Sunteți pe pagina 1din 55

LUCRARE DE LICENȚĂ

Declarațiile martorilor și ale părților în procesul penal.


Aspecte teoretice și practice.
Declarațiile martorilor și ale părților în procesul penal. Aspecte teoretice și practice.

- cuprins -

Declarațiile martorilor și ale părților în procesul penal. Aspecte teoretice și practice. ...................2

- cuprins - ...........................................................................................................................2

Capitolul I ........................................................................................................................................5

Importanța depoziției și a celorlalte probe/mijloace de probă pentru aflarea adevărului în


procesul penal ..................................................................................................................................5
Secțiunea I. Aspecte generale privind probele și mijloacele de probă ...........................6
I.1. Noțiunea, importanța și clasificarea probelor în procesul penal ..........................6
I.1.1. Noțiunea de probe în procesul penal ......................................................6
I.1.2. Importanța probelor în procesul penal....................................................7
I.1.3. Clasificarea probelor în procesul penal ...................................................8
I.2. Noțiune, importanță și clasificarea mijloacelor de probă în procesul penal ............9
I.2.1. Noțiune .........................................................................................9
II.2.2. Importanță ..................................................................................10
II.2.3. Mijloacele de probă şi procedeele probatorii ..........................................11
II.2.4. Clasificarea mijloacelor de probă .......................................................11
Secțiunea II. Alte instituții legate de administrarea probelor în procesul penal...............11
II.1. Comisia rogatorie ............................................................................... 12
II.2. Delegarea .........................................................................................14
II.3. Martori asistenți .................................................................................14
Secțiunea III. Aspecte de drept comparat privind strângerea și administrarea probelor și
mijloacelor de probă la nivelul unor state ale Uniunii Europene ................................15
III.1. În legislația elenă............................................................................... 16
III.1.1. Sarcina probei.............................................................................. 16
III.1.2. Strângerea de probe ......................................................................17
III.1.3. Evaluarea probelor ........................................................................19
III.2. În legislația Franței............................................................................. 19
III.2.1. Sarcina probei.............................................................................. 19
III.2.2. Strângerea de probe .....................................................................20

2
III.2.3. Evaluarea probelor .......................................................................21

Capitolul II.....................................................................................................................................23

Declarațiile martorilor în procesul penal. Aspecte teoretice și practice. .......................................23


Secțiunea I. Obligațiile și drepturile martorilor..................................................... 23
I.1. Obligațiile .........................................................................................23
I.2. Drepturile .........................................................................................24
Secțiunea II. Procedura de ascultare a martorilor ..................................................25
Secțiunea III. Modalităţi speciale de ascultare a martorului ......................................26
Secțiunea IV. Valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor......................................29
Secțiunea V. Alte procedee speciale de ascultare a părţilor şi a martorilor ....................29
V.I. Confruntarea ......................................................................................29
VI.2. Folosirea interpreţilor .........................................................................30
Secțiunea VI. Excepții de la obligația de ascultare ca martor ....................................30
VI.1. Persoanele obligate a păstra secretul professional .......................................30
VI.2. Soțul și rudele apropiate ......................................................................31
VI.3. Părțile din proces și persoanele cu antecedente penale .................................32
Secțiunea VII. Protecția martorilor....................................................................33
VII.1. Protecția martorilor în Noul Cod Penal și în Noul Cod de Procedură penală .........34
VII.2. Protecția martorilor amenințați .............................................................39
VII.3. Protecția martorilor vulnerabili .............................................................40
Capitolul III .................................................................................................................................41

Declarațiile părților în procesul penal. Aspecte teoretice și practice. ............................................41


Secțiunea I. Declarația învinuitului sau a inculpatului ............................................41
I.1. Noțiune și importanță ...........................................................................41
I.2. Valoarea probatorie.............................................................................. 43
Secțiunea IV. Declarația părții vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente. 45
IV.2. Procedura de ascultare a declarației părții vătămate, a părții civile și a părții
responsabile civilmente - etape ....................................................................45
IV.2.1. Verificarea identităţii învinuitului, inculpatului ......................................45
IV.2.2. Tactica de ascultare în faza relatării libere ...........................................45
IV.2.3. Tactica de ascultare în faza adresării întrebărilor ....................................46
IV.4.4. Procedee tactice utilizate în ascultarea învinuitului, inculpatului ................47
IV.4.5.Particularităţile ascultării unor categorii de învinuiţi, inculpaţi ....................49
IV.4.6.Mijloace tehnice destinate depistării comportamentului simulat ..................49

3
IV.4.7.Consemnarea declaraţiilor învinuitului, inculpatului .................................49
IV.4.8.Verificarea şi aprecierea declaraţiilor învinuitului, inculpatului ....................50
IV.3. Valoarea probatorie ............................................................................ 51
Concluzii........................................................................................................................................52

Bibliografie ....................................................................................................................................54

4
Capitolul I

Importanța depoziției și a celorlalte probe/mijloace de probă pentru aflarea adevărului în


procesul penal

Articolul 5, Noul Cod de procedură penală: Aflarea adevărului


(1) Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu
privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau
inculpatului.
(2) Organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge și de a administra probe atât în
favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea
cu  rea-credinţă  a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţionează
conform dispoziţiilor prezentului cod.

A afla adevărul în cauza penală înseamnă a realiza o concordanţă deplină între situaţia aşa
cum s-a petrecut aceasta în materialitatea ei şi concluziile la care a ajuns organului judiciar cu
privire la împrejurările respective. Aflarea adevărului trebuie realizată în concordanţă cu
condiţiile prevăzute de lege, astfel încât să nu depăşească legalitatea şi cadrul impus de aceasta.
Aflarea adevărului nu reprezintă doar un principiu care a fost introdus de lege pentru a avea
semnificaţia de legislaţie modernă, ridicată la standardele europene, ci a dus şi la instaurarea unui
sistem de garanţii care guvernează legea procesual penală. Declaraţiile martorilor și ale părților,
în măsura în care relevă elementele de fapt ce pot servi ca probă pentru constatarea existenţei sau
inexistenţei unei infracţiuni, pentru identificarea persoanei care a săvârşit-o sau pentru
recunoaşterea unor împrejurări esenţiale cauzei, contribuie direct la aflarea adevărului, deci la
soluţionarea procesului penal. Declaraţiile martorilor și ale părților îndeplinesc această funcţie fie
prin ele însele când nu există alte mijloace de probă, fie prin coroborarea cu alte mijloace de
probă în situaţia când există.

5
Secțiunea I. Aspecte generale privind probele și mijloacele de probă

I.1. Noțiunea, importanța și clasificarea probelor în procesul penal

I.1.1. Noțiunea de probe în procesul penal

În vederea constatării existenţei faptelor, a împrejurărilor de fapt, cât şi a vinovăţiei


făptuitorului, organele judiciare desfăşoară o activitate complexă de identificare şi strângere a
probelor prin intermediul mijloacelor de probă.
Articolul 63 alin. (1)1 defineşte proba ca fiind orice element de fapt care serveşte la
constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-
o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Mijloacele de
probă sunt acele instrumente legale prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca
probe.
În vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt
obligate să elucideze cauza sub toate aspectele, pe bază de probe (art. 62 ).2 În acest sens,
organelor de urmarire penala le revine competenta de a dispune trimiterea in judecata ori, dupa
caz, netrimiterea in judecata a faptuitorului. În ipoteza in care cauza penala este dedusa spre
judecare instantei, acesta trebuie sa stabileasca existenta sau inexistenta infractiunii, trebuie sa
cuantifice vatamarile materiale si morale cauzate, sa aprecieze daca este cazul sa se retina
circumstante legale ori judiciare in vederea agravarii sau atenuarii raspunderii penale. Toate
aceste dispozitii nu se pot lua decat in baza probelor existente la dosar. Astfel, din punct de
vedere judiciar, nu exista decat ceea ce poate fi probat.3
Din punct de vedere terminologic, termenul probă provine din latinescul probo,- are, -
avi, -atum, care inseamna a dovedi sau de la probation care inseamna dovada.

1 Art. 63, Noul Cod Procedură Penală

2 Art. 62, Noul Cod Procedura Penala

3 Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin – Drept procesual penal, Parte generala, pg.168

6
Noţiunea de probă nu se confundă cu cea de probare, ca activitate de strângere şi
verificare a probelor, constand in acele acte procedurale prin care organele judiciare si partile
stabilesc, prin mijloace prevazute de lege, elementele de fapt necesare pentru constatarea faptelor
si a imprejurarilor care formeaza obiectul unei cauze penale.
În acelasi timp nu trebuie confundate nici notiunea de proba cu cea de mijloc de proba.
Astfel, probele, ca elemente de fapt care servesc la aflarea adevarului in procesul penal, sunt
aduse la cunostinta organelor judiciare prin intermediul mijloacelor de proba, iar mijloacele de
proba sunt acele cai legale prin care se constata existenta probelor sau, altfel spus, ele sunt
izvorul probelor.4

I.1.2. Importanța probelor în procesul penal

Din momentul declansarii procesului penal si pana la ramanerea definitiva a hotararii


judecatoresti, toate probele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor. De aceea, in
literatura juridica s-a afirmat ca probele sau dovezile stau la temelia hotararii judecatoresti.5
Datorită rolului însemnat pe care îl au probele în administrarea justiţiei penale, unii
autori au afirmat că întregul proces penal este dominat de problema probelor.6
Astfel, legea procesual penală prevede că:
- urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa
infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora (art.
200); 7
- procurorul, dacă constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează
aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare şi
legal administrate, dispune trimiterea în judecată (art. 262);8

4 Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin – Drept procesual penal, Parte generala, pg.169

5 Pop III, pg. 157

6 G. Levasseur, A. Chavanne, Droit pénal et procédure pénale, Paris, Sirey, 1972, p. 98.

7 Art. 200, Noul Cod de Procedura Penala

8 Art. 262, Noul Cod de Procedura Penala

7
- instanţa de judecată îşi formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză
(art. 287).9
Potrivit art. 63 alin. (2), C. pr. pen. probele nu au valoare mai dinainte stabilită.
Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, în
urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Principiul liberei aprecieri a probelor presupune că fiecăreia i se conferă o anumită
importanţă, justificată prin informaţiile pe care le oferă în aflarea adevărului.

I.1.3. Clasificarea probelor în procesul penal

După caracterul sau natura lor, probele sunt în sprijinul învinuirii sau al apărării,
devenind astfel:10
a) probe în acuzare, care servesc la dovedirea vinovăţiei învinuitului sau inculpatului sau
a existenţei unor circumstanţeagravante;
b) probe în apărare, care servesc la dovedirea nevinovăţiei învinuitului sau inculpatului
sau a existenţei unor circumstanţe atenuante.
După sursa lor, probele sunt: 11
a) probe imediate, obţinute din sursa lor originară, cum ar fi depoziţia unui martor ocular
(se mai numesc şi primare);
b) probe mediate, obţinute dintr-o altă sursă decât cea originară, cum ar fi: conţinutul
declaraţiei unui martor care relatează ceea ce i-a povestit un martor ocular despre o anumită
împrejurare (se mai numesc şi secundare sau derivate).
De regulă, acestea sunt acceptate alături sau în lipsa probelor imediate.
După legătura lor cu obiectul probării, probele sunt: 12

9 Art. 287, Noul Cod de Procedura Penala

10 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg.131

11 Idem 10

12 Idem 11

8
a) probe directe, care dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia sau nevinovăţia învinuitului
sau inculpatului, cum ar fi prinderea făptuitorului în flagrant delict, declaraţia martorului ocular
la săvârşirea faptei etc.;
b) probe indirecte, care nu furnizează informaţii de natură a dovedi în mod direct
vinovăţia sau nevinovăţia făptuitorului, însă pot conduce la anumite concluzii coroborate cu alte
probe directe sau indirecte, cum ar fi găsirea unui obiect de o persoană care nu poate justifica
provenienţa acestuia, urma digitală găsită la locul faptei etc.

I.2. Noțiune, importanță și clasificarea mijloacelor de probă în procesul penal

I.2.1. Noțiune

Probele sunt fapte şi împrejurări prin care se stabileşte adevărul şi se soluţionează cauza
penală. Pentru ca organul judiciar să le poată folosi, probele trebuie administrate. Mijloacele
legale prin care se administrează probele poartă denumirea de mijloace de probă.
Mijloacele de probă sunt acele instrumente prin care se constată elementele de fapt ce pot
servi ca probă, conform art. 64 Noul Cod procedură penală ele sunt:
• declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului;
• declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente;
• declaraţiile martorilor;
• înscrisurile;
• înregistrările audio sau video;
• fotografiile;
• mijloacele materiale de probă;
• constatările tehnico-ştiinţifice;
• constatările medico-legale;
• expertizele.

