POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing.

Omer Ichinur

CURS 4
POLUAREA APEI

1.1. Surse de poluare şi de poluanţi

Apa are o importanţă covârşitoare pentru existenţa vieţii. Apa este un factor
indispensabil vieţii. Putem afirma că pe pământ nu există organism care poate să
supravietuiască fără apă. De aceea în jurul surselor de apă s-a dezvoltat o diversitate de
biocenoze şi chiar civilizaţia umană a fost atrasă de aceste zone.
România dispune de resurse sărace de apă de 1700 t / locuitor, în comparaţie cu media
pe Europa care este de 4000 - 5000 t / locuitor. Consumatorii de apă sunt: industria,
agricultura, consumul casnic, transportul, serviciile.
Definiţii ale poluării
Poluarea apelor reprezintă alterarea calităţilor fizice, chimice şi biologice ale apelor,
produsă direct, sau indirect, în mod natural sau antropic. Apa poluată devine improprie
utilizării normale.
La nivelul Uniunii Europene (iunie 1995) a fost promovată Direcţia Cadru a Resurselor
de Apă în care se dau o serie de definiţii şi termeni de referinţă privitori la poluări şi
principiile politicii apelor. Astfel poluarea este definită ca introducerea directă sau indirectă,
ca rezultat al activităţii umane, de substanţe, vibraţii, încălzire sau zgomot în aer, apă sau sol,
care pot fi periculoase pentru sănătatea umană, calitatea mediului sau pot crea pierderi
materiale.
Clasificarea poluării [11]
Sursele de poluare ale apelor se clasifică după mai multe criterii, dată fiind diversitatea
lor:
 După provenienţă: activităţile menajere, industria, agricultura şi transporturile.
 După aria de răspândire a poluanţilor: - surse locale; - difuze, când poluanţii se
răspândesc pe o arie mare.
 După poziţia lor: - surse fixe; - mobile (autovehicole, locuinţe şi instalaţii ce se
deplasează etc.).
Sursele de poluare a apelor se mai pot clasifica în:
 surse de poluare organizate, având o localizare bine precizată
- apele menajere şi oraşeneşti, evacuate prin reţelele de canalizare;

1
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

- apele reziduale industriale, provenite din procesele tehnologice ale

diferitelor industrii.
 surse de poluare difuze, situate pe zone întinse, cu poluanţi diverşi, aduşi de regulă în
ape prin intermediul ploilor, fie direct din atmosferă, fie prin colectarea prealabilă a
poluanţilor pe sol.
O clasificare riguroasă a surselor de poluare a surselor de poluare a apei subterane este
realizată de Oficiul de Evaluări Tehnologice al Statelor Unite (US-OTA), stabilind nu mai
puţin de 33 de cauze ale surselor de poluare, grupate în şase categorii majore, funcţie de
activităţile principale care o generează (US-Congress-OTA 1984)[1]. Conform clasificării
OTA, cele şase categorii de activităţi care generează poluarea apei subterane sunt:
1) Surse de poluare datorate lucrărilor destinate evacuării anumitor substanţe în mediul
subteran: percolarea în subteran din rezervoarele septice, infiltrarea din puţurile de injecţie
folosite pentru descărcarea apelor uzate sau încărcate cu diferite substanţe, infiltrarea apelor
de irigaţii la care s-a folosit apă uzată etc.;
2) Surse de poluare datorate unor lucrări proiectate pentru stocarea, tratarea, şi/sau
depozitarea substanţelor: depozitele de deşeuri care sunt spălate de apele de precipitaţii,
depozite de materiale rezultate în urma excavaţiilor din construcţii sau din activităţi miniere,
ce ar putea conţine substanţe solubile în apă, etc.;
3) Surse de poluare datorate lucrărilor proiectate din transportul unor substanţe: conducte de
tip industrial, destinate transportului substanţelor chimice (petrol şi derivaţii lui, gaze
naturale) sau apelor uzate;
4) Surse indirecte: irigarea, folosirea pesticidelor, ierbicidelor şi fertilizanţilor, depozite de
deşeuri animaliere, spălarea şi dizolvarea poluanţilor atmosferici de apele de precipitaţii, etc.;
5) Surse de poluare datorate unor lucrări care favorizează descărcarea poluanţilor în
subteran: surse datorate inducerii infiltraţiilor de ape poluate prin lucrările de foraj executate
în subteran cu diverse scopuri: alimentări cu apă, gaze, etc., puţuri de observaţie incorect
realizate;
6) Surse naturale de poluare, a căror activizare este provocată de activităţi umane:
modificarea interacţiunilor.
Poluanţii apelor sunt foarte diverşi şi de aceea clasificarea adoptă mai multe criterii.
Astfel:
 După natura lor există poluanţi: - organici; - anorganici; - bilogici; - radioactivi; -
termici.

2
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

 După starea de agregare se diferentiază: - suspensii; - poluanţi solubili în apă;

- dispersii coloidale.
 Dupa durata degradării naturale în apă se deosebesc: - poluanţii uşor biodegradabili;
- nebiodegradabili; - refractari.
Poluarea apelor la fel ca şi poluarea celorlalte elemente ale naturii încă continuă la un
nivel ridicat, dar totuşi, în urma congreselor naţionale şi internaţionale privind poluarea, se
observă o uşoară ameliorare a ei atât pe plan naţional cât şi mondial.

1.2. Principalele materii poluante şi efectele acestora

Substanţele poluante introduse în ape din surse naturale şi artificiale sunt numeroase,
producând un impact important asupra apelor de suprafaţă şi subterane. Prejudiciile aduse
mediului de substanţele poluante pot fi grupate în două mari categorii: prejudicii asupra
sănătăţii publice şi prejudicii aduse unor folosinţe (industriale, piscicole, navigaţie, etc.).
Substanţele poluante pot fi clasificate, după natura lor şi după prejudiciile aduse, în
următoarele categorii:
- substanţele organice, de origine naturală sau artificială, reprezintă pentru apă
poluantul principal. Substanţele organice de origine naturală (vegetală şi animală) consumă
oxigenul din apă atât pentru dezvoltare, cât şi după moarte. Materiile organice consumă
oxigenul din apă, în timpul descompunerii lor, într-o măsură mai mare sau mai mică, în
funcţie de cantitatea de substanţă organică evacuată, provocând distrugerea fondului piscicol
şi în general a tuturor organismelor acvatice. În acelaşi timp oxigenul mai este necesar şi
proceselor aerobe de autoepurare, respectiv bacteriilor aerobe care oxidează substanţele
organice şi care, în final, conduc la autoepurarea apei. Concentraţia de oxigen dizolvat
normată, variază între 4-6 mg/dm3, în funcţie de categoria de folosinţă, coborârea sub această
limită având ca efect oprirea proceselor aerobe, cu consecinţe foarte grave. Cele mai
importante substanţe organice de origine naturală sunt ţiţeiul, taninul, lignina, hidraţii de
carbon, biotoxinele marine ş.a. Substanţele organice – poluanţi artificiali, provin din
prelucrarea diferitelor substanţe în cadrul rafinăriilor (benzină, motorină, uleiuri, solvenţi
organici ş.a), industriei chimice organice şi industriei petrochimice (hidrocarburi, hidrocarburi
halogenate, detergenţi ş.a.).
- substanţele anorganice, în suspensie sau dizolvate sunt mai frecvent întâlnite în
apele uzate industriale. Dintre acestea se menţionează, în primul rând, metalele grele (Pb, Cu ,
Zn , Cr), clorurile, sulfaţii etc. Sărurile anorganice conduc la mărirea salinităţii apelor, iar
unele dintre ele pot provoca creşterea durităţii. Clorurile în cantităţi mari fac apa improprie

