Sunteți pe pagina 1din 93

CAPITOLUL I

MOTIVAŢIA ALEGERII TEMEI

Importanta abordarii acestei teme deriva din importanta frumosului pentru


viata.Culoarea este esentiala vietii,dand stralucire si identitate tuturor fiintelor si
obiectelor .Necesitatea educatiei plastice este subliniata de necesitatea de noutate
,originalitate.Prin intermediul culorii si desenului copilul isi exprima trairile interne
,sentimentele ,asteptarile ,visele si modul in care percepe intreg mediu
inconjurator.Experimentele care au ca scop cunoasterea dezvoltarii senzatiilor vizuale la
copiii de varsta prescolara au atestat ideea ca pana la varsta de 5 ani copiii disting,in
general ,cele patru culori fundamentale :rosu ,galben ,verde,albastru,precum si culorile
acromatice alb,negru si le pot denumi corect .Copiii sunt atrasi in mod special de
obiectele colorate ,culoarea fiind un mijloc de cunoastere si de educare..Culorile care
plac prescolarilor sunt vii ,calde si saturate,in special rosul si galben .Folosesc culorile
in exces prin apsarea lor .Prin intermediul desenului copiii isi dezvolta spiritul de
observatie ,isi formeaza reprezentari insusirile elementelor lumii inconjuratoare si
realitatiile dintre ele.Acest lucru il ajuta sa realizeze o cunoastere mai fidela a mediului
in care traiesc.Omul se defineste nu numai in conformitate cu mobilul intelectiv –
practice ci si in concordanta cu legile frumosului, ale armoniei esteticului din natura,
societate si opera de arta. Viata cotidiana sta, in cea mai buna parte sub influenta
esteticului. La tot pasul vedem obiecte si activitati ce poarta aceasta peceta.
Dragostea copilului pentru imagini ,culori,pornirea de a desena incepe din frageda
varsta .Toti copiii deseneaza spontan din pornirea fireasca , chiar si “mazgaliturile”sunt
de fapt primele manifestari plastice ale copilului .Prin aceste desene naive el isi exprima
parerea despre lume inconjuratoare, despre felul in care vede obiectel, fiintele, potrivit
gradului lui de dezvoltare. Dupa desene putem da seama uneori de gradul de dezvoltare
intelectuala si socio-morala la care se gaseste copilul la un moment dat.
Varsta prescolara (corespunzatoare fanteziei puternic subiective a desenului
infantil, se caracterizeaza printr-o mare mobilitate spirituala, este varsta nesfarsitului sir
de descoperiri si surprize. La aceasta varsta realul se impleteste cu imaginativul.
Desenul celor mici are un caracter narativ, el reliefeaza personajele in miscare cu un
colorit stralucitor manifesta interes pentru ceea ce este neobisnuit, surprinzator.
Desenand copiii oglindesc caracteristicile esentiale ale unor obiecte ,fiinte dar isi
dezvolta imaginatia. Desenul dandu-le posibilitatea de a-si exterioriza gandurile. Spre
deosebire de desenul cu tema data, desenele cu tema aleasa de copii le ofera
posibilitatea de a-si dezvalui spiritul de initiativa de independenta deoarece el isi alege
tema singur si isi solutioneaza problemele ridicate de realizarea ei.
La copilul mic se naste dorinta si curiozitatea de a se intalni cu frumosul. El isi
formeaza tot mai multe impresii estetice,iar sarcina gradinitei consta in ai oferi cat mai
multe posibilitati de structurare a acestora. Copilul gandeste cu ajutorul culorilor,

1
formelor , al sunetelor si al senzatiilor. Activitatile artistico-plastice reprezinta una din
cele mai adecvate modalitati pentru dezvoltarea spiritului de observatie, a memoriei,
gandirii si imaginatiei copilului
In activitatile plastice copilul capata cunostinte despre frumos si proportionalitatea
formelor, despre armonia culorilor, precum si despre unele legi ale compozitiei , moduri
si procedee de lucru cu creionu, cu pensula sau cu instrumente alternative.
Preocuparea copiilor pentru activitatiile artistico-plastice sunt considerate activitati
spontane ce poarta in sine caracterele jocului, jocul care are un pronuntat caracter
intelectual. Si fiindca apar sub forma aceasta activitatiile artistico-plastice il determina
pe copil sa fie sincer si invaluit intr-o puternica activitate. El ne arata structura lui
spirituala, preocuparile, interesele, natura sentimentelor si procesului dezvoltarii
intelectuale.
Copiii se lasa indemnati si pot fi modelati in asa fel incat pe fondul lor afectiv sa se
asterne elementele cunoasterii artistice care vor imprima gandirii lor anumite nuante
care vor imbogatii substanta viitoarei activitati individuale si sociale.
Asigurarea succesului la invatatura al copiilor in functie de potentialul lor biologic si
psihic, pe de-o parte si depasirea esecului pe de alta parte, se prezinta ca obiective
educationale de mare complexitate la etapa actuala de dezvoltare a teoriei si practicii
pedagogice.
Eficienta prescolarului depinde nu numai de capacitatea de asimilare a cunostintelor,
priceperilor si deprinderilor, dar si de anumite trasaturi de personalitate, in particular de
imaginatia lui. Fara imaginatie este imposibila acumularea acelorasi cunostinte,
priceperi si deprinderi, este cu neputinta formarea personalitatii in ansamblu a
prescolarului .
Un rol important, il are arta plastica in dezvoltarea capacitatilor creative la varsta
prescolara . Dar e lucru stiut ca in multe din institutiile prescolare nu se tine cont de
aceasta conexiune dintre arta plastica si dezvoltarea capacitatilor creative.
Cauza esentiala fiind faptul ca practica invatarii prescolarilor in gradinita nu tine
cont de specificul functionarii si dezvoltarii capacitatilor creative, de relatiile lui cu
activitatea de creare.
Constituie procesul de dezvoltare a capacitatilor creative la prescolarii, prin
intermediul artei plastice consta in determinarea particularitatilor specifice de
dezvoltare a capacitatilor creative si elaborarea unui sistem eficient de activitati care va
facilita acest proces. De a determina caile eficiente pentru evaluarea gradului dezvoltarii
creativitatii la o noua etapa superioara.
Dezvoltarea capacitatilor creative la prescolarii produce progrese in dezvoltarea
potentialului creativ. Cu cat capacitatile creative vor fi mai dezvoltate cu atat potentialul
creativ al prescolarilor va fi mai inalt. Potentialul copiilor cu imaginatie creatoare
dezvoltata se va deosebi de potentialul copiilor cu fantezie mai putin dezvoltata prin
valorile indicilor de: expresivitate, coerenta, originalitate, variabilitate, flexibilitate,
fluenta.
2
Noutatea stiintifica a cercetarii. A fost abordata problema rolului artei plastice in
dezvoltarea capacitatilor creative la varsta prescolara mare; Au fost elucidate
particularitatile dezvoltarii capacitatilor creative la arta plastica; S-au elaborat si
experimentat modele psiho-pedagogice pentru dezvoltarea capacitatilor creative; S-a
dovedit ca modelele implementate au contribuit la sporirea valorilor indicilor ce indica
dezvoltarea capacitatilor creative.
Valoarea practica a cercetarii consta in abordarea complexa a problemei.
Rezultatele obtinute intregesc caracteristica rolului artei plastice vizand dezvoltarea
capacitatilor creative. Arta plastica prevede cateva obiective majore: Elaborarea noilor
sisteme stiintifice de organizare a activitatii plastice.
Elaborarea tehnicilor (metodelor, procedeelor de lucru), in cadrul activitatii de arta
plastica.
Elaborarea formelor si strategiilor de lucru in domeniul artei plastice. De a forma un
volum de cunostinte, priceperi, deprinderi la prescolarii mari, de a aplica in practica
acele metode, procedee, forme. Formarea abilitatilor practice la copii.
Formarea deprinderilor tehnice si grafice de lucru cu diverse materiale (creioane,
acuarele, carioca).
Creativitatea include memoria, imaginatia, aplica toate cunostintele, combina
cunostintele, este producerea a ceva original, irepetabil, unic. Creativitatea este lucrul
creierului si este o structura specifica pentru psihicul omului. Educatia prin artele
plastice contribuie la dezvoltare gustului pentru frumos al copiilor si la formarea laturii
estetice a personalitatii umane. Sensibilitatea artistica se modeleaza printr-o educatie
specifica sustinuta. Varsta nu poate fi o piedica in exprimarea artistica a copiilor. “Ei
incearca o bucurie la fiecare descoperire noua pe care o fac si aceasta le da sentimentul
de demnitate si de satisfactie, ii incurajeaza sa caute mereu” Ion N. Susala.

CAPITOLUL II

II.1. LOCUL EDUCAŢIEI ESTETICE ÎN


EDUCAŢIA ACTUALĂ

Educaţia este un proces complex, de lungă durată, exercitat organizat (formal),


informal (în instituţii de alt tip decât cele şcolare) şi mai puţin organizat (nonformal) în
vederea formării fiinţei umane ca individualitate şi a integrării sale active în viaţa socială.
Omului mileniului trei i se solicită capacităţi adaptative mereu sporite inteligenţa,
competenţa profesională, calităţi creative, orientarea spre valori morale şi estetice apreciate

3
in societate (comportament democratic, umanism) dezvoltare fizică menită să-l facă apt de
muncă, spiritualitate inaltă.
Implinirea acestor finalităţi ale educaţiei solicită educaţie timpurie şi conti-
nuitatea influenţelor tuturor componentelor procesului formativ: educaţia intelectuală,
moral- religioasă, estetică, fizică si vocaţională .Aceste componente reprezintă un ansamblu
unitar, in activităţile cotidiene ele nu sunt urmărite distinct, ci in interacţiunea lor, deşi in
cele mai multe predomină educaţia intelectuală (cunoştinţe despre mediu, educarea
limbajului, activităţi matematice), altele vizează latura moral-civică, educaţie pentru
societate si religioasă. Sunt preconizate activităţi în care sunt urmărite prioritar sarcinile
educaţiei estetice (educaţie muzicală şi plastică), dezvoltarea armonioasă (educaţie fizică),
formarea deprinderilor practice (activităţi practice şi elemente de activitate casnică , jocurile
de construcţie, exerciţiile grafice ş.a.). Subliniem că acestea sunt doar sarcini prioritare, dar
fiecare vizează si alte componente (de exemplu, exerciţiile grafice imbină deprinderile
motrice cu importante componente intelectuale).Extinderile si opţionalele, jocurile si
activităţile alese, pot avea sarcini preponderent intelectuale, morale, practice, estetice, dar,
de regulă, imbină armonios aceste componente. Educatoarea (institutorul) alege opţionalele
şi extinderile nu doar in funcţie de aptitudinile personale, ci şi de înclinaţiile sau dificultăţile
întâmpinate de copii intr-o latură sau alta a educaţiei (de exemplu .carenţele familiare in
educaţia morală sau rămânerea in urmă in formarea deprinderilor motrice).
Termenul de estetic îsi are rădăcina în grecescul sisthesis-a simţi, aşa că ad
litteram, educaţia estetică înseamnă "dezvoltarea sensibilităţii" sau "ştiinţa despre frumos".
Paralel cu expresia "educaţie estetică" in vocabularul pedagogic s-a păstrat şi
cea de educaţie artistică, cu înţelesul de pregătire a omului pentru arte. Educaţia artistică
este numai o parte a educaţiei estetice.
Educaţia estetică este acea componentă a educaţiei, care constă în pregătirea
sistemică in vederea perceperii profunde şi juste a frumosului din artă, din natură şi din
societate, precum şi în educarea multilaterală prin frumos. Educaţia pentru frumos şi prin
frumos reprezintă două sensuri, pe care educaţia estetică le implică. Deci de aici ne putem
da seama că educatoarea sau institutorul nu este numai un simplu pedagog, ci şi un inamic
al kitsh-ului, îndreptând emoţiile copiilor către ceea ce este intr-adevăr frumos şi cizelându-
le manifestările spre dezvoltarea unei personalităţi bine închegate, pregătite pentru a
distinge frumosul de urât.
Educaţia estetică are deci în vedere mai întâi frumosul artelor, frumosul naturii şi frumosul
din viaţa socială.
Completăm aici cu lămurirea câtorva noţiuni folosite în definirea educaţiei estetice.
Simţul estetic este înclinaţia firească a omului spre frumos-trebuie trezit si
călăuzit el nu se poate dezvolta spontan;"în acest caz ar putea căpăta o orientare şi un
caracter fals denaturat".
Gustul estetic este o manifestare a propriului temperament estetic, care rezidă în
capacitatea de a surprinde spontan şi prompt frumosul deosebindu-l de falsa frumuseţe; el
este o "intuire subtilă" a frumosului ,o judecată intuitivă. Gustul estetic este rezultatul
4
educaţiei: zicem că cineva are gust estetic când dovedeşte atât sensibilitatea pentru ceea ce
este frumos, cât şi capacitatea unei alegeri în conformitate cu legile frumosului.
Judecata estetică este judecata care are ca obiect frumosul artei, al naturii sau al
vieţii sociale, deci, obiectul ei este totdeauna o valoare estetică. Considerăm că in mod
practic," cunoaşterea artistică ...presupune o prezenţă de fiecare clipă a aprecierii : alături de
constatare, o legătură permanent nemijlocită între observare şi atitudine. (Marcel Breazu
"Cunoaşterea artistică")
Atitudinea estetică este conduita consecvent manifestată prin sensibilitatea faţă de
frumos, prin dragostea pentru frumos şi prin apărarea şi crearea frumosului.
Emoţia estetică este o trăire intensă (un act de conştiinţă, puternic colorat afectiv),
provocat de perceperea frumosului. Deşi termenul "emoţie" denumeşte acte psihice rapide
şi intense, expresia emoţie estetică este folosită cu înţelesul de mai sus : un act complex,
care angajează toate laturile personalităţii umane, o trăire puternică, o "bucurie luminoasă"
care continuă şi după încetarea contactului cu opera de artă. în acest sens emoţia estetică
reprezintă actul de "înţelegere emoţională" a frumosului.
Este necesar să precizăm locul educaţiei estetice în cadrul celorlalte educaţii.
Aceasta este o componentă esenţială a educaţiei multilaterale, satisfăcând o năzuinţă
specific umană, aceea către frumos şi răsfrângându-si influenţa în întreaga viată şi activitate
a omului:" în viata socială educaţia estetică are o însemnătate mai vastă decât cred unii : şi
munca creatoare, şi aspectul moral, şi modul de viaţă sunt, intr-o măsura sau alta, legate de
nivelul şi de caracterul culturii estetice(N.A.Dimitrieva)
Dezvoltarea armonioasă a omului implică sincronizarea ritmului în care se
realizează toate laturile educaţiei, întrucât ele se condiţionează şi se favorizează
reciproc.Educaţia estetică favorizează şi completează celelalte laturi ale educaţiei.
In raport cu vârstele educaţia estetică suferă modificări în funcţie de
particularităţile specifice vârstei şi individuale. Adică încă din grădiniţă preocupările pentru
educaţia estetică au un rol preponderent; factorul estetic trebuie integrat în grad înalt în
toate activităţile desfăşurate cu preşcolarii. Aceştia învaţă să recite, să povestească, să cânte
şi să danseze. Jocurile, excursiile şi plimbările, spectacolele de păpuşi şi poveştile ocupă
majoritatea timpului. Chiar începuturile de autogospodărire au un pronunţat caracter estetic:
copii şterg jucăriile de praf, îşi aşează în locuri special amenajate jucării, ustensilele pentru
pictat, colorat. Sub îndrumarea educatoarei îmbunătăţeşte estetic sala de grupă sau holul
grădiniţei organizând la grupele mai mari expoziţii cu diverse teme; un alt exemplu foarte
bun în acest sens este amenajarea spaţiului educativ în funcţie de anotimpuri sau cu diverse
ocazii: ziua copilului, ziua mamei, ş.a.m.d.
Educaţia estetică a preşcolarilor urmăreşte cultivarea capacităţilor de a aprecia
frumosul din artă, ambianţă, natură, viaţa socială şi de a contribui la crearea frumosului prin
forme de manifestare specifice vârstei. (E.Voiculescu-"Pedagogie preşcolară")
Sarcinile educaţiei estetice constau în:
• dezvoltarea unor percepţii şi noţiuni elementare, legate de frumos;
• formarea capacităţii de a aprecia, evalua frumosul, cultivarea gustului estetic;
5
• formarea unor deprinderi şi îndemânări tehnice de artă plastică, modelaj, construcţii,
artizanat, muzică instrumentală şi vocală etc;
• stimularea capacităţilor creatoare, a unor aptitudini estetice
Toate activităţile organizate în grădiniţă au valenţe estetice,dar un rol deosebit revine
activităţilor comune de educarea limbajului, educaţiei muzicale şi plastice, jocurilor şi
activităţilor alese (de creaţie plastică, jocuri cu text şi cânt, dramatizări, teatru de păpuşi,
activităţi manuale, împodobirea sălii, amenajarea interiorului şi curţii grădiniţei, îngrijirea
florilor, spaţiilor verzi, aranjarea sălii de masă, plimbări, drumeţii, excursii şi altele).
Activităţile opţionale de folclor, muzică vocală sau instrumentală, teatru, pictură, modelaj,
sculptură, euritmie, gimnastică ritmică, dans contribuie la completarea paletei de oferte
pentru orientarea copiilor spre variate aspecte ale manifestării frumosului din viaţa
cotidiană.
Strategiile didactice prin care se realizează educaţia estetică includ metode creative,
exerciţiul, activizarea copiilor prin povestiri, repovestiri, dramatizări, jocuri de creaţie,
construcţie, recitări, alcătuirea de programe artistice, serbări, decorarea spaţiilor,
amenajarea expoziţiilor cu desene, picturi, modelaj, artizanat etc.

II.2. SCOPUL EDUCĂRII COPIILOR


PENTRU ŞI PRIN FRUMOS

Componentele educaţiei estetice sunt: educaţia pentru şi prin frumosul din natură,
educaţia pentru şi prin frumosul vieţii sociale, educaţia pentru şi prin frumosul din natură
(educaţia artistică).Aceasta din urmă are în vedere diverse arte .apărând în scoală sub formă
de: educaţie literară, educaţie muzicală, educaţie pentru şi prin artele plastice, educaţie
coregrafică ş.a.
Pictura, sculptura şi arhitectura se oferă mai lesne decât alte arte contemplaţiei îndemnând
la privire îndelungată şi la meditare. Imaginea vizuală se percepe mai bine parcă decât cea
auditivă, caracterul intuitiv al artelor plastice asigurând accesul maselor la marile opere ale
picturii şi sculpturii. Şi în educaţia pentru şi prin artele plastice năzuim să fructificăm
contactul omului cu frumuseţea tabloului, a statuii si a monumentului arhitectonic: ochiul
exersat prin acest plăcut şi instructiv contact dobândeşte o sporită putere de pătrundere,
descoperind, dincolo de aparenţe, caracteristicul, tipicul. Hrănit cu imaginile picturii, ochiul
descoperă prompt frumosul şi urâtul în viaţa socială şi în natură, reacţionând printr-o
atitudine superioară-intoleranţa faţă de urât.
Consecinţele educative ale contactului cu artele plastice se manifestă şi în gândirea
şi activitatea omului. Contemplând tablouri şi statui copilul învaţă să observe în adâncime:
6
caracteristicul, dar şi detaliul semnificativ, îşi exercită imaginaţia, devenind capabil mai
târziu (în funcţie de vârsta) de precise scheme , reprezentări spaţiale a unor obiecte. încă din
grădiniţă se începe cu formarea priceperilor şi deprinderilor elementare; pornim de la
desenele nostime şi naive ale preşcolarilor şi năzuim să ajungem cu elevii de optesprezece
ani la înţelegerea estetică a variatelor genuri şi specii ale artelor plastice, adică la dragostea
pentru Grigorescu sau Repin, pentru Michelangelo sau Rembrandt.
Preşcolarul manifestă interes pentru desen şi modelaj, luându-şi subiecte din mediul
înconjurător:
"Câinele","Pisica","Automobilul","Prietenul meu","Mama mea" ş.a. El nu desenează
propriu-zis după natură sau după model: desenele lui redau ecouri, amintiri. Preşcolarul nu
vede lucrurile în perspectivă, nu are încă simţul proporţiilor, nu redă veridic realitatea. Asta
nu înseamnă că preşcolarul este o fiinţă stranie, anormală, ci că educaţia este necesară, ca
dispoziţiile lui pentru desen .pictură şi modelaj trebuie orientate si dezvoltate .
Deci sensibilizarea copiilor pentru frumos începe de timpuriu se desăvârşeşte treptat
şi continuă, ea are un punct de plecare şi o sursă de alimentare din simţul estetic al omului.
Este interesant să urmărim
în continuare particularităţile de vârsta specifice copiilor preşcolari în perceperea culorilor,
formelor specifice artelor plastice; de asemeni şi modalităţi de sensibilizare a acestora
pentru frumos.
In grădiniţe, educatoarele trebuie să fie foarte ingenioase în opera de dezvoltare
simţurilor copiilor-văzul, auzul: "percepţia estetică a copilului este departe de a fi
desăvârşită; el este impresionat de tot ceea ce are culori vii şi de tot ceea ce sare în ochi".
Copilul trebuie învăţat să distingă culorile şi nuanţele lor în frunze, flori şi obiecte
înconjurătoare; să se bucure privind, mirosind, pipăind verdele proaspăt al frunzuliţelor abia
ieşite din strânsoarea mugurilor, iarba firavă a primăverii, apoi fruzele lucioase şi tari ale
stejarului, cele alb-verzui şi moi ale mesteacănului. în bogăţia de culori a pajiştilor din
miezul verii, copiii pot învăţa să culeagă flori şi să alcătuiască buchete. Treptat sub influenţa
educaţiei, se dezvoltă auzul copiilor ; ei percep cu plăcere ,devin mai sensibili, ciripitul
păsărelelor, murmurul izvoarelor, răpăitul ploii liniştite, acest "vechi cântec de leagăn".
Natura cu bogăţia ei de forme şi culori, cu variaţia peisajelor în cele patru anotimpuri,
exercită o influenţă irezistibilă, trezind simţul estetic al copiilor.
Sensibilizarea pentru frumos a copiilor se realizează prin variate activităţi în
grădiniţă sau în afara ei de exemplu: amenajarea spaţiilor cu ajutorul şi lucrările copiilor
opţionale menite să dezvolte priceperi şi deprinderi estetice ş.a. în opera de sensibilizare a
lor educatorii întrebuinţează alături de influenţa naturii şi a altor activităţi enumerate mai
sus şi influenţa unor factori cum sunt: cadrul vieţii copilului, îmbrăcămintea ş.a.
Cadrul in care învaţă, se joacă şi trăieşte preşcolarul are rol foarte important în
sensibilizarea pentru frumos, exercitându-şi influenţa continuu. Curţile grădiniţelor trebuie
să ofere copiilor , de la primul pas .tabloul înviorător al ordinii şi curăţeniei: spaţiile verzi,
aleile, umbrarele sunt necesare. Plantarea si îngrijirea florilor, a pomilor şi copacilor
trezeşte simţul estetic al copiilor, şi, totodată cultivă dragostea pentru frumos. Holurile şi
7
sălile de grupă trebuie să ofere copiilor -prin culori, ornare, aranjarea mobilierului sau a
jucăriilor -o lecţie de armonie, simplitate, de bun gust şi eleganţă.
In realizarea educaţiei plastice trebuie să folosim opera sau creaţii cu valoare
autentica mai ales când e vorba de începători. Uneori , pentru motivul că sunt "mici",li se
oferă acestora dulcegării moralizatoare, lipsite de nefineţe de neconvingere, un fantastic
"construit care scârţâie din toate încheieturile, în general .banalităţi pentru cei mici. Astfel
copiii la rândul lor vor elabora lucrări minore, inestetice devenind "puerili, prostuţi" fiindcă
Ie-a fost tăiat avântul creaţiei.
Ca definirea educaţiei plastice să devină completă este necesară precizarea
obiectivelor urmărite aici în învăţământul preşcolar. Curriculum-ul de educaţie plastică este
destinat tuturor cadrelor şi părinţilor interesate de educaţia artistică a copiilor.