9
II.2.2. Importanță

Mijlocul de probă nu trebuie confundat cu subiectul probei, care este persoana ce


furnizează elementul de informare (martor, expert, inculpat etc.).13
O probă poate fi administrată prin orice mijloc de probă indicat de art. 64 şi nu prin alte
căi care nu sunt prevăzute de lege. Procesul penal funcţionează pe baza principiului libertăţii
probelor atât sub aspectul producerii lor, cât şi al aprecierii acestora.
Libertatea mijloacelor de probă presupune folosirea oricăror mijloace de probă legale.

13 V. Dongoroz, Drept procesual penal, pg. 212

10
II.2.3. Mijloacele de probă şi procedeele probatorii

Fiecare mijloc de probă îşi are procedeele sale de administrare. Desigur, există şi
posibilitatea ca prin acelaşi procedeu probator să se administreze mijloace de probă diferite14
(ascultarea unei persoane constituie un procedeu probator atât în cazul învinuitului sau
inculpatului, cât şi în cazul declaraţiei altei persoane, parte vătămată, parte civilă, parte
responsabilă civilmente, martor etc.) sau acelaşi mijloc de probă, datorită modalităţilor diferite
de administrare, să conducă la procedee probatorii diferite15 (înscrisurile pot fi examinate prin
cercetare directă, traducere, descifrare sau comparare cu alte scripte, ridicarea sau descoperirea
înscrisurilor respective putându-se realiza prin percheziţie ori prin cercetare la locul faptei).

II.2.4. Clasificarea mijloacelor de probă

În funcţie de procedeele comune de administrare, există trei categorii de mijloace de


probă:16
• declaraţiile părţilor şi ale martorilor;
• înscrisuri şi mijloace materiale de probă;
• rapoarte de constatări ale specialiştilor şi de expertiză.

Secțiunea II. Alte instituții legate de administrarea probelor în procesul penal

Sunt anumite instituții care mijlocesc administrarea probelor sau garantează că anumite
acte procedurale, privite ca procedee speciale de administrare a probelo, s-au efectuat cu
respectarea legii.17

14 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal,pg.138

15 Idem 14

16Gr. Theodoru, Drept procesual penal român, Partea generală, vol. II, Universitatea „Al.I. Cuza”,
Facultatea de Drept, Iaşi, 1974, pg. 111.

17 T.Mrejeru, B.Mrejeru, Probele în procesul penal. Aspecte teoretice & jurisprudență în materie, ed. a II, revizuită,
Ed. Lumina Lex, București, 2010, pg. 167.

11
În situația în care un organ judiciar nu are posibilitatea să efectueze un act procedural de
competența sa, există posibilitatea solicitării sprijinului unui alt organ judiciar care are această
posibilitate. În această situație se trece la efectuarea actului procedural prin comisie rogatorie sa
prin delegare. Acestea pot fi folosite atât pentru ascultarea martorilor, cât și pentru cercetarea la
fața locului, ridicarea de obiecte sau înscrisuri sau percheziție.
Instituția martorilor asistenți poate fi întâlnită atât la cercetarea la fața locului, cât și la
ridicarea de obiecte sau înscrisuri, percheziție sau reconstituire.18

II.1. Comisia rogatorie

Termenul de ”comisie rogatorie” semnifică, de fapt, o procedură folosită pentru


administrarea unor probe sau efectuarea unor acte procedurale de către un alt organ decât cel care
instrumentează cauza penală. Această instituție este solicitată în activitatea organelor judiciare în
situație în care nu au posibilitatea să efectueze personal un anumit act procedural, constituind o
excepție. Prin intermediul acestei instituții se renunță la nemijlocirea administrării probelor în
favoarea operativității în procesul penal și cu consecințe directe asupra reducerii cheltuielilor
judiciare în cauzele penale. 19
Comisia rogatorie se efectuează de către un organ judiciar egal în grad cu organul judiciar
care instrumentează cauza și cu aceeași competență funcțională și materială. Ceea ce diferențiază
organul care are cauza spre rezolvare de cel care efectuează un act prin comisie rogatorie este
raza teritorială în care aceștia își desfășoară activitatea.
Comisa rogatorie se dispune, după caz, de organul de urmărire penală prin rezoluție și de
instanța de judecată prin încheiere (art. 133 Noul Cod de procedură penală)20. Conform art. 132
Noul Cod de procedură penală, comisia rogatorie poate fi folosită de către organele judiciare
penale când acestea nu au posibilitatea să efectueze un anumit act procedural, adică atunci când

18Dan Botez, Audierea martorilor în procesul penal. Procedee tactice. Practică judiciară. Formulare pentru
audiere, ed. Universul Juridic, București, 2012, pg. 46.

19 G.Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. Hamangiu, București, 2008, pg. 435.

20 G.Theodoru, op. citată., pg. 333.

12
un act procedural trebuie efectuat într-un loc la distanță mare de sediul organului judiciar care
instrumentează cauza penală sau când un martor se află la distanță mare de sediul organului
judiciar care trebuie să ia declarația.
Obiectul comisiei rogatorii îl pot forma numai actele procedurale cum sunt: ascultarea
unui martor, cercetarea la fața locului, ridicarea de obiecte sau înscrisuri, percheziția sau orice act
procedural. Nu pot face obiectul comisiei rogatorii actele procesuale ale organelor judiciare prin
care se dispune punerea în mișcare a acțiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviințarea
de probatorii, precum și celelalte acte sau măsuri procesuale (art.132. Noul Cod de procedură
penală).
Dintre actele procesuale nu pot face obiect al comisiei rogatorii ascultarea învinuitului
sau inculpatului, care constituie și un mijloc de apărare.
Potrivit articolului 133 Noul Cod de procedură penală, rezoluția sau încheierea prin care
s-a dispus comisia rogatorie trebuie să conțină toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului
care face obiectul acesteia, iar în cazul în care urmează să fie ascultată o persoană se vor arăta și
întrebările care trebuie să i se pună. Dacă este necesar, organul de urmărire penală sau instanța de
judecată care efectuează comisia rogatorie poate adresa și alte întrebări persoanei ascultate, în
afara celor arătate în rezoluție sau încheiere21.
În situația în care comisia rogatorie s-a dispus de instanța de judecată, părțile au anumite
drepturi (art. 134 Noul Cod procedură penală). Astfel, părțile pot formula, în fața instanței care
dispune efectuarea comisiei rogatorii, întrebări care pot fi transmise instanței ce urmează a
efectua comisia rogatorie. De asemenea, oricare dintre părți poate cere să fie citată la efectuarea
comisiei rogatorii [art. 134 alin. (2) Noul Cod de procedură penală].
Pentru garantarea dreptului de apărare, când inculpatul este arestat, instanța care urmează
a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui apărător din oficiu care îl va reprezenta. Ca
urmare a nerespectării acestor dispoziții, hotărârea pronunțată este lovită de nulitate absolută,
potrivit art. 197 alin. (2) Noul Cod de procedură penală.

21 T.Mrejeru, B.Mrejeru, op. citată, pg. 169.

13
II.2. Delegarea

Ca și comisia rogatorie, delegarea este o procedură utilizată pentru efectuarea unui act
procedural sau administrarea unor probe de către un alt organ decât cel care are cauza spre
rezolvare.
Spre deosebire de comisia rogatorie, în cazul delegării activitatea ce face obiectul ei este
realizată, potrivit legii [art. 135 alin. (1) Noul Cod de procedură penală] de către un organ
inferior celui care are cauza penală spre rezolvare22 (de exemplu, procurorul de la parchetul de pe
lângă tribunal poate delega procurorului de la un parchet de pe lângă o judecătorie să audieze un
martor); potrivit art 217. alin. (2), în cauzele penale în care urmărirea se efectuează de către un
procuror, acesta poate dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie effectuate de către
organelle poliției din alte localități decât cea în care se află sediul parchetului.23
Un organ judiciar poate da declarații unui alt organ judiciar, chiar dacă nu este
corespunzător ca funcție procesuală, situate în sfera altor organe decât aceea în care se află
organul care instrumentează cauza. Spre exemplu, instanța îl poate delega pe procuror să ia
măsuri în vederea refacerii sau completării raportului de constatare tehnico-științifică sau
medico-legală [art. 115 alin. (3) Noul Cod de procedură penală].
Dispozițiile referitoare la comisia rogatorie se aplică în mod corespunzător și în caz de
delegare [art. 135 alin. (2) Noul Cod de procedură penală].

II.3. Martori asistenți

Efectuarea anumitor activități procesuale trebuie făcută potrivit cerințelor legale, în


prezența anumitor persoane care să ateste constatările făcute și modul în care s-au desfășurat
actele procesuale. Aceștia sunt ”martorii asistenți” (art. 92, 93 Noul Cod de procedură penală).
Martorii asistenți nu au cunoștință despre faptele și îmrejurările cauzei, ci sunt garanți care atestă
faptul că rezultatul și modul desfășurării activității procedurale este cel consemnat în actele
întocmite (în cazul unei percheziții, martorii asistenți pot confirma că anumite obiecte s-au găsit

22 G. Theodoru, op. citată, pg. 435.

23 T.Mrejeru, B.Mrejeru, op. citată, pg.170.

14
la cel percheziționat sau că percheziția s-a desfășurat potrivit celor consemnate în procesul
verbal).
Dacă actul procedural respectiv ar fi contestat, ei ar putea fi citați de instnța de judecată
spre a face declarație cu privire la data și locul unde afost semnat actul, cine l-a încheiat, ce
măsuri au fost luate, ce obiecțiuni a ridicat persoana la care se referă procesul-verbal, cât și cu
privire la faptul dacă își recunosc semnătura de actul respectiv24.
În doctrină, s-a făcut cunoscut faptul că martorii asistenți pot fi considerați martori
procedurali (ale căror cunoștințe sunt dobândite după ce au devenit subiecți procesuali), spre
deosebire de martorii de fond, care au calitatea de martori procesuali (având cunoștințe dobândite
anterior procesului penal și a participării lor ca subiecți în această activitate) 25.
Numărul martorilor asistenți este de cel puțin doi (art. 92 Noul Cod de procedură penală).
În anumite situații prevăzute de lege, lipsa lor motivată nu conduce la neefectuarea activității
propuse [art. 129 alin. (2) Noul Cod de procedură penală].
Sunt excluși a fi martori asistenți următoarele categorii de personae: minorii sub 14 ani;
cei intersați în cauză; cei care fac parte din aceeași unitate cu organul care efectuează actul
procedural. Martorii asistenți au aceleași drepturi și obligații ca și martorii de fond, experții sau
interpreții, în ce privește raporturile cu organul judiciar, având dreptul la restituirea cheltuielilor
judiciare pe care le-au suportat (art. 190 Noul Cod de procedură penală)26.

Secțiunea III. Aspecte de drept comparat privind strângerea și administrarea probelor și


mijloacelor de probă la nivelul unor state ale Uniunii Europene

24 T. Mrejeru, B.Mrejeru, op.citată, pg.171.

25 Dan Botez, op.citată, pg. 49.

26 N.Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I, Ed.Paideia, București, 1996, pg. 370.

15
III.1. În legislația elenă

III.1.1. Sarcina probei

În materie de probe, legislația elenă se bazează pe principiuil acuzării de către o parte.