3
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

alimentărilor cu apă potabilă şi industrială, irigaţiilor etc. Prin bioacumulare, metalele grele au
efecte toxice asupra organismelor acvatice, inhibând în acelaşi timp şi procesele de
autoepurare. Sărurile de azot şi fosfor produc dezvoltarea rapidă a algelor la suprafaţa apelor.
Apele cu duritate mare produc depuneri pe conducte, mărindu-le rugozitatea şi micşorându-le
capacitatea de transport şi de transfer a căldurii.
- materialele în suspensie, organice sau anorganice, se depun pe patul emisarului
formând bancuri care pot împiedica navigaţia, consumă oxigenul din apă dacă materiile sunt
de origine organică, determină formarea unor gaze urât mirositoare. Substanţele în suspensie
plutitoare, cum ar fi ţiţeiul, produsele petrolifere, uleiul, spuma datorată detergenţilor, produc
prejudicii emisarului. Astfel, ele dau apei un gust şi miros neplăcut, împiedică absorbţia
oxigenului la suprafaţa apei şi deci autoepurarea, se depun pe diferite instalaţii, colmatează
filtrele, sunt toxice pentru fauna şi flora acvatică, fac inutilizabilă apa pentru alimentarea
instalaţiilor de răcire, irigaţii, agrement etc.
- substanţele toxice, nu pot fi reţinute de instalaţiile de tratare a apelor şi o parte din
ele pot ajunge în organismul uman, provocând îmbolnăviri. Aceste materii organice sau
anorganice, câteodată chiar în concentraţii foarte mici, pot distruge în scurt timp flora şi fauna
receptorului.
- substanţele radioactive, radioizotopii şi izotopii radioactivi sunt unele dintre cele
mai periculoase substanţe toxice. Evacuarea apelor uzate radioactive în apele de suprafaţă şi
subterane prezintă pericole deosebite, datorită acţiunii radiaţiilor asupra organismelor vii.
Efectele substanţelor radioactive asupra organismelor depind atât de concentraţiile
radionuclizilor, cât şi de modul cum acestea acţionează, din exteriorul sau din interiorul
organismului, sursele interne fiind cele mai periculoase.
- substanţele cu aciditate sau alcalinitate pronunţată, evacuate cu apele uzate,
conduc la distrugerea florei şi faunei acvatice, la degradarea construcţiilor hidrotehnice, a
vaselor şi instalaţiilor necesare navigaţiei, împiedică folosirea apei în agrement, irigaţii,
alimentări cu apă etc. De exemplu, toxicitatea acidului sulfuric pentru faună depinde de
valoarea pH- ului, peştii murind la un pH = 4,5. Hidroxidul de sodiu, folosit în numeroase
procese industriale, este foarte solubil în apă şi măreşte rapid pH-ul, respectiv alcalinitatea
apei, producând numeroase prejudicii diferitelor folosinţe ale apelor. Astfel, apele receptorilor
care conţin peste 25 mg/l NaOH, distrug fauna piscicolă.
− coloranţii, proveniţi îndeosebi de la fabricile de textile, hârtie, tabăcării etc.,
împiedică absorbţia oxigenului şi desfăşurarea normală a fenomenelor de autoepurare şi a
celor de fotosinteză.

4
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

- energia calorică,caracteristică apelor calde de la termocentrale şi de la unele

industrii, aduce numeroase prejudicii în alimentarea cu apă potabilă şi industrială şi împiedică
dezvoltarea florei şi faunei acvatice. Datorită creşterii temperaturii apelor scade concentraţia
de oxigen dizolvat, viaţa organismelor acvatice devenind dificilă.
- microorganismele de orice fel, ajunse în apa receptorilor, fie că se dezvoltă
necorespunzător, fie că dereglează dezvoltarea altor microorganisme sau chiar a organismelor
vii. Microorganismele provenite de la tăbăcării, abatoare, industria de prelucrare a unor
produse vegetale, sunt puternic vătămătoare, producând infectarea emisarului pe care îl fac de
neutilizat.

1.3. POLUAREA APELOR DE SUPRAFAŢĂ

Substanţele care poluează solul sunt adesea spălate în pâraie şi râuri, provocând
poluarea apelor. Deşi evacuarea deşeurilor de către fabrici este strict controlată, este de ajuns
un mic accident pentru ca deşeurile toxice să distrugă un râu.

Poluarea apelor curgătoare afectează canalele, fluviile şi râurile pe cursul lor pâna la
revărsarea în mări. Ea poate contamina şi suprafeţele întinse de apă, cum sunt iazurile sau
lacurile artificiale.

Poluarea apei curgătoare este de obicei invizibilă deoarece agenţii poluanţi se

dizolvă în apă.

Când oamenii erau nomazi şi mult mai puţini ca număr, poluarea apei era neglijabilă
deoarece râurile în care ajungeau deşeurile lor se curăţau de la sine.

Exemplu de Poluare

Râul Tamisa din Londra, a fost relativ curat până la începutul anilor 1800, pentru că
apa era drenată în principal de la suprafaţă. Se revarsau în râu şi ape reziduale, dar acestea
ajungeau în puţuri de decantare, de unde deşeurile lichide se scurgeau iar solidele se
descompuneau. După introducerea toaletelor igienice, puţurile de decantare n-au mai făcut
faţă la întregul lichid şi apele reziduale au curs prin canale direct în râu. Râul s-a deteriorat
rapid şi s-au declanşat epidemii de holeră şi febră tifoidă. Staţia de epurare construită cu un
sistem de drenare metropolitan al apelor reziduale a rezolvat momentan problema. Creşterea
populaţiei şi a industriei în zona Londrei a produs multă poluare în zona de maree a Tamisei
încât, în 1950, râul mirosea neplăcut în lunile de vară şi peştii au dispărut. Construirea unor

5
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

staţii de epurare mai mari şi mult mai eficiente a îmbunătăţit calitatea apei, şi în prezent
Tamisa din Londra conţine multe specii de peşti.

Alte poluări ale râurilor au cauze naturale. De exemplu, râurile şerpuitoare în văi
mature se pot bloca cu sol şi deşeuri spălate de furtuni din regiuni muntoase. Pe măsură ce
râul devine mâlos şi stagnant, tot mai puţine plante şi animale supravieţuiesc în apa lipsită de
oxigen.

Sursa cu cel mai mare potenţial de poluare este agricultura, care în Anglia şi Ţara
Galilor ocupă aproape 80% din totalul uscatului. Reziduurile netratate de la fermele
zootehnice sunt împrăştiate pe terenuri şi o parte îşi croiesc drum până la cursurile de apă.
Reziduurile de animale sunt de 100 de ori mai toxice decât apele reziduale tratate rezultate din
instalaţiile de canalizare şi, deversate în cursurile de apă, cauzează catastrofe ecologice
majore.

Ecosistemele apelor curgătoare sunt tot mai ameninţate de reziduurile care se scurg din
fermele piscicole, din cauza produselor farmaceutice folosite aici pe scară largă pentru a
preveni răspândirea bolilor.

În paragraful anterior s-a prezentat deja o clasificare a categoriilor mari de probleme

aflate în atenţia specialiştilor: turbiditatea, nivelul oxigenului dizolvat, excesul de nutrienţi şi
substanţele toxice. Desigur însă ca această clasificare nu este complet edificatoare, fie din
cauză că unele sorturi de poluare nu-şi găsesc locul în ea (ca poluarea termică, de exemplu),
fie că, în majoritatea cazurilor, analizele de impact asupra mediului presupun studiul unei
combinaţii de cauze/efecte care, împreună, alcătuiesc problema de poluare (eutrofizarea nu
poate fi considerată singură şi ruptă de nivelul oxigenului dizolvat, de regimul termic etc).
În fapt, definirea problemei de poluare supusă modelării trebuie sa ţină cont de natura
poluanţilor, sursele care îi generează şi efectele induse de ei.

1.3.1. Natura poluanţilor şi efectele acestora

Referitor la natura poluanţilor din punctul de vedere al interacţiunii cu ecosistemele,

aceştia se împart în biodegradabili şi nebiodegradabili. La rândul lor, poluanţii nedegradabili
prin procese biologice pot fi împărţiţi în conservativi şi neconservativi.
Substanţele conservative sunt acelea care nu-şi schimbă caracteristicile/starea chimică
sau şi-o schimbă insesizabil pe parcursul duratei de retenţie într-un ecosistem dat. Cel mai
adesea diluţia şi dispersia în emisar reprezintă mijlocul cel mai economic de evitare a

