Ministerul Educatiei a Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Tiraspol

Facultatea: Fizică Matematică și Tehnologii Informaționale

Referat
Tema: Moartea Stelelor

A efectuat: A verificat:
Morari Dumitru Postolachi Valentina

Chișinău 2017
1
 Cuprins:
1. Moartea Stelelor................................................................................................................. 3

2.Soarele-Giganta rosie, pitica alba ................................................................................... 4

3.Steaua neutronică................................................................................................................ 6

4.Supernovele.......................................................................................................................... 7

5. Gaura Neagra ..................................................................................................................... 8

Bibliografie ............................................................................................................................ 12

2
Moartea Stelelor
Chiar dacă lumina lor pare eternă, stelele mor. Se nasc, îşi trăiesc viaţa ca
adolescenţii, adulţii şi ca bătrânii. Se nasc şi mor, lăsând mereu în urma loc un
indiciu despre felul în care au trăit. Însă, spre deosebire de oameni, stelele pot
îmbătrâni foarte repede. Cele mai mari stele trăiesc foarte rapid şi trec prin fazele
vieţii de sute de ori mai repede decât stelele medii şi mici. În următoarele rânduri
vom privi modul în care mor stelele. Dar, atenţie! Moartea stelelor este plină de
fumuseţe.
Trebuie să știți că stelele sunt sfere incandescente în echilibru, unde gravitația care
tinde să atragă materia este contrată de presiunea din nucleu care tinde să arunce în
aer steaua. Steaua trăiește bine mersi cât timp cele două forțe sunt echilibrate. Pe
noi ne interează ce se întâmplă atunci când echilibrul se pierde.
Împânzesc Universul dar sunt greu de văzut. Sunt fierbinți dar foarte reci în lumea
stelelor. Acestea sunt „piticele roșii”, stelele cele mai des întâlnite în vecinătatea
Soarelui, în Galaxie și aiurea în Univers. Sunt stele stabile care îmbătrânesc
îngrozitor de greu, viața lor ca astru în echilibru durează zeci de miliarde de ani.
Forța gravitațională se opune mereu presiunii și piticele roșii trăiesc atât de mult
încât nici nu prea se știe cât! Finalul lor apare când se răcesc atât de mult încât poți
pune mâna pe ele.
Intră în scenă stelele asemănătoare cu Soarele. După 5-7 miliarde de ani ajung la
criza de la mijlocul vieții când combustibilul lor devine heliul. Nucleul este mai
ușor, gravitația scade iar presiunea face ca steaua să se mărească. Se face „cât
casa” și următorul miliard de ani este o perioadă de măriri și micșorări succesive
cu pierdere de materie (gaz). În final atmosfera stelei este expulzată în spațiu
rămânând doar nucleul, numit acum „pitică albă”. Piticele albe pot rezista în starea
de echilibru zeci de miliarde de ani, timp în care poate sfârși Universul însuși.
Pentru câteva sute de mii de ani lumina piticei albe va „ilumina” atmosfera
expulzată cu mult timp înainte iar noi ne vom înghesui la telescoape să observăm o
„nebuloasă planetară”O stea mult mai mare decât Soarele nu poate avea decât un
sfârșit pe măsură: o explozie care luminează Universul mai mult decât lumina
combinată a sute de miliarde de stele! Pierderea echilibrului dintre cele două forțe
duce la micșorarea stelei și la pierderea materiei dar dacă steaua este foarte masivă
3
în nucleu presiunea revine pe picior de egalitate cu gravitația în timp ce heliul se
fuzionează în carbon. Când se termină heliul steaua se micșorează iar și carbonul
fuzionează în oxigen, neon, sodiu și magneziu. Urmează fuziunea neonului în neon
(nu este greșeală) și oxigen și cea a oxigenului în siliciu, sulf și calciu. Pregătirea
actului final se face prin fuzionarea siliciului în fier iar când siliciul se termină
steaua intră într-o criză „de presiune”. Fierul nu mai poate fuziona în nimic și
gravitația învinge atrăgând materia stelei pe nucleu. Nucleul se micșorează brusc
iar materia este aruncată violent în spațiu. Este momentul când steaua devine mai
luminoasă decât întreaga galaxie din care face parte iar noi ne bucurăm că vedem o
„supernovă”.Rămâne în urmă o stea neutronică sau o supernovă despre care vom
vorbi „în episodul următor”.
Răcire, pulsații, explozii sau colaps. Moduri în care pot muri stelele. Citiți încă
odată textul. Stelele nu mor niciodată. Se transformă!

