Sunteți pe pagina 1din 35

CURSUL I

1 Principiile geografiei economice

Fiecare ştiinţă se ghidează după anumite principii. Geografia foloseşte


următoarele principii:
a. Principiul repartiţiei geografice (al suprafeţei, al arealului sau al extensiunii
spaţiale). Este cel mai vechi principiu fără de care nu poate fi concepută
geografia. Se iau în consideraţie trei elemente ale aşezării geografice:
aşezarea pe glob, aşezarea fizico-geografică şi aşezarea economico-
geografică. Forma care concretizează principiul repartiţiei spaţiale este harta,
iar în ultimul timp unele modele matematice.
b. Principiul cauzalităţii – introdus in geografie de Alexander von Humboldt –
explică relaţia dintre cauză şi efect; orice fenomen sau proces are la bază o
cauză generatoare, putând fi, la rândul său, factor generic pentru altele şi are
mare aplicativitate şi în geografia economică.
c. Principiul integrării geografice – introdus de Karl Ritter – încearcă să
explice raporturile dintre fenomenele geografice pe baza comparaţiei, fapt ce
duce la cunoaşterea fenomenelor analoage, a raporturilor şi corelaţiilor dintre
acestea. Acest principiu presupune obţinerea generalizărilor plecând de la
parte la întreg, adică de la regional la general şi, în sens invers, prin aplicarea
legităţilor generale ale fenomenelor şi proceselor geografice la nivel
teritorial, local sau regional.
1 Metodele geografiei economice

Metodele geografiei reprezintă un ansamblu de reguli, norme şi procedee de


cunoaştere şi depind de natura domeniului cercetat. Principalele metode utilizate în
geografia economică sunt:
a. Metoda inductivă – constă în abordarea realităţii prin studiul singularului şi
particularului pentru găsirea trăsăturilor comune care exprimă generalul. În
geografie, această metodă a fost aplicată încă din antichitate. Această metodă
ajută să clasifice, ordoneze şi să abstractizeze materialul faptic. Metoda
inductivă este una din căile principale de abordare a realităţii geografice.
b. Metoda deductivă – permite utilizarea unor judecăţi în care se pleacă de la
premise ce conţin generalul şi se ajunge la cunoaşterea particularului. Dacă
inducţia ajută la ordonarea, clasificarea şi abstractizarea materialului faptic,
deducţia permite ca, pe baza cunoaşterii teoriei, a generalizării şi
abstractizării, să se poată formula concluzii asupra calităţii unor fapte
individuale.
c. Metoda analizei – constă în cercetarea realităţii geografice prin
descompunerea întregului în părţile componente pentru a se ajunge la
cunoaşterea fiecăria cu caracteristicile şi funcţiile pe care le au. Această
analiză trebuie să rămână la nivelul entităţilor care reprezintă părţile
componente ale sistemului şi subsistemelor economice şi al raporturilor
dintre ele.
d. Metoda sintezei – duce la reconstrucţia mintală a obiectului descompus în
părţi (pentru analiză). Importanţa metodei sintezei constă în necesitatea
stabilirii cu exactitate a locului şi rolului fiecărei componente în sistemul
economico-geografic.
e. Metoda istorică oferă posibilittea completării cercetării fenomenelor şi
proceselor economico-geografice în desfăşurarea lor temporală.
f. Metoda cartografică este metoda prin care obiectele cercetate sunt
reprezentate pe o hartă sau glob geografic. Harta redă, într-o formă sintetică,
o multitudine de informaţii economico-geografice, uşor accesibile (hărţi ale
agriculturii, industriei, transporturilor, turismului, schimburilor economice,
etc.)
g. Metoda statistico-matematică oferă posibilitatea cunoaşterii fenomenelor
economico-geografice prin analize cantitative de detaliu. Este evident că, în
etapa actuală, geografia face uz pe scară largă de metoda statistico-
matematică, pentru înregistrarea, prelucrarea şi generalizarea uui volum
imens de date strânse în diferite etape ale desfăşurării feomenelor şi
proceselor economico-geografice, compararea acestora, folosirea tehnicilor
moderne de calcul.
h. Metoda modelelor constă în construirea unei reprezentări a obiectului,
procesului sau sistemului real, dar cu menţinerea doar a părţilor şi
proprietăţilor caracteristice şi importante. Metoda modelării ajută la
înţelegerea unor fenomene şi procese economico-geografice.
i. Metoda experimentală constă în reproducerea unor fenomene pentru a fi
înţelese în condiţii şi circumstanţe diferite.
j. Metoda comparativă constă în compararea diverselor fapte de acelaşi gen
pentru a descoperi asemănările şi deosebirile între ele, relaţiile dintre fapte,
precum şi a unor legi.

1 Rolul geografiei economice

Geografia economică s-a impus ca ramură de ştiinţă a relaţiilor dintre mediul


geografic, societatea omenească şi producţia socială şi are ca scop înregistrarea şi
explicarea transformărilor care au loc în structura şi funcţionalitatea componentelor
spaţiului geografic.
Geografia economică sudiază o serie de activităţi:
- primare (extracţia şi exploatarea resurselor naturale – minerale, forestiere, agricole);
- secundare (producţia diferitelor bunuri materiale – fabricate, manufacturate,
asamblate, construite etc.);
- terţiare (serrvicii, comerţ);
- cuaternare (cercetare şi consultanţă, de informatică, etc.)
În ultimele decenii ale secolului al XX-lea s-a manifestat un interes deosebit
pentru aplicarea teoriei localizării, abordându-se conceptual manifestările cu caracter
obiectiv generate de expansiunea economică, s-a accentuat totodată latura aplicată a
geografiei economice, capacitatea de a participa la îndeplinirea dezideratelor
dezvoltării, în general, şi a dezvoltării durabile în special.
Formarea specialiştilor în domeniul economic necesită nu numai cunoştinţe în
domeniul resurselor Terrei şi al modului de gestionare, cât şi însuşirea metodelor
complexe de analiză necesare soluţionării problemelor economice, sociale şi de mediu,
optimizarea organizării, raţionalizarea forţei de muncă. Totodată, geografia economică
analizează, localizează şi interpretează datele demografice, economice şi fizico-
geografice, reliefând modul de valorificare a resurselor la scară globală şi regională.
Geografia economică contribuie la organizarea şi modelarea optimă a spaţiului
geografic, la constituirea unor structuri economice şi sociale integrale şi corect
proporţionate, la optimizarea exploatării resurselor.
Asocierea cunoştinţelor de geografie economică cu cerinţele viitoarei profesiuni
contribuie la formarea unei gândiri economice fundamentale şi active în planul
realităţilor prezente şi viitoare.

1 Resursele umane ale Terrei


Populaţia umană este privită ca resursă fizică şi intelectuală, nemijlocit prin
categoriile de populaţie activă economico-social, populaţie ocupată şi, indirect, în
totalitatea sa. Raporturile dintre populaţie şi dezvoltarea durabilă se bazează în
principal pe dezvoltarea umană. Trei forţe sunt decisive pentru dimensionarea
dezvoltării umane: inovaţia şi influenţarea economiei, creşterea moderată a populaţiei,
interconectarea (care creează atât probleme, cât şi şanse).
Redimensionarea creşterii economice prin distribuţia echilibrată a resurselor
naturale, accentuarea laturilor calitative ale producţiei, supravegherea impactului
activităţilor economice asupra mediului ş.a. nu se pot obţine fără utilizarea eficientă a
resurselor umane.

1 Factorul uman – premisă a sistemelor economice

Repartiţia activităţilor productive, intensitatea acestora şi fluxurile generate se


supun unor legităţi diferite, de inegală importanţă. Volumul şi natura producţiei sunt
subordonate într-o anumită măsură factorilor de mediu (atât în agricultură, cât şi în
industrie prin intermediul resurselor naturale). Acumularea unui potenţial uman şi a
unor capacităţi tehnice este la fel de importantă, dar au aceeaşi valoare relativă.
Prezenţa resurselor energetice, de exemplu, nu este suficientă pentru dezvoltarea unor
activităţi industriale de anvergură în absenţa unei infrastructuri adecvate şi a unei
calităţi superioare a forţei de muncă. În sens ivners, condiţii aparent defavorabile pot fi
deturnate prin tehnici avansate: drenarea unor regiuni mlăştinoase, prelucrarea
eficientă a unor materii prime, etc. În absenţa omului, prezenţa resurselor naturale este
un factor de producţie virtual. Populaţia împreună cu factorii tehnic şi resursele
naturale constituie baza oricărui sistem economic.

Importanţa studiului populaţiei în geografia economică

Trei sunt caracteristicile populaţiei care implică mutaţii economice:


- dinamica: numărul locuitorilor planetei este în continuă creştere, atenuată după
vârful înregistrat în jurul anului 1970 (6,4 miliarde la sfârşitul anului 2004, cu un ritm
anual de creştere de 1,1%, faţă de maxima de 2,1% din 1970). Preocupantă este
diferenţierea tot mai profundă între statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, mai
ales în Africa Subsahariană, sursă a unor viitoare dezechilibre demografice. Aceasta
alimentează deja fluxuri importante de imigraţie generate de excedentul de populaţie
activă tânără. Îmbătrînirea demografică a ţărilor dezvoltate constituie o veritabilă
sfidare a noului mileniu, compensarea prin emigraţie nefiind totdeauna o soluţie
viabilă, cel puţin pe termen lung.
- repartiţia inegală în spaţiu, în funcţie de terenurile exploatabile şi de gradul de
cunoaştere a resurselor;
- inegalitatea dotării cu mijloace de producţie, suprapusă inegalităţi consumului, atât la
nivel continental (Africa este slab dotată dar, la nivel regional, R. Sud-Africană poate
fi privită drept un stat dezvoltat). Inegalitatea se manifestă şi la nivel local (populaţia
albă a statului menţionat are un nivel al consumului tehnic identic cu cel al statelor
occidentale.)
Aceste trei elemente sunt la originea diferenţierii celor două categorii majore de
state: state dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Se poate diferenţia o categorie a
statelor subdezvoltate, măcinate de conflicte sau lipsite de resurse importante şi o
categorie a noilor state industriale („dragonii” sau „tigrii” asiatici, statele arabe
petroliere etc.)
Statele dezvoltate sunt considerate acele state care s-au modernizat economic
pornind de la o bază naţională, prin forţe proprii. Randamentul activităţilor este aici
mai ridicat, iar acumularea capitalului permite subvenţionarea activităţilor terţiare şi
din ce în ce mai mult a agriculturii. Populaţia dominant urbană şi nivelul de instrucţie
ridicat sunt alte caracteristici.
Statele în curs de dezvoltare se definesc prin antiteză. Majoritatea posedă o
economie dominant agricolă, activităţile industriale sunt dominate adesea de extracţia
unor resurse, pe baza capitalului străin, serviciile sunt deficitare. Randamentul este
redus, iar veniturile sunt masiv dirijate spre subzistenţă. Gradul ridicat de analfabetism,
slaba asistenţă socială, populaţia dominant rurală şi dezvoltarea haotică a oraşelor sunt
alte caracteristici. Dincolo de aceste caracteristici generale trebuie menţionate
progresele înregistrate de multe state în curs de dezvoltare, în special în America
Latină şi Asia, inclusiv de cei doi giganţi demografici (China şi India). Această
diviziune generală nu ţine cont şi de existenţa unor state cu statut incert, aflate în
tranziţie, aşa cum statele ex-comuniste aflate în estul Europei. În acest sens o imagine
mai corectă o reprezintă indicele de dezvoltare umană care ţine cont atât de
performanţele economice, cât şi de cele sociale sau culturale.

Explozia demografică şi dezvoltarea economică

Termenul de explozie demografică s-a încetăţenit în statele europene în secolul


al XIX-lea şi reprezintă un efect al procesului de tranziţie demografică, manifestat prin
creşterea rapidă a populaţiei în contextul decalajului dintre scăderea progresivă a celor
doi indicatori demografici principali – natalitatea şi mortalitatea. Chiar dacă ritmul de
creştere este în scădere susţinută în ultimele decenii, creşterea populaţiei de menţine la
un nivel înalt în valori absolute (72 mil. În 1970, 95 mil. în 1996 şi 76 mil. În 2003).
Această creştere accelerată a populaţiei (în 1950 trăiau pe Pământ doar 2,5 mld.
locuitori) constituie încă una din problemele majore ale omenirii. Corelaţia dintre
aceasta şi subdezvoltare este cât se poate de evidentă exercitând o dublă presiune:
asupra mediului natural, prin supraexploatarea resurselor şi asupra mediului social,
prin imposibilitatea asigurării unor locuri de muncă pentru generaţii tot mai numeroase.
Astfel, şomajul cronic a devenit o regulă în statele dezvoltate. Creşterea populaţiei la
nivel mondial este extrem de inegală, distingând trei categorii de state:
- state cu o creştere lentă sau chiar cu o descreştere sensibilă a efectivelor populaţiei.
În această categorie intră toate statele europene, cele din nordul Americii, Australia şi
unele state est-asiatice avansate (Japonia, Coreea de Sud, Taiwan etc.). Presiunea
demografică este practic nulă, iar cererea de forţă de muncă determină o imigraţie
intensă în statele atractive cu rădăcini în perioada colonială (Marea Britanie, Franţa),
legată de reconstrucţia postbelică (Germania) sau normală, în statele constituite din
imigranţi (Canada, S.U.A., Australia).
- state cu o creştere moderată, apropiate de media mondială, cazul unor state în care
controlul creşterii s-a impus de multă vreme (statele din Asia musonică) sau în care
nivelul urbanizării este ridicat, iar dezvoltarea industriei a impus modificarea
comportamentului tradiţional (America Latină sau ţările arabe);
- state în care explozia demografică este plină derulare, cu creşteri de 2-4% anual,
corespunzător unei perioade de dublare de 20-40 ani. Este situaţia dominantă în Africa
Subsahariană, excepţională în Asia sau America Latină. Acumularea unor mase
importante de populaţie tânără va menţine mult timp, prin inerţie, o creştere
demografică susţinută.
Europa şi America de Nord şi-au redus importanţa în favoarea Africii mai ales.
Repartiţia populaţiei rămâne inegală ponderea factorilor naturali fiind încă importantă.
Astfel, Asia Musonică rămâne cea mai importantă aglomerare umană de pe Terra (53%
din populaţie). Aici se întâlnesc cele mai mari densităţi: Bangladesh (1025 loc/kmp),
Taiwan (620 loc./kmp), Coreea de Sud (500 loc./kmp), faţă de media mondială de 49
loc./kmp. Europa este a doua mare concentrare demografică mondială (11% împreună
cu partea europeană a Rusiei) , Americile şi Australia deţin cele mai mari
disponibilităţi de spaţiu locuibil, aici populaţia fiind concentrată în regiunile litorale.
Africa nu este un continent suprapopulat prin prisma dezvoltării economice, dar
continuarea exploziei demografice poate conduce la efecte dezastruoase din punctul de
vedere al echilibrului ecologic.
Trei sferturi din populaţia Globului este concentrată pe numai 8,6% din
suprafaţa acestuia. Problemele pe care le ridică explozia demografică nu ţin de lipsa de
spaţiu, ci de incapacitatea asigurării unor condiţii acceptabile de viaţă în ţările în curs
de dezvoltare. O altă tendinţă modernă este aceea a concentrării progresive a
populaţiei în regiunile litorale, în paralel cu creşterea ponderii regiunilor cu climă caldă
în defavoarea celor temperate, considerate optime dezvoltării societăţii. În regiunile
tropicale o excepţie de la concentrarea în lungul litoralului o constituie regiunile înalte
cu un climat mai clement, altitudinea atenuând excesele climatului.
Măsura comună a repartiţiei populaţiei, densitatea, are o valoare relativă.
Densităţile corespund unor realităţi economice şi sociale diferite. Multe regiuni slab
populate nu sunt lipsite de resurse (Siberia, Canada) dar sunt limitate climatic.
Tehnicile actuale permit şi valorizarea unor regiuni aparent sterile, cazul Arabiei
Saudite unde sistemele de irigaţii au smuls deşertului peste 2 mil. Ha. Vaste întinderi
precum cele menţionate din zona boreală sau din cea ecuatorială
(Amazonia,Kalimantan, Noua Guinee) pot constitui o rezervă cu spaţiu,dar costul
punerii în valoare este considerabil, iar efectele ecologice sunt imprevizibile.
Eficacitatea productivă a populaţiei Globului este la fel de inegală. Astfel, 75%
din populaţia industrială este asigurată de un număr redus de state, a căror populaţie nu
depăşeşte 20% din totalul mondial. Dezechilibrul între resurse şi necesităţi nu provine
totdeauna din insuficienţa sau absenţa acestora, ci din slaba utilizare a celor
disponibile, mai ales a resurselor umane. Puterea unui stat nu se mai măsoară neapărat
în numărul de oameni ci în capacitatea acestora de a gestiona eficient resurse de care
dispun, de a le potenţa la un nivel competitiv, aşa cum este cazul unor state de mici
dimensiuni din Europa: Belgia, Elveţia, Olanda etc.

