Sunteți pe pagina 1din 607

1

ALEXIS DE
TOCQUEVILLE

DESPRE DEMOCRAŢIE
ÎN AMERICA
VOLUMUL 1

Traducere din franceză


MAGDALENA BOIANGIU şi BEATRICE STAICU

HUMANITAS
2005

ISBN 973–50–0864–5
Vol. 1. – ISBN 973–50–0865–3

ALEXIS DE TOCQUEVILLE
DE LA DÉMOCRATIE EN AMÉRIQUE
© Editions Flammarion, Paris, 1981

2
CUPRINS

DESPRE DEMOCRAŢIE ÎN AMERICA


NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
PREFAŢĂ
BIOGRAFIA LUI TOCQUEVILLE Repere cronologice
BIBLIOGRAFIE – TOCQUEVILLE
I. OPERELE LUI TOCQUEVILLE
II. PRINCIPALELE LUCRĂRI DESPRE TOCQUEVILLE
DESPRE DEMOCRAŢIE ÎN AMERICA
INTRODUCERE
PARTEA ÎNTÂI
Capitolul I. CONFIGURAŢIA EXTERIOARĂ A AMERICII DE NORD
Capitolul II. DESPRE PUNCTUL DE PLECARE ŞI DESPRE
IMPORTANŢA LUI PENTRU VIITORUL ANGLO-AMERICANILOR
Capitolul III. STAREA SOCIALĂ A ANGLO-AMERICANILOR
Capitolul IV. DESPRE PRINCIPIUL SUVERANITĂŢII POPORULUI ÎN
AMERICA
Capitolul V. NECESITATEA DE A STUDIA CE SE PETRECE ÎN
FIECARE STAT ÎN PARTE ÎNAINTE DE A VORBI DESPRE
GUVERNAREA UNIUNII
Capitolul VI. DESPRE PUTEREA JUDECĂTOREASCĂ ÎN STATELE
UNITE ŞI INFLUENŢA EI ASUPRA SOCIETĂŢII POLITICE
Capitolul VII. DESPRE JUSTIŢIA POLITICĂ ÎN STATELE UNITE
Capitolul VIII. DESPRE CONSTITUŢIA FEDERALĂ
PARTEA A DOUA
Capitolul I. DE CE SE POATE AFIRMA CU PRECIZIE CĂ ÎN STATELE
UNITE GUVERNEAZĂ POPORUL
Capitolul II. DESPRE PARTIDE ÎN STATELE UNITE
Capitolul III. DESPRE LIBERTATEA PRESEI ÎN STATELE UNITE
Capitolul IV. DESPRE ASOCIEREA POLITICĂ ÎN STATELE UNITE
Capitolul V. CUM ESTE CONDUSĂ AMERICA ÎN MOD DEMOCRATIC
Capitolul VI. CARE SUNT AVANTAJELE REALE PE CARE LE OBŢINE
SOCIETATEA AMERICANĂ DIN GUVERNAREA DEMOCRATICĂ
Capitolul VII. DESPRE ATOTPUTERNICIA MAJORITĂŢII ÎN STATELE
UNITE ŞI URMĂRILE EI
Capitolul VIII. DESPRE CEEA CE MODEREAZĂ TIRANIA MAJORITĂŢII
3
ÎN STATELE UNITE ABSENŢA CENTRALIZĂRII ADMINISTRATIVE
Capitolul IX. DESPRE CAUZELE PRINCIPALE CARE TIND SĂ
MENŢINĂ REPUBLICA DEMOCRATICĂ ÎN STATELE UNITE
Capitolul X. CÂTEVA CONSIDERAŢII DESPRE STAREA ACTUALĂ ŞI
VIITORUL PROBABIL AL CELOR TREI RASE CARE LOCUIESC PE
TERITORIUL STATELOR UNITE
CONCLUZII
NOTE
(A) Pagina 59
(B) Pagina 60
(C) Pagina 62
(D) Pagina 63
(E) Pagina 76
(F) Pagina 80
(G) Pagina 87
(H) Pagina 94
(I) Pagina 130
(K) Pagina 131
(L) Pagina 135
(M) Pagina 135
(N) Pagina 144
(O) Pagina 201
(P) Pagina 217
(R) Pagina 302
(S) Pagina 302
(T) Pagina 305

4
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Pentru traducerea de faţă, prima în limba română, s-a


folosit ca text de bază ediţia Alexis de Tocqueville, De la
Démocratie en Amérique, publicată, sub îngrijirea profesorului
François Furet, de Garnier-Flammarion, Paris, 1982.
La sugestia prof. François Furet, căruia îi mulţumim pe
această cale, s-au preluat pasaje, marcate prin paranteze
drepte, din marea ediţie Alexis de Tocqueville, De la
Démocratie en Amérique, „première édition historico-critique,
revue et augmentée par Eduardo Nolla, 2 tomes”, publicată de
Librairie philosophique J. Vrin, Paris, 1990. Tot după această
ediţie s-a preluat lista lucrărilor consultate de autor.
În afară de notele de subsol, Tocqueville dă o serie de note
mult mai ample, plasate la finele volumului, trimiterea
făcându-se prin litere majuscule, în paranteze rotunde.
Titlurile exacte ale lucrărilor citate de Tocqueville în notele de
subsol, titluri ce apar fie în franceză, fie în original (în engleză)
pot fi regăsite în Anexă.

5
PREFAŢĂ

Sistemul conceptual în
Despre democraţie în America1

Există o taină chiar la originea călătoriei lui Tocqueville în


America: la ce dată i-a venit pentru prima dată ideea? Când a
prins ea consistenţă? Şi de ce America?
Nici faptele cunoscute, nici documentaţia existentă nu ne
permit să răspundem cu adevărat la aceste întrebări
elementare. Faptele sunt limpezi, dar nu luminează decât
latura superficială: misiunea penitenciară. Când Tocqueville
şi prietenul său Beaumont se îmbarcă la Le Havre în aprilie
1831, cei doi tineri magistraţi sunt învestiţi cu misiunea de a
cerceta instituţiile penitenciare americane. Misiune solicitată
de cei interesaţi, neremunerată, dar oficială, şi care va fi
încununată de un „raport” predat, aşa cum se cuvine, puterii
publice şi apoi publicat. Dar acest studiu, oricât interes ar fi
prezentat el pentru Tocqueville, care nu va înceta să se
intereseze de reforma temniţelor franceze, este evident, pe
plan intelectual, doar o latură a călătoriei sale.
Documentaţia disponibilă nu ne permite o mărturie sigură
asupra motivelor profunde: într-adevăr, corespondenţa dintre
Tocqueville şi Gustave de Beaumont nu face aluzie la ele
decât într-o scrisoare a lui Tocqueville din 14 martie 1831,
chiar în ajunul plecării; de altfel, această scrisoare nu
menţionează decât motivele de circumstanţă legate de
1
Îi mulţumesc prietenului meu, André Jardin, cel mai mare specialist
contemporan în Tocqueville, pentru amabilitatea de a-mi fi citit
manuscrisul şi de a mă fi ajutat cu sfaturile lui.
6
revoluţia din 1830, care i-a pus pe cei doi candidaţi la
călătorie, vlăstare ale unor familii legitimiste, într-o „poziţie
delicată”. Şi apoi, chiar dacă am accepta acest tip de
motivaţie „diplomatică”, de ce America? Curiozitatea celor doi
prieteni putea fi satisfăcută în multe alte ţări, justificând
astfel absenţa lor. La ora aceea, tânăra republică americană
constituia un model străin familiei de spirite în tradiţia căreia
cei doi fuseseră educaţi, şi care constituise opoziţia liberală
în timpul Restauraţiei: liberali de toate nuanţele,
francmasoni, republicani alcătuiau tabăra simpatizanţilor
pro-americani, sub pavăza simbolică a lui La Fayette. Este
adevărat că Beaumont era rudă îndepărtată cu La Fayette, şi
că pe plan familial tânărul Alexis i-ar fi putut întâlni pe
vechii „americani” cum erau Chateaubriand, sau Hyde de
Neuville, fostul agent al prinţilor în timpul Revoluţiei, fost
ambasador la Washington şi prieten intim al contelui Hervé
şi, în fine, pe Monseniorul de Cheverus, arhiepiscop de
Bordeaux şi fost episcop de Boston.
Secretul unor instituţii libere pe care-l caută probabil
Tocqueville şi Beaumont ar putea fi găsit în ţări mai puţin
radical străine de tradiţia lor şi, în mod firesc, mai dragi
inimii lor, pe care le-ar fi putut studia: Elveţia şi mai cu
seamă Anglia. Dar, conform teoriilor politice clasice, Elveţia
nu este republică decât datorită dimensiunii mici a
teritoriului său: iar, în opinia epocii, Anglia este pe marginea
falimentului şi, oricum, nu este o democraţie. Totuşi, ceva
mai târziu, Tocqueville va călători de mai multe ori în Anglia.
Şi corespondenţa din anii premergători lui 1830, în care el
urmăreşte cu pasiune faimosul curs al lui Guizot de la
Sorbona, dovedeşte interesul său pentru istoria comparată a
Franţei şi Angliei. Atunci, de ce America?
Cel puţin la această întrebare există un răspuns dat de
însuşi Tocqueville, mult după întoarcerea sa, pentru că,
exact după publicarea primului volum al Democraţiei, îi scrie
prietenului său Kergorlay, în ianuarie 1835. Îi explică mai
întâi că, deoarece drumul spre egalitate e inevitabil,
problema centrală a epocii este aceea de a şti dacă ea e
7
compatibilă cu libertatea; apoi adaugă: „Nu m-am hotărât să
scriu cartea pe care o public acum înainte de a reflecta
profund. Ştiu foarte bine ceea ce este neplăcut în poziţia
mea: ea nu-mi va atrage simpatii puternice din partea
nimănui. Unii vor avea impresia că nu iubesc deloc
democraţia şi că sunt aspru cu ea, alţii vor considera că-i
favorizez cu nechibzuinţă dezvoltarea. Aş avea noroc dacă
această carte n-ar fi citită şi poate că voi avea parte de
această fericire. Ştiu toate aceste lucruri şi iată răspunsul
meu: sunt vreo zece ani de când mă gândesc la o parte din
chestiunile pe care ţi le voi expune imediat. N-am fost în
America decât pentru a mă clarifica asupra acestui punct.
Sistemul penitenciar a fost un pretext: un paşaport care-mi
permitea să pătrund oriunde în Statele Unite. În această ţară
unde am întâlnit mii de lucruri dincolo de aşteptările mele,
am găsit şi multe în legătură cu întrebările pe care mi le-am
pus atât de des.”
„Sunt vreo zece ani de când mă gândesc…” Tocqueville
scrie aşa în 1835 şi s-a născut în 1805; avea deci cam 20 de
ani când şi-a imaginat problemele care-l vor călăuzi în
America şi care-i vor dirija întreaga viaţă intelectuală şi
politică. Mi se pare un caz foarte rar în istoria gândirii, când
un sistem se cristalizează atât de timpuriu la un tânăr
educat într-un mediu riguros şi care nu studiase decât
dreptul. Firesc, îţi vin în minte cuvintele lui Sainte-Beuve: „A
început să gândească înainte de a învăţa ceva.” Reluând
această idee sub altă formă, putem spune că el oferă
exemplul limită al unui intelectual care n-a „învăţat”
niciodată decât în cadrul stabilit în prealabil, ceea ce îi oferă
totodată – dincolo de câştigul de timp şi energie – o rigoare
excepţională şi o profunzime excepţională: nimic nu este
înregistrat la întâmplare, pentru simpla plăcere de a
cunoaşte. Călătoria în America? la fel ca şi istoria Franţei sau
a Angliei este elementul unui experiment sistematic al
acestui spirit deductiv. Rămâne să înţelegem de ce, fapt care
ne obligă să refacem drumul parcurs de „gândirea” lui.
„Sistemul” s-a putut constitui atât de devreme, deoarece,
8
după părerea mea, el este construit chiar în partea sa
explicită, pe un soclu care nu este de ordin intelectual, ci pur
existenţial: Tocqueville aparţine lumii pe care Revoluţia
franceză a învins-o, de unde el, odată cu întreaga lui
generaţie, deduce sentimentul marşului ireversibil al istoriei.
Dar cum este un spirit aplecat spre abstracţie, faimosul
„destin” romantic capătă la el forma unui concept, extras
direct din experienţa mediului său şi care este victoria
principiului democratic asupra principiului aristocratic.
Întreaga sa operă poate fi considerată ca o nesfârşită
meditaţie asupra nobilimii.
Acesta este punctul său de plecare, partea sa trăită odată
cu gândul: o meditaţie începută încă în anii adolescenţei
asupra lui însuşi, a familiei, a vieţii, a sensului istoriei pe
care au traversat-o părinţii săi şi a ceea ce el însuşi e pe cale
de a trăi, sau de a retrăi, de-a lungul eşecurilor Restauraţiei
şi a anului 1830. Tatăl său, Hervé de Tocqueville, scăpat de
ghilotină la 9 Termidor, n-a încetat să-şi pună aceleaşi
probleme. Dovada e că a publicat în 1847, sub un titlu din
alte vremi, care-i trădează generaţia, un studiu istoric asupra
cauzelor Revoluţiei: discipol al lui Montesquieu, bătrânul
conte pune în centrul analizei sale degradarea raporturilor
dintre monarhia absolută şi nobilime şi incapacitatea lui
Ludovic al XV-lea de a-şi adapta regimul la revendicările
liberale ale aristocraţiei: „Richelieu şi Ludovic al XIV-lea au
făcut să precumpănească autoritatea absolută asupra
libertăţilor publice pentru că naţiunea era obosită de
conflictele care însângeraseră regimurile precedente. Ludovic
al XV-lea n-a sesizat spiritul epocii sale: cuvintele libertăţii se
repetau în toate părţile; ele răsunau sub bolţile justiţiei şi
erau rostite chiar de vocile curtenilor. Nu mâna debilă a unui
monarh dispreţuit ar fi putut susţine edificiul înălţat de
Ludovic cel Mare. Revoluţia apărea chiar în clasa superioară;
ea se va răspândi treptat în cea inferioară.” Astfel, Hervé de
Tocqueville, pentru a înţelege ce a trăit, invocă „spiritul
timpului” încarnat de nobilime şi prea puţin luat în
considerare de monarhie. Alexis a găsit în leagăn această
9
întrebare, inseparabilă de mediul său, privind marea dramă
istorică trăită şi concepută ca inevitabilă şi legată totuşi de
doi responsabili, nobilimea şi regele Franţei.
Or, această întrebare n-a încetat să fie actuală. Din 1815,
monarhia restaurată încurajează activ elementele
interogaţiei, în dorinţa ei de a lupta contra „spiritului
timpului” în numele alianţei regăsite dintre rege şi nobilime.
La sfârşitul acestei monarhii, din ce în ce mai aristocratice,
sunt zilele lui iulie 1830: Revoluţia franceză continuă. Şi nu
este o întâmplare faptul că această dată cristalizează
opţiunile profunde ale lui Alexis de Tocqueville, relevând
modalitatea în care el reinvesteşte moştenirea familială într-o
miză inedită şi în idei noi. Obligaţia jurământului faţă de
noul rege, cerut de legea din 31 august 1830, îl
marginalizează într-o oarecare măsură faţă de mediul său.
Prietenul lui cel mai apropiat, Louis de Kergorlay, părăseşte
armata şi ceva mai târziu va fi amestecat în incidentul cu
ducesa de Berry; el, dimpotrivă, depune jurământul, fără
entuziasm („e un moment dezagreabil” – comentează el într-o
scrisoare) dar şi fără importante drame de conştiinţă,
regretând pur şi simplu că acest act poate fi interpretat ca
dictat de un interes, când nu este decât mărturia unei
resemnări. Şi hotărârea de a călători în America, chiar dacă
această lungă absenţă ar fi putut fi premeditată pentru a face
uitată situaţia destul de delicată în care s-a pus Tocqueville
faţă de mediul său din cauza jurământului, dovedeşte
aceeaşi indiferenţă, dar în plan teoretic, deoarece este legată
de un sistem intelectual deja construit, în care interogaţia
tatălui este puternic reînnoită, debarasată de conformismul
tradiţiei şi de retorica nobiliară.
În acest sistem, despre a cărui elaborare nu ştim mai
nimic, deoarece la douăzeci de ani Tocqueville este deja
Tocqueville, n-are importanţă dacă dinastia domnitoare este
legitimă; de fapt, n-are importanţă nici că există o dinastie.
Problema centrală nu este cea a raporturilor dintre nobilime
şi monarhie, ci cea a compatibilităţii dintre nobilime şi
democraţie. Din cele trei elemente disparate cu care mediul
10
său construia fatalitatea istoriei – monarhia, nobilimea,
spiritul epocii – Tocqueville a alcătuit un sistem foarte simplu
cu două dimensiuni. El păstrează ca reper nobilimea, punct
de pornire obligatoriu, experienţă socială primordială,
rădăcină vitală a teoriei sale; oricare ar fi tipul de guvernare,
de societate sau de cultură, „aristocraţia” va fi expresia
nobilimii. La celălalt capăt, acest moştenitor al unui
principiu învins va aşeza principiul învingător: democraţia,
care este în mod necesar guvernarea poporului, o societate
egalitară şi, pentru a folosi vocabularul părintesc, „spiritul
epocii”.
În această elaborare intră şi o doză de fatalism, o împăcare
cu inevitabilul care corespunde experienţei istorice a
mediului: mersul spre democraţia din ce în ce mai completă
defineşte sensul evoluţiei pus în evidenţă de Revoluţia
franceză. Dar, cel puţin acum Tocqueville nu caută
explicaţiile. Spre deosebire de Marx, de exemplu, pentru care
sensul istoriei poate fi demonstrat şi sfârşitul capitalismului
poate fi dedus din legile economice care-l guvernează, el
consideră ca fiind o axiomă, o evidenţă, faptul că umanitatea
merge cu paşi mari spre era democraţiei. Nu este un
raţionament, ci doar o traducere abstractă, conformă naturii
geniului său, a experienţei trăite şi de el şi de mediul său.
Idee, care de altfel nu e nouă (deşi el a contribuit intens la
răspândirea ei), care poate fi găsită la mulţi autori ai epocii şi
chiar în mediul său (la ruda sa Chateaubriand, de exemplu),
dar el este singurul care, formulând-o ca punct de plecare, a
vrut s-o aprofundeze şi s-o cerceteze sub toate aspectele. El o
aplică la diverse niveluri, cultural, social, politic, dar numai
primele două reprezintă pentru el inevitabilul: şi, într-adevăr,
dacă societăţile din vremea sa îi apar ca împinse de un fel de
fatalitate spre o credinţă din ce în ce mai generală în
egalitate, şi spre o egalizare din ce în ce mai mare a
condiţiilor, formele politice care însoţesc această evoluţie
continuă să depindă de opţiunea oamenilor. Problema care
va domina viaţa sa intelectuală de la un capăt la altul este
mai puţin cea a cauzelor egalităţii, cât cea a consecinţelor ei
11
asupra civilizaţiei politice. Şi aici, demersul şi problematica
sunt la antipodul celor marxiste. Marx e interesat de legile
structurilor economice şi de raporturile dintre economic şi
social, de unde el are tendinţa de „a deduce” politicul.
Tocqueville cercetează relaţiile dintre principiul care dirijează
societăţile şi tipul de regim politic care poate decurge de aici,
fără ca această înlănţuire să fie vreodată obligatorie.
Astfel, Tocqueville amestecă neîncetat două tipuri de
analiză şi două tipuri de convingeri. Pe planul
raţionamentului el juxtapune o logică a tipologiei pornind de
la opoziţia aristocraţie/democraţie, şi o logică a evoluţiei,
întemeiată pe principiul triumfului inevitabil al democraţiei.
Fiind vorba despre concepţia sa generală despre lume, el
compensează acceptarea raţională a democraţiei prin lupta
pentru valorile inalienabile ale lumii aristocratice, în primul
rând libertatea. Întreaga sa viaţă este articulată de timpuriu
pe această problemă, amestec de teoretic şi de experienţă
proprie, sau pe această teorie a experienţei familiale, care va
combina fără încetare faptele şi valorile şi care va adăuga
bogăţiei conceptuale şi minuţiei documentare convingerile
politice.
Şi călătoria în America ţine de aceeaşi explorare, pentru că
America oferă tânărului aristocrat şi spiritului său sistematic
un dublu laborator, existenţial şi conceptual; o ţară
construită şi întemeiată pe negarea nobilimii (unde de fapt
posibilitatea existenţei lui personale este exclusă), America
este exemplul unei experienţe democratice pure din punct de
vedere chimic: din această descoperire absolut genială prin
simplitatea şi curajul ei, Tocqueville va face din America
spaţiul de verificare şi de îmbogăţire al unei idei. Îmi închipui
că atunci când s-a îmbarcat, a presimţit marele secret pe
care-l va împărtăşi ceva mai târziu contelui Molé, la
întoarcerea din cea de-a doua călătorie în Anglia, în 1835,
într-o scrisoare ce răspunde tardiv la întrebarea din 1831: de
ce America? „…Trebuie să fii dotat cu o mare vanitate
filosofică pentru a-ţi imagina că poţi emite judecăţi despre
Anglia după şase luni. Un an mi s-a părut un timp prea scurt
12
pentru a putea aprecia corect Statele Unite, şi e infinit mai
uşor să dobândeşti idei clare şi noţiuni precise despre
Uniunea americană decât despre Marea Britanie. În America,
toate legile emană, într-un anume fel, din aceeaşi idee. Toată
societatea – ca să zic aşa – e întemeiată pe acelaşi fapt; totul
decurge dintr-un principiu unic. America ar putea fi
comparată cu o pădure mare străbătută de o mulţime de
cărări drepte care ajung în acelaşi loc. Nu e nevoie decât să
ajungi la răspântie şi totul ţi se clarifică dintr-o ochire.”
Astfel, America permite prin excelenţă analiza in vivo a
principiului democratic în acţiune; riscurile pe care le
întâmpină şi avantajele pe care le oferă libertăţii. În timp ce
naţiunile europene sunt la jumătatea drumului dintre
aristocraţie şi democraţie, sfâşiate de conflictul între două
principii şi două lumi, deseori pradă acestei forme extreme a
democraţiei care este revoluţia; exemplul american nu
constituie viitorul lor, care va fi în mod necesar diferit, ci le
oferă doar material de gândire despre acest viitor pentru a
extrage maximum de avantaje şi minimum de inconveniente
pentru libertate. Tocqueville acceptă ideea că nobilimea va
pieri, cu condiţia ca moştenirea în materie de libertate lăsată
de aristocraţie să poată supravieţui în epocile democratice.
De altfel, dacă vrem să înţelegem legătura intimă dintre
călătoria în America şi analiza „franceză” a lui Tocqueville, ne
putem raporta, ca garanţie, la Democraţie în întregul ei
orientată spre comparaţia dintre America şi Europa. Textul
cel mai explicit în această privinţă se află în sfârşitul
capitolului IX, în partea a II-a a primului volum. În primul
rând, Tocqueville se întreabă care este importanţa legilor şi a
moravurilor în menţinerea democraţiei americane în opoziţie
cu ceea ce el numeşte „cauze materiale”, adică
particularităţile lumii noi şi avantajele pe care le prezintă
raporturile dintre om şi spaţiu. El se confruntă cu o
problemă clasică, poate problema centrală a ştiinţelor
sociale, care constă în izolarea rolului şi influenţei unei
variabile sau a unui ansamblu limitat de variabile într-un
proces de ansamblu. El sesizează foarte bine dificultăţile.
13
Dovada e că el caută ca punct de comparaţie o ţară din afara
Americii, deci lipsită de beneficiile geografice, care acolo sunt
inseparabile, dar care are în schimb legi şi moravuri
comparabile: dar nu găseşte. El trage concluzia că în lipsa
unui obiect comparabil „nu se pot emite decât presupuneri”.
Citat tipic în măsura în care el exprimă modul său
fundamental de gândire şi de demonstraţie, care este metoda
comparativă. De îndată ce are una sau mai multe idei ca
ipoteze explicative pentru fenomenul căruia îi caută
resorturile, Tocqueville le supune la proba unor „terenuri”
diferite. Când nu găseşte „terenuri” pertinente pentru
problema enunţată, el „îndrăzneşte să emită opinii”, adică, în
viziunea sa, afirmaţii care nu pot fi demonstrate şi care, în
cel mai bun caz, sunt verosimile. America reprezintă unul din
polii acestui demers intelectual cu două sensuri, care
formează trama întregii sale cărţi.
Dar, ca de obicei, în ştiinţele despre om, nu există termeni
de comparaţie riguroşi. Nu numai că Europa e lipsită de
„avantajele fizice” de care au beneficiat anglo-americanii, dar
ea are trăsături istorice care o diferenţiază radical de Lumea
Nouă: Tocqueville evocă numărul de locuitori, marile ei oraşe,
armatele ei şi „încurcăturile politicii ei”. Numai aceste
moşteniri şi ar fi suficiente pentru a împiedica transpunerea
legilor democraţiei americane în Europa, deoarece aici ele s-
ar confrunta cu alte moravuri, cu alte idei, cu alte credinţe
religioase. Statele Unite nu constituie deci pentru Europa, în
gândirea lui Tocqueville, care nu face niciodată o diferenţă
clară între fapte şi valori, nicio experienţă conceptual
comparabilă, niciun model de urmat. Deoarece „putem
presupune că există un popor democratic organizat altfel
decât poporul american”.
Ceea ce constituie, totuşi, valoarea universală a analizei
democraţiei americane este existenţa unei probleme comune
atât poporului american, cât şi popoarelor europene;
problema comună determinată de faptul că oamenii de aici
nu se deosebesc de cei de acolo, că ei încearcă, aici şi acolo,
aceleaşi pasiuni, caracteristice stării unei societăţi
14
democratice: nerăbdarea faţă de destinul lor, neliniştea în
faţa promovării, invidia faţă de ceea ce îi depăşeşte. Din
această stare de spirit, americanii au făcut însăşi esenţa
societăţii lor şi motorul ei; dar au canalizat-o prin drept,
religie, instituţii, moravuri. Popoarele europene, fiind pradă
unor pasiuni sociale identice, se află în faţa aceleiaşi
probleme instituţionale, în sensul larg al cuvântului: cum să
fie organizate aceste pasiuni prin legi şi moravuri?
Problemă cu atât mai dificil de rezolvat, cu cât, aşa cum va
explica Tocqueville în volumul doi al cărţii sale (partea a
treia, cap. XXI), rafinându-şi analiza, popoarele europene
sunt mai puţin „democratice” decât „revoluţionare”. El
introduce aici o distincţie esenţială, care va străbate tot
volumul al doilea, prin care explică stabilitatea politică şi
consensul american. El demonstrează că societatea
democratică este puţin propice revoluţiilor, prin şirul de
întrepătrunderi foarte strânse ale microintereselor
conservatoare pe care nu încetează să le creeze şi să le
întreţină. Dimpotrivă, inegalitatea duce la revoluţii şi
francezii au făcut-o pentru a distruge societatea aristocratică
şi ideologia inegalităţii; dar ei au perpetuat pasiuni şi o stare
de spirit puţin propice stabilităţii instituţiilor. „în America,
există idei şi pasiuni democratice; în Franţa, noi avem încă
pasiuni şi idei revoluţionare.”
Dar, chiar dacă problema europeană e mai dificil de
rezolvat decât problema americană, se dovedeşte că doar
comparaţia poate face o distincţie între elemente:
„Organizarea şi întemeierea democraţiei printre creştini este
marea problemă a epocii noastre. Fără îndoială, americanii
nu rezolvă această problemă, dar furnizează informaţii utile
celor care vor s-o rezolve.” Pornind de la această apreciere,
paginile care urmează dau cheia intenţiilor lui Tocqueville.
Consacrate situaţiei din Europa, ele anticipează analize care
vor fi efectuate peste douăzeci şi cinci de ani, în Vechiul
Regim. Ceea ce se întâmplă sau s-a întâmplat în lumea veche
creează, după părerea lui Tocqueville, condiţiile istorice
extrem de favorabile pentru instaurarea unei puteri centrale
15
într-adevăr absolute: acesta este pericolul care trebuie
cunoscut pentru a fi evitat. Într-adevăr, vechile monarhii
aveau reputaţia de a fi absolute, dar nu erau de fapt;
deoarece instituţiile politice (în special corpurile şi
comunităţile locuitorilor), tradiţiile intelectuale şi morale (în
special legătura „familială” între rege şi supuşii săi sau
independenţa şi onoarea aristocratică) şi, în cele din urmă,
religia le împiedicau să devină.
Or, aceste instituţii, aceste tradiţii, însăşi religia au
dispărut sau dispar pentru a face loc unei societăţi în care
clasele sunt din ce în ce mai puţin diferenţiate, indivizii
seamănă din ce în ce mai mult unii cu alţii şi sunt izolaţi unii
de alţii, în fine, opiniile sunt din ce în ce mai maleabile şi mai
confuze. „Astăzi”, scrie Tocqueville, cu o formulă care e parcă
un ecou al lui Montesquieu, „când onoarea monarhică şi-a
pierdut aproape puterea fără a fi înlocuită prin virtute, nimic
nu-l mai susţine pe om deasupra lui însuşi şi atunci cine
poate să prevadă unde se vor opri exigenţele puterii şi
concesiunile neputinţei?”
Cu alte cuvinte: naţiunile europene au dobândit o stare
socială democratică, o stare de spirit democratică, fără să
aibă instituţiile corespunzătoare şi, în absenţa acestor
instituţii, nici tradiţiile politice sau religioase care să fie o
contrapondere pentru această democraţie. De aceea, istoria
lor este caracterizată de tăcerea popoarelor pasive şi
demoralizate în faţa unor guvernări puternice şi organizate,
preludiul unei situaţii comparabile cu sfârşitul Republicii
romane.
„În ceea ce mă priveşte, când examinez starea în care au şi
ajuns mai multe naţiuni europene şi cea spre care tind
celelalte, îmi vine să cred că, în curând, în sânul lor nu va
mai fi loc decât pentru libertatea democratică sau pentru
tirania Cezarilor.
Nu merită să ne gândim la asta? Dacă oamenii vor ajunge
în situaţia în care vor trebui să devină toţi liberi sau toţi
slavi, toţi egali în drepturi sau toţi fără drepturi; dacă cei care
guvernau societatea ar fi fost reduşi la această alternativă de
16
a ridica treptat straturile de jos până la ei, sau să-i lase pe
toţi cetăţenii să cadă sub nivelul umanităţii, nu ar fi oare
suficient pentru a învinge destule îndoieli, pentru a
îmbărbăta destule conştiinţe şi pentru a-i pregăti pe toţi în
vederea unor mari sacrificii?
N-ar trebui atunci să considerăm dezvoltarea treptată a
instituţiilor şi a moravurilor democratice nu pentru că sunt
cele mai bune, ci fiindcă sunt singurele mijloace care ne
asigură libertatea; şi fără a iubi guvernarea democratică n-ai
fi dispus s-o adopţi ca pe remediul cel mai bun de aplicat şi
cel mai onest care poate fi opus relelor actuale ale societăţii?”
După părerea mea, e un citat capital, deoarece el leagă
călătoria în America nu doar de intenţia fundamentală a lui
Tocqueville, de scopul vieţii sale, dar şi de structura internă a
gândirii sale. Tocqueville este, pe acel versant al analizei sale
pe care nu-l explică, un fatalist. El crede în inevitabil şi acest
inevitabil este înaintarea societăţilor spre „democraţie”. Acest
proces este comun Lumii Noi şi celei vechi, deşi el nu se
exprimă în puritatea sa originală decât prin experienţa
americană. Dar poporul american şi-a alcătuit moravuri şi
legi adaptate acestei stări sociale şi culturale, în timp ce
popoarele europene au moştenit state centralizate, care intră
în contradicţie cu dezvoltarea instituţiilor politice sau a
moravurilor naţionale democratice. În prima situaţie, istoria
a subordonat statul societăţii. În al doilea caz, ea a predat
societatea statului.
Or, acest al doilea proces nu este inevitabil: este celălalt
versant al gândirii lui Tocqueville, care dă un sens atât de
militant cărţilor sale. Trebuie asigurată evoluţia legilor şi
moravurilor bătrânelor naţiuni europene, şi, în special, a
celor din Franţa, în armonie cu progresul democraţiei în fapt
şi în spirit; condiţie sine qua non pentru a evita dictatura
unui singur om, devenit stăpân al statului. Pentru un
aristocrat ca Tocqueville, există un preţ de plătit, vor fi
sacrificate sentimente şi interese, dar el consimte de la
început, având în vedere miza: „Recunosc că voinţa
democraţiei e schimbătoare; instrumentele ei, grosolane;
17
legile, imperfecte; dar dacă e adevărat că în curând nu va mai
exista nicio formă intermediară între imperiul democraţiei şi
jugul unui singur om, n-ar trebui oare să tindem mai curând
spre primul decât să ne supunem de bunăvoie celuilalt? Şi
dacă, în cele din urmă, va trebui să ajungem la o egalitate
completă, n-ar fi oare mai bine să ne lăsăm nivelaţi de
libertate, decât de un despot?”
Deci Tocqueville s-a dus să caute în Statele Unite nu un
model, ci un principiu de studiat, o întrebare de ilustrat şi de
rezolvat; în ce condiţii democraţia, dacă ea este o stare a
societăţii, devine ceea ce şi trebuie să fie, pentru a nu
conduce la dictatură: o formă de guvernare.
În fond, sistemul său, alcătuit foarte timpuriu, este
articulat în jurul unor opoziţii simple, pe care le foloseşte cu
multă subtilitate, printr-o constantă dialectică a culturalului,
socialului şi politicului. La nivel social şi cultural, există
două stări care pot fi concepute: aristocratică şi democratică;
prima este inseparabilă, la nivelul politic, de puterea locală,
în timp ce a doua tinde spre guvernarea centralizată. Dar aici
se deschide o a doua alternativă, de natură pur politică,
afirmând că guvernele centralizate nu sunt în mod
obligatoriu opresive. Ele pot fi ori tiranice, ori pot respecta
libertăţile cetăţenilor. La un prim nivel, gândirea lui
Tocqueville operează cu opoziţia aristocratic/democratic. La
cel de-al doilea, cu alternativa cezarism democratic/libertate
democratică, adică analizând condiţiile de compatibilitate
dintre democraţie şi libertate. Ceea ce explică alunecarea lui
constantă, cum deseori s-a observat, de la sensul social la
sensul politic al cuvântului „democraţie” şi invers, în funcţie
de nivelul conceptual pe care îl cercetează.
Ca societate şi cultură, America îi oferă o democraţie pură.
Şi un guvern produs de această democraţie pură. În ambele
cazuri o anti-Europă, fără moştenire aristocratică, fără legate
absolutiste, fără pasiuni revoluţionare. Având, dimpotrivă, o
tradiţie a libertăţilor locale colective. Prin toate aceste
trăsături, mutatis mutandis, un obiect de reflecţie
fundamental pentru europeni.
18
*

Se ştie că Democraţia a fost publicată în două etape.


Primul volum, consacrat în principal descrierii analitice a
instituţiilor americane, a apărut în 1835; al doilea, care
studiază într-un mod mai abstract influenţa democraţiei
asupra moravurilor şi obiceiurilor naţionale, pornind de la
exemplul american, în 1840. Pentru cel mai inteligent
comentariu al unei călătorii din secolul al XIX-lea, i-au
trebuit lui Tocqueville aproape zece ani de studii
suplimentare şi de strădanie intelectuală îndârjită.
Principalele idei matrice, în special cele din primul volum, cel
mai specific „american”, există deja în însemnările de
călătorie: dovadă că drumeţul avea deja „sistemul” în minte.
Dar dacă a avut nevoie de atâta timp ca să scrie, n-a fost
doar din gust pentru stilul frumos; a fost nevoia de a-şi
domina obiectul de studiu, ceea ce presupunea multe lecturi
în domeniul constituţional, politic şi juridic mai ales. Iar
apoi, şi în special, pentru „a gândi” complet ceea ce a „aflat”,
pentru a aprofunda schema conceptuală cu ajutorul
materialelor americane şi pentru a rafina „lecţia” utilă
popoarelor europene. Tocqueville este un spirit care sapă
neobosit pe terenul aceloraşi idei, scoţând mereu la iveală
aspecte noi: al doilea volum al Democraţiei este cel mai bun
exemplu al acestui tip de minuţie intelectuală.
Dincolo de virtuţile sale simplificatoare, America îi dă în
plus, lui, pe care problema nu-l interesează deloc, secretul
originilor ei. În Lumea Nouă, democraţia nu este ascunsă în
noaptea timpurilor sau în planurile Providenţei. Ea a fost
adusă de imigranţi, puritanii din Noua Anglie sau quakerii
din Pennsylvania, ca un principiu religios, fondator al noii
patrii. Există de asemenea o matrice culturală a democraţiei
americane, o logică a evoluţiei înscrisă în istoria originilor ei,
de astă dată clară şi cunoscută. Ba mai mult, America oferă
chiar pe teritoriul ei antiteza acestei istorii: Sudul populat de
o sub-aristocraţie a plantatorilor, fără o adevărată putere
19
asupra populaţiei libere, pentru că domneşte peste sclavi. Pe
de o parte, spiritul religiei şi al libertăţii indisolubil legate. Pe
de altă parte, o civilizaţie întemeiată pe sclavagism, principiul
destructiv al stării sociale.
Dar Tocqueville nu zăboveşte asupra genealogiei societăţii
americane: insistă mult mai puţin asupra acestui aspect al
realităţii decât, de exemplu, Michel Chevalier, în aceeaşi
epocă, în Scrisori despre America de Nord. Se dovedeşte iar că
problema istorică îl interesează la ora aceea mai puţin decât
înţelegerea prezentului şi diagnosticul asupra viitorului.
Obiectul central al analizei sale e „starea socială” a anglo-
americanilor şi nu istoria lor. Stare socială care „este de
obicei produsul unui fapt, uneori al legilor, de cele mai multe
ori al ambelor cauze reunite; dar o dată existentă, poate fi
considerată ea însăşi drept cauză primordială a majorităţii
legilor, obiceiurilor şi ideilor care reglează comportamentul
unei naţiuni; ceea ce starea socială nu produce, modifică”.
Deci, niciun fel de dezbatere scolastică asupra cauzelor
primordiale, Tocqueville e metodic fidel sistemului său de
analiză. El nu se clinteşte din faimoasa răspântie centrală a
pădurii de unde poate să urmărească toate potecile.
Capitolul III, despre „starea socială a anglo-americanilor”,
caracterizează democraţia dusă până la limita ei, prin tradiţia
originilor, prin revolta pentru independenţă şi, în sfârşit, prin
legislaţie, în special prin legea asupra împărţirii egale a
succesiunii. Egalitatea, trăsătură dominantă a democraţiei,
nu pretinde ca averile să fie egale între ele sau că americanii
ar dori să fie, ci dimpotrivă; doar că ele pur şi simplu nu sunt
înrădăcinate în transmisia familială şi că banii circulă foarte
repede. În cele din urmă, „democraţia” nu recunoaşte drept
confirmare decât aptitudinile naturale, fără a ţine în niciun
fel seama de vreo ierarhie preexistentă; de aceea, ea a atins
într-un fel absolutul acolo unde societatea nu există încă,
dar unde pasiunile sociale ale locuitorilor sunt totuşi aţâţate
din obişnuinţa sau nerăbdarea unor legături sociale
anterioare, la frontiera colonizării europene. De altfel,
egalitatea nu domneşte doar prin mobilitatea averilor şi
20
distribuţia îndestulării; ea uniformizează de asemenea şi
nivelul instrucţiei şi chiar al inteligenţei, oferind tuturor un
minimum de educaţie fără a da nimănui privilegiul de clasă
care asigură timpul şi gustul de a se consacra integral
lucrărilor spiritului.
Din această situaţie socială absolut unică în istorie decurg
două consecinţe politice posibile, incompatibile între ele:
libertatea sau servitutea, suveranitatea poporului sau a unui
stăpân. Se trece astfel la cel de al doilea nivel al
conceptualizării lui Tocqueville, nivel dedus clar din primul
(deoarece e vorba explicit despre „consecinţele politice ale
stării sociale”) dar nedeterminat de el deoarece deschide,
dimpotrivă, o alternativă: anglo-americanii au ştiut să
extragă din democraţia socială democraţia politică.
Înţelegerea cauzelor şi modalităţilor ne permite să trecem
în revistă seria intermediară între cele două articulaţii ale
analizei.
Tocqueville nu le explică sistematic, cel puţin pe moment,
pentru că trece de la capitolul despre „starea socială” la
faimoasa şi extrem de minuţioasa descriere a sistemului
politic american; dar ele pot fi găsite în capitolul IX al cărţii a
doua şi în notele de călătorie care dovedesc că elementele
explicative sunt prezente încă din 1831. Potrivit lui, ceea ce
menţine democraţia politică americană, după ce
împrejurările istorice care i-au dat naştere s-au epuizat, nu e
doar fidelitatea faţă de origini, ci un fel de stare de spirit atât
de general răspândită şi atât de profund înrădăcinată, încât
poate fi denumită morală naţională, reafirmând în fiecare zi
independenţa socialului şi primordialitatea sa în raport cu
politicul.
În primul rând, religia joacă un admirabil rol de control în
ambele sensuri, atât prin ceea ce recomandă, cât şi prin ceea
ce interzice. După Tocqueville, în timp ce catolicismul
determină egalitatea şi supunerea spiritelor (în afară de
situaţiile când e separat de stat, ceea ce-i conferă trăsături
noi) protestantismul, în special sub forma sa de secte şi de
pluralism, le conduce spre egalitate şi independenţă: religia
21
americană e alcătuită dintr-un ansamblu de creştinisme
republicane. Dar, pe de altă parte, ea fixează limitele a ceea
ce poate fi cunoscut şi a ceea ce poate fi transformat în om,
fapt care introduce în cutezanţa americană un soi de
moderaţie colectivă. Împiedicându-i pe cetăţeni să „conceapă
totul”, ea, de fapt, se opune, în alţi termeni (pe care
Tocqueville nu-i foloseşte), spiritului revoluţionar, această
negare a democraţiei în numele democraţiei: paradox asupra
căruia se va întreba toată viaţa, fără a-i stăpâni niciodată pe
de-a-ntregul abisurile, dar căruia, consensul religios din
America i-a sfărâmat atracţia.
Alt element-cheie al independenţei societăţii americane
este nivelul ridicat al culturii. Aici, Tocqueville se desparte de
Montesquieu: resortul republicilor nu este virtutea, ci
învăţătura, el înţelegând prin asta democratizarea
cunoştinţelor, în special în domeniul politic. Întrebându-se
asupra „miilor de motive care permit existenţa libertăţilor
republicane în Statele Unite”, el îşi notează în carnetele de
călătorie: „Există un important motiv care le domină pe
celelalte şi care, după ce toate celelalte motive au fost
cântărite, face el singur să se încline balanţa. Luat în
ansamblu, poporul american nu numai că este cel mai
luminat din lume, dar, şi aceasta mi se pare mai presus de
orice, are cea mai avansată educaţie politică practică. Acest
adevăr, în care cred cu tărie, face să izvorască în mine
singura speranţă în legătură cu viitoarea fericire a Europei.”
În ciuda grosolăniei moravurilor, a vulgarităţii manierelor, a
obsesiei banilor, poporul american este faţă de aristocraţia
franceză cel mai civilizat de pe pământ; Tocqueville măsoară
aici valoarea strădaniei umane, pregătită de optsprezece
secole de istorie europeană. America este o naţiune de
orăşeni porniţi să cucerească natura, scurtcircuitând eternul
blestem al ruralităţii europene. Pionierul reprezintă această
întâlnire improbabilă dintre extrema civilizaţie şi extrema
sălbăticie, între ceea ce este mai istoric şi ceea ce este mai
natural. Tocqueville scrie pe această temă, în carnetele sale
de călătorie, pagini de o frumuseţe de neuitat din care nu
22
reia în lucrare decât o mică parte.
Acest înalt grad de civilizaţie conferă Uniunii – dacă nu
luăm în considerare Sudul minat din interior de sclavagism –
trăsătura esenţială a moravurilor democratice: uniformitatea.
În notele sale, Tocqueville îşi mărturiseşte surpriza în faţa
acestei caracteristici a vieţii americane; obişnuit să observe
diferenţele „seculare” dintre provincii, sau părţi ale
provinciilor naţiunilor europene, se aştepta să vadă această
denivelare şi mai accentuată în interiorul Lumii Noi, care era
în curs de populare, şi ar fi trebuit deci să ofere, după caz,
„imaginea societăţii la toate vârstele, de la bogatul patrician
al oraşelor, până la sălbaticul din deşert”. Or, el constată
contrariul. Deoarece americanii care populează „frontiera” nu
vin direct din Europa, ci din teritorii puse mai de mult în
valoare, ei au fost supuşi în prealabil spiritului de egalitate şi
s-au adaptat uniformizării gusturilor şi moravurilor. „Omul
părăsit pe străzile New York-ului poate fi regăsit în mijlocul
singurătăţii de nepătruns: aceeaşi îmbrăcăminte, acelaşi
spirit, aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi plăceri.”
Tocqueville nu e de acord cu Michel Chevalier care crede că
frontiera constituie o a treia Americă, după cea a business-
ului puritan şi cea a plantatorilor proprietari de sclavi.
Criteriile adeptului lui Saint-Simon sunt economice, în timp
ce ale sale sunt morale şi culturale.
De fapt, în analiza Vestului şi în general a spiritului
american (căruia Vestul nu face decât să-i releve
chintesenţa), el reutilizează, transformându-l, un concept din
secolul precedent, acela de civilizaţie. El îl înţelege, ca şi
filosofii din secolul al XVIII-lea, ca pe un ansamblu de
trăsături culturale care îmblânzesc societăţile şi le fac mai
active; dar, spre deosebire de Voltaire, nu consideră aceasta
drept culme a unei succesiuni de cicluri, nici, cum crede
Condorcet, drept finalitate a unui proces liniar. El smulge
conceptul din istorie, vector imposibil de definit, alt nume al
Providenţei, pentru a-l reintegra sistemului său intelectual:
civilizaţia este acea formă particulară a activităţii sociale,
extinsă la toţi cetăţenii prin democraţie, când aceasta se
23
manifestă liber. Şi, dintr-odată, definiţia îi permite să
relativizeze câmpul de reflecţie, şi să-i restrângă binefacerile
la ramura europeană a umanităţii. Celebrul pasaj din
carnetele sale de călătorie despre genocidul indienilor, pasaj
pe care nu rezist plăcerii de a-l cita pe larg, nu pentru că
exprimă lucruri în acord cu sensibilitatea contemporană, ci
pentru că luminează virtuţile excepţionale ale sistemului de
interpretare pe care-l analizez:
„Rasele indiene se topesc în prezenţa civilizaţiilor europene
ca zăpada sub razele soarelui. Eforturile pe care le fac pentru
a lupta împotriva destinului lor nu izbutesc decât să
accelereze marşul destructiv al timpului. Cam o dată la zece
ani, triburile indiene care au fost împinse în deserturile
Vestului descoperă că n-au câştigat nimic prin retragere şi că
rasa albă avansează mai repede decât se retrag ei. Iritaţi de
însuşi sentimentul neputinţei lor sau înfierbântaţi de vreo
jignire recentă, ei se adună şi atacă impetuos regiunile unde
trăiau înainte şi unde se înalţă acum locuinţele europenilor,
cabanele rustice ale pionierilor, iar, mai încolo, primele sate.
Ei traversează ţara, dau foc aşezărilor, ucid vitele, iau câteva
scalpuri. Civilizaţia dă înapoi, dar se retrage ca valurile mării
în timpul refluxului. Statele Unite se ocupă până şi de
destinul ultimului colonist, declarând război acestor triburi
mizerabile. O armată regulată mărşăluieşte în întâmpinarea
lor, este recucerit nu doar teritoriul american, ci albii,
împingându-i pe sălbatici în faţa lor, distrugându-le satele şi
luându-le turmele, îşi vor stabili limita extremă a
posesiunilor sute de leghe mai departe decât înainte. Lipsiţi
de noua lor patrie adoptivă, prin ceea ce i-a plăcut savantei şi
luminatei Europe să numească dreptul războiului, indienii îşi
reiau drumul spre vest, până când se vor opri în noi
singurătăţi unde securea albilor nu va întârzia să se audă
din nou. În locurile pe care tocmai le-au prădat şi care sunt
acum ferite de invazii, se ridică aşezări noi care nu peste
mult timp (cel puţin locuitorii lor au această conştiinţă) se
vor transforma în oraşe populate. Păşind în faţa imensei
familii europene, a cărei avangardă este, pionierul ia în
24
stăpânire, la rândul său, pădurile care nu cu mult timp în
urmă erau locuite de sălbatici. Acolo îşi construieşte cabana
sa rustică şi aşteaptă ca un viitor război să-i deschidă
drumul către noi pustietăţi.”
Astfel, democraţia nu este capătul istoriei sau una din
stările ei universale şi cu atât mai puţin reconcilierea
umanităţii cu sine însăşi. Este doar un concept care-i
permite lui Tocqueville să prefigureze o stare a societăţii şi a
moravurilor adecvată Europei şi în special proprie acelei
prelungiri engleze în Lumea Nouă care este republica
americană. Aici, într-adevăr, experienţa istorică a democraţiei
a fost făcută într-o manieră atât de radicală, la nivel social şi
cultural, încât întreaga sferă politică a fost impregnată şi
pătrunsă, fiindu-i integral subordonată. Deoarece unul din
sentimentele cele mai puternice ale lui Tocqueville în timpul
acestei călătorii este chiar cvasiinexistenţa „politicului” din
societatea americană: el vorbeşte în notele sale despre
„absenţa guvernării” pe care oamenii nu o pot găsi „decât la
cele două extremităţi ale civilizaţiei”, fie în starea de
sălbăticie, când se află singuri faţă în faţă cu nevoile lor, fie
după ce societatea s-a alcătuit, când indivizii care o compun
sunt suficient de luminaţi şi de independenţi faţă de patimile
lor (sau respectuoşi faţă de lege, ceea ce-i totuna); el face o
distincţie între ceea ce denumeşte „două stări sociale”
diferenţiate foarte clar: „Într-una poporul este suficient de
luminat şi se află în asemenea situaţii, încât se poate
guverna el însuşi. Societatea acţionează atunci asupra ei
înseşi. În cealaltă, o putere exterioară societăţii acţionează
asupra ei şi o obligă să păşească într-o anume direcţie.”
America, fireşte, corespunde primei definiţii, aceea a unei
societăţi autoadministrate. Ea nu oferă doar ceea ce s-ar
putea numi „democratism pur”, ci, în ultimă instanţă, şi
„socialul pur”, excluzând politicul.
Desigur, această analiză merge prea departe, pentru că o
mare parte din primul volum al Democraţiei este dedicată
descrierii sistemului politic american. Dar ea are avantajul de
a sublinia aprobarea intelectuală pe care Tocqueville o
25
acordă democraţiei politice, în pofida a ceea ce lui i se par a fi
„excese”. Deoarece, dacă aceasta asigură prin descentralizare
administrativă (ceea ce el deosebeşte, după cum se ştie, de
descentralizarea guvernamentală) libertatea şi
responsabilitatea cetăţenilor, ea comportă fundamental
avantajele unui regim politic aristocratic, multiplicându-i
însă beneficiarii. În consecinţă, problema la un nivel dublu,
administrativ şi guvernamental, stă în comparaţia
avantajelor şi inconvenientelor respective ale celor două
tipuri de regimuri, unul în mâinile întregii societăţi, celălalt
condus de o elită ereditară: această parte a cărţii, în mod
justificat celebră şi pasionantă, nu aduce nimic nou
subiectului, în măsura în care este parcursă de la un cap la
altul de această opoziţie conceptuală, explicită sau implicită.
Ceea ce o face interesantă este excepţionala minuţie cu care
Tocqueville o explorează şi o cercetează pe toate feţele
pornind de la exemplul instituţiilor americane; dar nu-i
modifică articulaţia centrală.
Există totuşi un capitol din primul volum al Democraţiei –
ultimul – unde el se găseşte în situaţia de a renunţa la acest
„centru” al concepţiei sale: deoarece în acest extraordinar
capitol X, el părăseşte „democraţia” americană pentru a
cerceta viitorul a ceea ce el numeşte cele „trei rase”, care
populează Statele Unite; deci, în afara anglo-americanilor,
indienii şi negrii. De unde şi sentimentul că trebuie să
părăsească de această dată sistemul său de analiză care nu e
relevant pentru aceste două „rase” marginalizate, aceste două
popoare, prin definiţie, ne-„democratice”; şi cum existenţa lor
nu este fără urmări pentru viitorul Uniunii, însuşi acest
viitor nu este conţinut în întregime în pronosticul asupra
democraţiei. De altfel, e bizar cum Tocqueville adaugă
– probabil ca o remuşcare – la această listă de subiecte
abandonate de tipul său de analiză „activitatea comercială
care se desfăşoară în Uniune” şi importanţa ei pentru viitor
ca şi cum el ar fi trebuit să enumere, chiar într-o dezordine
intelectuală, problemele pe care nu le-a tratat şi să explice
pentru ce: „Aceste obiecte, care se leagă de subiectul meu, nu
26
fac parte din el; ele sunt americane fără a fi democratice, şi
eu am vrut să fac în special portretul democraţiei. A fost
necesar întâi să le înlătur; dar voi reveni în final.”
S-a văzut din lectura carnetelor sale de călătorie că el
foloseşte conceptul de „civilizaţie” pentru a analiza societatea
indienilor, concept moştenit din secolul al XVIII-lea, dar
revizuit: el îl foloseşte nu atât pentru a desemna „întârzierea”
istorică a acestei lumi sălbatice, cât starea sa de etanşeitate
în raport cu lumea civilizată, adică în raport cu democraţia
americană. Încă o dată, el porneşte de la „starea socială” a
indienilor, adică a lumii nomade, tribale, războinice,
vânătoreşti, pentru a ajunge la moravurile şi la credinţele lor,
care-i evocă, mutatis mutandis, pe cele ale vechilor germani
descrise de Tacit: astfel, concepţia sa despre istorie, departe
de a fi închistată în ideea unei evoluţii necesare a umanităţii,
regăseşte pe această cale indirectă raţionamentul tipologic.
Tocqueville nu crede că societăţile indiene vor ajunge datorită
contactului, fie şi conflictual, să se înalţe puţin câte puţin la
nivelul „civilizaţiei” anglo-americane. Dimpotrivă, el crede că
starea lor socială nomadă, întărită de sistemul de moravuri şi
de credinţe, le izolează durabil şi definitiv: şi, într-adevăr, ori
indienii reacţionează prin război şi sunt învinşi şi împinşi
spre vest, ori acceptă să se „civilizeze” şi se apropie de o lume
străină, în care sunt iremediabil inferiori, exploataţi, pierduţi.
Recurgerea la forţă sau acceptarea legilor îi condamnă în
aceeaşi măsură. Geniul sociologic îl scuteşte pe Tocqueville
de iluzia umanistă asupra binefacerilor civilizaţiei europene,
când aceasta e răspândită pe alte continente.
Destinul negrilor, dimpotrivă, nu poate fi pecetluit la fel de
dramatic, deoarece este legat de cel al albilor. Dar el pune în
faţa Uniunii o problemă dublă asupra căreia Tocqueville, de
asemenea nu are vederi optimiste. Deoarece, în opinia lui,
existenţa unei instituţii atât de anacronice cum este sclavia
într-un secol al egalităţii şi restrângerea ei la o rasă
particulară a populaţiei, negrii, provoacă în acelaşi timp
efecte catastrofice asupra activităţii societăţii albe, acolo
unde sclavia există, şi o inevitabilă luptă pentru dispariţia ei,
27
în special acolo unde ea nu există. Dar această luptă, al cărei
temei sunt interesele albilor şi nu ale negrilor, nu aduce
dispariţia prejudecăţilor rasiale, ci dimpotrivă; deoarece
emanciparea negrilor nu va provoca nici metisajul
populaţiilor, refuzat cu îndârjire de colonii anglo-americani,
nici egalitatea, imposibilă între două popoare străine unul
faţă de altul. Şi avem toate motivele să pariem că abolirea
sclaviei va duce, printr-un efect de compensaţie, la întărirea
prejudecăţilor împotriva celor de culoare şi a ceea ce numim
astăzi rasism. Astfel, chiar ipoteza că sclavia ar fi fost abolită
prin dorinţa stăpânilor şi nu prin violenţa negrilor comportă
un risc mare pentru coeziunea Uniunii.
În paginile sale sclipitoare despre indieni şi negri, unde
Tocqueville lasă de-o parte conceptul despre „democraţie”,
deoarece acesta este irelevant în raport cu cele două societăţi
despre care vorbeşte, ceea ce uneşte totuşi analizele sale cu
sistemul său intelectual global este prioritatea pe care o
acordă ideii de „stare socială” şi principiului care o defineşte.
Pentru el, indienii şi negrii sunt într-o mai mică măsură rase
distincte, în raport cu anglo-americanii, cât grupuri sociale
organizate conform unor principii incompatibile cu
democraţia care domneşte în Uniune. Dar incompatibile în
sensuri diferite. Indienii formează o societate specifică,
închisă în sine, ale cărei reguli, opinii şi moravuri „sălbatice”
nu se explică prin originea omenirii cum se credea în secolul
al XVIII-lea, ci traduc un tip de organizare socială care ignoră
agricultura şi sedentarizarea. Sclavii negri sunt o non-
societate, pentru că robia este prin definiţie un raport de
forţă în stare pură şi nu o legătură „socială”; dar principiul
sclaviei compromite existenţa societăţii libere care l-a
instaurat şi care, o dată instaurat şi perpetuat, se găseşte
minat din interior. Indienii pot şi vor fi distruşi prin lege, ca o
societate instaurată în afara ei. Dimpotrivă, negrii există în
funcţie de o instituţie a democraţiei americane, în
contradicţie cu ea, dar totuşi dorită de ea: ei sunt în acelaşi
timp indispensabili şi inasimilabili, necesari, dar distrugând
pactul social fundamental. America egalitară şi-a încorporat
28
un principiu nociv şi care nu poate fi mărturisit; şi dacă
acest paradox este periculos prin însăşi existenţa lui, este din
pricină că distruge într-o mai mare măsură societatea
democratică a albilor decât populaţia de sclavi negri.
Acest diagnostic pesimist asupra problemei negrilor este
însoţit, după cum se ştie, de un număr de îndoieli privind
durata soluţiei federale americane. Dar el nu ştirbeşte cu
nimic admiraţia lui Tocqueville pentru „spiritul” în care s-a
produs colonizarea engleză a Americii, starea socială pe care
ea a determinat-o, obiceiurile şi ideile care decurg din
această stare socială. S-a vorbit mult despre „resemnarea” sa
aristocratică în faţa democraţiei. Sunt de părere că
Democraţia nu justifică acest cuvânt, fără îndoială mai
adecvat opiniilor sale despre societatea europeană. El este,
de fapt, un admirator critic al democraţiei americane şi există
multe pasaje în carte care dovedesc că, în general, o preferă,
în pofida a orice, regimului aristocratic, atât ca stare socială,
cât şi ca tip de guvernare. La aceste capitole America a
dovedit puterea societăţii asupra ei înseşi: lecţie sau exemplu
pe care tocmai plecase să-l caute.