8
CAPITOLUL III

III.1. STRUCTURA UNIVERSULUI CROMATIC A OMULUI

Prin intermediul culorii, omul se apropie mai mult de obiectele şi fenomenele din jur,
îşi elaborează sentimentul unei comuniuni mai directe cu mediul. Culoarea este, fără
discuţie, un factor important de integrare în ambianţă, prin efectele emoţional-dispo-
ziţionale pe care le generează. în funcţie de paleta în care i se înfăţişează, omul trăieşte
contactul cu locurile şi peisajele ca desfătare şi încântare sau ca apăsare şi depresie, doreşte
să-1 prelungească şi să-1 perpetueze sau să-1 întrerupă şi să se îndepărteze. Asemenea mod
selectiv şi preferenţial de a reacţiona este condiţionat, fireşte, de posibilitatea obiectivă de
alegere, creată de diversitatea coloristică a universului în care trăim.
Această diversitate se realizează atît în spaţiu, cît şi în timp.Schimbarea locului atrage
după sine schimbarea impresiilor sau senzaţiilor de culoare, creandu-ne altă dispoziţie, alte
trăiri emoţionale; scurgerea timpului antrenează, la rândul ei, modificarea tabloului
coloristic în limitele aceloraşi coordonate spaţiale, influenţând în mod corespunzător asupra
dinamicii stărilor subiective interne.
Astfel, în raport cu omul, structura cromatică a universului are un caracter dinamic-
stratifioat : în fiecare moment de timp, ambianţa noastră ne oferă un tablou cromatic variat,
multinuanţat; rularea în spaţiu sau în timp ne aduce alte configuraţii, întocmai ca într-un
caleidoscop. In interiorul spaţiului cromatic general perceptibil, putem delimita două
segmente principale : .
Segmentul culorilor naturale se compune din totalitatea tonurilor şi nuanţelor cromatice şi
acromatice care pot fi generate în procesul perceperii obiectelor şi fenomenelor din natură,
aşa cum sunt date ele, în afara intervenţiei transformatoare a omului. In raport cu activitatea
noastră de percepţie, culorile naturale se împart în două grupe : culori de fond şi culori-
obiect (sau obiectuale), în general, câmpul nostru vizual este destul de limitat ca intindere
sau ca volum ; nu putem cuprinde dintr-o dată cu privirea mai mult de 5—6 obiecte. Ca
urmare, percepând prin segmentare sau decupare, în mod inevitabil, din multitudinea
culorilor din jur, vom releva, într-un moment sau altul, doar câteva, restul contopindu-se
într-o culoare generală de fond. în acelaşi timp, se poate vorbi de o culoare de fond care
caracterizează spaţiul larg în care trăim şi ne desfăşurăm activitatea : culoarea atmosferei
care ne înconjoară şi culoarea întinderii suprafeţei terestre pe care călcăm. De la început,
existenţa noastră este influenţată de acţiunea a doi factori, care ies din sfera controlului
nostru : ziua şi noaptea, lumina şi întunericul. Ziua ne oferă o ambianţă în care activitatea se

9
poate desfăşura optim, intensifică procesele metabolice şi funcţiile psihofiziologice
implicate în rezolvarea diferitelor tipuri de sarcini ; noaptea ne oferă o ambianţă în care raza
de desfăşurare a activităţii este considerabil redusă, scade tonusul psihofiziologic general şi
favorizează starea de pasivitate, de repaos. Fiecare din cele două genuri de ambianţă se
asociază cu o culoare de fond specifică, a cărei influenţă se face resimţită pregnant în dina-
mica stărilor subiective interne. Ambianţa diurnă se asociază cu culoarea galbenă
transparentă, strălucitoare a atmosferei, care condiţionează dispoziţia generală prielnică
activităţii, ne deschide în raport cu obiectele din jur şi ne stimulează să intrăm în contact cu
ele sau să acţionăm asupra lor. Ambianţa nocturnă se asociază cu albastrul-întunecat, care
ne îngustează orizontul şi exercită o influenţă frenatorie, înhibitorde asupra ritmului şi
amplitudinii proceselor psihofiziblogice interne, determinînd retragerea în sine, trecerea la
starea de repaos sau de pasivitate. Acestea sunt culorile de fond bazale, cu acţiunea cea mai
constantă asupra dinamicii comportamentului nostru ; li se mai spune heteronome, întrucât
controlează comportamentul din afară, neputînd fi controlate ele om.
Lor li se adaugă apoi culorile de fond ale ambianţei terestre generale, a căror tonalitate se
modifică, ele asemenea, independent de om, ca urmare a ciclurilor sezoniere. Acestea sînt :
verdele, portocaliul, griul şi albul. Fireşte, în funcţie de durata unui sezon sau a altuia ra-
porturile dintre ele variază : de exemplu, în regiunile polare albul precumpăneşte aproape în
mod absolut asupra celorlalte, în vreme ce în zonele ecuatoriale şi tropicale — ca dominant
se impune verdele, albul zăpezii şi portocaliul „ruginiră" vegetaţiei lipsind cu desăvîrşire.
Din acest punct de vedere,fondul cromatic cel mai variat şi, totodată, mai dinamic îl oferă
zonele geografice cu climă temperată. Fireşte, nu se poate nega că, în decursul unei lungi
perioade de timp, particularităţile cromatice de fond ale ambianţei nu au condiţionat şi
anumite constante ale profilului temperamental, îndeosebi de ordin afectiv, specifice
diferitelor zone geografice ; alături de temperatură, culoarea ambianţei naturale este, fără
îndoială, factorul dinamogen cel mai important care se imprimă în matricea generală a
componenţei dinamico-energetice a personalităţii.
Culorile-obiect sînt cele care se desprind, în contururi limitate, din contextul culorii de fond,
fiind asociate cu diferite segmente, suprafeţe sau lucruri individuale din natură. Dacă luăm
în consideraţie faptul că natura se compune din două mari sfere, biotică şi abiotică, atunci
putem vorbi de o varietate cromatică proprie organismelor vii şi de una proprie corpurilor
fizice neînsufleţite. Este evident că între cele două tablouri nu există o coincidenţă absolută,
căci acolo unde poate să coincidă tonalitatea modală, va diferi cu siguranţă nuanţa.
Deosebirile de structură dintre organisme şi corpurile fizice neînsufleţite determină
obiectiv şi deosebiri în filtrarea luminii şi, deci, fiecare se va prezenta percepţiei noastre
într-o înfăţişare cromatică distinctă şi inedită. în general, în trăirea subiectivă internă,
aceeaşi culoare asociată unei fiinţe apare într-o nuanţă mai caldă şi mai apropiată (.mai
intimă), decît asociată unui lucru neînsufleţit. Aceasta înseamnă că şi în experienţa noastră
cromatică culorile din natură dobîndesc valenţe deosebite în funcţie de specificul obiectelor
prin intermediul cărora le percepem, după cum şi invers, preferinţa şi afinitatea noastră
pentru un obiect sau altul sînt puternic condiţionate de tonalitatea şi nuanţa culorii lui.
10
în cadrul organismelor vii, diversitatea cromatică cea mai mare o întâlnim la plante,
îndeosebi la cele cu flori. Probabil că nu există o tonalitate sau o nuanţă din registrul
coloristic perceptibil pe care să nu o putem găsi în paleta florală. în regnul animal, registrul
cel mai variat îl întâlnim la păsări, peşti şi fluturi. Pe lîngă particularităţile specifice de
pigmentaţie .a învelişului exterior aceasta se explică şi prin roiul adaptativ al culorii la
aceste categorii de vieţuitoare — fie în funcţia reproducerii, fie în cea de apărare
(mimetismul).
In sfera abiotică, tabloul coloristic cel mai variat ni-1 oferă mineralele şi diferitele lor
combinaţii. Cum acestea nu se expun însă în „mod liber" percepţiei cotidiene, culoarea lor
se impune doar ca „obiect" de contemplare, nereprezentînd o caracteristică a ambianţei,
care să influenţeze direct dinamica stărilor noastre afective sau a comportamentului.
Cel de-al doilea segment al universului cromatic cei artificial este creat de om însuşi şi el
caracterizează ambianţa socializată (sau umanizată) începîncl cu locuinţa şi îmbrăcămitea şi
terminînd cu locul de muncă sau cu strada. Faptul că omul nu s-a „mulţumit" cu culorile pe
care i le oferea natura şi a trecut la producerea „independentă" a lor, pentru a le folosi în
scopul decorării dorite a obiectelor sau al înfrumuseţării ambianţei imediate în care trăieşte,
dovedeşte că el posedă o trebuinţă intrinsecă pentru culoare.permanent preocuparea pentru
lărgirea şi diversificarea atît a substanţelor colorante, cât şi a modurilor de colo-rare a
obiectelor. Structurarea acestei trebuinţe are la bază efectul primar pe care culoarea din
mediul ambiant natural îl produce asupra dinamicii stărilor psihofiziolo-gice interne şi care
se converteşte, treptat, într-o cerinţă activă de a căuta şi perpetua legătura senzorială cu ea
(culoarea), înainte de a descoperi procedeele tehnice de producere a coloranţilor artificiali,
omul şi-a satisfăcut această nevoie prin folosirea substanţelor din natură, îndeosebi a celor
de esenţă organică. Fireşte, acestea se dobîndeau cu multă greutate, din oare cauză sfera lor
de aplicaţie era foarte restrînsă. De culorile astfel obţinute putea beneficia doar un număr
mic de persoane, aflate în vârful ierarhiei sociale. De aceea, culoarea, folosită îndeosebi în
decorarea odăjdiilor şi obiectelor de podoabă, era considerată ca semn de distincţie şi de
nobleţe. Prin intermediul ei, se sublinia şi mai mult distanţa dintre ranguri, căpeteniile şi
reprezentanţii claselor dominante îşi exercitau forţa de impresionare psihologică asupra
omului de rînd. Multă vreme culoarea a servit ca unul din cele mai importante mijloace de
sacralizare, conferindu-i-se funcţia magică de a scoate din domeniul comunului pe cel
distins cu ea şi de a impune celor din jur sentimentul adoraţiei şi al revelaţiei.
Această funcţie s-a menţinut, în plan general, până la începutul dezvoltării industriei
chimice a coloranţilor odată cu care culoarea a pătruns pe scară largă în îmbrăcăminte şi în
decorarea locuinţelor. în prezent, numai prin convenţie, o anumită tonalitate sau nuanţă se
asociază cu un anumit rol sau instituţie socială, accesul şi circulaţia culorilor avînd un
caracter liber. Faţă de cele câteva zeci de nuanţe cromatice accesibile, cu multă greutate,
omului de acum două-trei sute de ani, omul contemporan are la dispoziţie un registru de mii
de culori, de cele mai inimaginabile nuanţe şi intensităţi. Prin urmare, dacă este să vorbim
de o mutaţie cu adevărat radicală în universul cromatic al omului, atunci aceasta se referă,
în primul rând, la segmentul artificial, care tinde să se suprapună şi să întreacă în diversitate
11
pe cel natural. Ca urmare, putem spune că omul de astăzi este mai puternic legat şi mai
dependent de culoare decît semenul său din epoca primitivă sau chiar de acum cîteva sute
de ani. Rezultă de aici că trebuinţa şi sensibilitatea faţă de culoare cunosc azi valori mai
ridicate decît în trecut şi dezvoltarea lor cea mai semnificativă s-a realizat în contactul
activităţii de producere şi utilizare „liberă" a culorilor artificiale. Un rol deosebit în reglarea
raporturilor cu culoarea artificială tinde să-1 joace sensibilitatea diferenţială, care se
concretizează în dezvoltarea gustului nu atât pentru tonalitate, cît mai ales pentru nuanţă.
Noi azi nu mai căutăm roşu, albastru sau verde ca atare, ci nuanţe ale lor. De asemenea, se
pare că omul contemporan prezintă o mai mare afinitate pentru nuanţele mai luminoase, mai
vesele, manifestă o mai pregnantă tendinţă de a contempla şi de a se delecta cu culoarea ,,în
sine", relativ detaşată de individualitatea obiectelor. Fireşte, la funcţia primară a
sensibilităţii, se alaugă cultura în raport cu culoarea, sistemul de criterii şi etaloane estetice
pe care individul şi-1 formează în contextul vieţii sociale. Simplul fapt că omul comunică şi
face schimb de impresii cu cei din jur despre gradul de „frumos" sau de „plăcut" al
diferitelor culori luate „în sine" şi al coloritului diferitelor obiecte duce la îmbogăţirea
experienţei individuale şi la diversificarea mecanismelor psihologice de filtrare şi
interpretare (A.Dicu- Functia gnoseologică a culorii in atnopsihologie). Deşi gusturile şi
preferinţele în materie de culoare diferă foarte mult de la un individ la altul, ele se
subordonează, totuşi, influenţei reglatoare a structurilor şi etaloanelor culturii elaborate
social-istoric, în raport cu semnificaţia şi valenţele utilitar-estetice ale culorilor.
Dimemiunea cea mai importantă pe care structurile socio-eulturale o conferă individului
este capacitatea de a descifra şi folosi limbajul şi semantica culorilor. Astfel, omul nu
trăieşte într-un cadrul oromatic neutru, ci într-o constelaţie de semnificaţii cromatice.
Tocmai de aceea, din momentul în care a început să dispună liber de culorile create de el şi
să le (utilizeze după scopul şi preferinţele sale, omul şi-a integrat-o ca pe unul din cele mai
importante mijloace de comunicare şi echilibru. Se poate astfel susţine că universul
oromatic pe care şi-1 crează omul însuşi tinde să ocupe un loc mai mare şi mai important în
viaţa sa decît cel pe care i-1 oferă natura. Prin el, pe de o parte, se compensează eventuala
sărăcie şi monotonie cromatică a ambianţei naturale, iar pe de alta, se afirmă capacitatea
omului de a controla „sfera de influenţău a culorilor şi de a o adapta în aşa fel, încât să
obţină stările şi efectele dorite(M.Albu-Chimia culorilor) Prin aceasta, în timp, se va
asigura o relativă independenţă faţă de acţiunea coloritului ambianţei naturale şi o depla-
sare în structura dinamico-energetică a profilului personalităţii în direcţia impusă de
efectele culorilor artificiale. Psihologia culorilor,ca disciplină experimentală şi aplicativă,
capătă sens de asemenea în contextul culorilor artificiale, unde se poate realiza un control
riguros atît asupra influenţelor-stimul, cît şi asupra efectelor lor la nivel individual. Şi, într-
adevăr, ea a luat o dezvoltare mai intensă de abia în prima jumătate a secolului nostru, prin
studiul sistematic al rolului şi valenţelor funcţionale ale diferitelor culori în cadrul formelor
concrete de activitate : activitatea de muncă în întreprinderile industriale, circulaţia rutieră,
procesul de învăţământ, urbanistică, elinică etic. în fiecare ddn aceste domenii se pune

12
în evidenţă tot mai pregnant influenţa deosebită pe care o are culoarea atât asupra
dispoziţiei psihice generale a omului cât şi asupra randamentului activităţii.

III.2. RAPORTUL DINTRE COLORITUL AMBIANTEI SI


DINAMICA ECHILIBRULUI PSIHOFIZIOLOGIC

Efectele culorilor asupra dispoziţiei şi tonusului activităţii au fost sesizate şi


folosite cu mult înainte de dezvoltarea cercetărilor experimentale şi a măsurătorilor speciale
de laborator.
Incă de la apariţia sa, omul a trăit şi sa dezvoltat istoriceşte sub influenţa
permanentă a unei anumite ambianţe de culoare. Tonalităţile şi nuanţele cromatice ale
acesteia şi-au înscris adânc amprenta nu numai asupra trăirilor emoţionale de moment, ci
şi asupra modului general de atitudine şi reiaţionare cu universul. Constantele dominante
ale ambianţei cromatice au dus la formarea, prin consonanţă, a unor costante
corespunzătoare alegerii şi profilului echilibrului psihofiziologic general, la crista-
lizarea unor particularităţi tipologice de esenţă filogenetică-istorică. Sobrietatea,
introversiunea, calmul, vivacitatea, expansivitatea, comunicativitatea etic. ca trăsături
bazale ale tabloului temperamental propriu diferitelor grupări etnice din cadrul
diferitelor zone geografice, sunt condiţionate, într-o bună măsură, şi de specificul ambianţei
cromatice. Deci, vorbind despre raportul dintre om şi culoare, trebuie relevată, în primul
rând, această condiţionare a caracteristicilor constante de fire, care s-a realizat şi se
realizează în decursul timpului. Ea nu poate fi verificată decât la nivel grupei, în
succesiunea generaţiilor. Aşa cum am arătat, ambianţa naturală poate varia semnificativ
atît în ceea ce priveşte tonurile, cât şi nuanţele aceloraşi tonuri cromatice. Psihologic,
aceste deosebiri se codifică în structuri de fire diferite. Nu se poate afirma că vieţuirea
milenară într-o ambianţă caracterizată prin tonuri şi nuanţe sumbre, închise, se asociază cu
aceleaşi efecte psihofiziologice ca locuirea într-o ambianţă cu colorit deschis, transparent,
înviorător. De asemenea, nu se poate presupune că o ambianţă cu un colorit monoton
generează aceleaşi stări şi efecte psihofiziologice ca şi una variată, multicoloră. Rezultă,
prin urmare, că specificul influenţei ambianţei cromatice asupra omului trebuie
apreciat după trei indicatori principali : tonul cromatic, nuanţa şi gradul de varietate
cromatică.
Considerând acum că omul a căutat şi s-a instalat în asemenea zone geografice
(climaterice), în care putea dobândi mai uşor cele necesare existenţei, se poate presupune
că, de la început, el a fost supus în mod constant acţiunii a patru culori ambiantale de bază :
două din ele heteronome, care i-au influenţat şi controlat comportamentul pe deasupra
voinţei lui, galbenul atmosferei diurne şi albastrul întunecat al atmosferei nocturne, şi două
13
zise autonome, pe care le putea avea relativ sub controlul său — roşul sîngelui şi focului şi
verdele vegetaţiei. Aceste patru culori fiind considerate primare din punct de vedere
psihologic, în raport cu ele, s-a elaborat un mod de reacţie comun în ceea ce priveşte semnul
: de activare sau de inhibare (depresie), de incitare sau de relaxare şi apărare. Astfel,
culorile heteronome au fost asociate cu starea de activitate (galbenul diurn) şi de repaos
(albastrul) ; cele autonome au fost asociate cu două comportamente adaptative specifice :
comportamentul ofensiv (roşul) şi comportamentul defensiv (verdele). în raport cu mediul
înconjurător, omul primitiv manifesta, prin excelenţă, aceste două forme de
comportament : sau "se alia în situaţia de atacant, vânând animale sălbatice, sau în cea de
victimă, trebuind să se apere, să se ascundă. în plan psihofiziologic, se constată că acţiunea
roşului intensifică procesele de ardere din organism, accelerează circulaţia sângelui, creşte
intensitatea tonusului muscular, provocînd starea de încordare şi contracţie, creşte viteza de
reacţie, condiţionînd un comportament îndreptat spre exterior. (Un asemenea efect se
constată nu numiai la noi, ci şi la animalele care percep culoarea roşie). Dimpotrivă,
culoarea complementară verdele facilitează procesele psihofiziologice care stau la baza
comportamentului de autoconservare şi apăsare ; direcţia de desfăşurare este dinspre
exterior spre sine.
Reacţiile la culorile primare ale ambianţei posedă stabilitatea cea mai mare şi
sunt cel mai greu reglabile pe calea condiţionării, a învăţării. Tocmai aceasta a şi dus la
formularea ipotezei că sunt determinate nu individual, ci filogenetic „ancestral".
în autogeneză, sunt de asemenea cele dintîi care se manifestă cu pregnanţă
specifică. Ele se conservă ereditar, în codul genetic, şi au o dublă integrare : una la nivelul
sistemului nervos vegetativ şi alta la nivelul sistemului nervos central.
Integrarea la primul nivel exprimă legătura înnăscută cu culoarea primară
corespunzătoare ; integrarea la cel de-al doilea nivel reprezintă subordonarea verigii declan-
şatoare a comportamentului extern mecanismelor controlului conştient. Prin intermediul
acestora, omul devine capabil ca, în ciuda transformărilor psihofiziologice interne, să decidă
în mod deliberat asupra modului de a acţiona în afară.
Specificul acţiunii culorilor primare ale ambianţei naturale se conservă şi în
cadrul ambianţei „artificiale". Astfel, încăperile albastru-întunecate favorizează dezvoltarea
proceselor de inhibiţie şi de încetinire a ritmului activităţii ; încăperile luminoase în
tonalitate galbenă stimulează şi întreţin starea de vigilenţă, sporesc capacitatea de
mobilizare şi concentrare a atenţiei ; încăperile verzi predispun la relaxare, contemplare,
meditaţie ; încăperile colorate în roşu irită, incită, provoacă la acţiune, îndeosebi în plan
motor.
Se dovedeşte că cele patru culori primare au fost şi cele dintâi pe care omul a
căutat să le reproducă pe cale artificială şi să le utilizeze în scopuri practice. Aceasta se
explică tot prin rezonanţa profundă pe care ele şi-au creato în structura
psihocomportamentală. Dacă, sub influenţa acţiunii lor, toţi oamenii, indiferent de sex şi
vârstă, pun în evidenţă stări şi reacţii de acelaiş tip (semn), gradul de afinitate şi de
preferinţă subiectivă poate să difere în limite foarte mari. De exemplu, deşi verdele
14
predispune la relaxare, bună dispoziţie etc, într-o clasificare preferenţială, el poate fi pus în
uma griului sau maroului. La fel, roşului sau albastrului, care au un efect psihofiziologic
foarte pregnant, pot să le fie preferate alte culori, mai ambigu sau neutre. Prin urmare,
afirmînd că culorile primare au o acţiune „necondiţionată" şi universală asupra omului, nu
trebuie să înţelegem cumva că ele vor ocupa obligatoriu şi primele locuri, în scalele
preferinţelor subiective. între cele două aspecte — efectul ca atare al culorii şi toleranţa sau,
mai exact, preferinţa individuală pentru culoare — nu există necesarmente o coincidenţă.
De aceea, rămîne încă de studiat care este modul cel mai eficient de a folosi culoarea în
scopul optimizării activităţii luînd în consideraţie efectul psihofiziologic necondiţionat sau
atracţia, afinitatea şi preferinţa subiectivă ? Judecând după criterii pur psihologice, s^ar
părea că al doilea mod este mai eficient. Realizarea lui este însă mult mai dificilă din cauza
diferenţelor interindividuale prea mari, de care nu se poate ţine seama întotdeauna.
O a doua categorie o constituie culorile auxiliare sau secundare — toate, în
afara celor patru menţionate mai sus. Ele se caracterizează fie prin efecte care se integrează
ca semn efectelor provocate de culorile primare, fie prin-tr-o relativă neutralitate. Dacă
luăm în consideraţie faptul că cele primare ocupă punctele nodale ale registrului perceptibil
(roşu — segmentul extrem din dreapta, albastrul— segmentul aproape extrem din stînga,
galbenul şi verdele segmentul din mijloc), atunci putem spune că cele auxiliare se interpun
şi acoperă fâşiile dintre cele primare. Este atunci evident că ele nu vor determina efecte
absolut distincte şi inedite, ale căror trăsături să nu poată, fi regăsite în efectele culorilor
primare. Dar tocmai de aceea, din punct de vedere practic, rolul lor nu este mai puţin
important, servind ca mijloc de modulare şi permiţând lărgirea sferei de control asupra
efectelor determinate de cele dintâi. Astfel o culoare primară, mai puţin preferată sau
respinsă în plan subiectiv, poate fi înlocuită cu una auxiliară preferată şi avînd, în esenţă,
acelaşi efect psihofiziologic. Prin intermediul culorilor auxiliare, se poate corela mai bine
aspectul obiectiv—influenţa necondiţionată a culorii cu cel subiectiv rezonanţa afectivă şi
afinitatea individului în raport cu ea.
În general, în condiţiile actuale, omul nu este supus în exclusivitate numai acţiunii
culorilor primare sau numai a celor auxiliare. Ambianţa în care-şi desfăşoară activitatea se
caracterizează, de cele mai multe ori, printr-o culoare mixtă, rezultată din combinarea şi
amestecul mai multor culori, „individuale" sau „pure". Totodată, la efectul ca atare al
culorilor „în sine" se adaugă şi efectul determinat de raportul şi interacţiunea dintre ele.
Date în contiguitate spaţială sau temporală, diferitele culori influenţează una asupra.
celeilalte, modificîndu-şi uneori semnificativ, parametrii iniţiali de tonalitate, saturaţie şi
luminozitate. Atât în ambianţa naturală, cât şi în cea pe care şi-o creează omul însuşi, se
întâlnesc frecvent fenomenele de contrast, care pot amplifica, atenua sau schimba complet
natura efectelor provocate de acţiunea culorilor luate separat. Prin ineditul trăirilor pe care
le favorizează, prin schimbările neaşteptate ale înfăţişării cromatice obişnuite a obiectelor
cunoscute din jur, contrastul se înscrie ca unul din factorii cei mai importanţi de reglare a
raporturilor noastre cu realitatea extenua. El este, înainte de toate, un mecanism de generare
a unor nuanţe care nu pot fi nicicum obţinute numai în contextul culorilor singulare, în al
15
doilea rând, îmbină într-o structură unitară, mai complexă, efectele proprii fiecărei culori
individuale, menţinând mai mult timp activ interesul pentru obiectul sau situaţia perceptivă
dată. în fine, în al treilea rând, se poate spune că el răspunde direct nevoii de diversitate
cromatică pe care omul o manifestă în mod irezistibil.
Datorită diversităţii cromatice pe care o prezintă, natura oferă o gamă largă de
fenomene de contrast, multe din ele făcând obiectul unei contemplări şi admiraţii speciale
şi, implicit fiind surse de veritabilă încântare şi desfătare estetică.
Pe primul plan, se evidenţiază contrastul dintre culoarea generală de fond şi
culoarea complementară ei. Adaptarea faţă de cea dintâi creşte acuitatea sensibilităţii
ochiului pentru cea din urmă care se va percepe într-o nuanţă contrastant mai vie şi mai
proaspătă. Vara culoarea de fond verde a câmpului, într-o atmosferă diurnă senină si
transparentă, conferă .Obiectelor de culoare cenuşie — trunchiurilor copacilor, drumurilor
etc. — o tonalitate complementară brun-roşcată, acestea impunându-se, cu multă pregnanţă
atât percepţiei, cât şi trăirii emoţionale. Pe acelaşi fond, obiectele de culoare roşie capătă o
nuanţă de gri, devenind mai uşor contemplabile (soăzînd forţa lor de excitare-iritaire), cele
albastre câştigă în luminozitate, iar cele galbene, în saturaţie. Astfel, printr-o asemenea
asociere, se obţin efecte mult mai complete, cu valenţe psihologice mult mai bogate, decât
dacă fiecare din culorile menţionate ar fi percepută separat.
Un fenomen contrastant, cu forţă de impresionare deosebită, este cel care ia
naştere la nivelul coroanei copacilor, ca urmare a distribuirii inegale a intensităţii luminii
solare. Se formează adevărate grupuri şi straturi cromatice de luminozitate şi saturaţie
diferită. De obicei, frunzele sunt iluminate mai intens dintr-o parte. Reflectând parţial
lumina, suprafaţa respectivă va căpăta o luminozitate mai mare şi o nuanţă mai cenuşie.
Dacă noi privim coroana copacului din direcţia căderii razelor solare, efectul cromatic se
diversifică prin adăugarea la culoarea de bază-verde a unei tonalităţi de albastru ; dacă o
privim din direcţia opusă, culoarea auxiliară va fi galbenul, în fine, datorită fenomenului
difuziei, care la nivelul frunzelor este foarte puternic, iau naştere aureolele cromatice de
tonalitate portocalie sau albastru-violet, care amplifică şi mai mult efectul culorii de bază.
Schimbându-ne poziţja şi distanţa, putem să ne delectăm, din punct de vedere coloristic, cu
un copac, întocmai ca şi cu un caleidoscop.
Un efect inedit îl determină şi contrastul care se formează la îmbinarea
şesurilor şi colinelor. Datorită perspectivei aeriene, crestele dealurilor devin, pe măsură ce
se îndepărtează, tot mai luminoase, pentru a se pierde apoi într-o perdea ceţoasă-alburie.
De-a lungul pante lor, se pune în evidenţă o suită de trepte care contrastează prin
luminozitate şi saturaţie, creînd tabloul unei diversităţi cromatice, care se întinde între
verdele-al-buriu şi verdele-albăstrui.
Iarna, pe fondul culorii dominante a albului zăpezii, culorile cenuşii ale
copacilor devin mai întunecate, acoperişurile roşii ale caselor — mai saturate şi mai strălu-
citoare. Schimbarea intensităţii iluminatului reprezintă un fel de „manivelă", prin a cărei
întoarcere se schimbă spectacular tabloul cromatic, al ambianţei, punîndu-se în evidenţă alte
şi alte contraste (M.Minnaert-Lumina si culoarea in natura) Cine n-a stat îndelung să
16
admire un răsărit sau un asfinţit de soare, delectîndu-se cu jocurile de culoare pe care le
generează din abundenţă ? Şi repetate, zi de zi, aceste fenomene nu dăltuiesc ele oare
trăsături semnificative ale modului nostru general de a simţi şi reacţiona fără îndoială că da.
Dacă asemenea trăsături se integrează şi în structurile de conţinut ale profilului
personalităţii sau numai în cele dinamdco-ener-getice este o altă problemă, a cărei rezolvare
reclamă cercetări foarte îndelungate.
În concluzie, putem afirma următoarele privind influenţa ambianţei cromatice
asupra echilibrului psihofiziologic general al omului :
a) Stimulează tendinţa spre acţiune, energetizează şi tonifică, sporeşte
capacitatea de lucru, favorizează buna dispoziţie ;
b) frînează, diminuează şi încetineşte ritmul activităţii, scade tonusul
emoţional-afectiv sau favorizează trăirile de semn negativ ;