6
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

poluării, dar este posibil ca diferite scheme de reciclare, tehnologii de producţie mai bune etc,
să minimizeze cantităţile de astfel de substanţe ajunse în apele uzate.
Substanţele neconservative sunt descompuse, sorbite, sedimentate etc. prin procese
naturale (fizice, chimice, biochimice) în cursurile de apă. Un exemplu ar fi radionuclizii care,
pe lângă procesul de dezintegrare naturală, sunt sorbiţi pe sedimente şi flora acvatică şi se pot
astfel acumula în lanţul trofic, pot fi •epuşi în suspensie la schimbarea condiţiilor hidrologice
etc. La fel, poluarea iermică poate fi încadrată în această categorie, cedarea de căldură la
interfaţa apă-aer conducând la reducerea nivelului termic al receptorului.
Substanţele biodegradabile sunt evident neconservative şi ele pot fi rapid oxidate,
reţinute, descompuse etc, fie în instalaţiile de tratare, fie în cursurile de apă, prin procese
fizico-chimice sau biologice. Aşa sunt materiile organice uşor biodegradabile conţinute în
apele uzate menajere şi din industria alimentară.
Substanţele poluante apar sub formă solidă, lichidă sau gazoasă, în stare de suspensie,
coloidală sau dizolvată. Cele în suspensie sau coloidale pot fi eliminate în instalaţii de tratare.
O altă clasificare frecvent întâlnită are la bază compoziţia poluanţilor. în mare, aceasta
ar cuprinde: materii solide în suspensie; acizi şi baze; îngrăşăminte (nitraţi şi fosfaţi); cianuri;
sulfiţi; fosfor; metale şi metaloizi; compuşi organici (produse petrochimice şi mase plastice);
efluenţi organici; pesticide; PCB; diverşi compuşi metalici; radionuclizi; detergenţi;
microorganisme; poluarea termică (Whitehead, P.G., 1982).
Clasificarea substanţelor chimice în naturale şi poluante rămâne relativ dificilă şi
adesea controversată. Indiferent că ele aparţin elementelor majore care susţin viaţa acvatică
(oxigen, hidrogen, carbon, azot, fosfor) sau viaţa în general (în plus faţă de anterioarele:
calciu, potasiu, magneziu, natriu, sulf, fier etc.), că sunt substanţe esenţiale sau neesenţiale,
de provenienţă naturală sau antropică, aproape toate pot constitui, în anumite condiţii, o
ameninţare pentru mediul acvatic şi pentru om.
Până la un anumit nivel, prezenţa poluanţilor degradabili care furnizează energie sau
nutrienţi, va spori productivitatea ecosistemului. La nivele mai ridicate pot să apară oscilaţii
ale productivităţii, iar dacă aportul de energie/nutrienţi se măreşte, acesta devine un factor de
stres care poate să ducă la colapsul sistemului.
Substanţele neesenţiale inofensive pot fi tolerate în cantităţi reduse fără a influenţa
productivitatea ecosistemului, în timp ce substanţele toxice o afectează indiferent de valoarea
concentraţiei. Ambele însă devin mortale la concentraţii ce depăşesc o anumită limită.

În ceea ce priveşte sursele de poluare, discuţia comportă aspectul tipului de activitate

7
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

poluantă şi respectiv al modului de descărcare în emisar.

Într-un context mai larg, nu trebuie scăpată din vedere poluarea naturală care poate să
contribuie la multe dintre categoriile enumerate mai sus, cum ar fi: materii solide în suspensie
(din eroziunea versanţilor şi descărcarea în emisar, din repunerea în curent a sedimentelor la
mărirea debitelor etc); acizi şi alcali (prin dizolvarea compuşilor minerali naturali, ploi acide);
fosfor şi azot; materie organică (materie moartă de origine vegetală sau animală spălată de
peversanţi); compuşi metalici naturali; radionuclizi (proveniţi din spălarea zăcămintelor sau
căderi radioactive din atmosferă); microorganisme (viruşi, bacterii etc datoraţi faunei
sălbatice). Desigur că, în general, sursele de poluare naturală sunt de tip difuz, fără o
localizare precisă şi dificil de urmărit/controlat. Cuantificarea contribuţiei lor la procesul
general de poluare a unui ecosistem dat este, de asemenea, greu de estimat dar, cu excepţia
unor situaţii particulare şi episodice, aportul acestor surse rămâne nesemnificativ.
Tipurile principale de activităţi umane generatoare de poluanţi obişnuiţi sunt enumerate în
tabelul 1.1. (Whitehead, ş.a., 1982):

Tabelul 1.1
Tip activitate Factori afectând calitatea apei
Ape uzate menajere CBO, materii solide în suspensie, amoniac, nitraţi,
Procesarea CBO, materii solide în suspensie
Industrie chimică fosfaţi
CBO, amoniac, fenoli, substanţe
vegetalelor
organice nebiodegradabile
Industrie siderurgică Cianuri, fenoli, pH, amoniac, sulfîţi
Industrie minieră Materii solide în suspensie, fier,pH, metale
Industrie Cianuri, cupru, cadmiu, nichel, pH
Fabricarea berii dizolvate
Materii solide în suspensie, CBO, pH
prelucrătoare
Industria laptelui CBO, pH
Industria Amoniac, fenoli, deşeuri petroliere, sulfaţi
Cariere Materii solide în suspensie, uleiuri
petrochimica
Agricultură CBO, nitraţi, fosfaţi
După cum se observă, industria energetică nu a fost inclusă în această clasificare deşi
este una dintre activităţile care poluează mediul înconjurător în cel mai înalt grad (emisii de
noxe şi microparticule în atmosferă, halde de cenuşă pe sol, energie termică reziduală în
ape).
Aportul de poluanţi în ecosistemele acvatice poate avea loc în mod neintenţionat
(majoritatea surselor naturale), accidental/episodic (din surse naturale sau autorizate) şi
continuu (din surse autorizate).
După maniera de descărcare în emisar, sursele se clasifică în punctuale şi difuze, iar

8
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

înţelegerea diferenţelor dintre ele este necesară pentru a putea exercita un control eficace al
proceselor de poluare.
Sursele punctuale deversează efluenţii printr-o conductă/canal bine definită. Ele au
proprietatea că debitul masic de poluant, ca şi compoziţia acestuia pot fi determinate şi într-o
mare măsură controlate, la secţiunea de deversare în emisar.
Sursele difuze sunt reprezentate de aporturile laterale de debite, pentru care este practic
imposibil să se determine compoziţia sau să se evalueze mărimea
lor în mod direct. Procesele prin care aceste debite devin poluate pot fi discrete sau dispersate
pe bazinul hidrografic. Diferenţa faţă de sursele punctuale consta şi în aceea că cele de origine
difuză nu pot fi controlate nemijlocit (de exemplu, nu poate fi oprită deversarea dacă se
constată un grad de tratare necoresponzâtor, ca în cazul unei staţii de epurare), ci doar prin
reglementări privind activităţile care generează poluanţi (tipuri, cantităţi şi perioade de
folosire pentru îngrăşăminte în agricultură, de exemplu). Deoarece poluarea difuză apare
adesea ca un rezultat al unei activităţi extrem de folositoare, managementul calităţii apei
trebuie să 'ţină seama de acest aspect şi să armonizeze criteriile de urmărire şi control ale
diverselor surse poluante din sistem, acţionând prioritar în legătură cu sursele punctuale, al
căror aport de poluanţi poate fi reglat mai uşor.
În sensul celor menţionate mai sus, se consideră ca surse de poluare posibil a fi
controlate:
1. Apele uzate menajere.

2. Apele uzate industriale de natură organică, anorganică, termică şi

radioactivă.
3. Apele uzate provenite din spălarea suprafeţelor impermeabile, (prin
evitarea poluării accidentale a acestor suprafeţe).
4. Apele uzate drenate din amplasamente specifice (materii solide în
suspensie de la lucrări edilitare, cariere, mine, halde etc).
5. Deversările ilegale (teoretic controlate prin lege, dar care trebuiesc
detectate şi urmărite).
Sursele difuze includ (după Whitehead, ş.a., 1982): apa subterană poluată şi debitele de
drenaj natural din bazin; ploile contaminate (acide, de exemplu) şi căderile din atmosferă
(radioactive ş.a.); repunerile în suspensie din cauza traficului naval şi deversările
accidentale(imprevizibile în timp şi spaţiu).
Gradul în care una sau alta dintre cele două categorii concură la atingerea unui anumit

