Sunteți pe pagina 1din 5

Imunologia studiază reactivitatea organismului animal şi uman, consecutiv

contactului cu agenţii patogeni, mecanismele celulare şi moleculare ale elaborării


răspunsului imun, precum şi particularităţile structurale şi funcţionale ale
ţesuturilor, celulelor şi moleculelor care condiţionează starea de imunitate. Funcţia
de apărare a organismului uman şi animal, este o funcţie de relaţie, esenţială
pentru supravieţuirea organismelor multicelulare, datorită agresiunii permanente a
agenţilor infecţioşi (microorganisme şi virusuri). Omul adult poartă pe suprafaţa
mucoaselor şi a tegumentului, un număr uriaş de celule bacteriene (circa 10 14), cu
un ordin de mărime mai multe decât propriile celule (10 13), unele având potenţialul
de a iniţia procese infecţioase.
Termenul de imunitate are o provenienţă socială: în Roma antică, persoanele
scutite de impozite către stat, erau considerate “imune”. Sensul termenului s-a
extins, ulterior desemnând persoanele scutite de a suferi efectele infecţiei cu agenţi
patogeni.
Aşa cum aparatul genetic asigură stabilitatea şi integritatea unei specii ca sistem
biologic, funcţia imunitară are un rol determinant pentru păstrarea homeostaziei
mediului intern şi a individualităţii chimice a fiecărui organism, pentru că, prin
intermediul SI organismele diferenţiază prompt şi cu mare sensibilitate,
componentele self pe care le tolerează de substanţele nonself sau antigene faţă de
care se activează şi le îndepărtează din organism.
Sistemul imunitar este tolerant faţă de substanţele proprii, deoarece “a
învăţat” să le recunoască în timpul vieţii embrionare.
Funcţia imunitară este mediată de molecule cu rol de receptori de pe
suprafaţa celulelor SI şi de molecule solubile în umorile organismelor.
Disfuncţia severă congenitală sau dobândită a funcţiei imunitare este
incompatibilă cu viaţa. Exemplul tragic al imunodeficienţei severe, determinată
genetic sau dobândită (SIDA), ilustrează rolul central al răspunsului imun în
protecţia organismului faţă de infecţia cu agenţi patogeni.
S-a demonstrat că activarea funcţiei imunitare nu este totdeauna benefică
pentru organism, ci uneori, stimularea ei are efecte opuse, pentru că determină
leziuni tisulare severe, chiar ireversibile. Anomaliile funcţionale ale SI generează
două categorii de manifestări patologice: stările de hipersensibilitate şi maladiile
autoimune.
Stările de hipersensibilitate definesc o stare de reactivitate imunitară crescută şi
se caracterizează prin aceea că, la primul contact cu o substanţă nonself, nu se
produce un răspuns imun detectabil, ci organismul dobândeşte o stare specială de
sensibilizare imunitară faţă de un antigen. La contactul secundar ulterior, chiar cu
cantităţi foarte mici ale antigenului sensibilizant, organismul răspunde cu
manifestări patologice de intensităţi variabile, al căror rezultat final poate fi fatal.
Aşa se întâmplă în stările de hipersensibilitate (alergii) la polen, la diferite
medicamente (de exemplu, penicilina), la veninul insectelor sau la diferite
substanţe alimentare. Modificările patologice consecutive stărilor de
hipersensibilitate pot fi locale sau generalizate.
Maladiile autoimune semnifică întreruperea stării de toleranţă perfectă pe care
sistemul imunitar o manifestă faţă de componentele self modifcate chimic datorită
unor stări fiziologice determinate de procese de îmbătrânire, de procese
infecţioase, de procese patologice degenerative sau ca urmare a utilizării
substanţelor medicamentoase, fata de care apare un răspuns imun. Astfel se iniţiază
un conflict autoimun, în cursul căruia sistemul imunitar generează efectorii săi –
celule activate şi molecule – care recunosc specific moleculele self modificate.
Respingerea grefelor de ţesuturi şi organe este de asemenea, consecinţa activării
funcţiei imunitare. Antigenele ţesutului grefat, solubile sau fixate pe suprafaţa
celulelor din grefă, activează limfocitele (celulele efectoare ale răspunsului imun).
Autogrefele sunt totdeauna tolerate. In condiţiile unei reactivităţi imunitare
normale, alogrefele şi xenogrefele sfârşesc prin a fi respinse. Cu cât diferenţele
genetice şi implicit biochimice între organismul donor şi cel receptor de grefă sunt
mai accentuate, cu atât grefa este respinsă mai repede.