c) relatează, deconectează şi facilitează procesul de restabilire a optimumuilui


psdhofiziologie de foind, necesar bunei desfăşurări a activităţii ulterioare ;
d) influenţă neutră, care nu schimbă în mod semnificativ, nioi într-o direcţie,
nici în cealaltă, valorile date ale coordonatelor psihofiziologice de bază.
Rezultă, deci, că, potrivit efectului psihofiziologic pe care-1 provoacă, culorile
pe care le percepem în ambianţă, fie cea naturală, fie cea artificială, se împart în patru grupe
principale :
1) stimidatoare-excitatoare : roşul, roşul-portocaliu şi galbenul,
2) depresoare-inhibitoare : albastru-întunecat, violet şi negru ;
3) deconectante : verdele şi în parte albul;
4) neutre în general, toate nuanţele de gri.
Cum, în condiţiile vieţii obişnuite, acţiunea acestor grupe de culori se succede, omul
trecînd permanent din sfera uneia în sfera celeilalte, nu avem de-a face cu stări stagnante de
un gen sau altul, ci de regulă, cu o dinamică mai mult sau mai puţin echilibrată. Cu cît
succesiunea influenţelor proprii grupurilor de culori menţionate se adecvează mai bine la
ciclul şi programul activităţii noastre, cu atît echilibrul efectelor corespunzătoare va fi mai
bun. Dacă între fazele ciclului vital şi tipul influenţelor cromatice apar discrepanţe, efectul
va fi de fiecare dată negativ. De exemplu, se constată că roşul devine iritant şi perturbator
dacă acţionează în perioada de odihnă, iar albastrul-închis şi negrul devin perturbatoare
dacă se declanşează în momentul desfăşurării activităţii, în ambele cazuri apărînd starea
subiectivă de disconfort, insatisfacţie.
Optimizarea ambianţei cromatice presupune, în primul rînd, adecvarea şi punerea ei
în concordanţă cu principalele faze ale ciclului vital al omului şi cu conţinutul sarcinilor din
diferite domenii de activitate. Iar o asemenea operaţie, fireşte, este mai uşor de realizat în
raport cu ambianţa artificială, pe care şi-o creează de la început omul, decît cu cea naturală.

17
III.3. FUNCŢIILE CULORILOR

La baza acestei clasificări, trebuie puse două criterii: unul de ordin relaţional şi al
doilea de ordin genetic. Necesitatea alegerii unui criteriu relaţional este dată de faptul că,
aşa cum am văzut, culoarea nu este, ca atare, o proprietate intrinsecă a obiectelor, existentă
independent de subiect, ci ea ia naştere numai în cadrul relaţiei perceptive. Considerînd că
relaţia se stabileşte în dublu sens de la obiect către subiect şi de la subiect către obiect — se
vor delimita două categorii principale de funcţii ale culorii ; a) funcţiile „impresive" şi b)
funcţiile „expresive". (într-un fel, situaţia este similară cu cea a orjgianizării şi funcţionării
limbajului, unde se distinge limbajul „impresiv" şi limbajul „expresiv"). Funcţia impresivă
rezultă din suportul suhstanţial-energetic al culorii şi ea constă din ansamblul „efectelor" de
ordin psihofiziologic şi comportamental care ia naştere la nivelul individului, în cadrul
relaţiei perceptive date. Ea exprimă, deci, dependenţa dinamicii subiective interne de
dinamica obiectivă externă sau, mai concret, dependenţa omului de culoare. Funcţia
expresivă derivă din caracterul activ al subiectului în raporturile sale generale cu lumea
externă, din capacitatea lui de a returna, în forma acţiunilor modelatoare-transformatoare,
influenţele obiectelor din jur şi de a le transforma în mijloace sau scopuri ale activităţii sale.
Prin urmare, în cazul dat, aceasta ar însemna dependenţa culorii (a valenţelor sale
istrumentale) de om. Astfel, prin funcţie de expresie vom înţelege totalitatea semnificaţiilor
şi destinaţiilor pe care omul le stabileşte sau le conferă culorilor percepute. Fireşte, întrucît
însăşi relaţia perceptivă este bilaterală, cele două categorii de funcţii se corelează şi se
condiţionează reciproc, trecînd una în cealaltă : orice funcţie impresivă constituie premisa
psihologică pentru o funcţie expresivă, iar, la râîndul său, orice funcţie expresivă are o
finalitate impresivă.
Cel de-al doilea criteriu este impus de însuşi caracterul evolutiv al rolului culorii în
contextul vieţii şi activităţii omului. Corespunzător, se vor delimita alte două categorii mari
de funcţii — primare şi secundare sau derivate. Funcţia primară rezidă în influenţa
necondiţionată a culorilor asupra dinamicii psihofiziologice a omului, fără. A fi necesară
medierea din partea unei experienţe anterioare sau a activităţii învăţării. Funcţia secundară
rezidă în lărgirea sferei, pe de o parte, a influenţei culorilor pe de altă parte, a utilizărilor ei
de către om, ca urmare a unui proces de evoluţie social-istorică sau individual-ontogenetică.
Corelând cele două criterii, se poate afirma că, în principiu, funcţiile impresive
sunt primare (din punct de vedere genetic) în raport cu cele expresive, acestea fiind, deci,
secundare. Totodată, însă, categoriile delimitate pe baza criteriilor menţionate sunt reciproc
intersectabile. Astfel, în cadrul fiecărei categorii desprinse prin aplicarea unui criteriu, se
vor găsi elemente din ambele categorii identificabile prin aplicarea celui de al doilea
criteriu.
Obţinem în final următorul tablou :

A. Funcţii impresive primare ;


B. Funcţii impresive secundare ;
18
C. Funcţii expresive primare ;
D. Funcţii expresive secundare.

A. În prima grupă se includ două funcţii principaie :


1) declanşarea reacţiilor nespecifice de orientare-explorare, proprie în aceeaşi măsură
(cu diferenţe mici de intensitate) tuturor culorilor, care, în situaţia dată, îndeplinesc condiţia
noutăţii, şi
2) declanşarea modificărilor fiziologice şi psiho'fiziologice (afective, motorii, în planul
atenţiei, imaginaţiei etc.) specifice, diferenţiate după semn şi direcţia de desfăşurare de la
culoare la culoare. Supu-nînd un subiect acţiunii unei culori, se pot înregistra ambele ' tipuri
de reacţii : în primele momente — cele nespecifice, iar apoi, cele specifice.
B. În cadrul celei de-a doua grupe, putem delimita funcţiile : 1) de semnalizare, culoarea
servind ca stimul condiţionat pentru reglarea celor mai diferite tipuri de
comportamente
2) de evocare preferenţial : în raport cu fiecare culoare se elaborează o anumită experienţă
afec tivă, de semn pozitiv sau negativ, care face ca acţiunea uneia sau alteia, pe lîngă
modificările psihofiziologice necondiţionate, să reactualizeze reacţia de preferinţă sau res
pingere corespunzătoare ;
3) de evocare semantică : percepînd culoarea în diferite contexte de viaţă şi activitate, omul
va pune în evidenţă comportamente special elaborate, potrivit semnificaţiei cu care a fost
asociată culoareadată. Această funcţie devine realizabilă prin intermediu unor operaţii
cognitive de interpretare şi decodificare informationa.
C. Ca funcţie expresivă primară, pentru a nu lăsa categoria dată ca mulţime vidă, am
putea indica utilizarea culorii ca semnal condiţionat, prin asocierea ei cu stări de necesitate,
acţiuni şi situaţii concrete, particulare, actuale. Această proprietate de semnalizare a culorii
s-a impus omului din primele momente ale apariţiei şi existenţei sale şi ea se relevă aproape
de la sine, fără un proces prealabil de învăţare.
D. Categoria funcţiilor expresive secundare reuneşte toate rolurile de designare, transmisie,
comunicaţie pe care omul le-a atribuit şi le atribuie culorilor. Mai concret, am putea releva
funcţia de comunicaţie şi expresie afectivă şi funcţia de comunicaţie şi expresie cognitiv-in-
formaţională. In primul caz culoarea este folosită de om pentru a-şi exprima trăirile
circumstanţiale sau sentimentele stabile fie în raport cu sine însuşi, fie în raport cu
altcineva. Se spune astfel că nu numai sufletul omului reflectă culoarea, ci şi culoarea
reflectă sufletul omului (starea sa sufletească). Alături de muzică, culoarea reprezintă unul
din cele mai importante mijloace prin care omul îşi proiectează şi-şi exteriorizează dinamica
structurii afective : îşi alege tonurile şi nuanţele îmbrăcămintei, ambianţei imediate după
firea sa generală — expansivă, veselă, bine dispusă sau închisă, deprimată, tristă etc. şi
după trăirile pe care le încearcă într-un moment sau altul.
Funcţia de expresie cognitiv-informaţională este mediată de semnificaţiile care i s-au
atribuit sau i se atribuie culorii într-o situaţie comunicaţională sau alta. Avem, pe de o parte,
utilizarea culorii ca simbol de recunoaştere şi identificare —culoarea uniformelor, cu-
19
loarea(culorile) drapelelor-ernblemelor etc. —, iar pe de alta, utilizarea ei ca literă sau semn
în procesul general de comunicaţie — culoarea în sistemul semnelor de circulaţie, culoarea
în transmiterea diferitelor mesaje, pe baza unor coduri şi a unor cifruri dinainte stabilite,
culoarea ca alfabet al unuia din cele mai complexe limbaje — limbajul artei (picturii). în
toate cazurile funcţiilor de expresie, după cum se poate observa, culoarea apare ca mijloc
sau mediator între un subiect, în ipostaza de agent sau de emiţător, şi un destinatar, concret,
sau propus, în ipostaza de receptor al conţinuturilor emoţionale şi informaţional-ideative
emise de cel dintâi. Atunci, se poate apune că una şi aceeaşi culoare îndeplineşte o funcţie
expresivă, în raport cu un subiect, şi una impresivă, în raport .cu un altul. Aceasta dovedeşte
reversibilitatea celor două tipuri de funcţii şi natura comunicaţională a întregii noastre
experienţe în sfera culorilor.

CAPITOLUL IV

IV.1. ARTA COPIILOR – PARTICULARITATI DE EXPRESIE

Sensibilitatea artistică se modulează aşadar numai prin educaţie specifică. Premisa ei


biologică este — aşa cum am văzut — de natură ereditară ; fiecare se naşte cu acele con-
diţionări pe care le-am numit „simţuri plastice ereditare" sau „matricea ereditară" a
sensibilităţii. Proporţiile dintre ele, precum şi dintre acestea şi celelalte componente
dobîn-dite ale sensibilităţii artistice, dau formula de expresie plastică a fiecărei
individualităţi. Prin această formulă orice om normal este un posibil creator ; ca să şi
devină realmente, aceasta depinde de educaţie, de cultura plastică asimilată ; doar geniile
sînt dotaţii de excepţie.
Predispoziţia, matricea bio-fiziologică a sensibilităţii se poate afirma şi spontan, în
anumite condiţii endo şi, mai ales, exogene. Problema e de a o transforma în sensibilitate
artistică, adică de a o dezvolta în aşa fel încît maturizarea, îndeosebi maturizarea
intelectuală, să depindă de ea, de impregnarea cu ea, de omogenizarea cu ea.
Manifestările precoce — de a mâzgăli, de a contura, de a modela — sunt cât se poate de
fireşti; ele dovedesc prezenţa simţurilor plastice ereditare la toţi copiii. Educaţia prin artă
vine doar în întâmpinarea lor. Şi nu numai a lor. Depinde însă cum ; pornind de la
20
sugestiile vizuale sau tactile ale „motivelor" (subiecte, obiecte) sau de la potentele
gramaticale sau de expresie ale culorii, liniei, formei spaţiale ? Aceasta este marea
problemă a noii educaţiei.Dar, vorba lui Rousseau, „decît un profesor care i-ar da copilu-
lui să imite numai imitaţii şi să deseneze după desene", e de preferat ca acesta „să aibă
ochii în vârful degetelor" ( Rousseau, J. J. Teste pedagogice alese)
In fapt, toţi copiii vopsesc, colorează, conturează, se folosesc de orice material sau
instrument care la oferă posi bilitatea de a picta, ciopli, modela etc, de la vârste ante-
preşcoilare chiar. De ce se ignoră sensul real al acestor manifestări spontane, profund
umana lor aspiraţie instrumentală, gramaticală, nevoia de a comunica astfel şi nu de a
imita, copia ?! De-altfel, cine nu manifestă spontan vreo pornire în acest sens până la
vârsta de 2—3 ani, e semn clinic evident că se întâmplă ceva cu funcţiile generale ale
creierului lui şi în mod special cu funcţia plastică. Aici nu luăm în discuţie aspectele
patologice. Subliniem doar că în orice etapă de viaţă, la orice vârstă biologică,
lucrările care nu sunt făcute cu intenţia (declarată sau nu) de a fi oferite drept opere de
artă, devin documente de psihodiagnostic cu numeroase şi preţioase informaţii din
zone corticale altfel greu de investigat . „Bolnavul mental desenează sau pictează cu
părţile normale ale per-sonalitaţilor sale, exprimînd în aceste producţii părţile sale
morbide" ( C. Enăchescu, Psihologia…).

Revenind la cazurile normale, întrebarea esenţială care s-a pus mereu îşi pe care ne-o
punem şi noi se referă la ce sunt, ce semnificaţie şi mai ales ce valoare au aceste mani-
festări din prima copilărie şi chiar de mai târziu. Sunt oare doar autoexprimări
involuntare ? Dacă ar fi aşa, conceptul de artă a copiilor (sau de „artă infantilă" cum
impropriu i se mai spune) nu ar mai avea sens. Ca demers inerent formativ , orice act,
chiar şi cel de la 2—3 ani, este cu prioritate un act voluntar, cel puţin ca voinţă de a
încerca ,acea facere, de a forma pentru a forma şi, mai ales, de a gândi forma în timpul
activităţii de formare şi nu — cum eronat s-a crezut „de pe margine" — de a se fi
anticipat pe de-a-ntregul raţional şi imaginativ, forma motivului subiectului. . .
Aţi privit vreodată un copil mic lucrînd cu pensula sau cu alt instrument, care se opreşte
la un moment dat surprins descoperind că a reuşit forma unui anumit lucru pe care
uneori nici nu-1 poate verbaliza corect ? Pornirea lui gestuală poate fi asemănată cu ceea
ce americanii au numit „action-painting" (pictură acţiune), maniera de a elabora, de-
acum clasică, afirmată de pictori renumiţi ca Jackson Pollock ori Hans Hartung.
In general, actul de a forma al copilului este similare,mai ales în prima copilărie —
acelor spontane „faceri" de artă, în fond, nişte gesturi libere, fără posibilul blocaj al
judecăţii logice, asemănătoare ,doar ca manifestare stereotipiilor dinamice de tipul
mersului, cititului etc. Ceea ce se obţine sau mai bine-zis se descoperă la un moment dat,
rezultatele acestor spontane „impulsuri" în fond nişte „întâmplări fericite", deşi puţin
previzibile de la început pot fi considerate forme plastice la sfârşitul unui şir de încercări
cristalizate treptat deopotrivă în timpul jocului infantil „de-a creaţia", ca şi în procesul de
21
elaborare al artistului de profesie. Astfel de demersuri pornite ca nişte tatonări libere,
spontane ale materiei au în arta profesionistă menirea să incite fantezia, să deblocheze
forţele creatoare potenţiale, să pună în mişcare spontaneitatea artistică, iar dacă depăşesc
condiţia unor simple sugestii sau puncte de pornire ajung, ca atare, aparent nefinite, să
fie considerate opere de artă. In acest ultim caz ele nu sunt ca şi la copii mai puţin
valoroase doar pentru că au rezultat altfel decât dintr-o elaborare minuţioasă şi îndelung
gândită ; momentul acela în care se opreşte activitatea de formare spontană, gestuală,
fără a fi tot timpul sub controlul raţiunii ca dealtfel şi în arta în care elaborarea
deliberată nu este întru totul lipsită de accidente sau întîmplări revelatoare este un au-
tentic act de valorizare. El vine de la cel mai în măsură să fie propriul său critic,
creatorul de artă. Dar spre deosebire de artistul profesionist, copilul are nevoie de un
specialist care să-1 înveţe cînd anume să se oprească pentru a întemeia la timp acest act
valorizator, de încheiere.
Dealtfel, acesta ca şi artistul nu-şi imaginează în totalitate şi clar acel moment final,
rezultatul, şi apoi să-1 execute, pentru că în timpul procesului de formare-creare el face
încercări nu numai în legătură cu forma, ci şi cu modul de a o forma. Şi mai este ceva.
Copilul, stăpînit de acea stare neverbalizată de a face ce-i place, ajunge la artă la început
întîmplător şi numai apoi deliberat — la cei mai dotaţi — în ambele situaţii însă prin
exersarea perseverentă a limbajului artei. Doar în acest sens se poate afirma că arta co-
piilor, aceea care rezultă în timpul exersării practice a elementelor de limbaj cu asistenţa
discretă a educatorului de artă, este involuntară. Iar când ţinem noi, adulţii, cu tot
dinadinsul ca ei să-şi explice de ce fac ceea ce fac, ne dau, tot involuntar, usturătoare
lecţii de inoportunitate. Din păcate, chiar unii cercetători ai educaţiei prin artă, ca
dealtfel marea majoritate a oamenilor, limitează conceptul de limbaj al artei copiilor la
semne şi la motive, deci la vocabular, la semiotică întâi, ca deformare ; artistul plastic
deformează deliberat, urmărind cu orice preţ expresivitatea ; copilul deformează şi el,
dar din cu totul alte motive ; afective disproporţionînd sau exagerînd ceea ce-i place sau
iubeşte mai mult; unii, din motive de „loc" pe care îl au la dispoziţie sau le-a rămas liber
în spaţiul plastic adică din motive reciproc concesive deci topologice ; alţii, din motive
pe care le vom numi tensionale, aceştia preferind instinctiv suprapunerile, intersectările
etc. ;
Arta copiilor a fost văzută şi ca modalitate de imitare a artei profesioniste. în realitate, nu
copiii copiază, nu ei „se inspiră", ci mai degrabă invers. Sigur, nu excludem imitaţia ca
metodă de învăţare empirică, specifică dealtfel educaţiei spontane, familiale, în general
nesistematice. Pe ea s-a bazat întreaga devenire socială a fiinţei umane în preistoria ome-
nirii ; pe imitaţie se bazează şi astăzi emulaţia maselor. Ea rămâne posibilă în cadrul
educaţiei sistematice atâta timp cât aceasta are loc în colectiv, iar activitatea practică, de
atelier nu este — nici nu poate fi — strict individuală. Frica de imitaţie este o
prejudecată. Nu imitaţia duce la denaturare, la nivelare, la egalizare fără identificări, ci
stereotipiile educaţiei . Dar să dăm imitaţiei ceea ce-i aparţine. Exersarea unui procedeu
tehnic sau a posibilităţilor de expresie ale unui element de limbaj se face cu concursul
22
aceleiaşi tendinţe naturale a fiecărui copil de a se simţi în siguranţă dacă se exprimă în
modalităţi comune cu ale celorlalţi sau încercând „instrumentele" altora. Doar în acest
sens imitaţia îşi are raţiunea de a fi acceptată de tehnologia didactică a noii educaţii prin
artă, şi numai ca fază de tatonări sau încercări tehnologice transmise de „şeful" de atelier
pentru „colegii" de atelier sub formă de demonstraţii sau explicaţii. Oricare alt fel de
imitare a artei profesioniste este nu numai inoportună, ci şi dăunătoare : i-ar atrage pe
copii într-o acţiune pentru care nu sunt suficient de pregătiţi s-o înţeleagă, n-ar avea nici
forţa intelectuală şi nici experienţa plastică să-i refacă drumurile ; orice predispoziţie,
oricît de bine „echipată" ar fi, s-ar veşteji înainte de „îmbobocire".
O atitudine realistă de apreciere a artei copiilor ar fi tocmai contrariul : de la copil, de la
mijloacele de expresie ,instrumentele exersate şi de la criteriile vîrstei spre exigenţele
care să rezulte numai şi numai din problematica asimilată, devenită ceea ce am numit
calificarea sau instrumentarea spontaneităţii, a manifestărilor involuntare ale sen-
sibilităţii, ale simţurilor plastice ereditare. în acest fel, pentru marea majoritate a
oamenilor, arta plastică rămâne doar o achiziţie culturală sau o atitudine în concordanţă
cu exigenţele artei ceea ce nu e deloc puţin.