Aceasta înseamnă că instanța actionează numai la cererea unei părți şi pronunță o hotărâre pe
baza faptelor prezentate ca reale şi dovedite de către părti şi a cererilor pe care le depun acestea.
Etapele procedurale sunt inițiate la cererea unei părțt, cu exceptia când legea prevede altfel.
Fiecare parte trebuie să dovedeasca numai faptele care au relevanță în judecarea cauzei şi care
sunt necesare pentru a-şi sprijini acțiunea independentă sau acțiunea în contradictoriu.
Solicitările părților care nu sunt dovedite sunt respinse.
În cazul în care legea prevede aducerea de probe pentru existența unui fapt, se permite
prezentarea de probe contrarii, dacă nu există alte dispoziții în acest sens. Faptele notorii, a căror
autenticitate nu poate fi pusă la indoială în mod rezonabil sau care sunt cunoscute de către
instanță dintr-o altă procedură judiciară sunt luate în considerare automat, fără a mai fi necesar să
se prezinte probe. În final, instanța ia automat în considerare preceptele experienței comune, fără
a mai fi necesare probe. I.egile. cutumele şi uzanțele altor tări sunt luate în considerare în mod
automat, instanţa nu le cunoaşte, aceasta poate solicita aducerea de probe27.
Instanța analizează liber probele şi hotărăşte după propria sa conştiință dacă declarațiile
sunt adevărate. În hotărârea sa, aceasta indică motivele care 1-au determinat pe judecător să-şi
formeze opinia. În cazul în care legea consideră că evaluarea comparativă a probabilităților este
suficientă (de exemplu în cazul măsurilor asigurătorii), instanța nu este obligată să aplice
dispozițille privind administrarea probelor, probele însele şi forța acestora, ci ia în considerare
orice aspect pe care-l consideră adecvat pentru a-şi forma o opinie cu privire la fapte.28

27 T.Mrejeru, B.Mrejeru, op.citată, pg.173.

28 Dan Botez, op.citată, pg.50.

16
III.1.2. Strângerea de probe

Princopiul de bază este că părțile propun şi aduc probe. Instanța poate totuși să dispună
din proprie inițiativă prezentarea oricăror probe permise de lege, chiar dacă părțile nu le-au
menționat29.
Dupa administrarea probelor, instanța deliberează cu privire la fondul cauzei, cu excepţia
cazului în care consideră că probele sunt insuficiente, putând solicita prezentarea de probe noi,
suplimentare. Mijloacele de probă cuprind mărturtsiri, rapoarte întocmite de experți, acte,
audierea părților, a martorilor, jurământul părții și prezumțiile de fapt.
Dispozițille privind martorli se aplică, de asemenea, atuni când se încearcă a se dovedi
fapte din trecut prin audierea persoanelor care au perceput acele fapte pe baza cunoştințelor lor
de specialitate. Atunci când experții sunt audiați ca martori, se urmează aceeaşi procedură ca
pentru martorii obişnuiți.
Mărturisirea orală sau scrisă a unei părți în fața instanței sau a judecătorului delegat
reprezintă o probă deplină împotriva persoanei care a mărturisit, în timp ce mărturisirile care au
avut loc în afara instanței şi toate celelalte probe sunt evaluate liber.
Contractele şi actele colective nu pot fl dovedite prin martori dacă au sume de peste
5869,405 EUR, iar probele prezentate cu martori împotriva conținutului unui document nu sunt
admise, chiar dacă actul juridic implică o valoare mai mică de 5869,405 EUR. Probele cu martori
sunt totuşi permise în următoarele cazuri:
• în cazul aplicării principiului mijloacelor de probă scrise care rezultă dintr-un document
cu forță probantă;
• dacă există un motiv fizic sau moral pentru care documentul nu a putut fi obținut;
• dacă se dovedeşte că documentul elaborat a fost pierdut accidental;
• dacă, prin natura actului juridic sau prin condițiile speciale în care a fost emis acesta, în
special în cazul în care proba cu martori este justificată30.

29 T.Mrejeru, B.Mrejeru, op.citată, pg.172.

30 Dan Botez, op. citată, pg. 52.

17
Orice persoană convocată pentru a fi audiată ca martor trebuie să se prezinte în fața
instanței și să declare pe care le cunoaște. Dacă o persoană nu se prezintă în instanță fără nicio
justificare, instanța ia o hotărâre prin care aceasta să suporte cheltuielile cauzate de absența sa și
poate, de asemenea, impune sancțiuni financiare31.
Pentru un martor care se prezintă în instanță însă refuză să depună depoziție, chiar și când
este obligat să facă acest lucru, instanța poate dispune plata unor sancțiuni financiare.
Nu pot fi audiate ca martori următoarele categorii de persoanc:
1. preoţii, cu privire la faptele pe care le-au aflat în timpul spovedaniei;
2. persoanele care, în momentul producerii faptelor în cauză, nu aveau capacitatea de a le
percepe sau care sunt incapabile de comunica cele percepute;
3. persoanele care, în momentul producerii faptelor în cauză, sufereau de o tulburare psihică
care limita funcţionarea raţiunii şi a voinţei acestora sau care sunt într-o astfel de stare în
momentul în care trebuie să fie audiaţi;
4. avocații, notarii, medicii, farmaciştii, asistentele medicale, moaşele, asistenţii acestora,
precum şi avocatul părții, cu privire la fapte care le-au fost încredinţate sau pe care le-au
aflat în exercițiul profesiei lor, asupra cărora au datoria să păstreze confidențialitatea, cu
excepţia cazulul în care persoana caro le-a dezvăluit faptele şi care este protejată de
obligaţia de confidenţialitate le permite să depună depoziție;
5. funcţionarii publici şi cadrele militare active, cu privire la fapte asupra cărora au datoria
să păstreze confidenţialitatea, cu exceppa cazului în care ministrul competent le permite
să fie audiați ca martori;
6. persoanele care ar putea avea un interes în proces.
Persoanele înrudite cu părţile prin sânge, prin căsătorie sau prin adopție pănă la gradul al
treilea, soții (chiar şi după desfacerea căsătoriei) și persoanele logodite care urmează a se căsători
pot refuza să depună depoziție32.
Înainte de a fi audiat, un martor trebuie să depună jurământ (un jurământ religios sau
pronunțarea unei formule). Martorii sunt audiaţi separat și, numai dacă acest fapt este considerat

31 T.Mrejeru, B.Mrejeru, op.citată, pg. 176.

32 Dan Botez, op.citată, pg. 52.

18
esențial, aceștia pot fi confruntați cu alți martori sau cu părțile. Martorii prezintă probele oral.
Aceștia trebuie să declare cum au aflat faptele cu privire la care depun depoziție și în cazul în
care nu au asistat direct la fapte, trebuie să menșioneze persoana care le-a oferit informația33.

III.1.3. Evaluarea probelor

Instanța poate lua în considerare numai probele legale. Conceptul ”legal” include, de
asemenea, modalitatea în care au fost obținute probele. Probele obținute în mod ilegal nu sunt
luate în considerare.

III.2. În legislația Franței

III.2.1. Sarcina probei

În cele mai multe cazuri, există obligația de a furniza dovezi. prezumții din partea
persoanelor care trebuie să dovedească un fapt în general. Probele pot fi furnizate de persoanele
care au interesul de a răsturna aceste prezumții. De exemplu, în care un copil este născut în
timpul căsătoriei, soțul mamei este prezumat a fi tată. Doar o acțiune în stabilirea paternității
poate duce la proba contrarie34.
În cazuri rare, prezumțiile sunt declarate juri set de jure și nicio dovadă care să
demonstreze contrariul nu este admisibilă. Instanța poote lua decizia sa bazată numai pe fapte
dovedite sau necontestate.

33 T.Mrejeru, B.Mrejeru, op.citată, pg.176.

34 Ibidem, pg. 176.

19
III.2.2. Strângerea de probe

Anchete pregătitoare pot fi dispuse de către judecător, la cererea uneia dintre părti, dar
judecătorul poate, de asemenea, să ia inițiativa în obținerea şi administrarea probelor.
În cazu1 în care judecătorul dispune expertiza judiciară pentru a fi efectuată la cererea
uneia dintre părti, instanța informează biroul expertului desemnat, apoi invită părțile să fie
prezente la toate operațiunile sale ulterioare. Dacă depoziția expertului este necesară, acest lucru
nu va începe până când partea în cauză va plăti o sumă de bani (un depozit), al cărui cuantum
urmează să fie stabilit de către instanță.
Toate expertizele judiciare se desfășoară în prezența părților. Judecătorul poate refuza o
cerere de expertiză în cazul în care consideră că aceasta ar avea ca efect compensarea lipsei de
acțiune a părții care poartă sarcina probei, sau poate aprecia că nu este necesar.
Probele pot fi furnizate prin orice mijloace (declarații, înscrisuri, expertize judiciare etc.).
Nu există nicio diferență între opinia unui expert exprimată în cadrul unei audieri orale şi
opinia sa exprimată în scris în cadrul unui referat înaintat instanței de judecată. Judecătorul este
suveran în a decide dacă un martor ar trebui să fie audiat suplimentar. În anumite cazuri,
judecătorul este obligat să țină cont numai de probele cu înscrisuri, dacă acestea nu sunt
contestate de către celelalte părți.
Un act autentificat, întocmit de către un funcșionar public (notar public, executor
judecătoresc etc.), în cadrul atribuţiilor sale, este considerat autentic, cu excepția cazului în care
este atacat pentru un motiv de înscriere în fals 35.
Un acord privat (un document întocmit fără intervenția unui funcșionar public de către
părți, numai ei înșiși prin semnăturile lor) este considerat autentic în lipsa unor dovezi contrare.
Depoziția, precum și alte mijloace de probă, sunt lăsate la latitudinea judecătorului.
Dovada scrisă este necesară pentru încheierea unui act juridic (contract) a cărui valoare depășește
800 de euro36.

35 T.Mrejeru, B.Mrejeru, op.citată, pg. 177.

36 Dan Botez, op. citată, pg. 54.

20
Fiecare persoană este obligată să coopereze în cadrul procedurilor judiciare cu scopul de
a descoperi adevărul.
Un martor poate refuza să depună depoziție în cazul în care el este în măsură să facă acest
lucru sau, într-un caz de divorţ, în cazul în care el este un descendent al cuplului. El poate refuza,
de asemenea, în cazul în care depoziția lui are o influență asupra unui subiect de fapt cu scopul
de a păstra secretul profesional. Mai mult, martorul poate refuza a depune depoziţie în cazul în
care poate dovedi un impediment (imposibilitatea de călătorie, boală, din motive profesionale
etc.). Judecătorul va evalua legitimitatea acestui impediment
O persoană care refuză să se prezinte în fața unei instanţe judecătorești, la cererea
iudecătorului. poate fi amendată cu o amendă cuprinsă între 15 și 150 euro. De asemenea, trebuie
subliniat faptul că depoziția mincinoasă se pedepsește ca infracțiune37.
Minorii, persoanele decăzute din anumite drepturi nu pot depune depoziție. Judecătorul
poate, totuși, să dispună audierea acestora în scopuri de informare, fără să le pună sub prestare de
jurămănt În plus, descendenții din cuplurile aflate în divorț nu pot depune depoziție. Judecătorul
conduce audierea martorilor şi pune întrebări pentru aflarea adevărului. În timp ce prezidează,
părțile nu pot întrerupe martorul, nici nu pot adresa întrebări în mod direct, decât prin
intermediul președintelui completului de judecată.
Dacă consideră că este necesar, judecătorul va solici o listă cu întrebări de la părțile care
doresc să se adreseze martorilor. Nu există impediment pentru un judecător de a dispune o
înregistrare audio, video sau audio-video în cadrul efectuării expertizelor judiciare, în cazul în
care circurnstanțele impun acest lucru.

III.2.3. Evaluarea probelor

Judecătorul nu va admite nicio probă obținută prin mijloace frauduloase (camera ascunsă,
înregistrări telefonice ilegale etc.) sau într-un mod care nu respectă viaţa privată. Declarațiie date

37 Dan Botez, op.citată, pg. 55.

21
pe răspundere proprie, în cazul în care cel care le face este parte implicată direct în cauza dedusă
judecății, nu vor avea statutul de probă.38

38 T.Mrejeru, B.Mrejeru, op.citată, pg.180.

22
Capitolul II

Declarațiile martorilor în procesul penal. Aspecte teoretice și practice.

În doctrină, s-a subliniat că martorii sunt « ochii şi urechile justiţiei »39. Potrivit art. 78,
martorul este „persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de
natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal”.
În principiu, orice persoană fizică poate fi martor în procesul penal, 40 chiar şi persoanele
cu handicapuri fizice sau psihice, precum şi minorii sub 14 ani, declaraţiile fiind date în prezenţa
părintelui, tutorelui sau persoanei căreia îi este încredinţat spre creştere şi educare, organul
judiciar apreciind măsura în care depoziţiile lor servesc aflării adevărului (art. 81).