CURSUL II
2.1. Resursele energetice

Combustibilii minerali
Carbunele, gazele naturale, petrolul sunt resurse primare energetice. Baza
energetica este în strânsa legatura cu descoperirea si valorificarea de zacaminte de
combustibili. Sunt considerate resurse energetice epuizabile: carbunele, petrolul,
gazele naturale, sisturile bituminoase, nisipurile asfaltice, minereurile radioactive.

Clasificarea carbunelui
- carbune superior:
- antracit - putere calorica (7800-9350 kcal/kg) si o concentratie de 89,5-96,6% C;
- huilã - putere calorica de 7000-9000 kcal/kg si o concentratie de 76-90% C. Huila si
antracitul reprezinta 75% din rezervele mondiale de carbune.
- carbune inferior:
Carbunele brun – putere calorica de 5600-7600 kcal/kg si un continut de 6,5-7,5% C,
fiind folosit la fabricarea cocsului si în termoenergie
Lignit - carbune energetic cu un continut de carbon de 30-65% C, având o putere
calorica mica, de 2600 - 4100 kcal/kg.
Grosimea si adâncimea la care se gasesc straturile de carbuni influenteaza
activitatea de exploatare a carbunelui. Situarea acestor straturi la adâncime mare
determina investitii foarte mari. Sunt mine în care se lucreaza la adâncimi de 1000 m,
cum sunt cele din bazinele Ruhr-ului si din Scotia, Tara Galilor, Anglia.

Rezerve mondiale

În ultimii 50 de ani, rezervele sigure si probabile de carbuni au fost evaluate


între 10000-11000 miliarde tone, din care 1000 miliarde tone sunt rezerve certe (75%
carbunele superior si 25% carbune inferior - Paul Averrett, SUA, 1967). Din totalul
rezervelor mondiale 95% se afla în emisfera nordica, predominând carbunele superior;
2/3 din rezervele acestea sunt detinute de CSI, China si SUA.

Productia mondiala si tipul de bazin


Productia mondiala de carbune în 1995 a fost de 3.492.347 mii tone.
Exploatarea carbunelui se face în mina cât si în cariera (exploatare la suprafata).
Bazinele carbonifere se pot clasifica dupa: vechimea exploatarii - bazine din
secolul al XVIII-lea (Midlands, Yorkshire, Pas de Calais), bazine din secolul al XIX-
lea (Ruhr, Saar, North-Appalachi, valea Jiului, Donetk); bazine noi (Karaganda,
Kuznetk, Peciora - CSI, Ville - Germania, Komlo, Damodar - India, Hubei -
R.P.Chineza). Dupa varietatea de carbune exploatat se disting: bazine de huila si
antracit, carbune brun si lignit: Most (Cehia), Lausitz (Germania), Moscova, Motru.
Se pot întâlni si: bazine foarte mari cu peste 100 milioane tone pe an: Donetk,
Kuznetk, China de Nord-Est, Silezia Superioara, bazinele North Appalachi, Illinois,
Hubei, Beijing-Kailuam; bazine mijlocii (Motru, Valea Jiului, Karaganda, Kansk-
Acinsk, Moscova, Ostrava-Karvina); bazine mici (Comanesti, Tebea, Alba,
Northumberland).
Comertul cu carbuni reprezinta o parte importanta a schimburilor economice
internationale. Astfel, SUA si tarile Europei de Vest sunt specializate în exportul
carbunelui cocsificabil. Aceste exporturi vizeaza tari din Europa si, în mod special,
Japonia. CSI exporta carbune din bazinul Donetk spre Ungaria, Cehia, Slovacia,
Austria (pe Dunare), precum si spre alte zone ale Europei. Australia si India exporta
carbunele cu precadere spre Japonia. Mari importuri de carbune sunt facute de
Japonia, Marea Britanie, Franta.

Zacaminte de carbuni în România - raspândirea geografica

Antracitul, carbunele cu cele mai multe calorii (8-9000 cal/kg), aflat în cantitati
mici la Schela (jud.Gorj).
Huila este prezenta în doua bazine:
- Bazinul Banatului, cu centrele Anina, Doman, Secul, Ponor si spre defileul Dunarii
la Baia Noua, Bigar, Cozla.
- Bazinul Petrosani. situat pe cursul superior al Jiului, bazin care contribuie cu peste
80% la productia de huila. Sunt prezente 25 de straturi; stratul nr. 3, numit si principal,
are o grosime de 40 m la Petrila si de 55 m la Lonea. Circa 4 straturi au o grosime
între 2 si 6 m, restul sub l m grosime. Huila se gaseste în perimetrul Petrila (Est) si
Câmpul lui Neag (în Vest).
Centre importante de exploatare sunt la: Aninoasa, Lonea, Petrila, Livezeni, Dîlja,
Salatruc, Hobiceni, Barbateni, Câmpul lui Neag. Statii de sortare si spalare a
carbunelui se afla la Coroiesti. La nivelul anului 1996 productia de huila si antracit a
fost de 53,3 mil. t.
Carbunii bruni sunt situati în partea de est a bazinului Petrosani cât si în bazinul
Tebea (Mesteacan) din Apuseni, în bazinul Comanesti (Asau, Comanesti, Darmanesti),
bazinul Almasului (Ticu, Tamasa, Cristolitel, Surduc). Productia de carbuni bruni a fost
în 1996 de 576 mii t.
Lignitul este concentrat în Subcarpatii Getici si Podisul Getic, fiind exploatat în
urmatoarele bazine care dau cea mai mare parte din cantitatea de 35,9 mil.t, cât s-a
produs în anul 1996:
a. Bazinul Motru-Jilt-Rovinari Se individualizeaza trei concentrari:
- Motru, cu centrele Lupoaia, Horasti, Leurdea, Plostina, Rosiuta, Motru;
- concentrarile Jilt si Rovinari cu centrele: Rovinari, Rosia de Jiu, Gârla, Cicani.
b. În bazinul Vâlcea se exploateaza în centrele Alunu, Berbesti, Cucesti;
c. Bazinul Husnicioara în Podisul Getic;
d. Alt bazin al Munteniei Centrale Subcarpatice include gruparile:
- Schitu Golesti (Berevoiesti, Jugur, Sotînga, Doicesti, Flipestii de Padure), ce
aprovizioneaza termocentralele de la Doicesti;
- Bazinul Ceptura;
e. În perimetrul vailor Barcaului si Crasnei se afla exploatari la: Varzari, Sarmasag,
Popesti, Voivozi, Borumlanca, Chiesd, Ip, Zauani;
f. Pe Valea Crisului Repede la Bratca, Cornatel, Vadu Crisului.
Turba - cel mai nou carbune, cu o putere calorica redusa sub 3500 cal/kg si grad
ridicat de umiditate, este utilizata ca îngrasamânt azotat. În zonele înalte, muntoase,
apar tinoavele (turbari) în depresiunile: Dornelor, Fagaras, Ciuc, Calatele cât si în
regiunile mai joase si mlastinoase din Sud-Vestul tarii, pe Valea Somesului si în
localitatea Dersca (Botosani).

Petrolul si industria petrolului

Petrolul este o resursa epuizabila, fiind o roca sedimentara caustobiolitica. El se


prezinta ca un amestec complex de hidrocarburi solide si gazoase dizolvate în
hidrocarburi lichide. Sub influenta presiunilor mari petrolul începe sa migreze din
zonele de formare spre suprafata. Din punct de vedere tectonic, zacamintele petroliere
se pot gasi în anticlinale si domuri. Conditiile formarii hidrocarburilor si structura
geologica ne permit sa determinam cu suficienta exactitate limitele rezervelor
exploatabile. Din rezervele mondiale, 3% detine Australia, 4% Europa, 5% America
Latina, 6% America de Nord, 10% Africa, 17% C.S.I. si alte state din Asia, iar
Orientul Apropiat, circa 55%, având cele mai mari rezerve în Peninsula Arabica.

Clasificare

Dupa proprietatile fizice se deosebesc urmatoarele categorii: petrol foarte usor


(0,730-0,820 gr/cm3); petrol usor (0,820-0,900 gr/cm3); petrol greu (0,910-1,040
gr/cm3);
Dupa compozitia chimica se clasifica în: petrol parafinos, semiparafinos,
aromatic, asfaltic (naftenic). Petrolul parafinos si cel semiparafinos corespund
petrolurilor foarte usor si usor.
Dupa continutul în sulf se poate clasifica în: petrol sarac (sub 1%); petrol bogat
în sulf (peste 1%). Continutul ridicat în sulf diminueaza valoarea petrolului si pune
probleme deosebite în prelucrarea sa industriala.
Rezerve si productie mondiala

Rezervele probabile de petrol însumeaza si cantitati existente în sisturile


bituminoase si nisipurile bituminoase. Mari rezerve se gasesc la adâncimi foarte mari,
în platformele submarine si în regiunile submarine polare si subpolare (Alaska, Siberia
Occidentala), în regiunile ecuatoriale (Golful Guineea si Amazonia) sau tropicale
(Sahara). Rezervele ar putea asigura populatia Terrei pe o perioada de circa 30-45 de
ani.
Repartitia geografica a rezervelor de petrol releva locul detinut de tarile din
America de Nord, Orientul Mijlociu, America Latina, carora le revin peste 72% din
rezervele sigure. Ponderea Americii de Nord este în scadere (6%), iar Europa detine
doar 4%, cu toate ca descoperirile din Marea Nordului sunt importante.
Productia mondiala pentru anul 1995 a fost de circa 3.065,313 mil. tone.

Comertul mondial cu petrol

Consumul de petrol si produse petroliere este diferentiat pe tari, în functie de


dezvoltarea lor economica. Discrepanta dintre necesar si productia proprie
(discrepanta evidenta la majoritatea tarilor industrializate, dar si la multe tari mici si
mijlocii) este compensata de activitatea de import.
Europa Occidentala reprezinta cea mai mare importatoare de petrol, evidentiindu-se
statele: Franta (83.719 mii t. în 1996), Germania (102.867 mii t. în 1996), Italia
(74.288 mii t. în 1996), Olanda, Marea Britanie. America anglo-saxona constituie a
doua zona importatoare de petrol, petrol provenit din zona Orientului Mijlociu si
Apropiat, din Venezuela, Mexic. Astfel în 1996 S.U.A. a importat 373.600 mii t. petrol
brut si 92.000 mii t. produse rafinate, 44,8% (833.000 mii t) din consumul propriu
provenind din importul de petrol brut.
Cea mai importanta zona exportatoare este Orientul mijlociu si cel apropiat care în
1996 a realizat 51,2% din exportul mondial de petrol, din care 741.000 mii t. petrol
brut si 111.000 mii t. produse rafinate. A doua zona exportatoare este Africa, care
realizeaza 17,07% din exportul mondial, respectiv 82.639 mii t. din Nigeria, 53.060
mii t. din Libia si 15,625 mii t. din Algeria, la nivelul anului 1996. Federatia Rusa
contribuie la exportul modial de petrol în proportie de 7,57%, ceea ce înseamna un
export de 109.700 mii t. petrol brut în 1996.
Rafinarea petrolului pe Glob

Capacitatea mondiala de rafinare este inegal raspândita pe glob, ponderi mari


revenind statelor consumatoare din Europa Occidentala (26%), America de Nord
(26%), tarile Europei de Rasarit si CSI (15%), Japonia (8%). Tarile Orientului
Mijlociu, America Latina, Africa, Asia de Sud si Sud-Est, Oceania, au numai 24% din
capacitatile de rafinare mondiale. Rafinariile au fost amplasate în functie de o serie de
criterii: în regiunile de exploatare, în porturile de import sau export, în jurul regiunilor
industriale consumatoare. Se disting patru zone de concentrare a centrelor de rafinare:
a. Zona Europei Occidentale
Franta, cu capacitati de rafinare în zona Parisului (Vernon, Gargenville), Lyon,
Le Havre, Marsilia, Alsacia, Lorena;
Germania prezinta localizari în zona Renano-West-faliana, în sudul tarii (Ingolstadt),
Hamburg si Köln;
Marea Britanie are rafinarii numai în zona litorala con-centrate în estuarul
Tamisei (Isle of Grain, Sellhaven, Coryton), pe tarmul Tarii Galilor (Pembroke), în
estuarul Mersey (Stanlow), pe tarmul Marii Nordului (Dundee, Killingholme, Teesport,
Billingham), la Marea Mânecii (rafinariile Fawley din Southampton, cea mai mare din
tara).
Cresteri mari ale capacitatii de rafinare s-au înregistrat în Olanda, cu Rotterdam
si rafinaria Pemis; apoi în Belgia cu centrul Anvers; Spania (cu rafinarii în porturile
Cartagena, Tarragona, Santa Cruz); Suedia cu centrul Göteborg. CSI dispune de
rafinarii amplasate în regiunile de exploatare a petrolului de la Baku, Groznîi,
Kuibisev, Ufa, Guriev, Reazan lânga Moscova; Kirisi lânga Sankt Petersburg, Gorki,
Iaroslavl, Nijni Novgorod, Mozâr, Omsk, Angarsk, Krasnoiarsk, Habarovsk.

b. Zona Americii de Nord:


S.U.A. – rafinãriile sunt amplasate în Golful Mexic si vecinatati (Houston,
Texas, City, Port Artur); în nord-estul SUA (Chicago, Toledo, Cleveland); în
Midcontinent (Tulsa, Ponca City), Los Angeles, pe Valea Mississippi la Baton Rouge.
Canada - rafinãriile sunt amplasate în regiunea Marilor Lacuri: are rafinarii la
Montreal, Sarnia, Halifax, Vancouver. Mexicul are rafinarii la Minatitlan, Ciudad
Madero, Salamanca.

c. Regiunea Caraibilor: În Venezuela se afla rafinaria Falcon-Amnay-Bay, cele din


zona Maracaibo, El Cardon sau Lorenzo, Cabimas, precum si cele din în zona Oriente
la Puerto, la Cruz si Caripito. De asemenea, în insulele Aruba, Curacao, Trinidad-
Tobago, Puerto-Rico, Virgine si Bahamas sunt amplasate mari rafinarii.

d. Asia de Sud-Est
China - are amplasate rafinarii în porturile Shanghai, Luda, Fushun si la Beijing.
Japonia importa petrol pentru întreaga capacitate de rafinare. Rafinariile sunt
amplasate în zona Tokio (Kawasaki, Chiba, Yokohama); în insula Honshu (Kobe,
Osaka, Tokuyama); în insula Hokkaido (Barato, Muroran); Shikoku si Kyushu (Oita,
Onoda).

e. În Africa sunt amplasate rafinarii în porturile Durban (R.S. Africana); Conakry


(Guineea), Dakar (Senegal), Temu (Ghana), Freetown (Sierra Leone), Casablanca
(Maroc), Dar-es-Salam (Tanzania), Mombasa (Kenya), Kaduna (Nigeria), Alexandria
(Egipt).