Soarele –Giganta Rosie ,Pitica Alba

Mult timp oamenii au crezut că Soarele a existat şl va exista “cit lumea". Soarele e
veşnic, dar numai in comparaţie cu viata unui om. In realitate, el are o viată de
aproximativ 5- 109 ani, si cam lot atit i-a mai rămas să existe. Se are in vedere o
viata intensă, cu reacţii termonucleare de sinteză a elementelor uşoare in elemente
mai grele. După ce in cuptorul Soarelui va "arde" tot hidrogenul, transformindu se
in "cenuşă" — nuclee de heliu —, reactorul nuclear din inima astrului se va opri.
Forţele gravitaţionale, acţionind totdeauna in contradictoriu fată de cele de
presiune, le vor învinge pe ultimele şi Soarele va incepe să se comprime. Acest
lucru va provo ca o creştere considerabilă a temperaturii şi a presiunii. Forţele
presiunii isi vor lua revanşa şi vor dilata Soarele pină la dimensiunea de stea -
,gigantă roşie’ (temperatura partii exterioare a Soarelui va scădea şi astrul va
lumina in roşu). Crescindu-i dimensiunile, Soarele se va extinde pină la orbitele
celor mai apropiate planete. Chiar dacă Pămintul va râminc in afara astrului dilatat,
el va suferi mult, apa oceanelor şi a norilor se va evapora şi va dispărea in spaţiul
cosmic.
În astronomie, o gigantă roșie este o stea care a evoluat în afara secvenței
principale, devenind astfel gigantă. Este o stea luminoasă gigantă, de masă redusă
sau intermediară (aproximativ 0,5-10 mase solare), care se află într-o fază târzie a
evoluției stelare. Gigantele roșii roșii sunt stele care, după ce și-au
epuizat hidrogenul din nucleu, încep să consume hidrogenul aflat în pătura din
4
jurul nucleului, acum bogat în heliu. Atmosfera exterioră este umflată și rarefiată,
ducând la o rază stelară imensă. Temperatura de suprafață este mică, în general sub
5000 K. Aspectul gigantei roșii este de la galben portocaliu la roșu, inclusiv
tipurile spectrale K și M, și, de asemenea, clasa de stele S și cele mai multe stele
carbon.

Este estimat că Soarele va deveni și el o stea gigantă roșie, peste 5,4miliarde de

ani. Talia stelei noastre va depăși atunci orbita Pământului, Soarele va avea atunci
o rază de minim 200 de ori mai mare decât cea actuala.
Soarele — pitică albă
Arderea totală a heliulul se va produce cu mult mai repede decît cea a
hidrogenului. Pe măsură ce Soarele işi va epuiza combustibilul nuclear, el va intra
intr-o fază cind nu va mai genera căldură. Va începe să se contracte cu iuţeală,
micşorindu-si diametrul pină la circa 9 000 km, devenind astfel o stea pitică albă,
foarte densă (un om pe o asemenea stea ar cintari cit trei locomotive pe Pămint).
Insă, datorită temperaturii lui înalte, vor trece sute de miliarde de ani pină se va
răci cu totul. La început, Soarele-pitică albă se va transforma intr o pitică roşie,
apoi intr-o pitică neagră- un corp ceresc mic, intunecal si fără viată, in jurul căruia
se vor roti planetele Jupiter, Saturn, Uranus şi Pluto.
O pitică albă este o stea de masă medie aflată în ultima fază a evoluției. Asemenea
stele nu au o masă suficientă pentru a genera în nucleu temperaturile
necesare fuziunii nucleare, responsabile pentru nucleosinteza carbonului.
Înainte de a deveni pitice albe, stelele din această categorie trec prin faza
de gigantă roșie, perioadă în care straturile exterioare se desprind și
formează nebuloase planetare; nucleul inactiv rămas conține în principal carbon
și oxigen. Prin absența fuziunii nucleare, materia stelară colapsează așa încât
densitatea sa devine foarte mare; de exemplu, o pitică albă având masa Soarelui are
aproximativ volumul Pământului. Întrucât în această fază steaua nu mai are nici o
sursă de energie, ea va continua să radieze termic până la răcirea totală. Totuși, la
vârsta actuală a Universului chiar și cele mai vechi pitice albe încă au temperaturi
de câteva mii de grade.
În regiunea învecinată Sistemului Solar există numeroase pitice albe, estimându-se
proporția lor la 6% din numărul total de stele.
Pitica albă radiază termic până va deveni o pitică neagră.