Secțiunea I. Obligațiile și drepturile martorilor

I.1. Obligațiile

Obligaţiile martorilor se referă la prezentarea lor la chemarea organului judiciar pentru a


relata adevărul.
a) Obligaţia de a se prezenta la chemare. Articolul 83 prevede că persoana chemată ca
martor este obligată să se înfăţişeze în faţa organelor judiciare la locul, ziua şi ora indicată în
citaţie. Lipsa nejustificată a martorului în procesul penal este sancţionată cu amendă judiciară
între 250-5000 lei [art. 198 alin. (2)]. De asemenea, instanţa de judecată poate dispune aducerea
silită a martorului care lipseşte nejustificat [art. 327 alin. (5)].
b) Obligaţia de a depune mărturie. Martorul este obligat să declare tot ce ştie în legătură
cu faptele şi împrejurările asupra cărora este întrebat şi nu are dreptul să refuze darea declaraţiei
decât când legea permite aceasta.

39 J. Bentham, Traité des preuves judiciaires, Paris, 1823, vol. I, pg. 93.

40 Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin – Drept procesual penal, Parte generala, pg.194

23
c) Obligaţia relatării adevărului. Prin ce declară, martorul trebuie să spună tot ce ştie cu
privire la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat. Dacă martorul nu declară adevărul
cu privire la faptă şi făptuitor, el săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă (art. 260 Noul
Cod penal).

I.2. Drepturile

a) Martorul este protejat prin lege (art. 68) împotriva violenţelor şi ameninţărilor ce s-ar
putea exercita asupra sa în vederea obţinerii de declaraţii.
Cei care încearcă să determine o persoană, prin constrângere sau cumpărare, să dea
declaraţii mincinoase, precum şi să împiedice participarea, într-o cauză penală, a unui martor,
săvârşită prin violenţă, ameninţare sau prin orice alt mijloc de constrângere îndreptat împotriva
sa ori a soţului sau a unei rude apropiate, sunt pedepsiţi cu închisoarea (art. 261-261 Noul Cod
penal).
Articolul 267 din Noul Cod penal privind tortura incriminează fapta prin care se
provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, fizice ori psihice, îndeosebi
cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o terţă persoană informaţii sau mărturisiri,
se pedepseşte cu închisoarea.
b) Atât martorul, cât şi expertul au dreptul la protecţia datelor de identificare. Dacă
există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a localităţii
acestuia de domiciliu ori de reşedinţă ar fi periclitate viaţa, integritatea corporală sau libertatea
lui ori a altei persoane, acestuia i se poate încuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-i-se o
altă identitate sub care urmează să apară în faţa organului judiciar (art. 86) 41.
Prin Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor42 s-a instituit un program de
protecţie a persoanelor care îndeplinesc condiţiile expres nominalizate în actul normativ.
c) Martorul are dreptul la protecţia deplasărilor sale. Potrivit art. 865, procurorul care
efectuează sau supraveghează cercetarea penală ori, după caz, instanţa de judecată poate dispune

41 Introdus prin Legea 281/2003.

42 Publicată în M. Of. nr. 964 din 28 decembrie 2002

24
ca organele poliţiei să supravegheze domiciliul sau reşedinţa martorului ori să-i asigure o
reşedinţă temporară supravegheată, precum şi să-l însoţească la sediul parchetului sau al instanţei
şi înapoi la domiciliu sau la reşedinţă. Aceste măsuri vor fi ridicate de procuror sau instanţă (în
funcţie de faza procesuală în care se află cauza) când se constată că pericolul care a impus luarea
lor a încetat [art. 865 alin. (2)].
d) Martorul poate cere consemnarea declaraţiei date aşa cum o consideră reală şi poate
refuza să răspundă la întrebările care nu au legătură cu cauza.
e) Martorul are şi drepturi de ordin patrimonial, care vizează cheltuielile judiciare.
Potrivit art. 190, martorul are dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, cazare, întreţinere,
cât şi la venitul din muncă pe durata lipsei de la serviciu.

Secțiunea II. Procedura de ascultare a martorilor

Persoana chemată ca martor este obligată a se prezenta la locul, data şi ora indicate de
organul judiciar. Înainte de a fi ascultat, martorul este întrebat despre nume, prenume, etate,
adresă şi ocupaţie. În caz de îndoială asupra identităţii martorului, aceasta se stabileşte prin orice
mijloc de probă. Apoi, martorul este întrebat dacă este soţ sau rudă cu părţile, în ce raporturi se
află cu acestea şi dacă a suferit pagube prin infracţiune [art. 84 alin. (3)]. Dacă martorul este rudă
apropiată, i se pune în vedere că nu are obligaţia să dea declaraţie [art. 80 alin. (2)].
Ascultarea martorului se face sub prestare de jurământ, şi anume: „Jur că voi spune
adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” Referirea la
divinitate se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului. Martorul de altă religie decât cea
creştină nu poate fi obligat să ţină mâna pe cruce sau biblie în timpul jurământului. Cel fără
confesiune va jura pe onoare şi conştiinţă că va spune adevărul şi că nu va ascunde nimic din
ceea ce ştie.
Martorii care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul vor rosti în
faţa organului judiciar următoarea formulă: „Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi

25
ascunde nimic din ceea ce ştiu”. Toate acestea se reţin la organul judiciar pe baza afirmaţiilor
martorului [art. 85 alin. (6)].
Martorului i se pune în vedere că are obligaţia de a relata numai adevărul, altfel
săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Declaraţia în care se consemnează depoziţiile
martorului va cuprinde menţiunea că jurământul a fost prestat şi că martorul a fost avertizat
asupra consecinţelor penale ce decurg din săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.
De la obligaţia de a depune jurământ fac excepţie minorii care nu au împlinit vârsta de
14 ani, cărora li se va atrage atenţie asupra obligaţiei de a spune adevărul.43
Martorului i se face cunoscut obiectul cauzei şi i se arată care sunt fapteleşi împrejurările
despre care trebuie să declare tot ce ştie.
Martorul este lăsat să-şi facă expunerea, după care i se pot pune întrebări cu privire la
faptele şi împrejurările care trebuie constatate în cauză, precum şi la modul în care a luat
cunoştinţă despre cele declarate [art. 86 alin. (2)]. Dacă sunt mai mulţi martori, fiecare este
ascultat separat.
Dispoziţiile art. 71-74 se aplică în mod corespunzător, în sensul că se consemnează în
scris cele relatate, martorului i se citeşte declaraţia sau i se permite să o citească personal, iar
când este de acord cu conţinutul, o semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit. Dacă nu poate sau
refuză să semneze, se fac menţiuni în declaraţie. Aceasta va fi semnată şi de organul judiciar,
precum şi de interpret, unde este cazul. Martorii pot folosi însemnări asupra amănuntelor greu de
reţinut, fără însă a prezenta sau citi declaraţii dinainte scrise. Eventualele reveniri, completări,
rectificări sau precizări vor fi consemnate, după care martorul va semna din nou.

Secțiunea III. Modalităţi speciale de ascultare a martorului

Deţinerea de către martori a unor informaţii, date sau indicii cu privire la săvârşirea unor
infracţiuni grave, pe care sunt de acord să le furnizeze organelor judiciare, poate crea o stare de
pericol pentru viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui, a familiei sale ori a altei persoane.

43 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg.146

26
De aceea, pentru a proteja societatea prin descoperirea infracţiunilor grave şi reprimarea lor în
scopul aflării adevărului şi pentru a elimina sau numai limita riscurile pentru cei care au ajuns în
posesia unor date despre asemenea fapte grave, s-au consacrat legislativ modalităţi speciale de
ascultare a martorului. Sediul acestor reglementari se afla in Codul de procedura penala si in
Legea nr. 682/2002.44
În cazul în care există probe şi indicii temeinice, care implică protecţia datelor de
identificare a martorului cu condiţia şi a deţinerii mijloacelor tehnice corespunzătoare,
procurorul sau, după caz, instanţa poate admite ca martorul să fie ascultat fără a fi prezent fizic la
locul unde se află organul de urmărire penală sau în sala în care se desfăşoară şedinţa de
judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice. Chiar dacă procesul penal se află în faza de
urmărire penală sau cea de judecată, la luarea declaraţiei martorului poate participa şi un
consilier de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, organul judiciar fiind
obligat a aduce la cunoştinţa martorului acest drept [art. 86 alin. (2)]. Martorul poate fi ascultat
prin intermediul unei reţele de televiziune cu imaginea şi vocea distorsionate, astfel încât să nu
poată fi recunoscut. În faza de judecată, părţile şi apărătorii acestora pot adresa acestuia întrebări,
în mod nemijlocit. Preşedintele completului respinge întrebările care nu sunt utile şi concludente
judecării cauzei sau pot conduce la identificarea martorului. Declaraţia sa se înregistrează prin
mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă.
În cursul urmăririi penale, 45 se întocmeşte un proces-verbal, în care se redă cu exactitate
declaraţia martorului, acesta fiind semnat de procurorul care a fost prezent şi de organul de
urmărire penală şi depunându-se ladosarul cauzei.
Declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată atât de organele mai sus arătate, cât şi de
martor, însă nu se depune la dosarul cauzei, ci va fi păstrată într-un dosar special, într-un plic
sigilat în condiţii de maximă siguranţă, la parchet, într-un loc special [art. 86 alin. (5)].

44 Legea 682/19 decembrie 2002 privind protectia martorilor, publicata in M. Oficial nr.964/28 decembrir 2002

45 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg. 147-148

27
Spre deosebire de urmărirea penală, în cursul judecăţii,46 nu se mai întocmeşte proces-
verbal, ci se transcrie, în dublu exemplar, declaraţia martorului, de pe mijloacele audio-video.
Un exemplar va fi semnat numai de procurorul prezent la audiere, în condiţiile expuse, şi de către
preşedintele completului de judecată; acest exemplar va fi depus la dosarul cauzei, iar celălalt
exemplar al declaraţiei va fi semnat atât de cele două organe judiciare, cât şi de martor şi va fi
păstrat într-un dosar separat, în plic sigilat, într-un loc special, în condiţii de maximă siguranţă
[art. 86 alin. (6)]. Deducţia că declaraţia martorului din faza de judecată se face în dublu
exemplar reiese din necesitatea logică că la dosarul cauzei ce poate fi consultat şi pus la
dispoziţia părţilor trebuie să existe un exemplar cu conţinutul probei incriminatoare (semnat
numai de procuror şi preşedintele completului de judecată), în caz contrar fiind vădit încălcat
dreptul la apărare şi egalitatea mijloacelor de probă.

46 Idem 46

28
Secțiunea IV. Valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor

După cum am subliniat anterior, declaraţiile învinuitului sau inculpatului, cât şi


declaraţiile părţilor pot ajuta la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu alte
probe.47 Declaraţia martorului se apreciază în raport cu: împrejurările referitoare la persoana
martorului (starea fizică şi psihică a acestuia, raporturile sale cu cauza şi cu părţile); sursa din
care provine mărturia; modul în care a avut loc perceperea faptelor şi a împrejurărilor de fapt etc.

Secțiunea V. Alte procedee speciale de ascultare a părţilor şi a martorilor

V.I. Confruntarea

Când se constată contraziceri între declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză,


pentru lămurirea lor, se procedează la confruntarea acestora (art. 87). Persoanele confruntate dau
declaraţii una în prezenţa celeilalte. Cu această ocazie, ele vor fi audiate numai asupra faptelor şi
împrejurărilor în privinţa cărora declaraţiile anterioare se contrazic (art. 88). Se poate încuviinţa
ca persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări.48
Declaraţiile date se consemnează într-un proces-verbal semnat de persoanele confruntate
şi de organul de urmărire penală sau de preşedintele completului de judecată şi de grefier.
În urma reaudierii prin intermediul confruntării, persoanele pot reveni asupra celor
declarate anterior, putându-se înlătura, în totul sau în parte, contradicţiile apărute. În situaţia în
care contradicţiile persistă şi după confruntare, organul judiciar poate proceda la o nouă evaluare
a probelor existente sau chiar la administrarea de probe suplimentare.49

47 Art. 69, 75, 86 alin. (6)

48 I.Neagu- Drept procesual penal, Îndreptar de practică judiciară, pg. 359

49 Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin – Drept procesual penal, Parte generala, pg. 202

29
VI.2. Folosirea interpreţilor

În situaţia în care una din părţi sau o altă persoană care urmează să fie ascultată nu
cunoaşte limba română ori nu se poate exprima, organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată îi asigură, în mod gratuit, folosirea unui interpret. Interpretul
poate fi desemnat sau ales de părţi; în acest din urmă caz, el trebuie să fie un interpret autorizat,
potrivit legii [art. 128 alin. (1)].
De asemenea, interpreţii pot fi folosiţi şi în cazul când unele dintre înscrisurile aflate în
dosarul cauzei sau prezentate în instanţă sunt redactate într-o altă limbă decât cea română.
Potrivit art. 128 alin. (3) combinat cu art. 83, interpretului îi revine obligaţia să se înfăţişeze la
locul, ziua şi ora arătate în citaţie şi are datoria să traducă cu exactitate tot ceea ce declară
persoana ascultată.
Interpretul trebuie sa cunoasca limba maternă sau limba propusă de persoana care da
declaratia. 50
În aceeaşi măsură se aplică şi dispoziţiile art. 84 privind întrebările prealabile cu ajutorul
cărora este identificat interpretul. Apoi, acesta este întrebat dacă este soţ sau rudă a vreuneia din
părţi, în ce raporturi se află cu aceasta, precum şi dacă a suferit vreo pagubă de pe urma
infracţiunii. Ca şi martorul, interpretul depune jurământul.