Petrolul si industria petroliera în România

Productia de titei a României a fost de 10.718 mii tone în 1980 si a scazut la


6613 mii tone în 1993, urmând sa creasca apoi usor pâna în anul 1996 (6626 mii tone).
Productia pe cap de locuitor a României este de 293 kg/loc.
În privinta exploatarii rezervelor de petrol din România, se individualizeaza mai
multe areale:
- Subcarpatii si Podisul Moldovei în bazinul Tazlaului si depresiunea Târgu Neamt, cu
exploatari la Lucacesti, Zemes, Solont, Tetcani, Tazlaul Mare, Modârzau etc. Petrolul
extras în zona se rafineaza, înca din 1950, la Darmanesti si Onesti.
- Arealul Subcarpatic dintre Valea Buzaului si Valea Dâmbovitei, cu centre de
exploatare în Barbuncesti, Baicoi, Boldesti-Scaieni, Urlati, Berca, Arbabasi. Arealul
Subcarpatic dintre Dâmbovita si Jiu, cu centrele de exploatare la Merisani, Draganu,
Cocu, Vedea, Mogosoaia, Poiana Lacului, Sapata, Bogati, Babeni-Bistrita si Zatreni în
jud. Vîlcea. În judetul Olt centralele Iancu Jianu. Zona Cîmpiei Române - cea mai
recent pusa în exploatare, dupa 1960. Cele mai importante centre la Videle, Blejesti,
Roata, Schela, Cartojani, Olteni (judetul Teleorman); Corbii Mari, Titu (judetul
Dîmbovita); în estul câmpiei se distinge gruparea din judetul Galati (Independenta,
Schela); judetul Braila (Oprisenesti, Liscoleanca, Ianca, Jugureanu etc.
- Zona Câmpiei de Vest situata de o parte si de alta a Muresului, cu centrele Dudestii
Vechi, Ortisoara, Satchinez, Biled, Pecica, Calacea; la sud de Oradea la Mihai Bravu
între Crisul Repede si Somes la Suplacude de Barcau, Bors.
- Depresiunea Târgu Secuiesc cu cele mai importante extractii la Ghelita si Comandau.
Productia de petrol în 1994 a fost de 6,7 mil. tone; pentru a acoperi necesarul
intern, s-au importat 10-15 mil. t anual. În România exista capacitati de rafinare mari la
Navodari-Capul Midia, Brazi, Pitesti, Onesti, Teleajen, Câmpina, Brasov. Rafinariile
de la Teleajen, Brasov, Râmnicu Sarat sunt profilate pe producerea de lubrefianti.
Gazele naturale sunt combustibili cu o putere calorica între 5.000-13.500
kcal/mc, având multiple întrebuintari în industrie, ca materie prima si chimie, pentru
îngrasaminte chimice, negru de fum, cauciuc sintetic, materiale plastice, fire si fibre
sintetice. Gazele naturale reprezinta un amestec de hidrocarburi, cu predominarea
metanului, în proportie de 69% (CH4), de origine organica, cantonat în zone de domuri
sau nisipuri gazeifere, la adâncimi variabile, de la 400 la 4000 m si amplasate, fie în
aproprierea zacamintelor petroliere, fie izolat de acestea.
Gazul de sonda are o putere calorica mai redusa decât a gazului metan, între 5500-
6000 kcal/mc, având un continut mai ridicat în butan si propan. Utilizarea gazului
metan pentru fabricarea negrului de fum are loc în România în 1937, pentru fabricarea
cauciucului sintetic, în 1937, în SUA, si a polietilenei si amoniacului, în 1938. În 1910
sunt captate pentru prima data gazele de sonda la Runcu-Bustunari.
Industria gazelor naturale în România

În Podisul Transilvaniei, sub forma de "focuri vii", gazele naturale au fost


semnalate din 1672, iar în Podisul Moldovei din anul 1904. Prima sonda cu un debit de
864.000 m3/zi a fost pusa în functiune la Sarmasu în anul 1908, la Zau de Câmpie,
Turda, Saros (în prezent de Deleni), Copsa Mica, Sincai. Sunt prezente 67 de câmpuri
gazeifere în Bazinul Transilvaniei, din care 54 au fost descopeite dupa 1950.
Exploatarile sunt prezente în trei zone în Podisul Transilvaniei: în partea nordica, în
Câmpia Transilvaniei, cu exploatari la Sarmasel, Bogata, Zau de Câmpie, Oarga si
Puini; în partea centrala cu exploatari la Deleni, Bazna, Cetatea de Balta, Copsa Mica,
Nou Sasesc, Sângiorgiu de Padure, Miercurea Nirajului; în zona sudica cu centrele
Ilimbav, Rusi, Dealu Frumos.
Gazele de sonda (petroliere) sunt legate de perimetrul zacamintelor de petrol,
fiind semnalate în zona subcarpatica a Moldovei (Pârjol, Tazlau Balcani, Secuieni); în
Podisul Moldovei (Gaiceanca, Glavanesti); în Subcarpatii Curburii (Gura Ocnitei,
Câmpina, Bustenari); în Subcarpatii Getici si Podisul Getic la Ticleni, Bustuchini,
Poiana Lacului, Vata, Ciuresti,; în Câmpia Româna (Valea Plopilor, Urziceni, Ianca,
Oprisenesti, Jugureanu); în Câmpia de Vast (Dudestii Vechi, Satchinez, Varias,
Ortisoara, Biled); în depresiunea Brasovului la Ghelinta si Comandau.
Productia de gaze naturale în 1938 a fost de 311 mild. m3, cea de gaze de sonda
de 1820 mild. m3. Consumul mare de gaze naturale a dus la cresterea productiei în
1989 de 37.807 mild. m3, scazând apoi, în 1991, la 24.807 mild. M3.

Resursele utilizate în producerea de energie electrica

Combustibilii fosili sunt folositi în termocentrale. Dupa repartitia lor geografica,


termocentralele se pot clasifica în:
- termocentrale amplasate în bazinele de carbune superior: Donetk (Nikitovka), Ruhr
(Duisburg, Walsum, Buer), Pittsburg (Du Bois) etc.;
- termocentrale amplasate în bazine de carbune brun si lignit: Moscova (Konakovo,
Kostroma), Lausitz (Boxberg, Lubenau) etc.;
- termocentrale din bazinele de exploatare a hidrocarburilor: în Rusia, Sainsk, Volga-
Ural, cele din jurul Golfului Mexic si Midcontinentului (SUA), cea de la Lacq
(Franta);
- alte termocentrale sunt amplasate lânga mari centre consumatoare (Paris, New York,
Moscova etc.)
Resurse hidroenergetice
Cea mai mare parte a potentialului hidroenergetic este amenajata în tarile cu o
industrie dezvoltata. Peste 75% din resursele hidroenergetice apartin însa tarilor din
Asia, Africa, America de Sud, fiind amenajate într-o proportie foarte mica. Amenajari
hidroenergetice sunt amplasate în zonele de înalta cadere, de cadere mijlocie sau pe
firul apei (de derivatie).
Energie atomica
Statele care detin mari centrale sunt: SUA, Japonia, CSI, Marea Britanie,
Germania, Suedia.
În SUA puterea instalata depaseste 529 miliarde kwh, fiecare centrala având
peste 1.100 MW (Decatur 1 si 2, Peach Bettom 2 si 3 - Philadelphia), Bridgman
(Michigan), Cloy Station (California).SUA realizeaza aproape 30% din productia
mondiala de energie electrica obtinuta în centrale atomice.
În Marea Britanie si Franta unele centrale depasesc 1250 MW (Dungenness,
Berkeley, Wylfa, Calder, Hall etc., respectiv St.Laurent-des Eaux, Mont d'Arreé
(Bretagne), Macoule (Valea Ronului), Bugey (Alpi).
În CSI functioneaza centrale de la: Smolensk, Novoronej (880 MW), Kolpino-
Cernobîl (2000 MW), Beloiarsk (600 MW) etc. Productia atomocentralelor asigura o
pondere de 11% din productia mondiala (213 miliarde kwh).
În Germania s-au construit centrale atomoelectrice în Landul Hessen, pe Rinul
Mijlociu-Main, Saxonia Inferioara, Bremen (Esenhan). Productia asigurata de acest tip
de termocentrale este de circa 161 miliarde KW (9% în productia mondiala).
Centrale cu capacitati variabile s-au construit si în Suedia (Stockholm,
Simpvarp), Olanda (Dodewaard), Belgia (Doel, Chooz etc.), Italia (Torino), Spania
(Bilbao, Tortosa), Cehia si Slovacia (Dubnany, Bohunice), Japonia (Tokyo, Tsuruga,
Biwa), India (Bombay).

Energie solara, geotermala, eoliana, maree-motrice etc.


Centralele geotermice valorifica energia câmpurilor geotermale, existente la
limita placilor tectonice situate pe tarmul estic al Asiei, în insulele din "Cercul de Foc"
al Pacificului din zona mediana a Atlanticului, în nord-vestul Africii. Astfel de centrale
au fost construite în SUA, Filipine, Islanda, Rusia (Kamceatka), Noua Zeelanda,
Mexic. Cele mai mari centrale sunt la Larderello (Italia) de 370 MW, Geyser (SUA) de
800 MW.
Centralele eoliene folosesc energia vântului. Au construit astfel de centrale CSI
în Crimeea (Ai-Petri), SUA (Rutland), Marea Britanie (Kararvon),Germania (unde s-a
construit cea mai mare centrala în 1991 la Brunshütel).
Centralele maree-motrice folosesc energia valurilor mareice cu amplitudini
mari de peste 5-12 m. În unele regiuni ale Terrei aceasta energie poate pot constitui o
sursa însemnata de energie. În estuarul fluviului Rance, la Marea Mânecii, Franta a
realizat cea mai mare centrala de acest tip. Rusia, în Peninsula Kola, a construit
centralele Kislovia-Guba si Lumbovka. În Canada, în Golful Fundy se foloseste
energia valurilor mareice înalte de 16,9 m.
Centralele solare utilizeaza energia solara. S-au construit mici centrale în
Franta la Odeillo, în Marea Britanie (Bouzarea), Japonia (Sendai) si SUA (Natick). Se
utilizeaza în centrale de mica capacitate energia solara si în Australia.
"Energia verde" consta în cultivarea (în SUA, Franta si alte tari) a unei specii
de euforbie care are o seva asemanatoare titeiului, a unor alge care, prin fermentatie,
produc gaz metan cât si a reziduurilor industriale si menajere (SUA la Budgerport,
Hartfort), în CSI, Japonia, Germania, Franta etc.

Industria energiei electrice în România

Dintre termocentrale, cele mai importante sunt: Doicesti, Fântânele, Brazi,


Hunedoara, Bucuresti, Paroseni, Borezesti, Ludus-Iernut, Craiova. În categoria
centralelor noi se încadreaza termocentralele de la Iasi, Oradea, Târgu Mures, Deva,
Rogojelu, Turceni (Gorj).
Principalele hidrocentrale sunt amenajate pe Bistrita la Bicaz (220 MW) si alte
12 în aval, cu o putere de 220 MW (Roznov I si II, Piatra Neamt, Savinesti, Bujusi,
Racova, Gârleni, Vaduri I si II, Bacau I si II etc.). A fost construita hidrocentrala de pe
Arges cu o putere instalata de 240 MW si alte 19 pe Topolog (Cumpanita), pe Vâlsan
si pe Arges la Oiesti, Albesti I si II, Curtea de Arges, Bascov, Noaptes, Zigoneni,
Baiculesti, Vâlcele, Merisani. Pe Lotru s-a construit hidrocentrala de la Ciunget cu
lacul de acumulare Vidra, cu o putere instalata de 510 MW. Au fost efectuate
amenajari pe Olt, totalizând o putere de 1000 MW (29 hidrocentrale de la Fagaras,
Victoria, Câineni, Cozia, Râmnicu Vâlcea, Dragasani, Slatina, Islaz etc.). S-au realizat
sistemele hidroenergetice pe Sadu, Sebes (Gâlceag, Sasciori, Sugag), pe Râul Mare în
Retezat (7 microhidrocentrale cu o putere de 210 MW), pe Somes la Tarnita, Mariselu,
Somesul Rece si Gilau. Pe Cerna-Motru-Tismana, s-au realizat hidrocentralele de la
Clocotis, Tismana, Motru.
În partea rasariteana a tarii, pe Siret, s-au realizat microhidrocentralele
Racaciuni, Galbena. Pe Prut, în cooperare cu Republica Moldova la Stânca-Costesti.
Pe Buzau, la Siriu. Cele mai mari hidrocentrale sunt realizate pe Dunare, în cooperare
cu Iugoslavia (Portile de Fier I si II). În 1989 investitiile în industria energetica au fost
de 44 miliarde de lei, reprezentând 42,9% din totalul investitiilor.
Au fost puse în functiune noi capacitati ce totalizeaza 457 MW, putere instalata,
din care 135 MW reprezentând hidrocentrale în judetele Brasov, Hunedoara, Prahova,
Gorj, Buzau si 320 Mw reprezentând termocentrale în judetele Dolj, Bihor, Mehedinti,
Suceava. Productia de energie electrica în 1989 a fost de 75.851 mil. kwh.
În anul 1991 s-au înregistrat scaderi, ajungându-se la 56.912 mil Kwh, revenind
2455 kwh pe cap de locuitor, iar în 1993 productia a fost de 55476 mil. kwh, revenind
2438 kwh pe cap de locuitor, în timp ce în 1996 se înregistreaza o crestere a productiei
de energie electrica (61.350 mil. kwh.).
În Republica Moldova s-a obtinut o productie de electricitate de 10,4 mild. kwh
(în anul 1993), realizându-se o productie de 2.261kwh/locuitor