5
 Steaua Neutronica
Steaua neutronica este constituită din gaz neutronic degenerat, are o masă cuprinsa între
1,44 Mo şi 2.5 Mo şi o raza foarte mica. de 10--60 km Materia stelei noutronice în formare
este atît de puternic comprimată încît electronii sînt „ticsiţi'’’ in protoni, ei suportînd îm-
preuna un proces de transformare în neutroni. în urma acestui proces de neutronizare,
steaua va fi alcătuită numai din neutroni, de unde şi denumirea ei Steaua neutronica se
caracterizează printr-o densitate enormă a substanţei, de 1016kg/m3. Un volum de matene
neutronica de mărimea unei gămălii de chibrit cintareşte cît un cub cu latura de 1 km
umplut cu apă. Dacă un om ar păşi pe o asemenea stea, forţele ei gravitaţionale l-ar strivi
îrrtr-o clipă; ,,urma’’ sa pe suprafaţa stelei ar avea grosimea unei amprente lăsate de o
ştampilă pe hîrtie. Stelele neutronice nu sînt altceva decît cunoscuţii pulsari — corpuri
cereşti ce emit unde radio sub formă de impulsuri periodice de foarte scurtă durată, 0,01-10
s. Nebuloasa Crab cu pulsarul din centrul ei este o rămăşiţă a supernovei din anul 1054
Mecanismul de emitere a radiaţiilor de către un pulsar este asemănător cu cei al farurilor
Steaua neutro- nică. caracterizata printr-un cîmp magnetic enorm, emite torente de unde
electromagnetice numai in di¬recţia polilor magnetici Axa acesto¬ra nu coincide însă cu
axa de rota¬ţie a astrului, de aceea torentele de unde electromagnetice pornite de la steaua
neutronică ce se roteşte în jurul axei propni (asemeni unui şuvoi de apâ dmtr-un furtun
rotitor) ,scaldă' Pâmîntul numai in momentul cind axa magnetică a stelei este îndreptată
spre Terra intr-o galaxie, o stea trece prin agonia de stea neutronică aproximativ o dată la
zece ani
O stea neutronică este un tip de rămășiță fie a colapsului gravitațional al
unei stele masive într-o supernovă de tip II, de tip Ib sau de tip Ic. Asemenea stele
sunt formate aproape în întregime din neutroni, particule subatomice fără sarcină
electrică și cu mase similare cu cele ale protonilor. Stelele neutronice sunt foarte
fierbinți și prăbușirea lor este frânată doar de principiul de excluziune al lui Pauli.
Acest principiu afirmă cădoi neutroni (sau, în general, doi fermioni) nu pot ocupa
același loc și avea aceeași stare cuantică simultan.
O stea neutronică tipică are o masăîntre 1,35 și 2,1 mase solare, cu o rază de
aproximativ 12 km dacă se utilizează ecuația de stare Akmal-Pandharipande-
Ravenhall (APR). Prin contrast, raza Soarelui este de aproximativ de 60.000 de ori
6
mai mare. Stelele neutronice au densități în general prezise de ecuația de stare APR
între 3.7×1017
și 5.9×1017
kg/m³ (de 2.6×1014
–4.1×1014
ori mai mari ca densitatea Soarelui), comparabilă cu densitatea aproximativă a
unui nucleu atomic de 3×1017
kg/m3. Densitatea unei stele neutronice variazăîntre mai puțin de 1×109
kg/m3 pe scoarță până la peste 6×1017
sau 8×1017
kg/m3 în profunzime.