Secțiunea VI. Excepții de la obligația de ascultare ca martor

VI.1. Persoanele obligate a păstra secretul professional

Legea penală prevede dispoziția incriminării pentru divulgarea secretului profesional (art
196 Noul Cod penal) sau a secretului economic (art. 298 Noul Cod de procedură penală). În mod
corespunzător, Noul Cod de procedură penală prevede dispoziții potrivit cărora persoana obligată
a păstra secretul profesional nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele și împrejurările
de care a luat cunoștință în exercitarea profesiei (art. 79 Noul Cod de procedură penală). Printre

50In practica judiciara s-a stabilit ca folosirea unui interpret de alta limba decat cea materna a inculpatului dintr-o
cauza atrage nulitatea hotararii ( T.S. Dec. nr. 653/1975, in CD, pg.464)

30
profesiile la care face referire directă această dispoziție sunt: medicul și personalul auxiliar,
farmacistul, notarul, preotul, avocatul, profesori pentru care legile lor organice prevăd obligația
păstrării secretului profesional51.
Pentru ca această interdicție să fie operantă trebuie ca faptele și împrejurările pentru a
căror relatare este chemat martorul să fie cunoscute din exercițiul funcției sau al profesiei. Pentru
avocat, de exemplu, această interdicție este de natura a garanta dreptul la apărare, consfințit în
Constituție (art 24) astfel, părțile din proces nu vor mai apela la apărători, dacă ar ști că aceștia ar
putea fi chemați să facă declarații împotriva lor. Totuși, calitatea de martor are întâietate față de
cea de apărător, cu privire la fapte și împrejurări pe care acesta le-a cunoscut înainte de a deveni
apărător sau reprezentat al vreuneia din părți. Interdicția ascultării persoanelor legate de secretul
profesional încetează atunci când însăși legea oblige la informare (pentru medic, de exemplu,
cazurile de boli contagioase).
Declarațiile date de persoanele pentru care există interdicție de ascultare. În alte condiții
decât cele legale, nu au valoare probantă, fiind contrare legii52.

VI.2. Soțul și rudele apropiate

Fără a interzice ascultarea, legea instituie o categorie de persoane care nu sunt obligate să
depună ca martor (art. 80 C pr. pen.).
În acest sens în art. 80 se arată că soțul și rudele apropiate 53 ale invinuitului sau
inculpatului nu sunt obligați să depună ca martor. Prin această reglementare, legiuitorul a urmărit
ocrotirea sentimentelor de afecțiune pe care soțul sau rudele apropiate ale invinuitului sau
inculpatului le au față de acesta din urmă.
În situația în care una dintre persoanele menționate mai sus este de acord să fie ascultată
ca martor, acest lucru este posibil. În cazul în care au acceptat să fie ascultate, ele trebuie să
spună adevărul, altfel săvârșesc infracțiunea de depoziție mincinoasă.

51 G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976, pg. 134.

52 Dan Botez, op. citată, pg. 63.

53 Art. 149 Noul Cod de procedură penală.

31
Au fost și opinii potrivit cărora în aceste situații persoanele în cauză nu pot fi trase la
răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de depoziție mincinoasă, însă și acești autori au
revenit susținând punctul de vedere exprimat de mai sus54.
În aceeași ordine de idei, aceste persoane odată ce au dobândit calitatea de martor, le sunt
incidente și dispozițiile art. 198 Noul Cod de procedurp penală privind abaterile judiciare,
precum și dispozițiile art. 183 Noul Cod de procedură penală privind mandatul de aducere.

VI.3. Părțile din proces și persoanele cu antecedente penale

În procesul penal la stabilirea adevărului pot contribui și declarațiile părții vătămate,


părții civile sau părții responsabile civilmente, care pot aduce elemente de fapt cu privire la fapta
comisă, modul de comitere a faptei, persoana făptuitorului sau urmările faptei55.
Poziția procesuală de parte în procesul penal este incompatibilă cu cea de martor,
deoarece există prezumția de imparțialitate: nimeni nu poate fi martor în propria cauză (nemoo
testis ideonus in re seva)56.
Art. 82 Noul Cod de procedură penală prevede că persoana vătămată poate fi ascultată ca
martor, dacă nu este constituită parte civilă în cauză sau nu participă în proces ca parte vătămată.
Persoana vătămată nu poate fi audiată ca martor după ce s-a constituit parte civilă și a
renunțat la despăgubiri, dar a continuat să participe în proces ca parte vătămată.
Persoanele care au antecedente penale pot ft ascultate ca martor, chiar dacă anterior au
săvârșit infracțiunea de depoziție mincinoasă, însă evaluarea declarației trebuie făcută cu mai
mare atenție.
Art. 403 alin. (2) Noul Cod de procedură penală conține excepția că nu pot fi ascultate ca
martori:
- în cauza supusă revizuirii martorul, expertul sau interpretul care au săvârșit
infracțiunea de depoziție mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;

54 I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, București, 2002, pg. 277.

55 P. Buneci, I.T. Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, Ed. Phobos, București, 2003, pg. 28.

56 N.Volonciu, op. citată, pg. 367.

32
- un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana ce a efectuat acte de
cercetare penală, care a comis o infracțiune în legdtură cu cauza a cărei revizuire se
cere57.

Secțiunea VII. Protecția martorilor

Aflarea adevărului într-o cauză penală necesită utilizarea unor metode de investigație
speciale, cât și metode eficiente pentru protejarea martorilor.
Protecția și asistența martorilor este asigurată de Legea nr. 682/2002, în condițiile în care
viața, integritatea corporală sau libertatea le este amenințată ca urmare a deținerii de către aceștia
a unor informații ori date cu privire la săvârșirea unor infracțiuni grave, pe care le-au furnizat sau
au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare și care au un rol determinant în descoperirea
infractorilor și în soluționarea unor cauze.
„Martor" înseamnă orice persoană ce posedă informații relevante pentru proceduri de
ordin penal în legătură cu care poate depune depoziție (indiferent de statut, fie că este vorba
despre forma scrisă/orală a depoziției, conform legislației naționale) care nu se include în
definiția „colaboratori ai justiției”. „Colaboratorii justiției” inseamnă orice persoană care se
confruntă cu o acuzație penală sau care a fost convins să participe la o asociere cu caracter
infracțional, sau în orice fel de asociere de tip „organizație criminală", dar care este de acord să
colaboreze cu autoritățile din domeniul justiției, în special prin depunerea de depoziție în
legătură cu asocierea sau organizarea de acte criminale, sau în legătură cu orice încălcare a legii
privind crima organizată sau oricare alte acte criminale grave 58.
Persoanele care pot dobândi calitatea de martor protejat sunt prevăzute de Legea nr.
682/2002 și trebuie să întrunească mai multe elemente care se referă la:

57 Dan Botez, op. citată, pg.67.

58 Consiliul Europei – Recomandarea Rec(2005)9 a Comitetului de Miniștri din Statele Membre privind protecția
martorilor și a colaboratorilor justiției, adoptată de Comitetul de Miniștri, aprilie 2005, cu prilejul celei de-a 924-a
întruniri a reprezentanților miniștrilor.

33
- prin declarațiile lor să furnizeze informații și date cu caracter determinant în aflarea
adevărului, caracter apreciat de organele judiciare în faza de urmărire penală sau de
judecător în faza de judecată;
- informațiile și datele furnizate sau pe care urmează să le furnizeze să privească
infracțiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor
prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni.
Infracțiunea gravă este cea care face parte din una din următoarele categorii:
infracțiuni contra păcii și omenirii, infracțiunile contra siguranței statului sau contra
siguranței naționale, terorismul, omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav,
infracțiunile privind traficul de droguri și traficul de persoane, spălarea banilor, falsi-
ficarea de monede sau de alte valori, infracțiunile privitoare la nerespectarea
regimului armelor și munițiilor, infracțiunile privitoare la regimul materialelor
nucleare sau ale altor materii radioactive, infracțiunile de corupție, infracțiunile contra
patrimoniului care au produs consecințe deosebit de grave, precum și orice altă
infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii al cărei minim special este
de cel puțin 10 ani sau mai mare. Prejudiciu deosebit este orice prejudiciu cauzat de
infracțiune care depășește echivalentul în lei a 50000 euro. 59

VII.1. Protecția martorilor în Noul Cod Penal și în Noul Cod de Procedură penală

Protecția martorilor este o măsura generală și complexă, cu caracter procedural și de


politică penală prin care se urmărește creșterea eficienței acțiunii de descoperire a infracțiunilor
și eficientizarea reacției sociale, de reprimare a lor, în condiții de protecție și siguranță pentru
persoanele implicate.
Codul penal asigură protecția martorului prin incriminarea infracțiunii de încercare de a
determina depoziția mincinoasă a infracțiunii de împiedicare a participării în proces60.

59 Dan Botez, op. citată, pg. 221.

60 Art. 261 din Titlul VI, Cap. II, intitulat ”Infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției” Noul Cod penal.

34
Încercarea de a determina depozitia mincinoasa - această infracțiune este incriminare în
art. 261 din Noul Cod penal și constă în încercarea de a determina o persoană prin constrângere
ori corupere să dea declarații mincinoase într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă
cauză în care se ascultă martori. Aceste dispoziții se aplică și în cazul în care fapta e săvârșită
fașă de un expert sau un interpret.
Prin această infracțiune se urmărește, pe de o parte, apărarea relațiilor sociale privind
înfăptuirea justiției, iar pe de altă parte, protecția martorilor, a experților sau a interpreților față
de orice fel de constrângere sau corupere din partea unor persoane interesate în neelucidarea în
spiritul adevărului a unei cauze penale, civile, disciplinare sau alte cauze care presupun
participarea acestora.
Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană fizică, iar participația se poate
realiza sub toate formele: coautorat, instigare sau complicitate. De regulă, această infracțiune se
săvârșește de o persoană care are calitatea de parte în proces sau are un alt interes.
Subiectul pasiv principal este statul, ca garant al înfăptuirii justiției, iar subiectul pasiv
adiacent nu poate fi decât martorul, expertul sau interpretul care suportă acțiunea de constrângere
sau corupere.
Elementul material constă în acțiunea persoanei interesate de a încerca să determine
săvârșirea unei depoziții mincinoase. Modalitățile de realizare a elementului material sunt expres
și limitativ prevăzute de lege. Fapta se poate săvârși numai prin constrângere sau corupere.
Prin corupere se înțelege oferirea sau promisiunea de bani, bunuri sau alte foloase în
scopul efectuării unei depoziții mincinoase, iar în ceea ce privește constrângerea, legiuitorul a
avut în vedere atât pe cea moraIă, cât și pe cea fizică 61.
Pentru a fi în prezența acestei infracțiuni, esențial este ca acțiunea de determinare să nu
reușească, rămânând la stadiul de tentative. Dacă se reușește determinarea la depoziția
mincinoasă, făptuitorul va răspunde pentru instigare la depoziție mincinoasă.
Forma de vinovăție cu care se săvârșește această infracțiune este intenția directă, intenție
calificată prin scopul precis, și anume acela de a-l determina pe martor, expert sau interpret să
depună depoziție mincinoasă.