IV.2. CULOAREA CA MIJLOC DE EDUCAŢIE ESTETICĂ

Educaţia estetică reprezintă unul din obiectivele esenţiale ale procesului de învăţământ.
Ea trebuie să îmbine într-o structură funcţională unitară două verigi : cea
conceptual-interpretativă şi cea emoţional-afectivă. Domeniul principal de „aplicaţie" ai
structurii estetice a personalităţii, în general îl constituie arta, în diferitele sale forme
concrete de obiectivare, în cadrul fiecărei forme de artă, calitatea de „frumos" rezultă
dintr-o integrare speoiiflică a ideii şi mijlocului de expresie.
Culoarea se include ca mijloc de expresie în arta desenului pictura, grafica , în anta
filmului, în arhitectură.
Perceperea ei de către elevi în această calitate este considerată una din laturile
importante ale educaţiei estetice. Rolul şcolii în a le oferii cheia de descifrare şi
asimilare a valenţelor estetice ale culorii este deosebit de important. In genere, culoarea
posedă o forţa de impresionare intrinsecă ; de asemenea, luată în mod singular sau într-o
anumită combinaţie, ei i se conferă şi o calitate intrinsecă de frumos. în limbajul cotidian
se folosesc adesea expresiile de „culori frumoase" şi „culori urate". Acestea exprimă mai
mult impresia emoţională imediată, preferinţa subiectivă elementară, „neelaborată".
Educaţia estetică presupune cultivarea impresiei primare, prin elaborarea la elevi a unor
etaloane de comparaţie şi a unor judecăţi de valoare, bazate pe o interpretare mai adâncă
a calităţilor de „frumos" pe care le poate purta, într-o . situaţie sau alta culoarea.
Peste sensibilitatea „necondiţionată", primară, se cere a fi elaborată una de ordin
intelectual, spiritual superior, în care trăirea să fie mediată şi eventual dirijată de
23
înţelegere, de idei. Elevului trebuie să-i fie facilitată însuşirea codurilor de descifrare
nuanţată a limbajului culorilor în cadrul operei de artă. Percepţia lui va deveni, în acest
caz, mult mai diferenţiată şi mai structurată : în fiecare tonalitate, nuanţă sau tentă de
culoare se va releva, o anumită încărcătură expresivă, o anumită semnificaţie.
Culoarea începe să devină „frumoasă" sau „urată" nu numai -prin calităţile primare pe
care le posedă (ton, saturaţie, luminozitate), ci şi prin aceea că poate să exprime plastic
o idee, o trăire, o atitudine etc.
Rezonanţa afectivă înnăscută pe care copiii, preadolescenţii şi chiar adolescenţii o
manifestă la acţiunea culorilor reprezintă premisa cea mai importantă a formării unei
experienţe şi a unor gusturi estetice superioare. Principalul lucru este însă ca aceasta să
fie de la început dirijată şi integrată într-un sistem adecvat de criterii şi etaloane valorice,
inclusă în activităţi speciale de cizelare şi modelare.
O răspundere uriaşă apasă conştiinţa dascălului care trebuie să ştie cum să dirijeze
energia care va stăpâni într-o zi celelalte energii ale Universului, spre binele lui şi al
omenirii sau spre autodistrugerea vieţii. „Un contact între suflete” este educaţia după
cum afirmă Pestalozzi, iar educatorul trebuie să aibă o pregătire specială care priveşte
viaţa lui afectivă şi care constă în studiul intelectual, dar şi în respect şi simpatie faţă de
copiii pe care îi educă. „ Omul nu poate iubi o insectă sau o reacţie chimică dacă se
simte străin de ele” (Montessori, M., Descoperirea copilului)
Deci cu cât dăruieşti mai multă dragoste, sprijin, încurajare, respect, cu atât
înnoieşti mai mult viaţa din jurul tău, îi dai mai multă vigoare şi trezeşti
marile sentimente ale vieţii în sufletele mici şi fragede ale copiilor.
Este absolut falsă şi neîntemeiată opinia unora că pictura şi muzica sunt arte de castă,
ca au un acces mult mai redus şi cu valenţe estetice, chipurile, mai mici decât literatura.
Psihologic, nu există nici un fel de date şi de argumente, nici cel puţin teoretice, care să
arate că pentru o educaţie estetică autentică în raport cu culoarea ar fi apt un număr
semnificativ mai mic de persoane decît în raport cu literatura.
In al doilea rând, nu poate fi susţinuta nici ideea cât, din punct de vedere psihoafectiv, o
armonie cromatică ar fi mai săracă decât o lucrare literară.
Fascinaţia imaginii coloristiice nu e cu nimic mai slabă şi mai bogată în efecte
psihologice decât cea a imaginii verbale. De aceea în şcoală, culoarea trebuie să
reprezinte o pârghie importantă de influenţare şi educaţie estetică.

24
IV.3. EDUCATIA ESTETICA LA VARSTA PRESCOLARA

Parte integrantă a procesului de dezvoltare multilaterală , educaţia estetică este,


de fapt, o modalitate a deschiderii copilului pentru receptarea şi crearea frumosului din
artă, natură şi viaţa
socială . Esenţa procesului de educaţie estetică constă, pe de o parte, în educarea
simţului pentru frumos, pentru a-l putea sesiza, descoperi şi introduce în viaţă, iar pe de
altă parte în îndrumarea copilului spre creaţia artistică şi pregătirea lui în vederea
înţelegerii reale, plastice a vieţii prin intermediul artei .
Educaţia estetică are menirea pregătirii copilului pentru a lua contactul cu
realitatea, prin ceea ce are ea frumos, însoţită de grija determinării unor trăiri afective,
corespunzătoare frumosului autentic .
După Ana Conta-Kernbach, frumosul oferă omului un spor de energie din care derivă
impresia de fericire „atât de necesară pentru viaţă şi care îl face pe om mai puţin egoist,
mai setos de orizonturi largi , mai darnic cu sufletul său , cu vibrarea simpatică a morţii
sale”. ( Pîrvu, N., Studii de psihologia artei)
La vârsta preşcolară educaţia estetică se află în interdependenţă organică cu
dezvoltarea şi armonizarea fizică, cu educaţia morală şi intelectuală. Actul pedagogic
sprijină procesul dezvoltării categoriilor estetice la copil pe calea a două modalităţi
practice de operare . Este vorba de :
-trecerea de la categoriile generale ale frumosului (cotidian , natural, moral,
abstract ) spre educaţia estetică ;
-trecerea de la arta constituită şi accesibilă vârstei către dezvoltarea categoriilor
estetice la copil .
În practică , ideală este îmbinarea armonioasă a celor două căi .
Dacă frumosul este un important izvor de cunoaştere pentru copil , posibilităţile
pe care le are creaţia artistică de a exprima cu mare precizie şi plasticitate idealul moral,
binele şi răul, uşurează realizarea înţelegerii acestor categorii morale . Cu largi
posibilităţi de exprimare nuanţată a frumosului, educaţia estetică apelează cu mare
putere asupra vieţii afective a preşcolarului .

25
Prin unele forme specifice, educaţia estetică (muzică, dans, exerciţii fizice pe
fond muzical ) angajeaza copilul şi în planul dezvoltării fizice .

Frumosul nu este unic, invariabi , ci prezintă variaţii : drăguţ (un frumos incomplet sau
de dimensiuni mici), graţios (unduios, plin de gingăşie şi farmec), grandios (uimeşte
prin dimensiunile sale impozante), sublim (cu gradul cel mai înalt de perfecţiune).
Sublimă a fost socotită Gioconda lui Leonardo Da Vinci.”( Pohonţu, E., Iniţiere în
artele plastice)
Deci, în afara importanţei în sine, educaţia estetică reprezintă o necesitate,
datorită influenţei deosebite pe care o exercită asupra celorlalte laturi ale dezvoltării
copilului . Educaţia estetică este nu numai scop ci şi mijloc în procesul dezvoltării
multilaterale a personalităţii copilului între 3 -6 ani .
Numeroase cercetări atestă faptul că plăcerea produsă de obiecte şi fenomene
estetice devine timpuriu proprie copilului . Copilul exprimă o stare de plăcere la
claritatea luminii, la cuvintele exprimate ritmic, la sunet, la combinarea culorilor, la
simetrie etc .
Primul izvor al plăcerii estetice îl constituie obiectele sclipitoare (focul, lampa
aprinsă, lumina solară, obiecte metalice etc.). În primele luni de viaţă ochii copilului se
opresc mai mult asupra culorilor din partea caldă a spectrului (galben, alb, roz, roşu).
Mai târziu predilecţia se orientează către combinaţiile de culori, probabil datorită
efectului de contrast .
Experienţa muncii educative demonstrează că preşcolarul percepe frumuseţea lumii
înconjurătoare, bucurându-se de tot ce este luminos, multicolor, neobişnuit în jur .
Frumosul pentru copil nu este despărţit de interesele şi simpatiile faţă de oameni sau
obiecte, ci este legat de sentimentele sale .
Se constată adesea că preşcolarul mic apreciază ca frumoase obiecte fără nicio
valoare estetică, fără a putea aduce alt argument în afară de acela că îi sunt familiare, că
altă dată i-au produs plăcere . De multe ori justificarea aprecierii estetice îmbracă
forma: „este frumos fiindcă îmi place mie” .
Dezvoltarea percepţiilor estetice este strâns legată de procesul cunoaşterii active
a realităţii obiective . Copilul ajunge să aprecieze cu atât mai mult un obiect cu cât l-a
utilizat mai mult în cadrul ocupaţiei sale centrale, jocul .
O particularitate specifică acestei vârste este confuzia frecventă între realitatea
oglindită în opera de artă şi realitatea obiectivă .
De multe ori plăcerea produsă de o situaţie ca povestirea unui basm îndrăgit, o
audiţie muzicală, determină pe copii să o solicite la infinit. Copiii trăiesc situaţiile
conflictuale chiar dramatice împreună cu eroii basmelor sau marionetele teatrului de
păpuşi, având impresia unei realităţi vii şi nu a unei reprezentări teatrale . În această
26
precepţie activă , momentele cu caracter emotiv intelectual şi moral sunt puternic legate
între ele şi nu există unul în afara celuilalt .
La preşcolarul mai mare se dezvoltă înţelegerea artei figurative , apare un interes viu
pentru conţinut şi simţul formei artistice . Schimbările produse în caracterul percepţiilor
şi trăirilor operei de artă permit raportarea obiectului la figură . Foarte rar copiii mai
mari confundă imaginea cu realitatea .
În privinţa posibilităţilor creatoare ale copiilor, situaţia pare destul de clară .
Orice activitate carese bazează pe imaginaţie şi dă naştere la ceva nou este creatoare .
Desenul ilustrativ după conţinutul unei poveşti este o formă a manifestărilor
creatoare ale copiilor .
Marii artişti au apreciat produsele creaţiilor artistice ale copiilor astfel : „copiii
sunt genii necunoscute” a spus A. France . „Pietonii sunt uimiţi de spontaneitatea şi
sinceritatea sentimentelor din ceea ce creează copiii . Dacă puteţi atinge în artă adevărul
şi credinţa arătate de copii în jocurile lor, atunci puteţi deveni mari artişti” – a spus
Stanislavski .
De remarcat că imaginaţia, sprijinându-se pe experienţă, reprezintă ea însăşi un
mijloc de îmbogăţire a experienţei copilului . Slăbiciunea şi lipsa de maturitate a
imaginaţiei creatoare a preşcolarului , pe lângă aspectele ei pozitive ( sinceritate ,
veridicitatea sentimentelor ) ne obligă să nu o lăsăm într-o dezvoltare nestingherită
(spunea M. Montessori), ci dimpotrivă.

IV.4. OBIECTIVE CADRU, SCOPUL EDUCAŢIEI ESTETICE ÎN


GRĂDINIŢA DE COPII

Frumosul oglindit în artă, ca şi frumosul din viaţa de toate zilele , influenţează


copiii şi contribuie la dezvoltarea lor multilaterală .
Arta are o mare forţă educativă . Valoarea imaginii artistice constă în faptul că
face apel la sentimentele copilului, antrenează activ latura afectivă a psihicului său . Se
ştie că la vârsta preşcolară gândirea are un pronunţat caracter concret, iar emoţiile joacă
un mare rol . Arta înnobilează simţămintele copilului preşcolar, le dirijează spre
aspectele pozitive ale vieţii.
Valoarea eductivă a artei este cu atât mai mare cu cât ea foloseşte mijloacele
cele mai adecvate pentru a reflecta frumuseţea morală a oamenilor, cu cât pune mai clar
27
în faţa copilului idealul concret şi precis spre care să tindă atât în comportamente, cât şi
în întreaga lui simţire . Prin mijloace concrete şi atrăgătoare, copiii învaţă şi pe această
cale să facă distincţia dintre bine şi rău, precum şi dintre ceea ce este frumos şi urât în
viaţa oamenilor .
Diversele forme ale artei oglindesc frumosul în relaţiile dintre oameni. Este
vorba despre forme pe care copiii de vârstă preşcolară nu ar putea să le perceapă în mod
direct în viaţa de toate zilele . Formele artei se reflectă în conştiinţa copiilor îndeosebi
pe calea simţurilor (văzul, auzul, pipăitul). Influenţa artei asupra proceselor de
cunoaştere, asupra perfectării funcţionale a analizatorilor, constă în primul rând în
dezvoltarea capacităţii de percepere. Arta, fiind o formă de cunoaştere prin intermediul
imaginilor artistice, contribuie la lărgirea orizontului de cunoaştere, la perceperea cât
mai completă şi mai cuprinzătoare a realităţii .
Prin intermediul operelor de artă, copilul dobândeşte o serie de cunoştinţe
despre culorile şi formele obiectelor, despre relaţiile dintre ele. Cunoştinţele însuşite de
copii în procesul perceperii artei au o trăinicie mai mare deoarece, în momentul
înregistrării lor, afectivitatea copilului participă mai intens . Asocierea reprezentărilor
sau percepţiilor cu diferite emoţii şi sentimente contribuie la lărgirea şi îmbogăţirea
imaginilor despre lumea reală .
Frumosul este o valoare care exprimă perfecţiunea şi armonia întruchipate în obiecte
din natură sau în opere de artă . Cunoaşterea artistică este un proces cognitiv specific
care contribuie la îmbogăţirea cunoştinţelor omului despre lume ; ştiinţa operează cu
noţiuni şi legi, oglindind realitatea prin intermediul acestor imagini artistice .
Cunoaşterea artistică are un caracter sensibil realizat prin intermediul simbolurilor.
Obiectul cunoaşterii artistice este creaţia şi receptarea operei de artă , iar modalităţile
fundamentale pe care le utilizează sunt specifice ei: intuiţia, analiza simbolurilor,
contemplaţia, judecata de valoare etc.( Ţîrcovnicu, V., Pedagogie, Manual pentru Licee
Pedagogie.)
Rolul artei este de asemenea important în dezvoltarea imaginaţiei creatoare şi a gândirii.
Opera de artă fiind un produs al activităţii creatoare a omului, influenţează în mod
direct posibilităţile creatoare ale copiilor. Operele de artă, în măsura în care sunt
accesibile, pot constitui un stimulent în formarea aptitudinilor artistice , a posibilităţilor
creatoare ale copilului . Coloritul armonios al unui tablou îl stimulează pe copil să-l
redea în desenul său .

28
Literatura, în mod special, poate favoriza apariţia unor imagini artistice, care
vor constitui materialul concret pentru prelucrările şi combinaţiile creatoare ale
copilului, în diferitele lui lucrări . Cu cât este mai valoroasă şi mai accesibilă, arta
influenţează mai puternic dezvoltarea posibilităţilor creatoare ale copilului şi, în acelaşi
timp, contribuie în mod direct la dezvoltarea gândirii copiilor .
În mod direct, toate formele artei influenţează asupra bunei dispoziţii . Starea de
plăcere şi mulţumire pe care le-o creează copiilor frumosul constituie un permanent
stimulent al activităţii întregului organism.
OBIECTIVELE CADRU ale activităţii artistico-plastice în grădiniţă urmăresc :
-cunoaşterea şi înţelegerea frumosului din natură, artă şi viaţa socială;
-formarea deprinderilor tehnice de desen, pictură şi modelaj;
-stimularea expresivităţii şi creativităţii prin desen, pictură, modelaj.
Experienţa didactică demonstrează că activităţile plastice sunt foarte îndrăgite
de preşcolari. La această vârstă copiii sunt atraşi de culoare, de varietatea
instrumentelor tehnice, îşi dovedesc spontaneitatea, dând frâu liber imaginaţiei şi
fanteziei .
Educatoarea trebuie să îndrepte atenţia copiilor numai spre ceea ce este frumos ,
să-i înveţe să combine formele, să alăture culorile în aşa fel încât să obţină efecte cât
mai plăcute ochiului, să combine culorile pentru a obţine nuanţe. Prin intermediul
activităţilor de desen, pictură, modelaj, copilul trebuie învăţat să-şi termine lucrul
început, deci să-şi atingă scopul propus, chiar dacă pentru aceasta el trebuie să depună
un efort îndelungat, dezvoltându-şi răbdarea şi perseverenţa .
Exerciţiile şi jocurile senzoriale măresc capacitatea de percepţie a copiilor, le
dezvoltă acuitatea vizuală astfel încât ei pot deveni apţi să perceapă expresivitatea
formelor şi a culorilor .
Tehnicile de lucru folosite la nivelul preşcolar sunt acele elemente de noutate
care, introduse progresiv, stârnesc interesul şi curiozitatea faţă de activităţile plastice.
Deci pictura, desenul, modelajul pot fi utilizate, în scop educativ-formativ, în procesul
de educare a personalităţii în forme adecvate categoriilor de preşcolari .

CAPITOLUL V
V.1. COPILUL ŞI LIMBAJUL PLASTIC

Dezvoltând imaginaţia, spiritul de observaţie, iniţiind copiii în elemente de


limbaj plastic, pentru a-şi exprima personalitatea, se creează multiple posibilităţi de
manifestare a creativităţii preşcolarilor. Copiii manifestă interes şi plăcere de a desena,
29
de a colora, de a modela, de a aranja după cerinţele frumosului obiectele din jur, camera
de locuit locul de joacă.
Tendinţa de exprimare a simţămintelor şi gândurilor se realizează la preşcolari
prin figurativ, forma care precede scrisul. Ori de câte ori are la îndemână un creion sau
o cretă, copilul are tendinţa să „mâzgălească” ceva, de multe ori fără să ştie ce anume,
numai de a se exprima pe această cale.
Această tendinţă de netăgăduit a copilului pentru desen nu este legată de o
înzestrare artistică înnăscută, nici de o tendinţă spre artă, ci este mai degrabă o
modalitate de a scrie cu figuri, de a relata idei şi sentimente generate de lucruri care l-au
impresionat. În felul acesta mâna ia parte la vorbire, iar aşa cum copilul vorbeşte
continuu, tot aşa şi desenează.
Pentru reuşita educaţiei artistico-plastice am lăsat copiilor deplina libertate de
exprimare, stimulând, sugerând şi mai puţin impunând. Am îndrumat copiii în desenele
lor fără a le înăbuşi creaţia personală, punându-le la îndemână materiale, tehnici,
modalităţi de exprimare, mai ales în cadrul activităţilor la alegere.
Un rol important în procesul educaţiei artistico-plastice îl are cunoaşterea
elementelor de limbaj plastic. Pentru aceasta este necesar ca subiectele date copiilor să-i
familiarizeze treptat, cu funcţiile fundamentale ale elementelor de limbaj plastic şi cu
modalităţile practice de aplicare a acestora. Cu ajutorul lor, copiii îşi pot contura mai
clar, viziunea în exprimarea artistico-plastică.
Elementele artistico-plastice (punctul, linia, pata şi forma) îşi completează
expresiviteatea prin limbajul plastic al valorii, al ritmului plastic, al expresivităţii
cromatice prin dominanţă, contrast şi armonie, prin semnificaţie şi simbol.
„Punctul , linia şi forma (suprafaţa) au fost , la începutul manifestării plastice
multimilenare a omului , cele mai simple şi mai directe mijloace de comunicare vizuală
declanşate de contactul lui sensibil cu o natură ostilă, sau cu ceilalţi membri ai
colectivităţii în care atrăit.” (Marin N. Golfin, Istoria artelor plastice)
Pentru a ajunge la cunoaşterea şi înţelegerea frumosului din natură, artă şi viaţa
socială, copilul trebuie ajutat să recunoască elemente ale limbajului plastic în mediul
înconjurător .

INTUIREA MATERIALELOR

Unul dintre obiectivele de referinţă ale programei pentru activităţi plastice în


grădiniţă vizează capacitatea copilului de a diferenţia materiale, instrumente de lucru şi
reguli de utilizare a acestora .

30
Strâns corelate cu acesta, alte obiective de referinţă îi solicită copilului să
recunoască elemente ale limbajului plastic în mediul înconjurător , să descrie tehnici de
lucru folosind un limbaj specific .
În activităţile plastice materialele au un rol important pentru că facilitează
realizarea imaginii artistice de către copii . Astfel suportul poate fi obişnuita hârtie de
desen, cartonul, hârtia colorată, sticla, faianţa, materialul textil etc .
Fiecare instrument acţionează asupra suportului într-un mod diferit .
Creionul , primul instrument în temă cu care copilul vine în contact la grădiniţă ,
este deopotrivă instrument de scris şi de colorare.
Pensula cu vârf subţire oferă largi posibilităţi de exprimare plastică , se foloseşte
de obicei pentru contururi fine . Urmele indică linii de grosimi diferite . Pe o suprafaţă
colorată se pot desena linii subţiri sau puncte mici apropiate , de aceeaşi culoare .
Pensula cu vârf lat se foloseşte pentru acoperirea suprafeţelor mai mari sau
pentru trasarea liniilor mai groase . Printr-o gradare de la pensula încărcată cu culoare ,
până la epuizarea cantităţii de culoare , se pot obţine efecte de modelare a culorii .
Prin tufuire (lovirea suportului cu vârful pensulei), se poate realiza o suprafaţă.
Carioca. Aceste instrumente grafice pot lăsa urme subţiri şi groase. Prin alăturare
dau suprafeţe cromatice intense . Se pot folosi la desenarea felicitărilor şi a obiectelor
festive .
Culorile . Colorarea unei suprafeţe se face cu ajutorul culorilor . Culorile pot fi
împărţite în trei categorii :
-de apă (tempera , guaşă , acuarelă );
-de ulei;
-pasteluri .
În grădiniţă se folosesc numai culori de apă .
Tempera şi guaşa . Dacă în cazul guaşei culoarea îşi pierde mai puţin strălucirea ,
la tempera toate tentele se deschid prin uscare . Aceste culori pot fi folosite de către toţi
copiii . Se pot obţine cromatici intense , precum şi treceri dinspre alb şi negru . Tempera
31
şi guaşa se întind cu pensula acoperind tot suportul; nu trebuie să se frece
suportul(hârtia) .
Acuarela . În acuarelă pigmentul este diluat în apă . Culoarea are acelaşi ton şi
când este uscată şi când este umedă . Tehnica culorilor umede, transparente, se obţine
folosind acuarela, care se dizolvă în apă dând naştere unui lichid colorat . Această
soluţie, aplicată pe suport, se numeşte tentă . Pe hârtia umedă culorile aderă mai uşor şi
mai repede . Culorile fuzionează, obţinându-se amestecuri noi . Atunci când se trece de
la o culoare la alta, pensula trebuie spălată într-un vas cu apă curată.
Punctul

