Sunteți pe pagina 1din 6

PROIECT LA POLITICA REGIONALA A UE

Baltariu Adrian
AFRUO I
Europa “cu geometrie variabila”

Europa "cu geometrie variabila" este termenul utilizat pentru a descrie o metoda de
integrare diferentiata, care tine seama de diferentele ireconciliabile care exista in interiorul
structurii de integrare, si care face posibila, prin urmare, o separare permanenta intre un grup de
state membre si un numar de unitati de integrare mai putin dezvoltate.
Până la mijlocul anilor ’70, integrarea europeană a funcţionat exclusiv pe baza unei
abordări care aplica “teoria bicicletei” – integrarea economică trebuie să meargă continuu
înainte, altfel se va prăbuşi. Aceasta sintagmă ilustrează pe scurt o viziune funcţionalistă asupra
proceselor de integrare. De fapt, metoda comunitară, ca mijloc de creare a unui model ideal de
integrare care presupune aplicarea aceloraşi reglementări de către toate statele membre în acelaşi
timp, fără derogări, exceptări sau perioade de graţie, este tributară viziunilor funcţionaliste
aspura proceselor de integrare iar funcţionalismul are o logică unidirecţională în ceea ce priveşte
integrarea: acest proces va merge numai înainte şi neapărat înainte, altfel va interveni
dezintegrarea. Însă tot anii ’70 marchează o încetinire a proceselor de integrare. Intervin primele
blocaje instituţionale, economia statelor membre trece printr-o perioadă de recesiune, de stagnare
economică, statele din ultimul val de lărgire (1973 – Marea Britanie, Irlanda, Danemarca) aduc
în cadrul Comunităţilor atitudini şi viziuni eurosceptice, se cere deja reformarea unor politici
comunitare (spre exemplu Politica Agricolă Comună).
Prin urmare, în acest context, se conturează şi principalele curente de gândire în ceea ce
priveşte aspectele politice ale integrării, întrucât sunt tot mai vizibile efectele secundare politice
ale integrării economice. Şi dacă se punea problema necesităţii unei dezbateri cu privire la
viitorul politic al Comunităţilor, trebuia abordată şi ideea modelelor alternative de dezvoltare a
integrării europene. Astfel, s-au conturat şi primele idei despre ceea ce astăzi numim, ca
sintagmă generică şi inclusivă, integrare diferenţiată. Cu toate acestea, ideile dezvoltate încă
începând cu 1970 despre integrare diferenţiată au avut un impact redus în design-ul
Comunităţilor Europene şi al proceselor de integrare până în 1992, când Tratatul de la Maastricht
include Uniunea Economică şi Monetară, ca nouă “frontieră” în ceea ce priveşte integrarea
economică. UEM stârneşte dezbateri aprinse în ceea ce priveşte nivelul şi intensitatea participării
unor state membre în cadrul acestei construcţii, şi aici intervine o discuţie despre viitorul Uniunii
Europene, despre cum vor arăta în viitor relaţiile între statele membre şi între state şi Uniune,
despre cum pot fi adaptate abordările integrării pentru a răspunde nevoilor diferite ale statelor
membre. Aşadar, valoarea ideilor conturate încă din 1970 este vizibilă abia la începutul anilor
’90, când astfel de idei încep să fie luate în considerare ca alternative legitime şi cu un potenţial
important în modelarea integrării europene şi devin teme preferate ale tuturor dezbaterilor despre
viitorul UE şi despre reforma integrării. Pentru prima dată conceptul este legitimat prin
includerea sa în Tratatul de la Amsterdam în 1997, sub forma cooperării întărite, considerată ca
fiind o sinteză a principalelor idei despre diferenţiere din modelele dezvoltate până atunci.
