Capitolul 2

O mare parte din inegalitatea mondială actuală a apărut încă de la sfârșitul secolului al
XVIII-lea, în urma Revoluţiei Industriale. multe naţiuni au cunoscut mai multe decenii de
creștere rapidă, ca mare parte din Asia de Est, începând cu cel de-al Doilea Război Mondial,
și, mai recent, China. Multe dintre acestea au experimentat, mai târziu, reversul. Argentina, de
exemplu, s-a dezvoltat rapid timp de cinci decenii, până în 1920, devenind una dintre cele mai
bogate ţări din lume, dar apoi a luat-o pe o lungă cale descendentă. Uniunea Sovietică este un
exemplu mai remarcabil, cunoscând o creștere rapidă între 1930 și 1970, trăind, însă, ulterior,
un colaps rapid.
S-ar putea crede că faptul că inegalitatea mondială este atâtb de mare și are modele
foarte clar schiţate înseamnă și că aceasta are o explicaţie universal acceptată. Nu este așa.
Majoritatea ipotezelor avansate de către cercetătorii din știinţele sociale privind originile
sărăciei și ale prosperităţii, pur și simplu, nu funcţionează și nu reușesc să ofere o explicaţie
convingătoare a stării de fapt.

Ipoteza geografiei
O teorie general acceptată în ceea ce privește cauzele inegalităţii mondiale este ipoteza
geografiei, aceea care susţine că prăpastia dintre ţările bogate și cele sărace este determinată
de diferenţele geografice. Naţiunile bogate, în schimb, se găsesc la latitudini temperate.
Această concentrare geografică a sărăciei și a prosperităţii oferă putere ipotezei geografiei,
care reprezintă punctul de pornire al teoriilor și al viziunii multor cercetători în știinţele
sociale și ale experţilor deopotrivă.
Încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, marele filosof politic francez Montesquieu
a observat concentrarea geografică a prosperităţii și a sărăciei, propunând și o explicaţie
pentru aceasta. Montesquieu a speculat și că oamenii leneși erau conduși, în general, de
despoţi, sugerând că o localizare tropicală ar putea explica nu doar sărăcia, ci și unele dintre
fenomenele politice asociate eșecului economic, precum dictatura.
Jeffrey Sachs. Versiunea modernă asupra acestui curent de opinie accentuează nu
efectele directe ale climei asupra efortului implicat de muncă sau asupra proceselor de
gândire, ci două argumente suplimentare: primul, că bolile tropicale, în special malaria, au
consecinţe foarte grave asupra sănătăţii iar al doilea, că solurile tropicale nu permit o
agricultură productivă.
În schimb, bogăţia mai mare din Statele Unite și Canada reprezintă o schimbare
fundamentală față de ceea ce se găsea acolo la sosirea europenilor. Această schimbare nu a
avut, în mod clar, nimic de-a face cu geografia, ci, așa cum am văzut deja, a avut de-a face cu
modul în care aceste zone au fost colonizate.
Bolile tropicale produc multă suferinţă și rate ridicate ale mortalităţii infantile în
Africa, dar nu acestea sunt motivele pentru care Africa este săracă. Boala este, în mare
măsură, o consecinţă a sărăciei și a incapacităţii sau a refuzului guvernelor de a lua măsurile
de sănătate publică necesare pentru eradicarea acesteia. Anglia secolului al XIX-lea era, de
asemenea, un loc foarte nesănătos, dar guvernul a investit treptat în apă potabilă, în tratarea
adecvată a rezidurilor și a apelor reziduale și, în cele din urmă, în servicii eficiente de
sănătate.
Potrivit lui Diamond, disponibilitatea diferită a speciilor de animale și de plante a dus
către o cultivare a pământului la intensităţi diferite, ceea ce a deschis direcţii diferite inovaţiei
tehnologice și prosperităţii pe continente diferite. Cu toate că teza lui Diamond reprezintă un
mod de interpretare impresionant al enigmei asupra căreia se concentrează, aceasta nu poate fi
extinsă pentru a explica inegalitatea lumii moderne. De exemplu, Diamond susţine că
spaniolii au putut domina civilizaţiile din America datorită istoriei lor mai bogate de cultivare
a pământului și, implicit, de superioritate tehnologică.
Inegalitatea din lumea modernă rezultă, în mare măsură, din răspândirea și adoptarea
inegală a tehnologiilor, iar teza lui Diamond conţine, într-adevăr, argumente importante
referitoare la acest lucru. De pildă, el susţine, mergând pe urmele istoricului William McNeill,
că orientarea est-vest a Eurasiei a permis culturilor agricole, animalelor și inovaţiilor să se
răspândească din Cornul Abundenţei până în Europa de Vest, pe când orientarea nord-sud a
Americii explică de ce sistemele de scriere create în Mexic nu s-au răspândit către Anzi sau
spre America de Nord.
Nu geografia Orientului Mijlociu a făcut ca revoluţia neolitică să înflorească în acea
parte a lumii, după cum vom vedea în capitolul 5, și, din nou, nu geografia a făcut ca Orientul
Mijlociu să fie sărac. În schimb, expansiunea și consolidarea Imperiului Otoman, și
moștenirea instituţională a acestuia sunt cele care au făcut ca Orientul Mijlociu să fie sărac
până astăzi.
 Ipoteza culturală
Cea de-a doua teorie larg acceptată, ipoteza culturală, leagă prosperitatea de cultură.
Ipoteza culturală, exact ca și ipoteza geografiei, are o descendenţă distinsă, ajungând cel puţin
până la marele sociolog german Max Weber, care a afirmat că Reforma și etica protestantă, pe
care aceasta a generat-o, au jucat un rol-cheie în facilitarea ascendenţei societăţii industriale
moderne în Europa de Vest. Ipoteza culturală nu mai are la bază doar religia, ci subliniază,
deopotrivă, și alte tipuri de credinţe, valori și etici.
Poate că factorii culturali care contează nu sunt legaţi de religie, ci, mai degrabă, de
anumite „culturi naţionale“. Poate că in- fluenţa culturii engleze este importantă și explică de
ce ţări ca Statele Unite, Canada și Australia sunt foarte prospere. Cu toate că această idee pare
inițial atrăgătoare, nici ea nu este convingătoare. Da, Canada și Statele Unite au fost colonii
engleze, dar la fel au fost și Sierra Leone și Nigeria. Diferenţele de prosperitate între fostele
colonii engleze sunt la fel de mari ca în oricare loc al lumii. Moștenirea engleză nu este
explicația succesului Americii de Nord.
Exact ca și ipoteza geografiei, ipoteza culturală este inutilă pentru a explica alte
aspecte ale stării de fapt din jurul nostru, din prezent. Există, desigur, diferenţe în ceea ce
privește credinţele, atitudinile culturale și valorile între Statele Unite și America Latină, dar,
exact ca și acelea care există între Nogales, Arizona, și Nogales, Sonora, sau acelea dintre
Coreea de Sud și de Nord, aceste diferenţe sunt o consecinţă a instituţiilor și a istoriilor
instituţionale diferite din cele două zone.