Cinci ani mai târziu, în 1840, Tocqueville publică al doilea


volum al Democraţiei. El poate să presupună că sistemul
politic american este cunoscut de cititorii săi, deoarece
acesta a fost obiectul esenţial al cărţii din 1835. Îşi propune
să aprofundeze problema cea mai dificilă la care s-a referit,
pe care a delimitat-o în primul volum, dar pe care n-a tratat-
o sistematic: influenţa stării sociale democratice asupra
spiritului american şi, într-un mod mai general, asupra
popoarelor unde ea domneşte. Nu pentru că ar dori să facă
din „starea socială democratică”, adică din egalitate, cauza
unică a specificităţilor societăţii americane, sau „a tot ceea ce
se întâmplă în zilele noastre”: el ştie foarte bine că, de fapt,
contrariul este adevărat şi că trebuie ţinut seama de mii de
împrejurări care n-au legătură cu egalitatea. Dar, pe de o
29
parte, datorită acestei trăsături comune lumii vechi şi Lumii
Noi el poate să compare America cu Europa. Pe de altă parte,
subiectul său, premisa de la care porneşte pentru a examina
socialul şi istoricul, este starea socială democratică, deoarece
din punctul său de vedere aceasta este cea mai în măsură să
explice starea actuală a lumii. Pentru că faptul cel mai
surprinzător în obsesia intelectuală cu care Tocqueville se
concentrează asupra conceptului de egalitate este evidenţa că
acest concept explică, după părerea sa, starea prezentă a
societăţii, precum şi viitorul ei. În ceea ce priveşte primul
aspect, societăţile din timpul său, şi în special a sa – Franţa
sub monarhia din Iulie – cu greu putea oferi spectacolul
egalităţii. De altfel, viaţa lui, în manifestările ei exterioare,
este în întregime dirijată de spiritul conformist al valorilor din
mediul său familial şi respectarea cât mai strictă a
principiilor ierarhiei sociale: e suficientă o examinare oricât
de superficială a corespondenţei sale pentru a sesiza acest
lucru. Chiar după revoluţia din Iulie, Franţa lui Louis-
Philippe este o ţară în care oameni ca el, descendenţi ai
vechii aristocraţii, continuă să exercite o autoritate aproape
naturală asupra opiniilor şi puterii pe care nu sunt nevoiţi s-
o restrângă. De unde apare atunci certitudinea intelectuală
pe care însăşi existenţa lui o dezminte cotidian?
Mai puţin din starea prezentă a societăţii, cât din istoria ei,
adică din trecutul ei. Este probabil greu să ne imaginăm
astăzi ce a reprezentat, pentru o familie ca a sa, trăsnetul
Revoluţiei franceze, multitudinea de amintiri şi de povestiri
dramatice care i-au legănat copilăria şi sentimentele de
fascinaţie înfricoşată pe care le-a încercat de timpuriu. El a
izbutit de tânăr, imediat ce a ieşit din adolescenţă, să
transforme istoria familiei într-o problemă intelectuală:
geniul său ţine de această însuşire precoce a unei moşteniri
la alt nivel şi într-un alt mod. Din această nefericire
transmisă de tradiţie el alcătuieşte ideea de egalitate şi în
acelaşi timp pe cea de destin.
Cele două idei nu pot fi despărţite tocmai pentru că îşi au
rădăcinile în acelaşi sol existenţial: sentimentul că Revoluţia
30
franceză este înscrisă în sensul istoriei, altfel spus, că ea nu
s-a încheiat şi deoarece s-a manifestat printr-o ostilitate atât
de radicală faţă de nobilime şi chiar faţă de orice idee de
superioritate socială, ea nu poate fi definită decât prin
pasiunea pentru egalitate. N-are importanţă faptul că această
egalitate n-a fost „realizată” în societăţile care i-au urmat:
deoarece, dacă e adevărat că Tocqueville nu conceptualizează
decât experienţa lui – şi aceasta probabil îl desparte de
majoritatea marilor spirite filosofice, formate în special prin
studiul abstract al doctrinelor şi ideilor, acelaşi lucru explică
şi încăpăţânarea sa de a adânci o singură idee, despre care
putem spune ca despre o femeie – că a fost a vieţii lui –
această experienţă îi spune într-adevăr că Revoluţia franceză
continuă prin Imperiu, Restauraţie şi 1830 şi că egalitatea
rămâne centrul dezbaterilor şi al evenimentelor politice. De
fapt, această convingere este felul său de a-şi însuşi celebra
melancolie a generaţiei romantice, al cărei fiu este. Dar ea
este, în acelaşi timp, un concept.
De unde şi permanenta sa ambiguitate care se situează la
două niveluri distincte. Folosirea cuvântului democraţie ca
substitut aproximativ al celui de egalitate, dar într-o accepţie
şi mai vastă, îl duce pe Tocqueville la folosirea semantică
diferită a aceluiaşi cuvânt, fără a separa domeniul social de
domeniul politic. Dar ambiguitatea există şi în interiorul
folosirii cuvântului „democraţie” – poate într-un mod mai
profund, deoarece e mai ascuns – pentru a desemna o stare
socială egalitară – ceea ce este de altfel folosirea sa cea mai
frecventă. Ce este pentru autorul nostru o societate sau o
stare socială caracterizată prin egalitate? Răspunsul nu e
uşor de găsit.
Cel mai simplu este cel dat de sensul comun: o societate în
care domneşte egalitatea este societatea de unde au dispărut
barierele de clasă dintre indivizi. Or, Tocqueville dă uneori
această definiţie. De exemplu, atunci când scrie: „Un popor
care a trăit timp de secole sub un regim de caste şi de clase
nu dobândeşte o stare socială democratică decât printr-un
lung şir de transformări mai mult sau mai puţin chinuitoare..
31
Sau, ceva mai departe, într-o notă la capitolul XXVI, mai
explicit, deoarece un „adică” introduce definiţia: „Când un
popor are o stare socială democratică, adică, în sânul său nu
mai există nici caste, nici clase…” Citate absolut concordante
care asimilează clasele sociale castelor, cel puţin sub raportul
lor contradictoriu cu democraţia şi care fac din societatea
fără clase condiţia egalităţii. Se mai găseşte şi în altă parte
acest tip de definiţie, în acelaşi timp maximalistă (egalitatea
ca stare socială reală) şi naivă (egalitatea conformă
reprezentării pe care o au despre ea actorii sociali): de
exemplu, în comparaţia pe care o face Tocqueville între
căsătoria aristocratică şi căsătoria democratică. El o opune
pe prima, socialmente programată, oferind de altfel puţină
libertate de alegere, reunind mai degrabă bunuri decât
persoane, celei de a doua, rezultantă a unei alegeri libere,
întemeiată pe înclinaţiile părţilor şi pe similitudinile de gust
(de altfel, în această măsură, mai exigentă faţă de fidelitatea
conjugală). Se vede din acest exemplu cum, pentru nevoile
unei gândiri care procedează prin opoziţii, el ajunge să
confunde ceea ce numeşte starea socială democratică cu
reprezentarea pe care o are această stare socială şi pe care
doreşte să o dea despre ea. Într-o epocă în care căsătoria
burgheză, ca alianţă a patrimoniilor, este unul din subiectele
preferate ale literaturii romaneşti, Tocqueville, pentru a
satisface cerinţele sistemului său conceptual, este bizar şi
provizoriu orbit, evidenţa mariajului de clasă fiind mascată
prin aparenta libertate a înclinaţiilor individuale.
Bizar şi provizoriu: el o ştie, evident, şi o şi zice într-altă
parte „că nu s-au văzut încă societăţi unde condiţiile să fie
atât de egale, încât să nu existe bogaţi şi săraci; şi, în
consecinţă, stăpâni şi slugi”. Atunci, cum este schimbată
această situaţie de către starea socială democratică?
„Democraţia nu împiedică existenţa acestor două clase, dar
ea le modifică spiritul şi schimbă raporturile dintre ele.” Citat
esenţial pentru a desluşi ce înţelege el cel mai ades prin
„democraţie”: nu o stare socială reală, ci percepţia egalitară a
raportului social, în mod firesc ierarhică (cel puţin dacă
32
examinăm istoria omenirii), de către actorii acestui raport.
Percepţie egalitară care modifică la rândul ei natura acestui
raport, chiar când el rămâne totalmente inegal. De exemplu:
relaţia stăpân-slugă; ea există în societatea democratică
formată în Statele Unite, dar acolo ea nu face parte din
principiul ordinii sociale ca în societăţile aristocratice. Ea,
deci, nu creează, pe baza unei aserviri personale, o populaţie
aparte, caracterizată din tată în fiu prin moravuri şi un mod
de a gândi specifice. Ea este, dimpotrivă, rezultatul unui
contract liber consimţit, prin care cel interesat îşi negociază
supunerea provizorie şi limitele acestei supuneri. „Egalitatea
condiţiilor”, spune Tocqueville, „face din slugă şi stăpân fiinţe
noi şi stabileşte între ei raporturi noi.” Astfel, „egalitatea
condiţiilor” care este una din expresiile lui favorite pentru a
caracteriza democraţia, nu înseamnă că stăpânul şi sluga
sunt într-adevăr egali, dar că pot să devină, sau că raportul
de subordonare provizorie nu intră în alcătuirea unei stări
care îi defineşte în totalitate pe unii şi pe alţii, pentru că, de
exemplu, el se poate inversa într-o zi în funcţie de reuşitele
respective. Deoarece sluga poate deveni stăpân şi tinde să
devină, el nu este altfel decât stăpânul. De altfel, în afara
sferei contractului revocabil prin care este legat de stăpânul
lui, el este, ca şi el, cu tot atâta îndreptăţire, cu aceleaşi
drepturi – un cetăţean. „Egalitatea condiţiilor” nu trebuie
înţeleasă în sensul material al formulei, ci ca un principiu
constitutiv al ordinii sociale democratice, prin opoziţie cu
lumea aristocratică: o normă şi nu doar o constatare.
Tocqueville îşi dă seama că această normă este un obiectiv
de neatins, care lunecă mereu, niciodată o realitate: de unde
caracterul permanent instabil al indivizilor şi al societăţilor
democratice. Cum nu este posibil ca un popor să ajungă să
creeze condiţii perfect egale şi există mereu situaţii
dominante la care râvnesc ambiţiile, prezenţa unei reguli
egalitare în existenţa socială, deschizând teoretic toate
drumurile în faţa tuturor indivizilor, le ascut dorinţa şi
îndârjirea. Ceea ce explică faptul că Tocqueville trece
adeseori de la egalitatea ca stare socială dominantă, adică o
33
normă, la egalitatea ca pasiune, de fapt ca sentiment şi ca
ideologie. În ultimă instanţă, starea socială democratică
există mai mult prin pasiunile pe care le iscă, decât prin
situaţiile pe care le creează, deoarece egalitatea reală a
condiţiilor nu e niciodată atinsă, dar întotdeauna râvnită.
„Când inegalitatea este legea obişnuită a unei societăţi, cele
mai profunde inegalităţi nu sar în ochi; când totul este
aproximativ la acelaşi nivel, cele mai mici inegalităţi rănesc.
De aceea, dorinţa de egalitate devine mai greu de potolit pe
măsură ce egalitatea este mai mare.”
Ceea ce vrea să zică, în fond, că această egalitate reală,
scop mărturisit dar părelnic, referinţă la normă dar obiect al
dorinţei, se descompune în nenumărate obiective parţiale ale
diferenţierii sociale: Tocqueville a înţeles că a crede în
egalitate ca valoare nu suprimă ceea ce el numeşte „orgoliul
particular al indivizilor”, adică pasiunea de a se deosebi de
ceilalţi. Dimpotrivă, ea îi amplifică intensitatea, în timp ce îi
modifică şi îi înmulţeşte punctele de aplicaţie. Într-adevăr,
tendinţa de „diferenţiere” este cu atât mai legitimă cu cât
clasele sunt mai puţin diferenţiate prin obiceiuri sau prin
lege, aşa cum sunt în aristocraţii. Pe de altă parte,
democraţia înmulţeşte semnele diferenţei pentru că,
egalizând condiţiile, chiar uniformizându-i pe cetăţeni, ea
fructifică cel mai mic avantaj; făcând ca situaţiile sociale să
fie mai mobile, ea substituie ierarhiilor tradiţionale privilegii
recente şi provizorii, pe care beneficiarii ţin cu atât mai mult
să le etaleze în perioada în care se bucură de ele. Există în
filigran în Democraţie (în special în capitolele XIV şi XVI din
volumul doi) o teorie a felului cum egalitatea produce
inegalităţi simbolice, motiv de nelinişte şi invidie care sunt
sentimente caracteristice democraţiei.
Acestei instabilităţi naturale, Tocqueville îi găseşte
corective care permit funcţionarea armonioasă a sistemului.
Există religia care, după părerea lui, este un element-cheie al
consensului social şi care-i protejează pe cetăţenii
„democratici” de pretenţia necugetată de a şti totul, deci de a
schimba totul; dar mai există şi un corectiv intern, ascuns
34
chiar în interiorul dorinţei de egalitate şi a pasiunii de a o
depăşi: într-un stat democratic, caracterizat prin ascensiuni
relativ lente, şi prin obiceiul ca prin eforturi cotidiene să fie
urcate treptele promovării sociale, dorinţele au tendinţa de a
se adecva mijloacelor, iar ambiţiile – şanselor. Tocqueville
este primul care descoperă această lege fundamentală a
societăţilor moderne, conform căreia oamenii nu-şi
interiorizează dorinţele decât în funcţie de un destin probabil,
în sensul statistic al termenului. Ei nu prevăd decât ceea ce
li se poate întâmpla, fiind astfel scutiţi atât de ambiţii
nemăsurate, cât şi de decepţii sfâşietoare.
De altfel, inexistenţa acestor corective ale egalităţii
caracterizează o stare socială intermediară între aristocraţie
şi democraţie şi care este revoluţia. Stare socială
intermediară în sens cronologic, deoarece revoluţia este cea
prin care se înfăptuieşte trecerea de la aristocraţie la
democraţie, dar şi în sens sociologic, deoarece revoluţia
creează în mod brutal elementele democraţiei fără ca să-i
asigure condiţiile ei de funcţionare, atât prin ruptura pe care
o operează în spirite, cât şi prin tradiţia pe care o vehiculează
fără s-o ştie. Indivizii „revoluţionari” moştenesc lipsa de
măsură a ambiţiilor aristocratice; sentimentul că participă la
crearea unei lumi în întregime noi contribuie la această
exagerare, iar schimbarea oamenilor şi a legilor barează calea
mecanismului de adecvare a dorinţelor la şanse. (Kevoïutï se
caracterizează, astfel, mai curând prin explozia
egalitarismului decât a egalităţii; ea exploatează vasta
distorsiune dintre ceea ce oamenii doresc şi ceea ce
societatea le poate oferi. La rândul ei, ea creează o tradiţie
care supravieţuieşte anilor excepţionali şi care explică
instabilitatea post-revoluţionară: „Pasiunile pe care revoluţia
le-a inspirat nu dispar odată cu ea. Sentimentul instabilităţii
continuă în cadrul ordinii – ideea uşurinţei succesului
supravieţuieşte straniilor vicisitudini care i-au dat naştere.”
Deci „democraţia” în Franţa nu este pentru Tocqueville
regimul „normal” al acestei stări sociale; este starea sa
revoluţionară. Această diferenţiere esenţială străbate în
35
întregime volumul al doilea al Democraţiei şi constituie firul
principal al comparaţiei ale cărei elemente călătorul le caută.
El a găsit în Statele Unite o democraţie pură, conformă adică
idealului său tipologic; a fost întemeiată ca atare, pornind de
la o matrice religioasă care i-a exaltat valorile şi netrebuind
să lupte împotriva unui stat aristocratic anterior. Conceptul
de revoluţie, pe care-l construieşte în întregime pornind de la
experienţa franceză, i se pare străin de istoria americană (cu
excepţia a ceea ce comportă războiul civil potenţial dintre
aristocraţia sudistă şi democraţia yankee). Mai mult, acest
concept i se pare în contradicţie cu funcţionarea democraţiei,
în măsura în care egalitatea constituie o ţesătură socială cu
mult mai omogenă şi mai rezistentă decât societatea
aristocratică. Tocqueville consacră un capitol explicaţiei
pentru ce starea socială democratică, prin uniformizarea
socială şi culturală pe care o cultivă şi prin reţeaua de
microinterese conservatoare la care sunt conectaţi cetăţenii
ei, lasă puţin loc izbucnirii revoluţiilor; dimpotrivă,
distrugerea inegalităţii aristocratice îi oferă pretexte şi
obiective, aşa cum demonstrează experienţa europeană.
Astfel, ideea de democraţie, aşa cum Tocqueville nu
încetează să o examineze pe toate feţele, se confundă
adeseori cu cea de egalitate, dar ea îi îmbrăţişează totodată
multiplele ei semnificaţii şi ambiguităţi. Doar unul din
aspectele ei nu-l interesează pe Tocqueville: acela al realităţii
obiective. De fapt, din acest punct de vedere, lui îi este
suficientă convingerea că se egalizează condiţiile sociale reale
şi că ele vor continua să se egalizeze progresiv. Dar el nu
încearcă niciodată să precizeze această idee şi cu atât mai
puţin s-o măsoare: e o evidenţă existenţială şi nu statistică.
Când vorbeşte despre acest aspect al chestiunii, se exprimă
ca un descendent al unei mari familii din Vechiul Regim; el
se referă la egalizarea condiţiilor de existenţă între nobilime
şi clasa mijlocie (la fel ca şi Guizot care-i împărtăşeşte
diagnosticul, el pornind însă de la clasa mijlocie).
Dar ceea ce-l interesează mai mult şi mai des este, în
acelaşi timp, egalitatea ca normă de existenţă colectivă şi
36
mecanismul mental datorită căruia apariţia acestei norme
este în mod inseparabil consecinţă şi cauză: pasiunea
egalităţii. În primul dintre aceste raporturi, democraţia nu
încetează să poarte încorporat în ea însăşi, nedespărţit de ea,
un orizont care-i ameninţă istoria, o lume dincolo de ea în
numele căreia ea nu poate refuza contestaţia -ei permanentă:
egalitatea este o valoare care, prin definiţie, nu poate fi
realizată de nicio stare socială (la fel cum democraţia, în
accepţia curentă a termenului, adică o guvernare a poporului
prin el însuşi, este tipul ideal de putere căruia nicio
colectivitate modernă nu-i poate îndeplini condiţia). Şi în
acest decalaj inevitabil dintre valori şi fapte, dintre societate
şi normele ei ia naştere egalitatea ca pasiune socială, fiind
una din trăsăturile caracteristice ale democraţiei, aşa cum o
concepe Tocqueville. Într-adevăr, societăţile aristocratice nu
comportă decalaje de asemenea natură, fiindcă ele îşi trăiesc
fără pasiuni sfâşietoare propriile valori, subordonarea şi
ierarhia; când sunt răsturnate, aceasta se întâmplă în
numele unei legitimităţi contrare, aceea a egalităţii care
mobilizează în folosul ei pasiuni de acelaşi fel, vizând acelaşi
obiectiv. Dar, o dată apărută societatea egalitară, ea nu-şi
poate trăi propriile valori fără a-şi nega constant starea sa
reală; şi pasiunile pe care le-a dezlănţuit, prin victoria ei sau
numai prin existenţa ei, pun în discuţie, ele însele,
funcţionarea sa cotidiană. Acesta este motivul pentru care
democraţia, având avantajul faţă de celelalte stări ale
societăţii de a mobiliza activitatea cetăţenilor folosind dorinţa
lor de egalitate, prezintă o problemă necunoscută
aristocraţiei: aceea a viabilităţii ei cotidiene.
Problemă în orice caz dificil de rezolvat şi care devine
dramatică în cazul în care pasiunea pentru egalitate le
depăşeşte pe toate celelalte şi în special pe aceea care îi face
pe oameni să preţuiască libertatea: deoarece tocmai acest
decalaj al preferinţelor creează principala ameninţare pentru
democraţie. Desigur, dacă cele două pasiuni ar fi egal de
puternice, egal de răspândite prin eforturile lor conjugate
fiecare cetăţean ar putea să aspire la guvernare. Or,
37
experienţa ne arată că egalitatea şi dorinţa de egalitate pot să
existe în societatea civilă, dar nu şi în societatea politică:
aceasta este, de exemplu, situaţia regimurilor cenzitare. Ba
mai mult, egalitatea şi pasiunea pentru egalitate există în
societatea politică chiar în absenţa libertăţii: acesta este
cazul despotismului.
Raportul dintre pasiunea egalitară şi celelalte pasiuni ale
unei vieţi democratice apare astfel a fi unul din elementele
esenţiale ale acestui tip de societate. De fapt, Tocqueville
crede că aceasta este principala pasiune distinctivă a
popoarelor democratice şi că problema pe care o pune este
tocmai aceea de a o dirija în limite compatibile cu libertatea.
De ce este ea mai puternică decât toate celelalte sentimente
politice? Primul capitol al celei de a doua părţi din volumul
doi oferă o seamă de motive: conformismul epocii,
înrădăcinarea obiceiurilor profunde ale stării sociale şi în
special faptul că pasiunea egalitară este conformă logicii
democratice, deoarece ea poate fi împărtăşită de toţi, în timp
ce avantajele libertăţii nu sunt evidente decât pentru un
număr mic. Dimpotrivă, abuzul de libertate (anarhia, de
exemplu) este evident pentru toată lumea, în timp ce
avantajul egalităţii este insesizabil şi nu e detectat decât de
puţine spirite. Şi, în sfârşit, Tocqueville nu uită niciodată
exemplul francez pentru că acesta este problema vieţii lui: în
Franţa, patima egalităţii este cu atât mai puternică, cu cât ea
este cu mult anterioară celei a libertăţii şi a fost favorizată
prin acţiunea nivelatoare a absolutismului regal. Tradiţia
libertăţii este fragilă, intermitentă, limitată; cea a egalităţii
este constitutivă pentru naţiune.
Ceea ce nu se întâmplă în America. Acolo, Tocqueville
găseşte, dimpotrivă, o democraţie în care pasiunea egalitară
este ţinută în frâu în acelaşi timp prin consensul religios
care-i lasă divinităţii problema scopurilor ultime ale
umanităţii şi prin instituţiile politice care dau prioritate şi
putere societăţii asupra statului: celebrul capitol al
volumului doi, despre asociaţii, arată că acestea joacă în
societatea democratică un rol comparabil cu cel al
38
aristocraţiei în societatea aristocratică constituind tot atâtea
corpuri colective manifestând iniţiativă în domeniul social,
independente de stat. Astfel, analiza lui Tocqueville nu se
rezumă numai la studiul pasiunii egalitare, chiar dacă
aceasta e centrală, ci încearcă să înţeleagă cum a ţesut
democraţia, în cazul american, o reţea de sentimente, de idei
şi de moravuri care-i dă societăţii un caracter distinctiv şi
existenţa sa specifică. Arhitectura intelectuală a cărţii din
1840 este astfel clarificată. Nu e vorba de a recompune
istoria democraţiei americane, a originilor ei sau a cauzelor
ei; dimpotrivă, ea este considerată elementul central al
acestei istorii, elementul-cheie de interpretare sub dublul
aspect al rolului său de normă a vieţii sociale şi de existenţă
ca ansamblu de pasiuni şi dorinţe individuale. Izvoarele şi nu
rezultatele îl interesează pe Tocqueville în această a doua
lucrare a sa: cum democraţia tinde să producă ceea ce noi
am numi un „spirit public” sui generis, adică, în acelaşi timp
ideile şi moravurile care contribuie, în schimb la trăinicia
sistemului.
De fapt, acest al doilea volum este atât de strălucitor şi
dens, încât este absolut imposibil să intri în amănuntele
analizei sale: trebuie să lăsăm cititorului plăcerea şi
dificultatea de a-i descoperi, sub aparenta claritate a stilului,
profunzimea şi complexitatea. Nicăieri geniul conceptual al
lui Tocqueville nu apare mai deplin decât în acest text, care
tratează obsesia vieţii sale la cel mai înalt nivel de
generalitate şi de ambiţie intelectuală. Prin studiul succesiv
al „mişcării intelectuale”, al „sentimentelor” şi „moravurilor”
poporului american, Tocqueville atacă de fapt cea mai
importantă problemă a ştiinţelor sociale pe care n-am încetat
să ne-o punem de atunci: care este raportul dintre ideile şi
reprezentările emise şi celelalte niveluri ale existenţei sociale.
Aceasta este problema pe care, cam în aceeaşi epocă, tânărul
Marx încearcă şi el s-o rezolve, el presupunând că există o
legătură între idei şi starea socială în general. Dar la Marx,
starea societăţii este caracterizată doar prin elemente
obiective şi, ca să zicem aşa, materiale, forţele de producţie şi
39
raporturile de producţie pe care acestea le determină.
Tocqueville însă se instalează direct în inima socialului fără a
trece în prealabil prin economic, inexistent în tipul său de
analiză; iar acest social este, în realitate, cultural.
Deoarece, dacă este examinată în sensul ei obiectiv,
egalitatea nu e decât egalizarea condiţiilor: un proces căruia
nu i se poate prezice niciun sfârşit, deoarece scopul său este
părelnic. Nu o stare, ci o istorie care dă sens
comportamentului individual şi reprezentărilor care
determină acest comportament. Ea există mai mult prin
semnificaţia pe care o acordă raporturile sociale decât prin
transformările pe care le introduce în ele. Devenind legitimă,
ea imprimă întregului social această mişcare de autonomie
conflictuală care caracterizează democraţia americană.
Întregii sfere sociale, care cuprinde şi reprezentările: nu
există la Tocqueville această prăpastie, pe care Marx n-a ştiut
s-o umple niciodată, între producţia materială şi cea
spirituală. Deoarece instrumentul analitic cel mai important
al lui Tocqueville nu e atât egalitatea, cât reprezentarea
egalităţii, la dublul nivel al normei sociale şi al pasiunilor
individuale, lui nu îi e greu să coboare la izvorul ideilor, al
tradiţiilor morale şi intelectuale.
Această „coborâre” nu implică în mod necesar o legătură
centrală unică sau constantă între starea socială şi idei. Şi
această legătură este cu atât mai puţin singulară cu cât se
referă la domenii mai „savante”; de exemplu, în legătură cu
literatura, Tocqueville îşi pune în gardă cititorul împotriva
determinărilor prin starea socială, democratică sau
aristocratică: „Aş depăşi concepţia mea dacă aş susţine că
literatura unei naţiuni este întotdeauna subordonată stării
sale sociale şi alcătuirii sale politice. Ştiu că, independent de
aceste cauze, există multe altele care dau anumite trăsături
operelor literare: dar acestea mi se par a fi principale.
Raporturile existente între starea socială şi politică ale
unui popor şi geniul scriitorilor săi sunt întotdeauna foarte
numeroase: cine îl cunoaşte pe unul, nu-l poate niciodată
ignora complet pe celălalt.”
40
Astfel, oricare ar fi precauţiile pe care şi le ia pentru a face
mai flexibil caracterul său sistematic, natura gândirii lui
Tocqueville este deductivă: din „democraţie” decurg
trăsăturile intelectuale, tiparele mentale şi moravurile
americane. Afirmaţie parţial tautologică, deoarece definiţia
democraţiei include norma şi pasiunile egalitare; dar din ea
Tocqueville extrage variaţii de o fineţe şi o bogăţie aproape
infinite, în măsura în care el rafinează neîncetat, prin
corelările ei, definiţia centrală.
Din punctul meu de vedere, nu este foarte important că
planul admirabilului volum doi nu are decât aparenţa rigorii;
că diferenţa între „idei”, „sentimente” şi „moravuri” este
deseori discutabilă; că în interiorul fiecărei secţiuni chiar, în
special în a treia, distribuţia materialului poate apărea uşor
lipsită de logică. Ceea ce are importanţă este transparenţa
excepţională a obiectului „America” în raport cu definiţia
democraţiei de care Tocqueville se foloseşte pentru a-l
explora. Prin originea lor, în acelaşi timp recentă şi omogenă,
prin starea lor socială, prin instituţiile lor politice, americanii
reunesc condiţiile unei experienţe de laborator pentru
democraţie. Faptul că la ei totul provine din democraţie duce
mai uşor la afirmaţia că totul poate fi înţeles pornind de la
consensul social despre egalitate. Această asociere a unor
oameni noi, pentru exploatarea unui teritoriu virgin, fără
nicio altă sedimentare istorică în afara credinţei comune, i-a
oferit lui Tocqueville un teren de studiu providenţial pentru
geniul său conceptual, adică profund şi simplu.

Profund şi simplu: comparaţia cu Marx ne-ar permite


poate o concluzie care să lumineze aceste atribute.
Conceptele lui Marx, indiferent de epoca în care au fost
elaborate, nu sunt niciodată simple. Moştenire restructurată
a filosofiei germane, sau produs transformat al economiei
politice engleze, ele nu datorează nimic experienţei
existenţiale a lui Marx, ci sunt doar gândirea sa despre
41
gândirea altora. Dimpotrivă, la Tocqueville soclul sistemului
nu este o construcţie intelectuală: este o evidenţă empirică
transpusă la nivelul abstracţiunii sub forma înaintării
ireversibile a egalităţii. Evidenţă care, astfel, constituie
focarul central al analizei, din care trebuie extrase
consecinţele.
Marx, în spatele egalităţii proclamate de Revoluţia
franceză, devenită legitimitatea socială a Occidentului,
dezvăluie şi denunţă inegalitatea reală, contradicţia între
fapte şi valori. El descrie genealogia cauzei acestei
contradicţii, cauză pe care o găseşte la nivelul economic şi al
raporturilor sociale implicate în procesul de producere a
bogăţiei. Dintr-odată, egalitatea nu mai este decât o
minciună ideologică, sau finalitatea superioară a cărei
condiţie prealabilă este distrugerea capitalismului. În această
scindare dispare tot ceea ce pentru Tocqueville constituie
egalitatea, adică o normă socială şi pasiuni egalitare. Marx
este interesat de mecanismele vieţii economice şi de
raporturile dintre economic şi social – Tocqueville explorează
relaţia dintre principiul social şi comportamentul uman:
situat la acelaşi nivel cu ceea ce direcţionează acţiunea
individuală şi colectivă a oamenilor timpului său, el n-are
nevoie să reducă domeniul politic la un alt ordin de realităţi
considerat că-l fondează şi-l determină. El rupe astfel cu
obsesia fundamentului social atât de caracteristică pentru
secolul al XVIII-lea şi pentru Marx, care în această privinţă
este un moştenitor; el se plasează deliberat la sursă,
principiul de bază i se pare un soi de dat istoric, în acelaşi
timp ireductibil la demonstraţia cauzală şi evident, esenţialul
fiind de a extrage din el consecinţele pentru viaţa socială.
Marx vede libertatea în suprimarea plusvalorii; Tocqueville –
în gestiunea inteligentă a credinţei în egalitate.
În acest sens, Marx are o gândire infinit mai complexă,
abordând politicul printr-o serie de medieri (unde de altfel
acesta sfârşeşte prin a se pierde). Dar în alt sens,
„simplicitatea” lui Tocqueville are mai multă profunzime.
Deoarece, în pofida tuturor aparenţelor, Marx rămâne în
42
întregime situat în perspectiva care încearcă să realizeze
promisiunea egalităţii. Denunţând inegalitatea prin analiza
raporturilor sociale capitaliste, el regăseşte egalitatea sub
forma necesităţii istorice a socialismului, dar nu renunţă la
ea niciodată, considerând-o o valoare fundamentală a
pactului social. El nu critică versiunea sa în capitalism decât
pentru a demonstra mai bine că ea trebuie să fundamenteze
din nou sensul istoriei printr-o nouă revoluţie. În ceea ce-l
priveşte, Tocqueville n-a interiorizat egalitatea ca valoare: el
este un aristocrat. Dar el constată faptul că egalitatea a
devenit legitimitatea societăţilor moderne şi încearcă să-i
măsoare dimensiunile. Dintr-odată, prin metoda
comparativă, atât în spaţiu, cât şi în timp, el relativizează
egalitatea ca legitimitate şi o nouă credinţă care trebuie
opusă celor vechi pentru a-i sesiza imensa valoare. Astfel, el
întemeiază viziunea antropologică asupra modernităţii.
Cu cât gândirea sa este mai „simplă”, cu cât teoria sa e
mai puţin livrescă, cu cât ambele sunt mai direct hrănite din
experienţa psihologică a contemporaneităţii, cu atât ele
permit, într-o măsură mai mare, în mod paradoxal,
despărţirea experienţei de conceptul ei. Tocqueville a trecut
din lumea aristocratică la lumea democratică şi tocmai
această trecere constituie trama, angoasa vieţii sale. Cu câte
un picior în ambele lumi, el consideră o evidenţă faptul că
egalitatea nu este decât unul din modurile de existenţă
socială. Cu arhaismul poziţiei sale existenţiale, el alcătuieşte
modernitatea interogaţiei sale conceptuale.
Dimpotrivă, gândirea lui Marx se vrea în întregime savantă
şi încearcă să urmărească inegalitatea la izvoarele ei cele mai
ascunse, sub aparenţa inversă a contractului liber între
indivizi egali. Dar cu cât se vrea mai ştiinţifică, degajată de
experienţa trăită a contemporaneităţii, scoţând masca
ideologiei de pe faţa realităţii, cu atât „se lipeşte” mai tare,
fără s-o ştie, de egalitate ca opţiune, fără a permite cea mai
mică abatere, nici cel mai mic dubiu cu privire la necesitatea
sa morală ca principiu social. Ea îmbracă valoarea modernă
prin excelenţă a limbajului ştiinţific: amalgam care face o
43
profeţie dintr-o analiză şi care, fără îndoială, explică
formidabilul destin postum al unui greoi tratat de economie
politică.
Marx rămâne în interiorul sistemului credinţei egalitare.
Tocqueville îi face analiza comparată. Astfel, se explică, în
mod sigur, mai mult şi mai bine ecoul atât de diferit al celor
două opere sau mai corect gloria universală a uneia şi
cunoaşterea limitată a celeilalte. Dar astfel se explică şi
superioritatea lui Tocqueville asupra lui Marx în domeniul
veridicităţii prospective: nu e greu de demonstrat că
pronosticul aristocratului francez asupra lumii contemporane
(vorbesc despre ceea ce noi numim astăzi lumea europeană
„dezvoltată” pentru că cei doi autori n-au studiat alta) este
infinit mai aproape de realităţile pe care le trăim noi astăzi
decât cele ale socialistului german. Valoarea predictivă a
operei lui Tocqueville rămâne extraordinară, chiar în detalii şi
celebrele pagini, nu foarte originale pentru vremea aceea,
despre viitorul imperial al Americii şi al Rusiei sunt din acest
punct de vedere mai puţin extraordinare decât sute de
observaţii asupra ideologiei pe care o trăim încă. Or, această
inegalitate în realismul previziunii, între Tocqueville şi Marx,
este cu atât mai izbitoare cu cât ea pare invers proporţională
cu veridicitatea punctelor lor de pornire empirice. Egalitatea
socială de care Tocqueville pare obsedat nu îi apare
istoricului o trăsătură caracteristică a societăţilor europene
din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Dimpotrivă,
mizeria clasei muncitoare, care constituie fundalul teoriei
exploatării capitaliste, este în afara oricărui dubiu.
Dar, elaborând doctrina acestei situaţii, Marx îndreaptă
reflectorul asupra unui mecanism economic care nu explică
aproape nimic din marile evenimente ale secolului al XIX-lea
şi al XX-lea: nu numai că în ultimă analiză reduce politicul la
economic, dar el „încremeneşte” evoluţia în dezvoltarea
contradicţiei „obiective” a raporturilor de producţie. Dacă
această gândire scientistă despre viitor, care prevede
eliminarea plusvalorii prin revoluţia proletară, s-a dovedit a fi
mai puţin profetică decât studiul raporturilor dintre egalitate
44
şi statul administrativ, motivul nu este doar acela că
sentimentul evoluţiei, cu condiţia să fie obiectul unei
elaborări abstracte, se poate dovedi mai adevărat decât
pretenţia cunoaşterii ştiinţifice a istoriei. Motivul este că
Tocqueville analizând egalitatea nu ca o situaţie, ci ca un
principiu, un ansamblu de pasiuni, o dinamică politică
nedefinită, are un dublu avantaj asupra lui Marx. El se
situează la nivelul istoriei unei promisiuni făcute Europei de
Revoluţia franceză şi căreia America îi arată trăsăturile: şi el
încearcă să înţeleagă nu cauzele, ci consecinţele. În felul
acesta el câştigă pariul: afirmaţia că universul egalităţii, sjl
comportamentul pe care el îl provoacă sunt fenomene
durabile, ireversibile, determinate pentru viitor. În această
măsură el analizează chiar lumea în care trăim noi.
FRANÇOIS FURET

45
BIOGRAFIA LUI TOCQUEVILLE
Repere cronologice

1805 Se naşte la Paris Alexis de Tocqueville, vlăstar al unei


vechi familii de nobili normanzi. În timpul Imperiului
îşi petrece iernile la Paris şi verile la castelul din
Verneuil.
1820–1823 Studiază la Colegiul din Metz, unde tatăl său,
contele Hervé, era prefect (de Moselle).
1826 E licenţiat în drept la Paris.
1826–1827 Călătoreşte în Italia şi Sicilia. În 1827 e numit
judecător stagiar la Versailles (unde tatăl său este
prefect).
1829–1830 Frecventează cursul despre istoria civilizaţiei
europene al lui Guizot, la Sorbona.
1830 Depune jurământul noului regim emanat de
Revoluţia din Iulie, în pofida dramelor de conştiinţă.
1831 (aprilie)-1832 (martie) Călătoreşte în Statele Unite
împreună cu Gustave de Beaumont.
1833 Publică în colaborare cu Beaumont raportul asupra
sistemului penitenciar american sub titlul Du système
pénitencier aux Etats-Unis et de son application en
France.
1832–1835 Demisionează din postul de judecător-
supleant. Redactează primul volum din De la
démocratie en Amérique. Călătoreşte în Anglia în
august 1833.
1835 Publică primul volum din Démocratie. A doua
călătorie în Anglia. Se căsătoreşte cu Mary Mottley, o
englezoaică pe care Tocqueville o cunoscuse la
Versailles înainte de Revoluţia din 1830.
46
1836 Călătoreşte în Elveţia. Publică un eseu despre L’Etat
social et politique en France avant et depuis 1789.
1837 Pierde alegerile legislative din arondismentul
Valognes (Manche) învecinat cu castelul familiei de
Tocqueville.
1838 Este ales membru al Academiei de Ştiinţe morale şi
politice.
1839 Este ales deputat în arondismentul Valognes, din
partea opoziţiei la cabinetul Molé. Activitatea sa
parlamentară va fi îndeosebi ilustrată prin trei
rapoarte importante: despre abolirea sclaviei în colonii
(1839), despre reforma închisorilor (1843), despre
situaţia din Algeria (1847).
1840 Publică al doilea volum din Démocratie.
1841 Este ales membru al Academiei Franceze. Prima
călătorie în Algeria.
1846 A doua călătorie în Algeria.
1848 (aprilie) îşi păstrează mandatul legislativ în Adunarea
constituantă de după Revoluţia din Februarie.
Membru al comisiei însărcinate cu elaborarea noii
constituţii.
1849 Prima călătorie în Germania.
Mai E ales în Adunarea legislativă.
Iunie-octombrie Ministru al Afacerilor Externe sub prinţul
Ludovic-Napoleon, devenit preşedinte al Republicii din
decembrie 1848.
1850–1851 îşi redactează Les Souvenirs. Locuieşte la
Sorento din motive de sănătate.
Iulie 1851 Ţine un raport în Adunarea Legislativă în
legătură cu revizuirea constituţiei.
Decembrie 1851 Se opune loviturii de stat a prinţului
Ludovic-Napoleon, care se proclamă Napoleon al III-
lea. Se retrage din orice activitate publică.
1852 Începe să lucreze la documentaţia care-i va servi la
redactarea cărţii L’Ancien Régime et la Révolution care,
în viziunea lui Tocqueville, este primul volum al unei
istorii a Revoluţiei.
47
1853 Consultă la Tours Arhivele intendenţei din Tours.
1854 A doua călătorie în Germania.
1856 Publică L’Ancien Régime et la Révolution.
1857 Ultima călătorie în Anglia.
1859 Moare la Cannes.

48
BIBLIOGRAFIE – TOCQUEVILLE

Indicaţiile sumare care urmează sunt extrase dintr-o


bibliografie exhaustivă pe care mi-o comunică cu amabilitate
prietenul meu, André Jardin, pivot central al „operelor
complete” în curs de publicare.

49
I. OPERELE LUI TOCQUEVILLE

Există două ediţii complete ale operelor lui Tocqueville:


— cea publicată sub numele de Doamna de Tocqueville, în
realitate stabilită de Gustave de Beaumont, căreia i se
spune curent ediţia Beaumont, 9 volume, Michel-Lévy
frères, 1864–1866.
Această ediţie nu include Souvenirs cât şi importante părţi
din corespondenţa sa considerate fie prea politice, fie prea
intime. Ea conţine revizuiri inadmisibile ale textelor;
— ediţia cu adevărat completă se află în curs de publicare,
din 1951, la editura Gallimard, sub patronajul unei
Comisii naţionale. Această ediţie cuprinde un aparat critic
format din prefeţe şi note inedite care fac ca ea să fie
singura ediţie ştiinţifică a operelor lui Tocqueville. Iată
planul ei general:

Tomul 1 De la Démocratie en Amérique. 2 volume (apărute).


Tomul 2 L’Ancien Régime et la Révolution. 2 volume (apărute).
Tomul 3 Ecrits et Discours politiques. 2 volume (1 volum apărut).
Tomul 4 Ecrits sur le système pénitencier en France et à l’étranger. 1
volum.
Tomul 5 Voyages. 2 volume (apărute).
Tomul 6 Correspondances anglaises. 2 volume (1 volum apărut).
Tomul 7 Correspondances anglo-américaines et autres correspondances
étrangères. 1 volum.
Tomul 8 Correspondance Tocqueville – Beaumont. 3 volume (apărute).
Tomul 9 Correspondance Tocqueville – Gobineau. 1 volum (apărut).
Tomul 10 Correspondance locale. 1 volum.
Tomul 11 Correspondance Tocqueville – Ampère et Tocqueville – Royer –
Collard. 1 volum (apărut).
Tomul 12 Souvenirs. 1 volum (apărut).
Tomul 13 Correspondance Tocqueville – Kergorlay. 2 volume (apărute).
Tomul 14 Correspondance familiale.
Tomul 15 Correspondance Tocqueville – Corcelle et Tocqueville – Mme
Swetchine. 1 volum.
Tomul 16 Mélanges littéraires et économiques. 1 volum.
50
Tomul 17 Correspondance à divers.

51
II. PRINCIPALELE LUCRĂRI DESPRE
TOCQUEVILLE

R. ARON: „La définition libérale de la liberté: Alexis de


Tocqueville et Karl Marx”, în Archives européennes
de sociologie, 5, 1964.
R. ARON: Les grandes étapes de la pensée sociologique,
Gallimard, Paris, 1967.
P. BIRNBAUM: Sociologie de Tocqueville, Paris, 1970.
S. DRESCHER: Dilemmas of Democracy, Tocqueville and
modernization, Pittsburgh, 1968.
F. FURET: Penser la Révolution française, Gallimard, Paris,
1978.
E.T. GARGAN: De Tocqueville, Londra, 1965.
M. GAUCHET: „Tocqueville, l’Amérique et nous. Sur la
genèse des Sociétés démocratiques”, în Libre, nr. 7,
Payot, 1980.
M. HERETH: Alexis de Tocqueville, Dze Gefăhrdung der
Freiheit în der Demokratie, Stuttgart, 1979.
M. LERNER: Tocqueville and American Civilization, New
York, 1969.
J. LIVELY: The Social and Political Thought of Alexis de
Tocqueville, Oxford, 1962.
G. W. PIERSON: Tocqueville and Beaumont în America, New
York, 1938.
M. RICHTER: „The Uses of Theory: Tocqueville’s adaptation
of Montesquieu”, în Essays in Theory and History,
Harvard University Press, 1970.
J.T. SCHLEIFER: The making of Tocqueville’s Democracy,
Univ. of North Carolina Press, 1980.
S.R. WEITMAN: „The Sociological Theories of Tocqueville’s
«The Old Regime and the Revolution»”, în Social
Research, New York, 1966.
52
Completăm bibliografia prof. F. Furet cu monumentala
lucrare:

ALEXIS DE TOCQUEVILLE: De la Démocratie en Amérique.


Première édition historico-critique revue et
augmentée par Eduardo Nolla. 2 vol. Paris, Librairie
philosophique J. Vrin, 1990.