Europa cu „geometrie variabilă” Modelul Europei cu geometrie variabilă a fost propus la
sfârşitul anilor ’70 de către Jacques Delors, şi vizează flexibilizarea modelelor de integrare prin
aplicarea unor metode selective şi diferenţiate de luare a deciziilor, în funcţie de domeniul pus în
discuţie. Referitor la domeniile cărora li se puteau aplica astfel de proceduri, Delors propunea
industrie, noi tehnologii, energie. Conform acestei abordări statele membre acceptă un set minim
de obligaţii comune, pentru restul domeniilor conformarea fiind voluntară. În mod evident, din
acest punct de vedere reuşita modelui şi viitorul integrării europene depinde de modul în care
sunt definite acele domenii determinate ca fiind comune, în care toate statele membre participă
fără excepţii, după reguli identice şi în cadrul aceloraşi termene limită (spre exemplu piaţa
comună). Pentru alte domenii fiecare stat membru va avea opţiunea alegerii tipului de cooperare
şi a gradului de implicare. Conform susţinătorilor modelului, acesta ar putea funcţiona în primul
rând pentru că statele membre ale UE au în prezent nivele foarte diferite de dezvoltare
economică. Practic diferenţele între state din acest punct de vedere sunt extrem de mari iar UE
este foarte departe de ideea de convergenţă pe care şi-o doreau atinsă în practică fondatorii
integrării europene. Apoi, este vorba despre modelele de dezvoltare economico-socială diferite
pe care statele membre le promovează prin politica lor economică, pe baza unor viziuni sociale
diferite. În fine, alegerile în ceea ce priveşte relaţiile externe ale UE sunt încă departe de a fi
omogene, diferite state membre raportându-se încă în relaţiile dezvoltate pe baza suveranităţii
naţionale, la alianţe, parteneriate diferite. Însă în momentul în care se pune problema aplicării
sale practice, cel puţin la prima vedere sunt câteva probleme care vor fi destul de greu de
surmontat. Cu cât este mai mare flexibilitatea modelului în alegerea pe care o oferă statelor
membre privind participarea, cu atât mai frecvente vor fi situaţiile de relaţii incoerente, diverse
între state pentru diferite politici, apariţia unor forme diferite de apartenenţă la Uniune, cooperări
de tip satelit în domenii diferite, fără un obiectiv politic comun. În ceea ce priveşte aspectele
pozitive, modelul este apreciat pentru că spre deosebire de alte modele de integrare diferenţiată
reduce potenţialul pentru conflicte între state, întucât nu există ideea unui grup conducător de
state, a unei elite integraţioniste. Acest aspect îl face acceptabil pentru statele care nu ar fi
eligibile pentru grupul „rapid”, pentru „nucleul dur” sau pur şi simplu consideră inacceptabilă
autoritatea UE în anumite domenii
În ciuda opoziției inițiale a Poloniei și Greciei, abandonată abia în ultimul moment, liderii
europeni au reușit să salveze caracterul festiv al reuniunii care marca aniversarea a 60 de ani de
la crearea unei uniuni vamale, precursoarea Uniunii Europene de astăzi, punându-și semnătura
pe un document comun de 800 de cuvinte, intitulat Declarația de la Roma. Reuniunea a avut loc
în somptuoasa sală de marmură a Palatului Campidoglio din capitala Italiei, aceeași unde Belgia,
Luxemburgul, Olanda, Franța, Germania și Italia parafaseră, pe 25 martie 1957, Tratatul de la
Roma. Motivul tensiunilor care au precedat evenimentul era intenția de a stipula în documentul
cu pricina ideea unei așa-numite „Europe cu două viteze“ care să separe membrii UE în două
cercuri concentrice: un nucleu dur, format din membrii fondatori și din cei care s-au alăturat
proiectului comunitar în faza imediat următoare, și o periferie.