În pictură, punctul, rezultat din simplul contact al unui instrument cu suportul,


devine material, cu o anumită mărime determinată de întinderea suprafeţei de care este
ataşat .
Noţiunea de „punct” poate căpăta multiple înţelesuri datorită diversităţii
domeniilor în care este utilizat : început, sfârşit, concentraţie maximă, limită,
întrerupere, element de scriere etc.
În arta plastică punctul este orice formă plană sau spaţială ale cărei dimensiuni
sunt reduse sau tind să se micşoreze simultan şi proporţional până la despărţirea lor
totală în cea mai mică formă plastică în raport cu o anumită marime de suprafaţă
suport .
Când se prezintă sub forma unei suprafeţe, punctul – ca element de limbaj în
cadrul unei compoziţii plastice - are două dimensiuni: înălţimea şi lăţimea, care sunt
aproximativ egale. Mărimile punctului se împart în cinci categorii de bază, acestea
fiind : foarte mică, mică, medie, mare şi foarte mare .
Ca semn plastic, punctul poate fi element figural sau abstract . Forma punctului
poate căpăta un număr infinit de configuraţii. Pornind de la grupa formelor geometrice
de bază, fundamentale (cerc , pătrat , triunghi, dreptunghi), prin suprapunere,
secţionare, juxtapunere se ajunge la a doua grupă, cea a formelor geometrice abstracte,
urmând a treia grupă – a formelor abstracte libere şi a patra grupă – cea a formelor
figurative .
Punctul decorativ . În desenul decorativ punctul reprezintă un semn mic, sub
formă de pată, realizat cu diferite mijloace grafice . Denumirea petei de culoare va fi
dată după forma ce o conturează : cerc, semicerc, pătrat, triunghi sau alte forme. Pentru
a corespunde scopului propus aceste semne vor fi mici, pentru a nu se transforma în
suprafeţe geometrice .
Pentru obţinerea unor efecte decorative, punctele se grupează în :
- şiruri orizontale, verticale, sub formă de linie frântă, linie curbă
32
sau grupări de puncte ;
- şiruri orizontale duble având aceeaşi axă prin repetarea simplă cu alternanţă
sau suprapunere ;
- şiruri de puncte de aceeaşi mărime, dar de culori diferite, prin alternanţă sau
grupare de puncte mai mici în jurul unui punct mai mare ;
- şiruri de puncte prin gradaţie .
În alte forme compoziţionale, punctul este însoţit în grupare de linii simple sau
duble sau cu alte suprafeţe .
Cu ajutorul punctului într-o aşezare cu efect de iluzie optică se pot obţine
valoroase aranjamente decorative . Pe o suprafaţă de culoare închisă punctele albe par
mai mici , iar pe o suprafaţă deschisă , ele par mai mari .
Punctele înşirate în anumite sensuri produc stări şi tendinţe diferite : înşiruirea
punctelor pe orizontală produce efect de fugă, pe verticală urcuş, pe rotund fugă la
infinit, fantezie, rostogolire. Pe materiale textile, punctele negre pe fond alb sugerează
vioiciune; punctele albe pe fond negru sugerează claritate, iar punctele negre pe fond
semiînchis, delicateţe .
La începutul activităţilor plastice cu copiii mici se pot iniţia exerciţii cu scopul de
a obţine imaginea punctului .
Sunt exerciţii de lovire ritmică a unor suporturi variate (plastilină, lemn, hârtie) ,
în care lovirea se face cu pumnul sau cu degetul arătător . Exerciţiile pot fi însoţite de
melodii ritmice ori de alte sunete . Se poate trece la realizarea cu pensula a unor puncte
de forme, mărimi şi culori diferite, în scopul acoperirii unei suprafeţe .
În cadrul activităţilor plastice se pot aborda diverse teme cum ar fi : „Mingi pe
plajă”, „Jocuri cu baloane”, „Umbrele”, „Ouă de Paşti”, „Ciulini pe câmp”, „Stoluri de
păsărele , „Plajă pe nisip”, „Peşti” etc .
Punctul are o semnificaţie cosmogonică. Urmărind o anume intenţie de
compunere a punctului în spaţiul plastic ne putem referi atât la micro, cât şi la macro ca
stare a materiei. Funcţiile punctului plastic în elaborarea unei idei artistico-plastice pot
fi multiple, atât ca volum, suprafaţă, cât şi ca valoare sau culoare.
Punctul, ca element plastic, va căpăta mărimi, valori şi tensionări diferite, în
funcţie de nevoile de structurare în raport cu celelalte elemente. Punctul plastic poate fi
orice formă mai mică sau mai mare, care are un centru şi care dimensionată succesiv în
acelaşi spaţiu plastic sugerează, în funcţie de ritmul descris, stări naturale ca ordine-
dezordine, concentrat-dispersat, aglomerat-aerat, mare-mic sau mult-puţin.
Expresivitatea punctelor se obţine în funcţie de instrumentul cu care se
realizează: prin stropire, cu pensula, cu peniţa, cu creionul, cu carioca, cu băţul, cu
creta, cu ceracolor, prin atingerea foii de hârtie cu degetul sau cu vârful pensulei,etc.
Cunoscând aceste aspecte, am realizat cu copiii grupei mijlocii şi mari exerciţii-joc de
compunere a spaţiului plastic, acoperind foaia de hârtie cu puncte realizate prin stropirea cu
picături de culoare căzute din vârful pensulei şi prin atingerea hârtiei cu vârful pensulei, folosind

33
una sau mai multe culori (pentru a observa efectul care se produce, pentru a dezvolta percepţia
vizuală şi tactil-kinestezică a copilului)
Pentru a exersa punctul folosind dactilo-pictura şi pictura cu pensula, le-am dat plăcuţe de
faianţă, farfurioare şi căniţe de ceramică, pe care copiii le-au decorat creator, folosind
cunoştinţele transmise sub formă de joc, apoi am organizat o expoziţie cu lucrări ale copiilor.
Aceste materiale sunt foarte practice deoarece se decorează uşor, reprezentând obiecte concrete,
sunt aspectoase, stimulează creativitatea copiilor, sunt uşor de întreţinut deoarece se spală şi se
refolosesc ori de câte ori este nevoie.
Pe plăcuţele de faianţă am realizat teme ca: „Şerveţelul”, „Batista”, „Covoraşul”,
„Petalele florilor”, „Mărgele mici şi mari”, „Ciorchini de struguri”, ”Ninge, ninge” etc.
În urma însuşirii tehnicilor de lucru şi a modalităţilor de expresie, am dat o probă de
organizare a compoziţiei plastice folosind puncte diferite, realizate cu carioca, la grupa mijlocie.

Limbajul artistico-plastic este un limbaj metaforic ce introduce în viaţa copiilor valori şi


le dezvoltă acestora entuziasmul pentru cultura artistică, dar este totodată şi un sistem de relaţii
stabilite convenţional
între anumite semne. Elementele plastice: punctul, linia, forma plană, volumul, culoarea devin
semne de limbaj plastic numai în perspectiva unei semnificaţii sau când sunt structurate
expresiv. Relaţiile dintre semnele plastice prin limbajul lor specific definesc expresivitatea
compoziţiei.
Incă din grădiniţă educatoarea trebuie să-şi întocmească o planificare bine structurată,
care prin temele propuse să cuprindă în redarea acestora elementele de limbaj plastic. Este
necesar ca acestea să fie folosite pe rând de la exerciţii simple la complexe, de la compoziţii
simple care urmăresc o tehnică şi un semn plastic la compoziţii complexe în care copiii
folosesc mai multe tehnici şi elemente plastice.
Tot ce ne înconjoară are o formă. Culoarea şi forma reprezintă principalele mijloace de
expresie şi de comunicare artistică. Ele formează un tot unitar, deşi sunt relativ solitare şi
constituie elemente comune ale tuturor obiectelor lumii materiale.
Ca semne si stimuii forma si culoarea au nu numai o funcţie impresivă ci şi una
expresivă .Culoarea determină efecte subiective în legătură cu specificitatea configuraţiei şi a
semanticii fiecărui obiect; forma contribuie la transmiterea unor gânduri şi stări psihologice atât
în artă cât şi în afara ei. Dacă petele de culoare provoacă în plan subiectiv stări afective, atunci
forma implică participarea intelectului. Punctul si linia definesc forma si sunt elementele care
fac obiectul studiului şi exerciţiului în învăţământul preşcolar şi primar şi sunt temelia
înţelegerii artei şi completarea adusă problemelor de culoare.
"Punctul este un amănunt şi cine stăpâneşte amănuntul, cucereşte universul"
(M.Nicolaie-artist plastic contemporan)
Punctul poate fi orice formă mai mică sau mai mare care are un centru. Are
semnificaţia unui moment cosmologic, cuprinzându-i ideea de orice început.
Punctul etimologic de la latinescul punctus, punct, loc este singurul element fără
dimensiuni geometrice, infinit de mic.
34
Este cunoscut sub diferite ipostaze: semn grafic, semn de punctuaţie, semn muzical,
punct cardinal, punct tipografic, punct de pornire, punct medical, etc.
Din punct de vedere plastic, el este un simbol. Este elementul generator din care
evoluează întreaga creaţie ca dintr-un germen: din el se naşte linia, prin simpla deplasare într-o
anumită direcţie, apoi suprafaţa prin deplasarea liniei pe grosimea ei. Orice compoziţie începe
cu simpla aşezare a punctului pe suport, prin care se crează spaţiul plastic.
Pentru a fi punct suprafaţa colorată trebuie să fie minusculă, în raport cu celelalte elemente
plastice şi cu suprafaţa, pentru a nu deveni el însuşi suprafaţă. Mărimea punctului se corelează
cu efectul de distanţă, de sugerare a spaţiului prin modificarea dimensiunilor. Astfel punctele
mici sugerează depărtarea, spaţiul, distanţa şi impune profunzime, iar cele mari sugerează
apropierea, greutatea. De exemplu, când sunt departe, devin puncte păsările de pe cer, frunzele
copacilor, fluturii, florile de pe câmp, picăturile de ploaie. //////iarna vezi desen
Efectul spaţial poate fi mărit prin aplicarea contrastului cald-rece, deoarece nu putem
despărţi forma de culoare, ele fiind legate prin semnificaţii şi expresivităţi.
Compoziţional, punctul poate fi structurat într-o infinitate de localizări, poziţionate în
câteva zone importante: sus, Jos, centra/, pe diagonala ascendentă, pe diagonala descendentă.

Punctul- element decorativ

Folosit ca element de decor, punctul reprezintă un semn mic ce poate avea contur
poligonal cu dimensiuni foarte reduse. Decorarea presupune repetarea după anumite reguli,
dinainte stabilite, a punctului în grupări şi culori variate. El apare adesea întâlnit cu alte
elemente, în special linii, cu un mare efect ornamental.
Punctul ornamental poate avea formă de cerc foarte mic, pătrat, triunghi, romb. Cel mai
des utilizat este punctul în formă de cerc pentru că sugerează senzaţia de mişcare, de
rostogolire, este vesel. Se foloseşte pe imprimeuri de pânză, hârtie, material plastic,
încălţăminte sub formă de perforaţii, în modele diferite. Pentru obţinerea unor efecte
decorative, punctul se grupează după anumite ritmuri binare:
> şiruri orizontale, verticale, sub formă de linie frântă, curbă sau sinuoasă sau
grupări de puncte;
> şiruri orizontale, duble, având aceeaşi axă, prin repetarea simplă, alternanţă sau
suprapunere;
> şiruri de puncte de aceeaşi mărime, dar de culori diferite, prin alternanţă sau
grupare de puncte mai mici în jurul unui punct mai mare;
> şiruri de puncte prin gradaţie;
> şiruri de puncte prin suprapunere;
> şiruri de puncte prin alternanţă de poziţie;

35
în unele forme compoziţionale, punctul este însoţit de grupări de linii simple sau duble,
de alte suprafeţe.
Valoroase aranjamente decorative se pot obţine cu ajutorul punctului într-o aşezare cu
efect de iluzie optică. Pe o suprafaţă de culoare închisă, punctele albe par mai mici, iar pe o
suprafaţă deschisă ele par mai mari; de asemenea concentrarea lor pe o anumită porţiune
produce impresia de greutate în partea suprafeţei decorate.
Punctele înşirate în anumite sensuri produc stări sau tendinţe: înşiruirea punctelor pe
orizontală produce efect de fugă, pe verticală urcuş, pe rotund fugă la infinit, fantezie,
rostogolire.

PROBĂ DE EVALUARE
Grupa: 4-5 ani
Efectivul de copii: 20
Tema plastică: Punctul
Subiectul: „Colorează figurile geometrice cu puncte diferite”
Obiective:
- formarea deprinderii de a utiliza carioca pentru redarea grafică a punctului;
- verificarea aplicării diferitelor modalităţi de exprimare a cunoştinţelor copiilor;
- formarea deprinderii de organizare a compoziţiei plastice;
- stimularea fluenţei, flexibilităţii şi a originalităţii gândirii creatoare a copiilor;
- educarea spiritului de ordine şi acurateţe în desfăşurarea lucrărilor plastice.
Metode şi procedee: explicaţia, demonstraţia, exerciţiul, comparaţia, analiza, sinteza.
Tehnica utilizată: „Punctul eliberat”
Material didactic: planşe reprezentând diferite modalităţi de a realiza punctul, foi de
hârtie, tablă, cretă.
Timp de desfăşurare: 20 minute
Metodologie:
Introducerea în activitate realizată prin metoda conversaţiei, discuţii cu copiii
despre diferite modalităţi de a realiza punctul.
Prezentarea materialului. Intuirea foilor de desen pe care sunt desenate trei
figuri geometrice ( triunghi, cerc, dreptunghi ) împărţite asimetric.
36
Anunţarea temei şi explicarea procedeelor de lucru. Am explicat copiilor cum
trebuie realizată tema, demostrându-le totodată pe tablă, aplicând în fiecare segment de
figură geometrică o altă modalitate de a folosi punctul, fie alternând culorile, fie
alternând mărimile sau combinând aceste modalităţi.
Analiza lucrărilor. Toţi copiii au înţeles ce au avut de făcut, marea majoritate au
realizat tema în întregime, patru copii nu au terminat având un ritm de lucru mai lent. În
foarte puţine lucrări se repetă aceeaşi modalitate de lucru, copiii manifestând fluenţă
prin bogăţia şi multitudinea de semne grafice utilizate, flexibilitate prin uşurinţa cu care
au trecut de la folosirea punctelor foarte mici ,realizate cu o singură culoare, la puncte
diferit colorate, de mărimi diferite, originalitatea gândirii lor constând în ingeniozitatea
combinării modalităţilor cunoscute, în variante proprii şi transpunerea lor în configuraţii
noi.
Copiii au manifestat interes sporit pentru activitate. S-au străduit să respecte
spaţiul delimitat în care să se desfăşoare, doar doi copii au realizat puncte în afara
figurilor geometrice depăşind puţin conturul acestora.ANEXA

37
Linia (definită ca punct în mişcare) este mijloc de comunicare a afectivităţii şi inteligenţei
umane . Linia sugerează – prin valoarea şi mişcarea ei – ideea de formă, de spaţiu şi de
culoare .
Paul Klee – pictor de origine elveţiană, a folosit foarte mult în compoziţiile sale,
alături de culoare, punct, şi linia – căreia i-a conferit multă personalitate. P. Klee ştie să
activeze linia şi să sugereze prin ea, în primul rând, mişcarea .
Linia poate fi dreaptă sau curbă, frântă sau oblică .
Expresivitatea liniei. În plastică, linia are semnificaţia unui gest cu multiple
încărcături: energie, nesiguranţă, hotărâre,eleganţă , agresivitate, rigiditate .
Ca sens, liniile pot fi : orizontale, verticale, oblice, curbe .
Linia orizontală care se găseşte ca dominantă într-o lucrare, dă un sentiment de linişte,
calm, spaţiu deschis .
Linia verticală, ca element dominant într-o lucrare de artă plastică, dă un sentiment de
nobleţe, înălţare, spiritualitate .
Linia orizontală şi cea verticală sunt semnele echilibrului . De remarcat că aceste două
linii nu există în natură : ele sunt creaţii ale minţii noastre .
Linia oblică, într-o lucrare de artă plastică, sugerează viaţă, mişcare, agitaţie ,
confruntare de forţe .
Linia curbă, în desen rupe echilibrul . Aceasta apare în general interpusă între liniile
drepte . Ea sugerează mişcare, dinamism, armonie, calm, melancolie . Linia curbă poate fi
continuă, discontinuă, ondulată, spiralată, concentrică .
Ca formă, linia poate fi : subţire, groasă, continuă, întreruptă .
Linia subţire este obţinută de mina creionului, pasta pixului etc., ea lasă o senzaţie de
gingăşie şi sensibilitate.
Linia groasă este obţinută în general atunci când se lucrează cu pensula.

38
Linia continuă este construită dintr-o dată, fără reveniri, dar fără prea multe detalii.
Linia continuă (sau în duct continuu) poate fi şi ea de două feluri: modulată – adică de
diferite nuanţe, cu îngroşări diferite dar tot neîntreruptă -, şi nemodulată – adică de aceeaşi
grosime, de aceeaşi culoare, neîntreruptă până la sfârşitul lucrării. Această linie nemodulată
lasă o senzaţie de imprevizibil, de preocupare pentru simplificare. Desenul capătă un caracter
mai decorativ.
Linia în duct continuu se realizează cu orice fel de instrument, nu se obţine fără a
ridica pensula sau creionul de pe planşă; se ridică pe cât posibil de rar, dar se continuă de
unde s-a întrerupt.
Copiilor li se propune să lucreze ca şi cum ar deşira un ghem. Ne interesează
procedeul pentru a le oferi copiilor posibilitatea de a descoperi contrastul dintre linia
continuă şi linia întreruptă ca pe încă o formă de expresie plastică.
Linia întreruptă rezultă atunci când conturul desenat este fragmentat, deci linia de
contur este îmbrăcată într-o multitudine de alte linii care caută forma.
Linia decorativă. În desenul decorativ, linia subţire sau îngroşată este trasată cu diferite
mijloace grafice. Linia poate fi dreaptă, frântă şi curbă. Linia poate uni sau separa elemente
decorative.
Linia dreaptă. Într-o compoziţie decorativă, două sau mai multe drepte pot avea poziţie
verticală, orizontală sau oblică, totodată ele putând avea lungimi şi grosimi egale sau să se
afle în diferite contraste de îngust-lat, lung-scurt, sus-jos .
Creatorii populari au folosit linia decorativă ca mijloc de ornamentaţie sub multiple
aspecte:
- ornamente ale căror forme sunt compuse din linii;
- ornamente ale căror forme sunt acoperite cu linii;
- ornamente în care linia este îmbinată cu alte elemente.

39
În compoziţia decorativă, gruparea liniilor în diferite poziţii dă expresivităţi diverse:
- liniile orizontale, scurte şi subţiri, exprimă linişte;
- liniile orizontale, lungi şi paralele, exprimă amploare, măreţie;
- liniile paralele, grupate, verticale, oblice sau orizontale exprimă ordine, armonie.
Linia frântă. Este formată din întâlnirea a două drepte oblice; sau una verticală, alta
oblică; sau una orizontală, alta verticală, cu balansuri regulate, neregulate, alungite şi
restrânse. Se pot obţine compoziţii decorative prin diverse combinaţii ale liniei frânte,
dublată, triplată, cu suprapuneri, îmbinări cu alte elemente geometrice. Creatorii populari au
conceput, cu mult succes şi fantezie, pe diferite obiecte vestimentare şi de uz casnic (cămăşi,
ştergare, lemn), ornamente de o reală valoare artistică numai din linii frânte sau cu îmbinare
de linie frântă cu alte elemente geometrice.
Linia curbă. Este linia ce se utilizează în toate felurile de compoziţii, fie simplă, fie în
combinaţie cu alte elemente.
Linia poate fi şerpuită sau ondulată, iar în unele cazuri, la una din extremităţi, produce
o încolăcire cunoscută sub numele de spirală.
Creatorii de modele din toate timpurile au găsit în natură, în lumea florilor, a frunzelor,
a faunei şi a altor fenomene, surse de inspiraţie, elaborând modele ale căror linii sunt o
îmbinare armonioasă de curbe.

40
Prin varietatea formelor şi a culorilor, prin armonia ritmului,
desenul decorativ le dezvoltă copiilor gustul pentru frumos şi simţul de
ordine. Prin el copiii cunosc arta populară. Deşi desenul decorativ are
anumite principii în desfăşurarea lui, el lasă libertate exprimării
copilului. Modelele propuse copiilor pentru executare trebuie să fie
simple. Dacă la desenul tematic copiii desenează singuri imaginile
cuprinse în temă, la desenul decorativ ei trebuie să ornamenteze o
imagine a unui obiect: prosop, faţă de masă, vază, căni, farfurii etc. La
grupa mare şi pregătitoare am utilizat unele principii de compunere a
modelelor decorative ca: repetiţia simplă, simetria şi alternanţa
elementelor decorative.
În desenul decorativ copiii au lucrat cu creioane colorate, carioca şi cu vârful pensulei.
Au învăţat să picteze frunze sau petale de flori, prin culcarea părului pensulei în întregime pe
hârtie, urmată de orientarea spre verticală faţă de hârtie a cozii pensulei fără a o mişca din
loc. În acest fel au realizat o urmă ovală, asemănătoare unei frunze sau unei petale de floare,
folosind părul pensulei bine înmuiat înculoare densă.
Pentru decorarea unor obiecte în miniatură, copiii au folosit linii drepte, linii curbe,
linii frânte, puncte. De fiecare dată a trebuit să pregătesc, într-o formă sau alta, condiţiile unei
cât mai bune realizări a subiectelor propuse. De exemplu, pentru a familiariza pe copiii de 6-
7 ani cu linia frântă, care urma să fie întrebuinţată ca element al unui desen decorativ, m-am
folosit de o nuia , pe care, în faţa lor, am frânt-o la distanţe egale, denumind în acelaşi timp şi
acţiunea respectivă. Apoi în jocurile libere desfăşurate în curtea grădiniţei , copiii au desenat
pe nisip sau pe zăpadă linii frânte şi au învăţat să le denumească. Pentru a decora „prosopul”,
am prezentat copiilor prosoape cu motive româneşti, prosoape din comerţ cu model,
prosoape-miniatură, decupate din hârtie albă sau desenate pe o foaie de hârtie cu franjuri
desenate la ambele capete, fiecare prosop având la capete câte două linii paralele, trase de la
o margine la alta la distanţă egală. Am precizat copiilor elementele componente ale motivului

41
decorativ: linia frântă şi cerculaţe, culoarea, mărimea şi aşezarea lor, locul pe care îl ocupă
modelul decorativ pe prosop.
În cadrul activităţilor alese, am efectuat o serie de jocuri, exerciţii de antrenare a copiilor
în realizarea diferitelorb linii de grosimi şi lungimi diferite:
a) Folosind pensula şi acuarelele, am trasat linii colorate pe ambalaje de carton pentru
suc, pe cutii de cafea Ness îmbrăcate în hârtie colorată, pe plăcuţele de faianţă, pe farfurioare
şi ceşcuţe de ceramică.
b) Folosind tehnica metaloplastiei, am trasat linii curbe cu pixul (fără pastă) pe
capace de lapte sau iaurt, realizând medalioane cu cerculeţe, floricele, linii spiralate, la libera
alegere a copiilor.
c) „Ce putem realiza cu o foaie de hârtie”? – îndoiri repetate ale hârtiei, pătrate sau
dreptunghiulare şi sesizarea liniilor obţinute după despăturirea hârtiei.
d) Model în plastilină – prin apăsarea şi adâncirea într-o bucată de plastilină a unui
beţişor, se pot obţine multe forme de linii.
e) Forme pe nisip – cu un băţ se scrijeleşte pe nisip forma dorită sau cu un pahar de
apă se stropeşte prin picurare continuă nisipul uscat, forma umedă fiind de observat.
f) Realizarea liniei, folosind alte modalităţi şi unelte de lucru – peniţa, creionul, creta
colorată, carioca, o aţă îmbibată în culoare, un pai, urmele lăsate de pieptene cu dinţii
îmbibaţi în culoare (linii paralele), deplasarea unui jet de aer printr-un pai. Prin caracterul lor
de joc, aceste exerciţii corespund mai bine gândirii concret-intuitive a preşcolarului, prin
efectele pe care le produc, sensibilizează afectivitatea preşcolarilor şi sunt modalităţi de a
învăţa prin descoperire, cerinţă de bază a noii orientări educative.
În urma cunoştinţelor acumulate am dat două probe de verificare la grupa mare prin care
am urmărit realizarea de linii diferite, folosind unelte diferite de lucru.

42
PROBA Nr. 1

Grupa: 5 – 6 ani
Efectivul de copii: 20
Tema plastică: Linia
Subiectul: Să se realizeze şase modalităţi de a folosi linia ca element grafic (Desenează în
fiecare căsuţă alt fel de linie)
Obiective:
- dezvoltarea oculo- motorie şi psiho-motrică în redarea liniri grafice, coordonarea
voluntată în executarea acesteia;
- cultivarea deprinderii de a desena pe suprafeţe de dimensiuni reduse;
- educarea independenţei în acţiune, a perseverenţei în realizarea lucrărilor;
- cultivarea spiritului critic în evaluarea lucrărilor proprii şi a celorlalţi copii.
Metode şi procedee: explicaţia, demonstraţia, exerciţiul, analiza, sinteza, comparaţia
Material didactic: tablă, cretă, foi de desen, carioca
Timp de desfăşurare: 15 min.
Desfăşurare: Pe o foaie de desen, împărţită în şase dreptinghiuri egale, se realizează folosind
carioca, şase linii diferite, deci fără a ne repeta.
Interpretare: Toţi copiii (20) au realizat tema. Unii au folosit culori diferite în redarea liniei,
alţii aceeaşi culoare. Liniile nu s-au repetat decât în trei cazuri (se repetă linia frântă, bucla,
linia ondulată). În funcţie de temperamentul copiilor, unele linii sunt trasate mai uşor, altele
mai apăsat, unele sunt subţiri, altele îngroşate. Aceasta reflectă cunoştinţele însuşite atât în
cadrul desenului cât şi al exerciţiilor grafice, se vede preocuparea copiilor pentru forma
desenului redată clar, îngrijit.

43
PROBA Nr. 2
Grupa: 5 - 6 ani
Efectiv: 20 copii
Tema plastică: Linia
Subiectul: Mănuşa
Tipul activităţii: Consolidare de deprinderi şi priceperi
Scopul: - consolidarea deprinderii de a decora o suprafaţă delimitată cu elemente grafice;
- consolidarea deprinderii de a trasa corect elementele grafice;
- dezvoltarea coordonării oculo-motorii;
- dezvoltarea imaginaţiei creatoare
Obiective operaţionale:
- să decoreze mănuşa cu elemente grafice pe baza explicaţiilor cadrului didactic;
- să traseze elementele grafice respectând indicaţiile date;
- să prezinte conţinutul povestirii pe baza imaginilor prezentate;
Să evalueze lucrările pe baza criteriilor stabilite.
Metode şi procedee: conversaţia, explicaţia, demonstraţia, exerciţiul, instructajul.
Mijloace didactice: fişe individuale, carioca, creioane colorate, acuarele, pensule, modelul
educatoarei, tabla magnetică, panou pentru fişe.
DESFĂŞURARE: După discutarea conţinutului povestirii „Mănuşa”, având ca suport scene
ilustrative, se prezintă modelul, se discută modalitatea de realizare a acestuia, se remarcă
elementele care compun lucrarea. Se supreaveghează modul în care se realizează tema,

44
intervenind cu indicaţii după caz, insistându-se pe realizarea corectă a literelor mari de tipar, pe
spaţiile şi distanţele dintre litere.
INTERPRETARE. Majoritatea copiilor au manifestat interes pentru realizarea decorării
lucrării, folosind linii variate. Cei mai mulţi au preferat să lucreze cu carioca sau cu creioane
colorate şi mai puţini au folosit acuarelele pentru a obţine grosimi diferite ale liniilor. Copiii au
urmărit mai mult forma liniei, având o grijă deosebită pentru a nu repeta semnele grafice.