Ipoteza ignoranţei
Această idee este cea susţinută de cei mai mulţi economiști, care se inspiră din
faimoasa definiţie propusă de economistul englez Lionel Robbins, în 1935, potrivit căreia
„economia este știinţa care studiază comportamentul uman ca o relaţie dintre scopuri și
mijloace insuficiente, cu utilizări alternative“. O economie de piaţă este o abstracţie menită să
înfăţișeze o situaţie în care toţi indivizii și firmele pot produce, cumpăra și vinde liber orice
produse sau servicii doresc. Când aceste circumstanţe nu există, apare „eșecul pieţei“.
Asemenea eșecuri oferă baza pentru o teorie a inegalităţii mondiale, deoarece cu cât
eșecurile pieţei sunt mai puțin luate în considerare, cu atât o ţară va fi mai săracă, după toate
probabilităţile. Ipoteza ignoranţei susţine că ţările sărace sunt sărace pentru că înregistrează o
mulţime de eșecuri ale pieţei și pentru că economiștii și responsabilii cu elaborarea politicilor
nu știu cum să scape de acestea, dar și pentru că au ţinut seama de niște recomandări proaste
în trecut. Ţările bogate sunt bogate pentru că au descoperit politici mai bune și au eliminat cu
succes aceste eșecuri.
Exemplu: În aparenţă, declinul economic prelungit care s-a instalat în Ghana, în urma
obținerii independenţei față de Marea Britanie, a fost provocat de ignoranţă. Economistul
britanic Tony Killick, care era la acea vreme consilier pentru guvernul lui Kwame Nkrumah, a
notat multe dintre probleme în detaliu. Politicile lui Nkrumah s-au concentrat pe dezvoltarea
industriei de stat, care s-a dovedit a fi foarte ineficientă. Killick făcea observația, oarecum
diplomatică, că aceasta a fost o iniţiativă „a cărei viabilitate a fost subminată de proasta
așezare“. Fabrica de încălţăminte a reprezentat unul dintre multele astfel de proiecte, alături
de fabrica de conserve de mango, situată într-o zonă a Ghanei unde nu creștea mango și a
cărei producţie ar fi trebuit să depășească întreaga cerere mondială pentru acest produs.
Ipoteza ignoranţei diferă de ipoteza geografiei și de cea culturală prin aceea că vine
prompt cu o sugestie referitoare la cum poate fi „rezolvată“ problema sărăciei: dacă ignoranţa
ne-a adus aici, conducătorii și responsabilii cu elaborarea politicilor, luminaţi și informaţi, ne
pot salva și ar trebui să fim capabili să „planificăm“ prosperitatea în lume oferind consilierea
potrivită și convingând politicienii să adopte politicile economice bune.
Însă experienţaDaron Acemoglu & James A. Robinson lui Busia subliniază faptul că
principalul obstacol în calea adoptării politicilor care ar reduce eșecurile pieţei și ar încuraja
creșterea economică nu este reprezentat de ignoranţa politicienilor, ci de stimulentele și
restricţiile pe care aceștia le întâmpină din partea instituţiilor politice și economice din
societăţile lor.
Când naţiunile evadează din schemele instituţionale care le condamnă la sărăcie și
reușesc să intre pe o traiectorie a creșterii economice, acest lucru nu se întâmplă pentru că
liderii lor ignoranţi au devenit brusc mai bine informaţi sau mai puţin egoiști sau pentru că au
fost consiliaţi de economiști mai buni. China, de exemplu, se numără printre ţările care au
făcut trecerea de la politicile economice care generau sărăcia și înfometarea a milioane de
oameni, la cele care au încurajat creșterea economică.
Uneori, naţiunile reușesc să adopte instituţii eficiente și să dobândească prosperitate,
dar, vai, acestea sunt cazurile rare. Majoritatea economiștilor și a responsabililor cu elaborarea
politicilor s-au concentrat pe „a înţelege pe deplin“ starea de lucruri, când ceea ce este cu
adevărat necesar este o explicaţie a motivului pentru care naţiunile sărace „înţeleg greșit“.
Înţelegerea greșită nu are, în general, legătură cu ignoranţa sau cultura. Așa cum vom arăta,
ţările sărace sunt sărace întrucât cei care deţin puterea fac alegeri care generează sărăcie.
Lucian Blaga si cartea sa despre romania