53
DESPRE DEMOCRAŢIE
ÎN AMERICA

54
INTRODUCERE

[Lucrarea pe care o veţi citi nu este o călătorie, cititorul


poate fi liniştit. Nu vreau să-i atrag atenţia asupra mea. Nu
vor putea fi găsite în această carte nici descrierea completă a
tuturor instituţiilor din Statele Unite; dar mă mângâi cu
ideea că publicul va găsi aici câteva documente noi din care
va putea extrage cunoştinţe utile asupra unui subiect mai
important pentru noi decât soarta Americii şi nu mai puţin
demn de atenţia noastră.]
Dintre lucrurile noi care mi-au reţinut atenţia în timpul
şederii mele în Statele Unite, niciunul nu mi-a părut mai
izbitor decât egalitatea de condiţii. Am desluşit fără
dificultate înrâurirea prodigioasă pe care acest prim fapt o
exercită asupra mersului societăţii; el imprimă o anumită
orientare spiritului public şi legilor o anumită formulare;
guvernanţilor precepte noi, iar celor guvernaţi – deprinderi
specifice.
Mi-am dat curând seama că acest fapt îşi face simţită
influenţa mult dincolo de moravurile politice şi de legi şi că el
dobândeşte asupra societăţii civile o autoritate defel mai
redusă decât asupra guvernanţilor: creează opinii, generează
sentimente, sugerează uzanţe şi modifică tot ceea ce nu
produce el.
Aşadar, pe măsură ce studiam societatea americană,
descopeream tot mai mult în egalitatea de condiţii acel fapt
generator din care părea să decurgă fiecare fapt particular şi
îl regăseam neîncetat dinaintea mea ca un punct central,
unde sfârşeau prin a se întâlni toate observaţiile mele.
Mi-am îndreptat atunci gândul spre emisfera noastră şi mi
s-a părut că întrezăresc ceva analog priveliştii pe care mi-o
55
oferea Lumea Nouă. Am văzut egalitate de condiţii care, fără
a fi atins acolo, ca în Statele Unite, limitele sale extreme,
tindea să se apropie cu fiecare zi tot mai mult de ele; şi am
avut impresia că aceeaşi democraţie care domnea în
societăţile americane ar înainta rapid spre putere în Europa.
Din acel moment, am conceput ideea de a scrie cartea pe
care o veţi citi.
O mare revoluţie democratică are loc în mijlocul nostru;
toţi o văd, însă nu toţi o judecă în acelaşi fel. Unii gândesc că
este un lucru nou şi, luând-o drept un accident, speră să o
mai poată opri; în vreme ce alţii socot că nu i se poate sta
împotrivă, deoarece văd în ea fenomenul cel mai continuu,
cel mai vechi şi cel mai permanent dintre cele cunoscute în
istorie.
Mă duc cu gândul pentru o clipă la imaginea Franţei în
urmă cu şapte sute de ani; o văd împărţită între un număr
mic de familii cărora le aparţine pământul şi care cârmuiesc
populaţia; dreptul de a porunci este preluat astfel de la o
generaţie la alta odată cu moştenirile; singurul mijloc de care
dispun oamenii pentru a acţiona unii asupra altora este
constrângerea; nu descoperim decât o singură sorginte a
puterii: proprietatea funciară.
Iată însă că prinde fiinţă şi curând se extinde puterea
politică a clerului. Acesta îi primeşte în rândurile sale pe toţi,
săraci şi bogaţi, plebei şi nobili; prin Biserică, egalitatea
începe să pătrundă în rândurile conducătorilor ţării, şi cel
care altminteri ar fi vegetat ca şerb într-o stare de veşnică
robie se situează ca preot printre nobili şi deseori ocupă un
loc mai presus de regi.
Societatea devenind cu timpul mai civilizată şi mai stabilă,
feluritele raporturi între oameni devin mai complicate şi mai
numeroase. Se face puternic simţită nevoia legilor civile.
Atunci apar juriştii; ieşind din incinta întunecoasă a
tribunalelor şi din cotloanele prăfuite ale grefelor, ei ocupă
un loc la curtea principelui, alături de baronii feudali
înveşmântaţi în hermină şi zale.
Regii se ruinează în acţiuni de mare amploare; nobilii îşi
56
irosesc puterile în războaie personale; plebeii se îmbogăţesc
făcând negoţ. Începe să se facă simţită influenţa banilor
asupra treburilor statului. Negoţul este o sursă nouă, la
îndemâna puterii şi cei care finanţează devin o forţă politică
deopotrivă dispreţuită şi linguşită.
Încetul cu încetul, cunoştinţele se răspândesc; asistăm la
trezirea gustului pentru literatură şi arte; spiritul devine
atunci un factor de reuşită, ştiinţa este un mijloc de
guvernământ, inteligenţa o forţă socială; oamenii cultivaţi
pătrund în lumea afacerilor.
Totodată, pe măsură ce se descoperă noi căi de acces la
putere, se constată că scade importanţa originii. În secolul al
XI-lea, calitatea de nobil era inestimabilă; în secolul al XIII-
lea ea poate fi cumpărată; prima înnobilare are loc în 1270 şi
egalitatea pătrunde în sfârşit în conducerea ţării datorită
înseşi aristocraţiei.
De-a lungul celor şapte sute de ani care s-au scurs de
atunci, s-a întâmplat în câteva rânduri ca nobilii, pentru a
combate autoritatea regală sau pentru a-i deposeda de
putere pe rivalii lor, să acorde poporului o putere politică.
Şi mai adesea s-a întâmplat ca regii să decidă participarea
claselor inferioare din stat la guvernare, în scopul de a
diminua puterea aristocraţiei.
În Franţa, regii s-au dovedit nivelatorii cei mai activi şi cei
mai statornici. Când au fost ambiţioşi şi puternici, s-au
străduit să ridice poporul până la nivelul nobililor, iar când
au fost moderaţi şi slabi, au îngăduit ca poporul să se situeze
chiar mai presus de ei înşişi. Unii au ajutat democraţia prin
însuşirile lor, alţii prin cusururile lor. Ludovic al XI-lea şi
Ludovic al XIV-lea au avut grijă să niveleze tot ce era mai
prejos de tron şi finalmente Ludovic al XV-lea a coborât el
însuşi în praf însoţit de curtea lui.
De îndată ce cetăţenii au început să aibă pământ şi pe altă
cale decât prin arenda feudală, iar avuţia nobiliară, fiind
cunoscută, a putut, la rândul ei, să genereze influenţă şi să
procure putere, nu s-au mai făcut descoperiri în arte şi nu s-
au mai adus îmbunătăţiri în comerţ şi în industrie, fără ca
57
prin aceasta să nu se creeze tot atâtea elemente noi de
egalitate între oameni. Din acel moment, toate procedeele
care se descoperă, toate trebuinţele care se înfiripă, toate
dorinţele care se cer împlinite sunt progrese pe calea nivelării
universale. Gustul luxului, patima războiului, supremaţia
modei, pasiunile cele mai superficiale, ca şi cele mai
profunde, ale sufletului omenesc par să acţioneze de comun
acord spre a-i sărăci pe cei bogaţi şi a-i îmbogăţi pe cei
săraci.
Din clipa în care strădaniile inteligenţei au devenit surse
de forţă şi bogăţie, fiecare dezvoltare a ştiinţei, fiecare
noţiune proaspătă, fiecare idee nouă au trebuit să fie
considerate drept germeni de putere oferiţi poporului. Poezia,
elocinţa, memoria, harurile spiritului, scăpărările imaginaţiei,
profunzimea gândirii, toate aceste daruri pe care cerul le
împarte la întâmplare au fost în avantajul democraţiei, şi,
chiar atunci când s-au aflat la adversarii ei, i-au servit cauza,
deoarece reliefau măreţia firească a omului; cuceririle ei s-au
extins deci odată cu cele ale civilizaţiei şi ale cunoaşterii şi
literatura a devenit un arsenal deschis tuturor, unde cei slabi
şi cei nevoiaşi au început să vină zilnic în căutare de arme.
Când parcurgem paginile istoriei noastre, nu întâlnim, ca
să spunem aşa, niciun eveniment de seamă de pe urma
căruia, de şapte sute de ani încoace, egalitatea să nu fi avut
de câştigat.
Cruciadele şi războaiele englezilor decimează pe nobili şi le
îmbucătăţesc domeniile; înfiinţarea comunelor introduce
libertatea democratică înăuntrul monarhiei feudale;
descoperirea armelor de foc face ca, pe câmpul de luptă,
ţăranul şi nobilul să fie de-o seamă; tiparul pune la dispoziţia
inteligenţei lor mijloace egale; poşta depune cunoaşterea atât
pe pragul colibei săracului, cât şi la uşa palatelor;
protestantismul afirmă că toţi oamenii sunt, în mod egal, în
stare să găsească drumul spre cer. Pe măsură ce America
este descoperită, ea pune în faţa norocului nenumărate căi
noi şi-i dă oricărui aventurier bogăţia şi puterea rezervate
regilor.
58
Dacă, începând din secolul al XI-lea, urmăriţi ceea ce se
petrece în Franţa din cincizeci în cincizeci de ani, nu se va
putea să nu observaţi la sfârşitul fiecăreia dintre aceste
perioade, că în starea societăţii s-a produs o îndoită
revoluţie. Nobilul se va afla mai jos pe scara socială, plebeul
mai sus; unul coboară, altul urcă. La fiecare jumătate de
secol se apropie mai mult şi curând vor sta alături.
Şi acest lucru nu-i este propriu doar Franţei. Ori încotro
ne-am îndrepta privirile, vedem că aceeaşi revoluţie continuă
pe tot cuprinsul universului creştin.
Să mi se citeze o republică sau un regat în care nobilii din
zilele noastre s-ar putea compara nu cu nobilii epocii feudale,
dar măcar cu strămoşii lor din secolul trecut.
De şapte sute de ani n-a existat niciun eveniment al
creştinătăţii care să nu se întoarcă în folosul democraţiei, n-a
existat niciun om care să nu-i consolideze triumful.
Pretutindeni s-a putut vedea că diversele incidente din
viaţa popoarelor au luat o întorsătură prielnică democraţiei,
toţi oamenii au sprijinit-o prin eforturile lor: cei care îşi
propuneau să contribuie la succesele ei şi cei care nu aveau
de gând să o servească, cei care au luptat pentru ea şi chiar
cei care s-au declarat vrăjmaşii ei; cu toţii au fost împinşi de-
a valma în aceeaşi direcţie şi toţi au trudit laolaltă, unii fără
să vrea, alţii, fără să ştie, unelte oarbe în mâinile lui
Dumnezeu.
Dezvoltarea treptată a egalităţii de condiţii este, aşadar, un
fapt providenţial, are caracteristicile lui principale: este
universal, durabil şi scapă cu fiecare zi puterii umane: toate
evenimentele, ca şi toţi oamenii, îi sprijină dezvoltarea.
Ar fi oare înţelept să credem că o mişcare socială atât de
veche va putea fi întreruptă prin eforturile unei generaţii? Se
poate oare crede că, după ce a distrus feudalismul şi i-a
biruit pe regi, democraţia va da înapoi în faţa burghezilor şi
bogaţilor? Se va opri ea oare acum, tocmai când a devenit
atât de puternică, iar adversarii ei atât de slabi?
Încotro ne îndreptăm oare? Nimeni n-ar putea spune, căci
ne lipsesc încă de pe acum termenii de comparaţie: în zilele
59
noastre egalitatea de condiţii în rândul creştinilor este mai
mare decât a fost vreodată în orice alte timpuri şi în orice
ţară din lume; drept care, măreţia lucrurilor împlinite ne
împiedică să prevedem ceea ce mai poate fi înfăptuit.
Cartea pe care o veţi citi a fost în întregime scrisă sub
impresia unui fel de înfiorare religioasă, stârnită în sufletul
autorului de priveliştea acestei revoluţii ce nu poate fi oprită,
aflată în mers de atâtea secole printre toate obstacolele, şi pe
care şi astăzi încă o vedem înaintând printre ruinele făcute
chiar de ea.
Nu este nevoie ca Dumnezeu însuşi să cuvânteze pentru ca
noi să descoperim semne neîndoielnice ale voinţei sale;
ajunge să examinăm mersul obişnuit al naturii şi tendinţa
continuă a evenimentelor; ştiu, fără ca vocea Creatorului să
se facă auzită mai tare, că aştrii evoluează în spaţiu potrivit
curbelor trasate de degetul Lui.
Dacă în urma unor îndelungate observaţii şi a unor
meditaţii sincere oamenii din zilele noastre ar ajunge să
înţeleagă că dezvoltarea treptată şi progresivă a egalităţii
constituie în acelaşi timp trecutul şi viitorul istoriei lor,
această descoperire ar da, ea singură, amintitei dezvoltări
caracterul sacru al voinţei stăpânului suveran. A voi să
opreşti democraţia ar părea atunci totuna cu a lupta
împotriva lui Dumnezeu, şi naţiunilor nu le-ar mai rămâne
altceva de făcut decât să se adapteze la starea socială impusă
de Providenţă.
Popoarele creştine îmi par a oferi în zilele noastre un
spectacol înfricoşător; mişcarea care le poartă cu sine este de
pe acum îndeajuns de puternică pentru ca să nu poată fi
curmată, dar încă nu este atât de rapidă ca să pierdem
speranţa de a o putea dirija: soarta lor se află în propriile lor
mâini; însă curând ea va scăpa de sub controlul lor.
A învăţa democraţia, a-i reanima, dacă este cu putinţă,
crezurile, a-i purifica moravurile, a-i reglementa mişcările, a
înlocui, puţin câte puţin, lipsa ei de experienţă cu ştiinţa
treburilor publice, instinctele ei oarbe cu cunoaşterea
adevăratelor ei interese, a adapta guvernarea ei timpurilor şi
60
locurilor, a modifica această guvernare în funcţie de
împrejurări şi de oameni: iată cea dintâi îndatorire impusă în
zilele noastre celor aflaţi la cârma societăţii.
Unei lumi cu totul noi îi trebuie o ştiinţă politică nouă.
Însă acesta este un lucru la care nu ne gândim deloc: aflaţi
în mijlocul unui torent, ne încăpăţânăm să ţinem ochii
aţintiţi asupra unor dărâmături ce se mai zăresc încă pe mal,
în timp ce curentul ne târăşte şi ne mână de-a-ndăratelea
spre abisuri.
Nu există în Europa niciun alt popor unde marea revoluţie
socială pe care am descris-o în cele ce preced să fi făcut
progrese mai rapide decât la noi; numai că aici ea a înaintat
totdeauna la întâmplare.
Şefii de stat nu s-au gândit niciodată să facă din timp
pregătiri în vederea ei, ea s-a produs fără voia lor sau fără
ştirea lor. Clasele cele mai puternice, cele mai inteligente şi
cele mai morale ale naţiunii nu au încercat să şi-o
însuşească pentru a o dirija. Democraţia a fost deci lăsată la
voia instinctelor sale sălbatice; a crescut aidoma copiilor
lipsiţi de grija părintească şi care se educă de la sine pe
străzile oraşelor noastre necunoscând din societate decât
viciile şi mizeriile ei. Existenţa democraţiei încă mai părea să
fie ignorată, când ea a pus pe neaşteptate mâna pe putere.
Fiecare s-a supus atunci cu servilism celor mai neînsemnate
dorinţe ale ei; a fost adorată ca imagine a forţei, când mai pe
urmă s-a şubrezit din pricina propriilor excese, legiuitorii au
conceput proiectul nesocotit de a o distruge, în loc să caute
să o educe şi să o îndrepte, şi fără a voi să o înveţe să
guverneze nu au nutrit alt gând decât acela de a o înlătura
de la putere.
Rezultatul a fost că revoluţia democratică s-a produs în
sfera materială a societăţii, fără ca în legi, deprinderi şi
moravuri să intervină acea schimbare care ar fi fost necesară
pentru a o face utilă. Avem astfel democraţie, însă fără ceea
ce trebuie să-i atenueze viciile şi să-i pună în evidenţă
avantajele ei fireşti; şi, văzând de pe acum neajunsurile pe
care le aduce cu sine, încă mai ignorăm binefacerile ei
61
posibile.
Pe vremea când puterea regală, sprijinită pe aristocraţie,
guverna în tihnă popoarele Europei, societatea, cu toate
mizeriile ei, beneficia de mai multe feluri de fericire pe care
cu greu le putem imagina şi aprecia în zilele noastre.
Puterea câtorva supuşi opunea bariere de netrecut tiraniei
principelui; iar regii, simţindu-se de altfel învestiţi în ochii
mulţimii cu un statut aproape divin, aflau în însuşi respectul
pe care îl suscitau voinţa de a nu abuza de puterea lor.
Deşi situaţi la o distanţă imensă de popor, nobilii nutreau
faţă de soarta lui acel interes binevoitor şi calm pe care
preotul îl rezervă celor pe care îi păstoreşte; şi, fără a vedea
în sărac un seamăn, vegheau asupra destinului său ca
asupra unui bun ce le-ar fi fost încredinţat de Providenţă.
Întrucât nu-i încolţise în minte ideea unei stări sociale
diferite de a sa şi nu-şi imagina că ar putea vreodată să
ajungă de o seamă cu conducătorii lui, poporul primea
binefacerile acestora şi nu le contesta drepturile. Îi iubea
atunci când erau clemenţi şi drepţi şi se supunea, fără
dificultate şi fără josnicie, severităţii lor ca unui rău inevitabil
trimis de braţul Domnului. Uzanţa şi moravurile
statorniciseră de altfel unele limite ale tiraniei, instituind un
fel de drept chiar în interiorul constrângerii.
Întrucât nobilul nu se gândea că cineva ar voi să-i
răpească privilegiile pe care le socotea legitime, iar şerbul
considera propria-i inferioritate drept un efect al ordinii
naturale imuabile, este de înţeles că între aceste două clase,
care aveau parte de o soartă atât de diferită, s-a putut stabili
un soi de îngăduinţă reciprocă. În societate existau pe atunci
şi inegalitate, şi suferinţe, dar sufletele nu se degradaseră.
Nu exercitarea puterii sau deprinderea ascultării sunt
răspunzătoare de coruperea oamenilor, ci exercitarea unei
autorităţi pe care ei o consideră nelegitimă şi ascultarea faţă
de o putere pe care o socot uzurpată şi opresivă.
De o parte erau avuţiile, forţa, răgazul dat desfătării şi,
odată cu ele, subtilităţile luxului, rafinamentele gustului,
plăcerile spiritului, cultul artelor; de cealaltă parte, munca,
62
grosolănia şi ignoranţa.
În rândul acestei gloate ignorante şi grosolane întâlneai
însă pasiuni energice, sentimente generoase, convingeri
profunde şi virtuţi aprige.
Corpul social astfel organizat putea să aibă stabilitate,
putere şi, mai ales, glorie.
Dar iată că rangurile se confundă; barierele înălţate între
oameni se coboară; domeniile se divid, puterea este
împărţită, cunoştinţele se răspândesc, capacitatea de
înţelegere a oamenilor se nivelează; starea socială devine
democratică şi în cele din urmă autoritatea democraţiei se
instalează paşnic în instituţii şi în moravuri.
Îmi imaginez atunci o societate în care toţi, considerând că
legea este opera lor, ar iubi-o şi i s-ar supune fără dificultate;
în care, autoritatea guvernului fiind respectată ca ceva
necesar şi nu ca ceva de provenienţă divină, dragostea faţă
de capul statului nu ar fi o pasiune, ci un simţământ logic şi
calm. Fiecare individ bucurându-se de drepturi şi fiind sigur
că şi le păstrează, între toate clasele s-ar stabili o încredere
bărbătească, precum şi un fel de deferenţă reciprocă,
deopotrivă de depărtată de orgoliu ca şi de josnicie.
Cunoscând adevăratele sale interese, poporul ar înţelege
că pentru a te bucura de bunurile societăţii, trebuie să te
supui îndatoririlor impuse de ea. Asocierea liberă a
cetăţenilor ar putea înlocui atunci puterea individuală a
nobililor şi statul ar fi ferit de tiranie şi de bunul plac.
Înţeleg că într-un stat democratic astfel constituit,
societatea nu va fi imobilă; însă mişcările corpului social vor
putea fi reglate şi progresive; dacă se constată în el mai
puţină strălucire decât într-o aristocraţie, lipsurile vor fi şi
ele mai puţine: plăcerile nu vor fi atât de fără măsură, iar
bunăstarea mai răspândită; ştiinţele vor fi mai puţin
dezvoltate şi ignoranţa mai puţin frecventă; sentimentele, mai
puţin îndârjite şi obiceiurile mai blânde; se vor constata mai
multe vicii şi mai puţine crime.
În lipsa entuziasmului şi a unor credinţe înflăcărate,
cunoştinţele şi experienţa vor obţine uneori mari sacrificii din
63
partea cetăţenilor. Fiecare om va avea deopotrivă nevoie de
semenii săi fiind la fel de slab ca şi ei; şi, conştient de faptul
că nu poate obţine sprijinul lor decât cu condiţia de a le fi el
însuşi de ajutor, va descoperi fără dificultate că, pentru el,
interesul particular se confundă cu interesul general.
Naţiunea în totalitatea ei va avea mai puţină strălucire, nu
va fi atât de falnică, poate nici atât de puternică; dar
majoritatea cetăţenilor ei vor beneficia de o soartă mai
prosperă, iar poporul se va comporta paşnic, nu pentru că şi-
a pierdut orice speranţă de mai bine, ci pentru că ştie că îi
este bine.
Dacă nu totul va fi bun şi util într-o astfel de ordine a
lucrurilor, cel puţin societatea îşi va fi însuşit tot ceea ce
poate prezenta această ordine ca fiind folositor şi bun iar
oamenii, renunţând pentru totdeauna la avantajele sociale pe
care aristocraţia este în măsură să le procure, vor fi luat de
la democraţie toate avantajele pe care aceasta le poate oferi.
Noi însă, când ne-am desprins de starea socială a
strămoşilor noştri şi am azvârlit de-a valma în urma noastră
instituţiile, ideile şi moravurile lor, noi ce am luat în schimb?
Prestigiul puterii regale a dispărut fără ca măreţia legilor
să-i ia locul; în zilele noastre, poporul dispreţuieşte
autoritatea, dar se teme de ea şi frica îi smulge mai mult
decât se obţinea odinioară din respect şi dragoste.
Observ că am nimicit existenţele individuale care puteau
lupta, fiecare în parte, împotriva tiraniei; dar văd că guvernul
moşteneşte el singur toate prerogativele smulse unor familii,
unor corporaţii sau unor oameni: dominaţiei uneori opresive,
însă adesea conservatoare, a unui număr restrâns de
cetăţeni i-a succedat, aşadar, slăbiciunea tuturor.
Divizarea averilor a micşorat distanţa care îl despărţea pe
cel sărac de cel bogat; însă apropiindu-se unul de celălalt, ei
par să fi descoperit noi motive de ură reciprocă şi, privindu-
se unul pe altul cu ochi plini de groază şi invidie, ei se alungă
reciproc de la putere; atât pentru unul, cât şi pentru altul,
ideea drepturilor este inexistentă, forţa reprezentând pentru
ambii unica raţiune a prezentului şi singura chezăşie a
64
viitorului.
Săracul a păstrat cele mai multe din prejudecăţile
strămoşilor săi, dar nu şi credinţa acestora; neştiinţa lor, nu
şi virtuţile lor; a admis ca regulă a acţiunilor sale doctrina
interesului, fără a-i stăpâni arta, şi egoismul său este tot atât
de lipsit de înţelepciune pe cât îi era odinioară devotamentul.
Societatea este liniştită, nu pentru că ar fi conştientă de
forţa şi bunăstarea ei, ci, dimpotrivă, pentru că se socoate
slabă şi infirmă, se teme să nu moară dacă face un efort;
fiecare simte răul, însă nimeni nu are curajul şi energia
necesare pentru a căuta mai-binele; avem dorinţe, păreri de
rău, tristeţi şi bucurii care nu produc nimic vizibil, nici
trainic, asemenea pasiunilor unor moşnegi care nu sfârşesc
decât în neputinţă.
Am abandonat astfel binele care putea să existe în starea
din trecut, fără a dobândi utilul pe care ni-l putea oferi
starea actuală; am distrus o societate aristocratică şi nici nu
ne trece prin cap să organizăm pe ruinele ei o demonstraţie
morală şi liniştită şi, oprindu-ne satisfăcuţi în mijlocul
ruinelor vechiului edificiu, s-ar părea că vrem să ne instalăm
definitiv aici.
Ceea ce se petrece în cercurile intelectuale nu este mai
puţin deplorabil.
Stânjenită în înaintarea ei sau lăsată fără sprijin pradă
pornirilor ei dezordonate, democraţia din Franţa a răsturnat
tot ce se nimerea în calea ei, zdruncinând ceea ce nu
distrugea. Ea nu a fost văzută punând încetul cu încetul
stăpânire pe societate în scopul de a-şi instaura paşnic
dominaţia; nu a încetat să înainteze în mijlocul răvăşelilor şi
zbuciumului unei bătălii. Întărâtat de fierbinţeala luptei,
împins de opiniile şi excesele adversarilor săi dincolo de
limitele fireşti ale propriei opinii, fiecare pierde din vedere
însuşi ţelul străduinţelor sale şi foloseşte un limbaj care
reflectă inadecvat adevăratele sale sentimente şi instinctele
sale tainice.
De aici strania confuzie ai cărei martori suntem obligaţi să
fim.
65
Îmi cercetez în van amintirile şi nu găsesc în ele nimic care
să merite să stârnească mai multă durere şi mai multă milă
decât cele ce se petrec sub ochii noştri; pare că în zilele
noastre a fost curmată legătura naturală care leagă opiniile
de înclinaţii şi faptele de convingeri; simpatia ce a putut fi
observată dintotdeauna între sentimentele şi ideile oamenilor
pare distrusă şi s-ar spune că toate legile analogiei morale
sunt abolite.
Se mai întâlnesc printre noi creştini plini de zel, al căror
suflet religios îşi caută cu plăcere hrana în adevărurile vieţii
de apoi; ei se vor înflăcăra fără îndoială în favoarea libertăţii
umane, sorgintea oricărei măreţii morale. Creştinismului,
datorită căruia toţi oamenii au devenit egali înaintea lui
Dumnezeu, nu-i va displăcea să vadă pe toţi cetăţenii egali în
faţa legii. Dar, printr-un concurs de împrejurări ciudate,
religia se află pentru moment printre forţele pe care
democraţia le doboară şi i se întâmplă adesea să respingă
egalitatea pe care o îndrăgeşte, şi să blesteme libertatea ca
fiindu-i potrivnică, în vreme ce dacă ea, religia, ar călăuzi-o,
ar putea să-i sfinţească eforturile.
Alături de aceşti oameni religioşi, zăresc pe alţii care îşi
îndreaptă privirile mai degrabă spre pământ, decât spre cer;
partizani ai libertăţii, nu numai pentru că socot că este la
originea celor mai nobile virtuţi, ci mai ales pentru că văd în
ea izvorul celor mai însemnate binefaceri, ei doresc sincer să-
i asigure supremaţia şi să le prilejuiască oamenilor
cunoaşterea efectelor ei binefăcătoare: înţeleg că ei se vor
grăbi să ceară ajutorul religiei; deoarece ei ştiu, desigur, că
domnia libertăţii nu poate fi instaurată fără domnia
moravurilor şi nici moravurile nu pot fi fundate în lipsa
credinţei; au descoperit însă religia în rândul adversarilor lor
şi pentru ei acest lucru a fost de ajuns: unii o atacă, iar
ceilalţi nu se încumetă să o apere lipsindu-le tuturor fie
raţiunea, fie inima.
Secolele trecute au cunoscut suflete josnice şi venale care
preconizau sclavia, în vreme ce spirite independente şi inimi
generoase luptau fără speranţă pentru salvarea libertăţii
66
umane. Iată însă că în zilele noastre întâlnim adesea oameni
nobili şi mândri din fire, ale căror opinii sunt de-a dreptul
opuse înclinaţiilor lor şi care elogiază servilismul şi josnicia,
pe care ei înşişi nu le-au practicat niciodată. Alţii,
dimpotrivă, vorbesc despre libertate ca şi cum ar fi capabili
să simtă ceea ce este sacru şi măreţ în ea, şi reclamă
zgomotos pentru omenire drepturi pe care ei întotdeauna le-
au nesocotit.
Văd oameni virtuoşi şi paşnici care, datorită purităţii lor
morale, comportării lor liniştite, îndestulării lor, precum şi
înţelepciunii lor, se situează în chip firesc în fruntea
mulţimilor care-i înconjoară. Pătrunşi de o dragoste sinceră
de patrie, sunt gata să facă mari sacrificii pentru ea: cu toate
acestea, civilizaţia îşi găseşte adesea adversari printre ei; ei
confundă abuzurile civilizaţiei cu binefacerile ei şi, în mintea
lor, ideea răului este indisolubil legată de ideea noului şi pare
că ei vor să descopere o legătură monstruoasă între virtute,
sărăcie şi ignoranţă, pentru a le putea distruge pe toate cu o
singură lovitură.
Alături, îi observ pe alţii care, în numele progresului şi
străduindu-se să insufle omului o mentalitate materialistă,
vor să obţină utilul fără a se îngriji de ceea ce este drept, să
găsească ştiinţa departe de credinţe şi bunăstarea separat de
virtute: aceştia s-au pretins campionii civilizaţiei moderne în
fruntea căreia se aşază singuri cu insolenţă, uzurpând un loc
ce le este abandonat şi pe care nu sunt îndreptăţiţi să-l
deţină din cauza nevredniciei lor.
Oare unde ne aflăm?
Oamenii religioşi combat libertatea, iar prietenii libertăţii
atacă religiile; spirite nobile şi generoase laudă sclavia şi
suflete josnice şi servile preconizează independenţa; cetăţeni
cinstiţi şi luminaţi se împotrivesc oricărui progres, în timp ce
oameni lipsiţi de patriotism şi de moralitate devin apostolii
civilizaţiei şi ai luminilor!
Oare toate secolele s-au asemănat cu al nostru? Omul să fi
avut el întotdeauna înaintea ochilor, ca în zilele noastre, o
lume în care nimic nu se leagă, în care virtutea nu are geniu,
67
şi geniul nu are onoare, în care dragostea de ordine se
confundă cu atracţia pentru tirani, iar cultul sacru al
libertăţii cu dispreţul pentru legi; o lume în care conştiinţa
nu aruncă decât o lumină incertă asupra acţiunilor
omeneşti, în care nimic nu mai pare să fie nici interzis, nici
permis, nici cinstit, nici ruşinos, nici adevărat, nici fals?
Să cred oare că Dumnezeu l-a creat pe om pentru a-l lăsa
să se zbată la nesfârşit printre mizeriile intelectuale din jurul
nostru? Mi-ar fi cu neputinţă: Dumnezeu le pregăteşte
societăţilor europene un viitor mai stabil şi mai calm; nu
cunosc intenţiile sale, însă nu voi înceta de a crede în ele
doar pentru că nu le pot desluşi, şi aş prefera să mă îndoiesc
de putinţa mea de a înţelege decât de justiţia lui.
Există în lume o ţară unde marea revoluţie socială despre
care vorbesc pare să fi ajuns aproape de limitele ei naturale;
ea s-a înfăptuit acolo într-un mod simplu şi uşor sau mai
curând se poate spune că această ţară se alege cu rezultatele
revoluţiei democratice care are loc în mijlocul nostru, fără să
fi avut parte de revoluţia însăşi.
Emigranţii care au venit să se stabilească în America la
începutul secolului al XVII-lea au desprins, ca să spunem
aşa, principiul democraţiei de toate celelalte pe care acesta le
combătea în sânul vechilor societăţi ale Europei şi l-au
transplantat doar pe el pe ţărmurile Lumii Noi. Acolo a putut
creşte în voie şi, în pas cu moravurile, s-a putut dezvolta
paşnic în cadrul legilor.
Mi se pare neîndoios că mai curând sau mai târziu vom
ajunge, ca americanii, la o egalitate de condiţii aproape
deplină. Nu conchid de aici că va trebui cândva să tragem, în
mod necesar, dintr-o astfel de stare socială consecinţele
politice pe care le-au tras americanii. E foarte departe de
mine convingerea că ei ar fi găsit unica formă de
guvernământ pe care democraţia o poate adopta; ajunge însă
faptul că, în ambele ţări, cauza generatoare a legilor şi
moravurilor este una şi aceeaşi, pentru ca pe noi să ne
intereseze într-o măsură extrem de mare să ştim ce anume a
produs ea în fiecare din aceste ţări.
68
Nu am studiat deci America numai pentru a-mi satisface o
curiozitate, altminteri legitimă; am vrut să descopăr acolo
învăţăminte de pe urma cărora am avea de câştigat. Cine ar
crede că am voit să fac un panegiric s-ar înşela în chip
surprinzător; oricine va citi această carte se va convinge cu
siguranţă că nu aceasta a fost intenţia mea. După cum nu
mi-am propus nici să preconizez o anumită formă de
guvernământ în general; căci mă număr printre aceia care
cred că legile nu sunt aproape niciodată bune în mod
absolut. Nici măcar nu am avut pretenţia de a aprecia dacă
revoluţia socială, a cărei înaintare mi se pare de neoprit, este
avantajoasă sau funestă pentru omenire; am admis această
revoluţie ca un fapt împlinit sau în curs de a se împlini şi,
dintre popoarele care au asistat la înfăptuirea ei în sânul lor,
l-am căutat pe acela la care ea a atins dezvoltarea cea mai
deplină şi cea mai paşnică, pentru a discerne cu claritate
consecinţele ei fireşti şi pentru a desluşi, dacă este cu
putinţă, mijloacele de a o face să fie folositoare oamenilor.
Mărturisesc că am văzut în America mai mult decât doar
America; am căutat în ea o imagine a democraţiei înseşi, a
tendinţelor ei, a caracterului, prejudecăţilor şi pasiunilor ei;
am voit să o cunosc, dacă n-ar fi decât pentru a şti cel puţin
ce se cuvine să sperăm de la ea sau de ce anume să ne
temem din partea ei.
Prin urmare, în prima parte a acestei lucrări am încercat
să indic direcţia pe care democraţia, lăsată în America să dea
frâu liber propriilor tendinţe şi să se supună aproape fără
restricţii instinctelor sale, o dădea în chip firesc legilor,
cursul pe care îl imprima guvernării şi, în general, influenţa
pe care o dobândea asupra treburilor. Am voit să ştiu ce
binefaceri şi ce rele a pricinuit. Am cercetat care anume au
fost precauţiile la care au recurs americanii pentru a o
îndruma şi care au fost acelea pe care au omis să le ia şi m-
am străduit să discern cauzele care îi permit să guverneze
societatea.
Îmi propuneam să descriu într-o a doua parte influenţa pe
care egalitatea de condiţii şi guvernarea democratică o
69
exercită în America asupra societăţii civile, a obiceiurilor,
ideilor şi moravurilor, dar încep să simt că zelul meu întru
împlinirea acestui proiect scade. Înainte de a putea să duc
astfel la bun sfârşit sarcina pe care mi-am propus-o, munca
mea va fi devenit aproape inutilă. Curând, altcineva trebuie
să prezinte cititorilor trăsăturile principale ale caracterului
american şi, ascunzând sub un văl subţire gravitatea
tablourilor, să înzestreze adevărul cu farmece cu care eu nu
aş fi putut să-l împodobesc.2
Nu ştiu dacă am reuşit să fac cunoscute cititorilor cele
văzute de mine în America; sunt însă sigur că am dorit sincer
acest lucru şi că niciodată nu am cedat, decât fără a-mi da
seama, nevoii de a adapta faptele ideilor, în loc de a
subordona ideile faptelor.
Atunci când un lucru putea fi precizat cu ajutorul unor
documente scrise, am avut grijă să fac apel la textele
originale şi la lucrările cele mai autentice şi cele mai
apreciate3. Am indicat sursele mele sub formă de note şi
oricine va putea să le verifice. Când a fost vorba de opinii, de
2
La data când am publicat prima ediţie a lucrării de faţă, dl Gustave
de Beaumont, însoţitorul meu în călătoria în America, mai lucra încă la
cartea sa, intitulată Marie ou l’Esclavage aux Etats-Unis, apărută între
timp. Scopul principal al dlui de Beaumont a fost să pună în evidenţă şi
să arate situaţia negrilor în cadrul societăţii anglo-americane. Scrierea lui
va lumina puternic şi într-un fel nou problema sclaviei, chestiune vitală
pentru republicile unite. Nu ştiu dacă mă înşel, dar mi se pare că se
cuvine ca lucrarea dlui de Beaumont, după ce va fi trezit un viu interes
printre cei doritori să afle în ea o sursă de emoţii şi imagini, să obţină un
succes mai temeinic şi de durată printre acei cititori care doresc înainte
de toate consideraţii reale şi adevăruri profunde.
3
Documentele legislative şi administrative mi-au fost puse la dispoziţie
cu o amabilitate a cărei amintire va suscita întotdeauna recunoştinţa
mea. Dintre funcţionarii americani care au sprijinit astfel investigaţiile
mele îl voi aminti în special pe dl Edward Livingston, la acea dată secretar
de stat (în prezent ministru plenipotenţiar la Paris). În timpul petrecut de
mine în Congres, dl Livingston a binevoit să dispună să-mi fie înmânate
majoritatea documentelor referitoare la guvernul federal pe care le posed.
Dl Livingston este unul din acei oameni, puţini la număr, pe care îi
îndrăgim când le citim scrierile, îi admirăm şi îi respectăm încă înainte de
a-i cunoaşte şi cărora suntem fericiţi de a le datora recunoştinţă.
70
uzanţe politice sau de observarea unor moravuri, m-am
străduit să consult oamenii cei mai luminaţi. Dacă era vorba
de ceva important sau incert, nu mă mulţumeam cu un
singur martor, ci mă hotărâm numai pe temeiul mărturiilor
în ansamblul lor.
În această privinţă, cititorul trebuie neapărat să mă creadă
pe cuvânt. Aş fi putut deseori să invoc în sprijinul celor
susţinute de mine autoritatea unor nume ce-i sunt
cunoscute sau cel puţin meritau să-i fie; dar m-am ferit să o
fac. La gura căminului, un străin are adesea prilejul de a afla
de la gazda sa adevăruri însemnate pe care aceasta le-ar
tăinui, poate, prietenilor; destăinuindu-te unui străin te
despovărezi de o tăcere obligatorie; şi nu te temi de
indiscreţia lui, pentru că el este în trecere. Eu îmi însemnam
fiecare din aceste confidenţe îndată ce le primeam, dar ele nu
vor ieşi niciodată la iveală din dosarul meu; prefer să dăunez
succesului relatărilor mele, decât să sporesc cu numele meu
lista acestor călători care pricinuiesc amărăciuni şi neplăceri
drept mulţumire pentru ospitalitatea generoasă de care au
avut parte.
Ştiu că, în pofida silinţelor mele, nimic nu va fi mai uşor
decât ca această carte să fie criticată, dacă cineva se va gândi
vreodată să o critice.
Acei ce vor voi să o cerceteze îndeaproape vor regăsi, sper,
în cuprinsul întregii cărţi, o idee fundamentală care leagă, ca
să spunem aşa, toate părţile ei. Însă diversitatea subiectelor
de care a trebuit să mă ocup este foarte mare şi acela care va
voi să opună un fapt izolat ansamblului de fapte evocate de
mine, o idee-ansamblului de idei, va reuşi fără nicio
dificultate. Aş dori prin urmare să fiu citit în acelaşi spirit în
care eu am lucrat şi cartea mea să fie judecată în lumina
impresiei generale pe care o lasă aşa cum eu însumi m-am
decis să procedez, nu în lumina unui anume motiv, ci în
lumina tuturor motivelor luate împreună.
Se cuvine să nu fie uitat nici faptul că autorul care vrea să
se facă înţeles este obligat să dezvolte fiecare din ideile sale în
toate consecinţele lor teoretice şi de multe ori până la limitele
71
inexactităţii şi irealizabilului; căci dacă este uneori necesar
să ne abatem de la regulile logicii în acţiunile noastre, este cu
neputinţă să procedăm tot astfel în expunerea ideilor noastre
şi omului îi vine aproape la fel de greu să fie inconsecvent în
spusele sale pe cât îi este de dificil în mod curent să fie
consecvent în faptele sale.
Închei, semnalând eu însumi ceea ce un mare număr de
cititori vor considera ca fiind defectul capital al acestei
lucrări. Este o carte care nu se plasează precis pe făgaşul
nimănui; scriind-o, nu am avut de gând să servesc şi nici să
combat vreun partid, am urmărit să văd nu în alt fel, ci mai
departe decât partidele; şi în timp ce ele se ocupă de ziua de
mâine, eu am voit să cuget la viitor.

72
PARTEA ÎNTÂI

73
Capitolul I.
CONFIGURAŢIA EXTERIOARĂ A AMERICII DE
NORD

America de Nord împărţită în două ţinuturi întinse, unul din ele


coborând spre pol, celălalt spre ecuator. – Valea fluviului Mississippi.
– Întâlnim aici urme vizibile ale mişcărilor revolutive ale globului. –
Ţărmul Oceanului Atlantic pe care au fost întemeiate coloniile
engleze. —Aspectul diferit al Americii de Sud şi al Americii de Nord la
vremea descoperirii lor. – Pădurile Americii de Nord. – Preriile. –
Triburile rătăcitoare ale indigenilor. – Înfăţişarea, moravurile,
graiurile lor. – Urme ale unui popor necunoscut.

În ce priveşte configuraţia sa exterioară, America de Nord


prezintă trăsături generale care se pot discerne lesne la o
primă şi rapidă privire.
Un fel de ordine metodică a prezidat aici la despărţirea
pământurilor şi apelor, a munţilor şi văilor. Chiar în
învălmăşeala lucrurilor şi în mijlocul extremei diversităţi a
priveliştilor se dezvăluie o rânduire simplă şi maiestuoasă.
Două ţinuturi vaste o împart în mod aproape egal.
Unul din ele ajunge la miazănoapte până la polul arctic; la
răsărit şi la apus, până la cele două mari oceane. Apoi
înaintează spre miazăzi, alcătuind un triunghi ale cărui
laturi, trasate asimetric, se întâlnesc în cele din urmă mai jos
de marile lacuri ale Canadei.
Al doilea începe acolo unde sfârşeşte primul şi cuprinde tot
restul continentului.
Unul este uşor înclinat spre pol, celălalt înspre ecuator,
întinderile de pământ ce fac parte din primul ţinut coboară,
la nord, într-o pantă atât de imperceptibilă, încât aproape s-
ar putea spune că alcătuiesc un podiş. Înăuntrul acestui
imens platou, nu întâlnim nici munţi înalţi, nici văi adânci.
Apele par să şerpuiască aici la întâmplare; fluviile se
74
amestecă, se îngemănează, se despart şi apoi iarăşi se
regăsesc, se răzleţesc printre mii de mlaştini, se rătăcesc în
fiece clipă într-un labirint umed creat de ele însele şi abia
după nenumărate meandre ajung în fine la mările polare.
Marile lacuri de la capătul acestui prim ţinut nu sunt închise
între coline sau stânci, asemenea celor mai multe din lacurile
lumii vechi; malurile lor sunt joase şi depăşesc doar cu
câteva picioare nivelul apei. Fiecare lac formează, aşadar, un
fel de vastă cupă umplută până la margine: orice modificări,
fie ele cât de mici, ale structurii globului ar azvârli undele lor
către pol sau înspre marea tropicelor.
Cel de-al doilea ţinut este mai accidentat şi mai bine
pregătit pentru a deveni locaşul permanent al omului; două
şiruri lungi de munţi îl despart pe întreaga sa lungime; unul
din ele, denumit Alleghany, urmăreşte ţărmul Oceanului
Atlantic, iar celălalt se desfăşoară paralel cu marea din sud.
Spaţiul cuprins între cele două lanţuri muntoase este de
228.843 de leghe pătrate4. Prin urmare, suprafaţa sa este
aproximativ de şase ori mai mare decât a Franţei5.
Acest teritoriu vast alcătuieşte totuşi o singură vale, care,
coborând din culmea rotunjită a şirului Alleghany, suie din
nou, fără a întâlni niciun obstacol, până la piscurile Munţilor
Stâncoşi.
Fundul văii este străbătut de un fluviu imens. Apele care
coboară dintre munţi pot fi văzute grăbindu-se către el din
toate direcţiile.
În trecut, francezii numiseră acest fluviu Saint-Louis, în
amintirea patriei de departe, iar indienii, în limbajul lor
înflorit, i-au spus Părintele Apelor sau Mississippi.
Fluviul Mississippi îşi are izvorul la hotarul dintre cele
două mari ţinuturi de care am amintit mai sus, către culmea
podişului care le separă.
În apropierea lui se naşte un alt fluviu 6, care se duce să-şi

4
1.341.649 de mile. Vezi Darby's View of the United States, p. 499. Am
redus aceste mile la leghe de 2000 de stânjeni.
5
Franţa are o suprafaţă de 35.181 de leghe pătrate.
6
Râul Roşu.
75
descarce apele în mările polare. Cât despre Mississippi, o
bucată de vreme el pare nesigur de drumul pe care trebuie să
o apuce: face în câteva rânduri cale-întoarsă şi numai după
ce şi-a încetinit cursul printre lacuri şi mlaştini se decide în
cele din urmă şi îşi croieşte lent drum spre sud.
Când domol pe fundul albiei de argilă pe care i-a săpat-o
natura, când umflat datorită furtunilor, Mississippi udă pe
parcursul său mai bine de o mie de mile7.
La şase sute de leghe8 mai sus de gura fluviului, acesta
atinge deja o adâncime medie de 15 picioare şi vase cu o
capacitate de 300 de tone registru navighează în susul lui pe
o distanţă de aproape 200 de leghe.
Cincizeci şi şapte de râuri mari navigabile îi aduc apele lor.
Mississippi numără printre afluenţii săi un fluviu cu un curs
de 1300 de leghe9, un altul de 90010, unul de 60011, încă unul
de 50012 şi patru de 20013, fără a mai vorbi de nenumăratele
pâraie care se adună în grabă din toate direcţiile pentru a se
contopi cu el.
Valea pe care o udă Mississippi pare să fi fost creată
numai pentru el; împarte aici binele şi răul după placul lui şi
este parcă zeitatea locului, în jurul fluviului, natura risipeşte
bogăţii inepuizabile; pe măsură ce ne îndepărtăm de malurile
sale, vlaga vegetală scade, solurile devin mai sterpe, totul
lâncezeşte sau piere. Marile convulsii ale globului nu au lăsat
nicăieri urme mai evidente decât în valea fluviului
Mississippi. Întreaga înfăţişare a locului atestă acţiunea
apelor. Lor li se datorează atât sterilitatea, cât şi rodnicia lui.