Pata de culoare este aşezarea cu pensula sau prin alte mijloace , precum: stropirea,
scurgerea, amprenta (dactilopictura ) pe un suport. Pata în sine este plană, dar prin alăturarea ,
întrepătrunderea sau înlănţuirea ei cu alte pete de forme , mărimi şi intensităţi diferite poate
crea volum, relief sau expresie spaţială.
Pata de culoare poate fi plată sau picturală. Pata plată are forme şi mărimi diferite,
putând fi cromatică sau acromatică. Petele cromatice sau acromatice, sub formă regulată, pot
fi grupate ordonat, sugerând anumite semnificaţii, stabilitate, măreţie sau mobilitate.
Între petele cromatice se stabilesc contraste de culoare, de valoare şi de formă. Într-o
lucrare exprimată cromatic, pata plată poate fi folosită ca mijloc de reprezentare, ca semn
plastic sau ca centru de interes. Pata de culoare are forma subiectului, fiind modelată cu
pensula.
Pata plată are efect termodinamic şi este folosită ca pasaj de vaoare sau culoare.
Aceasta poate fi vibrată prin suprapunerea grafică a unor linii şi puncte.
Pata spontană de culoare este asimetrică, la întâmplare. Pata de culoare poate fi opacă,
transparentă sau translucidă.
Pata picturală este o suprafaţă vibrată factural, valoric sau cromatic. Are diferite
semnificaţii, datorită modului în care a fost realizată prin culorile folosite şi relaţiile cu petele
din jur. „Ne servim de culori, dar pictăm cu sufletul ”, spunea pictorul Chardin.
Forma naturală (nori, frunze etc.) poate fi plană sau spaţială. Forma spontană poate fi
naturală sau artificială, iar forma elaborată plastic constituie un prilej de invitaţie la

45
creativitate. Prtn procedeul monotipiei se pot obţine forme diferite care pot sugera elemente
naturale. Tot prin acest procedeu se poate obţine forma simetrică – pată sau contur. Formele
obţinute astfel dau satisfacţia imediată de reuşită a unei forme naturale – animale, insecte etc.
Sculptorul H. Moore spunea că: „ forma rămâne expresia cea mai concretă a vieţii şi
este limbajul plastic caracteristic tuturor vremurilor” .

Culoarea

Când vorbim despre culoare ne referim la o însuşire a luminii determinată de compoziţia sa


spectrală, care face ca ochiul să perceapă diferit radiaţiile de pe retină, având aceeaşi
intensitate, dar lungimi de undă diferite.
Culoarea are influenţă asupra omului, provocându-i impresii, sentimente sau stări
psihice diferite. Noţiunea de culoare apare numai atunci când există lumină. Culoarea este
viaţa, fiindcă o lume fără culoare se înfăţişează moartă. Culorile sunt energii radiante care ne
influenţează în mod pozitiv sau negativ, indiferent că ne dăm seama de acest lucru sau nu.
Culorile pot fi clasificate în:
- culori primare;
- culori binare de gradul I;
- culori binare de gradul II.
Culorile primare (culorile de bază sau fundamentale) sunt: roşul, galbenul şi albastrul
– R; G; A. Din amestecul fizic al acestora, în proporţii diferite, pot fi obţinute toate celelalte
culori. Când toate trei sunt amestecate în cantităţi egale, se produce un gri neutru, închis (gri
perfect). Culorile primare sunt cele mai pure şi cu o strălucire aparte faţă de celelalte culori.
Ele nu pot fi obţinute din amestecul altor culori.
Culori binare de gradul I. Amestecând, două câte două, culori primare în cantităţi egale
se obţin culori binare de gradul I. Acestea sunt: oranjul, violetul şi verdele – O; Vi; Ve.

46
G+R=O (oranj), R+A=Vi (violet), A+G=Ve (verd

Culorile binare de gradul I pierd din puritate faţă de culorile primare. Orice culoare
pierde din puritate cănd este amestecată cu altă culoare.

47
J. W. Goethe (scriitor german, om de ştiinţă cu cercetări şi în domeniul culorii) a
construit un cerc cromatic al culorilor primare şi binare de gradul I.
Culorile binare de gradul II. Din amestecul fizic al unei culori primare cu culoarea
binară de gradul I, vecină pe cercul cromatic al lui Goethe, se obţine o culoare binară de
gradul al II-lea.
Sunt şase culori binare de gradul al II-lea.
G+O=galben-oranj A+Vi=albastru-violet
R+O=roşu-oranj A+Ve=albastru-verde
R+Vi=roşu-violet G+Ve=galben-verde
Ele se numesc culori de gradul al II-lea, pentru că fiecare din ele conţine tot câte două
culori primare, dar în cantităţi diferite. Culorile binare de gradul al II-lea pierd şi mai mult
din puritate: sunt nişte nuanţe ale culorilor primare care înclină spre una sau alta din culorile
binare de gradul I, vecine pe cerc.
Johannes Itten, pictor şi profesor german din prima jumătate a secolului al XX-lea, a
elaborat un cerc al culorilor care ilustrează „Teoria constructivă despre culoare” (o gramatică
a culorii).
Itten a aşezat culorile pe un cerc în care se înscriu: un triunghi echilateral pentru culorile
primare (G; R; A) şi un hexagon pentru culorile binare de gradul I (O; Vi; Ve)

48
Cele 7 tipuri de contraste reprezintă o contribuţie valoroasă de care putem ţine seama în
educaţia plastică a preşcolarilor:
a) contrastul culorii în sine exprimă optimism, bucurie;
b) contrastul închis-deschis (clarobscur) se obţine prin alăturarea unor culori cu
luminozitate diferite şi sugerează efect de aproape, de greu, de departe, de uşor;
c) Contrastul cald-rece se obţine din alăturarea culorilor calde cu cele reci;
d) Contrastul complementar se obţine din alăturarea culorilor complementare perechi
– sugerează exaltare;
e) Contrastul simultan se manifestă atunci când o culoare curată reclamă fiziologic
culoarea ei complementară. (ex.: griul negru aşezat pe roşu se vede uşor colorat în
verde, înconjurat de galben se vede colorat uşor în violet.);
f) Contrastul de cantitate se obţine din alăturarea unor culori care acoperăsuprafeţe de
mărimi diferite;
g) Contrastul de calitate se obţine din alăturarea unor culori strălucitoare cu altele
tulburi (stinse).

Semnificaţia culorilor

49
Cunoaşterea semnificaţiei şi expresivităţii culorilor constituie un criteriu valoric, care
dezvoltă primele forme ale personalităţii, temperamentului şi emotivităţii.
Semnificaţiile expresivităţii şi perceperea culorilor sunt diferite de la un popor la altul şi
chiar de la un individ la altul. De aceea, ele nu pot constitui un reper în aprecierea
individului. Am transmis copiilor date despre semnificaţia culorilor, în raport cu vârsta
acestora, dar nu am insistat pe acestea ca fiind singurele date certe, lăsându-le libertatea de a
simţi ei înşişi care este semnificaţia culorilor cu care lucrează sau pe care le folosesc. Aşadar,
ROŞU: -efecte fiziologice: creşte presiunea sangvină, activează respiraţia, dă senzaţia de
căldură;
- efecte psihologice: culoare caldă, stimulator general, irită, excită, mobilizează.
Este specifică tipului activ, ofansiv-agresiv, competitiv.
PORTOCALIU: - efecte fiziologice: accelerează pulsaţiile inimii, favorizează secreţia
gastrică;
- efecte psihologice: culoare caldă, degajă optimism, veselie.
Este o culoare sociabilă, dă impresia de sănătate.
GALBEN: - efecte fiziologice: stimulează nervul optic, influenţează funcţionarea normală a
sistemului cardiovascular;
- efecte psihologice: culoare caldă, dă senzaţia de satisfacţie, intimitate,
înviorare, culoare dinamică.
Este culoarea cea mai veselă, stimulează vederea şi calmează psihonevrozele. Exprimă
spontaneitate şi predispune la comunicativitate.
VERDE: - efecte fiziologice: scade presiunea sangvină, dilată vasele capilare;
- efecte psihologice: relaxare, linişte, meditaţie, bună dispoziţie;
Culoare rece, odihnitoare, liniştitoare şi calmantă. Exprimă concentrare,
siguranţă, persistenţă, îndrăzneală. Caracterizează tipul pasiv.

50
ALBASTRU: - efecte fiziologice: scade presiunea sangvinică şi frecvenţa pulsului,
calmează respiraţia;
- efecte psihologice: culoare rece, odihnitoare, îndeamnă la calm, concentrare şi
linişte.
Îndeamnă la nostalgie şi dor. Exprimă linişte, satisfacţie, iubire şi afecţiune.
VIOLET: - efecte fiziologice: intensifică activitatea cardiovasculară, accelerează respiraţia;
- efecte psihologice: culoare rece, descurajuratoare.
Exprimă tristeţe, melancolie. Dă senzaţia de gravitate.
NEGRU: - efecte fiziologice: reducerea activităţii metabolice, repaus;
- efecte psihologice: nelinişte, depresie, înduioşare.
Exprimă tristeţe, singurătate, despărţire.
ALB: - efecte fiziologice: contracţia pupilei şi a muşchilor globilor oculari;
- efecte psihologice: puritate, răceală, pace, împăcare, linişte, curăţenie,
sobrietate, virtute.

Culori calde şi reci


Principalele culori calde (roşu, oranj, galben) ne dau senzaţia de căldură amintindu-ne
de foc, razele Soarelui, zilele călduroase, întinderile de grâu aurite etc. Dimpotrivă, culorile
reci (violet, albastru, verde) ne dau senzaţia de rece, de frig, amintindu-ne de răcoarea
nopţilor, de răceala gheţarilor.
În ceea ce priveşte spaţialitatea, adică efectul îndepărtat-apropiat, culorile calde tind să
iasă în relief, creează impresia de apropiat, pe când culorile reci tind spre adâncime, creează
impresia de îndepărtat:
Oranj - senzaţie de apropiere foarte mare în spaţiu;
Roşu şi Galben - senzaţie de apropiere în spaţiu;
Verde - senzaţie de depărtare în spaţiu;
Albastru - senzaţie de depărtare mare în spaţiu.

51
De asemanea, culorile calde şi reci pot fi folosite pentru a reda impresia de volum.
Culorile calde sunt folosite pentru zonele de lumină, iar culorile reci, pentru zonele de umbră.
Am organizat exerciţii-joc pentru familiarizarea copiilor cu posibilitatea de a sugera prin
culoare, în lucrările plastice, anumite efecte termice prin diferenţierea lor în culori calde
(roşu, portocaliu, galben) şi culori reci (verde, albastru, violet). Teme orientative: „Câmp cu
grâu şi maci”, „Soarele”, „Crizanteme”(culori calde), „Mare albastră”(culori reci), „Frunze
de toamnă” (culori calde, culori reci). NONCULORILE

Culori calde si culori reci tablou

Albul şi negrul nu au calităţi cromatice şi de aceea se numesc nonculori. Albul înseamnă


lumina nedescompusă în spectrul ei, iar negrul înseamnă lipsa luminii, deci lipsa culorii.
Albul şi negrul au un rol foarte important în culoare. Cu alb culorile pot fi deschise, iar cu
negru culorile pot fi închise.
Amestecând, fizic, alb cu negru în proporţii diferite, pot fi obţinute griuri cromatice.
Culorile complementare sunt acele culori care, amestecate între ele, dau griul perfect.
Principalele perechi de culori complementare sunt: G+Vi; R+Ve; A+O.
Galbenul este complementar cu violetul, pentru că violetul este format din albastru şi
roşu; roşul este complementar cu verdele, pentru că verdele este format din celelalte culori
primare şi anume, din albastru şi galben; albastrul este complementar cu oranjul, pentru că
oranjul este format din roşu şi galben.
Pe cercul cromatic culorile complementare sunt diametral opuse, motiv pentru care prin
juxtapunere se exaltă una pe cealaltă şi ca luminozitate şi ca strălucire. Prin juxtapunerea a
două culori complementare pure se produce un contrast violent, strident.

52
Contraste cromatice. Privind în jurul nostru observăm că lucrurile se deosebesc între ele,
sunt foarte diferite. Diferenţele pot fi de înfăţişare, de mărime, de cantitate, de material, de
culoare. În contrast se află şi diferite stări, acţiuni ori fenomene.
Contrastul este o opziţie între cel puţin două elemente.

Explicarea unor termeni folosiţi în artele plastice

Fondul - este spaţiul dintre semne.


Compoziţie plastică - alcătuirea plastică a „scenei”, a peisajului, a naturii statice, a
portretului etc.
Expresivitate - acea proprietate a compoziţiei care o face capabilă să atragă interesul,
să comunice emoţii puternice, să pătrundă în sufletul privitorului.
Suport - suprafaţa pe care se execută o lucrare de artă plastică (carton, sticlă, lemn etc.)
Fuzionare - fenomenul de contopire a două culori de apă sau mai multe, bine fluidizate,
aplicate pe suprafaţa umedă a hârtiei. Fuzionarea la margine se produce între două pete sau
linii de culoare fluidizată, când acestea se întâlnesc. Fuzionarea în masă se produce atunci
când peste o pată de culoare, umedă, se suprapune o altă culoare puţin fluidizată. În ambele
cazuri, o culoare trece parţial în cealaltă, se „înfrăţeşte” cu ea, cu condiţia să nu se fi zvântat
nici una.
Fluidizare - se aplică la culorile de apă. Acuarela, guaşa, tempera se prezintă sub formă
de pastă în tuburi. Fluidizarea lor se face cu mai puţină sau mai multă apă.
Juxtapunere – alăturare; a aşeza unele lângă altele două pete de culoare, două forme etc.
Nuanţă - gradele diferite prin care poate trece aceeaşi culoare. Spre exemplu, oranjul
poate avea multe nuanţe – înspre galben sau înspre roşu. De asemenea şi când este amestecat,
treptat cu complementara sa.
Puritatea culorii - calitatea unei culori de a nu fi tulburată prin amestec fizic.
Strălucirea culorii - gradul de puritate al unei culori.

53
Tentă - termen ce defineşte culoarea în general, mai mult sau mai puţin intensă.
Ton - gradul de strălucire, de intensitate al unei culori sau tente; calitatea coloristică a
unei culori.
Monocromie - modalitatea de a folosi o singură culoare în toate stările ei pure şi
degradate.
Culoare binară - culoare care rezultă din amestecul a două culori primare.

Perceperea şi redarea culorilor


Desenul cu creioane colorate sau cu pensula îi atrage pe copii în mod deosebit. Copiii de
grupă mică se lasă furaţi mai ales de urmele colorate rămase pe hârtie. De aceea, fără a stabili
o corespondenţă cu obiectul a cărui imagine o redau, ei colorează la întâmplare, după
dispoziţia de moment.
Adesea efectele coloristice ale lucrărilor copiilor mici ne surprind.
Cu timpul copiii se deprind să coloreze suprafeţele, să coloreze imaginile după ce le-au
desenat, să depăşească stadiul de simplă creionare a conturului. Copiii de 5-7 ani acordă o
importanţă tot mai mare colorării imaginilor, încercând să le redea cât mai aproape de
realitate. Se observă tendinţa de îmbinare, de armonizare a culorilor. Apreciind diferitele
lucrări ale colegilor lor sau opere de artă, copiii sunt puternic impresionaţi de culoare.
Manifestarea constantă pentru o culoare sau alta exprimă nivelul dezvoltării universului
estetic al copilului.
În ceea ce priveşte motivarea alegerii unei culori sau a alteia, s-au conturat unele tipuri
de motive ce ar putea fi clasificate în felul următor:
Motivări concrete, ca de exemplu: „galbenul place pentru că este culoarea Soarelui şi a
Lunii”;
„verdele este de la iarbă, de la frunze”; „albastrul este ca cerul, ca marea”; „negrul este de la
noapte”; „roşul este de la sânge, de la cer când e roşu”.

54
Motivări afective - care exprimă o stare de moment ca: „galbenul este vesel, răde
frumos”; „negrul este trist, aşa ca noaptea”; „verdele e ca primăvara”; „albastrul ca ochii
mamei mele, frumoşi ca cerul”.
Motivări de nuanţe – „roşul este aprins tare ca focul, este deschis”; „galbenul este o
culoare de lumină”; albul este o culoare albă ca ziua”; negrul este închis, nu se vede deloc”;
„maronul este închis, nu străluceşte”.
Motivări decorative – „îmi place roşul căci este aşa de frumos”; „nu îmi place negrul,
este urât”, sau de pildă, „aşa îmi place mie”.
Poate de aceea s-a ajuns la concluzia că preşcolarii îndrăgesc mai mult activităţile de
pictură decât pe cele de desen.
Pentru preşcolari culoarea este totul: întindere şi urmă de „prindere” liniară a formei,
ornament, suprafaţă şi spaţiu. Observând cât de încântaţi sunt copiii în folosirea culorilor, am
început studierea limbajului şi a tehnicii artei picturii. Activităţile noastre s-au desfăşurat într-
o atmosferă foarte relaxată, totul îmbrăcând la început forma jocului.
Pentru familiarizarea copiilor cu culoarea am planificat următoarele teme: „Jocul
culorilor înfrăţite”(fuzionare la margine a culorilor, obţinerea unor culori noi), „Spune cu ce
seamănă”(fuzionare în masă a culorilor), „N-avem multe culori, să preparăm noi altele!”,
„De-a fabricanţii de culori”(prepararea nuanţelor prin amestecul a două culori în diferite
proporţii), „Găseşte culoarea potrivită!”, „Deschidem cu alb şi închidem cu negru”(tonuri de
culoare şi ruperea tonului).
După ce am stabilit culorile de bază, am început să ne jucăm cu ele, exact ca-n versurile
din cartea „Copilul şi culorile” de Maria Grecea:
„Peste roşu să-ncercaţi
Alb ca neaua s-aşezaţi,
Vezi, culoarea s-a deschis
Luminoasă ca un vis.”

55
Combinând orice culoare cu alb, au obţinut culori deschise, luminoase, pastelate, şi apoi
au văzut cum, dacă peste o culoare se pune „un strop” de negru, culoarea se întunecă. Apoi
am trecut la descoperirea „ fraţilor culorilor”, mai precis, la tonuri şi la nuanţe, ajungând apoi
la pata de culoare. Astfel, au realizat lucrări cum ar fi: „Toamna”, „Primăvara”, „Covoraş”.
Fără a-i încărca pe copii cu denumirile specifice limbajului artistic, le-am arătat cum se
poate folosi pata picturală în realizarea lucrărilor. Astfel au compus picturi cu temele: „Vas cu
flori”, „Câmp cu gălbenele”, „Flori de primăvară”, „Fluturi şi flori” (vezi ANEXA 1

CAPITOLUL V

V.1. TEHNICI SI PROCEDEE FOLOSITE IN ARTELE PLASTICE

Familiarizarea copiilor cu unele tehnici noi de lucru le măreşte curiozitatea şi imprimă


activităţilor plastice un caracter atractiv şi creativ.
Cunoaşterea limbajului şi a tehnicilor de lucru de lucru de către copii duce la
dezvoltarea creativităţii în realizarea ideilor în forme artistice variate.
În acest sens Programa activităţilor artistico-plastice îi propune educatoarei obiective
de referinţă prin care copilul să poată obţină efecte plastice, forme spontane şi elaborate prin
tehnici specifice picturii şi chiar să compună în mod original spaţiul plastic.
În activităţile desfăşurate cu copiii preşcolari educatoarea poate folosi o serie de tehnici
şi procedee:

56
Fuzionarea la margine. Pe suprafaţa umedă a hârtiei se aplică cu pensula linii sau pete
de culoare fluidizată (amestecată cu apă).Culorile trec parţial una în cealaltă, „se înfrăţesc”,
cu condiţia să nu se fi zvântat nici una, deci fuzionează.

Fuzionarea în masă. Pe suprafaţa umedă a hârtiei se aplică cu pensula pete de culoare


fluidizată.Când petele de culoare umedă se suprapun, ele fuzionează în masă.

57
Formele spontane. Forma spontană este imaginea obiectuală sau structuală naturală –
rădăcini, frunze, crengi, pietre etc. Există însă şi forme spontane create de om în mod
accidental, pe cale dirijată. Aceste exerciţii de invenţie, cu efecte plastice surpriză, pot fi
obţinute prin mai multe procedee ca:
1. În interiorul unei foi îndoite se introduc cu pensula pete de culoare uşor fluidizate.
Se presează culoarea prin apăsarea cu podul palmei ori cu o cârpă în diferite direcţii; apoi,
foile despăturite, scot la iveală noi forme cromatice spontane, similare cu reprezentări vizuale
deja cunoscute (fluturi, flori, gâze etc.).

2. Pe foaia de hârtie se aşază o cantitate mică de culoare fluidizată. Prin suflarea cu


paiul, culoarea se răspândeşte dirijat pe suport. Aşa apar nişte pete de culoare care, prin
aspectul lor, pot sugera anumite forme imaginare.

58
3.Pe foaia de hârtie se aşază puncte, pete de culoare fluidizată. Prin suflarea liberă sau
printr-un tub, în diferite sensuri, se obţin forme spontane.

4. Pe suprafaţa uscată a hârtiei se aşază cu pensula puncte de culoare fluidizată. Se


dirijează scurgerea aderentă schimbând poziţia planşei, pentru a favoriza deplasarea culorilor
în sensurile dorite, sau prin scurgerea liberă a unor puncte de culoare.

59
5. Pe suportul umed sau uscat se stropeşte puternic cu pensula încărcată de culoare sau
cu alt instrument – periuţă de dinţi, stilou. Pe suportul umed se remarcă modul în care
culoarea se împrăştie, se întinde pe suprafaţă.
6. Forme obţinute prin folosirea hârtiei mototolite. Este un procedeu simplu şi constă în
tamponarea suprafeţei colorate cu o bucată de hârtie mototolită şi încărcată de culoare.
7. Sfoară sau aţă îmbibată. Este un procedeu în care se foloseşte o bucată de sfoară sau
aţă îmbibată în culoare şi cât de cât ghemuită sau aglomerată, care se aşază pe o hârtie ce mai
apoi se va plia,având grijă să se lase unul dintre capetele firului necolorat să atârne ăn afara
foii. În timp ce se presează hârtia cu o mână, cu cealaltă se trage de capătul firului (sforii)
rămas liber, până când firul va părăsi în totalitate fila îndoită. Desfăcând fila, se va observa o
formă obţinută.

8. Se decupează diferite forme care se aşază pe o foaie de hârtie. Separat se colorează


suprafaţa unei coli cu pensula şi se aşază peste formele decupate presând cu mâna în toate
direcţiile. Se ridică suprafaţa colorată şi se înlătură formele decupate.
9. Pe un suport lucios (faianţă, sticlă, folie de plastic), se aşază arbitrar câteva pete de
culoare. Peste ele se aşază o foaie de hârtie şi se presează cu podul palmei în diferite direcţii.

60
Când se ridică foaia, se apucă de două colţuri situate pe aceeaşi latură. Surpriza este forma
spontană care s-a creat şi care este unicat.
10. Guaşa, în starea ei naturală (groasă), poate fi folosită cu ajutorul cuţitaşelor din
lemn sau cu pensula subţire, pentru realizarea petalelor de flori în relief, a frunzelor, a
munţilor, elemente ale scoarţei copacilor etc.
11. Forme obţinute prin presarea frunzelor. Frunze diferite ca formă se colorează pe
dos (partea cu nervuri) cu culori dorite. Apoi ele se aşază cu partea colorată pe foaia de bloc
şi se presează cu degetele. Când se ridică frunza, pe suprafaţa foii rămâne amprenta formei
sale. Frunzele se imprimă de atâtea ori cât este nevoie ca să se acopere toată suprafaţa foii.
Suportul poate fi alb sau colorat.

12. Ştampila este uşor de confecţionat dintr-o gumă, dintr-un cartof sau morcov, care
se taie pentru a obţine o suprafaţă plată. Pe partea netedă a unuia dintre aceste materiale se
desenează o mică formă care se taie pe contur cu ajutorul unei lame ascuţite. Apoi se
îndepărtează suprafaţa înconjurătoare astfel încât forma creată să capete o înălţime de circa
3-5 mm. Pe suprafaţa formei obţinute se aşterne culoare şi se aplică apoi în mod repetat peste
petele de culoare uscate. Pe parcursul utilizării ştampilei, culoarea poate fi schimbată.
Toate aceste forme spontane pot fi completate cu pensula, bazându-ne pe capacitatea de
fabulare a fiecărui copil.