Supernovele
O stea cu o masă de zece ori mai mare ca cea a Soarelui, „aflată pe patul de
moarte” , va suferi metamorfoza astrului zilei numai pina in momentul cind
devine pitică albă, mai departe situaţia ei rămînind instabilă.
Ajunsă la această etapă, intre fortele gravitaţionale si cele de presiune din
centrul stelei apare un dezechilibru, care se soldează cu o explozie enormă,
fenomen numit supernovă. (Fierul din hemoglobina singelui nostru a fost produs in
incinta supernovelor.)
In funcţie de masa aruncată in spaţiul cosmic, rămăşiţele supernovei se transformă
fie intr-o stea pitică albă, fie intr-o stea neutronică, fie intr-o gaură neagră.
O supernovă este o explozie stelară mai puternică decât o novă. Supernovele sunt
extrem de luminoase și cauzează o explozie de radiații care adesea este mai
strălucitoare decât o întreagă galaxie, înainte de a dispărea după câteva săptămâni
sau luni. De-a lungul acestui interval, o supernovă poate radia tot atâta energie cât
ar putea emite Soarele pe toată durata sa de viață.Explozia elimină mare parte sau
tot materialul unei stele cu o viteză de până la 30.000 km/s (o zecime din viteza
luminii), declanșând propagarea unei unde de șoc în mediul interstelar
înconjurător. Unda de șoc duce la răspândirea unui nor de gaz și praf
denumit rămășiță de supernovă.
Există mai multe feluri de supernove care pot fi declanșate într-unul din două
moduri, fie prin oprirea, fie prin pornirea bruscă a producției de energie
prin fuziune nucleară. După ce centrul unei stele masive și bătrâne încetează să mai
genereze energie prin fuziune nucleară, ea poate suferi un colaps gravitațional
brusc devenind stea neutronică sau gaură neagră și eliminând energie potențială
gravitațională ce încălzește și împinge în afară straturile exterioare ale stelei.

7
Altfel, o pitică albăpoate acumula suficient material de la o stea companion (de
regulă prin acreție, rareori prin fuziune) pentru a-și crește temperatura miezului
suficient pentru a declanșa fuziunea nucleară a carbonului. Centrele stelare ale
căror surse de energie se epuizează complet se prăbușesc când limita lor
depășește limita Chandrasekhar, iar piticele albe se aprind atunci când se apropie
de această limită (aproximativ 1,38de mase solare). Piticele albe sunt și supuse
unui alt tip, mai mic de explozie termonucleară alimentată de hidrogen la suprafața
lor, explozie denumită nova. Stelele solitare cu o masă sub o limită de aproximativ
nouă mase solare, cum ar fi chiar Soarele, evolueazăîn pitice albe fără a deveni
supernove.
În medie, supernovele apar o dată la fiecare 50 de ani într-o galaxie de
dimensiunile Căii Lactee. Ele joacă un rol semnificativ în îmbogățirea mediului
interstelar cu elemente de mase mari. Mai mult, undele de șoc propagate după
explozie pot declanșa formarea de noi stele.[7][8][9]
Nova înseamnă„nou”în limba latină, o referință la ceea ce pare a fi o nouă stea,
foarte strălucitoare pe sfera cerească; Prefixul „super-” face distincția între
supernove și nove, obișnuite care implicăși ele creșterea în strălucire a unei stele,
dar mai puțin și printr-un cu totul alt mecanism.