CURSUL III

3.1. INDUSTRIA SIDERURGICA

Materii prime: minereu de fier, fier vechi, cocs, gaze naturale, fondanti. Produse:
fonta, otelul si produsele laminate.
Minereul de fier se afla sub forma de zacamânt de origine lichid-magmatic (în
Norlandul suedez), zacaminte din rocile de contact pirometasomatic (Muntele
Magnitania din Muntii Ural); zacaminte hidrotermale (Siegerland din Germania),
zacaminte din rocile metamorfice (Krivoi-Rog, Ucraina). Pe fundul Oceanului Planetar
se întâlnesc concretiuni fero-manganifere evaluate la 350 mld. t, din care peste 200
mld. t doar în Oceanul Pacific. În scoarta terestra se gasesc zacaminte sub forma de
oxizi, carbonati, silicati, sulfati de fier. Din categoriile oxizilor fac parte: magnetita, cu
un continut pâna la70-75% Fe; hematita (pâna la 70% Fe); limonita (oxizi de Fe
hidratati) cu un continut de 45-63% metal. Din categoria carbonatilor cu un continut
de metal între 30-48%.
Comertul mondial cu minereu de fier
În anul 1992 la nivel mondial a fost extrasa cantitatea de 920 mil.t minereu brut
fata de 841mil. t în 1980; în anul 1991 s-au extras 945 mil. t. Aproape 50% din
cantitatea extrasa a fost exportata. Mari importatori sunt tarile Europei de Vest, SUA,
Japonia si tarile Europei de Est. Mari exportatori sunt considerate 20 de tari care detin
85% din exportul mondial (Australia, Brazilia, CSI, Canada, Venezuela etc.). Minereul
exportat este transportat pe mari si oceane, creându-se adevarate fluxuri ale minereului
de fier din Australia, Sud-Estul Asiei spre Japonia, din America Latina spre SUA si
Japonia si unele tari europene. Japonia detine 1/3 din totalul importului (circa 130 mil.
t). Se alatura si M. Britanie, Belgia, Italia, Coreea de Sud. Din Canada, Africa, Suedia,
minereul este transportat în SUA si Europa; din CSI spre tarile Europei de Est. Numai
doua tari asigura mai mult de jumatate din exporturile mondiale în domeniu: Brazilia si
Australia. Ele sunt urmate de India si Canada (circa 30 mil. t fier).
Înnobilarea otelului
Metalele folosite la înnobilarea otelului sunt cele feroase (manganul, cromul,
nichelul) si cele refractare (molibdenul, vanadiul, cobaltul, titanul etc.).
Manganul - cele mai mari rezerve sunt cele din Africa de Sud (zacamântul
Manatwan) ce cuprinde 38% din rezervele mondiale. Cel mai mare producator de
mangan este CSI cu zacamintele de la Ciatura, situat pe versantul sudic al Caucazului
si Nikopol, în sudul Ucrainei. Aceste zacaminte asigura peste 33% din productia
mondiala.
Cromul - Rezervele sunt concentrate în Africa de Sud, în regiunea Transvaal, în
CSI în Muntii Ural, Filipine, Peninsula Balcanica si Asia de Vest. Productia mondiala a
fost în 1995 de 3.394.000 t.
Nichelul se foloseste pentru obtinerea otelurilor speciale, rezistente la
coroziune, la temperaturi înalte, imprimându-le duritate si rezistenta. Cea mai bogata în
zacaminte de nichel este Republica Cuba (25% din rezervele mondiale), cu
concentrarea Nicaro; Noua Caledonie (22% din totalul mondial).
Wolframul are punctul de topire ridicat (3370oC), folosindu-se la filamentul
becurilor electrice, la rotile locomotivelor, în industria armamentului; 75% din
rezervele de wolfram sunt concentrate în Asia de Sud-Est, China, Coreea de Sud,
Republica Coreeana.
Vanadiul se obtine în cantitati mai mici; el imprima otelurile aliate tarie si
elasticitate, calitati pastrate si la temperaturi înalte. Productia mondiala este data în
proportie de peste 40% de Africa de Sud (cu zacamântul de la Middelburg, 15.500 t în
1995),circa 30% de Federatia Rusa (exploatari în Ural, în Asia Centrala, Peninsula
Kola, 11.000 t în 1995) si 15-16%, de SUA, cu zacaminte în statele Colorado, Utah,
Idaho, Arizona.
Zacamintele de cobalt apartin zonei miniere Coopper Belt din Zair si Zambia
unde în anul 1995 s-au extras 1.650 t si respectiv 5.000 t, dar si în Africa de Sud care
în acelasi an a avut o productia de cobalt de 5280 t.
Titanul creeaza aliaje usoare cu rezistenta mare, fiind concentrat în Muntii Appalachi
(SUA), în apropierea lacului Allard (Canada), în CSI si în nisipurile titanifere de pe
plajele Australiei de Est etc.
Industria siderurgica pe Glob
În cadrul economiei mondiale se pot distinge câteva tipuri caracteristice ale
siderurgiei, în functie de locurile de amplasare:
a. În marile bazine carbonifere (Pennsylvania, Donbassului, Ruhrului, Sileziei, bazinul
Yorkshire);
b. În zona litorala, în porturi din Japonia, Italia, Olanda si chiar în statele Unite
(complexele de la Trenton si Spparrows Point, pe litoralul Atlantic;
c. Amplasarea uzinelor siderurgice în apropierea zaca-mintelor de minereu de fier cu o
concentratie mai mica de fier (Lorena, Luxemburg, în Suedia centrala, Bazinul
Londrei, Muntii Ural sau în România (Hunedoara).
d. Amplasarea în apropierea surselor energetice (Alpii francezi, Zaporojie pe Nipru
etc.);
e. Amplasarea laminoarelor în apropierea centrelor con-structoare de masini, în porturi.
Siderurgia în România
Productia de minereu de fier a fost, în 1989, de 15,5 mil. t si de 14,6 mil. t în
1991, scazând apoi la numai 8,6 mil. t în 1996. Exista doua categorii de unitati
siderurgice: cu furnale si fara furnale. Cele mai mari combinate siderurgice sunt
Resita, Hunedoara, Galati, Calarasi; centrele ce produc numai fonta sunt: Calan,
Vlahita. Alte unitati produc numai otel, laminate, sârma (Târgoviste, Braila,
Bucuresti, Câmpia Turzii, Nadrag, Otelu Rosu, Beclean, Zimnicea, Iasi, Roman,
Focsani) etc.
Cu ciclu complet de productie se detaseaza combinatele: Resita (cea mai veche
uzina siderurgica din tara, foloseste resursele de minereu de la Ocna de Fier, cocsul de
la Anina si manganul de la Delinesti), Hunedoara (cel mai important centru siderurgic
al tarii în perioada 1956-1975; foloseste minereul de fier din Muntii Poiana Rusca,
unde se individualizeaza cele trei orizonturi: Aranies, Batrâna, Poieni (în nord), în
centru - centrele: Teliucu Inferior, Ghelar, Alun, Vadu Dobrii, iar în sudul Muntilor
Poiana Rusca, Valea Fierului si Bautari). Cocsul este fabricat din bazinul Petrosani, iar
manganul la Baru Mare si Vatra Dornei. Hunedoara este si în prezent cel mai important
centru de laminate al tarii.
Combinatul de la Galati - este cel mai mare centru siderurgic al tarii; el a fost
amplasat pe Dunare pentru importul de materii prime (se aprovizioneaza cu cocs din
import, mangan de la Valea Dornei, calcare de la Mahmudia, caramizi refractare de la
Doaga si prin magistrala estica cu gaz metan). Este dotat cu cel mai mare furnal din
tara cu o capacitate de 3500 m3, dar si cu cel mai mare laminor de semifabricate.
Asigura peste 50% din totalul productiei de otel a României.
Combinatul Siderurgic Calarasi este amplasat pe Dunare pentru a facilita
importul de minereu de fier si cocs. Alte centre siderurgice sunt la: Vlahita
(jud.Harghita) cu doua furnale mici (care produc fonta). La acesta se mai adauga
centrele: Calan, Otelu Rosu - (care produce otel, laminate), Câmpia Turzii - (oteluri
superioare si sârma), Tulcea - (feroaliaje), Bucuresti, Roman si Iasi (tevi), Buzau
(sârma), Tîrgoviste - (oteluri aliate si înalt aliate). Alte centre siderurgice mai sunt:
Zimnicea (tevi), Zalau (tevi, sârma), Beclean (otel si sârma), Drobeta Turnu Severin,
Focsani (laminate, sârma), Hârsova.

Industria extractiva si metalurgia neferoasa în România

Prospectiunile geologice din România au pus în valoare, dupa 1970, noi


zacaminte (Gura Baii, Valea Colbului, Fagu Cetatii - din sectorul de nord al Carpatilor
Orientali). Sub forma de minereuri complexe le întâlnim în centrele grupate în Muntii
Gutai-Oas (Nistru, Ilba, Sasar, Herja, Baia Sprie, Suior, Baita, Cavnic), în muntii
Rodnei (cu exploatari la Valea Mare, Sant, Rodna), în Obcine (Tarnita, Lesu Ursului).
A doua grupare o constituie cea din Muntii Metaliferi (Apuseni) cu exploatari la
Sacaramb, Baita, Ruschita, Boita-Hateg. În muntii Banatului sunt exploatari la
Dognacea, Sasca Montana, Varad, Oravita. În judetul Tulcea se afla un centru la
Somova. Minereurile complexe sunt supuse unor preparari la Baia Mare, Tarnita,
Fundu Moldovei (grupa nordica a Carpatilor Orientali), la Gura Barza, Brad, Zam
(Muntii Apuseni) si Moldova Noua (Banat). Prelucrarea minereurilor complexe se face
în uzinele de la Baia Mare, Zlatna, Copsa Mica.
Industria autovehiculelor este cea mai importanta subramura, dând 61% din
valoarea mijloacelor de transport si se caracterizeaza printr-o dezvoltare rapida. Fiind
o industrie a bunurilor de consum, ea e sensibila la fenomenele de criza. Numai o parte
din state poseda unitati cu un ciclu complet de fabricatie, pe baza licentelor proprii. De
altfel, partea principala din productia de 44.632.400 bucati (în 1995) este concentrata
în sapte state: SUA (27%), Japonia (22,8%), Germania (13,9%), Franta (17,5%), Italia
(5,7%). Marea Britanie (3,8%), Canada (5,2%).
Industria autovehiculelor în SUA se caracterizeaza prin faptul ca are drept
obiectiv reînnoirea continua a unui parc foarte larg, în conditiile unei piete saturate. Se
exporta o mare cantitate de piese, ce sunt montate în numeroase filiale din strainatate.
Industria autovehiculelor în Japonia (10,195 mil. în 1995). Japonia ocupa primul
loc la export între statele lumii. S-au dezvoltat numeroase firme mari ca Toyota, Nissan
etc. Principalele uzine sunt în orasele Tokyo, în Nagoya, Osaka, Kyoto si Hiroshima.
În Europa de Vest, primul loc este ocupat de Germania cu gruparile:
a) gruparea renana - cu uzinele Opella Russelheim, Taunus la Köln, Porsche la
Stuttgart, Daimler-Benz la Sindelfingen;
b) gruparea din nordul Germaniei - cu uzinele Volkswagen din Wolfsburg (cele mai
mari în Europa) si centrele Hanover, Bremen etc.;
c) gruparea Bavariei - cu uzinele BMW, la München si Ingolstadt.
Germania are o productie de circa 4,2 milioane autovehicule (4,35 mil. buc. în 1995),
exportând 1,5 mil. dintre ele.
În Franta, cu o productie de 3474,7 mii bucati, cea mai importanta regiune este
cea pariziana cu uzinele Citroen (Paris), Renault la Boulogne-Billancourt.
În Marea Britanie - gruparea bazinului Londrei cuprinzând Londra, Luton,
Coventry, precum si Birmingham, Wolherhsmpton, Oxford . Anual se produc peste 1,5
milioane autovehicule.
În Italia - gruparea Italiei de Nord, cu centrul Torino (sediul uzinelor Fiat si
Lancia), oras care concentreaza singur jumatate din productia de autovehicule a Italiei,
urmat de Milano, cu uzinele Alfa Romeo si Innocenti, Modena etc.
Industria constructiilor navale - Cele mai mari santiere navale se gasesc în
Coreea (Hyundai, Samsung si Daewoo), Japonia (Mitsubishi) si Italia (Fincantierii).
Japonia e prima producatoare de nave din lume. Ea produce nave de foarte mare
capacitate (400.000 tdw) având în proiect construirea unor tancuri petroliere de peste 1
milion tdw. Peste 70% din productia de nave a Japoniei se exporta în Europa de Vest,
SUA etc. Cele mai mari santiere navale sunt la: Aioi, Nagasaki, Yokohama, Kobe si
Tamano.
Suedia ocupa locul II în productia mondiala de nave ale carei principale santiere
navale sunt la Göteborg, Malmö si Stockholm.
Marea Britanie este o tara cu traditii în industrie respectiva, având puternice unitati ale
industriei constructiilor navale pe coasta nord-estica la Middlesbrough, West
Hertlepoil, Glasgow.
În SUA, mari santiere navale sunt la Boston, New York, Philadelphia,
Baltimore, Norfolk, Cleveland, Buffalo, Chicago Seattle.
Federatia Rusa îsi dezvolta aceasta industrie în porturile de la Marea Baltica
(Sankt Petersburg), Marea Neagra (Odessa, Kerci, Sevastopol), Marea Barente
(Muramnsk) si Oceanul Pacific (Vladivostok).
Spania ocupa locul IV la productia de nave, cu santiere navale la Gigon, La Coruna,
Cadiz, Cartagena si Barcelona, iar Germania are o puternica industrie navala la
Hamburg, Bremen, Lübeck. Franta are mari santiere navale în porturile Marsilia,
Boulogne, Dunkerque si St.Nazaire, iar Italia are santierele navale de la Genova si La
Spezia.
În America Latina, industria constructiilor navale este reprezentata în Brazilia
(Rio de Janeiro), iar în Africa în Algeria (Mers el Kebir), Egipt (Alexandria si Port
Said) si alte tari. În Asia: India (Vishakhapatnam), Singapore, Coreea de Sud (Ulsan)
etc.
Industria petrochimica