61
13. Tehnica decolorării. Se acoperă suprafaţa unei foi de bloc cu cerneală sau tempera
de culoare închisă. Se lasă să se usuce . Beţişorul, creionul, pensula (instrumentul cu care
vom lucra) se înmoaie în Pic şi se desenează diferite forme. Urmele lăsate pe hârtie se
decolorează şi ies în evidenţă pe fondul închis de culoare.

14. Tehnica tratării cu ceară. Un element surpriză se poate obţine folosind în prealabil o
lumânare aprinsă care se ţine aplecată astfel încât din ea să se prelingă pe hârtie picături din
ceara topită. Copiii vor colora cu pensula toată suprafaţa hârtiei în culorile dorite. Vor rămâne
uimiţi la apariţia petelor .
15. Tehnica tratării cu griş sau nisip. Pe o foaie de hârtie sau carton alb se desenează
fluturi, flori, figuri geometrice şi se acoperă suprafaţa desenată cu lipici. Apoi se presează

62
griş sau nisip fin şi se lasă să se usuce. Se scutură foaia de surplusul de griş sau de nisip. Cu
pensula înmuiată în culoarese colorează forma încărcată cu griş şi se lasă să se usuce.
Acest procedeu îmbracă forme diferite, în funcţie de grupa de vârstă. Dacă la grupele
mici educatoarea aplică lipiciul pe toată suprafaţa şi apoi copilul pictează tema dată, la
grupele mari copilul trasează conturul temei date, tot el aplică lipiciul în contur şi apoi grişul,
rezultând imaginea respectivă.
16. Dactilopictura (pictura cu degetele) este cel mai adecvat mijloc prin care copilul îşi
poate exprima emoţiile interioare. Copiii îşi vor amesteca singuri culorile cu degetele, un
beţişor sau un burete. În acest stadiu copiii sunt interesaţi în a învăţa cum să facă ceva, timp
în care educatoarea poate să observe şi să se pronunţe asupra talentului cromatic. Rezultatele
sunt redate în imaginile următoare: „Vaza cu lalele”, „Fluturi”, „Şirag de mărgele”, „copacul
cu frunze” (vezi ANEXA 4, 5, 7.)

17. Pictura cu mâinile. Se pregăteşte suportul de bază – o coală de hârtie tăiată în diferite
forme: pătrat, rotund, inimă etc. Cu mâna dreaptă se vopseşte interiorul mâinii stângi, având

63
grijă ca întreaga palmă, ca şi părţile interioare ale degetelor, să fie date în mod egal cu
culoare. Cu degetele desfăcute se apasă mâna vopsită presând tare, apoi se ridică cu grijă. Se
spală mâna stângă şi se face acelaşi lucru şi cu mâna dreaptă dacă se doreşte.
De data aceasta părinţii sunt cei care peste ani vor privi cu nostalgie un „document”
unic: mânuţa propriei odrasle la vremea grădiniţei.
18. Pictura pe tăviţe de carton. Se vor folosi tăviţe de carton pe care se vând produse la
cofetărie. Sunt bune de colorat, mai ales că deja au o margine ce poate fi folosită ca ramă a
tabloului respectiv. În interiorul tăviţei de carton se desenează cu pensula peisaje, portrete,
vaze cu flori etc. Dacă se doreşte, rama tăviţei de carton se poate colora. Acest tablou poate fi
un original cadou.
Un fapt unanim recunoscut este şi modul în care copilul percepe realitatea ştiindu-se că
felul în care gândeşte şi simte diferă de cel al adultului.
Semnificaţia pe care copilul o dă obiectelor şi fenomenelor din jurul său, în funcţie de
felul în care se leagă de experienţa sa nemijlocită, de trăirile şi trebuinţele proprii în plan
afectiv şi motivaţional, nu corespunde întocmai cu cea reală.
Pentru echilibrul său intelectual şi afectiv este necesar ca el să fie atras în forme de
activitate care cuprind forme cu sensuri şi semnificaţii ce exprimă într-un anume fel
trebuinţele trăite de eul copilului.
Psihologul J. Piaget arată că desenul ca limbaj grafic al copilului este „un mijloc de
luare în stăpânire, de către copil, a lumii exterioare la care el trebuie să se adapteze şi
totodată un mijloc de armonizare a acesteia cu lumea sa proprie interioară”. (Piaget, J.,
Psihologia copilului)
Prin desen, copilul caută simultan să satisfacă atât cerinţele proprii, cât şi să se
adapteze formelor (obiectelor) din afară.
Copilul, cu capacitatea sa vitală şi optimistă, cu ochii curiozităţii larg deschişi, se lasă
uşor îndrumat şi poate fi uşor de modelat în aşa fel încât să se adapteze şi să se integreze
lesne în procesul evolutiv al societăţii.

64
Activităţile artistico-plastice, desfăşurate în grădiniţă, au un rol prioritar în pregătirea
copilului pentru şcoală. Prin acest gen de activităţi se realizează coordonarea oculomotorie,
dezvoltarea muşchilor mici ai mâinii, dezvoltarea sensibilităţii cromatice, a spiritului de
observaţie, diferenţierea formelor, a proporţiilor, orientarea spaţială.
Procesul de familiarizare a copiilor cu unele tehnici plastice de lucru şi stăpânirea lor
creează copiilor sentimentul propriei lor valori, sporindu-le încrederea în capacitatea lor de
creaţie.
Prin tehnicile plastice de lucru, copiii constrâng materialele (acuarele, tempera, guaşe,
soluţii colorate cu diferiţi pigmenţi din comerţ, materiale textile imprimate, hârtie de desen
albă etc.) să configureze altceva decât ceea ce sunt ele, fără să-şi piardă propria lor structură.
Sunt tehnici practice de lucru tradiţionale, care sunt în general mai bine cunoscute de
copii (carioca, acuarela) şi care par a fi mai uşor de folosit, după cum imprimarea cu ţesături
rărite, pictura pe sticlă, colaj, decolorare etc., care se pot folosi în cadrul activităţilor
artistico-plastice (unele) pe măsură ce permit condiţiile materiale şi nivelul de pregătire al
copiilor. Care anume tehnici se pot folosi sau nu, cu succes, de către copii? Educatoarea este
cea care decide.
În activitatea mea am folosit, în cadrul activităţilor artistico-plastice, tehnica
tradiţională. Pictura cu acuarela pe hârtie albă, pe griş, pe orez, pe coji de ouă, pe aluat; am
ornat linguri, farfurii, faianţă, dar culoarea transparentă a lucrărilor nu mă mulţumea nici pe
mine, nici pe copii. Atunci am hotărât să mă informez şi să găsesc tehnici noi de lucru în
vederea educării sensibilităţii cromatice la copii.

Astfel, am iniţiat un program de lucru, la grupa mare-pregătitoare pe termen de un an de


zile şi mi-am propus experimentarea unor noi tehnici de lucru având ca obiectiv stimularea
sensibilităţii cromatice la copiii de 6-7 ani.
Am optat în folosirea tehnicii de lucru cu ceracolorul şi tehnica culorilor umede –
tempera şi guaşa. Folosind tehnica culorilor umede am putut efectua alte tehnici cromatice:

65
pictura pe sticlă, imprimarea pe ţesături rărite, imprimarea culorii cu aţă, efecte speciale
plastice cu ajutorul guaşei.
Folosind ceracolorul, sub formă de batoane, copiii au realizat un colorit opac, dens sau
riat. Pentru a face acest colorit să strălucească, am frecat lucrarea cu un material moale (vată,
molton). Temele au fost variate (ex.: „Flori”, „Peisaj de primăvară”, „Toamna a sosit”,
„Case”, „Parcul meu” etc.).
În aplicarea tehnicii culorilor umede am folosit tempera şi guaşa. Am pornit prin
familiarizarea copiilor cu culorile de bază şi jucându-se cu ele, am descoperit împreună
culorile complementare. Am stabilit culorile reci şi culorile calde. Tot la început am stabilit
modul în care pictam cu tempera, direcţia aplicării culorii (se începe cu marginea de sus
stânga, apoi cea stânga-jos, apoi dreapta, terminându-se cu mijlocul pentru suprafeţe mici; iar
pentru suprafeţe mari, foaia este umezită cu apă şi cu culoarea preparată se întind tuşe
orizontale care se îmbină una cu alta, de sus în jos).
Tempera şi guaşa acoperă toată hârtia, deoarece ele sunt opace, curate şi dense, se
întind cu pensula în tuşe netede spre deosebire de acuarela; tonurile deschise se obţin prin
amestecul cu alb. Tempera şi guaşa, în comparaţie cu acuarela, prezintă avantajul acoperirii
culorii nereuşite cu altă culoare, corectând astfel desenul fără a fi necesar să se refacă. Aceste
culori pigment se folosesc în compoziţii plastice tratate decorativ, dar nu numai. Copiii au
executat lucrări cu temele: „Vaza cu lalele”, „Parcul”, „Magnolii” etc. Lucrările sunt viu
colorate, iar satisfacţia copiilor a fost deplină.
Efectele plastice deosebite au obţinut copiii folosind imprimarea aţei colorate în mai
multe culori, nuanţe (succesiv). De asemenea, folosind pasta puţin diluată a guaşei, au
obţinut efecte cromatice deosebite (se pliază hârtia pe care a fost aşezată pasta dediferite
culori): „Fluturi”, „Flori surori”, „Pasărea pe crenguţă”, „Pomi – fraţi”. Prin îmbinarea
culorilor s-au obţinut imagini surpriză.

66
Sensibilitatea cromatică am stimulat-o şi prin aplicarea tehnicii picturii pe sticlă.
Pictura pe sticlă se caracterizează prin culori vii, armonioase, prin forme simplificate, prin
aspectul decorativ.
Copiii şi-au desenat o schiţă cu o temă aleasă de ei şi au aşezat-o sub bucata de sticlă
(bine şlefuită pe margine şi degresată cu spirt).Şi-au conturat desenul cu ajutorul unei pensule
foarte subţiri, folosind tuş sau tempera negru. După uscarea conturului, au trecut la colorarea
petelor mici, a detaliilor desenului şi apoi la petele mai mari şi ultima dată la suprafeţele mari
ale picturii. Tematica picturilor a fost variată: „Liliacul”, „Ciuperca”, „Carouri colorate”,
„Flori roşii”, „Mozaic”, „Floare şi fluture”.
Tehnica picturii pe sticlă precizează că lucrarea se efectuează în 2-3 activităţi, deoarece
petele de culoare se pot îmbina şi anumite desene nu pot fi realizate corect. Ţinând seama de
vârsta copiilor şi de nerăbdarea lor de a-şi termina lucrările, am recurs la conturarea schiţei
desenului cu o culoare închisă sau cu negru, dând satisfacţie deplină copiilor la terminarea
lucrărilor într-o singură activitate.
Imprimarea cu ţesături rărite este o altă tehnică cromatică de lucru pe care am folosit-
o în obţinerea unor efecte plastice deocebite. Am folosit ca materiale: voal, fileu, tiul, bucăţi
de material de perdele cu modele sau simple, hârtie albă, soluţie preparată din apă şi o
culoare (tempera). Copiii au muiat materialele în apa colorată, au stors bine materialul, după
care l-au aşezat pe coala albă deja pregătită. Deasupra au aşezat altă coală albă şi apoi au
presat bine cu palma. După ce se înlătură hârtia pe care s-a „călcat”, precum şi bucăţile de
material, se observă că pe foaia de dedesupt a rămas imprimarea ţesăturii folosite.
Această imprimare este fondul pe care se poete desena cu pensula muiată în tempera
(culoare închisă) sau tuş negru.

67
De multe ori, în aşezarea ţesăturii muiate, pe foaia de hârtie se fac falduri şi atunci
imprimarea are pete mai închise şi mai deschise, care prin combinarea lor întâmplătoare pot
sugera alte idei ce pot deplasa efectul şi îmbogăţi ideea iniţială a desenului.
Această tehnică este recomandată în desenarea subiectelor cu caracter fantastic. Copiii
au folosit aceste lucrări ca fundal pentru desenele cu teme ca: „Acvariu”, „Marea”, „Vaza cu
lalele”.
În sectorul „Artă” le-am oferit copiilor o mare varietate de instrumente care să-i
determine să folosească diferite gesturi şi operaţii şi astfel să treacă de la creaţia
întâmplătoare la cea elaborată şi conştientă. Copiii au ajuns treptat să distingă „tehnicile
grafice”, care se folosesc la desen şi mai târziu la scris, şi „tehnicile plastice”, care se
folosesc la pictură. Mie mi-a revenit sarcina de a-i învăţa să folosească corect materialele,
ajutându-i să devină mai apţi să-şi concretizeze intenţiile creatoare.
Pentru recunoaşterea şi denumirea corectă a culorilor, am desfăşurat cu copiii jocuri şi
exerciţii senzoriale, începând cu grupa mică. Exemplu: „Ce culoare are balonul?”,

68
„Bucheţele de flori”, „Grădina cu flori”, „Stop”, „Veniţi la steguleţ”, „Fluturi şi flori”,
„Aranjăm florile în vază”, „Mărgelele păpuşii”, „Coşul toamnei”, „Micii pictori”, „Decorăm
vaza cu flori”, „Coşuleţul cu ouă”.
În timpul desfăşurării acestor activităţi, în care copiii s-au relaxat, s-au bucurat, au
muncit, au învăţat, am încrecat să realizez o atmosferă plăcută de joc. Noi ne-am jucat cu
culorile, cu pensula, cu mânuţele.
Am încercat şi cred că am reuşit să le stimulez curiozitatea, curajul de a îmbina culorile,
formele, să le cultiv încrederea în forţele proprii prin încurajări, aprecieri, prin autoapreciere
privind rezultatele obţinute de copii.
În vederea creării stării emoţionale a copiilor,la începutul activităţii am folosit cu
eficienţă convorbiri, mici povestioare sau texte adaptate: „Călătorie în ţara culorilor” (G.
Mocanu); „Basme multicolore” (I. Ziedonis); „Unde-i Mofturosul?” (I. Şuşală),
ghicitori,audiţii muzicale şi diverse mijloace de învăţământ: pliante, reproduceri de artă din
albume, eşantioane textile.
Am constatat la sfârşitul anului şcolar că preşcolarii aveau un limbaj plastic format
(culori calde, culori reci), cunoşteau culorile complementare, nuanţe, cunoşteau şi stăpâneau
tehnicile de lucru învăţate, ştiau câteva din modalităţile de organizare a spaţiului plastic.
Alături de joc, exprimarea de către copil cu ajutorul culorilor, liniilor, formelor, devine
forma cea mai adecvată acestei vârste pentru a reda ceea ce ştie şi simte despre lumea
exterioară, despre acele obiecte şi fenomene care au căpătat sensuri şi semnificaţii în
experienţa şi trăirile sale proprii.

V.2. DIMENSIUNEA CREATIVA A PERSONALITATII COPILULUI

69
Preşcolaritatea este prima perioadă în care copilul manifestă şi îşi dezvoltă aptitudini.
Domeniul desenului este abordat cu dezinvoltură oferindu-i copilulşui posibilitatea de a trăi
satisfacţia. Există la preşcolari o trebuinţă de exprimare creativă întreţinută de condiţiile de
viaţă sau solicitată de mediul social-creativ, de multe ori ca o compensare a mediului mai
puţin ancorat în solicitări artistice. Această trebuinţă creativă este legată de constituirea
sinelui în jurul vârstei de 4-5 ani. Este dorinţa de identitate

manifestată, însoţită de trebuinţe afective, opoziţie, conflicte legate de existenţa şi poziţia


afectivă a copilului în familie. Copilul doreşte să fie apreciat, lăudat, admirat pentru creaţiile
sale. Artele plastice îl interesează mult pe copilul preşcolar. îi place să combine culori vii,
uneori ţipătoare, să încarce bine pensula şi să traseze trasee largi. Amestecul obţinut îi
sugerează teme, imagini cu rezonanţă afectivă, soluţii de redare pe hârtie a formelor.
Imaginaţia vizuală este un dar universal al minţii omeneşti, un dar care la omul
obişnuit se manifestă de la o vârstă foarte fragedă. In momentul în care copiii încep să
experimenteze cu forme şi culori, ei simt nevoia de a inventa un mod de reprezentare specific,
printr-o anumită tehnică a obiectelor percepute sau cunoscute anterior. Pentru reprezentarea
grafică a aceluiaşi obiect, copiii recurg la diferite forme: rotunde, unghiulare, liniare,
suprapuneri. De asemenea ei pot reda imagini rafinate, complexe, pe măsură sporiri abilităţii
de a desena. întâlnim însă şi imagini simple, grosiere sau firave.
Diferenţele între desenele copiilor de aceeaşi vârstă se datorează atât stadiului de
dezvoltare cât şi deprinderilor, aptitudinilor şi temperamentului fiecărui copil. în studiile
iniţiale ale dezvoltării, copilul crează figuri foarte schematice, abstracte, deoarece contactul
strâns cu complexitatea lumii fizice nu este relevant. Desenul este rezultatul unei stări
sufleteşti şi a unei atitudini a celui care desenează.
„Arta copilului privită sub unghiul de vedere a tendinţelor sale fireşti place în sine. E o
artă aparte care trebuie judecată în cadrul propriilor sale intenţii inconştiente." (L. Blaga)
Fiecare copil desenează după structurile sale proprii, producţiile lor grafice deosebindu-
se de ale adulţilor. De exemplu prin desenarea drumurilor curbe şi adealurilor copiii sugerează
profunzimea şi distanţa.
In perceperea formelor stadiul dezvoltării proceselor analitico-sintetice joacă un rol
important. Printre obiectivele educaţiei estetice trebuie să-şi găsească locul şi obişnuirea
copiilor dea observa specificul obiectelor aflate în diverse contexte spaţiale dar si redarea
trairilor afective.
Atingerea acestor obiective duce şi la dezvoltarea unor emoţii şi sentimente estetice.

70
Desenul contribuie la dezvoltarea încrederii în sine şi are un rol important în
cunoaşterea obiectelor, a realităţii şi în educaţia estetică.

71
DESENELE COPIILOR VORBESC DESPRE VIATA LOR

Imaginea poate rezuma şi concentra experienţa de viaţă a omului,


convingerile sale, concepţia sa. Prin virtualităţile sale nelimitate de
expresie, desenul devine actul manifest al celor mai prielnice structuri
afective personale, pe care le descătuşează şi le împlineşte într-o traducere
care satisface.
„ Un desen este o suprafaţă pe care copilul se joacă cu emoţiile sale".
(M. Wallon)
Considerând desenul ca o formă de limbaj, ca un mijloc de
comunicare, este firesc ca această activitate să poată fi interpretată şi ca un
mijloc de conducere pe planul conduitei, a lumii interioare a copilului, ca o
formă de reflectare şi exteriorizare a unor aspecte dintre cele mai discrete
ale psihicului infantil.
Ce latură a vieţii psihice relevă activitatea grafică a copilului? Mai întâi
sunt puse în evidenţă unele particularităţi psihice ale proceselor intelectuale
şi afective: posibilităţile de analiză şi sinteză, amplitudinea memorării
figurative şi cromatice, aspectele şi anumitele fanteziei recreative şi
creatoare, repertoriuol informaţiei de care dispune şi cu care operează
copilul, dominanţele afective.
Dintre procedeele de prelucrare a imaginilor mai des folosite de
imaginaţia copilului poate fi menţionată aglutinarea. Copilul este tentat să
realizeze cele mai bizare combinaţii: copaci cu fundiţe, un tren cu o casă.
Combinaţiile îl satisfac pentru că îi prelungesc şi îi complică jocul cu
creionul, sugerându-i noi imagini şi noi posibilităţi de combinare a liniilor
şi formelor. In desenul copilului se reflectă cunoştinţele sale, informaţia sa
privind realitatea înconjurătoare. Copilul „scrie" întotdeauna în desenele
sale „ starea cunoştinţelor ,a reprezentărilor sale despre lume". în desenele
sale se reflectă schimbările survenite în nivelul cunoaşterii ştiinţifice şi
tehnice a epocii pe care el o trăieşte.
Desenul copilului preşcolar constituie un mijloc de perfecţionare a
activităţii mentale prin procesele intelectuale şi puse în acţiune, prin
exerciţiul de observaţie, analiză şi sinteză realizat. Desenul copilului privit
ca limbaj, ca mijloc de comunicare prin intermediul formelor şi culorilor
72
ne dezvăluie lumea sa interioară, interesele sale, orizontul său de
cunoaştere, raporturile sale cu realitatea înconjurătoare. Ne dezvăluie
modul particular în care se reflectă lumea în mintea copilului, ecourile
subiective ale acestei lumi. Desenul devine un mijloc de cunoaştere.
Imaginea poate rezuma şi concentra experienţa de viaţă a omului,
convingerile sale, concepţia sa. Prin virtualităţile sale nelimitate de
expresie, desenul devine actul manifest al celor mai prielnice structuri
afective personale, pe care le descătuşează şi le împlineşte într-o traducere
care satisface.
Una din principalele activităţi ale copilului o constituie desenul. Culorile,
formele, liniile, sunt elemente care poartă cu ele întreaga poveste a vieţii, a
evenimentelor şi educaţiei primite. Desenul este una dintre principalele
metode de evaluare psihologică a copiilor. Deşi ei nu ştiu încă să scrie,
totuşi se exprimă prin simboluri. A desena este pentru copil o activitate
prin care el se joacă. Desenele sunt expresii ale stărilor emoţionale, ale
relaţiilor cu cei din jurul său, a traumelor suferite dar şi a capacităţilor de a
face faţă problemelor.
Educatoarea poate obţine studiind micile compoziţii ale copiilor, informaţii
relevante în ceea ce priveşte lumea lor interioară, starea lor psihologică şi
stilul interpersonal. Personajele care apar în desen sunt pline de semnificaţii,
emoţii, sentimente şi gânduri trăite de copil în legătură cu anumite
evenimente sau persoane din viaţa sa.
Cea mai frecventă apariţie în creaţiile copiilor o au casa şi copacul şi
omuleţul. Pe baza acestor observaţii a fost creat un test psihologic, în jurul
anilor 40, de către Buck, numit„TestulCasă-Copac-Om
La grădiniţă educatoarea poate să observe desenele copiilor cu
uşurinţă, deoarece ei desenează de cele mai multe ori căsuţe. Am cerut
copiilor de mai multe ori să deseneze o căsuţă, în mai multe zile. Studiind
desenele copiilor, am observat că unul dintre ele îmi atrăgea atenţia în mod
deosebit. O casă mare, frumoasă, spaţioasă, cu foarte multe detalii apărea
mereu. Iniţial am crezut că este vorba despre un copil care are o situaţie
familială bună, cu o atmosferă caldă, armonioasă. Nu cunoşteam foarte bine
acest copil deoarece era nou venit. însă, studiind datele din dosare şi
întrebând părinţii despre situaţia lor, am fost surprinsă să aflu că, aceştia nu
aveau de fapt condiţii bune de viaţă, aşa cum poate apărea în desen.
Locuiau într-un apartament cu o singură cameră, având posibilităţi foarte
reduse, nu aveau baie, nu aveau un loc de joacă pentru copii. Relaţiile
dintre membrii familiei erau foarte calde, pline de iubire şi înţelegere... M-
am întrebat atunci de ce desenele erau întotdeauna atât de frumoase. Am
înţeles apoi că, de fapt, copilul spera că într-o zi, poate va locui în altă casă,
mare, spaţioasă, frumoasă. De aceea el acorda atâta atenţie casei, fiindcă îşi
dorea condiţii mai bune pentru familia sa pe care o iubea atât de mult.
Copilul visa...