Gaura neagra
Dacă insă masa stelei neutronicc este mai mare de 2.5 Mo, atunci contracţia nu mai
poate fi oprită: se produce o „prăbuşire” gravitaţională, in urma căreia la naştere o
gaură neagră — un obiect ceresc foarte compact, caracterizat printr-o rază gravita-
ţională foarte mică. Aceasta din urmă determină hotarul care separă gaura neagră
de restul Universului, hotar ce poate fi tre cut doar intr-o singură direcţie, spre
interi or. Această zonă. caracterizată printr-o den sitate a materiei infinit de mare.
este .un gol in spaţiu şi in timp". Spaţiul şi timpul găurii negre se .închid in sine",
din această încleştare de moarte a materiei nu poate scăpa nici o părticică de
materie, met o rază de lumină, din care cauză nu se poate obţine nici o informaţie
directă despre acest ciudat corp ceresc. Cimpul gravitaţional excesiv de puternic al
găurii negre o face să se comporte ca un gigant aspirator cosmic, in vizibil, care
absoarbe tot ce se află în jur. Particulele rătăcitoare din spaţiul cosmic, nimerind in
raza ei de acţiune, sint înghiţite ca intr-o beznă. Accelcrindu-se puternic in căderea
lor in abisul cosmic, particulele încărcate izbutesc să emită totuşi un ultim .strigăt
de disperare" — o radiaţie Roentgen, efect ce marchează existenţa găurilor negre.
Asemenea surse dc radiaţie au fost depista te in mai multe regiuni ale cerului.
8
O gaură neagră este un obiect astronomic limitat de o suprafață în interiorul căreia
câmpul gravitațional este atât de puternic, încât nimic nu poate scăpa din interiorul
aceastei suprafațe, cunoscută și sub denumirea de „orizontul evenimentului”. Nici
măcar radiația electromagnetică (de ex. lumina) nu poate scăpa dintr-o gaură
neagră, astfel încât interiorul unei găuri negre nu este vizibil, de aici provenind și
numele. Gaura neagră are în centrul ei o regiune cunoscută și drept „singularitate".
La suprafața limită gravitația este atât de mare, încât nicio rază (particulă) de
lumină din interiorul găurii nu are energie suficientă pentru a scăpa în afară. La
această suprafață limită deplasarea gravitațională spre roșu este infinit de mare.
Viteza de scăpare gravitațională este la suprafața limită egală cu viteza luminii, așa
încât raza suprafeței limită este egală cu raza traiectoriei circulare, numită „raza
Schwarzschild”.
Găurile negre de masa stelară se formează prin colapsul stelelor de masă mare într-
o supernovă la sfârșitul vieții lor. După formare gaura neagră poate continua să
crească absorbind masă din vecinătatea ei. Prin absorbirea de stele precum și prin
contopirea cu alte găuri negre se pot forma găuri negre super-masive cu mase de
milioane de ori mai mare decât cea a Soarelui.
O gaură neagră fictivă
Noțiunea de corp suficient de masiv încât să nu permită nici măcar luminii să scape
a fost pentru prima oară menționată în 1783 de geologul John Mitchell în lucrarea
sa adresată Societății Regale din Anglia:
„Dacă raza unei sfere, cu aceeași densitate ca cea a Soarelui, ar depăși raza
acestuia într-o proporție de 500 la 1, un corp ce ar cădea de la o înălțime foarte
mare - infinită - ar avea la contact viteza egală cu viteza luminii. Lumina este la
rândul ei atrasă de aceeași forță, proporțională cu masa inerțială a sferei. În
consecință toată lumina emisă de un astfel de corp ar fi imediat atrasă de forța lui
gravitațională.”
—John Michell
În 1796 Matematicianul Pierre-Simon Laplace susține ideea lui Mitchell în primele
două ediții din cartea Expoziția Sistemului Lumii, dar ideea era neverosimilă în
secolul al XIX-lea, când încă nu se știa că lumina este influențată de forța
gravitațională (lumina era considerată o undă fără masă și ca atare nu putea fi
influențată de gravitație).[4]
În 1915 Einstein publică Teoria relativității generalizate, în prealabil demonstrând
faptul că lumina este influențată de forța gravitațională. Câteva luni mai târziu Karl
9
Schwarzschild găsește o soluție a ecuațiilor de câmp ale lui Einstein ce descrie
cîmpul gravitațional al unui corp sferic, simetric, nerotativ.[5] Cateva luni mai
târziu, Johannes Droste, un student al lui Hendrik Lorentz, a obținut separat aceeasi
soluție pentru o masă punctiformă descriind amănunți proprietațile acesteia.[6]
Această soluție are un comportament straniu pentru o anumită zonă (numită acum
Raza Schwarzschild) generând o singularitate, adică o parte din termenii ecuațiilor
lui Einstein deveneau infinit. Natura acestei suprafețe nu a fost pe deplin înțeleasă
la momentul respectiv. În 1924, Arthur Eddington a arătat că singularitatea
dispărea după o schimbare a coordonatelor, abia in 1933 Georges Lemaître a
realizat că de fapt aceasta înseamnă că sistemul de coordonate nu este unul fizic.
Teorema unicității găurilor negre afirmă că, odată ce devine stabilă, după
formare, o gaură neagră este caracterizată de doar trei parametri fizici
independenți: masă, sarcina electrică și momentul cinetic. Oricare două găuri negre
ce au aceleași valori pentru acești trei parametrii, nu pot fi diferențiate conform
mecanicii clasice (non-cuantică). Aceste proprietăți sunt speciale prin aceea că sunt
observabile din exterior. De exemplu, o gaură neagră încărcată electric respinge
alte sarcini de acelși sens la fel ca oricare alt obiect. În mod similar, masa totală din
interiorul unei sfere ce conține o gaură neagră poate fi aflată folosind
corespondentele gravitaționale ale legii lui Gauss, la distanțe mari de gaura neagră.
De asemenea momentul cinetic poate fi măsurat de la distanță.