7
2500 de mile, 1032 de leghe. Vezi Description des Etats-Unis, de
Warden, vol. I, p.166.
8
1364 de mile, 563 de leghe. Vezi ibid., vol. I, p. 169.
9
Missouri. Vezi Description des Etats-Unis, de Warden, vol. I, p. 132 (1
278 de leghe).
10
Arkansas. Vezi ibid., vol. I, p 188 (877 de leghe).
11
Râul Roşu. Vezi ibid., vol. I, p. 190 (598 de leghe).
12
Ohio. Vezi ibid., vol. I, p. 192 (490 de leghe).
13
Illinois, Saint-Pierre, Saint-François, Moingona. Pentru cifrele de mai
sus, am luat ca bază mila legală (statute mile) şi leghea de poştă de 2000
de stânjeni.
76
Apele oceanului primitiv au acumulat pe fundul văii enorme
straturi de pământ roditor pe care au avut timpul necesar să
le şi niveleze. Pe malul drept al fluviului întâlnim şesuri
imense, netede asemenea suprafeţei unui câmp peste care
plugarul ar fi trecut cu tăvălugul. Dimpotrivă, pe măsură ce
ne apropiem de munţi, terenul devine tot mai accidentat şi
mai sterp; solul este, ca să zicem aşa, străpuns în mii de
locuri şi roci primitive apar ici şi colo, ca oasele unui schelet
după ce timpul le-a măcinat învelişul de muşchi şi came.
Suprafaţa scoarţei este acoperită de un nisip granitic şi de
pietroaie tăiate ciudat; câteva plante îşi împing anevoios
mlădiţele dincolo de aceste obstacole; parcă ar fi un lan fertil
pe care ar zăcea împrăştiate rămăşiţele unui vast edificiu.
Într-adevăr, dacă se analizează aceste pietre şi acest nisip se
observă lesne o analogie perfectă între substanţele lor şi cele
din care sunt compuse piscurile aride şi sfărâmate ale
Munţilor Stâncoşi. Probabil că apele, după ce au aruncat
pământul în adâncul văii, au sfârşit prin a duce cu ele şi o
parte din stânci; le-au rostogolit pe povârnişurile cele mai
apropiate; şi, după ce le-au zdrobit, izbindu-le unele de
altele, au împrăştiat la poalele munţilor aceste sfărâmături
smulse din vârfurile lor. (A)
Pe scurt, valea fluviului Mississippi este cea mai splendidă
dintre toate văile făurite de Dumnezeu spre a fi locuite de
oameni şi cu toate acestea se poate spune că, deocamdată,
nu este decât un vast deşert.
Pe versantul răsăritean al Munţilor Alleghany, în spaţiul
cuprins între piciorul acestora şi Oceanul Atlantic, se întinde
o fâşie lungă de stâncă şi nisip pe care marea pare să o fi
uitat atunci când s-a retras. Lăţimea medie a acestui
teritoriu este de numai 48 de leghe 14, însă el are o lungime de
390 de leghe15. În această parte a continentului american,
solul nu este prielnic muncilor agricole. Vegetaţia e puţină şi
uniformă.
Hărnicia umană şi-a concentrat eforturile mai întâi asupra
14
100 de mile.
15
Aproximativ 900 de mile.
77
acestei coaste neospitaliere. Pe această limbă de pământ arid
au luat fiinţă şi au crescut coloniile engleze care aveau să
devină cândva Statele Unite ale Americii. Tot acolo se află
astăzi sediul puterii, în timp ce în spaţiul din spatele ei se
strâng, aproape în secret, componentele reale ale marelui
popor căruia îi aparţine fără îndoială viitorul continentului.
Când europenii au debarcat, pe ţărmurile Antilelor şi
ulterior pe coastele Americii de Sud, s-au crezut transportaţi
în acele ţinuturi fabuloase, proslăvite de poeţi. Lucirile
tropicului făceau să scânteieze marea; limpezimea
extraordinară a apei dezvăluia pentru prima oară privirii
navigatorului adâncimea abisurilor16. Ici şi colo se iveau
insuliţe parfumate care păreau să plutească pe suprafaţa
liniştită a oceanului asemenea unor coşuri cu flori. Toate
câte se înfăţişau privirii pe aceste tărâmuri fermecate păreau
să fi fost pregătite pentru nevoile omului sau gândite în
vederea plăcerilor lui. Cei mai mulţi copaci erau încărcaţi cu
fructe hrănitoare, iar cele care îi erau de mai puţin folos
omului îi încântau ochii prin strălucirea şi diversitatea
culorilor. Într-o pădure de lămâi înmiresmaţi, de smochini
sălbatici, de mirţi cu frunze rotunde, de salcâmi şi de leandri,
printre care se împleteau liane înflorite, fremătau o
sumedenie de păsări necunoscute Europei, scânteind din
aripile lor purpurii şi azurii şi alăturând concertul ciripitului
lor armoniilor unei naturi pline de mişcare şi viaţă. (B)
Sub această mantie strălucitoare se ascundea moartea;
dar atunci ea nu era vizibilă şi de altfel în atmosfera acelor
locuri plutea nu ştiu ce fel de înrâurire aţâţătoare care lega
oamenii de momentul prezent, făcându-i nepăsători în
privinţa viitorului.
America de Nord s-a înfăţişat în alt fel: aici totul era grav,
serios, solemn; de parcă ar fi fost creată pentru a deveni
16
Malte-Brun spune (Annales des voyages, vol. III, p. 726) că în Marea
Antilelor apele sunt atât de transparente încât coralii şi peştii pot fi
desluşiţi la o adâncime de 60 de braţe. Corabia pare să plutească în aer;
călătorul este cuprins de un fel de ameţeală, atunci când, cufundându-şi
privirea în fluidul cristalin, vede în jur grădinile subacvatice, unde scoici
şi peşti aurii sclipesc printre tufe de alge brune şi boschete de alge roşii.
78
domeniul inteligenţei; aşa cum cealaltă urma să fie lăcaşul
simţurilor.
Un ocean agitat şi neguros îi învăluia ţărmurile; stânci
granitice sau fâşii nisipoase îi slujeau drept centură; pădurile
care îi acopereau malurile îşi întindeau un frunziş sumbru şi
melancolic; aici nu creşteau decât pinul, moliftul, stejarul
verde, măslinul sălbatic şi laurul.
Odată străbătută această primă zonă, se intra în
umbrarele pădurii centrale; acolo se aflau laolaltă arborii cei
mai mari care cresc în ambele emisfere. Platanul, catalpa,
arţarul dătător de suc dulce şi plopul de Virginia îşi
împleteau ramurile cu cele ale stejarului, fagului şi teiului.
Ca şi în pădurile stăpânite de om, moartea lovea aici
neîncetat; însă nimeni nu se îngrijea să îndepărteze urmele
stricăciunilor făcute de ea. Drept care rămăşiţele se
îngrămădeau unele peste altele: timpul nu apuca să le
prefacă îndeajuns de repede în pulbere şi să pregătească
spaţii noi. Dar rodirea nu contenea nici chiar printre aceste
rămăşiţe. Plante agăţătoare şi ierburi de tot soiul răzbeau la
lumină, biruind obstacolele; se târau de-a lungul copacilor
doborâţi, se insinuau în pulberea lor, săltau şi rupeau
scoarţa veştedă care încă îi mai acoperea şi croiau drum
mlădiţelor lor. Astfel moartea venea într-un fel în ajutorul
vieţii. Aflate una în prezenţa alteia, păreau a fi voit să-şi
amestece şi să-şi contopească opera.
În aceste păduri domnea o întunecime adâncă, mii de
pâraie, a căror curgere încă nu fusese îndrumată de mâna
omului, întreţineau aici o veşnică umiditate. Abia dacă
puteau fi văzute câteva flori, câteva fructe sălbatice, câteva
păsări.
Tăcerea naturii de aici nu era tulburată decât de
prăbuşirea unui copac doborât de vârstă, de cascada unui
fluviu, de mugetul bivolilor şi de şuieratul vânturilor.
La est de marele fluviu, pădurile dispăreau în parte; în
locul lor se întindeau prerii nemărginite. Natura, în infinita ei
varietate, să fi refuzat ea oare acestor şesuri fertile sămânţa
arborilor sau mai curând pădurea care le acoperea să fi pierit
79
cândva de mâna omului? Nici tradiţiile, nici cercetările
ştiinţei n-au putut lămuri acest lucru.
Totuşi, aceste pustiuri imense nu erau în întregime lipsite
de prezenţa omului; câteva triburi rătăceau de secole în
umbra pădurilor sau prin păşunile preriei. De la gura
fluviului Sfântul Laurenţiu până în delta fluviului
Mississippi, de la Oceanul Atlantic până la Marea Sudului,
aceşti sălbatici se asemănau între ei în unele privinţe care
atestau originea lor comună. În rest, se deosebeau de toate
rasele cunoscute17: nu erau nici albi ca europenii, nici
galbeni ca cei mai mulţi asiatici, nici negri ca negrii; aveau
pielea roşiatică, părul lung şi lucios, buzele subţiri şi pomeţii
obrajilor foarte proeminenţi. Limbile vorbite de triburile
sălbatice din America se deosebeau între ele prin cuvinte,
toate supunându-se însă aceloraşi reguli gramaticale. Aceste
reguli se abăteau în diverse puncte de la cele care până
atunci păreau să fi fost determinate în formarea limbajului
uman.
Idiomul americanilor părea să fie produsul unor combinaţii
noi; el semnala din partea celor care îl inventaseră un efort
de inteligenţă de care indienii din zilele noastre nu se prea
arată a fi capabili. (C)
Şi starea socială a acestor popoare era în mai multe
privinţe diferită de ceea ce se observa în lumea veche; ai fi zis
că se înmulţiseră în toată voia în pustietăţile lor, fără niciun
contact cu rase mai civilizate decât a lor. Prin urmare, nu
întâlneai la ei acele noţiuni îndoielnice şi incoerente cu
privire la bine şi la rău, acea corupţie profundă care la
naţiunile civilizate, redevenite barbare, se îmbină îndeobşte
17
Între timp au fost descoperite unele asemănări între conformaţia
fizică, limba şi obiceiurile indienilor din America de Nord şi cele ale
tunguşilor, manciurienilor, mongolilor, tătarilor şi ale altor triburi
nomade din Asia. Acestea din urmă se află în apropierea strâmtorii
Behring, fapt care ne permite să presupunem că într-o epocă străveche ar
fi putut veni să populeze continentul nelocuit al Americii. Dar ştiinţa încă
nu a izbutit să clarifice acest punct. Vezi, cu privire la această chestiune,
Malte-Brun, vol. V; operele dlui von Humboldt; Fischer, Conjectures sur
l'origine des Américains; Adair, History of the American Indians.
80
cu ignoranţa şi cu grosolănia moravurilor. Indianul american
îşi datora totul doar sieşi; virtuţile, viciile, prejudecăţile sale
erau propria-i operă; crescuse în independenţa frustă a
naturii sale.
În ţările evoluate, grosolănia oamenilor din popor nu se
datorează numai faptului că ei sunt ignoranţi şi săraci, ci şi
împrejurării că, fiind aşa, intră zilnic în contact cu oameni
luminaţi şi bogaţi.
Priveliştea propriei nenorociri şi neputinţa, aflate într-un
contrast de fiece zi cu fericirea şi puterea unora dintre
semenii lor, stârneşte concomitent în inima lor mânie şi
teamă; sentimentul inferiorităţii şi dependenţei lor îi irită şi îi
umileşte. Această stare sufletească se reflectă atât în
moravurile, cât şi în limbajul lor; sunt totodată insolenţi şi
josnici.
Că acesta este adevărul se constată uşor prin observaţie.
Poporul este mai grosolan în ţările aristocratice decât în orice
alt loc, şi în oraşele bogate decât la ţară.
În aceste locuri unde pot fi întâlniţi oameni atât de
puternici şi atât de bogaţi, cei slabi şi săraci se simt copleşiţi
de propria lor nimicnicie; nedescoperind niciun reazem cu
ajutorul căruia şi-ar putea redobândi egalitatea, ei pierd cu
desăvârşire orice speranţă în ceea ce-i priveşte şi se lasă să
decadă sub nivelul demnităţii umane.
Această consecinţă supărătoare a contrastului dintre
condiţii nu se regăseşte şi în viaţa primitivă. Indienii, fiind
toţi ignoranţi şi săraci, sunt cu toţii, în acelaşi timp, egali şi
liberi.
La data sosirii europenilor, indigenul din America de Nord
încă nu cunoştea valoarea avuţiilor şi se arăta indiferent faţă
de bunăstarea pe care omul civilizat o dobândeşte odată cu
ele. Totuşi, nimic în el nu era grosolan; dimpotrivă, purtările
sale vădeau o rezervă constantă şi un fel de politeţe
aristocratică.
Blând şi ospitalier în timp de pace, neîndurător în război,
chiar dincolo de limitele cunoscute ale ferocităţii umane,
indianul era dispus să moară de foame pentru a-l salva pe
81
străinul care bătea seara la uşa colibei lui, dar şi să sfâşie cu
propriile sale mâini carnea prizonierului său care încă mai
zvâcnea. Cele mai renumite republici ale antichităţii nu
avuseseră niciodată prilejul de a admira o vitejie mai
neclintită, suflete mai mândre, o dragoste mai dârză de
independenţă, decât cele care se aflau în acea vreme în
pădurile sălbatice ale Lumii Noi 18. Debarcarea europenilor pe
ţărmurile Americii de Nord a produs o slabă impresie;
prezenţa lor nu a generat nici invidie, nici frică. Ce ascendent
puteau ei să aibă asupra unor astfel de oameni? Indianul ştia
să trăiască fără trebuinţe, să sufere fără a se plânge şi să
moară cântând19. Asemenea tuturor celorlalţi membri ai
marii familii umane, aceşti sălbatici credeau de altfel în
existenţa unei lumi mai bune şi venerau sub diferite numiri
pe Dumnezeul creator al universului. Noţiunile lor cu privire
la marile adevăruri intelectuale erau în general simple şi
filosofice. (D)
Oricât ar părea de primitiv poporul al cărui caracter îl
descriem aici, este totuşi neîndoielnic că a fost precedat pe
aceleaşi meleaguri de un alt popor, mai civilizat, mai înaintat
decât el în toate privinţele.
O tradiţie obscură, dar răspândită la majoritatea triburilor
indiene de pe malurile Atlanticului, ne informează că pe
vremuri sălaşul aceloraşi seminţii se aflase mai la vest de
18
„La irochezii atacaţi de forţe mai numeroase decât ale lor, spune
preşedintele Jefferson (Notes sar la Virginie, p. 148), au fost văzuţi bătrâni
care, refuzând să recurgă la fugă sau să supravieţuiască distrugerii ţării
lor, au înfruntat moartea asemenea vechilor romani în timpul devastării
Romei de către Gali.”
Mai încolo, p. 150: „Nu se cunoaşte niciun caz, spune el, când un
indian, căzut în mâinile duşmanilor săi, să fi cerut să i se cruţe viaţa.
Dimpotrivă, vedem că prizonierul îşi caută parcă moartea prin mâna
învingătorilor lui, insultându-i şi provocându-i în fel şi chip”.
19
Vezi Histoire de la Louisiane de Lepage-Dupratz; Charlevoix, Histoire
de la Nouvelle-France, scrisorile reverendului Hecwelder, Transactions of
the American Philosophical Society, vol. I; Jefferson, Notes sur la Virginie,
pp. 135–190. Îndeosebi afirmaţiile lui Jefferson au o mare greutate
datorită meritului personal al scriitorului, a poziţiei sale speciale, precum
şi pentru că a scris într-un secol pozitiv şi exact.
82
Mississippi. De-a lungul malurilor fluviului Ohio şi pe tot
întinsul văii centrale încă mai întâlnim movile făcute de
mâna omului. Dacă se sapă până în centrul acestor
monumente, se zice că este cu neputinţă să nu se dea peste
oseminte omeneşti, unelte ciudate, arme şi obiecte de
folosinţă felurită lucrate din metal sau care amintesc de
întrebuinţări necunoscute raselor actuale.
Indienii din zilele noastre nu sunt în măsură să dea nicio
informaţie asupra istoriei acelui popor necunoscut. Nici cei
care au trăit în urmă cu trei sute de ani, atunci când a fost
descoperită America, nu au spus nimic din care să se poată
deduce măcar o ipoteză. Tradiţiile, aceste monumente
perisabile şi veşnic renăscânde ale lumii primitive, nu oferă
nicio clarificare. Acolo au trăit totuşi mii de semeni de ai
noştri, este un fapt de care nu ne putem îndoi. Când au
venit, care le-a fost originea, destinul, istoria? Când şi în ce
fel au pierit? Nimeni nu este în măsură să o spună.
Bizar lucru! Unele popoare au dispărut cu desăvârşire de
pe pământ, în aşa fel încât s-a şters până şi amintirea
numelui lor; limbilor vorbite de ei, li s-a pierdut urma, gloria
lor s-a mistuit ca un sunet lipsit de ecou; nu ştiu însă dacă
există vreunul care să nu fi lăsat măcar un mormânt
amintind de trecerea sa. Astfel, dintre toate lucrările omului,
cea mai trainică este tot aceea care aminteşte cel mai bine de
nimicnicia şi suferinţele lui.
Deşi ţinutul întins pe care l-am descris mai sus era locuit
de numeroase triburi indigene, se poate afirma cu
îndreptăţire că la vremea descoperirii lui mai era încă un
pustiu. Indienii îl ocupau, însă nu-l stăpâneau. Omul îşi
însuşeşte solul prin intermediul agriculturii, iar primii
locuitori ai Americii de Nord trăiau din produsul vânătorii.
Prejudecăţile lor implacabile, pornirile lor nestăpânite, viciile
lor şi, poate mai mult decât orice, virtuţile lor fruste făceau
ca ei să fie sortiţi unei nimiciri inevitabile. Decăderea acestor
popoare a început din ziua în care europenii au debarcat pe
ţărmurile lor; de atunci a continuat fără încetare; şi este pe
cale să se încheie în zilele noastre. Instalându-i în mijlocul
83
bogăţiilor lumii noi, providenţa părea să nu le fi acordat
decât un uzufruct de scurtă durată; nu se aflau acolo decât,
ca să zicem aşa, deocamdată. Aceste ţărmuri atât de bine
alcătuite pentru comerţ şi industrie, aceste fluvii atât de
adânci, această nesecată vale a Mississippi-ului, acest întreg
continent păreau să fie atunci leagănul încă gol al unei mari
naţiuni.
În acest loc oamenii civilizaţi aveau să încerce să
construiască societatea pe fundamente noi şi, punând în
aplicare pentru prima dată teorii până atunci necunoscute
sau considerate inaplicabile, aveau să ofere omenirii un
spectacol pentru care trecutul nu o pregătise.

84
Capitolul II.
DESPRE PUNCTUL DE PLECARE ŞI DESPRE
IMPORTANŢA LUI PENTRU VIITORUL ANGLO-
AMERICANILOR

Utilitatea cunoaşterii punctului de plecare a popoarelor pentru a


înţelege starea lor socială şi legile lor. – America este singura (ară
unde punctul de plecare a unui mare popor a putut fi văzut în mod
clar. – Prin ce se asemănau toţi oamenii care au venit să populeze
America engleză. – Prin ce se deosebeau. – Observaţie aplicabilă
tuturor europenilor care au venit să se stabilească pe ţărmul Lumii
Noi. – Colonizarea Virginiei. – Id a Noii Anglii. – Caracterul original al
primilor locuitori ai Noii Anglii. – Sosirea lor. – Primele lor legi. –
Contract social. – Cod penal împrumutat din legislaţia lui Moise. –
Fervoare religioasă. – Spirit republican. – Unire strânsă între spiritul
religios şi spiritul de libertate.

S-a născut un om; îşi petrece primii ani neştiutor între


plăcerile sau îndeletnicirile copilăriei. Creşte; începe
virilitatea; în sfârşit, porţile lumii se deschid spre a-l primi;
intră în contact cu semenii săi. Cei din jur îl observă atunci
cu atenţie pentru prima oară şi cred că desluşesc apariţia în
germene a viciilor şi virtuţilor vârstei lui mature.
Dacă nu mă înşel, aceasta este o mare eroare.
Luaţi totul de la cap; cercetaţi copilul chiar din braţele
mamei sale; priviţi cum se reflectă pentru prima dată lumea
exterioară în oglinda încă obscură a inteligenţei sale;
contemplaţi primele exemple care îi reţin privirea; ascultaţi
cele dintâi cuvinte care trezesc în el puterea adormită a
gândirii; în sfârşit, asistaţi la primele lupte pe care trebuie să
le poarte şi abia atunci veţi înţelege de unde provin
prejudecăţile, obiceiurile şi pasiunile care vor domina viaţa
lui. Omul există, ca să spunem aşa, în întregime în scutecele
din leagănul său.
85
Ceva asemănător se petrece cu naţiunile. Popoarele resimt
întotdeauna consecinţele originii lor. Împrejurările care le-au
însoţit naşterea şi au contribuit la dezvoltarea lor
influenţează tot restul drumului lor.
Dacă am avea posibilitatea să începem de la elementele
societăţilor şi să cercetăm cele dintâi monumente din istoria
lor, nu mă îndoiesc că am putea descoperi în ele cauza
iniţială a prejudecăţilor, a obişnuinţelor, a pasiunilor
dominante, pe scurt, a tot ce constituie ceea ce denumim
caracterul naţional; ni s-ar întâmpla să găsim explicaţia unor
obiceiuri care astăzi apar contrare moravurilor încetăţenite; a
unor legi ce par să fie în opoziţie cu principiile recunoscute; a
unor opinii incoerente întâlnite pe alocuri în societate,
aidoma acelor frânturi de lanţuri ce pot fi văzute uneori
atârnând de bolţile unui edificiu vechi, fără însă a mai
susţine ceva. În felul acesta s-ar explica destinul anumitor
popoare pe care o forţă necunoscută pare să le poarte spre
un ţel ignorat de ele însele. Până acum ne-au lipsit însă
faptele necesare pentru un astfel de studiu; naţiunile au
dobândit spiritul analitic numai pe măsură ce îmbătrâneau
şi atunci când le-a venit în sfârşit gândul de a-şi contempla
leagănul, trecerea timpului apucase să-l învăluie într-un nor,
ignoranţa şi orgoliul să-l înconjoare cu născociri îndărătul
cărora se ascundea adevărul.
[Se spune că rămăşiţele omeneşti se volatilizează după
moarte. Despărţirile unele de altele, moleculele umane se vor
încorpora în alte substanţe însufleţite. Astfel, fiecare dintre
noi se poate considera o esenţă a multor altor indivizi din
aceeaşi specie care au trăit înaintea lui. Un fenomen
asemănător e reprezentat în istoria formării popoarelor. De
când diversele specii omeneşti au început a se succeda şi a
se altoi unele pe altele, care dintre popoarele lumii vechi nu
este astăzi alcătuit din rămăşiţele naţiunilor mai bătrâne?
într-adevăr, în locul popoarelor care au încetat să mai existe,
s-au născut popoare noi care au împrumutat câte ceva de la
înaintaşii lor. De la unul limba, de la celălalt legile, de la altul
obiceiurile, de la cel de al patrulea unele opinii şi prejudecăţi,
86
dar, deoarece aceste elemente existau, nouă este doar
potrivirea lor. În mijlocul tuturor acestor ruine de societăţi
care se amestecă pe pământ, nimeni nu mai poate regăsi
astăzi tipul primitiv şi nici nu se pot descrie schimbările pe
care trecerea timpului le-a produs, combinând elemente
alogene, într-un asemenea labirint ştiinţa nu furnizează
decât inducţii incomplete şi ipoteze vagi.]
America este unica ţară unde a fost cu putinţă să se asiste
la evoluţiile fireşti şi calme ale unei societăţi şi unde a putut
fi stabilită cu precizie influenţa exercitată de punctul de
plecare asupra viitorului statelor.
În perioada în care popoarele europene au descins pe
ţărmurile Lumii Noi, trăsăturile caracterului lor naţional erau
bine conturate; fiecare dintre ele avea o fizionomie distinctă;
şi deoarece atinseseră acel grad de civilizaţie care îi
îndeamnă pe oameni să se studieze pe ei înşişi, ele ne-au
transmis tabloul fidel al opiniilor, moravurilor şi legilor lor.
Cunoaştem oamenii din secolul al XV-lea aproape la fel de
bine cum îi cunoaştem pe cei din secolul nostru. America ne
arată aşadar la lumina zilei ceea ce ignoranţa sau barbaria
epocilor mai vechi a ascuns privirilor noastre.
Aflaţi destul de aproape de epoca în care au luat fiinţă
societăţile americane, pentru a le cunoaşte elementele în
amănunt şi destul de departe de acea epocă pentru a fi deja
în măsură să evalueze produsul acelor germeni, oamenii din
zilele noastre par să fie sortiţi să aibă asupra evenimentelor
umane o viziune cu bătaie mai lungă decât a înaintaşilor lor.
Providenţa ne-a pus la îndemână o lumină care le-a lipsit
predecesorilor noştri şi ne-a permis să discernem în destinul
naţiunilor cauzele prime tăinuite lor de obscuritatea
trecutului.
Când, după ce am studiat cu atenţie istoria Americii,
examinăm îndeaproape starea ei politică şi socială, ne
convingem pe deplin de următorul adevăr: nu există nicio
opinie, niciun obicei, nicio lege, aş putea spune niciun
eveniment care să nu poată fi lesne explicat prin punctul de
plecare. Cei care vor citi această carte vor găsi aşadar în
87
capitolul de faţă germenul a ceea ce trebuie să urmeze şi
cheia, ca să zicem aşa, a întregii lucrări.
Emigranţii, veniţi în diverse perioade să se stabilească pe
teritoriul care cuprinde astăzi Uniunea americană, se
deosebeau între ei în multe privinţe; nu aveau acelaşi ţel şi se
călăuzeau după principii diferite.
Existau totuşi între aceşti oameni trăsături comune şi ei se
aflau cu toţii într-o situaţie analogă.
Legătura prin limbă este poate cea mai puternică şi cea
mai durabilă, aptă să-i unească pe oameni. Toţi emigranţii
vorbeau aceeaşi limbă, toţi erau odraslele aceluiaşi popor.
Născuţi într-o ţară agitată secole în şir de lupta între partide
şi unde facţiunile se văzuseră rând pe rând nevoite să se
pună sub protecţia legilor, educaţia lor politică se făcuse în
condiţii aspre şi în rândul lor erau răspândite mai multe
noţiuni despre drepturi şi mai multe principii de adevărată
libertate decât la majoritatea popoarelor din Europa.
Administraţia comunală, acest germen fecund al instituţiilor
libere, era deja temeinic încetăţenită în deprinderile engleze
din epoca primelor emigrări şi odată cu ea dogma
suveranităţii poporului pătrunsese chiar în sânul monarhiei
Tudorilor.
Disensiunile religioase care au agitat lumea creştină erau
pe atunci în toi. Anglia se avântase cu un fel de furie pe
această cale nouă. Firea locuitorilor ei, dintotdeauna gravă şi
cumpănită, devenise austeră şi dornică de argumente. În
cursul acestor înfruntări intelectuale instrucţia sporise,
spiritul dobândise datorită lor o cultură mai profundă. Tot
vorbindu-se despre religie, moravurile deveniseră mai curate.
Toate aceste trăsături generale ale naţiunii se regăseau, mai
mult sau mai puţin, în fizionomia acelora dintre fiii ei care
veniseră să caute un nou viitor pe ţărmul opus al oceanului.
O constatare la care vom avea, de altfel, prilejul să revenim
mai încolo li se aplică nu numai englezilor, ci şi francezilor,
spaniolilor şi tuturor europenilor veniţi succesiv spre a se
stabili pe ţărmurile Lumii Noi. Toate noile colonii europene
conţineau, dacă nu forma dezvoltată, măcar germenul unei
88
democraţii depline. Două erau cauzele cărora li se datora
acest rezultat nu se puteau deosebi printre emigranţi, ca în
vechile societăţi europene, nici învingători, nici învinşi: se
poate afirma că, în general, atunci când plecau din patrie,
emigranţii nu nutreau niciun fel de idee de superioritate unii
faţă de alţii. Nu cei fericiţi şi cei puternici se exilează, iar
sărăcia este, ca şi nenorocirea, cea mai bună chezăşie a
egalităţii între oameni. S-a întâmplat totuşi de mai multe ori
ca nobili de vază să plece în America în urma unor diferende
politice sau religioase. S-au făcut atunci legi pentru a
introduce acolo ierarhia rangurilor, dar s-a constatat curând
că solul american respingea în mod absolut aristocraţia
funciară. S-a văzut că pentru a desţeleni acest pământ rebel
era nevoie, nici mai mult nici mai puţin, de sforţările
constante şi interesate ale proprietarului însuşi. O dată
pregătit solul, s-a dovedit că produsele sale nu erau
îndestulătoare pentru a îmbogăţi în acelaşi timp un
proprietar şi un fermier. A fost firesc ca terenul să se împartă
în domenii mici, cultivate numai de proprietar. Or, pământul
este cel de care se prinde aristocraţia, ea de sol se leagă şi pe
el se sprijină; nu doar privilegiile o instituie şi nu doar
originea o constituie, ci proprietatea funciară transmisă pe
cale ereditară. Într-o naţiune pot să existe averi imense şi
sărăcii cumplite; dar dacă aceste averi nu sunt de natură
funciară, deosebim în sânul ei săraci şi bogaţi, însă nu
există, la drept vorbind, o aristocraţie.
Aşadar, la vremea apariţiei lor, toate coloniile engleze
aveau un puternic aer de familie. Toate păreau sortite de la
bun început să ofere dezvoltarea libertăţii, nu însă a libertăţii
aristocratice din patria-mamă, ci a libertăţii burgheze şi
democratice pentru care istoria mondială încă nu dispunea
de un model bine închegat.
Această imagine de ansamblu lăsa totuşi să se întrevadă
nuanţări foarte pronunţate, pe care se cuvine să le
semnalăm.
În marea familie anglo-americană putem distinge două
ramuri principale, care până în prezent au crescut fără a se
89
contopi întru totul, unul la sud şi celălalt la nord.
Virginia a găzduit cea dintâi colonie engleză. Emigranţii au
sosit aici în 1607. Pe atunci, Europa era încă stăpânită cu
precădere de ideea că minele de aur şi de argint constituie
bogăţia popoarelor: idee nefastă ce a dus la o mai mare
sărăcie a naţiunilor europene care s-au lăsat seduse de ea şi
a distrus mai mulţi oameni în America, decât războiul şi
toate legile proaste la un loc. În Virginia au fost, aşadar,
trimişi căutătorii de aur20, oameni lipsiţi de mijloace şi cu
purtări proaste, a căror fire neliniştită şi nesupusă a tulburat
începuturile coloniei21 şi a făcut ca progresele ei să fie
nesigure. După aceea au venit industriaşii şi agricultorii,
specie mai morală şi mai liniştită, care însă nu depăşeau în
nicio privinţă nivelul claselor inferioare din Anglia 22.
Întemeierea noilor aşezări nu a stat sub semnul nici unei idei
nobile, al nici unei intenţii spirituale. Îndată după înfiinţarea
coloniei a fost introdusă sclavia 23; acesta a fost factorul
capital care avea să exercite o imensă influenţă asupra
caracterului, asupra legilor şi a întregului viitor al Sudului.
Cum vom explica mai încolo, sclavia dezonorează munca,
introduce în societate trândăvia şi odată cu ea ignoranţa şi
20
Carta acordată în 1609 de către regatul Angliei consemna, printre
alte clauze, că o cincime din producţia minelor de aur şi de argint va fi
plătită de către colonişti coroanei. Vezi Vie de Washington, de Marshall,
vol. I, pp. 8-66.
21
„Mare parte dintre noii colonişti, spune Stith (History of Virginia),
erau tineri proveniţi din familii dezbinate pe care părinţii îi îmbarcaseră
spre a-i sustrage unei soarte dezonorante, restul consta din foşti servitori,
faliţi frauduloşi, indivizi destrăbălaţi şi alţi oameni de acest soi, mai apţi
să jefuiască şi să distrugă, decât să consolideze aşezarea. Unor căpetenii
instigatoare le-a fost uşor să îndemne această gloată la destrăbălări şi
excese de tot felul”.
Vezi cu privire la istoria Virginiei următoarele lucrări: The general
History of Virginia from the first Settlements, to the year 1624, de John
Smith; History of Virginia, de William Stith; History of Virginia from the
earliest period, de Beverley, tradusă în franceză în 1807.
22
Abia mai târziu au venit să se stabilească în această colonie câţiva
proprietari englezi avuţi.
23
Sclavia a început în jur de 1620, după ce un vas olandez a debarcat
douăzeci de negri pe malurile râului James. Vezi Chalmer.
90
orgoliul, sărăcia şi luxul. Ea debilitează inteligenţa şi
frânează activitatea umană. Influenţa sclaviei, combinată cu
firea englezilor, explică moravurile şi starea socială a
Sudului.
Pe acelaşi fundal englezesc, la nord se conturează nuanţe
cu desăvârşire opuse. Să-mi fie îngăduite aici câteva
amănunte.
Cele două sau trei idei principale care formează astăzi
bazele teoriei sociale a Statelor Unite s-au combinat în
coloniile engleze din Nord, mai bine cunoscute sub
denumirea de Statele Noii Anglii24.
Principiile Noii Anglii au început prin a se răspândi în
statele vecine, pentru ca apoi să se extindă din aproape în
aproape până în cele mai depărtate, sfârşind, dacă mă pot
exprima astfel, prin a îmbiba întreaga confederaţie. Acum,
influenţa lor se face simţită dincolo de hotarele ei în toată
lumea americană. Civilizaţia Noii Anglii a fost asemenea
acelor focuri aprinse pe culmi care, după ce-au răspândit în
jurul lor căldura, continuă să-şi proiecteze lucirile până în
zările cele mai depărtate.
Întemeierea Noii Anglii a prilejuit un spectacol nou; totul
acolo era deosebit şi original.
Mai în toate coloniile primii locuitori au fost fie oameni fără
educaţie şi fără mijloace, pe care mizeria şi purtările rele îi
mânaseră să părăsească ţara unde se născuseră, fie
speculanţi avizi şi aventurieri care trăiau din expediente.
Unele colonii nu pot să revendice nici măcar o astfel de
origine: Santo Domingo a fost înfiinţată de nişte piraţi şi în
zilele noastre instanţele judecătoreşti ale Angliei populează
Australia cu deţinuţi.
Emigranţii care au venit să se stabilească pe ţărmurile Noii
Anglii proveneau cu toţii din clasele cu dare de mână din
patria-mamă. Reunirea lor pe teritoriul american a prezentat,
de la bun început, fenomenul neobişnuit al unei societăţi
24
Statele Noii Anglii sunt cele situate la est de fluviul Hudson; în
prezent sunt în număr de şase: 1. Connecticut; 2. Rhode Island; 3.
Massachusetts; 4. Vermont; 5. New Hampshire; 6. Maine.
91
fără mari seniori şi fără oameni de rând şi, ca să zicem aşa,
fără săraci şi fără bogaţi.
Am mai spus că printre europenii care plecau în America
condiţiile erau în general egale, dar se poate afirma că aceştia
(puritanii) transportau într-un fel democraţia în însuşi sânul
democraţiei. Păstrând proporţiile, aceşti oameni erau stăpâni
pe o sumă de cunoştinţe mai mare decât există în oricare
naţiune europeană din zilele noastre. Toţi, poate chiar fără
nicio excepţie, primiseră o educaţie destul de înaintată, iar
mulţi dintre ei fuseseră renumiţi în Europa prin talentele şi
ştiinţa lor. Celelalte colonii fuseseră înfiinţate de aventurieri
fără de familie; emigranţii din Noua Anglie aduceau cu ei
elemente admirabile de ordine şi moralitate; plecau în
ţinuturile pustii însoţiţi de nevestele şi de copiii lor. Dar ceea
ce îi deosebea cel mai mult de toţi ceilalţi era însuşi ţelul
demersului lor. Nu lipsurile îi siliseră să-şi părăsească ţara;
lăsau acolo o poziţie socială vrednică de regret şi mijloace de
trai sigure; nici nu veneau în Lumea Nouă în scopul de a-şi
îmbunătăţi situaţia sau de a-şi spori avuţia; se smulgeau
traiului dulce din patrie pentru a se supune unei nevoi pur
intelectuale: expunându-se încercărilor inevitabile ale
exilului, voiau să asigure triumful unei idei.
Emigranţii sau, aşa cum atât de nimerit îşi ziceau ei înşişi,
pelerinii (pilgrims) aparţineau acelei secte din Anglia
denumită puritană, datorită principiilor sale austere.
Puritanismul nu era numai o doctrină religioasă; el se mai
confunda, în unele privinţe, şi cu cele mai absolute teorii
democratice şi republicane. De aici, şi adversarii săi cei mai
primejdioşi. Persecutaţi de guvernul ţării lor natale, jigniţi în
rigoarea principiilor lor de manifestările cotidiene ale
societăţii în mijlocul căreia trăiau, puritanii au căutat un
pământ într-atât de sălbatic şi de părăsit de lume, încât să-şi
poată duce acolo traiul aşa cum voiau şi să se roage
Domnului în deplină libertate.
Câteva citate vor fi mai grăitoare în ce priveşte spiritul
acestor aventurieri pioşi, decât tot ce am putea adăuga noi
înşine.
92
Iată cum abordează tema25 Nathaniel Morton, istoricul
primilor ani de existenţă a Noii Anglii: „Am crezut
întotdeauna, spune el, că noi, ai căror părinţi au primit
dovezi atât de numeroase şi memorabile ale bunătăţii divine
în întemeierea acestei colonii, aveam datoria sacră de a
păstra în scris amintirea acestui fapt. Cele văzute de noi,
precum şi cele ce ne-au fost povestite de părinţii noştri
trebuie să le aducem la cunoştinţa copiilor noştri pentru ca
generaţiile viitoare să înveţe a-l lăuda pe Domnul (Psalmul
LXXVIII, 3,4), pentru ca cei din neamul slujitorului său,
Abraham, precum şi fiii alesului său, Iacob, să păstreze în
veci amintirea lucrărilor minunate pe care le-a făcut (Ps. CV,
5, 6). Trebuie să ştie cum a adus Domnul viţa lui în deşert;
cum a sădit-o şi a ferit-o de păgâni; cum a făcut loc înaintea
ei, i-a înfipt rădăcinile adânc în pământ şi a lăsat-o apoi să
se întindă şi să umple pământul până departe (Ps. LXXX,
13,15); şi nu doar atât, ci şi cum a călăuzit poporul său spre
lăcaşul sfinţeniei sale şi l-a aşezat pe muntele moştenirii sale
(Exod., XV, 13). Aceste fapte se cer cunoscute, pentru ca
Dumnezeu să fie cinstit aşa cum se cuvine şi câteva raze din
gloria sa să poată cădea pe numele venerabile ale sfinţilor de
care s-a slujit.”
Este cu neputinţă să citeşti acest pasaj de început şi să nu
fi pătruns fără voie de un sentiment cucernic şi solemn; ai
impresia că respiri aerul unor vremuri străvechi şi un fel de
parfum biblic.
Convingerea care îl însufleţeşte pe autor îi înnobilează
limbajul. În ochii voştri, întocmai ca în ai lui, nu mai este
vorba de o mică ceată de aventurieri care au traversat
oceanul în dorinţa de a se îmbogăţi; este sămânţa unui mare
popor pe care Dumnezeu o depune cu propriile sale mâini pe
un pământ predestinat.
Autorul continuă, zugrăvind după cum urmează plecarea

25
New England's Memorial, p. 14. Boston, 1826. Vezi şi The History of
the Colony and Province of Massachusetts-Bay, de Hutchinson, vol. II, p.
440.
93
primilor emigranţi26:
„Astfel, spune el, au părăsit oraşul (Delft-Haleft) care
fusese pentru ei un loc de tihnă; erau totuşi împăcaţi, ştiau
că sunt pelerini şi străini în lumea aceasta. Nu erau legaţi
sufleteşte de cele pământeşti, ci îşi înălţau privirea către cer,
patria lor iubită, unde Dumnezeu pregătise pentru ei cetatea
lui sfântă. Au ajuns în cele din urmă în portul unde îi aştepta
vasul. Numeroşi prieteni, care nu puteau pleca împreună cu
ei, doriseră cel puţin să-i însoţească până acolo. Noaptea s-a
scurs fără ca cineva să doarmă; au petrecut-o în efuziuni de
prietenie, cuvântări pline de pioşenie şi dând glas unei
autentice iubiri creştineşti. În dimineaţa următoare s-au
urcat la bord, unde prietenii au voit iarăşi să-i însoţească;
atunci s-au auzit suspine adânci, lacrimi au putut fi văzute
şiroind din toţi ochii, îmbrăţişări îndelungi şi rugi fierbinţi i-
au mişcat până şi pe cei străini de ei. Dându-se semnalul de
plecare, au căzut în genunchi şi pastorul, înălţându-şi către
cer ochii înlăcrimaţi, i-a încredinţat milostiveniei lui
Dumnezeu. În cele din urmă, şi-au luat rămas bun unii de la
alţii şi au rostit acel adio care, pentru mulţi dintre ei, avea să
fie ultimul.”
Erau cam o sută cincizeci de emigranţi, bărbaţi, femei şi
copii. Îşi propuseseră să întemeieze o colonie pe malul
fluviului Hudson; însă după ce au rătăcit îndelung pe
întinderile oceanului, au fost nevoiţi într-un târziu să
acosteze pe ţărmul arid al Noii Anglii, acolo unde se află
astăzi oraşul Plymouth. Stânca unde au descins pelerinii mai
poate fi văzută şi acum27.
„Dar înainte de a continua relatarea, spune istoricul pe
26
New England's Memorial, p. 22.
27
Această stâncă a devenit obiectul unei veneraţii în Statele Unite. În
mai multe oraşe ale Uniunii am putut vedea fragmente conservate cu
grijă. Acest fapt nu demonstrează el foarte limpede că puterea şi măreţia
omului rezidă în întregime în sufletul lui? Iată o stâncă ce, timp de câteva
clipe, a cunoscut atingerea picioarelor unor oameni obidiţi şi această
stâncă devine celebră; atrage privirile unui popor mare; frânturile sale
sunt venerate, pulberea ei se împarte pe tot întinsul ţării. Ce s-a ales din
pragul atâtor palate? Cui îi pasă de ele?
94
care l-am mai citat, să examinăm o clipă starea actuală a
acestui biet popor şi să admirăm bunătatea lui Dumnezeu,
care l-a salvat28.
Acum străbătuseră marele ocean, ajungeau la ţinta
călătoriei lor; nu zăreau însă prieteni care să-i întâmpine,
nici locuinţe care să le ofere un adăpost; era în miez de iarnă
şi cei care cunosc clima noastră ştiu cât de aspre sunt iernile
şi cât de puternice sunt uraganele care ne devastează atunci
ţărmurile. În acest anotimp cu greu poţi străbate locuri
cunoscute, darămite să te stabileşti pe meleaguri noi. De jur
împrejurul lor nu se vedea decât o pustietate respingătoare şi
tristă, populată de fiare şi fiinţe sălbatice, despre care nu
ştiau cât de crude şi de numeroase sunt. Pământul era
îngheţat, solul acoperit de păduri şi tufişuri. Totul avea un
aspect sălbatic. Dacă priveau înapoi, nu vedeau decât
oceanul imens care îi despărţea de lumea civilizată. Pentru a
afla o oarecare împăcare şi speranţă, nu le rămânea decât să-
şi înalţe privirile spre cer.”
Să nu se creadă că pioşenia puritanilor ar fi fost numai de
ordin speculativ şi nici că era străină de felul în care se
desfăşoară treburile omeneşti. Aşa cum am mai spus,
puritanismul era în aproape egală măsură o teorie politică şi
o doctrină religioasă. De îndată ce au debarcat pe acest ţărm
inospitalier descris de Nathaniel Morton, prima grijă a
emigranţilor a fost deci de a se organiza într-o societate. Ei
adoptă neîntârziat un document care stabileşte29:
„Noi subsemnaţii, care, pentru gloria lui Dumnezeu,
propăşirea credinţei creştine şi onoarea patriei noastre, am
întreprins să înfiinţăm cea dintâi colonie pe aceste ţărmuri
îndepărtate, convenim prin cele de faţă, prin consimţământ
mutual şi solemn şi înaintea lui Dumnezeu, să ne constituim
într-un corp de societate politică, cu scopul de a ne guverna
28
New England's Memorial, p. 35.
29
Emigranţii care au creat statul Rhode-Island în 1638, cei care s-au
stabilit la New Haven în 1637, primii locuitori din Connecticut în 1639 şi
fondatorii oraşului Providence în 1640 au început de asemenea prin a
redacta un contract social care a fost supus aprobării tuturor celor
interesaţi. (Pitkin's History, vol. I, pp. 42, 43 şi 47).
95
şi de a munci spre înfăptuirea celor ce ne-am propus; şi, în
virtutea acestui contract, convenim să promulgăm legi, acte,
ordonanţe şi să instituim, potrivit trebuinţelor, magistraţi
cărora le promitem supunere şi ascultare.”
Aceasta se petrecea în 1620. De atunci, emigraţia nu a mai
contenit. Patimile religioase şi politice care au sfâşiat
imperiul britanic în tot timpul domniei lui Carol I împingeau,
an de an, spre ţărmurile Americii noi roiuri de sectanţi. În
Anglia, nucleul puritanismului continua să se găsească în
clasele de mijloc; din rândul acestora proveneau şi
majoritatea emigranţilor. Populaţia Noii Anglii creştea rapid
şi, în vreme ce în ţara de origine ierarhia rangurilor continua
să clasifice oamenii în mod despotic, colonia oferea într-o
măsură crescândă spectacolul nou al unei societăţi omogene
sub toate aspectele. Democraţia, pe care antichitatea nu se
încumetase să o viseze astfel, se desprindea cuprinzătoare şi
puternică, chiar dinăuntrul vechii societăţi feudale. Bucuros
să poată îndepărta germenii unor tulburări şi elementele
unor noi revoluţii, guvernul englez privea fără părere de rău
această emigraţie numeroasă. O favoriza chiar din răsputeri
şi părea să nu se prea sinchisească de soarta acelora care se
duceau pe meleagurile americane în căutarea unui refugiu
împotriva legilor lui aspre. Ai fi zis că pentru el Noua Anglie
era un ţinut abandonat plăsmuirilor imaginaţiei şi care
trebuia lăsat la discreţia experienţelor neîngrădite ale
inovatorilor.
Coloniile engleze s-au bucurat întotdeauna de mai multă
libertate internă şi de o mai mare independenţă politică decât
coloniile altor popoare; aceasta a şi fost una din cauzele
principale ale prosperităţii lor; nicăieri însă acest principiu de
libertate nu a fost mai deplin aplicat decât în statele Noii
Anglii.
În general, se accepta, în acea vreme, ca ţinuturile din
Lumea Nouă să aparţină primei naţiuni europene care le
descoperise.
În felul acesta, către sfârşitul secolului al XVI-lea, litoralul
Americii de Nord a devenit aproape în întregime o posesiune
96
engleză. Metodele folosite de guvernul britanic pentru a
popula aceste noi domenii au fost felurite: în unele cazuri,
regele încredinţa o parte din teritoriu din Lumea Nouă unui
guvernator ales de el, cu misiunea de a administra ţinutul în
numele şi sub ordinele nemijlocite ale regelui 30; este sistemul
colonial adoptat de restul Europei. Alteori, concesiona unei
persoane sau unei companii proprietatea anumitor părţi de
ţinut31. În acest caz, puterea civilă şi politică era concentrată
în mâinile unei singure persoane sau în ale câtorva care,
supuse inspecţiei şi controlului coroanei, vindeau
pământurile şi guvernau populaţia. În sfârşit, un al treilea
sistem consta în a acorda unui anume număr de emigranţi
dreptul de a se constitui în societate politică sub patronajul
patriei-mamă şi de a se guverna singuri în toate privinţele
care nu contraveneau legilor acesteia.
Acest mod de colonizare, atât de prielnic libertăţii, nu a
fost pus în practică decât în Noua Anglie32.
O astfel de cartă a fost acordată de Carol I încă din 1628 33
unor emigranţi care au venit să întemeieze colonia
Massachusetts.
30
A fost cazul statului New York.
31
În această situaţie se aflau statele Maryland, Carolina de sud,
Carolina de nord, Pennsylvania, New Jersey. Vezi Pitkin's History, vol. I,
pp. 13-31.
32
Vezi în lucrarea intitulată: Historical Collection of State Papers and
other authentic documents intended as materials for an History of the
United States of America, by Ebeneser Hazard, printed at Philadelphia,
MDCCXCU, numeroase documente valoroase prin conţinutul şi
autenticitatea lor, referitoare la anii de început ai coloniilor; printre altele,
diversele carte ce le-au fost concedate de coroana engleză, precum şi
primele acte ale guvernelor lor.
Vezi de asemenea analiza tuturor acestor carte făcută de dl Story,
judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite, în introducerea la lucrarea
lui Commentaries on the Constitution of the United States.
Din toate aceste documente rezultă că toate coloniile au introdus,
chiar de la apariţia lor, principiile de guvernare reprezentativă şi formele
exterioare ale libertăţii politice. Erau principii care luaseră o mai mare
dezvoltare în Nord decât în Sud, dar ele existau pretutindeni..
33
Vezi Pitkin's History, vol. I, p. 35. Vezi History of the Colony and
Province of Massachusetts-Bay , de Hutchinson, vol. I, p. 9.
97
În general însă coloniile din Noua Anglie nu şi-au primit
cartele decât mult timp după ce existenţa lor devenise un
fapt împlinit. Plymouth, Providence, New Haven, statul
Connecticut şi statul Rhode-Island34 au luat fiinţă fără
sprijinul şi oarecum fără ştirea patriei-mamă. Netăgăduind
supremaţia metropolei, noii locuitori nu au căutat să se
inspire de la ea pentru organizarea puterilor, ei s-au
constituit singuri şi existenţa lor a fost legalizată printr-o
cartă regală abia după treizeci sau patruzeci de ani, sub
domnia lui Carol al II-lea.
În consecinţă, este adesea dificil ca atunci când parcurgem
primele monumente istorice şi legislative ale Noii Anglii să
distingem legătura dintre emigranţi şi ţara strămoşilor lor. Îi
vedem manifestându-şi mereu suveranitatea; numesc propriii
lor magistraţi, fac pace şi poartă război, stabilesc
regulamente de poliţie şi adoptă legi ca şi cum n-ar depinde
decât de Dumnezeu35.
Nimic mai ciudat şi mai instructiv totodată decât legislaţia
din acea epocă, ea este cea care ne oferă cheia marii enigme
sociale pe care Statele Unite o prezintă lumii de astăzi.
Dintre aceste monumente vom remarca în special, ca fiind
unul din cele mai caracteristice, codul de legi adoptat de
micul stat Connecticut în 165036.
Legiuitorii din Connecticut37 se ocupă mai întâi de legile
penale; şi pentru a le formula, au ideea ciudată de a se
inspira din textele sfinte: „Oricine va adora un alt Dumnezeu
decât pe Domnul Dumnezeu, încep ei prin a spune, va fi
executat.”
Urmează alte zece sau douăsprezece prevederi de aceeaşi
34
Vezi Id., pp. 42-47.
35
În statornicirea legilor penale şi civile ale procedurilor şi curţilor de
justiţie, locuitorii statului Massachusetts se abătuseră de la practicile
urmate în Anglia: în 1650, numele regelui nu figura încă în fruntea
mandatelor judiciare. Vezi Hutchinson, vol. I, p. 452.
36
Code of 1650, p. 28 (Hartford, 1830)..
37
Vezi de asemenea în History, de Hutchinson, vol. I, pp. 435-456,
analiza Codului penal adoptat în 1648 de colonia Massachusetts; acest
cod este redactat în temeiul unor principii analoge cu cel din Connecticut.
98
natură preluate textual din Deuteronom, Exod şi Levitic.
Blasfemia, vrăjitoria, adulterul38, violul sunt pedepsite cu
moartea, ultragierea părinţilor de către un fiu atrage după
sine aceeaşi pedeapsă. Legislaţia unui popor aspru şi pe
jumătate civilizat era astfel transportată într-o societate cu
spirit luminat şi moravuri blânde; de aceea nu s-a mai
întâmplat niciodată ca pedeapsa cu moartea să fi fost atât de
des înscrisă în legi şi atât de rar aplicată celor vinovaţi.
Ceea ce îi preocupă mai cu seamă pe legiuitori în acest
corp de legi penale este grija de a păstra ordinea morală şi
bunele moravuri în sânul societăţii; ei pătrund astfel
necontenit în domeniul conştiinţei şi aproape că nu există
păcate pe care să nu izbutească să le supună cenzurii
magistraţilor. Cititorul a putut să constate cu câtă asprime
pedepseau aceste legi adulterul şi violul. Ele reprimau cu
severitate simpla frecventare a unor persoane necăsătorite de
către altele. Se lăsa la latitudinea judecătorului dreptul de a
aplica vinovaţilor una din următoarele trei pedepse: amenda,
biciuirea sau căsătoria39; şi dacă e să dăm crezare registrelor
vechilor tribunale din New Haven, astfel de urmăriri în
justiţie nu erau rare; la data de 1 mai 1680 găsim o decizie
judecătorească de amendă şi mustrare împotriva unei tinere
fete, învinuită de a fi rostit câteva cuvinte deplasate şi de a fi