73
Ferestrele şi uşa unei case reprezintă comunicarea cu exteriorul. Ele
sunt porţi deschise spre lume, dar pot constitui de asemenea şi dorinţe
profunde de evadare dintr-un mediu familial foarte tensionat.
De obicei uşile şi ferestrele indică aspecte legate de comunicare. Un
copil care era foarte inchis, interiorizat, timid a desena de obicei o casă fără
uşă, cu geamuri care aveau gratii
Nu exista o cale de acces la sufletul lui. Fiindcă, nu avea uşă, iar geamurile
acelea nu se puteau deschide. Am aflat atunci că acest copil avea părinţi
care-1 neglijau, se purtau urât cu el, ba chiar uneori îl loveau. Am încercat
atunci să mă apropii de el, să-i ofer căldura şi iubirea care-i lipseau atât de
mult... Şi în desene au început să apară uşile. însă, copilul menţiona de
fiecare dată că a desenat o altă casă, nu pe cea a lui, o casă pe care o va avea
cândva...O familie iubitoare, o atmosferă armonioasă...
Prezenţa fumului la case semnifică o atmosferă caldă, calmă de
înţelegere între membrii familiei, iubire sau, în unele cazuri, dorinţă,
speranţă spre o astfel de familie. Privind unele desene ale copiilor, casa
seamănă cu o figură umană, cu o persoană. O casă poate fi primitoare, cu
elemente de decor, îngrijită. Este adăpostul trainic în care creşte copilul,
familia lui. Casa părintească este pământul în care se formează rădăcinile
copilului. O casă fără fum era desenată uneori de un copil care avea o
familie disfuncţională. Când l-am întrebat de ce nu desenează fum la casa
lui el mi-a spus că nu poate. Pur şi simplu, nu putea, fiindcă în familia lui
nu exista căldura de care avea atâta nevoie...
Drumurile din jurul casei sunt un indiciu al stării emoţionale a
copilului. Majoritatea copiilor desenează o casă înconjurată de natură, de
verdeaţă, de un cadru plăcut. O casă amplasată undeva departe, în aer, sau la
marginea foii poate evoca eşecuri, frustrări, blocaje emoţionale. La copiii
din grupa pregătitoare casa apărea întotdeauna undeva deasupra pământului,
avea în faţă iarbă sau flori. Acest lucru semnifica faptul că ei aveau un
trecut de care nu le era frică, fără probleme şi traume. Un trecut pe care
puteau să şi-I amintească. O casă care este desenată chiar pe marginea foii
poate ridica semne de întrebare cu privire la trecutul unui copil.
La copiii care au suferit pierderi ale părinţilor casa apare desenată
foarte vag, fără o formă concretă. Poate apărea doar o mică parte a casei, o
mică bucăţică, o urmă a ataşamentului, siguranţei copilului, o ruptură
puternică. O casă foarte mică poate fi un simbol al timidităţii copilului, a
sentimentului de inferioritate sau de hipersensibilitate, a unui ataşament
perturbat. Dimpotrivă, o casă foarte mare semnifică nevoia de afectivitate. O
casă respingătoare poate semnifica autoritatea parentală excesivă.
S-a întâmplat să evaluez o fetiţă care a venit cu mama sa pentru
consiliere psihologică. Am cerut fetiţei să deseneze o casă, în timp ce
discutam cu mama ei. am aflat de la mamă că acel copil trecuse printr-o
situaţie traumatizantă recent: tatăl ei s-a sinucis prin spânzurare iar fetiţa şi
mama au fost cele care l-au găsit. Am privit desenul fetiţei: în mijlocul foii
munţi ocupau marea parte a spaţiului, iar undeva, într-un colţ, a patra parte
a unei case, din care se vedea doar un geam cu şi o parte din acoperiş.
Fetiţa fusese profund afectată şi nu mai avea o familie.-.căldura, siguranţa,
suportul de care avea nevoie nu mai exista...doar o mică parte, poate
sprijinul mamei, reprezentat prin bucăţica de casă...
74
Copacul este un element care arată dezvoltarea psihologică a copilului,
precum şi trăirile faţă de mediul exterior, înconjurător. Testul arborelui pote
fi aplicat atât la adulţi cât şi la copii, trebuie să se ţină seama, însă de nivelul
dezvoltării lor. Trebuie specificat copilului că trebuie să deseneze un pom
fructifer, nu un brad, deoarece acesta nu poate fi interpretat.
La fel ca şi casa, copacul reprezintă copilul. Prin acest desen copilul
se proiectează, oferindu-ne indicii ale dezvoltării sale. In interpretarea
arborelui sunt privite cele trei elemente importante ale unui copac: rădăcina,
trunchiul şi ramurile, coroana.
O rădăcină foarte groasă sau cu multe ramificaţii poate semnifica
agresivitate a copilului care poate să se manifeste sau poate fi inhibată. O
fetiţă foarte energică desena întotdeauna un copac cu rădăcini foarte mari,
groase şi ascuţite. Era agresivă şi astfel
apărea şi în desenul ei. de obicei copiii nu desenează rădăcinile unui copac
deoarece ele nu se văd. Această fetiţă le desena şi apăsa foarte tare. Era un
indice de agresivitate care se regăsea şi în comportamentul ei: lovea copiii,
ţipa foarte tare, îi împingea...
Trunchiul este partea cea mai stabilă a copacului. O mare importanţă
se acordă suprafeţei acestuia. Un trunchi colorat cu îndârjire, apăsat, scrjelit
poate fi un semnal de alarmă, deoarece poate fi indiciul unui abuz, a unei
traume, dar şi a agresivităţii îndreptate spre sine sau spre altcineva. De
asemenea poate semnifica inadaptare.pâna la 12 ani copiii vor desena un
trunchi dreptunghiular, ceea ce este normal. Crengile sunt sudate de
trunchi, ca şi cum ar fi lipite. Este normal acest lucru. Abia după 12 ani
poate ridica semne de întrebare aspura dezvoltării mentale.
Coroana semnifică relaţiile cu exteriorul. Ea poate fi închisă,
acoperită cu o membrană, sau deschisă. închiderea coroanei arată un copil
destul de retras, care are relaţii timide cu exteriorul, cu persoanele din jur,
este închis, nu doreşte să comunice şi să interrelaţioneze. El se protejează de
ceilalţi, îşi închide spaţiul de acces. Vrea să fie singur, se teme. Coroana
deschisă lasă posibilitatea de interacţiune, de comunicare. Barierele sunt
aproape inexistente, copilul poate fi extravertit, deschis, interacţionează cu
ceilalţi. Unii copii desenează multe frunze şi fructe, simboluri ale vioiciunii,
fanteziei, construcţiilor fabulatorii. Unii copii desenează Ia grădiniţă copaci
care nu au frunze dar sunt deschişi, nu au o coroană care este delimitată
strict. Coroana nu este închisă. Ei sunt vorbăreţi, deschişi , dispuşi să
comunice, să se ataşeze. Totuşi, există şi desene în care apare o coroană
care este inchisă şi nu are nici un spaţiu deschis. Un copil care era
introvertit desena un copac cu o coroană rotundă , complet închisă, cu
contur gros şi apăsat. Era foarte rece, nu sermitea apropierea. Cu multă
afecţiune poarta către sufletul copilului poate fii deschisă însă trebuie
arătată multă încredere şi ataşament.
Amplasarea copacului în partea stângă a foii semnifică orientarea
faţă de mamă, trecut. Dacă copacul este situat în partea dreaptă, copilul
este înclinat spre tată, spre viitor. Un copil care nu mai locuia cu tatăl lui
deoarece fuseseră separaţi în urma unui divorţ desena întotdeauna copacul
în partea dreaptă a foii.
Prezenţa scorburilor şi a cioturilor constituie un semn de alarmă,
acestea fiind simbolul unui gol, vid, a unei traume suferite de copil, care i-a
luat o parte din el şi care nu a fost depăşită în unele cazuri. O fetiţă care şi-
75
a pierdut tatăl a desenat doar o parte a unei case, într-o margine a foii şi un
copac complet închis, cu o scorbură pe trunchi.
Desigur, în evaluarea desenelor copiilor trebuie să se ţină seama în
primul rând de vârsta acestora. în grupele mică şi mijlocie copiii nu ştiu să
deseneze copaci sau case, informaţiile pe care le au, cunoştinţele lor sunt
destul de limitate. De aceea cele mai multe desene pot fi interpretate după
vârsta de 4 -5 ani.
Cea de-a treia parte a testului, copilul , constituie o parte foarte
importantă a interpretării. Testul omuleţului este un test foarte complex ca
interpretare, obţinându-se indicii ai dezvoltării mentale.
La copiii preşcolari desenul persoanei este mai superficial la vârste
mici şi devine din ce în ce mai complet la vârste mai mari. Ceea ce este
vizibil şi uşor de observat în desenul unei persoane este maniera de
execuţie, caracteristicile desenului. Un omuleţ foarte mic poatre fi un
simbol al unei timidităţi, al îngrădirii, al frustrării, descurajării. Relaţiile din
cadrul familiei pot fi observate cu uşurinţă în desen. Copilul poate să-şi
deseneze membrii familiei, sau poate să-i omită, fiindcă aşa simte în acel
moment sau aşa doreşte el. Distanţa dintre membrii familiei poate semnifica
anumite bariere, restricţii sau chiar interdicţii. Copiii abuzaţi de tată îl vor
omite din desene de cele mai multe ori, sau, îl vor desena mai departe de
ceilalţi membrii. Una dintre fetiţele din grupă care aveu un tată alcoolic
desena adesea trei personaje feminine. Dacă o întrebam ce a desenat ea
spunea: „Pe mine, pe Sabina(sora ei) şi pe mama". -„Dar pe tata nu l-ai
desenat". -„Da, am uitat. Oricum nu mai încăpea în foaie..."
Zâmbetul personajelor, expresia feţei se pot interpreta cu uşurinţă. O
fetiţă care era foarte des certată de către mama sa a desenat-o pe aceasta
având o gură foarte mare, disproporţionată faţă de celelalte componente ale
feţei.
Mâinile pot fi semne ale unui abuz suferit. Copiii care sunt bătuţi de
părinţi le desenează acestora mâini foarte mari. însă, ele pot fi şi simbolul
protecţiei. Un copil care era cel mai des cu mama lui, tatăl fiind plecat, o
desena pe mamă cu mâini lungi, ţinând de mână un băieţel. Era simbol al
grijii, al sprijinului, ea era cea care se îi oferea acestuia siguranţa, era
persoana de bază din viaţa copilului.
Apropierea dintre părinţi şi copii poate apărea şi în desen. De obicei,
copiii se ţin de mâna părinţilor sau a părintelui preferat, desenul este viu
colorat, atrăgător, vesel De multe ori, observând comportamentul unui copil
pe o perioadă mare de timp putem obţine informaţii directe despre el, prin
acţiunile pe care le face, cuvintele pe care le foloseşte. Privind atent un desen
ne putem completa informaţiile referitoare la copil, relaţiile din familia sa,
emoţiile trăite, dificultăţile sau chiar frustrările lui. Desigur, nu este de ajuns
să analizăm un singur desen pentru a ajunge la concluzii certe. însă, acesta
poate constitui un instrument care ne ajută în formarea imaginii generale
despre mediul în care creşte copilul.

76
PROIECT DIDACTIC

Grupa: Mică
Categoria de activitate: Educaţie artistic o-plastică
Tema plastică: Linia - element de limbaj plastic
Subiectul: Fulgi de zăpadă
Tipul activităţii: Formare de deprinderi şi priceperi

Scopuri: • formarea deprinderii tehnice de a trasa linii drepte şi combinate,


în plan vertical, orizontal, oblic, trecând printr-un punct de convergenţă;
• dezvoltarea simţului estetic, sensibilizarea pentru frumosul din
natură şi artă.

Obiective operaţionale:
O1 - să realizeze fulgii de zăpadă utilizând linii verticale, orizontale şi
oblice;
O2 - să execute corect exerciţiile de încălzire a muşchilor mici ai
mâinilor;
O3 - să traseze linii verticale, orizontale, oblice respectând indicaţiile
cadrului didactic;
O4 - să evalueze, pe baza criteriilor stabilite, lucrările realizate;
O5 - să participe activ pe tot parcursul activităţii.

Metode şi procedee: conversaţia, observaţia, explicaţia, demonstraţia,


instructajul, exerciţiul.

Material didactic: foi de desen, creioane, tablă, cretă, fişa model, păpuşa cu
sania, panou.

Etape Ob. Conţinutul activităţii Strategii Evaluare


didactice
- aranjarea foilor de desen şi
a creioanelor pe măsuţe, iar
I. Moment Instructajul Observarea
tabla şi creta se vor aşeza în
77
organizatoric faţa clasei; comportamentului

- aranjarea mobilierului sub nonverbal


formă
al copiilor.
de clasă;

- verificarea materialului
didactic.

II. Captarea Se prezintă o păpuşă Conversaţia Observarea


îmbrăcată pentru anotimpul comportamentului
atenţiei
iarna, care trage o săniuţă.
copiilor pentru
Păpuşa povesteşte copiilor
cum s-a rugat de Zâna activitate.

Iernii, ca să ningă pentru a se Evaluare frontală.


da cu sania.
O3
Zâna Iarnă i-a promis că îi va
îndeplini dorinţa, dacă ea îi
va desena fulgii de zăpadă.
Din acest

motiv a venit păpuşa la


grupa mică, pentru a cere
ajutorul copiilor.

,,- Vreţi s-o învăţăm pe


păpuşă cum trebuie să
deseneze fulgii de zăpadă?"

78
,,- Astăzi, o vom învăţa pe
păpuşă cum să deseneze
III. Conversaţia
fulgii de zăpadă folosind
Anunţarea
creioanele colorate."
temei

IV. Se prezintă copiilor o planşă


Desfăşurarea model, pe care sunt desenaţi
O3 Observaţia Observarea
fulgi de zăpadă cu ajutorul
propriu-zisă interesului
creioanelor de culoare
a
albastră. copiilor
activităţii
pentru activitate.

Explicaţia
a) explicarea
"Fulgii se realizează prin
paşilor de
întretăierea mai multor linii,
lucu;
aşezate în diferite poziţii
(verticală, orizontală, oblică).
Fulgii se desenează pe toată
suprafaţa foii de hârtie.

Înainte de a începe desenul, Observarea


79
b) exerciţii de să ne încălzim mâinile pentru Exerciţiul comportamentului
a desena mai uşor: Închidem
încălzire a Nonverbal al
şi deschidem pumnii, Facem
muşchilor copiilor.
bulgări de zăpadă,
mici ai
Frecţionăm mâinile, Batem
mâinii;
palmele.

-Ceaveţi pemăsuţe?( Evaluare orală,


...foi,creioane).
frontală şi
Pe foaia de desen a copiilor individuală.
este desenat un singur fulg
de zăpadă.

El constituie un model de
Explicaţia
realizare a celorlalţi fulgi.
Educatoarea explică şi Demonstraţia
Observarea
demonstrează modul de
comportamentului
realizare a fulgului. Apoi, cu
ajutorul individual.

degetului arătător, copiii vor


reprezenta, în acelaşi timp cu
c)realizarea aceasta, fulgul de nea,
lucrării desenându-l în aer.

. Exerciţiul Evaluare practică

"Acum, vă rog să desenaţi pe


foile voastre, mulţi fulgi de
zăpadă".

Va fi supravegheat modul de
lucru al fiecărui copil şi vor fi
date indicaţii suplimentare,
unde este cazul.

80
V)Incheierea Lucrările vor fi expuse pe un Conversaţia Aprecieri verbale
panou în jurul păpuşii, cu
actvităţii privind
scopul de a fi analizate şi
comportamentul
apreciate; Păpuşa
mulţumeşte copiilor pentru copiilor la
lucrările activitate.

lor şi le împarte steluţe


colorate, exprimându-şi
astfel recunoştinţa faţă de
aceştia.

PROIECT DIDACTIC

Grupa: Mijlocie
Categoria de activitate: Educaţie artistico-plastică
Tema plastică: Forme obţinute prin ştampilare
Subiectul: Tabloul de iarnă
Tipul activităţii: Formare de deprinderi şi priceperi

Scopuri:
• formarea deprinderii de a realiza o temă plastică, utilizând tehnica
ştampilării;
• dezvoltarea imaginaţiei creatoare, a sensibilităţii şi a gustului pentru
frumos;
• educarea disciplinei de lucru.

Obiective operaţionale:
O1 - să realizeze tabloul de iarnă utilizând tehnica ştampilării;
O2 -- să execute exerciţiile pentru încălzirea muşchilor mici ai mâinilor;
O3 - să aplice tehnica ştampilării respectând indicaţiile cadrului didactic;
O4 - să participe activ şi conştient pe tot parcursul activităţii;
O5- să intuiască, cu ajutorul educatoarei, materialul didactic de pe măsuţe;
O6 - să evalueze lucrările pe baza criteriilor stabilite.
81
Metode şi procedee: conversaţia, explicaţia, demonstraţia, exerciţiul,
instructajul.
Mijloace didactice: ştampile confecţionate din cartofi, cu diferite forme
(brazi, steluţe, case,
oameni de zăpadă).

Etape Ob. Conţinutul activităţii Strategii Evaluare


didactice
- aşezarea mobilierului
în careu
I.Moment Instructajul Observarea
deschis; comportamentului
organizatoric
- pregătirea materialului copiilor.
didactic

pe măsuţe;

- pregătirea copiilor
pentru activitate.

,,- În ce anotimp ne Aprecierea


aflăm? Conversaţia corectitudinii
II. Captarea Conversaţia
atenţiei - Ce aţi observat în răspunsurilor
O4
natură în timpul
date de copii, cu
plimbării de ieri?" privire la
anotimpul iarna.

Astăzi veţi realiza,


fiecare dintre voi, câte
III. Observarea
82
Anunţarea un tablou de iarnă, cu Conversaţia reacţiilor
elemente observate în
temei copiilor.
natură.V-am pregătit şi
o surpriză: am invitat-o
pe Zâna lana, care va
rămâne la activitate şi
va aprecia lucrările
voastre."
IV. Dirijarea Copiii vor enumera Conversaţia
activităţii materialele

primite pe măsuţe:
foaie, pensulă,
a) intuirea
materialului
didactic; O5
acuarele, pahar cu apă,
coşuleţ cu

b) ştampile de diferite
prezentarea forme - brad,
planşei
stea, casă, om de
model; O4
zăpadă, şerveţele.

Se va prezenta copiilor
planşa

model pregătită Demonstraţia


(aceasta nu va fi

lăsată la vedere pe
O3
durata realizării
Explicaţia
temei de către copii).
Observarea
Se va explica şi se va
83
c) efectuarea O3 demonstra tehnica de modului
unor lucru prin ştampilare: cu
Conversaţia de realizare a
exerciţii de ajutorul pensulei şi a
lucrării.
pregătire a acuarelelor,
mâinilor O2
se pictează forma de pe
pentru lucru;
ştampilă, Exerciţiul Evaluarea practică
şi orală
folosind culorile
d) potrivite, după
Exerciţiul
efectuarea
care se imprimă pe
pro- O1
foaie această
priu-zisă a
formă, la fel ca şi pe
lucrării.
planşa model.

Se execută câteva
exerciţii pentru
Conversaţia
pregătirea muşchilor
mici ai

v. Încheierea mâinilor: "Cântăm la


pian, la
activităţii Aprecieri generale
trompetă", "Învârtim
morişca", şi individuale ale

,,Ariciul". copiilor, privind


O6
Copiii vor începe comportamentul
realizarea
lor la activitate.
lucrării sub
supravegherea şi

îndrumarea, atât a
educatoarei, cât

84
şi a Zânei Iarna.

Vor fi apreciate lucrările


copiilor,

după următoarele
criterii: corectitudinea
culorilor utilizate pentru
diferitele elemente ale
tabloului de iarnă,
plasarea acestora în
spaţiul foii, aspectul
lucrării.

Zâna Iarnă îşi ia rămas


bun de la

copii, fiind încântată de


lucrările lor.

PROIECT DE ACTIVITATE
DIDACTICĂ
Grupa: Mare
Denumirea activităţii: Educaţie plastică
Tema activităţii: " Flori şi Fluturi"
Tipul activităţii: Evaluarea deprinderii de a compune în mod original şi
personal spaţiul plastic
Obiectiv cadru:
-stimularea expresivităţii şi creativităţii prin desen
Obiective operaţionale:

85
O1: să creeze forme şi modele corespunzătoare temei prin îmbinarea
elementelor plastice: punctul, linia, pata de culoare;
O2: să organizeze spaţiul plastic într-o lucrare echilibrată şi expresivă;
O3: să folosească un limbaj adecvat;
O4: să mânuiască corect instrumentele de pictură şi celelalte materiale;
O5: să analizeze obiectiv lucrările;
O6: să - şi dezvolte dragostea pentru frumosul din artă
Metode şi procedee - conversaţia, exerciţiul, expunerea
Material didactic: - flori şi fluturi de diferite forme şi mărimi,
acuarele, pensule, şerveţele, plansa reprezentând anotimpul primăvara;
- radio - casetofon, CD cu melodii de primăvară.
Material bibliografic:
"Curriculum pentru invatamant prescolar"(3-5/7ani)M.E.C.T.2008
"Programa activitatilor instructive educative-educative in gradinita de
copii"Ed. V&Integral,Buc.,2005
"Metodica predarii desenului in gradinita de copii" A.V.Lovinescu
Ed.Didactica si Pedagogica,Buc.,1965
Resurse temporale: 30 minute

86
1. Moment - aerisirea sălii de grupă;
organizatoric - aşezarea scăunelelor şi măsuţelor grupate
câte două;
- distribuirea materialelor didactice;
- introducerea organizată a copiilor în sala
de grupă;
- controlul ţinutei pe scăunele;
-obţinerea momentului de linişte.

Se realizează printr-o ghicitoare:


2. Captarea
atenţiei "Cine zboară printre flori
În zig-zag de - atâtea ori?
Uite aicea pe o floare
Două aripi gălbioare."

3. Anunţarea Astăzi la activitatea noastră de educaţie


temei şi a plastică veţi realiza "Flori şi Fluturi", la Expunerea
obiectivelor care voi va trebui să completaţi siluetele
fluturaşilor şi floricele1or de pe foaie cu
elemente plastice folosind punctul, linia,
pata de culoare.

Reactualizarea cunoştinţelor se face printr-


o scurtă convorbire despre primăvară:

4. Reactualizarea -În ce anotimp ne aflăm? Conversaţia


cunoştintelor O3 -Care este culoarea specifică primăverii?
-Ce se întâmplă cu natura in anotimpul
primăvara?
-Dar cu insectele?
Copiii vor raspunde la intrebarile adresate.
Le voi reaminti copiilor sa foloseasca in
lucrarea plastica propusa elementele de
decor :punctul ,linia si pata de culoare.
Precizez ca aceste elemente vor decora in
mod original florile si fluturii.
Reamintesc copiilor că trebuie să lucreze
87
curat, îngrijit şi să folosească corect
instrumentele de pictură .

5. Intuirea -Ce aţi primit pe măsuţa de lucru? Copiii


materialului intuiesc materialul.Fiecare copil va primi o Conversaţia
către copii fisa de lucru avand desenat un
fluture/floare.fisele vor fi
diferentiate,oferind posibilitatea de
imbinare a diferitelor tehnici.
Apoi facem exerciţii de încălzire a
muşchilor mici ai mâinii:
"Închidem, deschidem pumnul"
"Cântăm la acordeon, la pian"
"Morişca".
Le urez „Spor la lucru”!

6. Executarea O1 Copiii execută individual tema. Fiecare


temei de către O2 copil avand fisa de lucru diferită.Copiii Exerciţiul
copii O4 vor decora in mod original lucrarea plastica
folosind:punctul,linia si pata de culoare. În
timp ce lucrează, vor asculta CD - ul cu
cântecele de primăvară.
88
O5
7. Evaluarea O6 a) Încetarea lucrului Conversaţia
Anunţ încetarea lucrului
b) Strângerea lucrărilor
Expun picturile copiilor
c) Evaluarea lucrărilor după obiectivele
propuse
Voi analiza lucrările împreună cu copiii,
aceştia motivând care lucrare le-a plăcut

8. Încheierea Se fac aprecieri generale şi individuale, atât


activităţii asupra comportamentului copiilor pe durata
activităţii, cât şi asupra modului în care
copiii şi-au efectuat lucrările.
În încheiere copiii vor recita versuri despre
primăvară .

89
BIBLIOGRAFIE

 Breazu Marcel, Cunoaşterea artistică

 Voiculescu E., Pedagogie preşcolară

 Dicu A., Functia gnoseologică a culorii in atnopsihologie

 Albu M., Chimia culorilor

 Minnaert M., Lumina si culoarea in natură

 Rousseau, J. J. Teste pedagogice alese

 C. Enăchescu, Psihologia….

 Montessori, M., Descoperirea copilului

 Pîrvu, N., Studii de psihologia artei

 Pohonţu, E., Iniţiere în artele plastice


 Ţîrcovnicu, V., Pedagogie, Manual pentru Licee Pedagogie
90
 Marin N. Golfin, Istoria artelor plastice

 Piaget, J., Psihologia copilului

CUPRINS

91
MOTIVAŢIA ALEGERII TEMEI……………………………….………... 1
I.
LOCUL EDUCAŢIEI ESTETICE ÎN EDUCAŢIA ACTUALĂ……… 3
II.
6
SCOPUL EDUCĂRII COPIILOR PENTRU ŞI PRIN FRUMOS…………
STRUCTURA UNIVERSULUI CROMATIC A OMULUI …………… 9
III.
13
RAPORTUL DINTRE COLORITUL AMBIANTEI ŞI DINAMICA
ECHILIBRULUI PSIHOFIZIOLOGIC ……………………………..
FUNCŢIILE CULORILOR………………………… 18

ARTA COPIILOR – PARTICULARITATI DE EXPRESIE…………... 20


IV.
CULOAREA CA MIJLOC DE EDUCAŢIE ESTETICĂ ………………. 23

EDUCAŢIA ESTETICĂ LA VÂRSTA PREŞCOLARĂ........................... 25

OBIECTIVE CADRU, SCOPUL EDUCAŢIEI ESTETICE ÎN 27


GRĂDINIŢA DE COPII...............................................................................
COPILUL ŞI LIMBAJUL PLASTIC ………………………….………... 29
V.
TEHNICI SI PROCEDEE FOLOSITE IN ARTELE PLASTICE …….… 56

DIMENSIUNEA CREATIVA A PERSONALITATII COPILULUI.............. 69

DESENELE COPIILOR VORBESC DESPRE VIATA LOR ..................... 71


VI.
ANEXE................................................................................................................... 76

BIBLIOGRAFIE......................................................................................................... 92

CUPRINS………………………………………………………….…………… 93
VII.

92
93