61 M. Gorunescu, I. Pascu, Drept penal – Partea specială, Ed. Hamangiu, București, 2008, pg.421.

35
Împiedicarea participării în proces - prin Legea nr. 140/1996, în Noul Cod penal, prin art
261, a fost introdusă o nouă infracțiune cu titlu marginal „Împiedicarea participării în proces"
care constă în împiedicarea participării într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă
cauză, a unui martor, expert, interpret sau aparător, săvârșită prin violență, amenințare sau prin
orice alt mijloc de constrângere îndreptat împotriva sa ori a soțului sau a unei rude apropiate.
Prin incriminarea acestei fapte, legiuitorul a urmărit apărarea relațiilor sociale care fac
referire la soluționarea temeinică și legală a unei cauze de natură judiciară, soluționare care nu ar
fi posibilă fără participarea la proces a martorului, expertului, interpretului sau apărătorului.
Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană fizică sau juridică, iar participația
este posibilă sub toate formele sale.
Subiectul pasiv principal este statul în calitate de administrator al justiției, iar subiectul
pasiv secundar este persoana asupra căreia s-a săvârșit constrângerea, care poate fi un martor, un
expert, un interpret sau un apărător.
Elementul material se realizează printr-o acțiune de a împiedica o persoană să participe
într-o cauză penală, civilă, disciplinară etc., în calitate de martor, expert, interpret sau apărător.
Acțiunea de împiedicare trebuie să îmbrace forma unei violențe fizice în sensul art 180 Noul Cod
penal a unei amenințări în sensul art 193 Noul Cod penal ori a unei constrângeri.
Pentru existența infracțiunii se mai cere ca violențele, amenințările sau orice alt mijloc de
constrângere să privească o persoană cert sau virtual determinată să participe în proces în calitate
de martor, expert, interpret sau apărător, ori împotriva unei persoane care are calitatea de soț sau
o rudă apropiată a celor enumerați62.
Forma de vinovăție este intenția directă, pentru că făptuitorul prevede ca prin acțiunea lui
să pună în pericol corecta înfăptuire a justiției și urmărește ca acest rezultat să se producă.
Așa cum reiese din analiza dispozițiilor Noului Cod penal, acesta sancționează pe cei
care se opun participării în procesul penal ș a înfăptuirii în condiții normale a actului de justiție a
martorilor, apărătorilor, experților interpreților, exercitând amenințări, violente presiuni asupra
lor, dar și asupra soțului sau a unei rude apropiate acestora. Aceasta reprezintă o protecție față de

62 M. Gorunescu, I. Pascu, op. citată, pg. 423.

36
martor, expert, interpret, apărător, o protecție generică, indirectă, având un caracter mai mult
preventiv.
În Noul Cod de procedură penală, în redactarea inițială din 1968, nu se regăseau dispoziții
care sa facă referire la protecția martorilor într-un mod explicit, ceea ce ne poate duce la
concluzia că la acea vreme amenințările asupra martorilor nu au fost de natură să "îngrijoreze pe
legiuitor și să-1 determine să facă precizări concrete în acest sens, considerând că celelalte
pârghii oferite de cod sunt suficiente.
Astfel, pentru asigurarea unei protecții a martorului se puteau dispune o serie de măsuri
preventive care sunt măsuri procesuale: reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea și arestarea
preventivă. Măsurile preventive au caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul
este împiedicat să întreprindă anumite activități care s-ar răsfrânge negativ asupra desfășurării
procesului penal63.
Având în vedere lacunele existente privind protecția reală a martorului, care este o piesă
importantă a procesului penal, față de agresiunile la care poate fi supus pe parcursul procesului
penal, atat din partea învinuitului sau inculpatului, a membrilor de familie sau rudelor acestora,
ori a altor grupuri interesate ca aceștia să nu depună ca martori sau să-și modifice declarațiile în
funcție de anumite interese, prin modificarea Codului de procedură penală, 64 au fost introduse
reglementări noi privind protecția martorilor, de natură să alinieze legislația românească la
standardele europene în materie.65
Legea cuprinde modificări de esență privind desfășurarea procesului penal care, pe de o
parte, sporesc garanțiile procesual penale, iar pe de altă parte, introduce în Noul Cod de
procedură penală noi instituții, precum protecția martorilor ori a investigatorilor sub acoperire
menite să ofere instrumente eficiente moderne în urmărirea și judecarea infractorilor care
folosesc forme organizate și metode perfecționate de săvârșire a infracțiunilor.

63 G. Theodoru, Drept procesual penal român. Partea generală, vol. II, Universitatea Al.I.Cuza, Iași, 1974, pg. 194.

64 Legea nr 281 din iunie 2003 privind modificarea Codului de procedură penală.

65 Dan Botez, op. citată, pg. 234.

37
Legea introduce prevederi care asigură protecția martorilor în cazul în care declararea
identității reale a acestora le-ar putea periclita viața, integritatea corporală sau libertatea. În
asemenea situații, procurorul, în cursul urmăririi penale, sau instanța, în cursul judecății, pot
dispune atribuirea unei alte identități sub care urmează să apară martorii în fața organului
judiciar, ori audierea martorilor prin intermediul unor mijloace tehnice moderne, precurn rețele
de televiziune cu imaginea și vocea distorsionate. Măsurile de protecție a acestor martori vor fi
menținute cât timp durează amenințarea la adresa lor. În afară de aceste măsuri de protecție,
legea introduce și dispoziții privind protejarea deplasărilor martorului privind audierea martorilor
sub 16 ani în anumite cazuri.
Sintetizând, măsurile de protecție a martorilor cuprinse în actualul Cod de procedură
penală vizează următoarele aspecte.
- Protecția datelor de identitate a martorului (art. 86' Noul Cod de procedură penală);
- Modalități speciale de ascultare a martorului (art. 862 Noul Cod de procedură penală);
- Protejarea deplasărilor martorului (art. 865 Noul Cod de procedură penală);
- Ascultarea martorului sub 16 ani în anumite cazuri (art. 864 Noul Cod de procedură
penală).
În ceea ce privește audierea martorilor sub 16 ani, în situațiile prevăzute de Noul Cod de
procedură penală, anume în cauzele privind infracțiuni cu violența între membrii aceleiași
familii, instanța poate dispune ca martorul sub 16 ani să nu fie audiat în ședința de judecată,
admițându-se prezentarea unei audieri efectuate în prealabil, prin înregistrări audio-video potrivit
modalităților speciale de ascultare arătate de art. 862 Noul Cod de procedură penală. Declarațiile
martorului sub 16 ani prin mijloace audio-video sunt luate în prezența procurorului și sunt redate
integral în formă scrisă. Această măsură se sprijină pe o prezumție de pericol, de vulnerabilitate
în care se află martorul sub 16 ani, datorată atât depoziției pe care urmează sä o face în proces,
cât și datorită vârstei raporturilor în care se află cu autorul infracțiunii66.
Toate aceste măsuri situează în centrul problematicii instrumente de protecție speciale
pentru martori, de natură să asigure o conspirativitate a datelor de identitate și a vocii sau

66 A. Bărăscu, Protecția martorilor – necesitate în combaterea marii criminalități, Ed. Etna, București, 2007, pg.33.

38
imaginii, să evite contactul direct dintre acesta și învinuit sau inculpat, să asigure o securitate
sporită prin supravegherea domiciliului sau reședinței.
Aceste măsuri de protecție dispuse față de martor, prin care se asigură anonimatul, pot
intra în contradicție cu drepturile pe care le are inculpatul, și anume Acela de a cita și interoga
orice martor al acuzării și asigurării contradictorialității dezbaterii. Totuși, în virtutea principiului
egalității armelor, procedura de citare și audiere a martorilor trebuie să fie aceeași pentru acuzație
și pentru apărare.
Aceste măsuri de protecție prin care se asigură anonimatul martorului trebuie să fie
corroborate cu alte probe în acuzare, simpla declarație nefiind suficientă67 .

VII.2. Protecția martorilor amenințați

Această instituție este reglementată de art. 125-130 din Noul Cod de procedură penală.
Aflarea adevărului într-o cauză penală necesită utilizarea atât a unor metode de
investigare special, cât și metode eficiente pentru protejarea martorilor.
În situația în care organul judiciar constată că există o suspiciune rezonabilă că viața,
integritatea corporală libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui
membru de famille al acestuia ar putea fi puse în pericol, ca urmare a datelor pe care le furni-
zează sau a declarațiilor sale, acordă acestuia statutul de martor amenințat dispune una sau mai
multe dintre măsurile de protecție prevăzute de lege.
Organele judiciare care pot dispune aceste măsuri sunt:
- în cursul urmăririi penale: procurorul, prin ordonanta;
- în cursul judecății: instanța de judecată.
Odată cu acordarea statutului de martor amenințat, în cursul urmării penale, procurorul
dispune aplicarea față de acesta a uneia sau a mai multora dintre următoarele măsuri (conform
art. 126):
- supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuinte temporare;

67 Dan Botez, op. citată, pg. 236.

39
- însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în
cursul deplasărilor;
- protecția datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va
semna declaratia sa;
- audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audio-
video de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri
nu sunt suficiente.
Măsurile de protecție se dispun de procuror din oficiu sau la cererea martorului, a uneia
dintre părți sau a unui subiect procesual principal. În cazul în care se dispun măsurile prevăzute
la literele c) d), declarația martorului nu va cuprinde adresa reala sau datele sale de identitate.

VII.3. Protecția martorilor vulnerabili

Procurorul sau, după caz, instanța poate decide acordarea statutului de martor vulnerabil
următoarelor categorii de persoane (conform art. 130):
- martorului care a suferit o traumă ca urmare a săvârșirii infracțiunii ori ca urmare a
comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului. Martorul prezent la
săvârșirea unei infracțiuni (de exemplu, un omor săvârșit într-un local public) poate
suferi unele traume care să-l facă vulnerabil. Totodată, persoana care a fost
amenințată de suspect sau inculpat să nu spună ce a văzut poate deveni vulnerabilă.
- martorului minor. Datorită vârstei de aici, lipsei de experiență, minorul este de cele
mai multe ori vulnerabil, necesitând protecție.
Odată cu acordarea statutului de martor vulnerabil, procurorul și instanța pot dispune
măsurile de protecție prevăzute la art 126, lit b) și d) sau, după caz, art 127 lit. b)-e), care se
aplică în mod corespunzător. Distorsionarea vocii și a imaginii nu este obligatorie.68

68 Dan Botez, op. citată, pg. 277.

40
Capitolul III

Declarațiile părților în procesul penal. Aspecte teoretice și practice.

Secțiunea I. Declarația învinuitului sau a inculpatului

I.1. Noțiune și importanță

Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului au un rol edificator în soluţionarea


procesului şi stabilirea adevărului. Ele constituie un drept al acestuia, şi nu o obligaţie (nemo
tenetur edere contra se)69. Prin declaraţiile date, învinuitul sau inculpatul poate pune la dispoziţia
organelor judiciare acele informaţii necesare aflării adevărului, dar, în acelaşi timp, îşi poate
exercita şi dreptul de apărare. Din aceste motive, legiuitorul a instituit obligaţia organelor
judiciare de a-l asculta în cele mai importante momente ale desfăşurării procesului penal.
Astfel, în faza de urmărire penală, învinuitul este ascultat la începutul urmăririi penale
[art. 70 alin. (3)] şi la sfârşitul acesteia (art. 255); inculpatul este ascultat cu ocazia luării măsurii
arestării (art. 1491 şi 150), iar în cazul continuării cercetării, după punerea în mişcare a acţiunii
penale [art. 237 alin. (2)] şi la prezentarea materialului de urmărire penală (art. 250).
În faza de judecată, inculpatul este ascultat ori de câte ori este necesar (art. 323-325).
Există situaţii în timpul urmăririi penale în care inculpatul nu este ascultat, deoarece este
dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieşte în ţară [art. 237 alin. (4)]. De asemenea,
inculpatul nu este ascultat în cazul în care nu se prezintă, deşi a fost legal citat [art. 291 alin. (2)].
Pentru ascultarea sa, învinuitul sau inculpatul trebuie să se prezinte în faţa organului judiciar;
dacă se află în imposibilitate de a se prezenta, organul judiciar îl ascultă acolo unde se află.
Înainte de a fi ascultat, învinuitul sau inculpatul este întrebat despre: nume, prenume,
poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, studii, situaţia militară,
locul de muncă, ocupaţia, adresa la care locuieşte efectiv, antecedente penale şi alte date necesare
stabilirii situaţiei sale personale [art. 70 alin. (1)]. După aceea, i se aduce la cunoştinţă fapta care