Etapele dezvoltării Imunologiei ca ştiinţă


Imunologia este o ştiinţă relativ tânără, care a apărut iniţial ca un domeniu a
Microbiologiei, cu rădăcini în ştiinţele biologice teoretice şi aplicate, fiind
fundamentată de descoperirile lui Pasteur şi Metchnikoff.
Apariţia Imunologiei ca ştiinţă a fost precedată cu milenii, de observaţii
empirice referitoare la faptul că vindecarea unor maladii infecţioase era urmată de
o stare de rezistenţă permanentă la reinfecţie sau cel mult de forme uşoare de
îmbolnăvire. Cu 2-3 secole î.C., în China şi India s-a observat că unele maladii
foarte grave (variola, pesta, ciuma), lasă în urmă o stare de rezistenţă permanentă la
reinfecţie sau cel mult, persoanele făceau forme foarte uşoare de îmbolnăvire.
In infecţia variolică, apar leziuni caracteristice mai ales pe tegumentul feţei. Mai
întâi apar vezicule mici, pline cu lichid clar, al căror conţinut se tulbură datorită
infiltratului celular şi fac crustă. S-a trecut la infectarea artificială a persoanelor
sănătoase în scopul declanşării unei îmbolnăviri uşoare, care să instaleze starea de
imunitate. Practica variolizării prin inhalarea mojaratului de cruste uscate, recoltate
de la cei trecuţi prin boală, era insa însoţită de infecţii grave, datorită cantităţii mari
de virus inhalat.
In 1418, procedeul variolizării a fost introdus în Anglia de Mary Wortley
Montagu şi s-a practicat o perioadă, cu toate riscurile îmbolnăvirii cu severitate
necontrolată.
Vaccinarea antivariolică a fost introdusă de E. Jenner (1796). Ca vaccin, a
utilizat un virus de la bovine (cowpox). Metoda s-a bazat pe observaţia empirică a
rezistenţei în cursul marilor epidemii de variolă, a mulgătorilor care fuseseră
infectaţi în mod natural cu virusul cowpox. Acesta produce o infecţie pustulară şi
fiind înrudit antigenic cu virusul variolei, conferă protecţie antivariolică.
Vaccinarea persoanelor sănătoase s-a făcut cu lichidul recoltat din pustulele de pe
ugerul vacilor.
Perioada ştiinţifică a Imunologiei a fost inaugurată de L. Pasteur, prin
descoperirea unor vaccinuri cu o largă aplicaţie practică. Denumirea de “vaccin” a
fost dată de Pasteur, în amintirea produsului recoltat de Jenner din leziunile de pe
ugerul vacii. Denumirea s-a păstrat pentru toate produsele folosite în practică,
pentru a crea o stare de rezistenţă preventivă faţă de eventualul contact cu agentul
patogen.
Pasteur a fundamentat ştiinţific practica producerii şi utilizării vaccinurilor. El a
demonstrat că proprietăţile biologice (patogenitatea şi virulenţa) bacteriilor şi
virusurilor patogene nu sunt fixe. In anumite condiţii, aceste proprietăţi se pot
diminua prin anumite artificii de tehnică, aşa încât un agent virulent care de regulă
determină o infecţie mortală, poate fi transformat într-un agent care produce o
infecţie uşoară, fără semne clinice, dar creează o rezistenţă foarte solidă.
Vaccinurile atenuate îndeplinesc aceste deziderate. Pasteur a atenuat virulenţa
agenţilor patogeni prin două metode: prin învechirea culturilor şi prin cultivarea la
temperaturi ridicate. Pasteur a descoperit trei vaccinuri: al holerei găinilor
(Pasteureloza- cultura imbatrinita), al antraxului la ovine (Imunizare treptata cu
inocul atenuat prin incubare la 42 o, cind cultrua devine asporogena) şi al rabiei
(ţesut nervos medular sau creier de la iepurele infectat experimental, pe care l-a
modificat prin uscare în prezenţa potasei caustice).
Cercetările lui Pasteur au pus bazele Imunologiei medicale şi ale obţinerii şi
utilizării pe baze ştiinţifice a vaccinurilor L. Pasteur şi R. Koch au fost promotorii
ideii relaţiei de specificitate între procesul patologic şi agentul infecţios, dar
formele modificate ale agenţilor infecţioşi pot induce imunitate specifică. S-a
născut astfel prima paradigmă* a Imunologiei.