Cea mai simplă gaură neagră are masă, dar nu are moment cinetic. Aceste găuri
negre sunt adesea denumite găuri negre Schwarzschild, după fizicianul german
Karl Schwarzschild, care a descoperit soluția ecuațiilor de câmp ale lui Einstein din
1915. Aceasta a fost prima soluție exactă în teoria relativității generale din
domeniul ecuațiilor lui Einstein care a fost descoperită, și în conformitate cu
teorema relativității a lui Birkhoff numai soluția vacuum prezintă o simetrie sferică
a spațiului-timp. Acest lucru înseamnă că nu există nicio diferență observabilă între
câmpul gravitațional al unei astfel de găuri negre și oricare alt obiect sferic de
masă asemănătoare. Noțiunea populară a unei găuri negre care "atrage în ea tot "
din ceea ce există în apropierea sa este, prin urmare corectă doar aproape de limita
orizontului găurii negre; mai departe, câmpul gravitațional extern este identic cu al
oricărui alt corp cu masă asemănătoare
În general soluțiile găurilor negre au fost descoperite mai târziu, în secolul 20.
Soluția Reissner-Nordström descrie o gaură neagră cu sarcină electrică, în timp ce
Kerr metrice randamentele o gaură neagră prin rotație. Mai mult în general,
cunoscut staționare soluție Black Hole, Kerr-Newman metrice, descrie atât de
încărcare și, momentului cinetic.

10
La marginea unei găuri negre există o "graniță" invizibilă numită orizontul
evenimentului. Odată depășită această graniță nimic nu poate scăpa din gaura
neagră, nici măcar lumina, motiv pentru care tot ceea ce se întâmplă într-o gaură
neagră rămâne invizibil. În interiorul unei găuri negre, în ciuda aparențelor, se
presupune că este extrem de luminos, deoarece lumina este și ea prinsă în gaura
neagră. Materia absorbită de gaura neagră este supusă diverselor efecte fizice
precum și comprimării. În centrul unei găuri negre se află unul dintre cele mai
misterioase fenomene fizice: singularitatea. Singularitatea este un punct de volum
ce tinde spre zero dar care conține o masă ce tinde spre infinit. În cazul unei găuri
negre, singularitatea este masa unei întregi stele de minim 20 de ori mai mare ca
Soarele nostru, concentrată într-un punct al spațiului. Singularitatea are o forță
gravitațională colosală, ea dând forța de atracție a unei găuri negre.
O gaură neagră poate îngloba extrem de multă materie, în ciuda dimensiunilor ei
nu tocmai mari, deoarece ea comprimă materia. Materia atrasă de o gaură neagră
nu intra în ea cu o traiectorie dreaptă, ci rotindu-se în formă de spirală, apropiindu-
se din ce în ce mai mult de gaură. În timp ce gaura neagră absoarbe multă materie
din cauza rotirii acesteia în jurul găurii, gaura neagră doar pare neagră din cauza
culorii materiei care, în timp ce se rotește poate depăși de zeci de ori mărimea
găurii negre. Dar gaura neagră rămâne în centrul cercului de materie, fiind vizibilă.

11
 Bibliografie:
1. Carte de astronomie, V.Goga
2. Viata in univers, 1990 A. Oparin, V. Fesenkov
3. www. Wikpedia.com

12