Astazi reprezinta subramura cea mai importanta si mai dinamica a industriei


chimice. Utilizeaza produsele obtinute de la prelucrarea petrolului: etilena, propilena,
butadiena, hidrocarburi aromatice. Din acestea se obtin: cauciuc sintetic, fire
sintetice, mase plastice, solventi, detergenti, coloranti, medicamente, îngrasaminte.
Mari excedente de produse petrochimice au: SUA, Germania, Olanda, Franta,
Canada, Italia si Japonia. Aceste produse se îndreapta spre state industrializate ca
Marea Britanie si Belgia, sau spre unele state din America Latina.
Industria firelor si fibrelor sintetice
Firele sintetice reprezinta 28% din fibrele folosite în industria textila. Productia
de fibre sintetice a înregistrat o crestere foarte rapida - de la peste 11 mil. t în 1988, la
14 mil. t în 1992 si 9,1 mil t în 1995.
Fibrele sintetice sunt:
-fibre tip poliesteric (43% din total), cel mai rapid ritm de crestere;
-fibre de tip poliamidic (34%);
-fibre poliacrilenitrilice sau "lâna artificiala" (19% din total).
Principalii producatori: SUA (1,31 mil. t), CSI, Marea Britanie si Italia (câte
0,6 mil. t), Franta, Olanda, Canada, Elvetia, China.
Mari exportatoare de fibre sintetice sunt: Germania, Japonia, Marea Britanie si
Italia.
Industria maselor plastice.
Produsele acestei industrii sunt folosite în industria constructoare de masini pentru
caroserii, sasiuri, subansamble pentru turbotrenuri si avioane, rotoare pentru centrale
eoliene etc. Productia a crescut de la 0,5 mil. t în 1948, la 48 mil. t în 1977, în 1991
fiind în scadere. Cele mai raspândite mase plastice sunt: polietilena, policlorura de
vinil si poliesterul. Marii producatori sunt: SUA (14 mil. t), Germania, Japonia, CSI,
Marea Britanie, Franta, Olanda, Italia, iar dintre exportatori: Germania, Olanda si
SUA.
Industria cauciucului sintetic.
A aparut înca din 1930, impunându-se însa abia dupa cel de-al doilea razboi
mondial, în SUA si CSI. În 1948 cauciucul sintetic acoperea doar 10% din consum. De
la 1,4 mil. t în 1955, productia mondiala de cauciuc sintetic a crescut la 7,5 mil. t în
1973; apoi a scazut în anii 1974-1975, datorita crizei petroliere, pentru a creste din
nou pâna la 8,5 mil. t în 1977, 8,6 mil. t în 1980, 9,5 mil. t în 1989, cunoscând între
timp unele variatii mai ales în perioada crizei petrolului din ultimii ani (doar 6,6 mil. t.
în 1991).
Circa jumatate din productia mondiala este asigurata de principalii producatori:
SUA (2,56 mil. t), Japonia (1,38 mil. t), Federatia Rusa (0,75 mil t), Franta (0,38 mil
t), Germania, Marea Britanie, Olanda, Italia, Canada, China, Brazilia etc. Dintre
acestia, principalii exportatori sunt: Japonia, Franta, Olanda si SUA.
Industria anvelopelor (176,29 mil. t) este puternic dezvoltata în SUA (3,32 mil. t),
Japonia (11,7 mil t), Federatia Rusa (18,8 mil t). În Europa de Vest se remarca Franta,
cu uzinele Michelin din Clement Ferrand (45 mil. bucati), Germania (41 mil. bucati),
Marea Britanie si Italia.
Doar SUA, Federatia Rusa, Ucraina si Canada au o industrie petrochimica
bazata în primul rând pe petrolul si gazele proprii. SUA detin peste 40% din valoarea
productiei petrochimice mondiale. Se disting doua mari regiuni de concentrare a
petrochimiei: Zona Golfului Mexic - Midlcontinent (Texas, Louisiana, Oklahoma) care
detin 70% din petrochimia SUA, cu uzine la: Texas, Baytom, Port Neches, Lake
Charles, Beaumant, Corpus Christi, Houston, Port Arthur. Zona nord-estului industrial
este aprovizionata prin: conducte din Midlcontinent si din Alberta (Canada),
Philadelphia, Akron, Louisville, Joliet, Institute si Tuscola reprezentând principalele
centre. Alte centre petrochimice mai tinere sunt amplasate în vest, în bazinul
Columbiei, în sud-est (Camden) si în California (Torrance).
În spatiul fostului teritoriu sovietic petrochimia este relativ tânara, dezvoltându-
se dupa 1955. Principalele zone de concentrare a petrochimiei sunt:
- Zona dintre Ural si Volga cu combinatele de la Volvograd, Gorki,
Novoceboksarevsk, Togliatti, Voljskii, Kazan si Ufa; uzine de cauciuc sintetic sunt la
Sterlitamak, Perm; uzine de fibre si fire sintetice, la Engels si de mase plastice la
Novokuibîsevsk;
- Zona Azerbaidjanului si a Caucazului Nordic, cu uzinele de cauciuc sintetic de
la Sungeit, cele de mase plastice la Nevinomîssk si Budiozdenovsk;
- Zona din sudul Siberiei de Vest: combinatele de la Barnaul, Tomsk, Tobolsk;
uzina de mase plastice de la Tiumeni.
Centre petrochimice importante s-au dezvoltat în: partea europeana, de-a lungul
conductelor petroliere (combinatele de la Polotk, Kirisi, Mozîri, uzinele de fibre
sintetice de la Moghiliov, Kalinin, Vladimir, Cerkasîi) sau pe baza unor foste uzine de
cauciuc sintetic din alcool (Iaroslavli, Tambov, Voronej, Efremov).
În Canada - petrochimia este concentrata în regiunea industriala de sud-est,
aprovizionata cu petrol din Alberta, cu centrele mai însemnate la Sarnia si Varennes.
Japonia - stat industrial importator de petrol. Petrochimia situeaza acest stat pe
locul II în lume. Principalele grupari petrochimice sunt: Nagoya (cu centrul Yokkaichi),
Tokyo - Kawasaki si Tokuyama, în sud-vestul insulei Honshu.
În Europa de Vest, petrochimia este tipic litorala: în Italia este dezvoltata la
Ravenna, Porto Marghero, Porto Torres, Brindisi; în sudul Frantei cu Lavere, Berre,
estuarul Senei (Port-Jerome), în Spania (Huelva); în Belgia (Antwerpen), în Olanda
(Rotterdam si Terneuzen), în Anglia (Middlesbrough, Fawley) si în sud-vestul Suediei.
Alte complexe petrochimice s-au format în interior, depinzând de magistralele de
petrol brut: în bazinul Ruhr, în regiunea Renana (Frankfurt), Milano (Italia). În
Germania si Marea Britanie unele uzine petrochimice sunt reprofilate, fiind initial
bazate pe carbochimie, cum sunt uzinele Buna din Marl (bazinul Ruhr) sau cele de la
Billingham pe Tees, în Anglia de nord-est.
Noile unitati petrochimice în tarile din Centrul Europei sunt amplasate Gdansk
si Plock pe Vistula (Polonia), la Szazhalombata, lânga capitala (Ungaria), la
Bratislawa (Slovacia), la Schwedt si Bohlen (Germania), Burgas (Bulgaria),
Panceovo (Iugoslavia) construit în colaborare cu România.
R.P. Chineza - petrochimia se dezvolta în orasele mari: Beijing, Shanghai,
Quangzhou si Lanzhou.
În Brazilia s-au conturat nodurile petrochimice Sao Paolo si Rio Janeiro, în
Argentina - centrul la Bahia Blanca si în Venezuela - Valencia si în Columbia -
Barrancabermeja.
În Orientul Apropiat si Mijlociu - industria petrochimica s-a dezvoltat mult în
ultimii ani: în Arabia Saudita (la Azzahran, Iran (Bandar e Shahpur, Abidjan si Bandar
e Mashur), Irak (Kirkuk, Ah Zubayr), Libia (Qasr al Burayqah) si Algeria (Alger,
Arzew, Skikda).
Aprovizionarea centrelor de prelucrare a produselor petrolifere se realizeaza, de
regula, prin conducte. Un exemplu de conducte pentru produsele de piroliza (conducte
care ating dimensiuni de sute de kilometri) îl constituie conductele Terneuzen -
Antwerpen - Frankfurt si Fawley – Bristol.

Industria chimica în România

Alaturi de celelalte ramuri ale industriei grele, industria chimica are un rol
important pentru economia tarii noastre, deoarece valorifica superior o mare varietate
de materii prime, de resurse locale si chiar diverse deseuri.
Industria petrochimica, care foloseste ca materii prime produse petroliere, gaze
naturale, gaze de sonda, obţinând o gama variata de produse cum sunt: cauciuc sintetic
pentru anvelope, materiale plastice si rasini sintetice, fire si fibre sintetice în
combinatele petrochimice de la Brazi, Borzesti, Pitesti, Navodari, precum si la
Savinesti, Iasi, Vaslui, Câmpulung.
Produsele sodice si cloro-sodice (soda caustica, soda calcinata, clor, acid
clorhidric) se obtin prin prelucrarea sarii, sub forma de solutie (saramuri transportate
prin conducta (saliducte) asa cum sunt cele de la Ocnele Mari - Govora si Târgu-Ocna,
Borzesti.
Soda caustica se fabrica pe cale electrolitica la Ocna Mures, Turda, Târnaveni,
Govora, Giurgiu, fiind folosita în petrochimie, la fabricarea aluminei, a sticlei si a
matasii artificiale, iar soda calcinata se obtine la Ocna Mures, Victoria, Govora si se
întrebuinteaza la fabricarea sapunurilor, sticlei, celulozei si hârtiei.
Acidul sulfuric este considerat ca indicator reprezentativ al dezvoltarii industriei
chimice a unei tari, folosind ca materii prime în procesul de productie piritele
complexe (calcopiritele) si alte minereuri neferoase, precum si apatita adusa din
import. El se fabrica la: Baia Mare, Zlatna, Copsa Mica, Câmpina, Valea
Calugareasca, Turnu Magurele, Navodari. Acidul sulfuric este folosit mai ales la
fabricarea îngrasamintelor chimice fosfatice fabricate la Turnu Magurele, Navodari,
Valea Calugareasca si îngrasaminte cu azot fabricate la Roznov, Târgu Mures,
Victoria, Slobozia, Bacau, Arad. Productie 1996: 422 mii t.
Industria de lacuri, vopsele si pigmenti anorganici fabrica produse cu o gama
larga de întrebuintare în industria constructoare de masini, de mobila, textila, pielarie si
industria poligrafica. Unitatile producatoare cele mai reprezentative sunt la Bucuresti
(Policolor), Codlea, Oradea, Timisoara, unde se obtin lacuri si vopsele pe baza de ulei
si vopsele emulsionate pe baza de rasini de polimerizare (Productia 1996: 44 mii tone).
Industria celulozei si hârtiei. Începuturile acestei ramuri sunt vechi în tara
noastra, folosindu-se ca materie prima lemnul de rasinoase, la care s-au adaugat pe
parcurs alte materii prime ca stuful si paiele. Din celuloza se obtine hârtie, carton,
mucavale, fire si fibre artificiale - celofibra (Bucuresti si Lupeni). Mari combinate de
fabricare a celulozei sunt la: Braila (Chiscani), Constanta, Calarasi, Drobeta Turnu-
Severin, Dej, iar ca fabrici de hârtie se mentioneaza cele de la Busteni, Bacau, Piatra
Neamt, Zarnesti (unele dintre cele cu traditii vechi).
Industria de medicamente, produse farmaceutice si cosmetice este dezvoltata
cu precadere la Bucuresti, Iasi, (antibiotice), Cluj-Napoca, unde sunt întreprinderi cu
specific propriu de fabricatie, iar produsele cosmetice se obtin la Bucuresti, Cluj-
Napoca si Brasov.
Alte produse chimice fabricate în aceasta ramura sunt: acidul azotic, negrul de
fum, acetona, acid acetic, acid metilic, tananti vegetali si sintetici pentru industria
pielariei, precum si substante anticorozive.

CURSUL V

ROCILE ŞI INDUSTRIA MATERIALELOR DE


CONSTRUCŢII
Rocile de constructie sunt cele mai abundente resurse naturale din litosfera.
Acestea sunt de origine eruptiva, metamorfica sau sedimentara si sunt exploatate în
subteran sau în cariera, în functie de calitatea lor si prezenta cailor de comunicatie sau
a sursei de energie necesara industrializarii. Rocile folosite la constructia operelor de
arta, a cladirilor, includ sisturile cristaline, rocile eruptive si sedimentare. Acestea pot
fi folosite la ornamentatia si placarea cladirilor, altele la fundatiile cladirilor (gresii,
calcare, tuf vulcanic). Din categoria rocilor metamorfice folosite în ornamentatii sau la
realizarea operelor de arta fac parte: marmura, onixul, travertinul, breciile
marmoreene, gabroul, dioritul.
Marmura (calcar cristalin, recristalizat, de diferite culori) este mult raspândita
în Europa. În Italia ea se afla în Muntii Alpi, Apeninii Nordici (cunoscuta din
antichitate sub numele de marmura de Carrara, fiind de culoare alba, albastruie).
Exploatari se fac în jurul orasului Spezzia, la Livorno (marmura verde, rosiatica),
Portovenere. În provincia Toscana din Apeninii Centrali exploatarile sunt prezente la
sud de Florenta (Siena) si în nord-vestul Florentei (Prato). Alte centre în Apenini mai
sunt la Apulia si Campania. În Muntii Alpi se extrag varietati diferite de marmura, de la
cea de culoare alba, alb-albastruie din Valea Ossole, la cea de culoare neagra (La
Varenna), verde (Cezana si Susa) sau de culoare rosiatica, exploatata în sud-est, la
Verona.
În Grecia, exploatari de marmura sunt în apropierea capitalei Atena, la Imettos,
Pentelikos, în Arhipelagul Cicladelor si Skiros si Paros. Marmura de culoare alba de la
Paros si Pentelikos a fost utilizata în antichitate, în constructia diferitelor opere de arta.
În Peninsula Iberica, în nord-estul Spaniei, în provincia Estremadura; în sud-est, în
Sierra de Bacares se exploateaza marmura pentru statui. Este cunoscuta pentru
frumusetea marmurei si provincia Almetejo din Portugalia, cu tonuri de culori variate
(roz, galben, purpuriu, brun, violaceu).
În Pirineii Centrali Franta dispune de marmura pentru ornamentatii de culoare
rosie, verde, roz. Alte varietati de marmura se întâlnesc în Muntii Jura, în Masivul
Central Francez, Muntii Vosgi si în nord-estul tarii, la Boulogne-Givet. Varietati de
marmura, cu nuante de la verde la negru sau maron, se întâlnesc în Alpii Scandinavici
în Suedia si Norvegia.
Exploatari de marmura sunt si în Peninsula Crimeea (Ucraina), Peninsula
Karelia, în Asia Centrala si Muntii Urali (Federatia Rusa). Alte tari cu exploatari de
marmura din Asia sunt China, în Peninsula Shandung; India, cu varietati de marmura
alba pentru sculptura, existente în statul Assan, în Madras, Turcia (Pod. Anatoliei),
Japonia (în insula Hokkaido), Filipine (cu o productie de 2.017 mii m3 în 1995),
Thailanda, Yemen.
Rezerve importante sunt detinute în America de Nord de: SUA (în Muntii
Appalachi, în statul Colorado - varietatea alba), Canada (exploatari în zona fluviului
Sfântul Laurentiu - de culoare bleu, neagra, cu dungi albe sau gri); anual se produc aici
40 mii m3 de marmura; Mexic (cu exploatari în jurul capitalei de la El Marmol si
Peninsula California), iar în America Latina se întâlnesc varietati de marmura în:
Cuba, Brazilia, Argentina, Chile.
În Africa exista marmura în Etiopia (184 mii mc), nord-estul Algeriei, Egipt,
Nigeria, Mozambic si Maroc.
Rocile eruptive sunt reprezentate prin granite, granodiorite, diorite, sienite,
andezite, diabaze si bazalte, fiind utilizate în constructia de drumuri, cai ferate, diferite
constructii funerare. Exista în exploatare diferite cariere de granit de diferite culori, în
Scutul Baltic (Finlanda, Karelia), în Scotia, în Peninsula Bretagna, în Scutul
Canadian, în Siberia, iar în tara noastra, în Dobrogea. Bazaltul, folosit la pavajul
strazilor, este larg raspândit în nordul Irlandei, în Anglia, în estul Masivului Central
Francez, în Transcaucazia, în India (Podisul Deccan).
Rocile sedimentare sunt reprezentate prin diverse varietati de calcar, marne,
nisipuri, argile. Calcarele si marnele se folosesc în industria liantilor si se întâlnesc pe
scara larga în toate continentele. Mari producatori de calcar sunt: Japonia, India, R.
Coreea, Thailanda. Nisipul cuartos se exploateaza în nordul Frantei, sud-estul Belgiei,
sud-estul insulei Honshu (Japonia). Argilele caolinoase constituie materia prima în
industria portelanului, exploatându-se în R.P. Chineza, în provinciile Anhui, Jiangsu, în
Japonia (182 mii t în 1995), SUA – Muntii Appalachi (9.480 mii t), în Franta - Masivul
Central, în Marea Britanie (Peninsula Cornwall), Polonia - Silezia ( 53 mii t) si
România – judetul Harghita (49 mii t). Argilele refractare cu continut redus de cuart si
hidroxizii de fier se folosesc pe scara larga în SUA, Germania (Saxonia Superioara,
Bavaria), Polonia (Silezia).
ndustria materialelor de constructii în România