9
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

nivel de poluare, depinde de particularităţile bazinului hidrografic. într-o zonă rurală, slab
populată şi puţin cultivată, apariţia poluării se datorează cel mai probabil surselor difuze.
Dimpotrivă, în bazine intens populate şi puternic urbanizate, este de aşteptat ca poluarea să
fie cauzată în principal de surse punctuale.
Efectele poluanţilor se evaluează după: modul de comportare în timp şi respectiv după
natura lor.
Referitor la comportarea în timp a poluanţilor, aceştia pot crea un efect imediat şi unic
sau pot avea un efect cumulativ. Este greu de precizat care dintre cele două forme este mai
periculoasă pentru ecosistemul acvatic, deoarece totul depinde de nivelele la care se manifestă
aceste efecte. Exemple clasice de poluare cu efect cumulativ pot fi: acumularea în timp a
nutrienţilor (care conduce la eutrofizare); acumularea substanţelor toxice în lanţul trofic (care
devine periculoasă pentru consumatorii de ordin superior); acumularea metalelor grele în
sedimente şi repunerea lor în suspensie la modificarea regimului hidrologic ş.a.
După natura efectelor, acestea se împart, în mare, în şase grupe (Whitehead, ş.a.,
1982):
- prejudicii fiziologice aduse omului şi faunei;
- degajarea şi transmiterea de agenţi patogeni;
- reducerea resurselor de oxigen dizolvat ale corpului de apă;
- eutrofizarea;
- degradarea lanţurilor trofice prin acumularea substanţelor toxice în
biomasâ;
- afectarea sau distrugerea calităţilor estetice.
La acestea se poate adăuga, ca o categorie aparte, poluarea termică. Ea poate să
stimuleze unele efecte nefavorabile deja menţionate şi, în plus, poate chiar să afecteze
microclimatul local din zona corpului de apă.
După (Chanlett, E.T., 1973), poluanţii se clasifică funcţie de caracteristicile lor dezagreabile şi
efectele provocate de acestea, ca în tabelul 1.2.

Grup de compuşi
Substanţe biodegradabile
exprimate prin CBO
Substanţe otrăvitoare (As, Cr,
Cd, Cu, Pb, Zn, Hg)
Acizi şi alcali
Tabelul 1.2
Efecte induse
Dezoxigenare, mirosuri neplăcute, peşti morţi
Otrăvirea animalelor, plancton şi peşti morţi, acumularea în
ţesuturile faunei acvatice
Distrugerea capacităţii de tamponare şi perturbarea echilibrului
ecologic

10
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

Dezinfectanţi (C12)H2O2, Distrugerea selectivă a microorganismelor, gusturi şi mirosuri

formol, fenol) neplăcute în apele tratate
Săruri (Fe, Ca, Mg, Mn, CI, SO4) Schimbarea caracteristicilor apei (salinitate, duritate etc)

Agenţi oxidanţi şi reducători Reducerea oxigenului dizolvat, eutrofizare, dezvoltarea selectivă

(NH3, NC-2 , NO3 , S2" , SO2- ) a unor bacterii, mirosuri neplăcute

Substanţe dezagreabile estetic Flotori şi substanţe sedimentabile, eutrofîzare, depozite de fund

anaerobe, mirosuri, peşti morţi
Agenţi patogeni Infecţii la om şi animalele domestice, boli ale plantelor

O corelaţie între sursele de poluare şi efectele poluanţilor implicaţi este redată în

tabelul 1.3, unde prin (+) s-au marcat nivelele normale, iar prin (*), nivelele ridicate de
impact.
Tabelul 1.3
Surse Efecte poluanţi
Potenţial Trans- Redu- Eutrofi Afectare Afectare
toxic misie boli cere -zare lanţ trofic estetică
PUNCTUALE: + *
OD * +
1. Ape uzate menajere
2. Ape uzate industriale de + + + +
natură: - organică
- anorganică * + + + +

- termică * +

- radioactivă + *

3. Ape uzate superficiale + + + * +

deversate: - din neatenţie
- posibil de evitat + * +

4. Ape uzate drenate din: - +

construcţii
- halde * + +

- terasamente agricole + + * + + +

- preparaţii miniere + + + +

5. Deversări ilegale + + + +

DIFUZE: * + +
1. Ape subterane poluate şi
2. Trafic
drenaj fluvial
natural + + + *

3. Căderi atmosferice + *

4. Deversări accidentale * + + *

11
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

1.3.2. Indicatori de calitate a apei

De obicei starea de calitate a unui corp de apă se evaluează în raport cu patru categorii
mari de proprietăţi şi anume (Habrovsky, J., 1974):
- proprietăţi fizice;
- proprietăţi chimice;
- proprietăţi radioactive;
- proprietăţi biologice.
Desigur că departajarea aceasta este relativ subiectivă şi are eventual în vedere unităţile de
măsură specifice utilizate pentru cuantificarea indicatorilor de calitate corespunzători
diverselor categorii de proprietăţi.

• Printre proprietăţile fizice importante sub aspectul managementului calităţii apei, se au

în vedere: temperatura, culoarea, turbiditatea, transparenţa, gustul şi mirosul şi materiile
solide în suspensie.

- Temperatura influenţează majoritatea proceselor fizice, chimice şi biologice care se

desfăşoară în corpurile de apă. La temperaturi ridicate conţinutul de oxigen dizolvat la
saturaţie se reduce în mod natural, ceea ce afectează reacţiile de transformare din emisar.

- Turbiditatea apei este atribuită substanţelor coloidale şi în suspensie. Gradul de

turbidiîate nu este echivalent cu concentraţia materiilor solide în suspensie, ci el reflectă
măsura în care se reduce intensitatea luminii la traversarea coloanei de apă. Determinarea
turbidităţii se face fie cu colorimetre calibrate, fie cu turbidimetre, şi se exprimă în diverse
unităţi funcţie de metoda utilizată. Transparenţa apei este o proprietate reciprocă turbidităţii,
în sensul că ea este cu atât mai bună, cu cât conţinutul de materii în suspensie este mai redus
şi invers.

- Materiile solide în suspensie provin fie din albia râului sau din aport natural de pe
versanţi, fie ca poluanţi artificiali deversaţi de canalizările urbane, spălarea siturilor în
construcţie, etc. Ele pot fi sedimentabile sau coloidale şi se cuantifică prin concentraţie sau
debit masic.

Deoarece majoritatea organismelor care populează cursurile de apă nu posedă mecanisme

care să le permită reglarea temperaturii interne la o valoare constantă, ele sunt foarte
dependente de regimul termic al apei, iar poluarea termică poate avea efecte letale similare
cu ale substanţelor toxice.
Profilul termic al organismelor acvatice se defineşte, pentru fiecare specie, prin câteva

12
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

valori obţinute experimental, cum ar fi: temperatura letală de debut (TL50), la care sucombă
50 % din indivizi într-un timp dat, de regulă 24 de ore; temperatura morţii instantanee, la
care toţi indivizii mor într-un timp foarte scurt; temperatura de aclimatizare, pe care indivizii
testaţi o suportă, fără urmări vizibile, un timp suficient de lung (cel puţin o săptămână). între
aceasta şi TL50 se întinde zona de toleranţă, cu mortalitate < 50 %. In general, creşterea
temperaturii de aclimatizare conduce la creşterea valorii TL50, dar aceasta poate avea loc în
limite restrânse.
Pragurile menţionate mai sus diferă sensibil chiar în cadrul aceleiaşi grupe de organisme.
La peşti, de exemplu, familia salmonidelor este mult mai sensibilă decât cea a cyprinidelor
(crapul şi roşioara supravieţuind şi la 40°C).

• Proprietăţile chimice ale apei sunt determinate de diverşi constituenţi, de la gaze

dizolvate până la substanţe anorganice şi compuşi organici complecşi. Cele mai relevante
sub aspectul calităţii apei sunt următoarele:

- Oxigenul dizolvat (OD), componentă esenţială pentru susţinerea vieţii şi alte reacţii
prezente în corpul de apă. Solubilitatea oxigenului în apă depinde de temperatură, presiune şi
salinitate. El se cuantifică prin concentraţie (mg/1). O concentraţie mai scăzută decât cea
corspunzătoare condiţiilor de saturaţie poate să indice eventuala poluare cu materie
organică. Diferenţa între concentraţia momentană şi cea de saturaţie se numeşte deficit de
oxigen dizolvat şi se exprimă de asemanea în (mg /1).