69 Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin – Drept procesual penal, Parte generala, pg; 188

41
formează obiectul cauzei, încadrarea juridică a acesteia, dreptul de a avea un apărător, precum şi
dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea declară poate fi
folosit şi împotriva sa.
Dacă învinuitul sau inculpatul consimte să dea o declaraţie, înainte de ascultare, organul
judiciar îi va pune în vedere să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la învinuirea ce i se aduce
în legătură cu aceasta, cerându-i-se totodată să dea o declaraţie scrisă personal.
Spre deosebire de martor, învinuitul sau inculpatul nu este supus jurământului.70
În art. 71, este consacrată ascultarea separată a acestuia. Astfel, dacă sunt mai mulţi
învinuiţi sau inculpaţi, fiecare trebuie ascultat separat, fără a fi de faţă ceilalţi. Ascultarea
învinuitului sau inculpatului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care le-a
dat anterior în cauză. De asemenea, el nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă mai înainte,
însă se poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reţinut [art. 70 alin. (5)]. După ce
învinuitul sau inculpatul a făcut declaraţia, i se pot adresa întrebări cu privire la fapta care
formează obiectul cauzei, la învinuirea ce i se aduce şi la probele pe care înţelege să le propună
(art. 72).
În situaţia în care învinuitul sau inculpatul nu se poate prezenta la organul judiciar pentru
a fi ascultat, se poate proceda la ascultarea sa la locul unde se află (art. 74).
Fiind necesară consemnarea cu fidelitate a ceea ce învinuitul sau inculpatul declară, art.
73 alin. (1) prevede obligativitatea consemnării în scris a acesteia, cu ora începerii şi încheierii
audierii sale. De asemenea, există posibilitatea ca învinuitul sau inculpatul să verifice dacă ceea
ce a relatat a fost consemnat corect în declaraţia scrisă. În acest sens, declaraţia se citeşte
acestuia, iar dacă el cere, i se dă să o citească. În cazul în care este de acord cu conţinutul
depoziţiei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit, fiind astfel înlăturată posibilitatea inserării
unor eventuale adăugiri. Când învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze
declaraţia, se face menţiune în declaraţia scrisă.
În vederea conferirii caracterului oficial declaraţiei 71 învinuitului sau inculpatului, va fi
semnată atât de cel care a dat-o, cât şi de organul judiciar penal sau de preşedintele completului

70 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg.139

71 I. Neagu - Drept procesual penal, Îndreptar de practică judiciară, pg.272

42
de judecată şi de către grefier, precum şi de interpret (când depoziţia a fost luată în prezenţa
acestuia).
Dacă învinuitul sau inculpatul revine asupra celor declarate sau doreşte să facă unele
completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează şi se semnează ca şi declaraţiile date
iniţial [art. 73 alin. (4)].
Potrivit art. 70 alin. (4) 72 „Învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoştinţă şi
obligaţia să anunţe în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a locuinţei pe parcursul
procesului penal”.
Prin Legea nr. 356/2006 a fost introdus art. 711 ce reglementează condiţiile ascultării
învinuitului sau inculpatului – în situaţii speciale − în sensul că, dacă acesta „acuză simptomele
unei boli care i-ar putea pune viaţa în pericol, ascultarea se întrerupe, iar organul judiciar ia
măsuri pentru ca acesta să fie consultat de un medic. Ascultarea se reia imediat ce medicul
decide că viaţa învinuitului sau inculpatului nu este în pericol”.73

I.2. Valoarea probatorie

Articolul 69 prevede că declaraţiile învinuitului sau inculpatului pot servi la aflarea


adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din
ansamblul probelor existente în cauză.
Declaraţia învinuitului sau inculpatului este:
- divizibilă (organul judiciar urmând a reţine numai ceea ce se coroborează cu alte probe)
şi ;
- retractabilă74 (învinuitul sau inculpatul putând retracta declaraţia).
În cazul în care declaraţiile (din cursul urmăririi penale cât şi al judecăţii) sunt
contradictorii, organul judiciar le reţine numai pe cele pe care le consideră verosimile.

72 Noul Cod de procedură penală

73 Nicu Jidovu, Ghe. Bica – Drept procesual penal, pg.140.

74 I.Neagu- Drept procesual penal, Îndreptar de practică judiciară, pg.273

43
44
Secțiunea IV. Declarația părții vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente

Declaraţiile părţii vătămate şi părţii civile sunt importante, întrucât, cunoscând


împrejurările comiterii faptei şi făptuitor, ele sunt, de regulă, prima sursă de informaţii a
organelor de urmărire penală.

IV.2. Procedura de ascultare a declarației părții vătămate, a părții civile și a părții


responsabile civilmente - etape

IV.2.1. Verificarea identităţii învinuitului, inculpatului

Articolul 107 din Noul Cod de Procedură Penală prevede identificarea învinuitului,
inculpatului prin întrebarea acestuia “cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii,
numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studiile, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţia,
adresa, antecedente penale şi alte date necesare stabilirii situaţiei sale personale”.
Ulterior stabilirii identităţii celui ascultat, pe un ton calm, dar oficial, anchetatorul îi va
aduce la cunoştinţă celui anchetat, fapta care formează obiectul cauzei punându-i în vedere să
declare tot ce ştie cu privire la acea faptă precum şi la învinuirea ce i se aduce.

IV.2.2. Tactica de ascultare în faza relatării libere

După ce i s-a adus la cunoştinţă acuzaţia, i s-a prezentat infracţiunea de facto, şi i s-a
solicitat să declare tot ce ştie, învinuitul, inculpatul va fi pus să dea şi o declaraţie scrisă .
Ascultarea în faza relatării libere este reglementată, în art.108 alin. (4) Noul Cod de
procedură penală Prin prin care „ se interzice folosirea de violente, ameninţări ori alte mijloace
de constrângere, precum si promisiuni sau îndemnuri in scopul de a se obţine recunoaşterea
învinuirii „Ascultarea nu poate începe, potrivit art.71 alin.4 C .Proc.Pen. “cu citirea sau
reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior”. Învinuitul, inculpatul nu poate prezenta
sau citi o declaraţie scrisa anterior. Odată ce a început să-şi prezinte versiunea cu privire la
faptă, învinuitul, inculpatul va fi lăsat să declare liber tot ce ştie, fără a fi întrerupt de anchetator.

45
În cazurile cu mai mulţi învinuiţi, inculpaţi, Noul Cod de procedură penală prevede că “fiecare
învinuit sau inculpat este ascultat separat” ceea ce presupune că “fiecare este ascultat fără să fie
de faţă ceilalţi”. Pe lângă gesturile involuntare ale învinuitului, inculpatului, organul de urmărire
penală trebuie să fie atent şi la privirea acestuia, pentru a sesiza starea de nelinişte, de derută, de
disimulare. Cunoaşterea valorii informative a pendulării privirii trebuie să-l facă pe anchetator
circumspect, obligându-l să-şi controleze mimica şi privirea.
Relatarea liberă a declaraţiilor are unele avantaje în funcţie de sinceritatea sau
nesinceritatea învinuitului:
• posibilitatea învinuitului, să expună faptele şi împrejurările în succesiunea lor firească, aşa
cum şi le reaminteşte, urmând un anumit şir al ideilor sale;
• posibilitatea cunoaşterii sau verificării cu exactitate a modului în care s-a săvârşit
infracţiunea şi a mobilului acestei;
• obţinerea de date noi despre faptele şi împrejurările cauzei, despre participanţi, date
necunoscute de organul judiciar;
• posibilitatea organului de urmărire penală de a-l examina pe cel ascultat, dându-şi seama de
poziţia pe care a ales-o pentru apărarea sa şi dacă este sincer sau nu în cele relatate.

IV.2.3. Tactica de ascultare în faza adresării întrebărilor

Art.109 din Noul Cod de procedură penală reglementează ascultarea învinuitului,


inculpatului în faza adresării de întrebări, dar nu precizează modalităţile sau tactica ce trebuie
folosită.
Întrebările vor fi formulate, în principal în funcţie de poziţia adoptată de învinuit sau
inculpat faţă de învinuirea ce i se aduce. În funcţie de scopul urmărit de organul de cercetare
penală ce efectuează ascultarea precum şi de caracterul general al problemei pe care acesta
doreşte s-o clarifice, în literatura de specialitate întrebările sunt clasificate astfel:
- întrebări tema cu caracter general; întrebări problemă ; întrebări detaliu.
După formularea întrebărilor o altă problemă importantă ce se ridică este : modalitatea
tactică de adresare a acestora. Rolul determinant în alegerea procedeelor tactice este poziţia

46
învinuitului, inculpatului faţă de învinuirea ce i se aduce, de structura sa psihică. În ipoteza
recunoaşterii comiterii infracţiunii pentru care este cercetat misiunea anchetatorului nu întâmpină
dificultăţi, singurele întrebări necesare fiind cele de precizare şi completare. Atunci când
învinuitul încearcă să nege, să denatureze faptele, anchetatorul trebuie să manifeste abilitatea de
a-l determina să facă declaraţii adevărate, putând utiliza întrebările de completare, precizare şi
control, un efect deosebit avându-l întrebările detaliu. În situaţia refuzului de a face declaraţii
anchetatorul va trebui să-l convingă pe cel anchetat că a renunţa la această poziţie este în
avantajul său. Dificultăţi apar în situaţia declaraţiilor mincinoase, incomplete, contradictorii, a
respingerii învinuirii, a persistării în refuzul de a face declaraţii sau a revenirii cu elemente noi
asupra declaraţiilor anterioare.

IV.4.4. Procedee tactice utilizate în ascultarea învinuitului, inculpatului

Tactica ascultării învinuitului, cuprinde un ansamblu de mijloace legale, stabilirea tacticii


fiind realizată cu respectarea dispoziţiilor legale şi a regulilor tactice criminalistice.
4.1 Folosirea întrebărilor detaliu
Procedeul este utilizat atunci când declaraţiile învinuitului, prezintă elemente
contradictorii, sau când acesta refuză colaborarea cu organul de urmărire penală. Anchetatorul
trebuie sa pună întrebări formulate clar, precis şi concis, utilizând o terminologie adecvată
persoanei ascultate şi evitând întrebările sugestive.
4.2 Ascultarea repetată
Uneori anchetatorul nu poate afla de la o primă ascultare aspectele adevărate, iar in
aceste cazuri, se apelează la procedeul ascultării repetate, învinuitul, fiind solicitat să facă noi
declaraţii cu privire la aceleaşi fapte, împrejurări, amănunte, la diferite intervale de timp.
Utilizând întrebările de detaliu la fiecare nouă ascultare, contrazicerile din declaraţiile
învinuitului, demonstrează netemeinicia afirmaţiilor pe care le-a făcut anterior.
4.3 Ascultarea sistematică
Acest procedeu tactic constă în adresarea unor întrebări problemă, încercându-se
clarificarea modului în care a conceput şi pregătit infracţiunea, care au fost persoanele

47
participante şi contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii. Ascultarea sistematică este utilizată
in cauzele complexe şi cu grad ridicat de dificultate, fie la o infracţiune cu mai mulţi autori, fie
la multe infracţiuni cu acelaşi autor, sau în cazul învinuitului, nesincer, necooperant.
4.4 Ascultarea încrucişată
Ascultarea încrucişată fiind un procedeu ofensiv, prin ritmul alert în care se succed
întrebările adresate lui, învinuitul, inculpatul nu are posibilitatea de a-şi pregăti răspunsuri
mincinoase, organul de cercetare penală fiind in avantaj prin profesionalismul său.
4.5 Tactica complexului de vinovăţie
Aceasta tactica constă în adresarea alternativă de întrebări neutre, care nu au legătură
directă cu cauza şi a altora care conţin cuvinte “afectogene” privitoare la faptă şi rezultatele ei.
Astfel anchetatorul obţine declaraţii sincere şi complete din partea celui audiat.
4.6 Folosirea probelor de vinovăţie
Acest procedeu este utilizat numai după ce organul de cercetare penală a efectuat o primă
ascultare a respectivului învinuit, inculpat, care s-a dovedit a fi nesincer. Prezentarea probelor de
vinovăţie va fi însoţită de întrebări selectate judicios şi formulate clar, corect, concis, fără a lăsa
vreo posibilitate de interpretare a răspunsului.
4.7 Ascultarea unui învinuit, inculpat despre activitatea celorlalţi participanţi la
săvârşirea infracţiunii
Acest procedeu este utilizat atunci când într-o cauză există mai mulţi învinuiţi, inculpaţi,
adică în cazul infracţiunilor comise în participaţie. Având în vedere faptul că fiecare învinuit,
inculpat este ascultat separat, nici unul nu va şti ceea ce au declarat ceilalţi, fiind bineînţeles
interesaţi să afle de la organul de urmărire penală care este poziţia celorlalţi.
4.8 Solicitarea de a justifica modul în care învinuitul, inculpatul a folosit timpul într-o
anumită perioadă
Acest procedeu tactic constă în solicitarea adresată învinuitului, să facă declaraţii despre
locul unde s-a aflat, cu cine a luat legătura, ce a făcut înainte, în timpul şi după comiterea faptei.
Întrebările scurte, precise, la obiect vor obliga învinuitul, inculpatul să formuleze răspunsuri
adecvate, relatând datele solicitate de anchetator.