Dintre rocile eruptive mentionam granitul care se extrage din Dobrogea (Muntii
Macinului), din Defileul Muresului la Radna si Savîrsin. O alta roca eruptiva este
bazaltul ce este extras de la Racos (Defileul Oltului), Toplita (Defileul Muresului) si la
Branisca (Judetul Hunedoara).
Rocile sedimentare - Cariere de calcar se gasesc la Bicaz, Hârsova, Basarabi,
Sandulesti, iar gresiile se extrag de la Câmpulung Moldovenesc, Tarcau si Teliu.
Rocile sedimentare necimentate (nisipul si pietrisul) sunt foarte raspândite în albiile
râurilor si folosite sub forma de balast în constructii, iar nisipul cuartos (Miorcani,
Valenii de Munte) este întrebuintat în fabricarea sticlei. Argilele cu varietatile lor
(galbena, alba) se folosesc la fabricarea caramizilor, a tiglelor, iar argila alba (caolinul)
se utilizeaza la fabricarea portelanului.
Dintre rocile metamorfice folosite în constructii, mentionam marmura, cu mai
multe varietati si culori, extrasa la Ruschita si Alun (Muntii Poiana Rusca), în Muntii
Apuseni (Vascau, Moneasa) si nordul Carpatilor Orientali.

Cimentul se fabrica din calcare si marne în fabrici vechi si mai noi, cum sunt la:
Medgidia, Cernavoda, Fieni, Comarnic, Bicaz, Tasca (Bicaz II), Bârsesti (Tg. Jiu),
Câmpulung Muscel, Hoghiz (Jud. Brasov), Turda s.a. În 1996 s-a înregistrat o
productie de 6.956 mii t, fata de 11.189 mii t, obtinuta în 1985. Din ciment se obtin
prefabricate din beton la Bucuresti, Constanta, Craiova, Brasov.
Industria materialelor ceramice (caramizi, tigle) foloseste ca materie prima
argila galbena, iar fabricile unde se obtin aceste produse sunt raspândite în toata tara.
Caramizi si materiale refractare care rezista la temperaturi mari se fabrica la Roman,
Iasi, Vaslui, Galati, Braila, Pitesti, Resita, Alba Iulia s.a.
Industria sticlei, portelanului si faiantei este prezenta la: Bucuresti, Azuga,
Boldesti-Scaieni, Tomesti, Padurea Negra, Poiana Codrului, Medias, Buzau s.a.
Produse de uz casnic, articole sanitare, obiecte decorative se fabrica la Curtea de
Arges, Cluj Napoca, Sighisoara, Alba Iulia, Târgu Jiu, Baia M

CURSUL VI
ituatia padurilor pe glob

Dintre toate formatiile vegetale, padurile au cea mai mare însemnatate, atât
pentru rolul lor în biosfera, cât, mai ales, pentru produsul lor principal - lemnul. Ele
contribuie la reglementarea continutului în oxigen al atmosferei, fiind considerate ca un
adevarat plamân al Terrei.
Ca sursa de resurse naturale, padurile reprezinta un important rezervor de materii
prime, constând din material lemnos de diferite calitati, diverse substante utilizate în
industria farmaceutica, alimentara, pielariei sau chimica.
Suprafata totala a padurilor Terrei este de circa 4,2 miliarde hectare, din care padurile
propriu-zise însumeaza circa 4 miliarde hectare. Diferenta o reprezinta padurile rarite,
degradate de incendii si pasunat intensiv.
Fondul forestier mondial este repartizat inegal în spatiul continentelor, zonelor
geografice sau tarilor, aceasta fiind determinata de conditiile climatice, de treptele de
relief si de însusirile solului.
Padurile sunt grupate teritorial în doua mari zone:
a) padurile zonei temperate si zonei subpolare

Padurile în Europa

În cadrul Europei, padurile acopera suprafete foarte mari în nordul continentului,


unde se întinde taigaua, care se dezvolta larg în Podisul Suediei, Podisul Karelo-Finic,
Câmpia Mezen-Peciora, Colinele Nordice si Muntii Urali.
A doua regiune forestiera a Europei este lunga, dar îngusta si se afla în lantul
muntos alpin: Pirinei, Alpi, Carpati, partea de est a Dinaricilor, Balcani, Pind, Sierra
Nevada, Muntii Iberici, precum si insular, în masivele hercinice ale Europei de Mijloc.
Tot insular apar paduri si în Câmpia Rusa, în masivele deluroase sau în podisuri.
În zona de tundra a Europei se gasesc diferiti arbusti ca mesteacanul pitic, salcia
pitica, ienuparul pitic, merisorul, azalea.
Zona padurilor de conifere (zona de taiga) se desfasoara pe suprafete foarte mari,
începând de la poalele Muntilor Scandinavici si pâna la Muntii Urali.
Spre sud, taigaua ajunge mai la sud de Stokcholm si Sankt Petersburg, pâna la bazinul
Kamei. În cuprinsul acestor paduri domina molidul, bradul, zada, mesteacanul.
Padurile de conifere reprezinta cea mai masiva unitate forestiera a Europei si una din
cele mai importante resurse naturale.
Desfasurarea maxima a zonei padurilor de foioase apare în vestul si centrul
Europei, de unde patrund destul de mult spre sud (în peninsulele: Iberica, Italica,
Balcanica) si, mai putin spre est, unde apare sub forma unei fâsii înguste, la nord de
Kiev si Kuibîsev; paduri de foioase se întâlnesc si în sudul Peninsulei Scandinavice.
Speciile caracteristice pentru aceste paduri sunt: fagul (care este dominant în vestul
Europei, deoarece nu suporta variatii bruste de temperatura si are nevoie de o cantitate
mai mare de umezeala) si stejarul, element mai continental, care ajunge pâna la Muntii
Urali.
Fagul se dezvolta cu precadere în Europa de Vest, iar spre rasarit, el patrunde
numai pâna la Câmpia Poloneza si ajunge pâna la versantul de rasarit al Carpatilor,
datorita reliefului muntos. Stejarul ocupa suprafete mai întinse decât fagul, iar alaturi
de el apar o serie de alte specii de foioase: teiul, frasinul, ulmul, carpenul, artarul. În
Europa de Vest si de Mijloc, padurile au fost taiate intens, pastrându-se mai mult în
masivele muntoase hercinice. Pe locul lor au aparut terenuri arabile, diferite culturi si
plantatii. Aceste doua zone de paduri ale Europei se situeaza din punct de vedere
floristic în regiunea europeano-siberiana.

Padurile în Asia

În cadrul Asiei zona de tundra se dezvolta pe o fâsie îngusta în lungul litoralului


arctic, începând din Peninsula Yamal si pâna în Peninsula Ciucilor. În Siberia de nord-
vest ea ocupa suprafete mai mari, chiar în cuprinsul muntilor.
Zona pădurilor de conifere asiatica reprezinta una din cele mai întinse formatii
vegetale ale Asiei, începând de la poalele Uralului si pâna la Marea Ohotsk si cursul
inferior al Amurului. Ea ajunge în sud pâna la Lacul Baikal.
Zona padurilor de foioase, specifica climei temperate, se dezvolta mai mult în
Asia de Est (Marea Câmpie Chineza, Câmpia Manciuriei, Amur-Primoria, Peninsula
Coreea si în partea de mijloc a marilor insule japoneze).
Nu lipsesc nici padurile mixte de conifere si foioase, care se întâlnesc mai mult în
munti, la diferite altitudini. Paduri rare de mesteacan si plop tremurator apar în sudul
Siberiei de vest pe o fâsie îngusta.
Zona padurilor subtropicale ocupa un loc aparte, datorita nuantelor diferite pe
care le prezinta. Dintre aceste nuante, sunt de retinut trei:
- padurile subtropicale umede semperviriscente (denumite si paduri de laur) care se
dezvolta ca urmare a influentelor musonice în partea de sud a Chinei (în regiunea
colinar-muntoasa) si în vestul peninsulei Indochina ( în zona muntoasa), fiind
constituita din magnolii, laur, chiparos, stejar, arbore de camfor;
- paduri subtropicale uscate semperviriscente (denumite si paduri verzi iarna) se
întâlnesc în Podişul Yunnan şi pe versantul sudic al Himalaiei. Acestea reprezinta mai
mult un amestec de paduri de conifere, de foioase si de laur;
- păduri subtropicale tipice situate în jurul ţămului mediteranean (păduri
mediteraneene). Acestea din urmă apar pe porţiuni foarte restânse, pe litoralul sudic al
Marii Negre, Mării Mediterane, în Asia Mică, Levant. Aceasta vegetaţie constă din
desişuri de maquis, păduri de stejar verde, stejarul de plută, cedrul de Liban, iar în
părţile mai înalte muntoase, paduri de cedru si de molid.
Zona padurilor tropicale fara frunze în sezonul uscat, apare în bazinul
fluviului Irrawaddy, în partea de vest a podisului Laos, în jurul Golfului Hanoi si în
bazinul fluviului Sitzian.
Zona pădurilor tropicale umede (ecuatoriale) este dezvoltată în Arhipelagul
Malaez, Peninsula Malacca, partea de vest a Peninsulei Indochina, unde precipitatiile
aduse de musoni sunt destul de bogate. În interiorul Peninsulei Indochina, pădurea
ecuatorială are aspect mai mult de jungla, cu numeroase specii de liane, care formeaza
desisuri de nestrabatut.
Predominanţi sunt palmierii: palmierul catarator, palmierul de zahar, ficus,
bananier; hatisurile junglei abunda prin bambus, rafie, sagotier (arborele de pâine),
arborele de chinina, abanos, palisandru, teck ("lemnul de fier").

Padurile în America de Nord

În cadrul Americii de Nord apar urmatoarele tipuri de paduri:


-păduri mediteraneene, caracterizate prin specii de arbori verzi, stejar de plută pin,
castan, măslin, fistic, laur, migdal, portocal, micul stejar de cârmâz, rosmarin, stejarul
pufos. Acest tip de padure este caracteristic în California si sud-estul SUA:
- pădurea de foioase se întâlneşte pe coasta atlantică a SUA şi pe versanţii munţilor
Appalachi. De asemenea, se mai întâlneşte pe coasta pacifică (vestul Americii de
Nord) sub forma unor formaţiuni vegetale alcătuită din arbori “mamut”, specia
predominantă fiind sequoia gigantea în RED WOOD, specie ce poate atinge 150 m
înălţime şi 5000 de ani vechime.
-pădurea de conifere, situata pe litoralul pacific al Americii de Nord, cu extensiunea
cea mai mare în California. Acest tip de padure se caracterizeaza printr-o uniformitate
evidenta, speciile dominante fiind molidul (molidul alb, predominant în spatiul dintre
Terra Nova si Strâmtoarea Bering), pinul canadian, bradul alb, laricele, molidul negru,
bradul de balsam şi tsuga. Local creste şi Sequoia gigantea. Spre sud, domeniul
coniferelor este continuat cu padurile de foioase. În America de Nord s-au pastrat pe
suprafete mici în spatiul dintre Marile Lacuri, fluviul Sf. Laurentiu, Atlantic si Fluviul
Mississippi, unde domina esentele de fag, stejar si castan. Totodata, padurea
appalachiana de foioase se caracterizeaza si printr-o mare bogatie floristica si printr-o
anume luxurianta, speciile dominante fiind: stejarul negru, stejarul alb, mai spre sud,
frasinul, iar pe tarmul Altanticului, magnolia, chiparosul de balta. Pe primele locuri la
suprafeţele de pădure le deţine Canada, cu o suprafata de 244.571 mii ha în 1995,
urmata de Statele Unite ale Americii cu o suprafata de 212.515 mii ha în 1995.

Padurile în America de Sud

În cadrul Americii de Sud distingem urmatoarele tipuri de padure:


- pădurea ecuatoriala (pădurea amazoniană) se desfaşoara pe o suprafata imensa în
bazinul Amazonului, din Munţii Anzi până la Oceanul Atlantic. Precipitatiile bogate de
peste 3000 mm anual şi temperatura de peste 250 C fac ca selvasul brazilian sa atinga
o mare extensiune fiind bogată în diverse specii de palmieri: palmierul de ulei,
mahonul, nucul de Para (atinge 60 m înaltime), arborele de cauciuc, palisandrul si alte
esente (castanul de Brazilia). De asemenea, în padurile-galerii din Gran Chaco creste
arborele de quebracho, cu un lemn dur si rezistent, utilizat la producerea tanantilor;
- padurile de foioase sunt prezente doar în sud-estul Americii de Sud, cu aceleasi
esente ca si în cazul Americii de Nord;
- pe tarmul nordic si central al statului Chile se gasesc padurile mediteraneene cu
speciile de stejar pufos, mojdrean, stejar mediteranean, pinul, castanul etc.

Pădurile caracteristice continentului Africa sunt:

-padurile tropicale umede ce se întind în bazinul fluviului Zair, pe coasta Guineii şi pe


ţărmul răsăritean al Madagascarului. Prezintă multe trasături comune cu padurea
amazoniană, făăa a atinge măreţia, masivitatea şi desimea acesteia. Arborii frecvenţi
sunt: palmierii de ulei, de vin, de cocos, indigotierul, abanosul, mahonul (Liberia si
Zair), santalul. Pădurea din partea estica a Madagascarului conţine palisandrul,
bambusul în haţisuri, printre palmieri.
-păduri din ţinuturi temperate, boreale ocupând doar mici suprafete în sudul Africii,
caracterizate prin plop, fag stejar, carpen s.a.
Se remarca Congo (109.245 mii ha), R. Centrafricana (29.933 mii ha) si Zambia
(31.398 mii) ca fiind detinatoare a celor mai mari suprafete de padure, la nivelul anului
1995.