38
Adulterul era pedepsit cu moartea potrivit şi legii din Massachusetts,
şi Hutchinson, vol. I, p. 441, spune că mai multe persoane au fost într-
adevăr executate pentru a fi comis această crimă; în legătură cu aceasta
relatează o întâmplare neobişnuită, petrecută în 1663. O femeie măritată
avusese legături amoroase cu un tânăr; rămasă văduvă, s-a măritat cu el;
au trecut câţiva ani; oamenii devenind într-un târziu bănuitori cu privire
la intimitatea din trecut dintre cei doi soţi, aceştia au fost daţi în
judecată; au fost închişi şi nu a lipsit mult ca amândoi să fie condamnaţi
la moarte.
39
Code of 1650, p. 48.
Pare-se că, uneori, judecătorilor li se întâmpla să pronunţe cumulativ
aceste pedepse diverse, aşa cum reiese dintr-o hotărâre din 1643 (p. 114,
New Haven Antiquities), care stabileşte că Margueritei Bedforte, găsită
vinovată de fapte condamnabile, i se va aplica pedeapsa biciuirii şi i se va
porunci să se mărite cu complicele ei, Nicolas Jennings.
99
îngăduit să fie sărutată40. Codul din 1650 abundă în măsuri
preventive. Prevede pedepse severe41 pentru trândăvie şi
beţie. Hangiilor le este interzis să vândă unui consumator
mai mult de o anumită cantitate de vin; amenda sau biciul
înfrânează simpla minciună, când aceasta poate fi
dăunătoare42. În alte locuri, legiuitorul, uitând cu desăvârşire
marile principii de libertate religioasă pe care el însuşi le
revendicase în Europa, obligă prin amenzi prezenţa la
serviciul divin43 şi merge până la a pedepsi cu severitate44 şi
uneori cu moartea pe creştinii care doresc să-l cinstească pe
Dumnezeu altfel decât o face el45. În sfârşit, sub imperiul
râvnei de a reglementa, ajungea să se ocupe de treburi cu
totul nedemne de el. Astfel, găsim în amintitul cod o lege care
interzice folosirea tutunului46. Dar nu trebuie să pierdem din
vedere că aceste legi bizare sau tiranice nu erau impuse; că
ele erau votate cu concursul liber chiar al interesaţilor şi că
moravurile erau încă şi mai austere, şi mai puritane decât
legile. În 1649 ia fiinţă la Boston o asociaţie oficială având
40
New Haven Antiquities, p. 106. Vezi de asemenea în History, de
Hutchinson, vol. I, p. 435, mai multe sentinţe la fel de ciudate ca cea de
mai sus.
41
Ibid., 1650, pp. 50, 57.
42
Ibid., p. 64.
43
New Haven Antiquities, p. 44.
44
Această stare de lucruri nu era proprie statului Connecticut.
Vezi, între altele, legea adoptată la 13 septembrie 1644 în
Massachusetts, care îi condamnă la expulzare pe anabaptişti (Historical
Collection of State Papers, vol. I, p. 538). De asemenea, legea publicată la
14 octombrie 1656 şi îndreptată împotriva quakerilor: „Întrucât, se spune
în lege, a apărut de curând o sectă blestemată de eretici, numiţi
quakeri…” Urmează dispoziţiile care condamnă la o amendă foarte
ridicată pe căpitanii de vas care vor aduce în ţară quakeri. Acei quakeri
care vor izbuti să pătrundă în ţară vor fi biciuiţi şi deţinuţi într-o
închisoare unde vor trebui să lucreze. Cei care îşi vor susţine opiniile vor
fi mai întâi amendaţi, apoi condamnaţi la închisoare şi alungaţi din
provincie. (Aceeaşi colecţie, vol. I, p. 630.).
45
Legea penală din Massachusetts prevede pedeapsa cu moartea
pentru preotul catolic care păşeşte pe teritoriul coloniei după ce a fost
alungat din ea.
46
Code of 1650, p. 96.
100
drept scop preîntâmpinarea luxului monden al părului
lung47. (E)
Astfel de exagerări sunt fără îndoială o ruşine pentru
spiritul omenesc; ele atestă calitatea inferioară a firii noastre
care, fiind incapabilă de a discerne cu certitudine ceea ce
este adevărat şi drept, se vede de cele mai multe ori nevoită
să aleagă numai între două excese.
Alături de această legislaţie penală, puternic marcată de
spiritul sectar îngust şi de toate pasiunile religioase ce
fuseseră exaltate de persecuţie şi încă mai mocneau în
adâncul sufletelor, se află, oarecum strâns legat de ele, un
corp de legi politice care, deşi conceput în urmă cu două sute
de ani, pare şi acum că depăşeşte cu mult spiritul de
libertate al epocii noastre.
Principiile generale care stau la temelia constituţiilor
modeme, acele principii pe care cei mai mulţi europeni din
secolul al XVII-lea abia dacă le înţelegeau şi care triumfau
atunci într-o măsură incompletă în Marea Britanie sunt toate
recunoscute şi consfinţite de legile Noii Anglii; ele stabilesc
fără discuţie şi în fapt: intervenţia poporului în treburile
publice, votarea liberă a impozitului, răspunderea agenţilor
puterii, libertatea individuală şi judecarea de către o instanţă
cu juri.
Aceste principii generatoare îşi află aici o aplicare şi
dezvoltări pe care deocamdată nicio naţiune din Europa nu
s-a încumetat să le dea.
În Connecticut, corpul electoral era alcătuit, chiar de la
început, din totalitatea cetăţenilor şi acest lucru este lesne de
înţeles48. În acest popor ce abia se năştea domnea pe atunci o
egalitate aproape desăvârşită între averi şi mai cu seamă
între inteligenţe49.
47
New England's Memorial, p. 316.
48
Constituţia din 1638, p. 12.
49
Adunarea generală din Rhode Island declara, încă din 1641, în
unanimitate că sistemul de guvernare al ţării era o democraţie şi că
puterea se sprijinea pe colectivitatea oamenilor liberi, singurii care aveau
dreptul de a face legi şi de a supraveghea aplicarea lor. Code of 1650, p.
70.
101
Pe vremea aceea, în Connecticut toţi agenţii puterii
executive până la guvernatorul statului50 erau aleşi.
În 1650, în Connecticut, toţi cetăţenii care împliniseră
vârsta de şaisprezece ani erau chemaţi în mod obligatoriu
sub arme; formau o miliţie naţională care îşi desemna
propriii ofiţeri şi era datoare să fie oricând pregătită să
pornească în apărarea ţării51.
În legile din statul Connecticut, ca în toate legile Noii
Anglii, se constată apariţia şi dezvoltarea independenţei
comunale care constituie până în zilele noastre principiul şi
nervul vital al libertăţii americane.
La majoritatea naţiunilor europene, existenţa politică a
început în zonele superioare ale societăţii, transmiţându-se
apoi, treptat şi permanent, într-o măsură incompletă,
diverselor părţi ale corpului social.
În America, se poate afirma, dimpotrivă, că organizarea
comunei a precedat-o pe cea a comitatului, aceea a
comitatului pe cea a statului şi organizarea statului pe cea a
Uniunii.
În Noua Anglie, comuna este pe deplin şi definitiv
constituită încă din 1650. În jurul individualităţii comunale
vin să se grupeze şi să adere strâns interese, pasiuni,
îndatoriri şi drepturi. În comună se constată că domneşte o
politică reală, activă, pe de-a-ntregul democratică şi
republicană. Coloniile încă mai recunosc supremaţia
metropolei; monarhia este legea statului, dar republica
trăieşte de pe acum deplin în comunităţile locale.
Comuna îşi desemnează propriii magistraţi în toate
domeniile; îşi stabileşte taxele; repartizează şi percepe
impozitul comunal52. Legea reprezentării nu este admisă în
comunele din Noua Anglie. Treburile care privesc interesele
tuturor sunt discutate în piaţa publică şi în cadrul adunării
generale a cetăţenilor, ca în Atena.
La un studiu atent al legilor promulgate în timpul acestei
50
Pitkin's History, p. 47.
51
Constituţia din 1638, p. 12.
52
Code of 1650, p. 80.
102
prime vârste a republicilor americane ne impresionează
inteligenţa metodelor de guvernământ şi teoriile înaintate ale
legiuitorului.
Este evident că acesta din urmă are, în privinţa
îndatoririlor societăţii faţă de membrii ei, o concepţie mai
nobilă şi mai cuprinzătoare decât legiuitorii europeni din acel
timp, şi că el îi impune obligaţii de care, în alte locuri,
societatea mai era încă scutită. În statele Noii Anglii soarta
săracilor este asigurată de la bun început 53, se iau măsuri
stricte pentru întreţinerea drumurilor şi sunt desemnaţi
funcţionari care să le supravegheze54; comunele posedă
registre publice în care sunt consemnate rezultatele
deliberărilor generale, precum şi decesele, căsătoriile,
naşterile cetăţenilor55; ţinerea acestor registre este
încredinţată unor grefieri 56; funcţionari comunali au sarcina
de a administra succesiunile vacante, iar alţii aceea de a
supraveghea hatul pământurilor moştenite; principala
misiune a unora din ei constă în asigurarea liniştii publice în
comună57.
Legea intră în nenumărate şi felurite amănunte pentru ca
să prevină şi să satisfacă o sumedenie de nevoi sociale care,
până în zilele noastre, încă mai sunt percepute în mod
confuz în Franţa.
Însă prevederile referitoare la educaţia publică sunt cele
prin care, pornind chiar de la principiu, ni se dezvăluie cu
deplină claritate caracterul original al civilizaţiei americane.
„Dat fiind, se spune în lege, că Satana, vrăjmaşul
neamului omenesc, găseşte în neştiinţa oamenilor armele
sale cele mai puternice, şi că se cuvine ca luminile aduse de
părinţii noştri să nu rămână închise în mormântul lor; – dat
fiind că educaţia copiilor este unul din primele interese ale
statului, cu ajutorul lui Dumnezeu…” 58 Urmează dispoziţiile
53
Code of 1650, p. 78.
54
Ibid., p. 49.
55
Vezi History de Hutchinson, vol. I, p. 455.
56
Code of 1650, p. 86.
57
Ibid., p. 40.
58
Ibid., p. 90.
103
prin care se înfiinţează şcoli în toate comunele şi prin care îi
obligă pe locuitori, sub ameninţarea unor amenzi ridicate,
să-şi stabilească impozite spre a le întreţine. În acelaşi mod
se înfiinţează şcoli superioare în districtele cele mai dens
populate. Funcţionarii municipali sunt datori să vegheze ca
părinţii să-şi trimită copiii la şcoală; au dreptul de a aplica
amenzi acelora care refuză să o facă; iar dacă împotrivirea
continuă, societatea, asumându-şi rolul familiei, va lua
copilul şi-i va lipsi pe părinţi de drepturile primite de la
natură dar de care se foloseau atât de prost 59. Cititorul va fi
remarcat probabil preambulul acestor ordonanţe: în America,
religia este cea care duce la luminare; respectarea legilor
divine este cea care îndrumă omul spre libertate.
După ce am aruncat astfel o privire rapidă asupra
societăţii americane din 1650, când cercetăm starea Europei
şi îndeosebi a părţii sale continentale cam în aceeaşi
perioadă, ne simţim cuprinşi de o mare uimire: la începutul
secolului al XVII-lea, regalitatea absolută biruia pretutindeni
pe continentul european vestigiile libertăţii oligarhice şi
feudale din Evul Mediu. Poate că nicicând ideea drepturilor
nu fusese mai deplin subestimată decât în această Europă
strălucitoare şi literară; popoarele nu avuseseră nicicând
parte de mai puţină viaţă politică; nicicând minţile nu
fuseseră mai puţin preocupate de noţiunile adevăratei
libertăţi; şi tocmai atunci aceste principii, necunoscute
naţiunilor europene sau dispreţuite de ele, erau proclamate
în ţinuturile pustii ale Lumii Noi şi deveneau viitorul simbol
al unui mare popor. Cele mai temerare teorii ale spiritului
uman erau puse în practică în această societate în aparenţă
atât de modestă, de care fără îndoială niciun om de stat nu
ar fi binevoit să se ocupe atunci; lăsată în voia naturii sale
originale, imaginaţia omului improviza acolo o legislaţie fără
precedent. În această democraţie obscură, care deocamdată
nu produsese nici generali, nici filosofi, nici mari scriitori, era
posibil ca un om să se ridice în prezenţa unei adunări de
oameni liberi şi să formuleze, în aclamaţiile tuturor, această
59
Code of 1650, p. 83.
104
frumoasă definiţie a libertăţii.
„Să nu ne înşelăm cu privire la ce trebuie să înţelegem prin
independenţa noastră. Există, într-adevăr, un fel de libertate
coruptă, a cărei practică este comună atât animalelor, cât şi
oamenilor şi care constă în a face tot ce doreşti. Această
libertate este duşmana oricărei autorităţi; suportă cu iritare
orice fel de reguli; cu ea, devenim inferiori nouă înşine; este
inamica adevărului şi a păcii, şi Dumnezeu a socotit că
trebuie să se ridice împotriva ei. Există însă o libertate civilă
şi morală care îşi află tăria în unire şi pe care puterea însăşi
are datoria să o ocrotească: este libertatea de a făptui fără
teamă tot ceea ce este drept şi bun. Această sfântă libertate
trebuie să o apărăm în toate împrejurările şi, la nevoie, să ne
punem în joc viaţa pentru ea.”60
Am spus de ajuns pentru a înfăţişa în adevărata sa lumină
caracterul civilizaţiei anglo-americane. Ea este produsul (şi
trebuie să păstrăm neîncetat prezent în minte acest punct de
plecare) a două elemente perfect distincte, care pe alte
meleaguri s-au războit deseori, dar pe care, în America, au
izbutit să le încorporeze oarecum unul în altul şi să le
combine admirabil. Mă refer la spiritul religios şi spiritul de
libertate.
Fondatorii Noii Anglii erau sectari înflăcăraţi şi totodată
inovatori exaltaţi. Ţinuţi din scurt de îngrădirile cele mai
stricte ale anumitor credinţe religioase, erau lipsiţi de orice
prejudecăţi politice.
De aici, două tendinţe diferite, nu însă şi contrare, a căror
urmă poate fi lesne regăsită pretutindeni, în moravuri, ca şi
în legi.
O seamă de oameni renunţă la prietenii lor, la familia şi la
patria lor pentru o convingere religioasă; se poate crede că

60
Mather's Magnalia Christi Americana, vol. I, p. 113.
Această cuvântare a fost ţinută de Winthrop, care era învinuit de a fi
comis acte arbitrare, în calitatea sa de magistrat; după rostirea
discursului din care am reprodus fragmentul de mai sus a fost achitat în
aplauzele celor de faţă şi, de atunci, a fost mereu reales guvernator al
statului. Vezi Marshall, vol. I, p. 166.
105
sunt pătrunşi de urmărirea acestui bun intelectual pe care
au venit să-l dobândească plătind un preţ atât de ridicat.
Vedem însă că depun o râvnă aproape egală pentru a
dobândi bogăţiile materiale şi desfătările morale, raiul pe
lumea cealaltă, bunăstarea şi libertatea în lumea aceasta.
Mânuite de ei, principiile politice, legile şi instituţiile
umane par lucruri maleabile, ce pot fi modificate şi
combinate după voie.
Barierele care îngrădesc societatea în mijlocul căreia s-au
născut se dau în lături în faţa lor; vechile opinii după care
lumea se călăuzeşte de veacuri dispar; se deschide o
perspectivă aproape fără margini, un tărâm fără linie de
orizont: spiritul omenesc se avântă în grabă într-acolo; le
străbate în toate direcţiile; dar o dată atinse limitele lumii
politice, se opreşte singur; abandonează tremurând folosirea
calităţilor sale cele mai de temut; abjură îndoiala; renunţă la
nevoia de a inova; se abţine chiar să ridice vălul
sanctuarului; se înclină cu respect înaintea unor adevăruri
pe care le admite fără a le discuta.
Astfel, în lumea morală totul este clasat, coordonat,
prevăzut, hotărât dinainte; în lumea politică, totul este agitat,
contestat, incert. În prima, ascultare pasivă, deşi de
bunăvoie; în a doua, independenţă, nesocotirea experienţei şi
ostilitate faţă de orice autoritate.
Departe de a-şi dăuna una alteia, aceste două tendinţe, în
aparenţă atât de opuse, se manifestă în consens şi par a se
sprijini reciproc.
Religia vede în libertatea civilă un exerciţiu nobil al
facultăţilor omeneşti; în lumea politică, un tărâm pe care
Creatorul l-a lăsat în seama eforturilor inteligenţei. Liberă şi
puternică în sfera ei, satisfăcută de locul ce-i este rezervat, ea
ştie că autoritatea ei este cu atât mai solidă cu cât domneşte
numai prin propriile ei forţe şi domină inimile fără niciun alt
sprijin.
Libertatea vede în religie tovarăşa ei de lupte şi triumfuri,
leagănul copilăriei ei, sorgintea divină a drepturilor ei.
Consideră că religia salvgardează moravurile şi că moravurile
106
garantează legile şi sunt chezăşia propriei ei dăinuiri. (F)
[Ducând omul de mână, ambele îi îndrumă paşii şi îi arată
calea prin deşert.]

CAUZELE UNOR PARTICULARITĂŢI PE CARE LE


PREZINTĂ LEGILE ŞI CUTUMELE ANGLO-AMERICANILOR

Câteva rămăşiţe ale unor instituţii aristocratice în sânul celei


mai depline democraţii. – De ce? Trebuie să deosebim cu grijă ce
este de origine puritană şi ce este de origine engleză.

Cititorul nu trebuie să tragă din cele ce preced concluzii


prea generale şi prea absolute. Condiţia socială, religia şi
moravurile primilor emigranţi au avut fără îndoială o imensă
înrâurire asupra destinului noii lor patrii. Cu toate acestea,
nu a depins de ei să înfiinţeze o societate al cărei punct de
plecare să fie numai în ei înşişi, nimănui nu-i este cu putinţă
să se desprindă cu totul de trecut; li s-a întâmplat să
amestece, fie deliberat, fie fără a-şi da seama, propriile idei şi
obiceiuri cu alte obiceiuri şi alte idei, datorate educaţiei lor
sau tradiţiilor naţionale ale ţării lor.
Prin urmare, dacă voim să-i cunoaştem pe anglo-
americanii din zilele noastre şi să ne facem o părere despre
ei, trebuie să deosebim cu grijă ce este de origine puritană şi
ce este de origine engleză.
În Statele Unite întâlnim adesea legi sau cutume care
contrastează cu tot ce le înconjoară. Aceste legi par să fi fost
redactate într-un spirit opus spiritului precumpănitor al
legislaţiei americane; aceste moravuri par contrare stării
sociale în ansamblul ei. Dacă aceste colonii engleze ar fi luat
fiinţă într-un secol de întunecime sau dacă originea lor s-ar
pierde de pe acum în negura timpurilor, problema ar fi
insolubilă.
Pentru a-mi face înţeles gândul, voi da un singur exemplu.
Legislaţia civilă şi cea penală a americanilor nu cunoaşte
107
decât două modalităţi de acţiune: închisoarea sau cauţiunea.
Cel dintâi demers al unei proceduri constă în a obţine
cauţiunea inculpatului sau, dacă refuză, în a dispune
încarcerarea lui; validitatea încadrării legale sau gravitatea
învinuirilor se discută după aceea.
Este evident că o astfel de legislaţie este îndreptată
împotriva omului sărac, favorizându-l numai pe cel bogat.
Cel sărac nu poate întotdeauna să facă rost de cauţiune,
nici chiar într-o culpă civilă şi dacă este nevoit să aştepte la
închisoare până se face dreptate, inactivitatea lui forţată îl
aduce curând într-o stare de mizerie.
Dimpotrivă, cel bogat reuşeşte întotdeauna să evite
încarcerarea în cauze civile; mai mult decât atât, dacă a
comis un delict, se sustrage uşor pedepsei ce i se cuvine:
după ce depune cauţiunea, dispare. Prin urmare, se poate
spune că, în ce-l priveşte, toate sancţiunile prevăzute de lege
se reduc la amenzi61. Ce poate fi mai aristocratic decât o
asemenea legislaţie?
Totuşi, în America, săracii sunt cei care au cuvântul
hotărâtor şi de obicei îşi rezervă cele mai mari avantaje ale
societăţii.
Explicaţia acestui fenomen trebuie căutată în Anglia: legile
pe care le-am amintit sunt engleze 62. Americanii nu le-au
modificat, în ciuda faptului că ele repugnă întregii legislaţii
şi, în general, vederilor lor.
Lucrurile pe care un popor le modifică cel mai puţin sunt
în primul rând obiceiurile iar apoi legislaţia civilă. Singurii
familiarizaţi cu legile civile sunt juriştii, adică cei direct
interesaţi în menţinerea lor, aşa cum sunt, bune sau proaste,
tocmai pentru că ei le cunosc. Grosul naţiunii abia dacă are
cunoştinţă de ele; le văd în acţiune doar în cazuri particulare,
le sesizează doar anevoie tendinţa şi li se supun fără să
reflecteze.

61
Există desigur crime pentru care nu se acordă cauţiune, dar ele sunt
în număr foarte mic.
62
Vezi Blackstone, Commentaries on the Laws of England, şi Delolme,
The Constitution of England, Cartea I, cap. X.
108
Am dat un singur exemplu, dar aş fi putut semnala multe
altele.
Tabloul pe care îl prezintă societatea americană este, dacă
mă pot exprima astfel, acoperit cu un strat de democraţie, de
sub care vedem cum răzbat, în răstimpuri, vechile culori ale
aristocraţiei.

109
Capitolul III.
STAREA SOCIALĂ A ANGLO-AMERICANILOR

[Definiţia cuvintelor stare socială.


Mă voi referi atât de des la starea socială a anglo-
americanilor încât este necesar să precizez de la început ce
înţeleg prin cuvintele stare socială.
După mine, starea socială reprezintă condiţiile materiale şi
intelectuale ale unui popor într-o anumită epocă.]
în mod obişnuit, starea socială este produsul unui fapt,
uneori al legilor, de cele mai multe ori ale acestor două cauze
îmbinate; dar odată ce există, poate fi ea însăşi considerată
cauza iniţială a majorităţii legilor, cutumelor şi ideilor care
ordonează comportamentul naţiunilor: ceea ce nu este
produs de ea, este modificat de ea.
Pentru a cunoaşte legislaţia şi moravurile unui popor,
trebuie, aşadar, să începem prin a studia starea lui socială.

TRĂSĂTURA FRAPANTĂ A STĂRII SOCIALE A ANGLO-


AMERICANILOR ESTE ACEEA DE A FI ESENŢIALMENTE
DEMOCRATICĂ

Primii emigranţi din Noua Anglie. – Egali între ei. – Legi


aristocratice introduse în Sud. – Epoca revoluţiei. – Modificarea legilor
succesorale. – Efectele produse de această modificare. – Egalitate
împinsă până la ultimele ei limite în noile state din Vest. – Egalitate
între inteligenţe.

Cu privire la starea socială a anglo-americanilor s-ar putea


face câteva constatări importante, însă este una care
precumpăneşte în raport cu toate celelalte.
110
Starea socială a anglo-americanilor este eminamente
democratică. Aceasta a fost caracteristica ei încă de la
apariţia coloniilor; şi este şi mai pronunţată în zilele noastre.
Am spus în capitolul precedent că între emigranţii veniţi să
se stabilească pe ţărmurile Noii Anglii domnea o foarte mare
egalitate. Germenul însuşi al aristocraţiei nu a fost niciodată
adus în această parte a Uniunii.
Aici nu a putut fi recunoscut decât prestigiul intelectual.
Poporul s-a deprins să respecte unele nume, ca simboluri ale
cunoaşterii şi ale virtuţilor. Cuvântul câtorva cetăţeni a
dobândit asupra lui o autoritate, care poate ar fi fost
denumită aristocratică, pe bună dreptate, dacă ar fi putut fi
transmisă invariabil din tată în fiu.
Aşa stăteau lucrurile la est de Hudson; la sud-est de acest
fluviu şi coborând până în Florida, situaţia era alta.
În cele mai multe state aflate la sud-vest de Hudson
veniseră să se stabilească latifundiari englezi. Fuseseră
importate principiile aristocratice şi, odată cu ele, legile
engleze privitoare la succesiuni. Am expus motivele care
împiedicau ca în America să se poată constitui vreodată o
aristocraţie puternică. Deşi prezente şi la sud-vest de
Hudson, aceste motive erau mai slab resimţite decât la est de
fluviu. În sud, un singur om putea să cultive cu ajutorul
sclavilor o mare suprafaţă de pământ. Aşa încât, în această
parte a continentului, existau latifundiari bogaţi; însă
influenţa lor nu era tocmai aristocratică, în accepţia
europeană, de vreme ce nu posedau niciun privilegiu, iar
cultivarea pământului de către sclavi nu le procura arendaşi,
prin urmare nici statutul de protectori. Marii proprietari din
ţinutul de la sud de Hudson alcătuiau totuşi o clasă
superioară, cu idei şi gusturi proprii, care concentra în
general înăuntrul ei activitatea politică. Era un fel de
aristocraţie ce se deosebea în mică măsură de masa
poporului, ale cărui pasiuni şi interese le îmbrăţişa fără
dificultate, nestârnind nici dragoste, nici ură; pe scurt,
şubredă şi neviabilă. Aceasta a fost clasa care şi-a asumat
conducerea insurecţiei în Sud: revoluţia din America îi
111
datorează oamenii ei cei mai de seamă.
La vremea aceea, întreaga societate a fost zdruncinată;
poporul, în numele căruia fusese purtată lupta, poporul,
devenit o forţă, a simţit dorinţa de a acţiona direct, el însuşi;
s-au trezit instinctele democratice; zdrobind jugul metropolei,
oamenii au prins gust de orice fel de independenţă; puţin
câte puţin, influenţele individuale au încetat să se mai facă
simţite; obiceiurile, ca şi legile au început să se îndrepte,
împreună, spre acelaşi ţel.
Dar legea succesorală a fost cea datorită căreia egalitatea a
făcut ultimul ei pas.
Mă surprinde faptul că publiciştii, atât cei vechi, cât şi cei
moderni, nu au atribuit legilor privitoare la succesiuni 63 o
înrâurire mai mare în desfăşurarea treburilor omeneşti.
Adevărat, aceste legi ţin de ordinea civilă; s-ar cuveni însă ca
ele să fie plasate în fruntea tuturor instituţiilor politice, căci
influenţează într-o măsură surprinzătoare starea socială a
popoarelor, legile politice nefiind decât expresia acesteia din
urmă. În plus, ele acţionează asupra societăţii într-un mod
sigur şi uniform: cuprind, într-o oarecare măsură, generaţiile
încă înainte ca ele să se fi născut. Prin intermediul lor, omul
este înzestrat cu o putere aproape divină asupra viitorului
semenilor săi. Legiuitorul reglementează o dată succesiunea
cetăţenilor şi pe urmă se odihneşte secole în şir; o dată opera
sa pusă în mişcare, îşi poate lua mâna de pe ea: maşina
acţionează prin forţe proprii şi se îndreaptă ca de la sine spre
un ţel dinainte stabilit. Constituită într-un fel anumit,
reuneşte, concentrează, grupează proprietatea şi curând
după aceea şi puterea în jurul unei anumite persoane,
63
Prin legi succesorale înţeleg toate acele legi care au drept scop să
reglementeze soarta bunurilor după decesul proprietarului. Legea
privitoare la substituţii se numără printre ele; este adevărat că din ea
rezultă şi împiedicarea proprietarului de a dispune de bunurile sale
înainte de moarte; însă ea nu-i impune obligaţia de a le conserva decât în
scopul de a le face să parvină intacte moştenitorului său. Ţelul principal
al legii privitoare la substituţii este deci acela de a reglementa soarta
bunurilor după moartea proprietarului. Restul se referă la mijloacele
folosite de lege.
112
făcând ca aristocraţia să ţâşnească, într-un anume fel, din
pământ. Călăuzită de alte principii şi îndrumată pe altă cale,
acţiunea ei este şi mai rapidă; divide, împarte, dispersează
bunurile şi puterea; atunci se întâmplă ca uneori rapiditatea
acţiunii ei se sperie; în lipsa oricărei speranţe de a-i opri
înaintarea, se încearcă cel puţin de a se crea în calea ei
dificultăţi şi obstacole; se vrea contrabalansarea acţiunii ei
prin eforturi opuse: încercări zadarnice! ea striveşte sau face
ţăndări tot ce se nimereşte în drumul ei, se ridică şi recade
neîncetat pe pământ, până când acesta nu se mai arată
ochilor decât în chip de pulbere mişcătoare şi impalpabilă pe
care se instalează democraţia.
Atunci când legea succesiunilor permite şi, cu atât mai
mult, când ordonă partajul egal al bunurilor tatălui între toţi
copiii, efectele ei sunt de două feluri; este necesar să le
diferenţiem cu grijă, deşi scopul către care tind este acelaşi.
În virtutea legii succesiunilor, moartea fiecărui proprietar
aduce cu sine o revoluţie în proprietate, nu numai că
bunurile îşi schimbă stăpânul, ci, ca să spunem aşa, îşi
schimbă şi natura; se fragmentează neîncetat în părţi din ce
în ce mai mici. Generaţiile sărăcesc pe măsură ce se succed.
Acesta este efectul direct, oarecum material, al legii. În
ţările în care legislaţia stabileşte partajul egal, bunurile şi în
special averile funciare trebuie, prin urmare, să aibă tendinţa
permanentă de a se micşora. Totuşi, dacă legea ar fi lăsată în
voia propriilor forţe, efectele acestei legislaţii ar fi resimţite
abia după un timp oarecare; căci ajunge ca familia să nu se
compună din mai mult decât doi copii (şi se pare că într-o
ţară populată, aşa cum este Franţa, media este de numai
trei), pentru ca aceştia, împărţind între ei averea tatălui şi a
mamei, să nu fie mai săraci decât fiecare dintre părinţii lor în
parte.
Legea partajului egal nu influenţează însă numai soarta
bunurilor, ea acţionează şi asupra sufletului proprietarilor şi
apelează la pasiunile lor.
Efectele ei indirecte sunt cele care distrug rapid marile
averi şi mai cu seamă marile domenii.
113
La popoarele la care legea succesiunilor se bazează pe
dreptul de primogenitură, posesiunile teritoriale trec de cele
mai multe ori din generaţie în generaţie fără a se divide. De
aici rezultă că spiritul de familie se concretizează oarecum în
pământ. Familia reprezintă pământul, pământul reprezintă
familia; îi perpetuează numele, originea, gloria, puterea,
virtuţile. Este un martor nepieritor al trecutului şi o chezăşie
preţioasă a existenţei în viitor.
Atunci când legea succesiunilor statorniceşte partajul egal,
ea distruge legătura intimă dintre spiritul de familie şi
păstrarea pământului; pământul încetează de a mai
reprezenta familia; căci, urmând inevitabil să fie împărţit
după o generaţie sau două, este evident că se va reduce
neîncetat şi va sfârşi prin a dispărea cu totul. Fiii unui mare
proprietar funciar, dacă sunt puţini la număr sau dacă
destinul le este prielnic, pot să păstreze speranţa de a nu fi
mai puţin bogaţi decât părintele lor, nu însă şi aceea de a
poseda aceleaşi bunuri ca el; bogăţia lor se va compune în
mod necesar din alte elemente decât a lui.
Or, din momentul în care li se ia proprietarilor funciari un
mare interes afectiv, de amintiri, de orgoliu şi de ambiţie de a
păstra pământul, există certitudinea că, mai curând sau mai
târziu, îl vor vinde; deoarece sunt foarte interesaţi pecuniar
în a-l vinde, capitalurile mobiliare producând beneficii
superioare celorlalte şi putând fi mai lesne folosite pentru
satisfacerea unor pofte de moment.
O dată divizate, marile proprietăţi funciare nu se mai
reconstituie căci, păstrând proporţiile, micul proprietar
obţine de pe ogorul lui 64 un venit mai mare decât marele
proprietar de pe al său; în consecinţă îl vinde şi la un preţ
mai ridicat. Astfel, calculele economice care l-au determinat
pe omul bogat să vândă proprietăţi întinse îl vor opri, cu şi
mai multă îndreptăţire, să cumpere proprietăţi mici pentru a
reconstitui din ele altele mari.
64
Nu vreau să spun că micul proprietar îl cultivă mai bine, o face însă
cu mai multă râvnă şi grijă şi compensează prin muncă ceea ce îi lipseşte
sub raportul iscusinţei.
114
Ceea ce numim spiritul de familie se bazează deseori pe o
iluzie a egoismului individual. Este încercarea de a se
perpetua şi a se imortaliza oarecum în strănepoţi. Acolo unde
sfârşeşte spiritul de familie, egoismul individual reintră în
realitatea predispoziţiilor sale. Familia nemaifiind prezentă în
minte decât ca ceva vag, nedefinit, incert, fiecare se
concentrează în comoditatea prezentului: omul se gândeşte
cum să rostuiască generaţia următoare, şi atâta tot.
Prin urmare, nu se încearcă perpetuarea propriei familii
sau, cel puţin, se încearcă perpetuarea ei prin alte mijloace
decât prin proprietatea funciară.
Aşadar, legea succesorală nu numai că face anevoioasă
păstrarea intactă de către familii a domeniilor pe care le
posedă, ci le şi răpeşte dorinţa de a încerca acest lucru,
antrenându-le oarecum să colaboreze cu ea la propria ruină.
Legea partajului egal procedează pe două căi: acţionând
asupra obiectului, acţionează asupra omului; acţionând
asupra omului, ajunge la obiect.
În ambele feluri, ea izbuteşte să atace în adâncime
proprietatea funciară şi să ducă la dispariţia rapidă atât a
familiilor, cât şi a averilor65.
Fără îndoială, nu noi, francezii secolului al XIX-lea,
martori zi de zi ai schimbărilor politice şi sociale generate de

65
Pământul fiind proprietatea cea mai temeinică, se găsesc din când
în când oameni bogaţi dispuşi la mari sacrificii pentru a-1 cumpăra şi
gata să piardă o parte considerabilă din venitul lor pentru a asigura
restul. Dar acestea sunt cazuri accidentale. In mod obişnuit, dragostea de
proprietatea imobiliară mai poate fi întâlnită doar la cei săraci. Micul
proprietar funciar, care este mai puţin luminat, are mai puţină imaginaţie
şi mai puţină pasiune decât marele proprietar, este stăpânit în general
doar de dorinţa de a-şi mări domeniul şi se întâmplă deseori ca
succesiunile, căsătoriile sau sorţii comerţului să-i ofere treptat mijloacele
de a o face.
Alături de tendinţa care îi determină pe oameni să fragmenteze
pământul, există, prin urmare, o alta, care îi îndeamnă să-l adune la un
loc. Suficientă pentru a împiedica fărâmiţarea la nesfârşit a proprietăţilor,
această tendinţă nu este îndeajuns de puternică pentru a crea mari averi
funciare şi, cu atât mai puţin, pentru a le păstra în sânul aceloraşi
familii.
115
legea succesiunilor, suntem cei mai indicaţi să punem la
îndoială puterea ei. O vedem în fiece zi străbătând fără
încetare, când într-un sens, când în altul, ţara noastră,
distrugând în calea ei pereţii locuinţelor noastre şi
răsturnând îngrăditurile câmpurilor noastre. Însă, dacă la
noi legea cu privire la succesiuni a apucat să facă multe
lucruri, mai are încă multe de înfăptuit. Amintirile noastre,
opiniile noastre şi obişnuinţele noastre îi opun obstacole
puternice.
În Statele Unite, opera ei destructivă este aproape
încheiată. Acolo pot fi studiate rezultatele ei principale.
Legislaţia engleză referitoare la transmiterea bunurilor a
fost abolită în mai toate statele în perioada primei revoluţii.
Legea privitoare la substituţii a fost modificată în aşa fel
încât să nu stânjenească decât într-un mod imperceptibil
libera circulaţie a bunurilor. (G)
Prima generaţie a trecut; pământurile au început să fie
divizate. Cu timpul, procesul s-a accelerat tot aşa cum o
piatră azvârlită din vârful unui turn va cădea cu atât mai
repede, cu cât acesta va fi mai înalt. Astăzi, după trecerea a
numai şaizeci de ani, aspectul societăţii este de
nerecunoscut; familiile marilor proprietari funciari au fost
aproape toate absorbite în masa comună. În statul New York,
unde erau foarte numeroase, două abia dacă mai rezistă la
marginea abisului care se pregăteşte să le înghită. Astăzi, fiii
acestor cetăţeni bogaţi sunt comercianţi, avocaţi, medici.
Majoritatea au decăzut în cea mai deplină obscuritate. Până
şi ultima urmă a rangurilor şi distincţiilor ereditare este
ştearsă; legea succesiunilor a trecut peste tot cu tăvălugul ei.
Nu că în Statele Unite nu ar exista, ca în alte locuri,
oameni bogaţi, chiar nu cunosc altă ţară unde dragostea de
bani să ocupe un loc mai mare în inima omului şi unde să se
profeseze un dispreţ mai profund faţă de teoria permanentei
egalităţi a bunurilor. Însă averea circulă acolo cu o rapiditate
de necrezut şi experienţa ne învaţă că se întâmplă arareori ca
două generaţii să se bucure de avantajele ei.
Oricât de sugestiv l-am considera, acest tablou nu oferă
116
deocamdată decât o idee incompletă despre cele ce se petrec
în noile state din vest şi sud-vest.
La sfârşitul secolului trecut, nişte aventurieri cutezători au
început să pătrundă în valea fluviului Mississippi. A fost ca o
nouă descoperire a Americii; curând grosul emigranţilor s-a
îndreptat într-acolo; atunci au răsărit brusc din deşert
societăţi necunoscute. State, care cu puţini ani în urmă nici
nu aveau încă nume, au început să figureze în sânul Uniunii
americane. Democraţia ajunsă la ultima ei limită poate fi
observată în Vest. În aceste state, oarecum improvizate de
soartă, locuitorii s-au instalat abia de ieri pe pământul ce-l
ocupă. Abia dacă se cunosc între ei şi niciunul nu cunoaşte
biografia vecinului său celui mai apropiat. Aşadar, în această
parte a continentului american, populaţia scapă nu numai
influenţei marilor nume şi marilor averi, ci şi a acelei
aristocraţii naturale care decurge din cunoştinţe şi din
virtute. Acolo nimeni nu exercită acea autoritate demnă de
respect pe care oamenii o acordă amintirii unei vieţi pe care
au văzut-o dedicându-se binelui pe tot parcursul ei. Noile
state din Vest au de pe acum locuitori; dar societate încă nu.
Însă nu numai şansele sunt egale în America; până la un
anumit punct, egalitatea se extinde chiar şi asupra
inteligenţelor.
Nu cred să existe altă ţară pe lume unde, proporţional cu
populaţia, să întâlnim atât de puţini ignoranţi şi atât de
puţini învăţaţi decât în Statele Unite.
Învăţământul primar este acolo accesibil tuturor;
învăţământul superior nu este accesibil aproape nimănui.
Faptul e lesne de înţeles, fiind, ca să spunem aşa,
rezultatul necesar al celor expuse de noi mai sus.
Mai toţi americanii trăiesc în bunăstare; ceea ce înseamnă
că sunt în măsură să-şi asigure dobândirea primelor
elemente de cunoştinţe umane.
În America, bogaţii sunt puţini la număr; prin urmare, mai
toţi americanii sunt nevoiţi să exercite o profesiune. Însă
orice profesiune necesită o ucenicie. Ceea ce înseamnă că
americanii nu pot rezerva cultivării generale a inteligenţei
117
decât primii ani de viaţă: la vârsta de cincisprezece ani, ei se
angajează într-o carieră; de cele mai multe ori educaţia lor se
încheie deci în momentul când a noastră începe. Dacă ea se
continuă dincolo de acest moment, este orientată numai spre
o materie specială şi lucrativă; studiază o ştiinţă aşa cum ar
alege o meserie şi reţin doar aplicările a căror utilitate este
recunoscută în prezent.
În America, majoritatea bogaţilor au început prin a fi
săraci; aproape toţi cei care nu lucrează au fost în tinereţe
oameni ocupaţi, de unde rezultă că, atunci când ar putea
avea interes pentru studiu, nu au răgazul necesar, iar atunci
când dispun de acest răgaz, nu mai nutresc interes.
Aşadar, în America nu există o clasă în sânul căreia
înclinaţia pentru plăcerile de natură intelectuală să se
transmită ereditar odată cu bunăstarea şi răgazul de a se
dărui unor activităţi intelectuale faţă de care au tot respectul.
Tocmai de aceea lipsesc atât voinţa, cât şi capacitatea de a
se consacra unor astfel de preocupări.
Pe tărâmul ştiinţelor umaniste s-a încetăţenit în America
un anumit nivel mediu. Toate spiritele s-au apropiat de el,
unii înălţându-se, alţii coborând.
Există deci o imensă mulţime de indivizi care posedă
aproximativ acelaşi număr de cunoştinţe în materie de
religie, de istorie, de ştiinţă, de economie politică, legislaţie şi
administraţie.
Inegalitatea intelectuală a fost lăsată direct de Dumnezeu
iar omului nu-i stă în putinţă să împiedice ca ea să reapară
mereu.
Din cele spuse mai sus rezultă însă cel puţin că
inteligenţele, deşi rămânând inegale, potrivit voinţei
Creatorului, au la dispoziţia lor mijloace egale.
Prin urmare, în zilele noastre, în America, elementul
aristocratic, întotdeauna slab încă de la apariţia sa, este dacă
nu distrus, în orice caz atât de vlăguit, încât cu greu i se
poate atribui vreo influenţă în ce priveşte mersul treburilor.
Dimpotrivă, timpul, evenimentele şi legile au făcut ca în
acest domeniu elementul democratic să devină nu doar
118
preponderent, ci, am putea spune, unic. Nu se întrevede
nicio influenţă de familie, nici de grup; de multe ori nu poate
fi descoperită nici măcar o influenţă individuală, cât de cât
durabilă.
America prezintă deci, sub raportul stării sale sociale, un
fenomen din cele mai ciudate. Acolo, oamenii se dovedesc a fi
mai egali în ce priveşte şansa şi inteligenţa lor sau, altfel
spus, mai deopotrivă de puternici decât în orice altă ţară din
lume şi decât în orice secol a cărui amintire s-a păstrat în
istorie.

CONSECINŢE POLITICE ALE STĂRII SOCIALE A ANGLO-


AMERICANILOR

Consecinţele politice ale unei astfel de stări sociale pot fi


deduse uşor.
Este imposibil să nu înţelegi că egalitatea va sfârşi prin a
pătrunde în lumea politică, aşa cum a făcut-o în alte
domenii. Este de neconceput ca oamenii să fie veşnic inegali
între ei într-o singură privinţă, şi egali în toate celelalte; prin
urmare, după un timp previzibil, vor ajunge să fie egali în
toate privinţele.
Or, nu cunosc decât două modalităţi de a înscăuna
egalitatea în lumea politică: trebuie să fie acordate drepturi
fiecărui cetăţean sau să nu fie acordate nimănui şi în afară
de guvernarea Statelor Unite nu văd nimic mai democratic
decât împărăţia Domnului.
Pentru popoarele care au ajuns la aceeaşi stare socială ca
anglo-americanii este deci foarte dificil să distingă un termen
mediu între suveranitatea tuturor adică a poporului şi
puterea absolută a unui singur om adică a regelui.
Să nu ne ferim să recunoaştem că starea socială pe care
am descris-o în cele ce preced se pretează deopotrivă de uşor
atât uneia, cât şi alteia din aceste două consecinţe.
Există într-adevăr o pasiune virilă şi legitimă pentru
119
egalitate, care stârneşte în toţi oamenii dorinţa de a fi
puternici şi stimaţi. Este o pasiune care tinde să-i înalţe pe
cei mici până la nivelul celor mari; dar inima omenească
poartă în sine şi o înclinaţie neînfrânată pentru egalitate,
care îi îndeamnă pe cei slabi să voiască a-i atrage pe cei
puternici până la nivelul lor şi constrânge pe oameni să
prefere egalitatea în servitute inegalităţii în libertate. Nu că
popoarele a căror stare socială este democratică ar dispreţui
în mod firesc libertatea; ele au dimpotrivă o atracţie
instinctivă pentru ea; însă libertatea nu constituie obiectul
principal şi permanent al dorinţelor lor; lucrul pentru care
nutresc o dragoste eternă este egalitatea; se avântă spre
libertate dintr-un impuls şi prin eforturi subite şi, dacă nu
ating ţinta, se resemnează; însă, în lipsa egalităţii, nimic nu îi
poate mulţumi, şi ar fi dispuşi mai curând să piară, decât să
o piardă.
Pe de altă parte, când toţi cetăţenii sunt mai mult sau mai
puţin egali, începe să le fie greu să-şi apere independenţa de
agresiunile puterii. Niciunul dintre ei nefiind atunci
îndeajuns de puternic pentru a lupta de unul singur cu
şanse de reuşită, numai unirea forţelor tuturor este în
măsură să garanteze libertatea. Or, o astfel de unire nu se
întâlneşte întotdeauna.
Din aceeaşi stare socială popoarele pot, aşadar, trage două
mari consecinţe politice: aceste consecinţe diferă imens una
de alta, însă ambele provin din acelaşi fapt.
Anglo-americanii au fost primii care au trebuit să facă faţă
alternativei redutabile, descrise de mine mai sus; au avut
destul noroc pentru a evita puterea absolută.
Circumstanţele, originea, cunoştinţele şi mai cu seamă
moravurile le-au permis să întemeieze şi să menţină
suveranitatea poporului.

120
Capitolul IV.
DESPRE PRINCIPIUL SUVERANITĂŢII
POPORULUI ÎN AMERICA

Domină întreaga societate americană. – Aplicarea lui de către


americani încă înainte de revoluţia lor. – Dezvoltarea căpătată
datorită acestei revoluţii. – Reducerea treptată şi de nestăvilit a
censului.

Când vrem să vorbim despre legile politice ale Statelor


Unite, trebuie să începem întotdeauna cu principiul
suveranităţii poporului.
Principiul suveranităţii poporului, totdeauna mai mult sau
mai puţin prezent la temelia mai tuturor instituţiilor umane,
rămâne de obicei ca şi îngropat acolo. Ne supunem lui fără a
recunoaşte că o facem sau, dacă se întâmplă să fie scos
pentru o clipă la lumină, ne grăbim să-l cufundăm din nou în
bezna sanctuarului.
Voinţa naţională este una din locuţiunile de care intriganţii
din toate timpurile şi despoţii din toate epocile au abuzat cel
mai mult. După unii, expresia ei ar consta în sufragiile
cumpărate de câţiva agenţi ai puterii; după alţii, în voturile
unei minorităţi interesate sau temătoare; unii au descoperit-o
gata formulată în tăcerea popoarelor şi au crezut că din
simplul fapt al supunerii decurgea pentru ei dreptul de a
comanda.
În America, principiul suveranităţii poporului nu este
tăinuit sau inoperant, ca în cazul altor naţiuni o faţadă
deşartă şi un principiu mincinos ca la altele; este un fapt
legal şi atotputernic, care guvernează întreaga societate; care
se întinde liber şi ajunge fără obstacole la ultimele sale
consecinţe; este recunoscut prin moravuri şi proclamat prin
legi; se dezvoltă în mod liber şi ajunge până la consecinţele
121
sale ultime fără a întâmpina obstacole în calea sa.
Dacă există în lume o singură ţară unde se poate nutri
speranţa ca dogma suveranităţii poporului să fie preţuită la
adevărata ei valoare, unde să poată fi studiat felul în care
este aplicată în treburile societăţii şi să poată fi cântărite
avantajele şi riscurile ei, acea ţară este cu siguranţă America.
Am mai spus că principiul suveranităţii poporului fusese,
de la bun început, principiul generator al majorităţii
coloniilor engleze din America.
Mai lipsea totuşi foarte mult pentru ca, în acea perioadă, el
să se impună în guvernarea societăţii, aşa cum o face în
zilele noastre.
Două obstacole, unul de natură externă, altul de natură
internă, încetineau înaintarea lui năvalnică.
Nu putea să-şi croiască drum făţiş pe tărâmul legilor,
deoarece coloniile mai erau încă obligate să asculte de
metropolă; era deci nevoit să se ascundă în adunările din
provincii şi mai ales în comună. Acolo, în secret, câştiga el
teren.
Societatea americană de atunci încă nu era pregătită să-l
adopte cu toate consecinţele lui. Cum am arătat în capitolul
precedent, nivelul cunoştinţelor în Noua Anglie şi bogăţiile la
sud de Hudson au avut, timp îndelungat, un fel de influenţă
aristocratică: se tindea să se restrângă exercitarea puterilor
sociale în mâinile unui număr mic de persoane. Funcţionarii
publici nu erau nici pe departe aleşi şi nici toţi cetăţenii,
alegători. Dreptul electoral cunoştea pretutindeni anumite
îngrădiri şi era subordonat existenţei unui cens. Acesta era
foarte mic în Nord şi mult mai mare în Sud.
A izbucnit revoluţia în America. Principiul suveranităţii
poporului a ieşit din comună şi a preluat conducerea ţării;
toate clasele s-au implicat în cauza lui; oamenii au combătut
şi au triumfat în numele ei; a devenit legea legilor.
O transformare aproape la fel de rapidă s-a petrecut în
interiorul societăţii. Legea succesorală a dat lovitura de graţie
influenţelor locale.
Când acest efect al legilor şi al revoluţiilor a început să
122
devină evident pentru toţi, victoria se pronunţase deja în mod
irevocabil în favoarea democraţiei. În fapt, deţinea puterea.
Nici nu mai era permis să lupţi împotriva ei. Clasele sus-puse
s-au plecat deci fără a crâcni şi fără luptă unui rău devenit
inevitabil. S-a petrecut cu ele ce li se întâmplă de obicei
puterilor care se prăbuşesc: egoismul individual a pus
stăpânire pe cei ce făceau parte din ele; de vreme ce nu mai
era posibil să i se smulgă poporului puterea şi cum nici nu
detestau îndeajuns mulţimea, ca să le facă plăcere să o
înfrunte, nu s-au mai gândit decât să-i câştige cu orice preţ
bunăvoinţa. Drept urmare, oamenii care s-au întrecut în a
vota legile cele mai democratice au fost chiar cei ale căror
interese erau cele mai lezate de ele. Procedând astfel, clasele
sus-puse nu au stârnit împotriva lor pasiunile populare; au
grăbit chiar ele triumful noii ordini. Astfel, ciudat lucru!
elanul democratic s-a dovedit cu atât mai de nestăvilit în
statele unde aristocraţia avea rădăcini mai numeroase.
Statul Maryland, care fusese înfiinţat de mari nobili, a
proclamat cel dintâi votul universal 66 şi a introdus în
ansamblul administraţiei sale formele cele mai democratice.
Când un popor începe să modifice censul electoral se poate
prevedea că, mai curând sau mai târziu, va ajunge să-l
desfiinţeze cu totul. Este una din regulile cele mai constante
care domnesc în societate. Pe măsură ce lărgim sfera
drepturilor electorale, simţim nevoia de a o lărgi şi mai mul;
căci după fiecare nouă concesie, forţele democraţiei sporesc
şi odată cu noua ei putere cresc şi exigenţele ei. Aşa a fost în
istoria Romei, când pacea a fost cumpărată cu preţul ei în
aur. Ambiţia celor lăsaţi sub cens este întărâtată
proporţional cu marele număr al celor care se află deasupra
lui. Excepţia devine în fine regulă; concesiile se succed fără
întrerupere şi nu mai intervine nicio oprire până când nu se
ajunge la sufragiul universal.
În zilele noastre, principiul suveranităţii poporului a
dobândit în Statele Unite o dezvoltare practic inimaginabilă.
S-a desprins de toate acele ficţiuni cu care oamenii au avut
66
Amendamente aduse Constituţiei statului Maryland în 1801 şi 1809.
123
grijă să-l înconjoare în alte ţări; constatăm că îmbracă
succesiv toate formele, potrivit necesităţilor, de la caz la caz.
Uneori, tot poporul laolaltă face legile ca în Atena, alteori
câţiva deputaţi, ei înşişi produsul votului universal,
reprezintă poporul şi acţionează în numele lui, sub
supravegherea lui aproape nemijlocită.
În unele ţări, o putere aflată, ca să spunem aşa, în afara
corpului social îl influenţează şi îl sileşte să o apuce pe o
anumită cale.
În alte ţări, forţa este divizată, aflându-se în acelaşi timp în
societate şi în afara ei. Nimic asemănător nu se observă în
Statele Unite; acolo, societatea acţionează prin ea însăşi şi
asupra ei înseşi. Nu există putere decât înăuntrul ei; aproape
că nici nu întâlneşti pe cineva care să cuteze să aibă şi mai
ales să exprime ideea de a o căuta altundeva. Poporul
participă la alcătuirea legilor prin alegerea legiuitorilor şi la
aplicarea lor prin votarea agenţilor puterii executive, se poate
afirma că el însuşi guvernează, într-atât este de slabă şi
restrânsă partea lăsată în seama administraţiei şi în aşa
măsură este administraţia conştientă de originea ei populară
şi dispusă să asculte de puterea de la care emană. Poporul
domneşte peste lumea politică americană ca Dumnezeu peste
univers. Este cauza şi ţelul tuturor lucrurilor; totul provine
de la el şi se întoarce la el. (H)

124
Capitolul V.
NECESITATEA DE A STUDIA CE SE PETRECE
ÎN FIECARE STAT ÎN PARTE ÎNAINTE DE A
VORBI DESPRE GUVERNAREA UNIUNII

Ne propunem să examinăm în capitolul ce urmează care


este, în America, forma de guvernământ bazată pe principiul
suveranităţii poporului; de ce mijloace de acţiune dispune,
care sunt neajunsurile, avantajele şi riscurile ei.
Întâmpinăm o primă dificultate: Statele Unite au o
structură complexă: observăm înăuntrul lor două societăţi
distincte, care, dacă îmi este îngăduit să mă exprim astfel, se
îmbucă una în alta; vedem două guverne întru totul separate
şi aproape independente: unul, obişnuit şi nedefinit, care
satisface nevoile de fiece zi ale societăţii, celălalt, excepţional
şi circumscris, care nu se referă decât la anumite interese de
ordin general. Pe scurt, sunt douăzeci şi patru de mici
naţiuni suverane care laolaltă alcătuiesc marele corp al
Uniunii.
A examina Uniunea înainte de a studia Statul ar însemna
să ne angajăm pe un drum presărat cu obstacole. Forma
guvernului federal în Statele Unite a fost ultima apărută; ea
nu a constat decât într-o modificare a republicii, într-un
rezumat al principiilor politice prezente în societate înaintea
ei şi care subzistau acolo independent de ea. De altfel, aşa
cum am spus mai înainte, guvernul federal este o excepţie;
regula comună constă în guvernul fiecărui stat. Autorul care
ar voi să înfăţişeze acest tablou în ansamblul lui înainte de a-
i fi arătat detaliile sale nu ar avea cum să evite impreciziile şi
repetările.
Marile principii politice după care se conduce astăzi
societatea americană s-au născut şi s-au dezvoltat în Stat; în
această privinţă nu încape nicio îndoială. Prin urmare, Statul
125
este ceea ce trebuie noi să cunoaştem pentru a putea înţelege
tot restul.
Cât priveşte configuraţia instituţiilor, toate statele care
alcătuiesc Uniunea americană în zilele noastre ni se
înfăţişează în acelaşi fel. Viaţa politică sau administrativă
este concentrată în trei centre de acţiune, care ar putea fi
asemuite cu diversele centre nervoase ce pun în mişcare
corpul omenesc.
Pe prima treaptă se află comuna, mai sus comitatul, în
sfârşit Statul.

DESPRE SISTEMUL COMUNAL ÎN AMERICA

De ce începe autorul analiza instituţiilor politice cu comuna. –


Regăsim comuna la toate popoarele. – Dificultatea de a institui şi de
a păstra libertatea comunală. – Importanţa ei. – De ce a ales autorul
organizarea comunală a Noii Anglii drept obiect principal al cercetării
sale.

Nu întâmplător încep prin a examina comuna.