48
IV.4.5.Particularităţile ascultării unor categorii de învinuiţi, inculpaţi

In cazurile in care învinuiţii, inculpaţii fie nu cunosc limba română, fie prezintă anumite
handicapuri (de vorbire, vizuale, auditive), fie sunt minori, se va asigura prezenţa unui interpret
pentru respectivul făptuitor, alături de apărătorul acestuia.
Ascultarea minorului
Potrivit legii penale, minorul în vârstă de până la 14 ani nu răspunde penal, iar cel cu
vârstă cuprinsă între 14 şi 16 ani răspunde doar dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu
discernământ, de la această regulă fiind formulate unele excepţii. Pe parcursul ascultării
minorului, acesta va fi lăsat să relateze faptele aşa cum le-a săvârşit. Pentru evitarea înţelegerii
eronate a sensului întrebărilor este recomandat ca acestea să fie clare, corecte, concise.

IV.4.6.Mijloace tehnice destinate depistării comportamentului simulat

„A minţi, spunea Rousseau, înseamnă a ascunde un adevăr ce trebuie dezvăluit.”


De cele mai multe ori simpla prezenţă a unei persoane în cabinetul de anchetă sau în
boxa acuzaţilor îi provoacă acestuia o stare emoţională destul de puternică, stare ce nu în puţine
cazuri a fost interpretată în sensul vinovăţiei. Emoţiile - aşa numitele emoţii “şoc” sau stările
emoţionale de mai lungă durată - sunt însoţite, de obicei, de unele manifestări viscerale şi
somatice . Aceasta se explică prin faptul că un răspuns poate fi mincinos, dar nu poate fi
depersonalizat. Pentru depistarea acestor modificări s-au construit o serie de aparate ca:
pleistmograful, sfigmograful, cardiograful, pneumograful, cele mai utilizate de organele de
cercetare penală, deci cele mai eficiente sunt considerate a fi:poligraful; detectorul de stres
emoţional in voce; dectectorul de stres emoţional în scris.

IV.4.7.Consemnarea declaraţiilor învinuitului, inculpatului

Declaraţiile învinuitului, inculpatului sunt necesare şi în faza de judecată. Pentru a putea


fi folosite în orice moment al procesului penal, legea instituie obligativitatea consemnării în scris
a acestei declaraţii. Declaraţia scrisă de învinuit, inculpat, este datată şi vizată de organul de

49
urmărire penală în faţa căruia a fost făcută. Legea rezervă învinuitului, inculpatului posibilitatea
de a reveni asupra declaraţiilor anterioare cu completări, rectificări sau precizări, fiecare adăugire
fiind, ca şi declaraţiile, consemnate în scris şi semnate.
Altă metodă de consemnare este înregistrarea. Înregistrarea declaraţiilor învinuitului,
inculpatului pe bandă magnetică se face potrivit prevederilor legale , cu aducerea la cunoştinţa
persoanei ascultate că declaraţiile sale vor fi înregistrate. Prin aceste înregistrări, organul judiciar
poate sesiza nuanţele din declaraţii şi reacţiile persoanei anchetate, iar înregistrarea video face
posibilă studierea modului de manifestare a învinuitului, inculpatului, şi a stărilor sale şi a
momentelor în care acesta trăieşte un evident disconfort psihic. Cunoscând că declaraţiile sale au
fost înregistrate, învinuitul, inculpatul nu va mai reveni asupra declaraţiilor anterioare. La
sfârşitul înregistrării, banda magnetică este ascultată iar învinuitul, inculpatul întrebat dacă
imprimarea s-a făcut corect. De asemenea, se vor face menţiuni cu privire la ora la care s-a
terminat ascultarea, iar banda va fi sigilată şi semnată atât de organul judiciar cât şi de învinuit
sau inculpat.

IV.4.8.Verificarea şi aprecierea declaraţiilor învinuitului, inculpatului

Valoarea probantă a declaraţiilor învinuitului, inculpatului este aceea pe care o acordă


instanţa de judecată, ele servind la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu
fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză .
Majoritatea infractorilor îşi pregătesc în prealabil declaraţiile pe care le vor da în faţa
organului de urmărire penală, în speranţa că vor reuşi să inducă în eroare pe acesta şi să scape
astfel nepedepsit. Prin verificarea cu promptitudine a celor relatate, mai ales a alibiurilor şi a
apărărilor prezentate, organul de cercetare penală va utiliza procedeele tactice cele mai adecvate
în scopul obţinerii unor declaraţii veridice. Verificarea declaraţiilor învinuitului, inculpatului se
realizează pe întregul parcurs al cercetărilor, prin efectuarea diverselor activităţi de urmărire
penală, precum: percheziţii domiciliare, ridicări de obiecte şi înscrisuri, ascultări de martori,
confruntări, dispunerea unor constatări tehnico –ştiinţifice sau expertize, reconstituiri etc.

50
Toate acestea, alături de celelalte probe prezentate pe parcursul unui proces penal vor
ajuta instanţa de judecată la soluţionarea justă a cauzei penale cu care a fost sesizată.

IV.3. Valoarea probatorie

Datorită faptului că părţile sunt interesate în cauză, valoarea probatorie a declaraţiilor


acestora este aceeaşi ca şi a declaraţiei învinuitului sau inculpatului.
Astfel, art. 75 prevede că 75 declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii
responsabile civilmente făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în
măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor
existente în cauză.

75Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin – Drept procesual penal, Parte generala, Ed. Lumina Lex,
Bucuresști, 2004, pg.193

51
Concluzii

Valoarea probatorie a declarației învinuitului sau inculpatului este stabilită în art.69 din
Noul Cod de procedură penală, în care se arată că declarațiile învinuitului sau ale inculpatului
făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt
coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Referitor
la declarațiile părții vătămate, părții civile și părții responsabile civilemente, dispozițiile care
reglementează desfășurarea urmăririi penale și a judecării cauzelor penale prevăd obligația
organelor judiciare de a obține aceste declarații.
Ascultarea propriu-zisă a părților menționate mai sus se face potrivit dispozițiilor
referitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului. Având în vedere că pe parcursul
desfășurării procesului penal sau chiar înainte de dispoziția de începere a urmăririi penale,
făptuitorul poate întreprinde acțiuni menite să intimideze persoana vătămată, constând în
amenințări sau atingeri ale vieții, integrității corporale sau libertății persoanei vătămate sau
persoanelor apropiate, a fost reglementată o procedură specială de ascultare a părții vătămate,
respectiv a părții civile.
Valoarea probatorie a declarațiilor părții vătămate, părții civile și părții responsabile
civilmente este aceeași ca și a declarației inculpatului, respectiv fac dovadă în măsura în care se
coroborează cu ansamblul probelor existente în cauză, motiv pentru care ascultarea acestora nu
poate avea loc sub prestare de jurământ.
În ceea ce privește declarațiile martorilor, pentru a preîntâmpina refuzul martorilor de a se
prezenta la organele judiciare în vederea relatării aspectelor pe care le cunosc în legătură cu
săvârșirea infracțiunii, legea a prevăzut pentru aceștia două obligații: obligația de a se înfățișa la
locul, ziua și ora arătate în citație și obligația să declare tot ce știu cu privire la aspectele cauzei.
Corelativ obligațiilor impuse prin lege, martorii au următoarele drepturi: dreptul de a depune
liber, dreptul de a cenzura întrebările care i se pun, dreptul de a solicita consemnarea exactă și
completă a declarației făcute, drepturi de ordin patrimonial, vizând cheltuielile de judecată,
dreptul de a exercita căile ordinare de atac dacă apreciază că le-au fost încălcate drepturile

52
patrimoniale și pot beneficia, în condițiile legii, de cadrul instituționalizat al programului
național de protecție a martorilor.
Referitor la capacitatea testimonială, Noul Cod de procedură penală instituie o interdicție
de la posibilitatea depunerii ca martor și anume, aceea a persoanelor obligate să păstreze secretul
profesional, care nu vor putea fi ascultate în legătură cu acele fapte și împrejurările de care a luat
cunoștință în exercițiul profesiei, fără încuviințarea persoanei sau a unității față de care este
obligată a păstra secretul, însă dispoziția legală nu operează în cazul unor date care privesc
săvârșirea unor infracțiuni contra siguranței statului sau contra păcii și omenirii.
Spre deosebire de persoanele care nu pot fi ascultate ca martori, în procesul penal sunt
anumite categorii de persoane care pot fi ascultate ca martor, numai dacă ele consimt la acest
lucru: soțul și rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului, însă, în ipoteza în care sunt de
acord să depună ca martori, au toate drepturile și obligațiile persoanelor având această calitate.
Dispozițiile privind tactica ascultării martorului sunt cele aplicabile și ascultării
învinuitului sau inculpatului.
În concluzie, declarațiile martorilor și ale părților sunt foarte importante în procesul
penal, la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce
rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

53
Bibliografie

1. Bărăscu, A., Protecția martorilor – necesitate în combaterea marii criminalități, Editura


Etna, București, 2007.

2. Boroi, Alexandru – Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu 2017.


3. Botez, Dan – Audierea martorilor în procesul penal, editura Universul Juridic, București,
2012.
4. Buneci, Petre, Butoi, Tudorel, Tratat universitar de psihologie judiciară, Editura Phobos,
București, 2003.

5. Ciolcă, Iulia – Probele în procesul penal. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București,
2007.
6. Doltu, Ioan – Declarațiile învinuitului sau inculpatului, mijloc de apărare în procesul penal,
Revista de drept nr. 10-11, 1994.
7. Doltu, Ioan – Declarațiile martorilor, mijloc de probă în procesul penal, Editura Dobrogea,
1999.
8. Dongoroz, Vintilă, Drept procesual penal.
9. Gorunescu, Mirela, Pascu, Ioan, Drept penal – Partea specială, Editura Hamangiu,
București, 2008.

10. Mateuț, Ghorghe – Protecţia martorilor. Utilizarea martorilor în faţa organelor procesului
penal, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003.
11. Mrejeru, Theodor – Probele în procesul penal, Universul Juridic, București, 2006.
12. Mrejeru, Theodor, Mrejeru, Barbu, Probele în procesul penal. Aspecte teoretice &
jurisprudență în materie, ed. a II, revizuită, Editura Lumina Lex, București, 2010.
13. Noul Cod de Procedură Penală, Editura Rosetti International, București, 2016.
14. Paraschiv, Carmen Silvia, Damaschin, Mircea – Drept procesual penal, Parte generala,
Editura Lumina Lex, Bucuresști, 2004.

54
15. Theodoru, Grigore, Drept procesual penal român, Partea generală, vol. II, Universitatea
„Al.I. Cuza”, Facultatea de Drept, Iaşi, 1974.
16. Văduva, Nicolae – Mijloacele de probă în procesul penal român, Editura Little Star,
București, 2004.
17. ”Probele și mijloacele de probă, cu privire specială la declarațiile învinuitului sau ale
inculpatului ca mijloace de probă și apărare în procesul penal român”, Editura Dobrogea,
Constanța, 1997.
18. Consiliul Europei – Recomandarea Rec(2005)9 a Comitetului de Miniștri din Statele
Membre privind protecția martorilor și a colaboratorilor justiției, adoptată de Comitetul
de Miniștri, aprilie 2005, cu prilejul celei de-a 924-a întruniri a reprezentanților miniștrilor.

19. Legea 682/19 decembrie 2002 privind protectia martorilor, publicata in M. Oficial nr.
964/28 decembrir 2002.

55