- Materia organică ce urmează a fi descompusă pe cale biologică se exprimă prin cererea

biochimică de oxigen (CBO). CBO este o măsură directă i cantităţii de oxigen necesară
populaţiei bacteriene heterotrofe care realizează descompunerea materiei organice şi se
evaluează la o temperatură standard (20°C), fie pe durata a 5 zile (CBO5), fie ca CBO total.
în mod indirect, CBO cuantifică cantitatea de materie organică descompusă de bacteriile care
au exercitat această cerere de oxigen. CBO se exprimă în mg/1. De obicei CBO se referă la
faza primară (faza carbonului), când oxigenul este utilizat pentru oxidarea materiei organice,
iar durata acesteia se extinde până la circa 20 zile. Dacă se are în vedere şi consumul de
oxigen al bacteriilor autotrofe care realizează faza secundară (faza azotului, când amoniacul
este transformat succesiv în nitriţi şi apoi nitraţi), se poate vorbi separat de CBO în faza
azotului (CBON) sau de CBO însumând cele două contribuţii. Durata însumată a fazelor este
de circa 100 zile.
Pentru cursurile de apă şi lacuri, cei doi parametri deja menţionaţi, OD şi CBO, sunt cei
mai reprezentativi indicatori ai poluării cu materie organică.

13
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

- Carbonul organic total (COT) este obţinut ca diferenţă între carbonul total (CT) şi
carbonul anorganic total (CAT) şi el permite evaluarea globală a materiei organice (vii sau în
descompunere) din corpul de apă,

- pH-ul apei reflectă concentraţia ionilor de hidrogen din soluţie. Funcţie de concentraţia
lor, aceşti ioni pot fi ei înşişi un poluant potenţial sau un indicator al prezenţei altor substanţe,
în special acizi şi baze, dizolvate în apă.

Pentru apă pură, valoarea pH-ului este 7, egală cu p OH (concentraţia ionilor hidroxil,
exprimată în aceeaşi formă), iar în cursurile de apă pH-ul are valori cuprinse între 4 şi 9.

- Aciditatea şi alcalinitatea apei reflectă măsura în care aceasta poate neutraliza baze,
respectiv acizi. In apele naturale alcalinitatea rezultă din concentraţiile combinate ale ionului
hidroxil şi ale ionilor sistemului carbonaţilor (HCO3 , CO3 ), valorile individuale ale acestora
depinzând de pH, temperatură şi substanţe solide dizolvate. Concentraţiile de anioni şi cationi
dizolvaţi se exprimă fie în miliechivalenţi pe litru (meq/1), fie în mg/1.

- Duritatea apelor naturale este atribuită în principal ionilor de calciu şi magneziu (dar şi
ai altor substanţe ca stronţiu, bariu, aluminiu, fier, cupru, zinc etc). Ca şi aciditatea sau
alcalinitatea, se exprimă de obicei în concentraţii de CaCO3.

- Azotul şi compuşii azotului sunt alţi indicatori ai stării de poluare. Apele curate au un
conţinut relativ ridicat de azot organic şi un nivel scăzut al azotului amoniacal, în timp ce
pentru apele poluate acest raport este invers. Nitriţii (RNO2) sunt forme instabile care fie
sunt reduşi la amoniac, fie oxidaţi în nitraţi. Existenţa lor indică prezenţa proceselor de
descompunere. Nitraţii (RNO3)sunt forme stabile ale materiei organice azotoase, ei
stimulează creşterea algalâ şi conduc prin aceasta la oxigenarea apelor, dar prezenţa lor în
exces favorizează eutrofizarea. De obicei azotul şi compuşii săi se exprimă prin concentraţii
separate de amoniac şi azot organic (Keildahl-N), de nitriţi şi de nitraţi (mg/1), sau prin
concentraţia echivalentă de azot elementar.
- Conductivitatea (conductanţa specifică) este inversa rezistenţei (ohm) unei coloane de
soluţie cu lungimea de 1 cm şi secţiunea 1 cm, la temperatura standard (25°C) şi ea
permite evaluarea concentraţiei de săruri în apă. Se exprimă de obicei în mho / cm.

Alţi parametri monitorizaţi uzual în scopuri operaţionale sunt: absorbţia razelor

ultraviolete, fosforul şi compuşii săi, fenolii, hidrocarburile, detergenţii sintetici etc.
Referitor la exprimarea cantitativă a toxicităţii substanţelor chimice se definesc şi se
utilizează o serie de praguri de concentraţii raportate la amploarea efectelor destructive.

14
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

Concentraţia mortală (lethal concentration - LC) se asociază cu procentul de indivizi

ai unei specii (50 % sau 70 %) care mor într-un timp de expunere dat (24 sau 48 ore) şi se
notează cu LC50 , LC70 etc. Concentraţia mortală de debut (incipienta) se admite de regulă
LC50 la 24 ore, iar concentraţia morţii instantanee este valoarea pentru care 100 % din indivizi
mor în câteva minute.
Concentraţia de siguranţă se consideră a fi valoarea maximă pentru care nu apare un
efect observabil pe durata uneia sau mai multor generaţii dintr-o specie dată.
Termenii de mai sus se refera la o substanţă toxică dată şi la o anumită specie, valorile
concentraţiilor respective diferind de la o specie la alta.
Concentraţia maximă admisibilă în apă specifică valoarea maximă
reglementată/recomandată a concentraţiei unei substanţe ce poate fi prezentă în apă fără a-i
altera calităţile, indiferent de structura biomasei din ecosistem.

• Proprietăţile radioactive sunt adesea evidenţiate separat de cele chimice ţinând

seama de impactul lor ecologic (în special relaţia cu starea de sănătate a omului şi animalelor)
şi maniera de cuantificare. Radioactivitatea poate ajunge în organisme fie direct prin
consumul apei, fie prin hrana ingerată la diferitele nivele ale lanţului trofic, hrană în care
aceasta s-a acumulat.
Apele de suprafaţă şi subterane pot deveni radioactive din surse naturale (depozite
minerale), dar şi ca urmare a activităţii omului (teste nucleare, efluenţi din mine de uraniu şi
thoriu, de la instalaţii de reprocesare, reactoare nucleare, din utilizarea radioizotopilor în
laboratoare, spitale etc). Produsele radioactive cu efect biologic semnificativ sunt C-14, Sr-
90, 1-131, Cs-137, precum şi izotopii cu durată de înjumătăţire mare ai Ra, Th, U, Pu.
Radioactivitatea fiind o proprietate intrinsecă a izotopilor respectivi, concentraţia lor
nu se poate diminua decât prin dezintegrare naturală, diluţie cu apă sau izotopi stabili şi
respectiv procedee chimice sau fizice de eliminare a componentelor radioactive (în vederea
stocării separate).

Unitatea de măsură a radioactivităţii este Curie (Ci), definit ca 3,7*108 dezintegrări pe

secundă, sau subunităţi ale acestuia. În probleme de calitatea apei se foloseşte mCi, şi pCi.
Doza de expunere la radiaţii se exprimă în Roentgen (r) şi Ir este aproximativ
echivalent cu 85 erg/g aer, specificând cantitatea de radiaţie în funcţie de efectul său ionizant
asupra aerului. Din punct de vedere chimic şi biologic este preferabil ca doza de radiaţie să fie
exprimată în unităţi independente de natura materialului absorbant. In acest sens, se utilizează
pentru doza absorbită unitatea RAD, egală cu 100 erg/gram de material iradiat, indiferent de

15
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

natura radiaţiei.
Concentraţiile maxime admise în apă sunt specificate, pe diverşi radioizotopi, de către
Comisia Internaţională de Protecţie Radiologică (CIPR) şi acestea trebuie privite ca nivele
maxime sub care este de dorit să se menţină concentraţii cât mai scăzute posibil.

• Proprietăţile biologice ale apelor au fost deja comentate. Aici se accentuează doar
problema organismelor coliforme care sunt utilizate ca grup indicator pentru evaluarea stării
sanitare a apelor.
Conţinutul de organisme coliforme se exprimă în număr de indivizi pe 100 ml apă. De
regulă se monitorizează fie coliformii totali, fie coliformii fecali, dar ultimii sunt mult mai
sugestivi deoarece pot să avertizeze direct asupra iminenţei apariţiei agenţilor patogeni în
corpurile de apă.
Apele uzate sunt numite efluenţi, iar apele în care se varsă -receptori. Dacă receptorul
se varsă în altă apă se numeşte emisar. Conducta de deversare a apelor uzate se amplasează în
firul apei şi conţine duze speciale de difuzie. Uneori apele se stochează şi apoi se descarcă la
intervale de timp.

Fig. 1.1. Deversarea apelor uzate

Amestecarea apelor depinde de adâncimea, viteza de curgere, orientarea curenţilor,
temperatură, vânt (pentru apele de suprafaţă) şi de zona poroasă străbătută (pentru apele
subterane). Figura 1.2. prezintă variantele de amestecare a efluenţilor cu receptorii.

a b c

Fig.1.2. Variante de amestecare a efluenţilor cu receptorii. a -

în curent; b - perpendicular; c - în contracurent.