Comuna este unica asociaţie care se încadrează atât de
bine în firea lucrurilor, încât oriunde există mai mulţi oameni
la un loc se constituie de la sine o comună.
Societatea comunală se regăseşte deci la toate popoarele,
indiferent de datinile şi legile lor; omul este cel care face
regatele şi creează republicile, comuna însă pare să iasă de-a
dreptul din mâna lui Dumnezeu. Dar deşi comuna există de
când există şi oameni, libertatea comunală este un lucru rar
şi fragil. Un popor poate oricând să înfiinţeze mari adunări
politice, pentru că în sânul lui se găsesc în mod curent un
număr oarecare de oameni ale căror cunoştinţe înlocuiesc,
până la un anumit punct, deprinderea treburilor publice.
Comuna este compusă din elemente rudimentare, adesea
refractare acţiunii legiuitorului. În loc să scadă, pe măsură ce
naţiunile se luminează, dificultatea de a instaura
independenţa comunelor sporeşte odată cu dobândirea de
126
cunoştinţe. O societate foarte civilizată tolerează cu greu
tentativele către o libertate comunală; este revoltată la
vederea numeroaselor ei abateri şi pierde orice speranţă de
succes încă înainte de a fi ajuns la rezultatul final al
experienţei.
Dintre toate formele de libertate, cea a comunelor, care se
stabileşte atât de anevoie, este şi cea mai expusă încălcărilor
din partea puterii. Doar cu forţele lor, instituţiile comunale
nu ar putea să se împotrivească unui guvern întreprinzător şi
puternic; pentru a se apăra cu succes, ele trebuie mai întâi
să se fi dezvoltat în toate privinţele şi să se fi contopit cu
ideile şi obiceiurile naţionale. Aşadar, atât timp cât libertatea
comunală nu a pătruns în moravuri, ea poate fi uşor
distrusă, dar ea nu poate pătrunde în moravuri decât după
ce a existat un timp îndelungat în legislaţie.
Deci, libertatea comunală se sustrage, ca să spunem aşa,
eforturilor umane. De aceea se şi întâmplă arareori ca ea să
fie înfiinţată; se naşte oarecum de la sine. Se dezvoltă
aproape în secret în sânul unei societăţi semibarbare.
Acţiunea continuă a legilor şi a moravurilor, împrejurările şi
mai cu seamă timpul sunt factorii care izbutesc să o
consolideze. Dintre toate naţiunile de pe continentul
european, se poate spune că nu există nici măcar una care
să o cunoască.
Totuşi, forţa popoarelor libere rezidă în comună. Instituţiile
comunale înseamnă pentru libertate ceea ce şcolile primare
înseamnă pentru ştiinţă; ele o pun la îndemâna poporului; îi
inoculează acestuia din urmă gustul pentru utilizarea lor
paşnică şi îl deprind să se folosească de ele. Fără instituţii
comunale, o naţiune poate să-şi formeze un guvern liber, dar
nu posedă spiritul de libertate. Pasiuni trecătoare, interese
de moment, hazardul împrejurărilor pot să-i dea formele
exterioare ale independenţei; dar mai devreme sau mai târziu
despotismul refulat înlăuntrul corpului social reapare la
suprafaţă.
Pentru ca cititorul să poată înţelege bine principiile
generale care stau la temelia organizării politice a comunei şi
127
a comitatului în Statele Unite, am considerat util să iau drept
model un anume stat; să examinez amănunţit cele ce se
petrec acolo şi după aceea să fac o rapidă trecere în revistă a
restului ţării.
Alegerea mea s-a oprit asupra unuia din statele Noii Anglii.
Comuna şi comitatul nu sunt organizate în acelaşi fel în
toată Uniunea; totuşi, se constată uşor că aproape aceleaşi
principii au prezidat la formarea ambelor pe întregul ei
teritoriu.
Or, mi s-a părut că în Noua Anglie aceste principii
beneficiaseră de progrese mai considerabile şi avuseseră
consecinţe cu bătaie mai lungă decât în orice alt loc. Ele sunt
deci, ca să spunem aşa, mai evidente acolo, putând astfel să
fie mai uşor observate de către un străin.
Instituţiile comunale ale Noii Anglii alcătuiesc un
ansamblu complet şi omogen; au o mare vechime, sunt
puternice în virtutea legilor, încă şi mai puternice în virtutea
moravurilor; exercită o influenţă considerabilă asupra întregii
societăţi.
Sunt tot atâtea temeiuri care ne îndreptăţesc să ne oprim
asupra lor.

CIRCUMSCRIEREA COMUNEI

Comuna din Noua Anglie (Township) se situează undeva la


mijloc, între cantonul şi comuna din Franţa. În general,
numără două până la trei mii de locuitori 67, deci nu este
îndeajuns de întinsă pentru ca toţi locuitorii ei să nu aibă
aproximativ aceleaşi interese; pe de altă parte, are o
populaţie îndeajuns de mare pentru ca să existe siguranţa că
în sânul ei se vor găsi întotdeauna elementele necesare unei
bune administraţii.

PUTERILE COMUNALE ÎN NOUA ANGLIE


67
În 1830, în statul Massachusetts erau 305 comune; populaţia era de
610.014 oameni, ceea ce înseamnă în medie cam 2000 de locuitori de
comună.
128
Poporul – sorgintea tuturor puterilor sociale în comună ca şi în alte
locuri. – El însuşi dezbate principalele treburi. – Nu exista consiliu
municipal. – Autoritatea comunală este în cea mai mare parte
concentrată în mâinile unor selectmen. – Cum acţionează aceştia. —
Adunarea generală a locuitorilor comunei (Town-Meeting). –
Enumerarea tuturor funcţionarilor comunali. – Funcţii obligatorii şi
retribuite.

În comună, ca peste tot, poporul este sorgintea puterilor


sociale, dar nicăieri nu îşi exercită autoritatea în mod mai
direct. În America, poporul este un stăpân căruia a trebuit să
i se facă pe plac până la ultimele limite ale posibilului.
În Noua Anglie, majoritatea acţionează prin intermediul
reprezentanţilor atunci când trebuie să se ocupe de treburile
generale ale statului. Era necesar ca lucrurile să se petreacă
astfel; însă în comună, unde acţiunea legislativă şi
administrativă este mai apropiată de cei guvernaţi, legea
reprezentării nu este admisă. Nu există consiliu municipal;
corpul electoral, după ce şi-a desemnat magistraţii, îi
dirijează el însuşi în tot ceea ce nu înseamnă aplicarea pur şi
simplu a legilor statului68.
Această stare de lucruri este atât de contrară ideilor
noastre şi atât de opusă obiceiurilor noastre, încât pentru a o
face bine înţeleasă se impune să dăm aici câteva exemple.
Cum vom vedea mai încolo, în comună funcţiile publice
sunt extrem de numeroase şi foarte împărţite; cele mai multe
atribuţii administrative sunt totuşi concentrate în mâinile
unui număr restrâns de indivizi, aleşi anual, şi care sunt
denumiţi selectmen69.

68
Nu aceleaşi reguli se aplică în cazul comunelor mari. Acestea au, în
general, un primar şi un corp municipal împărţit în două ramuri; dar
aceasta constituie o excepţie care trebuie autorizată printr-o lege. Vezi
legea din 22 februarie 1822, care reglementează autorităţile oraşului
Boston. Laws of Massachusetts, vol. II, p. 588. Aceasta este valabil în
cazul oraşelor mari. Deseori se mai întâmplă ca şi oraşele mici să fie
supuse unei administraţii speciale. In 1832, în statul New York, existau
104 comune administrate în acest fel (William's Register).
69
În comunele mici se aleg trei, în cele mai mari, nouă.
129
Legile generale ale statului au impus acestor selectmen un
anumit număr de obligaţii. Pentru a le îndeplini ei nu au
nevoie de autorizaţia celor pe care îi administrează şi nu li se
pot sustrage fără a-şi angaja răspunderea personală. Legea
statului îi însărcinează, de pildă, să întocmească în comuna
lor listele electorale; dacă omit să o facă, se fac vinovaţi de un
delict. Însă, în toate treburile care sunt lăsate în grija puterii
comunale, selectmen sunt executorii voinţelor populare, aşa
cum la noi primarul este executorul deliberărilor consiliului
municipal. Cel mai adesea, ei acţionează pe propria lor
răspundere ca persoane particulare şi doar se conformează în
practică consecinţei principiilor stabilite anterior de către
majoritate. Dar dacă vor cumva să introducă o schimbare în
ordinea stabilită sau să iniţieze o acţiune nouă, atunci ei
trebuie să apeleze la cei care i-au împuternicit iniţial. Să
presupunem că este vorba de înfiinţarea unei şcoli:
selectmen îi convoacă pe toţi alegătorii într-o zi anumită şi
într-un loc dinainte stabilit; acolo, le aduc la cunoştinţă ce
nevoie se face simţită şi îi informează asupra mijloacelor de a
o îndeplini, asupra sumei care va trebui cheltuită şi a locului
potrivit pentru obiectivul propus. Consultată cu privire la
toate aceste puncte, adunarea adoptă principiul, stabileşte
locul, votează impozitul şi le încredinţează aceloraşi
selectmen sarcina de a aduce la îndeplinire dorinţele ei.
Singurii îndrituiţi să convoace adunarea comunată (town-
meeting) sunt selectmen; ei pot fi însă determinaţi să o facă.
Dacă zece proprietari concep un proiect nou şi voiesc să-l
supună asentimentului comunei, ei cer să fie convocaţi toţi
locuitorii; selectmen sunt obligaţi să-şi dea acordul şi nu
păstrează decât dreptul de a prezida adunarea70.
Desigur, aceste moravuri politice, aceste practici sociale ne
sunt foarte străine. În momentul de faţă nu-mi propun să le
judec şi nici să elucidez cauzele ascunse care le generează şi
le animă; mă mărginesc să le expun.
Selectmen sunt aleşi în fiecare an, în luna aprilie sau mai.
Tot atunci, adunarea comunală alege o mulţime de alţi
70
Vezi Laws of Massachusetts, legea din 25 martie 1786, vol. I, p. 250.
130
magistraţi municipali71 însărcinaţi cu anumite activităţi
administrative importante. Unii, cunoscuţi sub denumirea de
asesori, stabilesc impozitele; alţii, denumiţi perceptori,
trebuie să le încaseze. Un agent public căruia i se spune
constable are misiunea de a menţine ordinea, de a veghea
asupra locurilor publice şi de a urmări îndeaproape aplicarea
corectă a legilor. Alt funcţionar, căruia i se spune grefierul
comunei, consemnează toate deliberările şi înregistrează
actele de stare civilă. Un casier are în grija sa fondurile
comunale. Adăugaţi acestor funcţionari un supraveghetor
pentru săraci, căruia îi revine îndatorirea foarte anevoioasă
de a determina aplicarea legislaţiei privitoare la nevoiaşi;
comisari de şcoli, care conduc învăţământul public;
inspectori de drumuri, care se ocupă de toate amănuntele
serviciului de drumuri mari şi mici şi veţi obţine lista
principalilor agenţi ai administraţiei comunale. Dar
diviziunea funcţiilor nu se opreşte aici: printre funcţionarii
municipali72 se mai numără comisari parohiali care trebuie
să pună ordine în cheltuielile confesionale, inspectori de mai
multe feluri, unii însărcinaţi să conducă eforturile cetăţenilor
în caz de incendii, alţii să vegheze asupra recoltelor; care să
înlăture provizoriu dificultăţile ce ar putea să apară în
legătură cu stabilirea împrejmuirilor de terenuri; care să
supravegheze măsuratul lemnului sau să verifice greutăţile şi
cântarele.
În total, există nouăsprezece funcţii principale în comună.
Sub pedeapsa cu amenda, fiecare cetăţean este constrâns să
accepte aceste funcţii diverse; însă trebuie spus că cele mai
multe sunt retribuite, pentru ca şi cetăţenii nevoiaşi să li se
poată consacra fără a fi prejudiciaţi. Altminteri, sistemul
american nu prevede o leafă fixă pentru funcţionari. În

71
Ibid.
72
Toţi aceşti funcţionari există efectiv în practică.
Pentru a afla amănunte referitoare la funcţiile tuturor acestor
funcţionari comunali, vezi cartea intitulată The Town Officer de Isaac
Godwin, Worcester, 1827; precum şi colecţia de legi generale din
Massachusetts, (Laws of Massachusetts) în trei volume; Boston, 1823.
131
general, fiecare demers ce ţine de misiunea lor are un preţ şi
ei nu sunt remuneraţi decât în funcţie de ceea ce au
îndeplinit.

DESPRE VIAŢA COMUNALĂ

Fiecare individ este singurul în măsură să hotărască în ceea ce îl


priveşte numai pe el – Corolarul principiului de suveranitate a
poporului. – Felul în care comunele americane aplică aceste doctrine.
– Comuna din Noua Anglie, suverană în tot ceea ce nu o priveşte
decât pe ea, subordonată în toate celelalte privinţe. – Obligaţia
comunei faţă de stat. – În Franţa, guvernul împrumută comunei
agenţii lui. – În America, comuna îi împrumută pe ai ei guvernului.

Am mai spus în cele ce preced că principiul suveranităţii


poporului este prezent în întregul sistem politic al anglo-
americanilor. Fiecare filă a cărţii de faţă va expune câteva
aplicări noi ale acestei doctrine.
La naţiunile în rândul cărora domneşte principiul
suveranităţii poporului, fiecare individ constituie o parte
egală a acestui principiu şi participă în mod egal la
guvernarea statului.
În consecinţă, fiecare individ este considerat la fel de
luminat, la fel de cinstit şi la fel de puternic ca oricare altul
dintre semenii săi.
Atunci de ce ascultă el de societate şi care sunt limitele
naturale ale acestei ascultări?
El ascultă de societate nu pentru că este mai prejos de cei
care o conduc sau mai puţin capabil decât un altul de a se
conduce singur; ascultă de societate pentru că socoate utilă
unirea cu semenii săi şi este conştient de faptul că această
unire nu poate exista în lipsa unei puteri care s-o
reglementeze.
Deci, în tot ceea ce priveşte îndatoririle reciproce ale
cetăţenilor a devenit supus. În tot ceea ce îl priveşte doar pe
el însuşi a rămas stăpân: este liber şi nu are de dat socoteală

132
de faptele sale decât în faţa lui Dumnezeu. De unde şi
maxima potrivit căreia individul este singurul şi cel mai în
măsură să hotărască în ce priveşte interesul său particular,
iar societatea are dreptul să-i dirijeze acţiunile numai când
se simte lezată din pricina lui sau când are nevoie să-i ceară
sprijinul.
Această doctrină este universal admisă în Statele Unite.
Voi analiza în altă parte influenţa generală pe care o exercită
până şi asupra acţiunilor curente din viaţă; în acest moment
însă mă refer la comune.
Privită în ansamblu şi în raport cu guvernul central,
comuna nu este decât un individ ca oricare altul, căruia i se
aplică teoria pe care tocmai am amintit-o.
Prin urmare, în Statele Unite, libertatea comunală decurge
chiar din principiul suveranităţii poporului; toate republicile
americane au recunoscut, mai mult sau mai puţin, această
independenţă; însă circumstanţele au fost deosebit de
prielnice dezvoltării ei la popoarele din Noua Anglie.
În această parte a Uniunii, viaţa politică a luat fiinţă chiar
în sânul comunelor; aproape că s-ar putea spune că fiecare
dintre ele a fost la origine o naţiune independentă. Când
după aceea regii Angliei au pretins partea lor de suveranitate,
ei s-au mărginit să-şi asume puterea centrală. Au lăsat
comuna în starea în care au găsit-o. Acum, comunele din
Noua Anglie sunt subordonate; dar în principiu nu erau sau
nu erau aproape deloc subordonate. În consecinţă, drepturile
lor nu le-au fost acordate; dimpotrivă, ele însele par să fi
renunţat în favoarea statului la o parte din independenţa lor:
distincţie importantă şi care trebuie să rămână prezentă în
mintea cititorului.
În linii generale, comunele nu sunt subordonate statului
decât atunci când este vorba de un interes pe care îl voi
denumi social, adică un interes împărtăşit şi de alte comune.
În tot ceea ce nu le priveşte decât pe ele însele, comunele
au rămas corpuri independente; şi printre toţi locuitorii Noii
Anglii nu cred să existe vreunul care să recunoască
guvernului statului dreptul de a interveni în ordonarea
133
intereselor strict comunale.
În consecinţă, comunele din Noua Anglie vând şi cumpără,
dau în judecată şi se apără în faţa tribunalelor, îşi sporesc
bugetul sau îl degrevează, fără ca vreo autoritate
administrativă de orice fel să se gândească să li se opună73.
Cât priveşte îndatoririle sociale, comunele sunt obligate să
le îndeplinească. Astfel, dacă statul are nevoie de bani,
comuna nu are libertatea de a-i acorda sau de a-i refuza
concursul ei74. Dacă statul voieşte să construiască un drum,
comuna nu are dreptul de a-i interzice accesul pe teritoriul
ei. Dacă stabileşte o regulă de poliţie, comuna trebuie să o
aplice. Dacă voieşte să organizeze învăţământul după un
plan uniform pe tot cuprinsul ţării, comuna este obligată să
înfiinţeze şcolile cerute de lege75.
Când ne vom ocupa de administraţia din Statele Unite,
vom vedea în ce fel şi de către cine sunt constrânse comunele
să se execute în toate aceste cazuri diverse. Aici vreau doar
să stabilesc existenţa acestei obligaţii. Este o obligaţie strictă;
dar impunând-o, guvernul statului nu face nimic altceva
decât să decreteze un principiu; pentru punerea lui în
aplicare, comuna reintră în general în toate drepturile sale de
individualitate. Astfel, taxa este, într-adevăr, votată de
legislatură, dar cea care o repartizează şi o percepe este
comuna; existenţa unei şcoli este impusă, dar comuna e cea
care o construieşte, o plăteşte şi o conduce.
În Franţa, taxele comunale sunt încasate de perceptorul
statului; în America, perceptorul comunal încasează taxa
statului.
Astfel, la noi, guvernul central îi împrumută comunei pe
propriii lui agenţi; în America, comuna împrumută
guvernului pe funcţionarii ei. Acest simplu fapt ne ajută să
înţelegem cât de mult se deosebesc între ele cele două
societăţi.

73
Vezi Laws of Massachusetts, legea din 23 martie 1786, vol. I, p. 250.
74
Ibid., legea din 20 februarie 1786, vol. I, p. 217.
75
Vezi aceeaşi colecţie, legea din 25 iunie 1789 şi legea din 8 martie
1827, vol. I, p. 367 şi vol. III, p. 179.
134
DESPRE SPIRITUL COMUNAL ÎN NOUA ANGLIE

De ce comuna din Noua Anglie atrage ataşamentul locuitorilor ei. –


Dificultatea întâmpinată în Europa când se doreşte crearea spiritului
comunal. – Drepturi şi îndatoriri comunale care contribuie în America
la formarea acestui spirit. – Fizionomia patriei este mai bine
conturată în Statele Unite decât în alte locuri. – Prin ce se manifestă
spiritul comunal în Noua Anglie. – Efectele benefice pe care le
produce.

În America există nu numai instituţii comunale, ci şi un


spirit comunal care le susţine şi le însufleţeşte.
Comuna din Noua Anglie întruneşte două avantaje care,
oriunde sunt prezente, stârnesc interesul viu al oamenilor, şi
anume: independenţa şi autoritatea. E drept că ea, comuna,
acţionează înăuntrul unui cadru din care nu poate ieşi, dar
se mişcă liber în el. Această independenţă, ea singură, ar fi
suficientă pentru a-i asigura o importanţă reală, chiar atunci
când populaţia şi suprafaţa ei nu i-ar asigura-o.
Suntem nevoiţi să constatăm că, în general, oamenii tind
să se ataşeze numai de ceea ce emană forţă. Arareori
dragostea de patrie domneşte timp îndelungat într-o ţară
cucerită. Locuitorul din Noua Anglie se simte legat de
comună, nu atât pentru că s-a născut acolo, cât pentru că
vede în această comună o corporaţie liberă şi puternică din
care face parte şi care merită osteneala de a încerca să o
conduci.
În Europa se întâmplă adesea ca înşişi guvernanţii să
regrete absenţa spiritului comunal; căci toată lumea este de
acord că spiritul comunal constituie un mare factor de ordine
şi de linişte publică; numai că ei nu ştiu cum să-l genereze.
Dacă procedează în aşa fel încât comuna să fie puternică şi
independentă, se tem să nu fracţioneze puterea socială şi să
nu expună statul anarhiei. Or, luaţi-i comunei forţa şi
independenţa şi nu veţi mai găsi niciodată în ea cetăţeni, ci
doar nişte administraţi.

135
Reţineţi de altfel un fapt important: comuna din Noua
Anglie este constituită în aşa fel încât poate concentra
ataşamente intense şi, în acelaşi timp, nu există în preajma
ei nimic altceva care să exercite o atracţie puternică asupra
pornirilor ambiţioase ale inimii omeneşti.
Funcţionarii comitatului nu sunt aleşi şi autoritatea lor
este limitată. Statul însuşi are doar o importanţă secundară;
existenţa lui este obscură şi calmă. Sunt puţini la număr
oamenii care, pentru a dobândi dreptul de a-l administra,
acceptă să plece departe de locul unde sunt concentrate
interesele lor şi să-şi dezorganizeze traiul cotidian.
Guvernul federal conferă putere şi glorie celor care îl
conduc; dar oamenii cărora le este dat să influenţeze
destinele lui sunt în număr foarte restrâns. Preşedinţia este o
înaltă magistratură la care se accede doar la o vârstă
înaintată; iar atunci când un om ajunge în alte funcţii
federale importante, acest lucru survine oarecum din
întâmplare şi după ce omul a devenit renumit desfăşurând o
altă activitate. Astfel de funcţii nu pot constitui ţelul
permanent al eforturilor sale ambiţioase. Comuna, miezul
relaţiilor curente de viaţă, este locul care polarizează dorinţa
de stimă, nevoia de interese reale, gustul de putere şi de
vâlvă; aceste pasiuni care tulbură de atâtea ori societatea îşi
modifică natura atunci când se pot manifesta în felul acesta
în preajma căminului familial şi oarecum în sânul familiei.
Observaţi cu câtă măiestrie s-a avut în comuna americană
grijă să se disperseze, dacă mă pot exprima astfel,
autoritatea, în scopul de a cointeresa cât mai mulţi oameni în
treburile publice. Fără a-i pune la socoteală pe alegători,
chemaţi din când în când să îndeplinească acţiuni
administrative, câte funcţii diverse, câţi magistraţi diferiţi
care, în sfera atribuţiilor lor, reprezintă cu toţii acea
corporaţie puternică în numele căreia acţionează! Câţi
oameni exploatează astfel autoritatea comunală în folos
propriu şi se interesează de ea pentru ei înşişi!
Sistemul american împarte puterea municipală între un
mare număr de cetăţeni şi, în acelaşi timp, nu se teme nici să
136
sporească numărul îndatoririlor comunale. În Statele Unite
se consideră pe bună dreptate că iubirea de patrie este un fel
de cult de care omul se leagă datorită practicii.
Viaţa comunală se face în acest fel simţită în fiece clipă,
am zice, se manifestă zilnic prin îndeplinirea unei îndatoriri
sau prin exercitarea unui drept. Această viaţă politică
imprimă societăţii o mişcare continuă, însă totodată liniştită,
făcând-o să freamăte fără a o tulbura.
Americanii se simt legaţi de cetate dintr-un motiv analog
aceluia care îi face pe locuitorii ţinuturilor muntoase să
iubească locurile natale: în cazul lor, patria prezintă trăsături
accentuate şi caracteristice; fizionomia ei este mai distinctă
decât a altor locuri.
În general, comunele din Noua Anglie duc o existenţă
fericită. Administraţia este pe placul lor şi aleasă de ele. În
condiţiile de armonie profundă şi prosperitate materială care
domnesc în America, viaţa municipală este bântuită de
puţine furtuni. Conducerea intereselor comunale este o
treabă uşoară. Şi-apoi, educaţia politică a poporului a fost de
mult făcută sau, mai bine zis, el a ajuns gata instruit pe
teritoriul ce-l ocupă. În Noua Anglie împărţirea după ranguri
nu mai dăinuie nici măcar în amintire; prin urmare, tentaţia
unei părţi a comunei de a o oprima pe cealaltă este
inexistentă şi nedreptăţile, care nu lovesc decât în cazuri
izolate, se pierd în starea de mulţumire generală. Chiar dacă
administraţia ar avea şi scăderi, şi nu încape îndoială că
unele pot fi lesne semnalate, ele nu sunt izbitoare, pentru că
administraţia este într-adevăr expresia voinţei celor
administraţi şi faptul că, de bine, de rău, ea funcţionează,
este suficient pentru ca un fel de mândrie părintească să o
ocrotească. De altfel, nici nu există termen de comparaţie.
Anglia a domnit în trecut peste toate aceste colonii, dar
poporul a condus dintotdeauna treburile comunale.
Suveranitatea poporului în comună este deci o stare nu doar
veche, ci originară.
Locuitorul din Noua Anglie se ataşează de comuna lui,
pentru că este puternică şi independentă; îl interesează,
137
pentru că participă la conducerea ei; o iubeşte, pentru că nu
îi dă motive să se plângă de soarta lui: pe ea se bizuie
ambiţia şi viitorul lui; este părtaş la toate întâmplările din
viaţa comunală; în această sferă restrânsă care îi este
apropiată încearcă să deprindă conducerea societăţii; se
familiarizează cu acele forme fără de care libertatea nu
înaintează decât prin revoluţii, asimilează spiritul lor, prinde
gust de ordine, înţelege în ce constă armonizarea puterilor, în
sfârşit, acumulează idei clare şi practice cu privire la natura
îndatoririlor sale şi la amploarea drepturilor lui.

DESPRE COMITAT ÎN NOUA ANGLIE

Comitatul în Noua Anglie similar cu arondismentul din Franţa. –


Creat în scop pur administrativ. – Nu are reprezentare. – Este
administrat de funcţionari neelectivi.

Comitatul american se aseamănă mult cu arondismentul


din Franţa. Ca şi în cazul acestuia din urmă, circumscrierea
lui a fost făcută arbitrar; el formează un corp între ale cărui
diferite părţi nu există legături necesare şi de care nu se
leagă nici afecţiune, nici amintiri, nici existenţă comună. Nu
a fost creat decât în scop strict administrativ.
Suprafaţa comunei era prea restrânsă pentru ca să poată
cuprinde şi administrarea justiţiei. Comitatul constituie deci
primul centru judiciar. Fiecare comitat posedă o curte de
justiţie76, un şerif care să execute hotărârile tribunalelor şi o
închisoare unde să fie deţinuţi criminalii.
Unele nevoi sunt resimţite în mod aproape egal de toate
comunele din comitat; era firesc ca grija lor să revină unei
autorităţi centrale. În Massachusetts, această autoritate este
deţinută de un anumit număr de magistraţi desemnaţi de

76
Vezi legea din 14 februarie 1821, Laws of Massachusetts, vol. I, p.
551.
138
guvernul statului în urma avizului77 consiliului acestuia78.
Administratorii unui comitat nu dispun decât de o putere
limitată şi cu caracter excepţional, care se aplică într-un
număr foarte mic de cazuri prevăzute dinainte. Statul şi
comuna fac faţă desfăşurării curente a lucrurilor. Aceşti
administratori pregătesc doar bugetul comitatului, iar
legislatura îl votează79. Nu există o adunare care să
reprezinte, direct sau indirect, comitatul.
Comitatul nu are, aşadar, la drept vorbind, o existenţă
politică.
La majoritatea constituţiilor americane se constată o dublă
tendinţă care face ca legislatorii să dividă puterea executivă
şi să concentreze puterea legislativă. Comuna din Noua
Anglie are, prin ea însăşi, un principiu de existenţă de care
nu este văduvită; dar în comitat, acest fel de existenţă ar
trebui creat fictiv şi utilitatea lui nu s-a făcut simţită: toate
comunele laolaltă nu au decât un singur reprezentant,
Statul, centru al tuturor autorităţilor naţionale; se poate
spune că în afară de acţiunea comunală şi cea naţională nu
există decât forţe individuale.

DESPRE ADMINISTRAŢIE ÎN NOUA ANGLIE

În America, administraţia nu e vizibilă. – De ce. – Europenii cred


că pun temeliile libertăţii luând puterii sociale câteva din drepturile ei;
americanii, divizându-i exercitarea. – Administraţia propriu-zisă este
aproape toată cuprinsă în comună şi împărţită între funcţionarii
comunali. – Nici în comună, nici mai sus de ea, nu se vede urma
vreunei ierarhii administrative. – De ce lucrurile stau astfel. – Cum se
face că statul este totuşi administrat în mod uniform. – Cui îi revine
sarcina de a determina administraţia comunei şi comitatului să se
supună legii. – Introducerea puterii judecătoreşti în administraţie. –
Consecinţa extinderii principiului electiv asupra tuturor funcţionarilor.

77
Vezi legea din 20 februarie 1819, Laws of Massachusetts, vol. II, p.
494.
78
Consiliul guvernatorului este un corp electiv.
79
Vezi legea din 2 noiembrie 1781, Lazus of Massachusetts, vol. I, p.
61.
139
– Judecătorul de pace în Noua Anglie. – Cine îl numeşte. –
Administrează comitatul. – Asigură administrarea comunelor. –
Curtea de sesiuni. – Modul în care acţionează. – Cine o sesizează. –
Dreptul de control şi de reclamaţie dispersat, ca toate funcţiile
administrative. – Denunţătorii încurajaţi prin acordarea unei părţi din
amendă.

Lucrul cel mai izbitor pentru europeanul care călătoreşte


în Statele Unite este absenţa a ceea ce noi numim guvern sau
administraţie. În America există legi scrise; punerea lor
cotidiană în aplicare este vizibilă; în jurul nostru totul
funcţionează – şi nicăieri nu descoperim motorul. Mâna care
manevrează mecanismul social scapă tot mereu privirilor
noastre.
Totuşi, după cum toate popoarele, pentru a-şi formula
gândurile, sunt obligate să recurgă la anumite forme
gramaticale constitutive ale limbilor omeneşti, tot astfel toate
societăţile, pentru a subzista, sunt nevoite să se supună
unui anumit volum de autoritate, fără de care cad în anarhie.
Această autoritate poate fi distribuită în feluri diferite; însă
trebuie ca ea să poată fi totdeauna regăsită undeva.
Există două metode de a diminua forţa autorităţii în sânul
unei naţiuni.
Prima constă în a slăbi puterea în chiar principiul ei,
lipsind societatea de dreptul sau facultatea de a se apăra în
unele cazuri: acest mod de a slăbi autoritatea este ceea ce în
Europa denumim în general a făuri libertatea.
Există o a doua metodă de diminuare a efectelor
autorităţii: ea nu constă în a lipsi societatea de unele din
drepturile ei sau de a-i paraliza eforturile, ci în a distribui
folosirea forţelor ei între mai multe persoane, în a mări
numărul funcţionarilor, atribuind fiecăruia dintre ei întreaga
autoritate ce-i este necesară spre a îndeplini ceea ce este
chemat să facă. La unele popoare această divizare a puterilor
sociale poate să ducă la anarhie; însă prin natura ei, ea nu
este anarhică. E drept că printr-o astfel de divizare a
autorităţii facem ca acţiunea ei să fie mai puţin copleşitoare
şi mai puţin primejdioasă, însă nu o distrugem.
140
În Statele Unite, revoluţia a fost produsul unei dorinţe
mature şi cumpănite de libertate, nu al unui instinct vag şi
nedefinit de independenţă. Ea nu s-a sprijinit pe porniri
dezordonate; ci, dimpotrivă, s-a desfăşurat cu dragoste de
ordine şi de legalitate.
În Statele Unite nu s-a susţinut deci că într-o ţară liberă
omul ar avea dreptul de a face orice; i-au fost, dimpotrivă,
impuse obligaţii sociale mai diversificate decât în alte ţări; nu
s-au gândit să atace puterea societăţii în chiar principiul ei şi
să-i conteste drepturile, ci s-au mărginit să disperseze
exercitarea ei. S-a urmărit în felul acesta ca autoritatea să fie
mare şi funcţionarul mic, pentru ca societatea să funcţioneze
în continuare bine şi să rămână liberă.
Nu există în lume nicio altă ţară în care cuvântul legii să
fie atât de categoric cum este în America; şi niciuna, în care
dreptul de a-l aplica să se afle în mâinile atâtor persoane.
Puterea administrativă din Statele Unite nu prezintă în
alcătuirea ei nicio trăsătură centrală sau ierarhică; de aceea
nici nu este vizibilă. Puterea există, dar nu ştim unde se
găseşte reprezentantul ei.
Am văzut mai înainte că în Noua Anglie comunele nu sunt
sub tutelă. Prin urmare, ele însele au grijă de interesele lor
particulare.
Şi tot funcţionarilor municipali le revine, de cele mai multe
ori, sarcina de a supraveghea îndeaproape aplicarea legilor
generale ale statului sau de a le aplica ei înşişi 80.
Independent de legile generale, se întâmplă ca statul să
stabilească regulamente generale de poliţie; în mod curent
însă comunele şi funcţionarii comunali sunt cei care,
împreună cu judecătorii de pace şi în funcţie de necesităţile
80
Vezi The Town Officer, în special la cuvintele Selectmen, Assessors,
Collectors, Schools, Surveyors of highways... Un exemplu dintr-o mie:
statul interzice călătoriile nemotivate duminica. Tythingmen, funcţionari
comunali sunt anume însărcinaţi să urmărească aplicarea legii. Vezi
legea din 8 martie 1792, Laws of Massachusetts, vol. I, p. 410.
Selectmen întocmesc listele electorale pentru alegerea guvernatorului
şi transmit secretarului republicii rezultatul scrutinului. Legea din 24
februarie 1796, ibid., vol. I, p. 488.
141
locale, reglează amănuntele vieţii sociale şi promulgă
dispoziţiile referitoare la sănătatea publică, la ordinea şi la
moralitatea cetăţenilor81.
În sfârşit, magistraţii municipali sunt cei care, din proprie
iniţiativă şi fără a avea nevoie de niciun impuls din afară, se
îngrijesc de acele trebuinţe neprevăzute pe care le resimt
adesea societăţile82.
Din cele spuse, rezultă că în Massachusetts puterea
administrativă este cuprinsă aproape în întregime în
comună83; numai că este împărţită între multe persoane.
În comuna din Franţa nu există, la drept vorbind, decât un
singur funcţionar al administraţiei: primarul.
Am văzut că în comuna din Noua Anglie erau cel puţin
nouăsprezece.
Aceşti nouăsprezece funcţionari nu depind, în general, unii
de alţii. Legea a trasat atent sfera de acţiune a fiecăruia
dintre ei. În interiorul acestei sfere sunt atotputernici în ce
priveşte îndeplinirea îndatoririlor ce ţin de postul lor şi nu
depind de nicio autoritate comunală.
Dacă privim mai sus de comună, abia dacă desluşim urma
unei ierarhii administrative. Se mai întâmplă uneori ca
funcţionarii comitatului să anuleze decizia comunei sau a
magistraţilor comunali84, dar în general se poate spune că
81
De exemplu: selectmen autorizează construirea canalelor de
scurgere, desemnează locurile unde pot fi făcute abatoare şi unde este
permis să se amenajeze prăvălii pentru anumite feluri de comerţ a căror
vecinătate este dăunătoare. Vezi legea din 7 iunie 1785, vol. I, p. 193.
82
De exemplu: selectmen veghează la sănătatea publică în caz de
maladii contagioase şi împreună cu judecătorii de pace iau măsurile
necesare. Vezi legea din 22 iunie 1797, vol. I, p. 549.
83
Spun aproape, căci există o seamă de incidente în viaţa comunală
care sunt reglementate fie de către judecătorii de pace în funcţia lor
individuală, fie de către corpul judecătorilor de pace întruniţi în oraşul de
reşedinţă al comitatului.
De exemplu: judecătorii de pace sunt cei care acordă licenţele. Vezi
legea din 22 februarie 1787, vol. I, p. 297.
84
De exemplu: nu se acordă o licenţă decât celor care prezintă un
certificat de bună purtare emis de selectmen. Dacă aceştia refuză să dea
un astfel de certificat, persoana în cauză poate adresa o plângere
142
administratorii comitatului nu au dreptul de a hotărî
conduita administratorilor comunei 85. Ei nu comandă decât
în treburile care privesc comitatul.
Într-un număr foarte mic de cazuri, dinainte stipulate,
magistraţii comunei şi cei ai comitatului sunt obligaţi să
comunice slujbaşilor din administraţia centrală rezultatul
activităţilor lor86. Însă guvernul central nu este reprezentat
printr-un om însărcinat să întocmească regulamente
generale de poliţie sau ordonanţe de executare a legilor; să
comunice în mod sistematic cu administratorii comitatului,
cu cei ai comunei; să controleze comportamentul lor, să le
îndrume acţiunile şi să le sancţioneze greşelile.
Deci nu există nicăieri un centru unde să se întâlnească în
final spiţele puterii administrative.
Atunci, cum reuşesc să conducă societatea într-un mod
aproape uniform? Cum se pot face ascultaţi de comitate şi
administratorii lor, de comune şi funcţionarii lor?
În statele din Noua Anglie, sfera puterii legislative este mai
cuprinzătoare decât la noi. Legiuitorul pătrunde oarecum în
miezul însuşi al administraţiei; legea se ocupă până şi de
amănunte infime; prescrie atât principiile, cât şi mijloacele de
a le aplica; ea îngrădeşte astfel corpurile secundare şi pe
administratorii acestora printr-o mulţime de obligaţii stricte
şi definite în mod riguros.
Din aceasta rezultă că societatea procedează în mod

judecătorilor de pace întruniţi în instanţă de sesiuni, iar aceştia pot să


acorde licenţa. Vezi legea din 12 martie 1808, vol. II, p. 186. – Comunele
au dreptul de a face reglementări (bylaws) şi de a impune respectarea lor
prin amenzi a căror valoare este fixată; însă aceste reglementări trebuie
să fie aprobate de instanţa de sesiuni. Vezi legea din 23 martie 1786, vol.
I, p. 254.
85
În Massachusetts, se cere adesea administratorilor comitatelor să-şi
spună părerea cu privire la modul cum acţionează administratorii
comunelor; dar, după cum se va vedea în cele ce urmează, ei procedează
la această analiză în calitate de putere judiciară, nu de autoritate
administrativă.
86
De exemplu: comitetele comunale ale şcolilor sunt obligate să facă
un raport anual asupra stării şcolii pentru secretarul de resort al
republicii. Vezi legea din 10 martie 1827, vol. III, p. 183.
143
uniform în toate sectoarele ei, dacă toate corpurile secundare
şi toţi funcţionarii se conformează legii; mai rămâne însă
totuşi de aflat în ce fel corpurile secundare şi funcţionarii lor
pot fi siliţi să se conformeze legii.
În termeni generali, se poate spune că societatea nu
dispune decât de două mijloace pentru a-i obliga pe
funcţionari să se supună legilor:
Ea poate să încredinţeze unuia dintre ei puterea
discreţionară de a-i dirija pe toţi ceilalţi şi de a-i destitui în
caz de nesupunere.
Sau poate însărcina tribunalele să aplice contravenienţilor
pedepse judiciare.
Nu există întotdeauna libertatea de a recurge la unul sau
la altul din aceste mijloace.
Dreptul de a dirija funcţionarul presupune dreptul de a-l
destitui dacă nu se conformează ordinelor ce i-au fost
transmise, sau pe acela de a-l avansa, dacă îşi îndeplineşte
cu zel toate îndatoririle. Or, un magistrat ales nu poate fi nici
destituit, nici avansat în grad. Ţine de natura funcţiilor
elective ca ele să fie nerevocabile până la expirarea
mandatului. În realitate, atunci când toate funcţiile publice
sunt produsul unor alegeri, magistratul ales nu are nimic de
sperat şi nici nu are a se teme de nimic, decât de alegători.
Nu este, aşadar, posibil să existe o ierarhie veritabilă între
funcţionari, deoarece nu se poate ca acelaşi om să aibă
dreptul de a porunci şi de a reprima cu eficacitate
nesupunerea, iar puterea de a comanda nu poate fi unită cu
aceea de a răsplăti sau de a sancţiona.
Popoarele care introduc elecţiunea în angrenajele
secundare ale guvernării ajung deci, în mod obligatoriu, să
facă frecvent uz de pedepse judiciare ca mijloc de
administrare.
Acest lucru nu se constată la prima vedere. Guvernanţii
consideră că o primă concesie constă în a face ca funcţiile să
fie elective iar o a doua în a subordona pe funcţionarul ales
deciziilor judecătorilor. Se tem în egală măsură de aceste
două inovaţii; şi deoarece sunt mai des solicitaţi să facă
144
prima concesie decât pe a doua, ei acordă funcţionarului
elecţiunea, lăsându-l independent faţă de judecător. Numai
că una din cele două măsuri este singura contrapondere
posibilă pentru cealaltă. Să fim foarte atenţi: o putere electivă
care nu este subordonată unei puteri judiciare va scăpa, mai
curând sau mai târziu, oricărui control, sau va fi distrusă.
Tribunalele sunt singurele care pot servi de intermediari între
puterea centrală şi corpurile administrative alese. Numai ele
pot să oblige funcţionarul ales să se supună, fără ca prin
aceasta să încalce dreptul alegătorului.
Extinderea puterii judiciare în sfera politicului trebuie deci
să fie corelată cu extinderea puterii elective. Dacă aceste
două lucruri nu sunt coordonate, statul sfârşeşte prin a
cădea în anarhie sau în servitute.
S-a observat dintotdeauna că deprinderile judiciare
pregăteau destul de prost oamenii pentru exercitarea puterii
administrative.
Americanii au preluat de la înaintaşii lor, englezii, ideea
unei instituţii care nu prezintă nicio analogie cu cele
cunoscute de noi pe continentul european: este vorba de
judecătorii de pace.
Judecătorul de pace ocupă o poziţie de mijloc între omul
obişnuit şi magistrat, între administrator şi judecător.
Judecătorul de pace este un cetăţean luminat, însă nu în
mod necesar şi un bun cunoscător al legilor. De aceea nici
nu are altă sarcină, decât de a veghea la ordinea şi liniştea
societăţii; lucru pentru care este nevoie mai mult de bun-
simţ şi de spirit de dreptate decât de ştiinţă. Judecătorul de
pace aduce în administraţie, atunci când participă la ea, o
anumită înclinare către politeţe şi către comunicarea cu
publicul, care face din el un instrument foarte stânjenitor
pentru despotism; însă în această activitate el nu se arată
aservit acelor formalităţi ale legii care fac ca magistraţii să nu
fie prea capabili să guverneze.
Americanii au adoptat instituţia judecătorilor de pace,
deposedând-o însă de caracterul aristocratic care îi era
propriu în patria-mamă.
145
Guvernatorul statului Massachusetts87 numeşte în toate
comitatele un anumit număr de judecători de pace, pe o
durată de şapte ani88.
În afară de aceasta, desemnează din rândul lor trei
judecători de pace care alcătuiesc în fiecare comitat ceea ce
se numeşte curtea de sesiuni.
Judecătorii de pace participă individual la administraţia
publică. Uneori sunt însărcinaţi, paralel cu funcţionarii aleşi,
să îndeplinească anumite acte administrative 89; alteori
constituie un tribunal înaintea căruia fie magistraţii îl
învinuiesc sumar pe cetăţeanul care refuză să se supună, fie
cetăţeanul denunţă delictele magistraţilor. Dar judecătorul
de pace îşi exercită cele mai importante funcţii administrative
în cadrul curţii de sesiuni.
Curtea de sesiuni se întruneşte de două ori pe an în oraşul
de reşedinţă al comitatului. Ei îi revine, în Massachusetts,
să-i strunească pe cei mai mulţi90 funcţionari publici, în aşa
fel încât să respecte legile91.
87
Vom vedea mai încolo ce înseamnă guvernatorul; trebuie să spun
încă de pe acum că guvernatorul reprezintă puterea executivă a
întregului stat.
88
Vezi Constituţia statului Massachusetts, cap. II, sect. 1, paragr. 9;
cap. III, paragr. 3.
89
Un exemplu din multe altele: într-o comună soseşte un străin venit
dintr-o ţară unde bântuie o maladie contagioasă. Se îmbolnăveşte. Cu
avizul acelor selectmen, doi judecători de pace pot da şerifului comitatului
ordinul de a-1 transporta în alt loc şi de a avea grijă de el. Vezi legea din
22 iunie 1797, vol. I, p. 540.
În general, judecătorii de pace intervin în toate actele importante ale
vieţii administrative şi le dau un caracter semijudiciar.
90
Spun pe cei mai mulţi, pentru că anumite delicte administrative sunt
într-adevăr deferite tribunalelor ordinare. De exemplu: când o comună
refuză să strângă fondurile necesare pentru şcoli sau să desemneze
comitetul pentru şcoli este condamnată la o amendă considerabilă.
Instanţa numită supreme judicial court sau instanţa de common pleas este
cea care se pronunţă cu privire la amendă. Vezi legea din 10 martie 1827,
vol. III, p. 190. id. Când o comună omite să-şi asigure un stoc de muniţii
de război. Vezi legea din 21 februarie 1822, vol. II, p. 570.
91
Judecătorii de pace participă, individual, la administrarea
comunelor şi comitatelor. In general, acţiunile cele mai importante din
146
Se cuvine să reţinem că în Massachusetts curtea de
sesiuni este în acelaşi timp un corp administrativ propriu-zis,
şi un tribunal politic.
Am spus că existenţa comitatului92 se datorează numai
unor considerente administrative. Curtea de sesiuni este cea
care hotărăşte din proprie autoritate asupra acelor puţine
interese ce privesc în acelaşi timp câteva comune sau toate
comunele din comitat şi, în consecinţă, aceste interese nu
pot fi lăsate în seama nici uneia din ele în parte.
Prin urmare, atunci când în cauză este comitatul,
îndatoririle curţii de sesiuni sunt de natură pur
administrativă şi dacă introduce deseori în modul de a
proceda formele judiciare, o face doar ca un mijloc de a se
lumina93 şi ca o garanţie dată administraţilor. Însă atunci
când se cere asigurată administraţia comunelor, ea
acţionează aproape întotdeauna în calitate de corp judiciar şi
numai în câteva cazuri rare, ca un corp administrativ.
Prima dificultate ce se iveşte constă în a determina
comuna însăşi, putere aproape independentă, să se supună
legilor generale ale statului.
După cum am văzut, comunele trebuie să numească anual
un anumit număr de funcţionari, cunoscuţi sub denumirea
de asesori, care repartizează impozitele. O comună încearcă
să se sustragă obligaţiei de a plăti impozitul, nedesemnând
asesorii. Curtea de sesiuni o condamnă la o amendă
ridicată94. Amenda este percepută pe cap de om de la toţi
locuitorii. Şeriful comitatului, funcţionar judiciar, urmăreşte
executarea hotărârii. În Statele Unite, puterea pare astfel
preocupată de a nu fi la vedere. Acolo, comandamentul

viaţa comunală nu au loc decât cu concursul unuia dintre ei.


92
Lucrările care privesc comitatul şi de care se ocupă curtea de sesiuni
pot fi reduse la următoarele:1. Construirea de închisori şi tribunale; 2.
proiect de buget al comitatului (pe care îl votează legislativul statului); 3.
repartizarea taxelor astfel votate; 4. distribuirea anumitor licenţe; 5.
amenajarea şi repararea drumurilor din comitat.
93
De pildă, când este vorba de un drum, curtea de sesiuni
soluţionează aproape toate dificultăţile de executare cu ajutorul juriului.
94
Vezi legea din 20 februarie 1786, vol. I, p. 217.
147
administrativ se ascunde mai întotdeauna sub forma unui
mandat judiciar; procedând în acest fel, devine şi mai
puternic deoarece are atunci de partea lui forţa aproape de
nestăvilit pe care oamenii o acordă formei legale.
Acest demers este uşor de urmărit şi lesne de înţeles. Ceea
ce se pretinde comunei este, în general, clar şi definit; constă
într-un fapt simplu, nu într-unul complex; într-un principiu,
nu într-o aplicare lipsită de importanţă95. Dificultatea începe
însă atunci când nu comuna, ci funcţionarii comunali sunt
cei care trebuie determinaţi să se supună.
Toate acţiunile condamnabile putând fi comise de un
funcţionar public se înscriu, la urma urmei, în una din
următoarele categorii:
Poate să îndeplinească fără râvnă şi zel ceea ce îi ordonă
legea;
Poate să nu îndeplinească ceea ce îi ordonă legea;
În sfârşit, poate face ceea ce îi interzice legea.
Un tribunal nu poate să atace conduita unui funcţionar
decât în ultimele două cazuri. Pentru a avea un temei,
acţiunea judiciară necesită un fapt concret şi care poate fi
evaluat.
De pildă, selectmen omit să îndeplinească formalităţile
cerute de lege în caz de alegere comunală: pot fi condamnaţi
la o amendă96.
Atunci însă când funcţionarul public îşi face datoria fără
inteligenţă, când execută fără râvnă şi zel prevederile legii, el
este întru totul la adăpost de acţiunea unui corp judiciar.

95
Există o manieră indirectă de a determina comuna să se supună.
Comunele sunt obligate prin lege să asigure buna întreţinere a
drumurilor. Dacă neglijează să voteze fondurile trebuincioase acestei
întreţineri, funcţionarul comunal însărcinat cu drumurile este autorizat
să perceapă din oficiu banii necesari. Fiind el însuşi răspunzător faţă de
oameni de starea proastă a drumurilor şi putând fi acţionat de ei în
judecată la curtea de sesiuni, există certitudinea că el va face uz faţă de
comună de dreptul extraordinar pe care i-l dă legea. Aşadar,
ameninţându-1 pe funcţionar, curtea de sesiuni obligă comuna să se
supună legii. Vezi legea din 5 martie 1787, vol. I, p. 305.
96
Laws of Massachusetts, vol. II, p. 45.
148
Chiar învestită cu atribuţiile ei administrative, curtea de
sesiuni nu are, în acest caz, nicio putere să-l silească să-şi
îndeplinească în întregime îndatoririle. Aceste cvasidelicte nu
pot fi preîntâmpinate decât prin teama de a fi revocat, iar
curtea de sesiuni nu se află ea însăşi la originea puterilor
comunale; nu poate să revoce funcţionari pe care nu ea îi
desemnează.
De altfel, pentru a avea certitudinea că este vorba de
neglijenţă şi lipsă de zel, ar fi nevoie de o supraveghere
permanentă a funcţionarului inferior. Or, curtea de sesiuni
nu se întruneşte decât de două ori pe an; ea nu inspectează,
doar judecă faptele condamnabile care îi sunt semnalate.
Puterea arbitrară de a-i destitui pe funcţionarii publici este
singura în măsură să garanteze disciplina lor luminată şi
activă pe care represiunea judiciară nu le-o poate impune.
În Franţa, căutăm această ultimă garanţie în ierarhia
administrativă; în America, ea este căutată în elecţiune.
Pentru a rezuma, aşadar, în puţine cuvinte ceea ce am
expus mai sus:
Dacă funcţionarul public din Noua Anglie comite un delict
în exerciţiul funcţiilor sale, tribunalele ordinare sunt
întotdeauna chemate să acţioneze pe calea legii.
Dacă el comite o greşeală administrativă, pedepsirea lui
cade în sarcina unui tribunal strict administrativ şi, atunci
când cazul prezintă gravitate sau urgenţă, judecătorul face
ceea ce s-ar fi cuvenit să facă funcţionarul97.
În sfârşit, dacă acelaşi funcţionar se face vinovat de unul
din acele delicte insesizabile, pe care justiţia omenească nu le
poate nici defini, nici cântări, el compare anual înaintea unui
tribunal, fără drept de apel, care îl poate incapacita subit;
odată cu mandatul, îşi pierde şi puterea.
Acest sistem prezintă neîndoios mari avantaje, însă în
aplicarea lui întâmpină o dificultate practică pe care trebuie

97
De exemplu: dacă o comună se încăpăţânează să nu desemneze
asesorii, curtea de sesiuni face acest lucru şi magistraţii astfel numiţi
sunt învestiţi cu aceleaşi puteri ca şi cei aleşi. Vezi legea citată anterior
din 20 februarie 1787.
149
să o semnalăm.
Am mai atras atenţia asupra faptului că tribunalul
administrativ, denumit curtea de sesiuni, nu avea dreptul de
a controla magistraţii comunali; nu poate să acţioneze,
potrivit unui termen juridic, decât când este sesizat. Or,
acesta constituie punctul delicat al sistemului.
Americanii din Noua Anglie nu au instituit o procuratură
pe lângă curtea de sesiuni98; şi trebuie să înţelegem că era şi
greu să o facă. Dacă s-ar fi mulţumit să instaleze în oraşul de
reşedinţă al fiecărui comitat un magistrat pentru acuzare şi
nu i-ar fi dat delegaţi în comune, de ce ar fi fost acest
magistrat mai informat cu privire la cele ce se petrec în
comitat decât înşişi membrii curţii de sesiuni? Dacă i s-ar fi
dat delegaţi în fiecare comună, s-ar fi centralizat în mâinile
sale cea mai redutabilă dintre puteri, şi anume aceea de a
administra prin mijloace judiciare. Legile se trag, de altfel,
din obiceiuri, iar în legislaţia engleză nu exista nimic
asemănător.
Americanii au despărţit deci dreptul de control şi cel de
reclamaţie aşa cum au făcut cu toate celelalte funcţiuni
administrative.
Potrivit legii, membrii marelui juriu trebuie să înştiinţeze
tribunalul pe lângă care fiinţează în legătură cu delictele de
toate felurile care pot fi comise în comitatul lor 99. Există
unele delicte administrative grave pe care procuratura
ordinară trebuie să le urmărească din oficiu 100; cel mai
adesea, obligaţia de a obţine sancţionarea delincvenţilor îi
revine funcţionarului fiscal, însărcinat cu încasarea amenzii:
trezorierul comunei este astfel însărcinat cu urmărirea celor
mai multe delicte administrative comise sub ochii lui.
98
Spun pe lângă curtea de sesiuni. Există un magistrat care
îndeplineşte pe lângă tribunalele ordinare câteva din funcţiunile
procuraturii.
99
Membrii marelui juriu sunt, de exemplu, obligaţi să înştiinţeze
instanţele cu privire la proasta stare a drumurilor. Laws of
Massachusetts, vol. I, p. 308.
100
De exemplu, dacă trezorierul comitatului nu prezintă datele
activităţii sale financiare. Laws of Massachusetts, vol. I, p. 406.
150
Dar legislaţia americană face apel mai cu seamă la
interesul personal101; acesta este principiul important pe care
îl regăsim neîncetat atunci când studiem legile din Statele
Unite.
Legiuitorii americani vădesc puţină încredere în probitatea
oamenilor; dar pleacă întotdeauna de la prezumţia că omul
este inteligent. În consecinţă, pentru punerea în aplicare a
legilor se bizuie cel mai adesea pe interesul personal.
Într-adevăr, atunci când un delict administrativ lezează în
mod cert şi concret un individ, este de înţeles ca interesul
personal să garanteze intentarea reclamaţiei.
Dar se poate lesne prevedea că atunci când este vorba de o
dispoziţie legală care, deşi utilă societăţii, nu este resimţită în
mod concret ca atare de către un individ, fiecare va ezita să
se pună în postura de acuzator, în felul acesta, şi oarecum
printr-un acord tacit, nu ar fi exclus ca legile să cadă în
desuetudine.
În această situaţie dificilă în care îi aduce propriul sistem,
americanii sunt nevoiţi să-i cointereseze pe denunţători,
oferindu-le în unele cazuri să fie părtaşi la amenzi102.
101
Un exemplu dintr-o mie: vehiculul unui particular suferă unele
stricăciuni sau omul este rănit pe un drum prost întreţinut; acesta are
dreptul de a pretinde curţii de sesiuni despăgubiri din partea comunei
sau a comitatului căruia îi revine întreţinerea drumului. Laws of
Massachusetts, vol. I, p. 307.
102
În caz de invazie sau de insurecţie, când funcţionarii comunali nu
au grijă să furnizeze miliţiei piesele de muniţie necesare, comuna poate fi
condamnată la o amendă de 200 până la 500 de dolari (între 1000 şi
2500 de franci).
Este lesne de înţeles că într-o astfel de situaţie e posibil ca nimeni să
nu aibă nici interesul, nici dorinţa de a-şi asuma rolul de acuzator. De
aceea legea precizează: „Toţi cetăţenii vor avea dreptul de a urmări
pedepsirea unor atari delicte şi jumătate din amendă va reveni aceluia
care va intenta urmărirea.” Vezi legea din 6 martie 1810, vol. II, p. 236.
Aceeaşi dispoziţie poate fi găsită reprodusă foarte frecvent în legile din
Massachusetts.
Uneori, nu o persoană particulară este cea pe care legea o îndeamnă
pe această cale să urmărească funcţionarii publici; ci funcţionarul este
cel pe care îl încurajează astfel să determine sancţionarea unor
particulari. De exemplu: un locuitor refuză să execute partea de lucrări ce
i-a fost repartizată la un drum principal. Supraveghetorul drumului
151
Un mijloc periculos, care asigură respectul legilor
contribuind la degradarea moravurilor.
Mai presus de magistraţii comitatului nu mai există, la
drept vorbind, o putere administrativă, ci numai una
guvernamentală.