Padurile din Australia şi Oceania sunt reprezentate prin:

- pădurile ecuatoriale din Noua Guinee şi Australia unde cel mai frecvent este
bananierul (Noua Guinee). În partea de vest a Australiei apar ferigi arborescente si
eucalipti cu înaltimi de peste 100 m si care produc uleiuri aromate. De reţinut că în
aceasta zona se întâlneşte şi sagotierul.
- păduri din ţinuturi temperate în sudul Australiei, Tasmaniei, Noii Zeelande; în
Australia, pe lânga esenţele obişnuite de foioase: fag, mesteacan, ulm, tei, corn, nuc,
anin, plop, creste si eucaliptul, care atinge bordura polara a zonei temperate.

Industriile de prelucrare a lemnului

Principalele tari producatoare de masa lemnoasa sunt: CSI (cca. 400 mil. m3) si
SUA (338 mil. m3), R.P. Chineza (312 mil. m3), Brazilia (160 mil. m3), Canada (156
mil. m3) s.a.
Lemnul se prelucreaza în urmatoarele subramuri:
Industria cherestelei este industria cea mai importanta ca volum în cadrul
industriilor de prelucrare a lemnului (377 mil m3, în 1992). Cele mai mari productii de
cherestea provin din CSI (99,6 mil. m3), SUA (106 mil. m3), Canada (54,7 mil. m3),
Japonia (27,5 mil. m3), Suedia (12,7 mil. m3), Germania, Finlanda , Franta, Polonia,
Austria . De remarcat este faptul ca, fara a dispune de un patrimoniu forestier extins,
Japonia, Franta si Germania au mari productii de cherestea, fiind mari importatoare de
busteni.
Cele mai mari unitati ale productiei de cherestea sunt în cadrul CSI: Mezen, Onega,
Sankt Petersburg, Murmansk etc. În Canada la: Otawa, Kitchener, Vancouver; în SUA:
Portland, Seattle, Nect, Greenboro si în Japonia: Nanping si Hokodate.
Industria placilor aglomerate si a placilor fibrolemnoase constituie o
subramura a industriei lemnului, dezvoltata mai recent, ca rezultat al valorificarii
superioare a întregii mase lemnoase exploatate. Produsele acestei industrii se prezinta
sub forma placajelor, furnirelor si placilor. Aceste produse se utilizeaza tot mai mult în
industria mobilei si în constructii. Cele mai mari productii le asigura Canada, SUA,
CSI, urmate de Japonia, Germania, Franta, Suedia, Finlanda, Spania.
Industria mobilei este prezenţa în special în marile centre urbane, având o largă
piaţă de desfacere. O dată cu creşterea cererii de mobilă s-a conturat producţia de serie
mare. Mari producatoare de mobila sunt: SUA, CSI, Germania, Suedia, Italia, Japonia,
Canada, România, Franţa.

Industria de prelucrare a lemnului în România

România se află printre tarile cu o puternica industrie de prelucrare a lemnului,


în cadrul careia se valorifica superior întreaga masa lemnoasa exploatabila.
Volumul de masa lemnoasa a padurilor din România este de 1130-1260 mil. m3,
iar potentialul anual de exploatare de circa 20,5 mil. m3.
Procesul de prelucrare a lemnului cuprinde doua faze: prima faza se refera la
tairea şi transportul arborilor din padure, iar în a doua faza lemnul se prelucreaza în
produse semifabricate si finite.
Industria cherestelei - cea mai importanta subramură a industriei de prelucrare
a lemnului, înainte de al doilea război mondial. Foloseste ca materie prima atât lemnul
de rasinoase, cât si lemnul de stejar si fag. Fabricile de cherestea sunt situate mai ales
în Carpatii Orientali si în Subcarpatii Moldovei, datorita extinderii mari a padurilor în
aceste forme de relief. Fabrici de cherestea din lemn de rasinoase se gasesc la: Falcau,
Gura Humorului, Vatra Dornei, Viseul de Sus, Piatra Neamt, Toplita, Gheorghieni,
Reghin, Covasna, Nehoi si Maneciu-Ungureni. În Carpatii Meridionali sunt cunoscute
fabricile de cherestea de la Brezoi si Talmaciu, iar în Carpatii Occidentali la Câmpeni
si Huedin.
Fabrici de cherestea din foioase sunt la Falticeni, Onesti, Ciurea (lânga Iasi),
Gugesti (Vrancea), Stîlpeni (jud.Arges).
În 1996 s-a înregistrat o cantitate de 1924 mii m3, revenind 92 m3 la 1000 locuitori.
Industria de placaje, furnire, placi aglomerate si placi fibro-lemnoase,
folosite la fabricarea mobilei, valorifica complet masa lemnoasa si chiar unele
subproduse (rumegusul, lemne de dimensiuni mici, deseuri). Aceste produse s-au
obtinut înca înainte de primul razboi mondial la Balta Sarata (lânga Caransebes), Deta
(jud. Timis) si Gugesti (jud.Vrancea).
Dupa al doilea razboi mondial, placaje furnire P.A.L. si P.F.L. se fabrica în
combinate mari de prelucrarea complexa a lemnului de la Galautas, Comanesti,
Constanta, Drobeta Turnu-Severin, Târgu Jiu, Râmnicu Vâlcea, Suceava, Blaj, Pitesti.
Productia placaje în 1996, 93 mii tone, iar cea de furnire de 37 mil. m2.
Industria mobilei este ramura care utilizeaza pe cale superioara produse ale
industriei de cherestea, furnire, panele, placaje. Fabrici de mobila se gasesc pe tot
teritoriul tarii, pentru a satisface nevoile populatiei pe plan local, dar si pentru export.
Fabrici mari si moderne de mobila se gasesc în tara noastra la: Bucuresti, Târgu Mures,
Cluj Napoca, Arad, Constanta, Braila, Blaj, Radauti, Sighetu Marmatiei, Iasi, Ploiesti.
Alte produse din lemn (ambalaje, lazi, butoaie se fabrica la Bucuresti, Oradea,
Falticeni, Orastie, Talmaciu. Instrumente muzicale si articole de sport se produc la
Reghin si Bucuresti, rechizite scolare (Timisoara si Sibiu), chibrituri (Bucuresti, Braila,
Timişoara, Gherla).

CURSUL VII

.1. INDUSTRIA USOARĂ


Industria usoara cuprinde subramurile: industria textila si confectiilor, industria
pielariei si încaltamintei. Aceasta ramura a economiei este numita, mai general,
industria bunuri de larg consum, fiind prezenta aproape în toate statele globului,
diferentiata de la o zona la alta, în legatura cu dezvoltarea socio-economica si
conditiile naturale.
Materialele folosite de aceasta ramura sunt de origine vegetala (bumbac, in,
cânepa); altele de origine animala (lâna, piei, blanuri) sau minerala si sintetica (fire si
fibre sintetice, uleiuri minerale).

Industria textila
Bumbacul este o planta a carei origine se pierde în legenda; el se cultiva pe
valea Indusului cu 3000 de ani î.e.n. Aria de raspândire a culturii este între 30?
latitudine nordica si 25? latitudine sudica, în zona calda, crescând pe o mare varietate
de soluri, inclusiv pe cele acide.
Se cultiva în peste 60 de tari, mari producatoare fiind: CSI, cu suprafete extinse
pe valea Fergana, Amu-Daria în Asia Centrala, în Azerbaidgean, Egipt, Turcia (centrul
si vestul tarii), Mexic, Peru (pe litoralul Oceanului Pacific), Guatemala, Nicaragua,
Siria, Israel, China (în bazinul mijlociu al fluviului Huang He, detinând locul III pe
glob); SUA (cu suprafata mai mare în perimetrul dintre Carolina-Texas (Cotton belt) si
California); Pakistan, pe valea fluviului Indus; Brazilia (SE tarii), Argentina, Irak (cu
productii mai mici la hectar).
În ceea ce priveste productia de bumbac fibre , la nivelul anului 1996 pe primul
loc se situa China (5.016 mii t), urmata de S.U.A. (2.025, 7 mii tone), India (1.806,2
mii tone) si Pakistan (1.422,1 mii t). Suprafete mai mari de cultura a bumbacului se
întâlnesc si în India, Mozambic, Tanzania, Ciad, Nigeria, Uganda. O treime din
productia mondiala este exportata de CSI, SUA, Turcia, Pakistan.
Marile producatoare de produse din bumbac sunt:
- R.P. Chineza, cu peste 13 miliarde m.p. tesaturi, cu centrele Shanghai, Guangzen,
Beijing;
- CSI cu peste 7 miliarde m.p. de tesaturi în Taskent, Ashabad, Fergana (Asia
Centrala), Baku (Azerbaidgean) si într-o serie de orase în partea europeana (Moscova,
Ivanovo).
- SUA cu 23 miliarde m.p. tesaturi, obtinute în statul North Carolina (Charlotte,
Kanapolis, Rocky Hills), statul New England (Lawrence, New Bedford) si statele New
Orleans, Atlanta.
- Japonia are unitati concentrate în insula Hokkaido, în sudul insulei Honshu (Nagoya,
Osaka).
- Franta: Lille-Roubaix, în nord regiunea muntilor Vosgi.
- India este a doua producatoare de fire si tesaturi, cu o productie de 8 milioane m3, cu
întreprinderi în orasele: Bombay, Ahmedabad, Barada, Calcutta, Bangalore.

Industria lânii

Aceasta ramura foloseste o cantitate mult mai mica de materie prima; totodata,
ea se caracterizeaza printr-o tehnologie mai putin influentata de tendintele de
automatizare. Producţia mondiala de lâna a fost în 1994 de 2709 mii tone, iar în 1996
cea de fibre de lânã de 3.055,3 mii tone
Filaturile de lâna sunt de doua feluri:
a) de lâna cardata;
b) de lâna pieptanata.
Filaturile sunt concentrate în statele industrializate. Materia prima - lâna - este
data de statele care cresc un numar mare de oi cu lâna fina si semifina.
Industria lânii este mai slab dezvoltata în Oceania, Asia de Sud, Africa, America
Latina, multe dintre ele fiind producatoare de lâna. Cele mai mari excedente de fire si
tesaturi din lâna sunt în Italia, Franta, Belgia, Marea Britanie, fiind solicitate de statele
deficitare (Germania, Olanda, Statele Unite).
La poalele muntilor Alpi, sunt situate centrele traditionale ale industriei din
Europa (Biella si Schio Venete, în nordul Câmpiei Padului); Basel (Elvetia), Brno
(Slovacia), Brasov si Sibiu (România). În Marea Britanie se mentin vestitele centre din
Yorkshire, Bradford, Dewabury, Leeds, Huddersfield, în timp ce în Franta - regiunea
industriala a nordului Roubaix - Tourcoing si Sudul Masivului Central. În Germania,
industria lânii este concentrata în bazinul Ruhr (Mönchengladbach), Saxonia
Superioara; în Polonia (Varsovia), Belgia (centru Verviers), Spania (Barcelona), CSI
(Ivanovo, Briansk), Asia Centrala (Asha bad, Frunze), Transcaucazia, (Tbilisi); în SUA
(Philadelphia) si Noua Anglie (Woonsocket).

Industria matasii

Matasea naturala este obtinuta din gogosile viermilor de matase; ea este puternic
concurata de fibrele sintetice, ajungând în unele state sa fie înlocuita complet de fibrele
sintetice. Industria matasii este dezvoltata în statele cu traditii în cresterea viermilor de
matase (China, Italia, R.P.D. Coreeana si Coreea de Sud).
Japonia, producatoare si exportatoare de borangic, are numeroase întreprinderi
de prelucrare a matasii naturale în insula Honshu (Nagoya, Kumamoto, Gifu,
Yokohama), fiind portul prin care se fac cele mai mari exporturi de matase naturala.
R.P. Chineza - tara originala a matasii naturale, renumita prin matasea si
adevaratele opere de arta obtinute din matasea naturala. Centrele sunt concentrate în
China de Est si Sud-Est, renumit fiind centrul Shandong, L'Eshan, Anayang, Gaipeng,
Luda, Qingadao etc.
Alte tari producatoare de matase: Italia, cu centrele Padova, Como, Florenta;
Franta, cu vestitul centru Lyon, prelucrând matasea din import; SUA, cu New York,
New Jersey.

Industria inului este în reducere în perioada actuala, folosind doar 3,1% din
totalul materiei prime textile. Inul are o arie de cultura relativ restânsa: vestul si centrul
partii europene a CSI (Letonia, Estonia, Lituania, zona Sankt Petersburg, Bielorusia cu
renumitele centre industriale, Smolensk, Kostrona si alte centre în Siberia de vest).
Mentionam culturi de in si în Polonia, Germania - partea de nord-est, Cehia, Slovacia,
Ungaria si pe suprafete mai mici în Belgia, Olanda, nordul Frantei, Anglia.

Industria iutei
Iuta este considerata de specialisti ca cea mai ieftina fibra textila naturala.
Centrele industriale sunt localizate în marile zone de culturi din delta Gangelui si
Brahmaputrei, în Bengalul de Vest, la Calcutta si în Bangladesh, Narayanganj fiind
cele mai mari producatoare ale globului, urmate de China (Luda), state din peninsula
Indochina, iar pe mai mici suprafete în CSI, Brazilia, Zair, Franta (Dunkerque), Scotia
(Dundee).

Industria cânepii
Ca si inul, cânepa este o planta cunoscuta din timpuri stravechi si cultivata
pentru fibre rezistente necesare la tesaturile pentru pânzele corabiilor, saci, frânghii.
Suprafata de cultura s-a redus, în prezent ea fiind de 359 mii ha în 1988, fata de 439
mii ha în 1969.
Doar 1/4 din productia fibrelor de cânepa este data de CSI, urmata de China,
India, România, Polonia, Ungaria si Iugoslavia.
Industria tricotajelor si confectiilor
Aceasta industrie este raspândita, pe scara larga, în toate tarile lumii. În tarile
dezvoltate: SUA, cu centrele New York, Chicago, Philadelphia, Boston, Baltimore,
San Francisco, Los Angeles, St.Louis; în Marea Britanie, cu centrele Londra, Belfast,
Manchester, Brandford); Franta, cu centrele Paris, Nantes, Bordeaux, Amiens; Japonia
(Tokyo, Osaka, Nagoya,); Germania, Italia, CSI (Moscova, Kiev, Volvograd, Gorki);
China (Sanghai, Beijing, Kunming,); Republica Ceha (Praga, Gotwaldov), Slovacia
(Brno, Kosice) etc.