16
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

Poluarea distruge flora, fauna acvatică şi pe cea de la mal. Pe mal iarba nu mai creşte,
copacii sunt afectaţi, se dezvoltă ciuperci şi mucegaiuri parazite. In apă se dezvoltă organisme
inferioare, viermi, alge, insecte, peştii conţin germeni patogeni. Eutrofizarea şi apoi
putrefacţia duc la degajarea de gaze neplăcute. Apa nu mai poate fi utilizată pentru consum,
spălări, agrement. Industria şi agricultura sunt de asemenea afectate de poluarea apelor cu
sedimente, materiale corozive, toxice, radioactive, etc.
Apele marine suferă poluare cu produse reziduale provenite din industrie, din
activităţile menajere, de la platformele de foraj marin şi din transportul naval. Studiile au pus
în evidenţă existenţa în corpul vieţuitoarelor marine a unor produşi chimici, uneori foarte
toxici. De exemplu: arsenaţi (2 µg/l în apă) → arsenozaharuri (alge) →arsenobetaine (alge) →
animale marine (100 mg/kg) → om.
Din transporturile navale şi din procesele de extracţie a ţiţeiului cu ajutorul sondelor de
pe platformele de foraj sunt deversate în apa mărilor produse petroliere. Deversările sunt
efectuate după spălarea tancurilor petroliere la sfârşitul cursei, sau din accidente. Se cunosc
catastrofe petroliere în care s-au pierdut în mare 100000 t ţiţei şi chiar 150000 t. Petele de ţiţei
("mareele negre") se întind pe suprafeţe foarte mari. Dacă s-ar întinde în strat molecular, o
2
tonă de ţiţei ar ocupa 10 - 12 km .

Substanţele din ţiţei sunt toxice, distrug flora şi fauna,în primul prin întreruperea
contactului cu aerul, apoi este împiedicată asimilaţia clorofiliană, sunt distruse ouăle, larvele,
păsările ihtiofage nu îşi mai găsesc hrana, mor de frig prin îmbibarea penajului cu ţiţei.
Hidrocarburile cancerigene se concentrează în corpul animalelor acvatice, putând
ajunge la om. Plajele se îmbibă cu ţiţei, crescătoriile de stridii de la mal sunt distruse, turismul
se reduce în zonele în care a ajuns "mareea neagră".
Tiţeiul deversat în mare se poate recupera parţial prin:
-adsorbţia în mase plastice poroase ("saltele");
- solidificarea su substanţe congelatoare;
-colectarea mecanică, prin aspiraţie cu pompe şi sisteme colectoare semiscufundate
(dacă stratul este gros), sau cu filtre inelare, cu orificii de 5 mm diametru, montate în lanţ pe
flotoare.
Deoarece prin metodele descrise se recuperează doar 10 - 14 % din ţiţeiul deversat,
depoluarea apei de mare continuă prin alte tehnici, ca:
- dispersarea ţiţeiului în mare prin insuflare de aer, prin conducte perforate,
scufundate;

17
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

- dispersarea cu detergenţi;
- aprindere cu aruncătoare de flăcări.
Un bilanţ al ţiţeiului deversat în mare arată că se recuperează maxim 14 %, se pierde
prin evaporare 20 %, se degradează in situ 50 % , în apă sau pe plaje, 13 % rămâne în
sedimente, cam 1 % rămâne în apă şi cam 2% rămâne pe mal.
Hidrocarburile deversate pe o plajă se degradează cu timpul, dar diferenţiat, în funcţie
de natura lor.
Tiţeiul care îmbibă nisipul plajelor se poate recupera cu solvenţi, sau se dispersează cu
detergenţi, se aprinde, sau se înlocuieşte nisipul afectat cu nisip curat. Toate metodele sunt
scumpe, anevoioase. Pe mare este necesar calmul pentru recuperare. Detergenţii sunt practic
mai periculoşi pentru peşti, decât hidrocarburile. Aprinderea provoacă în zonă o puternică
poluare atmosferică, cu degajări masive de oxizi de carbon, de sulf, fum, etc.
Alte exemple de poluanţi: detergenţii se comportă ca poluanţi uşor şi greu
biodegradabili. Ei produc spumă, cu efect letal asupra peştilor. Spuma se concentrează la
maluri, creând un aspect neplăcut şi miros de hidrogensulfurat, rezultat prin descompunerea
cu ajutorul microorganismelor anaerobe. La concentraţii mari, spuma are efect toxic pentru
întreaga faună acvatică.
Detergenţii sunt astăzi produse indispensabile civilizaţiei umane, producându-se în
6
consecinţă în cantităţi foarte mari. Numai în Europa s-au consumat 8,2.10 kg în anul 1985 şi
8
1,5.10 kg în anul 1991, deci o creştere de peste 18 ori.
Pesticidele sunt substanţe organice cu conţinut de fosfor, sulf, clor, brom, etc. Au
efect toxic asupra fondului piscicol, vegetaţiei acvatice şi la animalele ce folosesc apa pentru
băut. Efectele se transmit prin lanţuri trofice, până la om. Efectele toxice se pot manifesta
direct, sau indirect. De exemplu, un ierbicid poate fi netoxic pentru nevertebrate, dar toxic
pentru vegetaţie, care este distrusă. Prin dispariţia vegetaţiei, vor dispare însă şi
nevertebratele.
Pesticidele ingerate cu apa potabilă sunt cancerigene. Limitele maxime de toxicitate
sunt foarte scăzute. Astfel, antrazina aplicată culturilor de porumb, are nivelul de avertizare la
adulţi de 200 p.p.b. la o expunere de 7ani şi de 3 p.p.b. la expuneri de 70 ani.
Azotaţii din apă produc cianoza sugarilor (maladia albastră).
Metalele grele se transmit din apă, până la om. Boala Minamato (intoxicaţie cu
mercur, transmisă prin peştii consumaţi în localitatea omonimă din insula Kyushu,Japonia) a
produs 41 de victime în perioada 1956 - 1965.

18
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

2
Emisiile antropogenice de mercur în apă şi sol s-au estimat la (9,1 - 62).10 t/an, faţă
2
de cele naturale de (1 - 45).10 t/an. Cele antropice provin din rezidii municipale arse, arderea
3
cărbunilor. Uniunea Europeană a limitat emisiile de mercur la 50 µg Hg/ Nm gaz rezultat din
arderea reziduurilor menajere. Peştii cu o concentraţie de peste 1 µg Hg/g nu se
comercializează.
Arsenul peste 0,05 mg/l a provocat în 1950 în sud-vestul Taiwanului afecţiuni
vasculare periferice la om (boala "picior negru").
Alte substanţe chimice din apă pot produce alergii, eczeme, intoxicaţii.
Substanţele radioactive se concentrează în organisme şi se transmit prin lanţuri trofice. S-au
identificat astfel, prin analize, izotopi de iod în scoici, concentraţi de 100 de ori faţă de apă,
izotopi de fosfor, etc.
Paraziţii se transmit prin îmbăiere, sau ingerare de apă poluată. Produc viermi
intestinali, hepatita, dizenteria bacilară, holera, febra tifoidă, etc.
Eutrofizarea apelor se produce atât natural, cât şi din zootehnie (gunoiul de grajd
conţine uree), scurgeri din terenurile agricole fertilizate cu substanţe azotoase şi fosforoase,
sau din terenurile pe care se depozitează fertilizanţii. Fenomenul este alarmant în ultimii ani,
multe cursuri de apă fiind afectate de înmulţirea exagerată a vegetaţiei acvatice.

1.4. POLUAREA APELOR SUBTERANE

1.4.1. Starea apelor subterane. Implicatiile economice si sociale ale deteriorarii starii de
calitate a apelor subterane.

Activitatea de cunoastere a calitatii apelor subterane freatice se desfasoara la nivelul

marilor bazine hidrografice, pe unitati morfologice, iar in cadrul acestora, pe structuri acvifere
(subterane), prin intermediul statiilor hidrogeologice, cuprinzand unul sau mai multe foraje de
observatie.