Ceea ce s-a și întâmplat, chiar dacă formularea în cauză este cosmetizată pentru a proteja
sensibilitățile și a da iluzia păstrării unității: „Vom acționa împreună, într-un ritm diferit și cu
intensități diferite acolo unde este necesar, dar mișcându-ne în aceeași direcție“. Acest tip de
limbaj edulcorat a permis unor țări care în mod clar nu au cum să prindă „nucleul dur“ să
pedaleze în reacțiile lor oficiale pe mesajul liniștitor de unitate. Așa a făcut la București și Ana
Birchall, ministrul delegat pentru Afaceri Europene, care într-un comunicat de presă vorbește
despre „unitatea continentului european“ și despre „acțiunile comune“ la nivelul UE. În reali-
tate, țările care vor fi foarte probabil afectate de acest nou curs al proiectului european, în
principal cele din Est, nu au avut de ales. Decizia în această privință fusese deja luată. Cele cinci
scenarii avansate de Jean-Claude Juncker și perspectiva unor dezbateri aprinse pe această temă
nu au fost decât niște simple exerciții de relații publice. Se știa foarte clar de la început care va fi
opțiunea aleasă. Și, ca să nu existe niciun dubiu, cu doar câteva zile înainte de reuniunea de la
Roma, a avut loc o întâlnire separată, la Versailles, cu participarea primelor patru puteri de pe
continent, Germania, Franța, Spania și Italia, care și-au declarat sprijinul pentru o Europă cu
două viteze.
În fapt, ideea unei Uniuni cu două viteze este departe de a fi una nouă. A fost vehiculată
în repetate rânduri în ultimii zeci de ani ca o formulă de a împăca două viziuni majore
contradictorii în privința evoluției UE: o structură federală integrată, un fel de Statele Unite ale
Europei, versus un spațiu european de cooperare pe diferite domenii, în principal economic, în
esență o platformă interguvernamentală. Aceeași discuție a avut loc și în perioada în care se
dezbătea cum se va raporta UE la țările din Estul continentului. O opțiune era adâncirea integrării
celor 15 state existente. Cealaltă era extinderea cu încă 12 membri, inclusiv România. A avut
câștig de cauză a doua soluție.
Destul de repede, partea occidentală din Uniune a regretat alegerea făcută. Menți-
nerea MCV pentru România și Bulgaria, ca și excluderea unor state din Spațiul Schengen, nu a
avut la bază doar considerente bazate pe valori și dragostea pentru „statul de drept“, ci și ideea
de a crea o anumită diferențiere de statut în interiorul Uniunii. Cu două săptămâni în urmă,
François Hollande, care nu mai are niciun fel de mize politice personale, a exprimat, într-un
interviu pentru Le Monde, ceea ce alți vest-europeni se feresc să spună deschis din rațiuni
diplomatice: „primirea țărilor din Europa de Est în rândurile UE a fost o mare greșeală“. În
opinia sa, era suficient un fel de statut de asociere, ceea ce le conferea acestora anumite facilități,
fără a le acorda și statutul de membru deplin cu drept de vot. Ei bine, suntem în situația în care se
încearcă îndreptarea, cel puțin în parte, a acestei „greșeli“.
Însă falia Est-Vest nu este singura la nivelul Uniunii. Există una și între Nordul mai pros-
per și mai eficient și țările mai sărace din Sudul continentului. Pe 20 martie, Jeroen Dijsselbloem,
ministrul olandez de Finanțe și președintele Eurogroup, spunea, într-un interviu pentru
cotidianul Frankfurter Allgemeine Zeitung, legat de sprijinul acordat celor din Sud: „Nu poți să-
ți cheltuiești banii pe șnapsuri și femei și să vii după aceea să ceri sprijin financiar“. Declarația
a provocat imediat valuri enorme, însă ea exprimă destul de plastic percepția dominantă existentă
în zona prosperă a UE față de Sudul mai sărac.
Cum va fi afectată România de această schimbare semnificativă de direcție? Dacă până
acum eram undeva la coada clasamentului, dar jucam totuși în prima divizie, vom fi în situația de
a retrograda în liga a doua. Impactul nu va fi dramatic la început, dar se va simți pe parcurs, pe
măsură ce vor fi tot mai vizibile diferențierile. De la maniera în care vor fi repartizate resursele
(de exemplu, se poate merge pe ideea de a face alocarea acestora separat pentru cele două
nuclee) până la accesul diferențiat la mecanismele de luare a deciziilor. Dar, în principal, va fi
important impactul simbolic și tendințele care, între altele, la limită, prin decuplarea previzibilă a
Europei de America, ne pot crea probleme serioase în sfera securității într-o regiune, Balcanii, în
care influența Rusiei este în creștere semnificativă.