IDEI GENERALE CU PRIVIRE LA ADMINISTRAŢIA


STATELOR UNITE

Prin ce diferă între ele Statele Uniunii în ce priveşte sistemul de


administrare. – Viaţa comunală mai puţin activă şi mai puţin deplină
pe măsură ce coborâm spre sud. – Puterea funcţionarului sporeşte şi
mai mult, cea a alegătorilor scade. – Administraţia trece de la
comună la comitat. – Statele New York, Ohio, Pennsylvania. –
Principii administrative aplicabile întregii Uniuni. – Alegerea
funcţionarilor publici sau inamovibilitatea funcţiilor lor. – Absenţa
unei ierarhii. – Introducerea mijloacelor judiciare în administraţie.

Am anunţat mai înainte că după ce voi fi examinat cu de-


amănuntul organizarea comunei şi a comitatului în Noua
Anglie, voi arunca o privire generală asupra restului Uniunii.
În fiecare stat există comune şi o viaţă comunală; dar în
niciunul din statele confederaţiei nu întâlnim comune care să
se asemene întru totul cu cele din Noua Anglie.
Pe măsură ce coborâm spre sud, constatăm că viaţa
comunală este mai puţin activă; comuna are mai puţini
magistraţi, mai puţine drepturi şi îndatoriri; populaţia nu
mai exercită o influenţă atât de directă asupra treburilor;
adunările comunale sunt mai puţin frecvente şi au în vedere
mai puţine obiective. Puterea funcţionarului ales este deci
comparativ mai mare, iar cea a alegătorului mai mică,
spiritul comunal nu este nici atât de viu şi nici la fel de
puternic103.
trebuie să-l urmărească în justiţie şi, dacă obţine condamnarea lui, îi
revine jumătate din amendă. Vezi legile citate anterior, vol. I, p. 308 .
103
Vezi pentru amănunte The Revised Statutes of the State of New
York, în partea I, cap. XI, intitulat: Of the powers, duties and privileges of
town, vol. I, pp. 336-364.
152
Aceste deosebiri încep să fie vizibile în statul New York;
sunt deja foarte pronunţate în Pennsylvania; însă devin mai
puţin evidente pe măsură ce înaintăm spre nord-vest.
Majoritatea emigranţilor care se duc să întemeieze statele din
nord-vest provin din Noua Anglie şi transportă în patria lor
adoptivă obiceiurile administrative din patria-mamă.
Comuna din Ohio se aseamănă în multe privinţe cu cea din
Massachusetts.
Am văzut că în Massachusetts principiul administraţiei
publice rezidă în comună. Comuna este punctul focal unde
se întâlnesc toate interesele şi toate ataşamentele oamenilor.
Acest lucru încetează a mai exista pe măsură ce coborâm
spre state care nu sunt atât de luminate şi unde, în
consecinţă, comuna oferă mai puţine garanţii de înţelepciune
şi mai puţine elemente de administraţie. Aşadar, pe măsură
ce ne depărtăm de Noua Anglie, viaţa comunală se mută, ca
să zicem aşa, în comitat. Comitatul devine marele centru
administrativ şi formează puterea intermediară între guvern
şi simpli cetăţeni.
Am spus că în Massachusetts treburile comitatului sunt
conduse de curtea de sesiuni. Aceasta este alcătuită dintr-un
număr de magistraţi desemnaţi de guvern şi de consiliul
acestuia. Comitatul nu este reprezentat şi bugetul lui este
votat de puterea legislativă naţională.
Dimpotrivă, în statul New York, care are o suprafaţă mare,
în statul Ohio şi în Pennsylvania, locuitorii fiecărui comitat
aleg un anumit număr de deputaţi; aceşti deputaţi, întruniţi,
alcătuiesc o adunare reprezentativă a comitatului 104.

Vezi în culegerea intitulată: Digest of the laws of Pennsylvania,


termenii Assessors, Collectors, Constables, Overseers of the Poor,
Supervisors of highways. – Şi în culegerea intitulată: Acts of a general
nature of the State of Ohio, legea din 25 februarie 1834 privitoare la
comune, p. 412; – apoi dispoziţiile speciale referitoare la diferiţi
funcţionari comunali, ca: Township's clerks, Trustees, Overseers of the
Poor, Fence-Viewers, Appraisers of property, Township's treasurers,
Constables, Supervisors of highways.
104
Vezi The Revised Statutes of the State of New York, partea I, cap. XI,
vol. I, p. 340; Id., cap. XII; Id., p. 366; – Id. Acts of the State of Ohio, legea
153
Adunarea comitatului are, în anumite limite, dreptul de a
stabili impozitele populaţiei; din acest punct de vedere, ea
constituie un veritabil corp legislativ; ea este cea care
administrează comitatul, conduce într-o serie de cazuri
administraţia comunelor şi le impune acestora din urmă
drepturi mult mai restrictive decât în Massachusetts.
Acestea sunt principalele deosebiri pe care le prezintă
structura comunei şi a comitatului în diversele state
confederate. Dacă aş intenţiona să intru în amănuntele
mijloacelor de executare, aş mai avea de semnalat numeroase
alte diferenţe. Însă nu mi-am propus să scriu un curs de
drept administrativ american.
Socot că am spus destul pentru ca să se înţeleagă în ce
constau principiile generale pe care se întemeiază
administraţia în Statele Unite. Aceste principii sunt aplicate
în mod diferit; ele produc consecinţe mai mult sau mai puţin
numeroase în funcţie de locul respectiv; dar, în fond, ele sunt
pretutindeni aceleaşi. Legile variază, forma lor se modifică;
spiritul care le animă se menţine neschimbat.
Comuna şi comitatul nu au pretutindeni aceeaşi alcătuire;
se poate însă afirma că în Statele Unite organizarea comunei
şi a comitatului se bizuie pe una şi aceeaşi idee: fiecare om
este cel mai în măsură să hotărască în privinţa lucrurilor
care nu-l privesc decât pe el şi să se îngrijească de propriile
sale nevoi. Comuna şi comitatul au deci sarcina de a veghea
asupra intereselor lor speciale. Statul guvernează, nu
administrează. Pot interveni excepţii de la acest principiu, nu
însă şi un principiu contrar.
Prima consecinţă a acestei doctrine a constat în practica
alegerii tuturor membrilor administraţiei comunei şi a
comitatului de către locuitorii înşişi sau, cel puţin, a alegerii
acestor funcţionari exclusiv din rândul lor.
Administratorii fiind pretutindeni aleşi sau, în orice caz
nerevocabili, nicăieri nu au putut fi introduse regulile
ierarhiei. Au existat deci aproape tot atâţia funcţionari
independenţi câte funcţii au fost. Puterea administrativă s-a
din 25 februarie 1824 referitoare la county commissioners, p. 263.
154
găsit astfel distribuită între o mulţime de persoane.
Neexistând nicăieri ierarhia administrativă şi
administratorii fiind aleşi şi nerevocabili până la expirarea
mandatului, a devenit necesar ca tribunalele să fie, mai mult
sau mai puţin, introduse în administraţie. Aşa se explică
sistemul amenzilor cu ajutorul cărora corpurile subordonate
şi reprezentanţii lor sunt constrânşi să se supună legilor.
Acest sistem este prezent de la un capăt la altul al Statelor
Unite.
De altminteri, dreptul de a reprima delictele administrative
sau de a întreprinde, la nevoie, acţiuni de ordin administrativ
nu a fost acordat în toate statele aceloraşi judecători.
Anglo-americanii au preluat instituţia judecătorilor de pace
de la o sursă comună; instituţia există în toate statele. Însă
ele nu au folosit-o întotdeauna în acelaşi fel.
Judecătorii de pace contribuie pretutindeni la
105
administrarea comunelor şi comitatelor , fie administrând ei
înşişi, fie reprimând anumite delicte administrative, însă în
cele mai multe state, delictele mai grave sunt supuse
tribunalelor ordinare.
Prin urmare, alegerea funcţionarilor din administraţie sau
inamovibilitatea funcţiilor lor, absenţa unei ierarhii
administrative, introducerea mijloacelor judiciare în
administraţia subordonată a societăţii – acestea sunt
trăsăturile principale prin care identificăm administraţia
americană, din Maine până în Florida.
În câteva state începem să discernem semnele unei
centralizări administrative. Statul New York a înaintat cel
mai mult pe această cale.
În statul New York, funcţionarii guvernului central
exercită, în anumite cazuri, un fel de supraveghere şi de
control asupra comportării corpurilor subordonate 106. În alte

105
Există chiar statele din Sud unde magistraţii din county courts
răspund de toate amănuntele de natură administrativă. Vezi The Statutes
of the State of Tennessee, articolele Judiciary; Taxes....
106
De exemplu: conducerea instrucţiunii publice este centralizată în
mâinile guvernului. Legislativul numeşte membrii universităţii denumiţi
155
cazuri, formează un fel de tribunal de apel pentru deciderea
unor treburi107. În statul New York, se recurge mai puţin
decât în alte părţi la pedepse judiciare ca mijloc
administrativ. De asemenea, dreptul de urmărire a delictelor
administrative este încredinţat unui număr mai restrâns de
persoane108.
Aceeaşi tendinţă se face uşor simţită în alte câteva state 109.
În general, se poate însă spune că trăsătura pregnantă a

regenţi; guvernatorul şi guvernatorul adjunct ai statului se numără în


mod obligatoriu printre ei (The Revised Statutes, vol. I, p. 456). Regenţii
universităţii vizitează în fiecare an colegiile şi academiile şi prezintă
legislaturii un raport anual; supravegherea exercitată de ei nu este
formală şi aceasta din următoarele motive speciale: pentru a deveni
corpuri constituite (corporaţii), care să poată cumpăra, vinde şi deţine în
proprietate, colegiile au nevoie de o cartă; or, această cartă, legislativul o
acordă numai în urma avizului regenţilor. In fiecare an, statul distribuie
colegiilor şi academiilor dobânzile unui fond special înfiinţat în scopul
stimulării interesului pentru studiu. Regenţii sunt cei care distribuie
banii respectivi. Vezi cap. XV, Instrucţiunea publică, The Revised
Statutes, vol. I, p. 455.
Comisarii şcolilor publice sunt obligaţi să trimită anual un raport de
situaţie administratorului general al republicii. Ibid., p. 488.
Un raport de acelaşi fel trebuie să-i fie supus anual cu privire la
numărul şi la situaţia săracilor. Ibid., p. 631.
107
Când cineva se consideră lezat de unele acte emanând de la
comisarii pentru şcoli (care sunt funcţionari comunali), poate face recurs
la administratorul general al şcolilor primare, a cărui decizie este
definitivă (The Revised Statutes, vol. I, p. 487). In legile statului New York
găsim pe alocuri dispoziţii de felul celor pe care le-am dat ca exemple. In
general însă, aceste tentative de centralizare sunt slabe şi nu prea
eficiente. Dându-le funcţionarilor superiori de stat dreptul de a-i
supraveghea şi a-i dirija pe agenţii subalterni, nu li se dă dreptul de a-i
răsplăti sau de a-i sancţiona. Aceeaşi persoană nu este aproape niciodată
însărcinată să dea o dispoziţie şi să reprime o insubordonare; deci are
dreptul de a comanda, nu însă şi facultatea de a se face ascultată.
În 1830, administratorul general al şcolilor se plângea în raportul său
anual prezentat legislativului, de faptul că, deşi avertizaţi de el, o seamă
de comisari pentru şcoli nu-i trimiseseră deconturile datorate. „Dacă
această omisiune se repetă, adăuga el, voi fi nevoit să-i urmăresc, potrivit
legii, înaintea tribunalelor competente”.
108
De exemplu: delegatul procuraturii din fiecare comitat (district
attorney) este dator să urmărească recuperarea tuturor amenzilor ce
156
administraţiei publice în Statele Unite constă în
extraordinara ei descentralizare.

DESPRE STAT

M-am ocupat de comune şi de administraţie; mai rămâne


să mă ocup de stat şi de guvern.
În această privinţă, pot fi mai concis fără teama de a nu fi
înţeles; ceea ce am de spus există gata formulat în constituţii
scrise, pe care oricine şi le poate procura fără nicio
dificultate110. Aceste constituţii se întemeiază ele însele pe o
teorie simplă şi raţională.
Cele mai multe forme prevăzute de ele au fost adoptate de
toate popoarele organizate pe baze constituţionale; ne-au
devenit deci bine cunoscute.
Nu-mi revine, aşadar, decât să fac o scurtă expunere.
Ulterior, voi încerca să formulez judecăţi cu privire la cele pe
care le voi descrie.

PUTEREA LEGISLATIVĂ A STATULUI

Împărţirea corpului legislativ în două camere. – Senatul. – Camera


Reprezentanţilor. – Atribuţiile diferite ale acestor două corpuri.

Două adunări au fost învestite cu puterea legislativă a


statului; prima poartă, în general, denumirea de Senat.
În mod obişnuit, Senatul este un corp legislativ; uneori
devine un corp administrativ şi judiciar.

depăşesc 50 de dolari, în afară de cazul când acest drept a fost acordat în


mod expres prin lege unui alt magistrat, The Revised Statutes, part. I,
cap. X, vol. I, p. 383.
109
Există câteva semne de centralizare administrativă în
Massachusetts. De exemplu: comitetele şcolilor comunale sunt datoare să
prezinte anual un raport secretarului de stat, Laws of Massachusetts, vol.
I, p. 367.
110
Vezi textul Constituţiei statului New York.
157
Participă la administrare în mai multe feluri, în funcţie de
diversele constituţii111; dar colaborarea sa la alegerea
funcţionarilor este calea pe care pătrunde de obicei în sfera
puterii executive.
Participă la puterea judiciară, pronunţându-se cu privire la
anumite delicte politice, precum şi luând uneori decizii în
anumite cauze civile112.
Membrii lui sunt întotdeauna în număr restrâns.
Cealaltă ramură a legislativului, cunoscută în mod curent
sub denumirea de Camera Reprezentanţilor, nu participă în
niciun fel la puterea administrativă, iar la puterea
judecătorească ia parte doar aducând învinuiri funcţionarilor
publici în faţa Senatului.
Membrii celor două camere sunt supuşi aproape
pretutindeni aceloraşi condiţii de eligibilitate. Şi unii şi alţii
sunt aleşi prin aceeaşi procedură şi de către aceiaşi cetăţeni.
Unica deosebire existentă între ei provine din faptul că
mandatul senatorilor are în general o durată mai mare decât
cel al reprezentanţilor. Aceştia din urmă se menţin arareori
în funcţie mai mult de un an; primii rămân în mod curent doi
sau trei ani.
Acordând senatorilor privilegiul de a fi numiţi pe mai mulţi
ani şi împrospătând rândurile lor în serii succesive, legea a
avut grijă să menţină în legislativ un nucleu de oameni care
să fi dobândit experienţa treburilor şi să poată exercita o
influenţă utilă asupra noilor veniţi.
Împărţind corpul legislativ în două ramuri, americanii nu
au dorit deci să creeze o adunare ereditară şi o alta, electivă;
nu au pretins că vor face din una un corp aristocratic, iar din
cealaltă un exponent al democraţiei; nici nu şi-au propus să
asigure prin cea dintâi un sprijin puterii, lăsând în seama
celei de-a doua interesele şi aspiraţiile poporului.
A divide capacitatea legislativă, a încetini astfel activitatea
adunărilor politice şi a crea un tribunal de apel pentru
111
În Massachusetts, Senatul nu este învestit cu nici o funcţie
administrativă.
112
Ca în statul New York.
158
revizuirea legilor, acestea sunt singurele avantaje care rezultă
din modul actual de constituire a celor două camere în
Statele Unite.
Timpul şi experienţa i-au învăţat pe americani că
împărţirea puterilor legislative, chiar redusă la aceste
avantaje, rămâne o necesitate de prim ordin. Pennsylvania a
fost singura dintre toate republicile unite care încercase
iniţial să instituie o adunare unică. Măsura fusese sprijinită
de însuşi Franklin, sub imperiul consecinţelor logice ale
principiului suveranităţii poporului. Curând legea a trebuit
să fie modificată şi să se organizeze două camere. Astfel,
principiul divizării puterii legislative a fost definitiv consacrat;
din acea clipă s-a putut considera că necesitatea de a
încredinţa puterea legislativă mai multor corpuri este un
adevăr demonstrat. Această teorie, mai curând ignorată de
republicile din antichitate, introdusă în lume aproape din
întâmplare, ca majoritatea marilor adevăruri, a fost în sfârşit
preluată ca o axiomă de ştiinţa politică din zilele noastre.

DESPRE PUTEREA EXECUTIVĂ A STATULUI

Ce este guvernatorul într-un stat american. – Care este poziţia lui


în raport cu legislativul. – Care sunt drepturile şi îndatoririle sale. –
Dependenţa lui de popor.

Reprezentantul puterii executive a statului este


guvernatorul.
Nu am folosit întâmplător acest termen de reprezentant.
Guvernatorul statului reprezintă într-adevăr puterea
executivă, însă el nu exercită decât unele din prerogativele ei.
Cel mai înalt funcţionar, căruia i se spune guvernator, este
plasat alături de legislativ ca un moderator şi un consilier.
Dispune de un veto suspensiv, care îi îngăduie să-i oprească
sau cel puţin să-i încetinească, după placul lui, activitatea.
El expune corpului legislativ nevoile ţării şi îl informează
asupra mijloacelor a căror utilizare o consideră indicată
pentru a le face faţă; este executorul firesc al voinţelor lui în
159
privinţa tuturor acţiunilor ce interesează întreaga naţiune 113.
În absenţa legislativului, trebuie să ia toate măsurile apte să
ferească statul de şocuri violente şi pericole neprevăzute.
Guvernatorul deţine în mâinile sale întreaga forţă militară
a statului. Este şeful miliţiilor şi comandantul armatei.
Atunci când autoritatea de opinie, pe care oamenii au
convenit să o acorde legii, este nesocotită, guvernatorul
păşeşte în fruntea forţei materiale a statului; înfrânge
împotrivirea şi restabileşte ordinea.
Altminteri, guvernatorul nu intervine în administraţia
comunelor şi comitatelor sau, în orice caz, nu participă decât
foarte indirect la ea, numindu-i pe judecătorii de pace pe care
apoi nu-i poate revoca114.
Guvernatorul este un funcţionar ales. În general, se are
grijă ca să nu fie ales decât pe un an sau doi; în aşa fel încât
se află întotdeauna într-o stare de strictă dependenţă de
majoritatea care l-a creat.

DESPRE EFECTELE POLITICE ALE DESCENTRALIZĂRII


ADMINISTRATIVE ÎN STATELE UNITE

Diferenţierea ce se impune între centralizarea guvernamentală şi


centralizarea administrativă. – În Statele Unite, nicio centralizare
administrativă, dar o foarte mare centralizare guvernamentală. –
Câteva efecte neplăcute care rezultă în Statele Unite din extrema
descentralizare administrativă. – Avantaje administrative decurgând
din această stare de lucruri. – Forţa care administrează societatea,
mai puţin pusă la punct, mai puţin luminată, mai puţin pricepută,
considerabil mai numeroasă decât în Europa. – Avantaje politice ale
acestei stări de lucruri. – În Statele Unite, patria se face simţită
pretutindeni. – Sprijinul dat guvernului de către cei pe care îi
guvernează. – Instituţiile locale mai necesare pe măsură ce starea
socială devine mai democratică. – De ce.

113
În practică, nu întotdeauna guvernatorul este cel care execută
acţiunile concepute de legislativ; se întâmplă deseori ca acesta din urmă,
pe lângă că votează un principiu, să numească şi nişte agenţi speciali
care să supravegheze punerea lui în practică.
114
În mai multe state, judecătorii de pace sunt numiţi de guvernator.
160
Centralizarea este un cuvânt ce revine tot mereu în zilele
noastre şi al cărui înţeles nimeni nu încearcă, în general, să-l
precizeze.
Există însă două feluri de centralizare, foarte diferite şi pe
care este important să le cunoaştem bine.
Unele interese, cum ar fi elaborarea legilor generale şi
relaţiile poporului cu alte popoare, sunt comune tuturor
părţilor unei naţiuni.
Alte interese sunt specifice numai anumitor părţi ale
naţiunii, de pildă proiectele de lucrări comunale.
A concentra în acelaşi loc sau în aceeaşi mână puterea de
a dirija cele dintâi înseamnă a institui ceea ce voi denumi
centralizare guvernamentală.
A concentra în acelaşi chip puterea de a dirija a doua
categorie de interese înseamnă a institui ceea ce voi denumi
centralizarea administrativă.
Aceste două feluri de centralizare se confundă în unele
privinţe. Dar, considerându-le în ansamblul lor, obiectivele
care ţin în mod special de domeniul fiecăruia dintre ele pot fi
identificate fără greutate.
Este limpede că centralizarea guvernamentală dobândeşte
o forţă imensă atunci când este asociată cu centralizarea
administrativă. În felul acesta îi deprinde pe oameni să facă
total şi constant abstracţie de voinţa lor; să se supună, nu o
dată şi într-o singură privinţă, ci în toate privinţele şi zi de zi.
Atunci nu numai că îi domină prin forţă, dar îi mai şi
captează prin intermediul deprinderilor lor; îi izolează şi pe
urmă îi înhaţă, unul câte unul, din masa comună.
Aceste două feluri de centralizare îşi acordă un sprijin
reciproc, se atrag una pe alta; însă eu nu înclin să cred că ar
fi inseparabile.
Sub Ludovic al XIV-lea, Franţa a cunoscut cea mai mare
centralizare guvernamentală imaginabilă, de vreme ce acelaşi
om stabilea legile generale şi deţinea puterea de a le
interpreta, reprezenta Franţa în afara hotarelor ei şi acţiona
în numele ei. „Statul sunt eu”, spunea el; şi avea dreptate.
Cu toate acestea, sub Ludovic al XIV-lea centralizarea
161
administrativă era mult mai restrânsă decât în zilele noastre.
În prezent, vedem o putere, Anglia, unde centralizarea
guvernamentală a atins un stadiu foarte înaintat: acolo,
statul pare să acţioneze ca un singur om; ridică după voie
mase imense de oameni, concentrează şi foloseşte oriunde
doreşte întreaga sa putere.
Anglia, care în ultimii cincizeci de ani are la activul ei
înfăptuiri atât de mari, nu practică o centralizare
administrativă.
Pentru mine este de neconceput ca o naţiune să poată trăi
şi, mai ales, prospera fără o puternică centralizare
guvernamentală.
Socot însă că centralizarea administrativă nu face decât
să-i slăbească pe oamenii care i se supun, pentru că tinde să
diminueze neîncetat în rândul lor spiritul civic. Este adevărat
că centralizarea administrativă izbuteşte să unească, la un
moment dat şi într-un loc anumit, toate forţele disponibile ale
naţiunii, dar ea prejudiciază reproducţia forţelor. Ajută
naţiunea să triumfe în ziua bătăliei, dar cu timpul îi
diminuează puterea. Poate, aşadar, să contribuie admirabil la
gloria temporară a unui om, nu însă la prosperitatea
durabilă a unui popor.
Să fim foarte atenţi când spunem că un stat nu poate
acţiona pentru că nu este centralizat: aproape întotdeauna
ne referim, fără să o ştim, la centralizarea guvernamentală.
Se tot spune că imperiul german nu a reuşit să profite pe
deplin de pe urma propriilor forţe. De acord. Dar de ce?
Pentru că acolo forţa naţiunii nu a fost niciodată centralizată;
pentru că statul nu a putut niciodată să impună respectarea
legilor sale generale; pentru că diferitele părţi ale acestui
mare corp au avut întotdeauna dreptul sau posibilitatea de a
le refuza depozitarilor autorităţii comune concursul lor, până
şi în privinţa acelor treburi care îi interesau pe toţi cetăţenii;
cu alte cuvinte, pentru că nu exista o centralizare
guvernamentală. Observaţia se potriveşte şi Evului Mediu: la
originea tuturor nenorocirilor societăţii feudale a stat faptul
că puterea, nu numai cea care administra, dar şi cea care
162
guverna, era împărţită între nenumărate persoane şi
fracţionată în nenumărate feluri; absenţa oricărei centralizări
guvernamentale împiedica atunci naţiunile europene să se
îndrepte energic spre un ţel, oricare ar fi fost acesta.
Am văzut că în Statele Unite nu exista o centralizare
administrativă. Abia dacă se discerne urma unei ierarhii.
Descentralizarea a atins acolo un stadiu pe care nicio
naţiune europeană nu l-ar suporta, cred, fără să-i producă o
stare de mare nelinişte şi care produce chiar efecte
supărătoare în America. Însă în Statele Unite există o foarte
pronunţată centralizare guvernamentală. S-ar putea uşor
dovedi că acolo autoritatea naţională este mai concentrată
decât în oricare din vechile monarhii ale Europei. Nu numai
că în fiecare din state nu există decât un singur corp care
elaborează legile; nu numai că nu există acolo decât un
singur centru al puterii apt să genereze în jurul său viaţa
politică; dar s-a evitat în general reunirea unor numeroase
adunări de district sau de comitat, de teamă ca aceste
adunări să nu fie ispitite să-şi depăşească atribuţiile
administrative şi să împiedice activitatea de guvernare. În
America, legislativul fiecărui stat nu are în faţa lui nicio
putere capabilă de a i se împotrivi. Nimic nu poate să-i stea
în cale, nici privilegiile, nici imunitatea locală, nici influenţa
personală, nici chiar autoritatea raţiunii, de vreme ce el
reprezintă majoritatea care afirmă că este unica expresie a
raţiunii. Deci el nu cunoaşte alte limite în activitatea sa,
decât propria voinţă. Alături de el şi lesne accesibil lui se află
reprezentantul puterii executive care, cu ajutorul forţei
materiale, trebuie să-i constrângă pe cei nemulţumiţi să se
supună.
Slăbiciunea nu se manifestă decât în unele detalii ale
acţiunii guvernamentale.
Republicile americane nu posedă o forţă armată
permanentă pentru a reprima minorităţile; însă, până în
prezent, acolo minorităţile nu au fost încă niciodată nevoite
să poarte un război şi necesitatea unei armate încă nu s-a
făcut simţită. De cele mai multe ori, statul recurge la
163
funcţionarii comunei sau ai comitatului pentru relaţiile lui cu
cetăţenii. De exemplu, în Noua Anglie, asesorul comunei este
cel care repartizează taxele, perceptorul comunei este cel care
le încasează; casierul comunei remite vistieriei statului suma
rezultată, iar eventualele reclamaţii sunt supuse tribunalelor
ordinare. Acest mod de a percepe impozitul este lent, greoi;
pentru activitatea unui guvern care ar avea mari nevoi
pecuniare ar fi o piedică de fiece clipă. În general, ar fi de
dorit ca pentru tot ceea ce este esenţial în existenţa lui, un
guvern să dispună de funcţionari proprii, aleşi de el, putând
fi revocaţi de către el, precum şi de forme rapide de
procedură; dar puterii centrale, aşa cum este ea organizată în
America, îi va fi întotdeauna uşor să introducă, în funcţie de
necesităţi, mijloace de acţiune mai energice şi mai eficiente.
Deci, republicile din Lumea Nouă nu vor pieri, aşa cum se
susţine în mod repetat şi frecvent, pentru că în Statele Unite
nu există centralizare; departe de a fi insuficient de
centralizate, se poate afirma că guvernele americane sunt
prea centralizate; voi dovedi mai încolo acest lucru. Adunările
legislative înghit, zi de zi, câte o fărâmă din puterile
guvernamentale; ele tind să le adune pe toate în mâinile lor,
aşa cum procedase Convenţia. Astfel centralizată, puterea
socială trece neîncetat dintr-o mână în alta, deoarece este
subordonată autorităţii populare. Pentru că poate face tot, se
întâmplă deseori să păcătuiască prin lipsă de înţelepciune şi
de prevedere. În aceasta constă pentru ea pericolul. Aşadar,
ea este ameninţată să piară cândva chiar din cauza forţei ei,
şi nu ca urmare a slăbiciunii ei.
Descentralizarea administrativă generează în America o
seamă de efecte diferite.
Am văzut că americanii au despărţit aproape complet
administraţia de guvern: am impresia că în această privinţă
au depăşit toate limitele bunului-simţ; căci ordinea, fie şi în
chestiuni secundare, rămâne un interes naţional115.
115
Chiar şi atunci când ea însăşi nu se ocupă de administraţie,
autoritatea care reprezintă statul nu trebuie, cred eu, să renunţe la
dreptul de a controla administraţia locală. Să presupunem, de exemplu,
164
Statul, neavând funcţionari administrativi proprii care să
fie numiţi în posturi fixe în diverse puncte ale teritoriului şi
cărora el să le poată imprima un impuls comun, încearcă
rareori să stabilească reguli generale de ordine publică. Dar
nevoia unor astfel de reguli se face puternic simţită.
Europeanul observă frecvent absenţa lor. În primul moment,
această aparentă dezordine care domneşte la suprafaţă îi
creează impresia unei anarhii depline în societate; îşi
modifică părerea numai după ce analizează fondul lucrurilor.
Această absenţă a unei administraţii naţionale (adică
centrale) împiedică deseori diversele state să întreprindă
lucrări de interes general a căror execuţie ar putea prezenta
mari dificultăţi dacă ar fi cedată în seama localităţilor şi
predată unor agenţi speciali şi temporari. Şi o dată treaba
făcută ar mai exista totuşi pericolul autodistrugerii din cauza
lipsei unei autorităţi permanente care să centralizeze şi să
urmărească totul.
În ceea ce priveşte diferenţele care s-ar putea face
observate între principiile de administrare ale unui teritoriu
faţă de altul, diferenţe care pot fi foarte mari în Europa, sunt
insesizabile în America. Statele nu sunt atât de întinse ca să
ofere exemple şi mai ales populaţia lor este prea omogenă şi
prea luminată pentru ca aceste diferenţe să persiste. De altfel
toate comitatele sunt obligate să respecte legile generale care
sunt aceleaşi pentru fiecare dintre ele.
Unele proiecte interesează întreg statul şi, cu toate
acestea, nu pot fi executate, pentru că nu există o
administraţie naţională care să le dirijeze. Lăsate în grija
comunelor şi comitatelor, pe mâna unor agenţi aleşi şi
temporari, nu duc la niciun rezultat sau nu produc nimic

că agenţii guvernamentali, numiţi cu post fix în fiecare comitat, ar putea


deferi puterii judiciare delictele ce se comit în comune şi în comitat; oare
ordinea nu ar fi atunci respectată în chip mai uniform fără ca, pentru
aceasta, independenţa localităţilor să fie compromisă? Or, în America nu
există nimic asemănător. Deasupra curţilor de justiţie din comitate nu
mai este nimic, iar aceste instanţe sunt oarecum sesizate numai
întâmplător de existenţa delictelor administrative pe care trebuie să le
reprime.
165
durabil.
Partizanii centralizării în Europa susţin că puterea
guvernamentală administrează localităţile mai bine decât ar
putea-o face ele însele: se poate ca acest lucru să fie
adevărat, când puterea centrală este luminată, iar populaţia
localităţilor este mai puţin instruită, când puterea centrală
este activă, iar cea din urmă inertă, când cea dintâi este
deprinsă să acţioneze, iar populaţia să se supună. Este chiar
de înţeles că pe măsura creşterii centralizării şi această
dublă tendinţă se accentuează, capacitatea uneia şi
incapacitatea alteia devenind mai evidente.
Contest însă că lucrurile se petrec astfel când poporul este
luminat, conştient de interesele sale şi deprins să se
gândească la ele, aşa cum o face în America.
Dimpotrivă, sunt convins că, în acest caz, forţa colectivă a
cetăţenilor va fi întotdeauna mai puternică în producerea
bunăstării sociale decât autoritatea guvernului.
Mărturisesc că e dificil să indici cu certitudine mijlocul de
a trezi un popor somnolent, spre a-i insufla imbolduri şi
cunoştinţe pe care nu le posedă; a-i convinge pe oameni că
trebuie să se ocupe de treburile lor este, ştiu bine, o
întreprindere anevoioasă. De multe ori, întâmpini mai puţine
dificultăţi în a le stârni interesul pentru detaliile de etichetă
ale unei curţi, decât pentru repararea locuinţei lor comune.
Cred însă, de asemenea, că atunci când administraţia
centrală îşi arogă capacitatea de a înlocui integral sprijinul
celor interesaţi, se înşală sau vrea să vă înşele.
O putere centrală, oricât de luminată, oricât de pricepută
ne-am închipui-o, nu poate cuprinde singură toate aspectele
mărunte din existenţa unui mare popor. Nu poate, pentru că
un atare efort depăşeşte capacităţile omeneşti. Când vrea să
creeze şi să menţină în stare de funcţionare atâtea domenii
diverse, şi aceasta doar cu forţe proprii, puterea se
mulţumeşte cu un rezultat incomplet sau se iroseşte în
eforturi inutile.
Este adevărat, centralizarea izbuteşte lesne să supună
acţiunile vizibile ale omului unei anumite uniformizări pe
166
care sfârşim prin a o agrea pentru ea însăşi, independent de
lucrurile cărora li se aplică; întocmai ca acei habotnici care
adoră statuia, uitând de divinitatea pe care ea o înfăţişează.
Centralizarea reuşeşte fără dificultate să imprime treburilor
curente o ritmicitate; să îndrume cu pricepere detaliile
păstrării ordinii sociale; să reprime micile dezordini şi
delictele minore; să menţină societatea într-un statu quo care
nu înseamnă, la drept vorbind, nici decădere, nici progres; să
întreţină în corpul social un fel de somnolenţă
administrativă, pe care administratorii obişnuiesc să o
denumească ordinea şi liniştea publică116.
Pe scurt, ea excelează în a împiedica, nu în a făptui.
Forţele o părăsesc când este nevoie ca societatea să fie
răscolită în profunzime sau să i se imprime un mers rapid.
Ajunge ca măsurile luate de puterea centrală să necesite un
cât de mic sprijin din partea indivizilor, ca să constatăm cu
surprindere cât de slabă este această imensă maşinărie; ea
devine brusc neputincioasă.
Uneori centralizarea, nemaiavând altă soluţie, încearcă să
apeleze la ajutorul cetăţenilor; dar ea li se adresează astfel:
„Veţi acţiona aşa cum voi voi eu, atât cât voi voi eu şi exact în
sensul voit de mine. Veţi avea grijă de aceste detalii, fără să
râvniţi să conduceţi ansamblul lucrurilor; veţi acţiona în
necunoştinţă de cauză şi veţi aprecia ulterior opera mea în
lumina rezultatelor ei.” Cu astfel de condiţionări nu se poate
obţine sprijinul voinţei umane. Ea trebuie să se poată mişca
liber şi simţi răspunzătoare de actele sale. Omul este făcut în
aşa fel încât preferă să stea nemişcat decât să înainteze fără
independenţă spre un ţel pe care nu-l cunoaşte.
Sunt aproape patruzeci de ani de când am încheiat în
116
China mi se pare a fi un exemplu emblematic al acelui gen de
bunăstare socială pe care o administraţie foarte centralizată este aptă să
o asigure popoarelor care i se supun. Călătorii ne spun despre chinezi că
au linişte fără fericire, hărnicie fără progres, stabilitate fără forţă şi ordine
materială fără moralitate publică. La ei, societatea funcţionează
întotdeauna destul de bine, niciodată foarte bine. Presupun că atunci
când accesul în China va fi permis europenilor, aceştia vor afla acolo cel
mai frumos model de centralizare administrativă existent în univers.
167
Franţa sistemul centralizării administrative şi ce mare
îmbunătăţire s-a putut observa în starea de civilizaţie a
poporului? S-ar putea compara progresele sociale de la noi
cu cele ale englezilor bunăoară? Şi cu toate acestea
centralizarea nu există în Anglia.
Nu voi tăgădui că în Statele Unite se regretă deseori
absenţa acelor reguli uniforme care par să vegheze neîncetat
asupra fiecăruia dintre noi.
Din când în când dăm peste exemple grave de nepăsare şi
de neglijenţă socială. La răstimpuri, se ivesc unele pete
supărătoare care par să fie într-o totală discordanţă cu
civilizaţia înconjurătoare.
Proiecte utile, a căror reuşită necesită o atenţie
permanentă şi o exactitate riguroasă, sfârşesc adesea prin a
fi abandonate; căci în America, întocmai ca în alte locuri,
poporul procedează prin eforturi de moment şi imbolduri
neaşteptate.
Europeanul, deprins să găsească întotdeauna în preajma
sa un funcţionar care se amestecă în mai toate lucrurile, se
obişnuieşte anevoie cu aceste angrenaje ale administraţiei
comunale. În general, se poate spune că aspectele mărunte
ale ordinii sociale, care fac ca traiul zilnic să fie tihnit şi
lesnicios, sunt neglijate în America; dar garanţiile esenţiale
pentru om în cadrul societăţii există acolo în aceeaşi măsură
ca pretutindeni. La americani, forţa care administrează statul
este reglementată într-o măsură considerabil mai mică, este
mai puţin luminată, mai puţin pricepută, dar şi de o sută de
ori mai mare în Europa. În definitiv, nu există în lume nicio
altă ţară unde oamenii să depună atâtea eforturi în vederea
creării bunăstării sociale. Nu cunosc alt popor care să fi
reuşit să înfiinţeze şcoli atât de numeroase şi de eficiente;
locaşuri sfinte mai potrivite cu nevoile religioase ale
locuitorilor, drumuri comunale mai bine întreţinute. În
Statele Unite nu trebuie deci să căutăm uniformitatea şi
constanţa opiniilor, o atenţie minuţioasă pentru detalii,
perfecţiunea procedeelor administrative117; ceea ce găsim
117
Un scriitor talentat care, comparând finanţele Statelor Unite şi cele
168
acolo este imaginea forţei, ce-i drept, întrucâtva primitive,
dar pline de energie; a vieţii însoţite de accidente, dar şi de
mutaţii şi eforturi.
Admit, dacă trebuie, că satele şi comitatele din Statele
Unite ar fi administrate mai cu folos de către o autoritate
centrală situată la mare distanţă de ele şi care ar rămâne
străină de ele, decât de către nişte funcţionari luaţi din
rândurile lor. Recunosc, dacă mi se cere, că în America ar
exista mai multă siguranţă şi resursele sociale ar fi folosite în
mod mai înţelept şi mai judicios, dacă administraţia întregii
ţări ar fi concentrată într-o singură mână. Dar avantajele
politice pe care americanii le obţin de pe urma sistemului de
descentralizare tot m-ar determina să-l prefer sistemului
contrar.
La urma urmei, prea puţin mă interesează că există o
autoritate veşnic gata să acţioneze, care se îngrijeşte ca
plăcerile mele să fie tihnite, şi se avântă în întâmpinarea mea

ale Franţei, a demonstrat că inteligenţa nu poate întotdeauna suplini


cunoaşterea faptelor, le reproşează în mod îndreptăţit americanilor acea
stare de confuzie care domneşte în bugetele lor comunale şi, după ce
reproduce modelul unui buget de departament din Franţa, adaugă:
„Mulţumită centralizării admirabile, creaţie datorată unui mare om,
bugetele municipale, de la un capăt la celălalt capăt al regatului, cele ale
oraşelor mari, ca şi bugetele celor mai neînsemnate comune sunt la fel de
ordonate şi metodice”. Iată desigur un rezultat pe care îl admir; constat
însă că majoritatea acestor comune franceze, a căror contabilitate este
atât de perfectă, sunt cufundate într-o ignoranţă profundă a adevăratelor
lor interese şi pradă unei apatii atât de copleşitoare, încât societatea dă
impresia că mai curând vegetează decât trăieşte; pe de altă parte, în acele
comune americane ale căror bugete nu sunt alcătuite în baza unor
planuri metodice şi, cu atât mai puţin, uniforme, descopăr o populaţie
luminată, activă, întreprinzătoare; contemplu o societate în permanentă
evoluţie. Acest spectacol mă surprinde; căci, în opinia mea, scopul
principal al unei bune guvernări constă în a crea bunăstarea popoarelor,
nu în a face o oarecare ordine în sărăcia lor. în consecinţă, mă întreb
dacă nu am putea atribui unei aceleiaşi cauze atât prosperitatea comunei
americane şi aparenta dezordine a finanţelor ei, cât şi starea critică a
comunei din Franţa şi perfecţiunea bugetului ei. în orice caz, am rezerve
în privinţa unui lucru bun pe care îl văd implicat în atâtea neajunsuri şi
îmi este uşor să accept un neajuns care este compensat de atâta bine.
169
pentru a înlătura toate pericolele, fără ca eu să trebuie măcar
să mă gândesc la acest lucru; dacă această autoritate, care
înlătură până şi cel mai mărunt spin din calea mea, se face
în acelaşi timp stăpână absolută pe libertatea şi pe viaţa
mea; dacă ea monopolizează în aşa măsură activitatea şi
existenţa încât în jurul ei totul trebuie să lâncezească atunci
când ea lâncezeşte, să doarmă atunci când ea doarme, să
piară atunci când ea moare!
În Europa există naţiuni unde locuitorul se consideră un
fel de colonist căruia îi este indiferentă soarta locului unde
trăieşte. Schimbările cele mai importante din ţară se produc
fără concursul lui, nici măcar nu ştie precis ce s-a petrecut,
doar bănuieşte; a auzit întâmplător relatarea evenimentului.
Mai mult decât atât, starea satului său, ordinea şi liniştea
străzii sale, soarta bisericii sale şi a casei parohiale nu-l
interesează; consideră că nimic din toate acestea nu-l privesc
în niciun fel şi că ele aparţin unui străin puternic căruia i se
spune guvern. Pare că în fiecare clipă îl auzi spunând: şi mie
ce-mi pasă, e treaba autorităţii să facă faţă şi nu a mea.
Personal, se foloseşte de avutul său ca şi cum nu i-ar
aparţine, fără simţ de proprietate şi fără intenţii de a-i aduce
îmbunătăţiri. Acest dezinteres faţă de propria-i persoană
merge atât de departe, încât, dacă siguranţa lui sau a copiilor
lui este în cele din urmă pusă în primejdie în loc să
întreprindă ceva pentru a o salva, încrucişează braţele şi
aşteaptă ca naţiunea toată să-i vină în ajutor. De altfel, în
pofida faptului că şi-a sacrificat definitiv liberul arbitru, acest
om nu este mai dispus decât un altul să se arate ascultător.
Este adevărat că se supune bunului plac al unui funcţionar,
dar se complace în a sfida legea, cum face un duşman învins
de îndată ce oastea s-a retras. În consecinţă, îl vedem tot
mereu oscilând între servilism şi neruşinare.
Odată ajunse în acest stadiu, naţiunile trebuie să-şi
modifice legile şi moravurile, sau să piară; pentru că la ele
izvorul virtuţilor publice pare a fi secat: în sânul lor mai
există supuşi, dar nu mai există cetăţeni.
Spun că astfel de naţiuni sunt coapte pentru a fi cucerite.
170
Dacă totuşi nu dispar de pe scena lumii, aceasta se
datorează faptului că sunt înconjurate de naţiuni
asemănătoare sau inferioare lor; că mai dăinuie încă în sânul
lor un fel de instinct al patriei greu de definit, nu ştiu ce
orgoliu necugetat al numelui pe care îl poartă, ce amintire
vagă a gloriei lor trecute, fără nicio legătură precisă cu ceva,
suficientă pentru a le imprima la nevoie un impuls de
conservare.
Am greşi dacă ne-am linişti la gândul că unele popoare au
făcut mari eforturi pentru a apăra o patrie în care trăiau, ca
să spunem aşa, ca nişte străini. Dacă suntem atenţi, vom
constata că în astfel de cazuri mobilul lor principal a fost
aproape întotdeauna religia.
Trăinicia, gloria sau prosperitatea naţiunii deveniseră
pentru ei dogme sacre şi, apărându-şi ţara, ei apărau
totodată acea cetate sfântă în care erau cu toţii cetăţeni.
Populaţiile turceşti nu au luat niciodată şi în niciun fel
parte la conducerea treburilor societăţii; cu toate acestea,
atâta timp cât cuceririle sultanilor au însemnat pentru ele
triumful religiei lui Mahomet, ele au îndeplinit acţiuni de
anvergură uriaşă. În zilele noastre, religia lor este în curs de
dispariţie; le rămâne doar despotismul; popoarele decad.
Atribuind despotismului o forţă proprie, Montesquieu i-a
făcut, cred eu, o cinste pe care nu o merita. De unul singur,
despotismul nu poate menţine nimic trainic. Cercetând atent,
constatăm că religia, şi nu frica, a făcut ca guvernări
absolute să prospere vreme îndelungată.
Oricât ne-am strădui, nu vom descoperi o putere veritabilă
printre oameni decât în condiţiile unei colaborări libere a
voinţelor. Or, numai patriotismul sau religia sunt singurele
capabile să pună în mişcare, un timp îndelungat şi spre un
acelaşi ţel, totalitatea cetăţenilor.
Nu depinde de legi să reînsufleţească credinţele pe cale să
se stingă; depinde însă de ele să-i facă pe oameni părtaşi la
destinul ţării lor. Depinde de legi să trezească şi să îndrume
acel instinct vag al patriei care nu părăseşte niciodată
sufletul omenesc şi, făcând legătura între el şi gândurile,
171
pasiunile, obiceiurile de fiece zi, să-l preschimbe într-un
sentiment cumpănit şi trainic. Şi să nu se spună că este prea
târziu pentru a încerca acest lucru; naţiunile nu îmbătrânesc
în acelaşi fel ca oamenii. Fiecare generaţie ce se naşte în
sânul lor este ca un popor nou, care vine să se lase îndrumat
de legiuitor.
Nu efectele administrative ale descentralizării sunt ceea ce
admir eu cel mai mult în America, ci efectele ei politice. În
Statele Unite, patria se face simţită pretutindeni. Este
obiectul solicitudinii, de la nivelul satului până la cel al
întregii Uniuni. Locuitorul se simte legat de toate interesele
ţării, ca şi cum ar fi ale sale. Se mândreşte cu gloria naţiunii,
are sentimentul că în succesele acesteia regăseşte propria lui
contribuţie şi se mândreşte cu ea; se bucură de prosperitatea
generală de pe urma căreia trage foloase. Ceea ce resimte el
faţă de patrie este analog sentimentului pe care oamenii îl
poartă familiei lor, şi interesul ce-l poartă statului este tot o
formă de egoism.
Europeanul nu vede în funcţionar decât exponentul forţei;
americanul vede în el reprezentantul dreptului. Putem deci
spune că în America omul nu ascultă niciodată de un alt om,
ci ascultă de justiţie sau de lege.
Astfel şi-a format despre el însuşi o părere de multe ori
exagerată, însă mai întotdeauna salutară. Nu se sfieşte să se
încreadă în propriile forţe, socotindu-le suficiente în toate
împrejurările. Cineva îşi propune să întreprindă ceva, şi chiar
dacă acest proiect are vreo legătură cu bunăstarea societăţii,
lui nu-i trece prin minte să se adreseze autorităţii publice
pentru a obţine sprijinul ei. Aduce la cunoştinţă proiectul
său, se oferă să-l execute, apelează la capacităţile individuale
pentru a o susţine pe a sa şi luptă din greu împotriva tuturor
piedicilor. Fără îndoială, de multe ori reuşeşte mai puţin
decât dacă statul ar fi fost în locul lui; dar în cele din urmă,
rezultatul general al tuturor iniţiativelor individuale
depăşeşte cu mult ceea ce ar putea face guvernul.
Deoarece autoritatea administrativă este plasată alături de
cei pe care îi administrează, reprezentându-i într-o oarecare
172
măsură chiar pe ei, ea nu stârneşte nici invidie, nici ură.
Deoarece dispune de mijloace de acţiune limitate, fiecare
înţelege că nu e posibil să se bizuie numai pe ea.
Aşadar, atunci când puterea administrativă intervine în
sfera propriilor atribuţii, ea nu se trezeşte singură, cum se
întâmplă în Europa. Nu există părerea că îndatoririle
persoanelor particulare au încetat pentru că reprezentantul
societăţii a intrat în acţiune. Dimpotrivă, fiecare îl îndrumă, îl
sprijină şi îl ajută.
Acţiunea forţelor individuale unită cu acţiunea forţelor
sociale reuşeşte de multe ori înfăptuirea unor lucruri pe care
nici chiar cea mai concentrată şi mai energică administraţie
nu ar fi fost în stare să le realizeze. (I)
Aş putea invoca multe fapte în sprijinul afirmaţiilor mele;
dar prefer să mă opresc asupra unuia singur şi să-l aleg pe
acela pe care îl cunosc cel mai bine.
În America, mijloacele puse la dispoziţia autorităţilor în
scopul elucidării infracţiunilor şi urmăririi delincvenţilor sunt
puţine la număr.
Nu există poliţie administrativă; actul de identitate este
necunoscut. Poliţia judiciară din Statele Unite nu poate fi
comparată cu cea de la noi; agenţii procuraturii sunt în
număr mic ei nu comunică între ei şi iniţiativa urmăririlor nu
le aparţine întotdeauna; procedura de instrucţie este rapidă
şi orală. Cu toate acestea, mă îndoiesc că există vreo altă
ţară în care să se întâmple atât de rar ca un delict să rămână
nepedepsit.
Explicaţia acestei stări de lucruri rezidă în faptul că toţi se
consideră interesaţi în dovedirea delictului şi prinderea
delincventului.
În timpul şederii mele în Statele Unite, am văzut cum
locuitorii unui comitat unde fusese înfăptuit un delict grav
au format spontan comitete, pentru a porni pe urmele
vinovatului şi pentru a-l preda tribunalului.
În Europa, delincventul este considerat un nefericit care se
luptă pentru a se salva de agenţii puterii, populaţia pare că
asistă la această luptă. În America, el este considerat un
173
inamic al speciei umane şi întreaga lume îi este potrivnică.
Socot că instituţiile locale sunt utile tuturor popoarelor;
dar mi se pare că poporul care are într-adevăr cel mai mult
nevoie de ele este acela a cărui stare socială este
democratică.
Într-o aristocraţie există întotdeauna certitudinea că o
ordine oarecare poate fi menţinută în cadrul libertăţii.
Având mult de pierdut, guvernanţii sunt foarte interesaţi
în păstrarea ordinii.
Se poate de asemenea afirma că, într-o aristocraţie,
poporul este ferit de excesele despotismului, pentru că există
oricând forţe organizate gata să se împotrivească despotului.
O democraţie fără instituţii locale nu posedă nicio garanţie
împotriva unor astfel de primejdii.
Cum să determini o mulţime care nu a învăţat să
folosească libertatea în lucrurile neînsemnate, să suporte
libertatea în lucrurile importante?
Cum să te împotriveşti tiraniei într-o ţară unde fiecare
individ este slab şi unde nu există un interes comun care să-i
unească pe toţi indivizii?
Cei care se tem de excesul de libertate, ca şi cei pe care îi
îngrijorează puterea absolută, trebuie deci să dorească în
egală măsură dezvoltarea treptată a libertăţilor locale.
Sunt, de altfel, convins că naţiunile cele mai expuse
riscului de a cădea sub jugul centralizării administrative
sunt cele a căror stare socială este democratică.
La acest rezultat concurează o seamă de cauze, printre
care următoarea:
Tendinţa permanentă a acestor naţiuni este de a concentra
întreaga autoritate guvernamentală în mâinile singurei puteri
care reprezintă direct poporul, pentru că dincolo de popor nu
se mai văd decât indivizi egali contopiţi într-o masă comună.
Or, atunci când o singură putere este deja învestită cu
toate atributele guvernării, îi vine foarte greu să nu încerce
să pătrundă în detaliile administraţiei şi în cele din urmă
izbuteşte să găsească prilejul de a o face. Am fost martorii
unor astfel de situaţii la noi.
174
În Revoluţia franceză au existat două mişcări în sens
contrar pe care se cuvine să nu le confundăm: una favorabilă
libertăţii, cealaltă favorabilă despotismului.
În vechea monarhie, regele singur hotăra legile. Mai prejos
de puterea suveranului existau câteva vestigii, pe jumătate
nimicite, de instituţii locale. Acestea erau haotice, prost
ordonate, adesea absurde. În mâinile aristocraţiei fuseseră
uneori instrumente de opresiune.
Revoluţia s-a pronunţat concomitent împotriva regalităţii şi
împotriva instituţiilor locale. Ea a contopit în aceeaşi ură tot
ceea ce o precedase, puterea absolută şi ceea ce putea
tempera rigorile acesteia; a fost în acelaşi timp republicană şi
centralizatoare.
Acest dublu caracter al Revoluţiei franceze este un fapt pe
care partizanii puterii absolute au avut multă grijă să-l
exploateze. Când îi vedeţi că apără centralizarea
administrativă, credeţi că se străduiesc în favoarea
despotismului? Nicidecum, ei apără una din marile cuceriri
ale Revoluţiei. (K) Procedând astfel, poţi rămâne popular, dar
şi un adversar al drepturilor poporului, un slujitor ascuns al
tiraniei, dar şi un iubitor declarat al libertăţii.
Am văzut la ele acasă cele două naţiuni care au dus
sistemul libertăţilor locale la stadiul cel mai înalt de
dezvoltare şi am ascultat glasul partidelor care se înfruntă în
sânul acestor naţiuni.
În America, am dat peste oameni care doreau în secret să
distrugă instituţiile democratice ale ţării lor. În Anglia, am
găsit alţii care atacau cu glas tare aristocraţia; nu am întâlnit
însă niciunul care să nu fi fost de părere că libertatea locală
este un lucru foarte bun.
În ambele ţări, am constatat că relele statului erau
imputate unui număr infinit de cauze diferite, niciodată însă
libertăţii comunale.
I-am auzit pe cetăţeni atribuind măreţia sau prosperitatea
patriei lor unei multitudini de cauze; dar pe toţi i-am auzit
numind în primul rând şi în fruntea tuturor celorlalte
avantaje libertatea locală.
175
Să cred oare că nişte oameni cu păreri atât de împărţite,
încât nu se înţeleg nici în ce priveşte doctrinele religioase,
nici în ce priveşte teoriile politice, cad de acord în privinţa
unui singur fapt, acela pe care îl pot cunoaşte cel mai bine,
de vreme ce se petrece zilnic sub ochii lor – şi că acest fapt
este eronat?
Numai popoarele care posedă puţine sau nu posedă deloc
instituţii locale neagă utilizarea lor; adică, numai acele
popoare care nu le cunosc le denigrează.