Pentru monitorizarea acviferelor freatice au fost create mai multe categorii de statii
hidrogeologice:

 de ordinul I, amplasate in vaile fluviatile ale principalelor cursuri de apa

si in apropierea lacurilor, care au ca specific urmarirea legaturii dintre apele subterane
si cele de suprafata;
 de ordinul II, amplasate in zonele de interfluviu de campie, care
urmaresc regimul apelor subterane in legatura cu factorii climatici;

19
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

 amplasate in zonele de captare ale principalelor acvifere care urmaresc

efectul exploatarii asupra regimului apelor subterane;
 experimentale, care au destinatii speciale, cercetarea apelor subterane
sub aspectul stabilirii bilantului, propagarii poluarii, etc;
 amplasate in jurul unor unitati industriale importante.

Forajele de adancime din cadrul Retelei hidrogeologice nationale investigheaza zone

necunoscute ale acviferelor de adancime, tinand seama de cunoasterea realizata prin alte
foraje hidrogeologice de cercetare sau exploatare executate anterior. Acestea urmaresc
comportarea acviferelor in regim natural. O alta categorie sunt amplasate in zone de captare a
apelor subterane de adancime, scopul lor fiind urmarirea efectului exploatarii asupra
regimului acestor ape.

Programul de masuratori in forajele Retelei hidrogeologice nationale consta din

masuratori ale nivelului apei la 3 zile, 6 zile sau 15 zile in functie de amplitudinea de variatie
a nivelului, din masuratori de temperatura la 6 zile in foraje caracteristice, precum si din
pompari experimentale pentru determinarea caracteristicilor hidrogeologice ale stratelor si din
recoltari periodice de probe pentru determinarea proprietatilor fizico-chimice ale apei.

Actualmente, pentru supravegherea calitatii apelor freatice, se face uz de forajele

retelei hidrogeologice de stat, considerate reprezentative, cu mentiunea ca se afla in curs de
desfasurare, sub organizarea Companiei Nationale “Apele Romane”, o actiune de
reconsiderare a structurii spatiale a subsistemului ape subterane freatice, in vederea
optimizarii activitatii de cunoastere a calitatii acestor ape, la nivelul directiilor bazinale,
urmarindu-se, totodata, si o perfectionare metodologica.

Pentru urmarirea gradului de poluare a rezervelor subterane freatice datorita

activitatilor antropice si pentru determinarea impactului care-l pot avea diverse surse de
poluare asupra freaticului, se fac masuratori si observatii periodice si in forajele de poluare
amplasate in jurul marilor surse de poluare, in fiecare bazin hidrografic.

1.4.2. Calitatea apelor freatice la nivel national

Facand o evaluare globala a informatiilor partiale, pe bazine hidrografice, o prima
constatare este legata de situatia critica a calitatii acviferului freatic, din numeroase zone ale
tarii, influentat puternic de impactul antropic exogen, chiar daca in ultima vreme s-a produs o
reducere a volumului productiei industriale si, deci, a cantitatilor de substante poluante
evacuate in receptorii naturali

20
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

In regimul natural al apelor subterane au intervenit o serie de modificari cantitative si

calitative, datorita executarii unor lucrari hidroameliorative si hidrotehnice, inclusiv captari,
precum si datorita poluarii, cu deosebire in cazul apelor freatice.

In unele zone ale tarii s-au produs cresteri importante ale nivelurilor piezometrice,
potentate in anii bogati in precipitatii, ex: campiile Bailesti, Romanati, si Baragan (2-15 m),
precum si in Dobrogea de sud (3-10 m), fenomene legate de sistemele de irigatii din aceste
zone, incorect proiectate, executate si exploatate.

In alte zone s-au produs scaderi importante ale nivelurilor piezometrice, datorita
prelevarilor excesive de apa subterana, prin captari (exemplu Bucuresti, in cazul “Stratelor
de Fratesti” cu scaderi ale nivelurilor de 20-50 m) sau ca urmare a secarilor din zonele
miniere (exemplu Rovinari, cu scaderi de peste 80 m). Pericolul cel mai mare in acest caz il
reprezinta atragerea accelerata de ape poluate spre zonele depresionate si scaderea drastica a
debitelor exploatate ale captarilor din zonele afectate.

O alta constatare importanta este cea legata de modificarile calitative ale apelor
subterane, produse prin poluarea cu substante impurificatoare care altereaza calitatile fizice,
chimice si biologice ale apei.

Astfel, majoritatea hidrostructurilor au suferit in timp procesul de contaminare a apei

cu azotati (NO3). Poluarea se resimte insa diferentiat, existand zone in care acviferul este
intens poluat cu concentratii ce se situeaza peste limita din STAS 1342/91 pentru acest
indicator (Campia inferioara a Somesului, Culoarul Crasnei, zona mediana a Campiei
Banatene; Culoarul Muresului pe tronsonul Reghin-Ludus; Culoarul Tarnavei Mari in aval de
Sighisoara; zonele depresionare montane si submontane drenate de Olt-Ciuc, Brasov, Fagaras
si Cibin; Campia inferioara a Dunarii pe tronsonul Calafat-Giurgiu; Campia piemontana a
Ploiestiului; Culoarul Ialomitei pe tronsonul Urziceni-Tandarei; Campia Baraganului de
Nord; Culoarul Siretului pe tronsonul aval Roman-amonte Adjud; Culoarul Bistritei aval
Piatra Neamt; Culoarul Trotusului pe tronsonul aval Onesti-amonte Adjud; depresiunea
intracolinara a Sitnei aval Botosani; Culoarul Bahluiului aval Podu Iloaiei; Culoarul Prutului
aval Ungheni; estul Campiei Covurluiului si Campia inferioara a Siretului precum si
jumatatea estica a Dobrogei de sud) si zone in care valoarea este sub 45 mg/l, concentratie
maxima admisa de STAS 1342/91.

Cauzele contaminarii acviferului freatic cu azotati sunt multiple si cumulative.

Astfel, o sursa cu pondere importanta o constituie spalarea permanenta a solului de

catre precipitatiile atmosferice contaminate cu diferiti oxizi de azot (NO2).

21
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

O alta sursa cu pondere o constituie apa din cursurile de suprafata (rauri, lacuri) in
care s-au evacuat ape uzate incarcate cu azotati. La aceste doua surse cu functionalitate
continua se adauga sursele cu caracter aleator, generate de aplicarea ingrasamintelor chimice
pe unele categorii de terenuri arabile. In aceste ultime zone concentratiile azotatilor se
situeaza frecvent in jurul valorii de 100 mg/l, putand atinge valori situate in jur de 300 mg/l.
Acviferele astfel contaminate sunt de tip insular, iar trecerea la exploatarea apei pentru
utilizari casnice si agricole a contribuit la mentinerea suprafetelor contaminate in general in
limitele arealelor de intravilan.

In ceea ce priveste contaminarea apelor subterane freatice cu fosfati (PO4-3),

suprafetele afectate sunt mai restranse, existand numeroase acvifere in care prezenta acestui
indicator nu a fost semnalata in cadrul determinarilor curente care s-au efectuat in anul 2000
si pentru acest indicator de calitate conditiile de poluare a apelor subterane freatice sunt in
general similare cu cele ale azotatilor.

O situatie cu totul aparte o reprezinta contaminarea intensa a acviferelor cu substante

organice, amoniu si mai ales poluarea bacteriana.

Formele cele mai intense de depreciere multipla a calitatii s-au identificat in zonele de
intravilan rural, unde datorita lipsei unui minim de dotari cu instalatii edilitare, deseurile
lichide ajung in subteran direct (prin intermediul latrinelor nepermeabilizate sau santurilor
arterelor stradale), cat si indirect (de la depozitele de gunoi de grajd, gropi improvizate de
gunoi, etc).

In functie de factorii care produc poluarea apei subterane, din analizarea datelor
existente la nivelul fiecarui bazin hidrografic, se constata la nivelul tarii noastre urmatoarele
categorii de poluare: cu produse petroliere, cu produse rezultate din procesele industriale, cu
produse chimice utilizate in agricultura, cu produse menajere si rezultate din zootehnie, mixta.