Industria pielariei si încaltamintei


În cadrul acestei ramuri se evidentiaza productia de tabacarie (unde sunt
preparate pieile naturale), încaltaminte, marochinarie si confectii din piei sau blanarie.
Unitatile pentru tabacitul pieilor naturale sunt amplasate în tarile cu efective
mari de animale, de bovine, ovine si porcine în India, Argentina, SUA, Ucraina,
Federatia Rusa, Azerbaidgean, R.P. Chineza, R.P. Mongola (care sunt cele mai mari
producatoare de piei). Unele tari au industria de tabacarie bine dezvoltata, dar care
prelucreaza piei brute din import: Franta, Japonia, Marea Britanie.
Industria încaltamintei are ponderea cea mai importanta în cadrul industriei de
prelucrare a pieilor. În ultima perioada, ca urmare a cerintelor pietei, se utilizeaza tot
mai mult pieile sintetice. Dintre marile producatoare de încaltaminte (din piele naturala
si înlocuitori) mentionam CSI, cu întreprinderi foarte mari la Moscova, Sankt-
Petersburg, regiunea Volgai, Ucraina, Siberia Occidentala, precum si SUA.
Cele mai cunoscute centre ale industriei pielariei si încaltamintei nu sunt numai
centre industriale complexe, ci si zonele cu întreprinderi de talie mica, specializate,
amplasate în regiunile de crestere a animalelor, cu resurse de obtinere a tanantilor
naturali si apa industriala. În aceasta grupa se încadreaza întreprinderile din nordul
Italiei (Modena, Legnane); din vestul Frantei (Faugeres), din partea centrala a
Bazinului Londrei (Leicester si Northampton), în sud-vestul Germaniei (Offenbach).
În industria marochinariei un rol important îl joaca întreprinderile mici,
artizanale. Cele mai renumite ateliere de artizanat ale pietei au ramas cele din statele
arabe (Siria, Iran si Irak); ale Africii de Nord (Maroc, Algeria, Tunisia, R.A. Egipt),
Populatia spaniola a preluat de la arabi mestesugul prelucrarii pieilor, renumite fiind în
Spania centrele Cordoba, Madrid, Santander, Setubal.
Industria textila si mestesugareasca, de arta este dezvoltata în centrele de
traditie: Covasna, Breaza, Comarnic, Tismana, Topoloveni, Braila, Târgu Neamt,
Saliste, Sapânta, Câmpeni, Gherla. Sunt apreciate peste hotare covoarele, covoarele
orientale, scoartele, costumele populare.
Privitor la grupurile sau concentrarile teritoriale ale industriei textile, se constata
o raspândire geografica echilibrata. Locul întâi revine municipiului Bucuresti cu
localitatile din jur (Balotesti, Buftea, Popesti-Leordeni), gruparea central-vestica se
axeaza pe prelucrarea inului, cânepii, lânii, bumbacului; gruparea din partea centrala,
cu Brasovul si Sibiul pe industria lânii, înscriindu-se si centrele din judetele Cluj,
Mures.
În Moldova, pe Valea Bistritei se afla centrele (Buhusi, Piatra Neamt, Savinesti,
Bacau) si partea de nord (Iasi, Botosani, Suceava, Falticeni, Veresti).
INDUSTRIA ALIMENTARA

Industria alimentara este ramura industriala cea mai dependenta de productia


agricola. Ea foloseste si unele materii prime minerale (ex: sarea).
Subramurile si centrele acestei ramuri sunt repartizate geografic stâns legate de sursele
de materii prime (culturile agricole, zonele de crestere a animalelor, domeniile
piscicole etc.). Unele ramuri ca moraritul si panificatia, industria pastelor fainoase,
preparatele de carne, produse zaharoase, cele lactate, sunt legate de centrele urbane
pentru a putea fi aprovizionate zilnic. În unele state ca Japonia, Germania, SUA,
Franta, puternice industrii alimentare sunt amplasate în porturile mari, fiind legate de
importul de materii prime. În marile centre industriale sunt concentrate mai frecvent
subramurile ale caror produse sunt destinate consumului curent: industria carnii, a
moraritului si panificatiei, a biscuitilor si pastelor fainoase, a produselor lactate,
zaharoase. Ele depind de importul de materii prime, de exemplu, în marile orase
portuare ale Japoniei: Tokyo, Osaka sau ale Marii Britanii: Londra, Bristol.

Industria carnii si produselor din carne


Aici sunt înglobate atât abatoarele, cât si întreprinderile care transforma carnea
în diferite preparate (conserve, mezeluri). Progresele înregistrate de industria
frigotehnica, capabila sa asigure utilajele de pastrare, de transport al carnii în conditii
de nealterare, au condus la cresterea într-un ritm înalt a consumului de carne si de
preparate din carne, din multe tari ale lumii. În acest scop se foloseste cu prioritate
carnea de porcine, bovine sau ovine, pasari.
Printre statele producatoare sunt: SUA (20% din productia mondiala), China,
Ucraina, Belarus, Federatia Rusa, Franta, Germania, Brazilia, Spania. Exista tari cu
efective mari de bovine, de rase superioare, care refrigereaza carne pe care o exporta:
Argentina, Australia, Brazilia, Noua Zeelanda, Uruguay. India are un numar de
243.800.000 capete de bovine si nu apare ca mare producatoare de carne, datorita
interdictiei de sacrificare si la consum de carne pe motive religioase.
Bovinele reprezentau în 1996, la nivel mondial, un numar de 1.320.081.000
capete, fata de 1985, când numarul lor era de 1.397.966.000 capete. Acestea se cresc
pentru productia de carne în numar mare în Argentina (54.000 mii capete în 1996),
Australia (23.800 mii capete), Paraguay. Uruguay, Columbia, Brazilia (165.000.000
capete în 1996), Republica Africa de Sud (12.575.000 capete), Federatia Rusa
(48.890.000 capete) si unele tari europene: Danemarca (2.961.000), Olanda
(4.600.000) - unde bovinele se cresc pentru productia de carne si lapte; România
(3.481.000 capete în 1994) si Republica Moldova (915.000 capete în 1994).
Porcinele (923.924.000 de capete în 1996, fata de 794.521.000 capete în 1980)
sunt crescute, în special, în tarile europene, fiind legate de cultura cartofului si a
porumbului; Danemarca înregistreaza un efectiv de (11.030.000 capete), Belgia-
Luxemburg de (6.443.000 capete), Olanda (13.500.000 capete), Federatia Rusa de
(28.508.000 capete), Germania (23.737.000 capete), Franta (12.868.000 capete). În
numar mare se cresc si în SUA în (zona de cultura a porumbului, cu efectiv de
58.064.000 capete în 1994), Brazilia (36.600.000 capete) si China (452.198.000
capete).
Efectivul de ovine a fost de circa 1.047.720.000 capete în anul 1996. Cresterea
ovinelor are o larga raspândire, ocupând primul loc în zonele în care populatia nu
consuma carnea de porc: Orientul Apropiat si Mijlociu, Asia Centrala Rusa si în
Australia, Noua Zeelanda, SUA (11.609.000 capete, crescute si pentru productia de
lâna), Federatia Rusa (43.361.000 capete), Australia (126.320.000 capete). Industria
de prelucrare a carnii de oaie este prezenta în SUA cu unitati foarte mari în Câmpia
Mississippi si în zona Marilor Lacuri (zona porumbului Cornbelt); cele mai mari
abatoare fiind la Chicago (unde se sacrifica peste 5 milioane de animale), Saint Louis,
Kansas-City, Cincinatti. În partea europeana a CSI sunt amplasate cele mai mari
abatoare la Moscova, Volvograd, Gorki,. În China sunt specializate centrele Shanghai,
Tianjin. Alte state cu mari abatoare se pot mentiona Germania, Ungaria, Franta.

Industria de prelucrare a pestelui


Pestele este principala materie prima pentru industria pestelui, cât si principala
sursa de hrana pentru multe popoare. Dezvoltarea acestei ramuri este strâns legata de
activitatea de pescuit, atât în fluvii, lacuri (apele continentale), cât si pescuitul în apele
oceanice.
Speciile cele mai valoroase sunt reprezentate de sturioni (morunul, nisetrul,
cega, pastruga). Pescuitul este practicat în iazuri, helestee, lacuri artificiale sau marile
închise (Marea Caspica) de CSI, Franta, Canada, Ungaria, România, cât si în statele
cu numeroase mlastini, în orezarii si lacurile din SE Asiei (Khampuchia, Thailanda,
Vietnam).
Pescuitul marin este cel mai important, fiind legat de pescuitul de coasta al
Pacificului (Japonia, China, Coreea de Sud), pe tarmurile Oceanului Atlantic
(peninsula Bretagne - Franta), Scotia cât si unele tari africane si latino-americane.
Peste 60% din cantitatea de peste este obtinuta prinpescuitul în larg, în principalele
zone: Marea Nordului, Terra Nova, Irlanda, Groenlanda, Golful Guineea, Marea
Japoniei.
Tarile cu iesire la ocean, cu bogata fauna piscicola (CSI, Japonia, Norvegia,
Danemarca, Peru, China, Franta, Irlanda s.a.), prelucreaza peste în conserve si
semiconserve. Sub forma de faina de peste se foloseste în furajarea animalelor si a
pasarilor. Productii mari de faina de peste obtin statele: Japonia, Peru, Maroc, Coreea
de Sud s.a.

Industria laptelui
Statele cu efective mari de bovine si de ovine obtin si o cantitate de lapte mare.
Altele, cazul Indiei - nu produce decât 32.112 mii tone, revenind o cantitate de 35 kg
pe cap de locuitor, cauza fiind faptul ca vitele nu sunt selectionate si crescute în acest
scop. Între tarile producatoare de lapte se evidentiaza: CSI, SUA, Franta, Germania.
Polonia, Spania, Brazilia, Olanda s.a.
Laptele este consumat fie în stare proaspata, fie în stare pasteurizata, ca lapte
praf (produs de SUA, Canada, Noua Zeelanda, Germania, Franta si Olanda, China).
Untul este produs în cantitati mari în CSI, detinând peste 25% din productia mondiala,
Germania cu aproape 20%, Franta cu circa 10% din totalul mondial, urmate de SUA,
Polonia, Olanda, Noua Zeelanda, Anglia etc. Multe tari sunt recunoscute prin
varietatea brânzeturilor expuse pe piata mondiala Olanda (Alkmaar, Rotterdam,
Amsterdam), Germania (Kempten), Franta, Italia, Anglia si Danemarca.
Industria uleiurilor vegetale
Uleiurile vegetale se obtin din semintele de soia, floarea soarelui, arahide,
bumbac, masline, palmier de ulei s.a. Semintele de soia detin ponderea principala, în
1989 suprafete mai mari cultivându-se în Zimbabwe, Franta si cele mai mari suprafete
în Asia de Est (nord-estul Chinei, Japoniei), în Sud-Estul Asiei, dar si în SUA, Brazilia,
Mexic. Cele mai mari productii se obtin, la nivelul anului 1996 în S.U.A. (49,8% din
productia mondiala), Brazilia, China , Argentina etc. Productia de ulei de soia se obtine
în principal în tarile mari producatoare de materie prima, dar apar si tari importatoare
(Olanda, Germania, Anglia, Franta). Din semintele de floarea-soarelui, a doua materie
prima folosita, se obtine ulei în partea europeana a CSI, urmata de pampasul
argentinian, Uruguay, România, Iugoslavia, Bulgaria, Turcia. Cele mai mari suprafete
se întâlnesc în SUA, Mexic, Spania, Republica Sud-Africana. Prelucrarea semintelor
de floarea soarelui si transformarea lor în ulei este prezenta în tarile: CSI, Argentina,
Turcia, SUA s.a.
Uleiul de masline se obtine în tarile unde se cultiva maslinul; în Italia (în
regiunea Siciliei si Calabriei), în Spania (în regiunea Granada si Murcia), Grecia,
Tunisia (tara exportatoare) etc.
Arahidele constituie a treia planta oleaginoasa ca importanta pe glob, folosita si
ca furaj; sunt produse în cantitati mai mari de tarile sud-estice din Asia (China, India),
tarile din Africa (Nigeria, Senegal, Sudan, Uganda).
Pentru export sunt destinate cantitati importante de SUA, Brazilia, China,
Argentina.
Uleiurile vegetale mai sunt obtinute din semintele de bumbac, rapita, in, susan, ricin,
mac.

Industria zaharului
Materia prima pentru obtinerea zaharului o constituie trestia de zahar si sfecla
de zahar. 2/3 din productia mondiala de zahar este obtinuta din trestie de zahar.
Aceasta planta se cultiva în zona Antilelor (Cuba, Jamaica, Puerto Rico, Republica
Dominicana), SUA (în statele Florida, Hawaii), Brazilia (în nord-estul tarii), India,
Australia, China (sud-estul tarii), Filipine, Africa de Sud, Nigeria, Senegal, Angola, si,
în ultimul timp, în Iran si Egipt.
Sfecla de zahar asigura 1/3 din productia mondiala de zahar. Mari productii se
obtin de CSI, Franta (în nordul tarii). Mari culturi se gasesc în SUA, în regiunea
Marilor Lacuri, Câmpia Mississippi, California.
Zaharul nerafinat si cel rafinat face obiectul unor schimburi comerciale. Mari
exportatoare sunt: Cuba, Brazilia, Australia, Filipine, India, Africa de Sud, Mexic,
Argentina, SUA, Anglia. Importatoare de zahar sunt: Japonia, Canada, China etc.
Produsele zaharoase se realizeaza în mod special în Elvetia, Germania, Olanda.
Industria vinului
Suprafete mai mari de vita -de-vie se gasesc în Europa (circa 7% din cele 10
mil. ha cultivate) si da78% din productia mondiala de vinuri pe glob. Suprafetele cele
mai mari cultivate cu vita -de-vie se întâlnesc în Spania, Franta, CSI, precum si în
California (SUA), Argentina, Africa de Nord, Africa de Sud si Australia.
Cele mai mari producatoare de vin de pe glob sunt Franta si Italia, desi Spania
are o suprafata mai mare cultivata cu vita -de-vie. Sunt mult apreciate, în întreaga
lume, vinurile franceze, acestea fiind remarcate si dupa regiuni cu vechi traditii de
cultura vitei-de-vie si de prelucrare a vinurilor (Bordeaux, Champagne, Cote d'Azour,
Alsacia, Valea Loirei, Languedoc s.a.). Regiuni viticole în Italia se gasesc în nordul
Câmpiei Padului, Piemont, Campania, Sicilia s.a. Italia detine 22,4% din productia
mondiala de vin, fiind urmatã de Franta (22%) si Spania (10,7%), care detine primul
loc pe glob la suprafata cultivata cu vita -de-vie, ca si Portugalia (2,7%), aflata în
vecinatatea ei, sunt renumite pe glob pentru calitatea vinurilor de Alicante, Valencia,
Andaluzia (Spania), Porto si Insulele Madeira (Portugalia).
O mare producatoare mondiala de vinuri a devenit în ultimul timp CSI, cu
vinurile obtinute de Republica Moldova, Ucraina (Crimeea), nordul Caucazului,
Gruzia si chiar Asia Centrala. În Europa, se mai remarca pentru productiile lor:
Ungaria, Belgia, Bulgaria, Grecia, Albania, Iugoslavia si partea de vest a Germaniei.
Este de remarcat pozitionarea României pe locul 10, în ceea ce priveste productia de
vin la nivel global, detinând 2% din productia modiala.
P roductii importante de vin în Africa se întâlnesc în Republica Africa de Sud, iar
pe celelalte continente, SUA (America de Nord), Argentina cu centrele San Juan si
Mendoza (America de Sud), Australia (partile sud-vestice), precum si India, Mexic,
Peru, Uruguay s.a.
Mari exportatoare de vinuri pe glob sunt: Algeria, Italia, Franta, Spania,
Portugalia. La exporturile de struguri de masa se înscriu statele: Spania, Italia,
Bulgaria, SUA, iar la cel de stafide Grecia, Turcia si SUA.