CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ

De la venirea sa pe lume, în mod normal, copilul aparţine unei familii.

Acesta este 1“grupul social de bază cu funcţii definite în plan social” care are ca
responsabilitate fundamentală creşterea şi educarea copiilor.
Multă vreme s-a considerat că educaţia aparţine doar domeniului formal-
instituţional şcolar. Nu trebuie să se piarda, însă din vedere că 2“formarea copilului
are loc, mai ales, in familie şi mai târziu in profesiune”. Evoluţia ulterioară a
copilului ţine de modul în care a fost crescut, de tipul de familie avut, de
implicarea acesteia în educaţia acestuia, practic ţine de “cei şapte ani de acasă”.
Familia poate fi privită din mai multe perspective. Mai întâi putem spune că
reprezintă un mediu afectiv şi estebine cunoscut faptul că “3orice formă de
cunoaştere, la copil este precedatăde o cunoaştere emotivă(...)privaţia afectiva fiind
tot atât de periculoasă ca şi privaţia alimentară”. Locul în care copilul învaţă să fie
iubit şi şă iubească, cu mult înainte ca el să fie în stare să facă această distincţie,
este cadrul familial.
În al doilea rând, se poate spune despre familie că reprezintă un mediu
social. Familia prezintă la scară mai mică, diversitatea vieţii sociale: copii, adulţi,
vârstnici, bătrâni, puternici şi slabi, masculin, feminin, dar cu un grad mai puternic
de interacţiune. Conduita membrilor familiei într-o situaţie sau alta, se constituie ca
prim exemplu pentru copil in ceea ce priveşte viaţa socială şi, adesea, acest
exemplu îşi pune amprenta deosebită asupra dezvoltării sale. Un rol deosebit îl au
părinţii, cei care realizează, în cea mai mare măsură, actul educaţional, voit sau
nevoit. Relaţia dintre aceştia, otica privind viaţa socilă, viaţa profesională, sistemul

1
Niculescu, R., Pedagogie generală, Ed. Scorpion, Bucureşti, 1996, p.182
2
Debesse, M., Etapele educaţiei, E.D.P., Bucureşti, 1973, p.35
3
Osterieth P., Copilul şi familia, E.D.P., Bucureşti, 1973, p.50
de valori la care se raportează sunt cadru de referinţă (prin imitaţie sau chiar prin
opoziţie) pentru personalitatea în formare.
În al treilea rând, familia poate fi privită ca mediu cultural şi civilizator. Ea
este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul
educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”.
Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de
corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei. În cadrul familial se
deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii,
dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului.
Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om.
Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos,
dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să
manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună
adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se
îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant,
responsabil.

Prof. Lb. Engleză, Nuţă Ionela Tonia

Şcoala Gimnazială Răzvad, Dâmboviţa