De exemplu:
 poluarea cu produse petroliere si compusi fenolici ai acviferului freatic din
conul aluvionar Prahova-Teleajen, pe o suprafata de cca 70 km2, datorita rafinariilor
Petrobrazi, Astra si Petrotel Ploiesti;
 poluarea cu produse utilizate pentru fertilizare si combaterea daunatorilor iin
agricultura (compusi azotici - NH4, NO2 si NO3, fosfati, pesticide, etc) fie in zona marilor
producatori de astfel de substante (AZOMURES, ARCHIM Arad, DOLJCHIM Craiova,
OLTCHIM Ramnicu Valcea, AZOCHIM Roznov, etc), fie in camp prin administrarea

22
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

incorecta a acestora. Poluarea difuza a acviferelor freatice produsa in acest fel a afectat in
special puturile individuale din zonele rurale, dar si multe captari de ape subterane;
 poluare cu produse rezultate din procesele industriale, in care sunt cuprinsi o
gama variata de poluanti, a zonelor din jurul marilor platforme industriale (VICTORIA
Fagaras, Codlea, Tohanu Vechi, Zarnesti, Bod, Isalnita Craiova, etc);
 poluarea cu produse menajere si produse rezultate din activitatea zootehnica
(substante organice, compusi azotici, bacterii, etc) a apelor subterane din zona unor mari orase
(Pitesti, Oradea, Bucuresti, Cluj, Suceava, etc), din zona marilor complexe zootehnice (Carei,
Palota, Cefa, Halciu, Bontida, Bailesti).

Efectuand o analiza la nivelul intregii tari, pe baza datelor prezentate de catre

Directiile de apa bazinale in contributiile trimise pentru anul 2000, privind poluarea forajelor
din stratul freatic si a celor de adancime, neluand in considerare forajele de poluare existente
in jurul marilor platforme industriale, referitor la 4 dintre poluantii ce intra in categoria
indicatori indezirabili , si anume: amoniu (NH4), azotati (NO3), substanta organica exprimata
prin CCO-Mn si fosfati (PO4), putem concluziona:

Referitor la STAS 1342/91 – Apa potabila - STAS-ul pe baza caruia se face

interpretarea rezultatelor obtinute in urma monitorizarii si analizarii probelor de apa prelevate
din foraje, situatia depasirilor limitelor admise de STAS, (in procente), se prezinta astfel:

 stratul freatic: pentru NH4 in 77,78% din foraje; pentru NO3 in 47,7%; pentru
CCO-Mn in 80,78% din totalul forajelor analizate si pentru PO4 in 51% din foraje;
 stratul de adancime: pentru NH4 in 68,47% din foraje studiate; pentru CCO-
Mn in 53,26% din foraje; pentru NO3 in 36,9% iar pentru PO4 in 38% din foraje.

Din aceste date rezulta ca resursele acvifere freatice, in special, prezinta un risc ridicat
la poluare, atat pe termen lung, cat si pe termen scurt. Din acest motiv ele nu mai pot constitui
surse de alimentare cu apa pentru populatie in multe zone ale tarii.

Este important de precizat ca poluarea freaticului este, cel mai adesea, un fenomen
aproape ireversibil si, ca atare, depoluarea acestui tip de apa este extrem de anevoioasa daca
nu chiar imposibila cu consecinte grave asupra folosirii la alimentarea in scopuri potabile.
Acest lucru a dus la condamnarea unor captari din acviferul freatic si la cautarea si punerea in
functiune a unor noi fronturi de captare, ceea ce a implicat eforturi si cheltuieli apreciabile. De

23
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

aceea, in cadrul politicii de gospodarire a calitatii apelor, trebuie sa primeze masurile de

prevenire a proceselor de degradare calitativa, de fapt a tuturor resurselor de apa

1.4.2. Aspecte specifice ale poluării apelor subterane

Evoluţia efluenţilor în ape subterane este influenţată de factori fizici externi (de
mediu) cum sunt caracteristicile mediului poros din zona de pătrundere spre pânza de apă
subterană şi dinamica acesteia (Fig. nr. 1.3.)

Fig. nr. 1.3.

Caracteristicile reactive (chimice şi biologice) ale mediului receptor intervin cu o parte

importantă ca surse pozitive sau negative în bilanţul masic sau energetic, care se stabileşte în
studiul fenomenului de poluare.
Apele subterane, în general, se caracterizează printr-un mai mare conţinut de săruri
decât cele de suprafaţă, datorită sărurilor pe care le preiau în timpul pătrunderii prin sol sau a
mişcării prin stratul acvifer (Fig. nr. 1.4.)

Fig. nr. 1.4.

Prin pătrunderea poluanţilor se declanşează, în plus, un ansamblu de fenomene

24
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

complexe fizice (adsorbţie, retenţie capilară, schimb ionic), chimice (precipitarea diferitelor
săruri, formarea de geluri) şi biologice (procese de biodegradare).
Pătrunderea poluanţilor se referă nu numai la schimbarea calităţii, ci totodată la
implicaţii privind mişcarea apelor subterane.
Alimentarea straturilor acvifere cu apă conţinând suspensii fine poate astfel colmata
porii şi în final, poate stânjeni sau chiar împiedica complet refacerea rezervelor. De
asemenea, se poate stânjeni curgerea cu îmbâcsirea straturilor filtrante cu diverşi poluanţi
(produse petroliere, etc.) sau chiar prin procese chimice care duc la compactări de soluri,
înainte permeabile.
Având în vedere viteza foarte mică a apei din pânza subterană (de ordinul a câţiva
metri sau kilometri pe an), refacerea calităţii apei subterane, chiar acolo unde se poate face,
este de mare durată.

Mecanismele generale de poluare a apei subterane

S-a identificat o mare varietate de compuşi care determină poluarea apelor subterane,
ca şi o mare varietate de căi prin care un poluant ajunge în mediul subteran. Cu toate acestea,
în majoritatea cazurilor, un poluant poate ajunge în subteran datorită uneia din următoarele
cauze (Barcelona ş.a., 1990, [1]): descărcarea intenţionată a unor compuşi chimici,
descărcarea accidentală sau descărcarea din neglijenţă.

Mecanismele prin care un poluant poate ajunge în mediul subteran sunt: infiltrarea,
migrarea directă, schimburile între acvifere şi interferenţa cu apele de suprafaţă.

Infiltrarea

Infiltrarea reprezintă unul din cele mai cunoscute mecanisme care contribuie la
poluarea apelor subterane. O bună parte din apa ajunsă la suprafaţa solului (precipitaţii,
irigaţii etc.) se infiltrează, datorită gravitaţiei, în mediul subteran, dizolvând, în mişcarea sa, o
serie de compuşi chimici. Se formează astfel soluţii de poluanţi care vor migra spre apa
subterană, până la contactul cu zona saturată. Aceste soluţii pot conţine compuşi organici sau
anorganici, dependent de compoziţia zonei tranzitate de curentul de apă. După ce soluţia
poluantă a ajuns la suprafaţa apei subterane, poluantul va migra lateral şi vertical, influenţat
de direcţia generală de curgere a apei subterane.

25
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

Migrarea directă

O serie de poluanţi pot migra direct în subteran, fără a fi transportaţi de curentul de

apă de infiltraţie. Acest lucru se întâmplă pentru poluanţii care, în mod natural, se găsesc în
faza lichidă. În acest caz, este evident că se vor realiza concentraţii mult mai mari ale
poluanţilor, datorită alimentării continue a mediului subteran cu compuşi chimici puri, care se
scurg din rezervoare sau conducte subterane fisurate.
Gropile de gunoi sau alte zone de depozitare a deşeurilor, amplasate prin săpare în
apropierea apei subterane, pot determina, de asemenea, migrarea directă a poluanţilor lichizi
spre apa subterană (Dottridge ş.a., 1993)[1]. Sub acest aspect, un rol ce nu trebuie neglijat este
jucat, de forajele, puţurile abandonate sau deteriorate, care pot facilita accesul poluanţilor de
suprafaţă direct din coloana de apă subterană(Fig. nr. 1.5.).

Fig. nr. 1.5. Poluarea acviferelor prin foraje incorect izolate

Schimburi între acvifere

Apa subterană poluată poate determina, la rândul ei, poluarea unor straturi de apă
subterană curată din acvifere, cu care se găseşte în comunicare hidraulică (Barcelona ş.a.,
1990)[1]. Astfel de cazuri sunt des întâlnite , în special la acviferele etajate, când puţurile
distrug izolarea naturală între diferitele straturi.
Apele poluate ale unui strat de suprafaţă pot astfel percola în lungul coloanei puţurilor
deteriorate sau abandonate, fenomenul fiind amplificat de depresionarea acviferului curat de
adâncime, ceea ce conduce la creşterea gradientului hidraulic dinspre acviferul puţin adânc
spre cel de adâncime (fig 1.6.)

26
POLUAREA ŞI TRANSPORT DE POLUANŢI Conf. dr. ing. Omer Ichinur

Fig. nr. 1.6. Infiltraţia verticală a poluantului în lungul coloanei puţurilor abandonate

27