176
Capitolul VI.
DESPRE PUTEREA JUDECĂTOREASCĂ ÎN
STATELE UNITE ŞI INFLUENŢA EI ASUPRA
SOCIETĂŢII POLITICE

Anglo-americanii au păstrat pentru puterea judecătorească toate


trăsăturile care o caracterizează la celelalte popoare. – În acelaşi
timp au făcut din ea o mare putere politică. – Cum. – În ce privinţă
sistemul juridic anglo-american se deosebeşte de toate celelalte. – De
ce judecătorii americani au dreptul să declare legile
neconstituţionale. – Cum folosesc judecătorii americani acest drept. –
Precauţiunile pe care şi le-a luat legiuitorul ca să împiedice abuzurile
în folosirea acestui drept.

Am considerat că e necesar să dedic un capitol separat


puterii judecătoreşti. Importanţa sa politică e atât de mare,
încât mi s-a părut că aş diminua-o în ochii cititorilor dacă aş
vorbi despre ea în treacăt.
Au existat confederaţii şi în alte părţi decât în America; s-
au văzut republici şi în alte locuri decât pe ţărmurile Lumii
Noi; sistemul reprezentativ este adoptat în multe state
europene; dar nu cred că până acum vreo naţiune de pe
lume să fi constituit puterea judecătorească în acelaşi fel ca
americanii.
Dacă în Statele Unite există ceva greu de înţeles pentru un
străin aceasta este organizarea judiciară. Ca să spunem aşa,
nu există eveniment politic în care el să nu audă invocată
autoritatea judecătorului; şi conchide – firesc – că în Statele
Unite judecătorul este una dintre cele mai importante forţe
politice. Dar dacă apoi examinează regulamentul
tribunalelor, nu descoperă, la prima vedere, decât atribuţii şi
uzanţe judiciare. Din câte îşi dă seama, magistraţii nu par
niciodată să intervină în treburile publice decât din

177
întâmplare; dar această întâmplare revine mereu.
Când parlamentul din Paris critica şi refuza să înregistreze
un edict; când convoca un funcţionar care încălca legea
pentru a-l chema la ordine, acţiunea politică a puterii
judecătoreşti era evidentă. Nu se vede nimic asemănător în
Statele Unite.
Americanii au păstrat pentru puterea judecătorească toate
trăsăturile după care ne-am obişnuit s-o recunoaştem. Au
circumscris-o exact în cercul în care ea se mişcă.
La toate popoarele, prima caracteristică a puterii
judecătoreşti este aceea de a servi drept arbitru. Pentru ca
tribunalele să acţioneze trebuie să existe o contestaţie.
Pentru ca să existe judecători, trebuie să existe procese.
Dacă o lege nu dă naştere unei contestaţii, puterea judiciară
nu are aşadar ocazia să se ocupe de ea. Ea există, dar nu e
văzută. Dacă un judecător, în cadrul unui proces, atacă o
lege care se referă la acest proces, el extinde cercul
atribuţiilor sale, dar nu-l depăşeşte, deoarece a fost nevoit,
într-un fel, să judece legea pentru ca să poată judeca
procesul. Dacă el se pronunţă asupra unei legi fără să ia ca
punct de plecare un proces, el iese complet din sfera sa şi
intră în cea a puterii legislative.
A doua caracteristică a puterii judecătoreşti este că ea se
pronunţă asupra cazurilor particulare şi nu asupra
principiilor generale. Dacă un judecător, atunci când decide
asupra unei chestiuni particulare, distruge un principiu
general prin certitudinea dobândită că toate consecinţele
acestui principiu sunt atacate în acelaşi fel, principiul însuşi
devine inoperant şi judecătorul rămâne în sfera sa firească de
acţiune; dar dacă judecătorul atacă un principiu general şi-l
distruge fără să aibă în vedere un caz particular, el iese din
sfera în care toate popoarele s-au înţeles să-l circumscrie:
devine mai important, mai util poate decât un magistrat, dar
încetează să mai reprezinte puterea judecătorească..
A treia caracteristică a puterii judecătoreşti este aceea că
nu poate acţiona decât dacă este chemată, sau conform
expresiei legale, dacă este sesizată. Această trăsătură nu este
178
atât de generală ca celelalte două. Dar cred că, în pofida
excepţiilor, ea poate fi considerată esenţială. Prin natura sa
puterea judecătorească este pasivă; ea trebuie pusă în
mişcare ca să acţioneze. I se denunţă un delict şi vinovatul
este pedepsit; e chemată să corecteze o injustiţie şi o
corectează; i se supune un act şi-l interpretează; dar ea nu va
urmări de la sine delincvenţii, nu va căuta nedreptăţile şi nu
va examina faptele. Puterea judecătorească ar forţa, într-o
anumită măsură, natura sa pasivă, dacă ar lua cu de la sine
putere iniţiativa şi s-ar institui ca un cenzor al legilor.
Aceste trei caractere distinctive ale puterii judecătoreşti au
fost păstrate de americani. Judecătorul american nu se poate
pronunţa decât dacă există un litigiu. El nu se ocupă decât
de cazuri particulare; şi pentru a acţiona trebuie să aştepte
să fie sesizat.
Deci judecătorul american seamănă perfect cu magistraţii
celorlalte naţiuni. Cu toate acestea el deţine o imensă putere
politică.
De unde provine ea? El se mişcă în acelaşi cerc şi foloseşte
aceleaşi mijloace ca şi ceilalţi judecători; de ce posedă el o
putere pe care ceilalţi n-o au?
Cauza constă în acest singur fapt: americanii au
recunoscut judecătorilor dreptul de a-şi întemeia hotărârile
mai degrabă pe constituţie decât pe legi. Astfel spus, li s-a
permis să nu aplice legile care li se par neconstituţionale.
Ştiu că un asemenea drept a fost uneori cerut şi de
tribunalele din alte ţări; dar nu le-a fost niciodată acordat. În
America, el este recunoscut de toate puterile; nu întâlneşti
niciun partid, nici măcar un om care să-l conteste.
Explicaţia se găseşte probabil în chiar principiul
constituţiilor americane.
În Franţa, constituţia este o operă imuabilă, sau
considerată ca atare. Nicio putere n-are dreptul s-o schimbe:
aceasta este teoria moştenită. (L) în Anglia, i se recunoaşte
parlamentului dreptul de a schimba constituţia. Deci, în
Anglia constituţia se poate modifica mereu, sau mai degrabă
ea nu există. Parlamentul este în acelaşi timp corp legislativ
179
şi constituant. (M)
în America, teoriile politice sunt mai simple şi mai
raţionale.
O constituţie americană nu e considerată imuabilă ca în
Franţa; ea nu va putea fi modificată de puterile ordinare ale
societăţii ca în Anglia. Ea reprezintă o operă deosebită, fiind
voinţa întregului popor, e obligatorie pentru legiuitori ca şi
pentru simplii cetăţeni, dar poate fi modificată prin voinţa
poporului, potrivit unor forme prestabilite şi în cazuri
prevăzute.
Constituţia în America poate deci varia; dar cât timp
există, ea se află la originea tuturor puterilor. Numai în ea se
află forţa predominantă.
E uşor de observat în ce fel aceste diferenţe influenţează
situaţia şi drepturile corpului judiciar în cele trei ţări pe care
le-am citat.
Dacă în Franţa tribunalele ar putea să nu ţină seama de
legi pe baza faptului că le consideră neconstituţionale,
puterea constituţională ar fi într-adevăr în mâinile lor, pentru
că doar ele ar fi în drept să interpreteze constituţia căreia
nimeni nu i-ar putea modifica termenii. Ele s-ar putea aşeza
deci în locul naţiunii şi ar domina societatea, cel puţin în
măsura în care slăbiciunea inerentă puterii judecătoreşti le-
ar permite s-o facă.
Ştiu că refuzând judecătorilor dreptul de a declara legile
neconstituţionale, am da indirect corpului legislativ puterea
de a schimba constituţia, pentru că nu va mai întâmpina
nicio barieră legală care să-l oprească. Dar e preferabil să
acorzi puterea de a schimba constituţia poporului unor
oameni care reprezintă imperfect voinţa poporului, decât
unora care nu se reprezintă decât pe ei înşişi.
Ar fi şi mai nesocotit să li se acorde judecătorilor englezi
dreptul de a rezista voinţei corpului legislativ, deoarece
parlamentul care face legile alcătuieşte şi constituţia şi, în
consecinţă, nu se poate în niciun caz să conteşti
constituţionalitatea unei legi, când ea este o emanaţie a celor
trei puteri. Niciunul din aceste două raţionamente nu este
180
aplicabil în America, în Statele Unite constituţia îi domină pe
legislatori ca şi pe simplii cetăţeni. Ea este prima între legi şi
nu poate fi modificată printr-o altă lege. Este deci corect ca
tribunalele să asculte de constituţie, preferând-o altor legi
acţionând astfel nu subjugă societatea, deoarece, modificând
constituţia, poporul poate oricând să obţină supunere din
partea judecătorilor. Astfel, judecătorii americani refuză fără
ezitare să aplice legile care lor li se par a fi contrare
constituţiei. Aceasta ţine de însăşi esenţa puterii
judecătoreşti: a alege dintre dispoziţiile legale pe acelea care
duc la respectarea lor cea mai strictă este, într-un fel, dreptul
natural al magistratului.
În Franţa, constituţia este de asemenea prima între legi şi
judecătorii au acelaşi drept de a o considera drept bază a
hotărârilor lor; dar în exercitarea acestui drept ei nu pot să
nu încalce un altul mai sfânt decât dreptul lor: acela al
societăţii în numele căreia acţionează. Aici, raţiunea
obişnuită trebuie să cedeze în faţa raţiunii de stat.
În America, unde naţiunea poate oricând, schimbând
constituţia, să-şi reducă magistraţii la ascultare, o asemenea
primejdie nu este de temut. În această privinţă, politica şi
logica sunt deci în acord şi atât poporul, cât şi judecătorul îşi
păstrează privilegiile.
Când în faţa tribunalelor din Statele Unite este invocată o
lege pe care judecătorul o consideră contrară constituţiei, el
poate să refuze aplicarea ei. Acest drept este singurul
caracteristic magistraţilor americani, dar din el decurge o
mare influenţă politică.
Există într-adevăr foarte puţine legi care prin natura lor să
scape mult timp analizei judiciare, pentru că foarte puţine
dintre ele nu lovesc un interes individual pe care apărătorii
pot şi trebuie să-l invoce în faţa tribunalului.
Or, din ziua în care judecătorul refuză să aplice o lege într-
un proces, ea pierde în acel moment o parte din forţa sa
morală. Cei lezaţi sunt avertizaţi că există un mijloc de a te
sustrage obligaţiei de a-i da ascultare: se înmulţesc procesele
şi legea devine inoperantă. Şi atunci din două una: ori
181
poporul schimbă constituţia, ori legislativul îşi retrage legea.
Deci, americanii au încredinţat tribunalelor lor o imensă
putere politică; dar obligându-i să atace legile doar prin
mijloace judiciare, au diminuat cu mult pericolele acestei
puteri.
Dacă judecătorul ar fi putut să atace legile dintr-un punct
de vedere teoretic şi general; dacă ar fi putut lua iniţiativa şi
să-l cenzureze pe legiuitor, ar fi intrat cu strălucire pe scena
politică; devenit campion sau adversar al unui partid, ar fi
chemat toate pasiunile care divid ţara să participe la luptă.
Dar când judecătorul atacă legea într-o dezbatere
neînsemnată şi într-o aplicare specifică, publicul nu
sesizează importanţa atacului. Hotărârea lui n-are drept scop
decât acela de a lovi un interes individual; legea este lezată
doar întâmplător.
De altfel, legea astfel cenzurată nu este anulată: forţa ei
morală este diminuată, dar efectul ei material nu este
suspendat. Doar cu timpul, şi după loviturile repetate ale
jurisprudenţei, ea sucombă în cele din urmă.
Mai mult, se înţelege astfel cu uşurinţă că încredinţând
interesului individual sarcina de a cenzura legile, legând
intim procesul făcut legii cu procesul făcut persoanei, e cert
că legislaţia nu va fi atacată cu uşurinţă. În acest sistem, ea
nu mai este expusă agresiunilor zilnice ale partidelor.
Semnalând erorile legiuitorilor, se răspunde unei nevoi reale:
se porneşte de la un fapt pozitiv şi măsurabil, pentru că el
trebuie să servească drept bază într-un proces.
Nu-mi dau seama dacă acest mod de a acţiona al
tribunalelor americane, fiind cel mai prielnic ordinii publice,
nu este totodată şi cel mai propice libertăţii.
Dacă judecătorul nu l-ar putea ataca pe legiuitor decât
frontal, ar exista momente când s-ar teme s-o facă; ar exista
altele când spiritul partizan l-ar împinge să îndrăznească a o
face în fiecare zi. Astfel s-ar ajunge la situaţia în care legile ar
fi atacate când puterea de la care emană ar fi slabă, şi lumea
li s-ar supune fără a crâcni când ea ar fi puternică; adică,
deseori legile ar fi atacate când ar fi mai util să fie respectate,
182
şi ar fi respectate de îndată ce ar fi lesne ca în numele lor să
se producă oprimarea.
Dar judecătorul american este adus fără voia lui pe terenul
politicii. El judecă legea numai pentru că trebuie să judece
un proces şi el nu poate să nu judece acest proces. Problema
politică pe care el trebuie s-o rezolve e legată de interesul
părţilor şi el nu poate refuza să se pronunţe fără a împieta
asupra justiţiei. Tocmai împlinindu-şi riguros datoriile
impuse profesiei de magistrat el îşi împlineşte misiunea
cetăţenească. E adevărat că, în acest fel, cenzura judiciară,
exersată de tribunale asupra legislaţiei, nu se poate extinde
fără distincţie la toate legile, deoarece există unele care nu
pot niciodată să dea naştere acestui mod de contestare precis
formulat care este numit proces. Şi, chiar dacă o asemenea
contestare este posibilă, se poate imagina că nu va exista
nicio persoană care să dorească să sesizeze tribunalele.
Americanii au simţit des acest inconvenient, dar au lăsat
remediul incomplet din teama de a nu-i acorda în toate
cazurile o eficacitate primejdioasă.
Restrânsă în limitele sale, puterea acordată tribunalelor
americane de a se pronunţa asupra neconstituţionalităţii
legilor este încă una din cele mai puternice bariere care a fost
vreodată înălţată împotriva tiraniei adunărilor politice.

ALTE PUTERI ACORDATE JUDECĂTORILOR AMERICANI

În Statele Unite toţi cetăţenii au dreptul să-i acuze pe funcţionarii


publici în faţa tribunalelor ordinare. – Cum uzează ei de acest drept.
– Art. 75 din constituţia franceză a anului VIII. – Americanii şi
englezii nu pot înţelege rostul acestui articol.

Nu ştiu dacă mai e nevoie să spun că la un popor liber,


cum sunt americanii, toţi cetăţenii au dreptul să-i acuze pe
funcţionarii publici în faţa judecătorilor obişnuiţi şi toţi
judecătorii au dreptul să-i condamne pe funcţionarii publici,
într-atât este de natural acest lucru.
Nu înseamnă că li se acordă un privilegiu special
183
tribunalelor dacă li se permite pedepsirea agenţilor puterii
executive, când aceştia încalcă legea. Ar însemna să li se
răpească un drept natural dacă li s-ar interzice acest lucru.
Nu mi s-a părut că în Statele Unite, făcându-i pe toţi
funcţionarii răspunzători în faţa tribunalelor, s-ar fi slăbit
astfel puterile guvernului.
Dimpotrivă, mi s-a părut că, acţionând astfel, americanii
au sporit respectul datorat guvernanţilor, aceştia dându-şi
mult mai multă osteneală să evite critica.
N-am observat nici ca în Statele Unite să se intenteze
multe procese politice, lucru pe care mi-l explic cu uşurinţă.
Un proces este întotdeauna, oricare ar fi natura sa, o treabă
dificilă şi costisitoare. E lesne să acuzi un om public în ziare,
dar nu te hotărăşti, fără temeiuri grave, să-l citezi în faţa
justiţiei. Pentru a urmări juridic un funcţionar trebuie să ai
deci un motiv îndreptăţit de plângere; şi funcţionarii nu dau
prilejul unui asemenea motiv când se tem că vor fi urmăriţi.
Aceasta nu ţine de forma republicană pe care au adoptat-o
americanii, căci aceeaşi experienţă se poate face zilnic în
Anglia.
Aceste două popoare n-au considerat că şi-au asigurat
independenţa permiţând judecarea principalilor agenţi ai
puterii. Ei s-au gândit că libertatea ar putea fi garantată mai
curând prin mici procese, la îndemâna oricărui cetăţean
decât prin proceduri majore la care nu se recurge niciodată
sau care sunt folosite prea târziu.
În Evul Mediu era foarte dificil să-i capturezi pe delincvenţi
şi când judecătorii îi prindeau pe unii, îi supuneau uneori pe
aceşti nenorociţi la chinuri groaznice; ceea ce nu diminua
numărul vinovaţilor. De atunci încoace s-a descoperit că
făcând justiţia mai sigură şi în acelaşi timp mai blândă, ea ar
putea deveni mai eficientă.
Americanii şi englezii consideră că arbitrarul şi tirania
trebuie tratate la fel cu furtul: să fie facilitată urmărirea şi să
se îmblânzească pedeapsa.
În anul VIII al Republicii franceze a apărut o constituţie în
care articolul 75 era astfel conceput: „Agenţii guvernului, alţii
184
decât miniştrii, nu pot să fie urmăriţi pentru fapte legate de
funcţia lor decât în virtutea unei decizii a Consiliului de stat;
în acest caz urmărirea are loc în faţa tribunalelor ordinare”.
Constituţia anului VIII a dispărut, dar nu şi acest articol al
ei care s-a păstrat şi este încă invocat, în fiecare zi, împotriva
îndreptăţitelor reclamaţii ale cetăţenilor.
Am încercat adesea să-i fac pe englezi sau pe americani să
înţeleagă sensul acestui articol 75 şi mi-a fost întotdeauna
foarte greu să reuşesc.
Ceea ce observau ei în primul rând era că, în Franţa,
Consiliul de stat fiind un mare tribunal şi situat în centrul
regatului, a trimite în faţa lui în mod preliminar pe toţi
reclamanţii însemna un fel de tiranie.
Dar când încercam să-i fac să înţeleagă că acel Consiliu de
stat nu era un corp judecătoresc în sensul obişnuit al
cuvântului ci un corp administrativ ai cărui membri
depindeau de rege, în aşa fel încât regele, după ce ordonase
în mod suveran unuia din slujitorii săi, numit prefect, să
comită o inechitate putea comanda suveran altui slujitor,
numit consilier de stat, să împiedice pedepsirea primului;
când le spuneam că cetăţeanul lezat din ordinul suveranului
e obligat să-i ceară tot suveranului autorizaţia de a i se face
dreptate, refuzau să creadă asemenea enormităţi şi mă
acuzau de minciună şi ignoranţă.
Se întâmpla adesea în vechea monarhie ca parlamentul să
decreteze arestarea funcţionarului public care se făcuse
vinovat de un delict. Uneori autoritatea regală intervenea,
anulând procedura. Despotismul se arăta pe faţă şi
ascultarea însemna doar supunerea în faţa forţei.
Deci, am dat bine înapoi de la punctul la care ajunseseră
înaintaşii noştri; căci permitem făptuirea, sub pretextul
justiţiei şi consacrarea în numele legii, a ceea ce înainte
numai violenţa impunea.

185
Capitolul VII.
DESPRE JUSTIŢIA POLITICĂ ÎN STATELE
UNITE

Ce înţelege autorul prin justiţie politică. – Cum este înţeleasă


justiţia politică în Franţa, în Anglia, în Statele Unite. – în America,
judecătorul politic nu se ocupă decât de funcţionarii publici. – El
pronunţă mai curând destituiri decât pedepse. – Justiţia politică,
mijloc obişnuit de guvernare. – Justiţia politică, aşa cum este ea
înţeleasă în Statele Unite este, deşi blândă, sau poate din cauză că
este blândă, o armă foarte puternică în mâinile majorităţii.

Înţeleg prin justiţie politică decizia pronunţată de un corp


politic momentan învestit cu dreptul de a judeca.
În guvernările absolutiste e inutil să se dea justiţiei forme
extraordinare: suveranul, în numele căruia este urmărit
acuzatul, fiind stăpânul tribunalelor ca şi a tot ce există, n-
are nevoie să-şi caute garanţii în altă parte decât în concepţia
existentă despre putere. Singura sa teamă posibilă este aceea
ca să nu fie încălcate aparenţele exterioare ale justiţiei şi ca
autoritatea lui să nu fie dezonorată prin dorinţa de a o întări.
Dar în cea mai mare parte a ţărilor libere, unde
majoritatea nu poate niciodată acţiona asupra tribunalelor,
aşa cum ar face-o un suveran absolut, s-a întâmplat uneori
ca puterea judiciară să fie lăsată să încapă momentan chiar
în mâinile reprezentanţilor societăţii. S-a preferat să se
confunde astfel, pentru un scurt timp, puterile decât să se
violeze principiul necesar al unităţii de guvernare. Anglia,
Franţa, Statele Unite au introdus în legile lor justiţia politică:
este interesant de examinat ce foloase au tras aceste trei
mari popoare de pe urma ei.
În Anglia şi în Franţa camera pairilor este şi curtea

186
supremă de justiţie118 penală a naţiunii. Ea nu judecă toate
delictele politice, dar le poate judeca pe toate.
Alături de camera pairilor mai există o putere politică,
învestită cu dreptul de a acuza. Singura diferenţă care există,
în această privinţă între cele două ţări, este următoarea: în
Anglia deputaţii pot acuza pe cine doresc în faţa pairilor; în
timp ce în Franţa ei nu pot urmări în felul acesta decât pe
miniştrii regelui.
În rest, în ambele ţări, camera pairilor găseşte la dispoziţia
sa toate legile penale pentru a-i pedepsi pe delincvenţi.
În Statele Unite, ca şi în Europa, una din cele două ramuri
ale puterii legislative este învestită cu dreptul de a acuza,
cealaltă cu dreptul de a judeca. Reprezentanţii denunţă
vinovatul, Senatul îl pedepseşte.
Dar Senatul nu poate fi sesizat decât de reprezentanţi, iar
reprezentanţii nu pot acuza în faţa lui decât pe funcţionarii
publici. Astfel Senatul are o competenţă mai restrânsă decât
camera pairilor din Franţa şi Camera Reprezentanţilor are un
drept de acuzare mai larg decât deputaţii noştri.
Dar iată cea mai mare diferenţă care există între America
şi Europa: în Europa tribunalele politice pot aplica toate
dispoziţiile Codului penal; în America dacă unui vinovat i s-a
retras învestitura oficială şi a fost declarat nedemn să mai
ocupe în viitor vreo altă funcţie politică, dreptul lor a fost
epuizat şi începe misiunea tribunalelor ordinare.
Să presupunem că preşedintele Statelor Unite a comis o
crimă de înaltă trădare.
Camera Reprezentanţilor îl acuză, senatorii pronunţă
demiterea lui. Apoi el compare în faţa unui juriu, care este
singurul în măsură să-l priveze de libertate sau să-i ia viaţa.
Acest lucru aruncă o lumină puternică asupra subiectului
care ne preocupă.
Introducând justiţia politică în legile lor, europenii au vrut
să-i poată judeca pe marii criminali, indiferent de originea,
118
În Anglia, camera pairilor este în acelaşi timp instanţa ultimă de
apel în unele procese civile. Vezi Blackstone, Commentaries on the Laws
of England, vol. III, cap. IV.
187
rangul sau puterea lor în stat. Pentru ca să izbutească, au
reunit deocamdată în sânul unui mare corp politic toate
prerogativele tribunalelor.
Legislatorul a devenit astfel magistrat; el a putut stabili
delictul, a putut să-l încadreze şi să-l pedepsească. Dându-i
drepturile judecătorului, legea i-a impus toate îndatoririle şi
l-a obligat să respecte toate formele justiţiei.
Când un tribunal politic, francez sau englez, judecă un
funcţionar public şi pronunţă împotriva lui o condamnare, el
îl demite de fapt din toate funcţiile şi poate să-l declare
nedemn de a mai ocupa vreo funcţie în viitor: dar aici
destituirea şi interdicţia politică sunt o consecinţă a deciziei
şi nu decizia însăşi.
Deci, în Europa, justiţia politică este mai degrabă un act
judiciar, decât o măsură administrativă.
În Statele Unite se constată contrariul şi este uşor să te
convingi că acolo justiţia politică este mai degrabă o măsură
administrativă decât un act judiciar.
Este adevărat că decizia Senatului este judiciară în formă;
pentru a o pronunţa, senatorii sunt obligaţi să se conformeze
formalităţilor şi uzanţelor procedurale. Ea mai este judiciară
prin motivele pe care se întemeiază;
în general, Senatul este obligat să ia ca bază un delict de
drept comun. Dar este administrativă prin obiectul ei.
Dacă scopul principal al legiuitorului american ar fi fost
într-adevăr să doteze un corp politic cu o mare putere
judiciară, nu şi-ar fi restrâns acţiunea la cercul
funcţionarilor publici, deoarece cei mai periculoşi inamici ai
statului pot să n-aibă vreo funcţie: acest lucru este cu atât
mai adevărat în republici, unde protecţia partidelor contează
în primul rând şi unde foarte des ai mai multe avantaje dacă
n-ai nicio putere legală.
Dacă legiuitorul american ar fi vrut să dea societăţii înseşi
dreptul de a preveni, prin teama de pedeapsă, marile delicte,
aşa cum procedează un judecător, ar fi pus la dispoziţia
tribunalelor politice toate resursele Codului penal; dar nu le-
a oferit decât o armă incompletă şi care nu-i poate pedepsi pe
188
cei mai periculoşi criminali. Deoarece puţin îi pasă de o
sentinţă de interdicţie politică celui care vrea să răstoarne
legea însăşi.
Deci scopul principal al justiţiei politice în Statele Unite
este acela de a-i retrage puterea celui care o foloseşte rău şi
de a-l împiedica pe acest cetăţean să mai fie învestit pe viitor.
Este, după cum se vede, un act administrativ căruia i s-a dat
solemnitatea unei decizii.
Deci, în acest domeniu, americanii au creat o formă mixtă.
Ei au dat destituirii administrative toate garanţiile justiţiei
politice şi au retras justiţiei politice cele mai mari rigori ale ei.
Odată ce ne-am fixat asupra acestui punct, totul se leagă;
descoperim atunci de ce constituţiile americane îi supun pe
toţi funcţionarii civili jurisdicţiei Senatului şi îi exceptează pe
militari, ale căror delicte sunt totuşi mai periculoase. În
structura civilă, americanii n-au, ca să spunem aşa,
funcţionari revocabili: unii sunt inamovibili, alţii deţin
drepturile de la un mandat care nu poate fi abrogat. Pentru a
li se putea lua puterea, trebuie deci ca toţi să fie judecaţi.
Dar militarii depind de şeful statului, care este el însuşi un
funcţionar civil. Lovindu-l pe şeful statului, ei sunt cu toţii
atinşi de aceeaşi lovitură119.
Acum, dacă vom compara sistemul european şi sistemul
american în efectele pe care le produce sau poate să le
producă, vom descoperi diferenţe nu mai puţin sensibile.
În Franţa şi în Anglia, justiţia politică este considerată o
armă extraordinară de care societatea se serveşte doar
pentru a se salva în momentele de mare pericol.
Nu se poate nega că justiţia politică, aşa cum este
înţeleasă în Europa, violează principiul conservator al
diviziunii puterilor, şi că ameninţă neîntrerupt libertatea şi
viaţa oamenilor.
În Statele Unite, justiţia politică nu încalcă decât indirect
principiul separării puterilor; nu ameninţă deloc existenţa
cetăţenilor; nu planează – ca în Europa – deasupra tuturor
capetelor, de vreme ce nu-i loveşte decât pe aceia care,
119
Unui ofiţer nu i se poate lua gradul, dar i se poate lua comanda.
189
acceptând funcţii publice, se supun de la început tuturor
rigorilor sale.
Este, în acelaşi timp, şi mai puţin redutabilă şi mai puţin
eficientă.
În consecinţă, legiuitorii din Statele Unite nu au
considerat-o ca pe un medicament foarte puternic împotriva
marilor boli ale societăţii, ci ca pe un mijloc obişnuit de
guvernare.
Din acest punct de vedere, ea exercită, poate, o influenţă
reală mai mare asupra corpului social în America decât în
Europa. Într-adevăr, nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de
aparenta blândeţe a legislaţiei americane în privinţa justiţiei
politice. În primul rând, e cazul să observăm că în Statele
Unite tribunalul care pronunţă sentinţele este compus din
aceleaşi elemente şi este supus aceloraşi influenţe ca şi
corpul însărcinat cu acuzarea, ceea ce dă un impuls aproape
de neînfrânt pasiunilor vindicative ale partidelor. Dacă
judecătorii politici din Statele Unite nu pot să pronunţe
pedepse atât de severe ca judecătorii politici din Europa,
sunt totuşi mai puţine şanse ca să fii achitat de ei.
Condamnarea este mai puţin grea, dar mai sigură.
Când au întemeiat tribunalele politice, europenii au avut
ca scop principal pedepsirea vinovaţilor; americanii – să le ia
puterea. Justiţia politică în Statele Unite este într-un anume
fel o măsură preventivă. Judecătorul nu trebuie încătuşat în
definiţii penale foarte precise.
Nimic nu e mai înspăimântător decât imprecizia legilor
americane, când definesc delictele politice propriu-zise:
„Delictele care motivează condamnarea preşedintelui (spune
Constituţia Statelor Unite, secţiunea IV, art. 1) sunt înalta
trădare, corupţia, sau alte mari crime şi delicte/’ Cele mai
multe constituţii ale statelor sunt încă şi mai vagi.
„Funcţionarii publici – spune Constituţia din
Massachusetts – vor fi condamnaţi pentru comportarea
vinovată pe care au avut-o şi pentru proasta administrare 120.
Toţi funcţionarii care au pus în pericol siguranţa statului,
120
Cap. I, secţiunea II, par. 8.
190
prin proasta administrare, corupţie, sau alte delicte, spune
Constituţia din Virginia, vor putea fi acuzaţi de Camera
Deputaţilor.” Există constituţii care nu specifică niciun
delict, cu scopul de a lăsa să apese asupra funcţionarilor
publici o responsabilitate nelimitată121.
Dar ceea ce face ca legile americane să fie atât de temute
decurge, aş îndrăzni să spun, chiar din caracterul lor blând.
Am văzut că în Europa destituirea unui funcţionar şi
interdicţia lui politică sunt consecinţe ale pedepsei, în timp
ce în America aceasta e însăşi pedeapsa. De aici rezultă
următoarele: în Europa, tribunalele politice sunt învestite cu
drepturi teribile pe care uneori nu ştiu cum să le folosească,
şi li se întâmplă să nu pedepsească de teamă de a nu pedepsi
prea tare. Dar în America, nimeni nu se dă înapoi de la
pronunţarea unei pedepse care nu provoacă vaietele
oamenilor; a condamna un duşman politic la moarte pentru
a-i lua puterea este în ochii tuturor un asasinat oribil; a
declara că adversarul e nedemn de a poseda această putere
şi a i-o lua, lăsându-i libertatea şi viaţa, poate să pară
rezultatul onest al unei lupte.
Or, această sentinţă, atât de uşor de pronunţat, este totuşi
culmea nenorocirii pentru cei cărora ea li se aplică. Marii
delincvenţi vor sfida, fără îndoială, rigorile-i zadarnice;
oamenii obişnuiţi vor vedea în sentinţă distrugerea poziţiei
lor, un atentat la onoarea lor şi care-i condamnă la o
ruşinoasă trândăvie mai rea decât moartea.
În Statele Unite, judecata politică exercită deci asupra
vieţii societăţii o influenţă cu atât mai mare cu cât pare mai
puţin de temut. Ea nu acţionează direct asupra celor care
sunt guvernaţi, dar face ca majoritatea să fie în întregime
stăpână pe cei care o guvernează; ea nu dă legiuitorului o
imensă putere de care nu ar putea uza decât în zilele de
criză; îi dă posibilitatea să aibă o putere moderată şi
permanentă, pe care o poate folosi zilnic. Dacă forţa este mai
puţin mare, folosirea ei este, pe de altă parte, mai comodă şi
abuzul mai uşor de comis.
121
Vezi constituţiile din Illinois, Maine, Connecticut, Georgia.
191
Împiedicând tribunalele politice să pronunţe pedepse
judiciare, mi se pare deci că americanii au prevenit mai
degrabă consecinţele cele mai grele ale tiraniei legislative
decât tirania propriu-zisă. Şi nu ştiu, dacă, la urma urmelor,
justiţia politică, aşa cum este ea înţeleasă în Statele Unite nu
este arma cea mai formidabilă care a fost pusă vreodată în
mâinile majorităţii.
Când republicile americane vor începe să degenereze, cred
că acest lucru va fi uşor de sesizat, va fi suficient de văzut
dacă numărul proceselor politice este în creştere. (N)

192
Capitolul VIII.
DESPRE CONSTITUŢIA FEDERALĂ

Până acum am considerat fiecare stat ca un întreg şi am


arătat diferitele resorturi pe care le acţionează poporul,
precum şi mijloacele de care se foloseşte. Dar toate aceste
state pe care le-am considerat independente sunt totuşi
obligate să se supună, în anumite cazuri, unei autorităţi
superioare, care este cea a Uniunii. A sosit momentul să
examinăm partea de suveranitate care este cedată Uniunii şi
să examinăm rapid Constituţia federală 122.

ISTORICUL CONSTITUŢIEI FEDERALE

Originea primei Uniuni. – Slăbiciunea sa. – Congresul face apel la


puterea constituantă. – Intervalul de doi ani care se scurge între
acest moment şi cel în care noua constituţie este promulgată.

Cele treisprezece colonii care au scuturat simultan jugul


englez la sfârşitul secolului trecut aveau, cum am mai spus,
aceeaşi religie, aceeaşi limbă, aceleaşi moravuri, aproape
aceleaşi legi; luptau contra unui duşman comun: aveau deci
puternice motive pentru a stabili o legătură strânsă între ele
şi pentru a se contopi într-o singură şi aceeaşi naţiune.
Dar, fiecare dintre ele, având dintotdeauna o existenţă
separată şi o administraţie gata constituită, îşi crease
interese şi deprinderi specifice şi era potrivnică unei uniuni
trainice şi complete care ar fi făcut să dispară însemnătatea
ei individuală într-un prestigiu comun. De aici, două tendinţe
opuse: una care-i îndemna pe anglo-americani să se unească
şi alta care-i îndemna să se despartă.
Cât a durat războiul cu patria-mamă necesitatea a făcut să
122
Vezi textul Constituţiei federale.
193
precumpănească principiul uniunii. Şi deşi legile care
constituiau această uniune erau defectuoase, legătura
comună subzista în pofida lor123.
Dar de îndată ce s-a încheiat pacea, viciile legislaţiei au
ieşit la iveală: părea că statul se va descompune dintr-odată.
Fiecare colonie, devenind republică independentă, a pus
mâna pe întreaga suveranitate. Guvernul federal, pe care
însăşi constituţia sa îl condamna la slăbiciune şi pe care
sentimentul primejdiei colective nu-l mai susţinea, şi-a văzut
pavilionul pradă insultelor marilor popoare europene, în timp
ce el nu avea destule resurse pentru a face faţă popoarelor
indiene şi pentru a plăti dobânzile datoriilor contractate în
timpul războiului pentru Independenţă. Gata să dispară, şi-a
declarat oficial neputinţa şi a făcut apel la puterea
constituantă124.
Dacă vreodată America a ştiut să se ridice pentru câteva
clipe la acea înaltă treaptă a gloriei unde imaginaţia
orgolioasă a locuitorilor săi ar dori s-o situeze mereu, aceasta
s-a întâmplat în acel moment suprem în care puterea
naţională tocmai abdicase, oarecum, de la supremaţia ei.
Lupta energică a unui popor pentru cucerirea
independenţei este un spectacol pe care l-au putut oferi toate
secolele. De altfel, s-au exagerat mult eforturile făcute de
americani pentru a se sustrage jugului englez. Despărţite de
duşmanii lor prin 1300 de leghe marine, ajutate de un aliat
puternic, Statele Unite şi-au datorat victoria mai curând
poziţiei lor decât valorii militare sau patriotismului
cetăţenilor săi. Cine ar îndrăzni să compare războiul din
America cu războaiele Revoluţiei franceze, eforturile
americane cu ale noastre, când Franţa, fiind ţinta atacurilor
întregii Europe, fără bani, fără credite, fără aliaţi, îşi trimitea

123
Vezi articolele primei confederaţii formate în 1778. Această
Constituţie federală n-a fost adoptată de toate statele decât în 1781. Vezi
de asemenea analiza pe care o face acestei Constituţii Federalist de la nr.
15 la nr. 22 inclusiv şi dl Story în ale sale Commentaries on the
Constitution of the United States, pp. 84-115.
124
Congresul a făcut această declaraţie la 21 februarie 1787.
194
a douăzecea parte din populaţie să înfrunte duşmanul,
stingând cu o mână incendiul ce-i devora fiinţa şi înălţând cu
alta torţa pe care o rotea în jurul ei? Dar ceea ce este nou în
istoria societăţii este să vezi un mare popor, avertizat de
legiuitorii săi că mecanismele guvernării sunt pe punctul de
a se opri, întorcându-şi fără grabă şi fără teamă privirile
asupra sa, măsurând profunzimea răului şi stăpânindu-se
timp de doi ani buni pentru a avea răgazul de a găsi leacul; şi
când remediul a fost găsit să vezi că se supune de bunăvoie,
fără ca lumea să verse o lacrimă sau vreo picătură de sânge.
Când s-a făcut simţită imperfecţiunea primei Constituţii
federale, efervescenţa pasiunilor politice născute de revoluţie
se calmase în parte şi toţi marii oameni pe care-i crease erau
încă în viaţă. A fost un noroc dublu pentru America.
Adunarea puţin numeroasă125 care s-a însărcinat să
elaboreze a doua Constituţie cuprindea cele mai strălucite
spirite şi cele mai nobile caractere care au existau vreodată
în Lumea Nouă. Era prezidată de George Washington.
După lungi şi mature deliberări, această comisie naţională
a oferit poporului spre adoptare corpul legilor organice după
care se conduce Uniunea şi în zilele noastre. Succesiv, au
adoptat-o toate statele126. Noul guvern federal a intrat în
funcţie în 1789, după doi ani de interregn. Deci revoluţia
americană s-a încheiat tocmai în momentul în care începea a
noastră.

TABLOU SUMAR AL CONSTITUŢIEI FEDERALE

Diviziunea puterilor între suveranitatea federală şi suveranitatea


statelor. – Guvernul statelor ţine de dreptul comun; – guvernul federal
este excepţia.

125
Ea era compusă doar din 55 de membri. Făceau parte din ea
Washington, Madison, Hamilton şi cei doi Morris.
126
Nu legiuitorii au adoptat-o. Poporul a numit deputaţi special în
acest scop. Noua Constituţie a fost în toate aceste adunări subiectul unor
discuţii aprofundate.
195
O primă dificultate a apărut, probabil, spiritului american.
Este vorba despre împărţirea suveranităţii în aşa fel încât
statele care formau Uniunea să continue să se autoguverneze
în tot ceea ce priveşte doar prosperitatea lor internă, fără ca
naţiunea întreagă, reprezentată de Uniune, să înceteze să
constituie un corp şi să facă faţă tuturor nevoilor generale.
Problemă complexă şi greu de rezolvat.
Era imposibil să se reglementeze dinainte, într-o manieră
exactă şi completă, partea de putere care urma să revină
celor două guverne care aveau să-şi împartă suveranitatea.
Cine poate să prevadă toate amănuntele vieţii unui popor?
Datoriile şi drepturile guvernului federal erau simple şi
destul de uşor de definit, pentru că Uniunea fusese creată cu
scopul de a răspunde câtorva mari necesităţi generale.
Datoriile şi drepturile guvernelor diferitelor state erau,
dimpotrivă, multiple şi complicate, pentru că guvernul
pătrundea în toate detaliile vieţii sociale.
Au fost deci definite cu grijă atribuţiile guvernului federal,
şi s-a declarat că tot ce nu este cuprins în această definiţie
intră în atribuţiile guvernelor statelor. Astfel, guvernarea
diferitelor state a rămas dreptul lor comun; guvernarea
federală a devenit excepţia127.
Dar cum se prevedea că, în practică, se vor putea ridica
unele probleme relativ la limitele exacte ale acestei guvernări
excepţionale şi că ar fi periculos să se lase rezolvarea acestor
probleme în seama tribunalelor ordinare instituite în diverse
state de către chiar aceste state, a fost creată o înaltă curte 128
federală, tribunal unic, care avea printre atribuţii menţinerea

127
Vezi amendamentele la Constituţia federală Federalist, nr. 32;
Story, p. 711; Kent's Commentaries, vol. I, p. 364. E de remarcat chiar că,
ori de câte ori Constituţia nu a rezervat Congresului dreptul exclusiv de a
reglementa anumite chestiuni, statele pot s-o facă, în aşteptarea
momentului când el va dori să se ocupe de aceasta. De exemplu,
Congresul are dreptul să facă o lege generală a falimentului şi n-o face;
fiecare stat ar avea dreptul să facă una în felul lui. De altminteri, acest
punct n-a fost stabilit decât după discuţii în faţa tribunalelor. E o
chestiune de jurisprudenţă.
128
Acţiunea acestei curţi este indirectă, după cum vom vedea mai jos.
196
între cele două guverne rivale a separaţiei puterilor, aşa cum
fusese reglementată prin Constituţie129.

ATRIBUŢIILE GUVERNULUI FEDERAL

Puterea acordată guvernului federal de a face pace, război, de a


stabili taxele generale. – Chestiunile de politică internă de care se
poate ocupa. – Guvernul Uniunii, mai centralizat în unele privinţe
decât guvernarea regală sub vechea monarhie franceză.

În relaţiile dintre ele, popoarele sunt doar indivizi. O


naţiune are nevoie de un guvern unic, mai cu seamă pentru
a se impune favorabil în faţa străinilor.
Deci, i s-a acordat Uniunii dreptul exclusiv de a încheia
pace sau de a face război; de a încheia tratate comerciale; de
a mobiliza armata şi de a echipa flota130.
Necesitatea unui guvern naţional nu se face atât de
imperios simţită în privinţa treburilor interne ale societăţii.
Există totuşi anumite interese generale pe care doar o
129
Iată cum explică Federalist, în nr. 45, această împărţire a
suveranităţii între Uniune şi diferitele state: „Atribuţiile pe care
Constituţia le deleagă guvernului federal – se spune – sunt diferite şi
puţine. Cele care rămân la dispoziţia diferitelor state sunt, dimpotrivă,
nedefinite şi în număr mare. Primele se exercită în principal în domeniul
extern, cum ar fi pacea, războiul, negocierile, comerţul. Puterile pe care le
revendică statele privesc tot ce ţine de mersul obişnuit al lucrurilor, viaţa,
libertatea şi prosperitatea statului”.
Voi avea deseori ocazia în această lucrare să citez din Federalist. Când
proiectul legii, care a devenit între timp Constituţia Statelor Unite, era
încă în dezbaterea poporului şi supus adoptării de către el, trei oameni,
celebri încă de pe atunci, şi care şi-au mai sporit celebritatea, John Jay,
Hamilton şi Madison s-au asociat cu scopul de a explica naţiunii
avantajele proiectului care îi era prezentat. In acest scop au publicat sub
formă de revistă o serie de articole care împreună alcătuiesc un întreg
tratat. Numele pe care l-au dat revistei, Federalist, a rămas şi titlul cărţii.
Federalist este o carte frumoasă – care deşi se referă la America ar trebui
să fie cunoscută tuturor oamenilor de stat din toate ţările.
130
Vezi Constituţia, sect. VIII; Federalist, nr. 41 şi 42; Kent's
Commentaries, vol. I, pp. 207 şi următoarele; Story, pp. 358-382; id., pp.
409-426.
197
autoritate generală le poate asigura cu folos.
A fost lăsat în seama Uniunii dreptul de a regla tot ce se
raportează la valoarea banilor; a fost însărcinată să se ocupe
de poştă; i s-a dat dreptul să deschidă mari căi de
comunicaţie care să unească diversele părţi ale teritoriului 131.
În general, guvernele diferitelor state au fost considerate
libere în sfera lor; totuşi, ele puteau abuza de această
independenţă şi compromite prin măsuri imprudente
securitatea întregii Uniuni; în aceste cazuri rare, definite în
prealabil, i s-a permis guvernului federal să intervină în
treburile interne ale statelor132. Astfel, recunoscând fiecărei
republici confederate dreptul de a modifica sau de a-şi
schimba legislaţia, i s-a interzis, totuşi, să emită legi
retroactive şi să-şi creeze un corp nobiliar133.
Şi, în sfârşit, pentru ca guvernul federal să-şi poată
îndeplini obligaţiile care i-au fost impuse, i s-a acordat
dreptul nelimitat de a percepe taxe134.
Dacă analizăm cu atenţie separaţia puterilor aşa cum a
stabilit-o constituţia federală, dacă pe de o parte examinăm
partea de suveranitate pe care şi-au rezervat-o statele înseşi,
iar pe de altă parte, acele atribuţii şi drepturi luate de
Uniune, ne este uşor să constatăm că legislatorii federali îşi
formaseră idei foarte clare şi corecte despre ceea ce am numit
mai înainte centralizarea guvernamentală.
Statele Unite nu alcătuiesc doar o republică, ele alcătuiesc
şi o confederaţie. Cu toate acestea, autoritatea naţională este,
din anumite puncte de vedere, mai centralizată decât era în
aceeaşi epocă în mai multe monarhii absolute din Europa.

131
Există şi alte câteva drepturi de acelaşi fel, cum ar fi acela de a
elabora o lege generală asupra falimentelor, de a acorda brevete de
invenţii... E destul de clar de ce era necesară intervenţia întregii Uniuni în
aceste probleme.
132
Dar, în acest caz, intervenţia este indirectă. Uniunea intervine prin
tribunalele sale, aşa cum vom vedea mai departe.
133
Constituţia federală, sect. X, art. 1.
134
Constituţia, sect. VIII, IX şi X; Federalist nr. 30-36 inclusiv; Id. 41,
42, 43, 44; Kent's Commentaries, vol. I, pp. 207 şi 381; Story, pp. 329-
514.
198
Am să citez doar două exemple.
În Franţa existau treisprezece instanţe suverane, care, de
cele mai multe ori, aveau dreptul de a interpreta legea fără
posibilitate de apel. Avea, în plus, câteva provincii numite
teritorii de stat, care, după ce autoritatea suverană
desemnată să reprezinte naţiunea ordona perceperea unui
impozit, puteau să-i refuze concursul.
Uniunea nu are decât un singur tribunal pentru
interpretarea legii şi o singură legislaţie pentru a o face;
impozitul votat de reprezentanţii naţiunii este obligatoriu
pentru toţi cetăţenii. Deci în aceste două puncte esenţiale,
Uniunea este mai centralizată decât era monarhia franceză;
şi cu toate acestea Uniunea nu este decât un mozaic de
republici confederate.
În Spania, anumite provincii aveau dreptul să stabilească
un sistem de vămuire propriu, drept care ţine prin însăşi
esenţa sa de suveranitatea naţională.
În America, numai Congresul are dreptul să reglementeze
raporturile comerciale dintre state. Deci, guvernul
confederaţiei este mai centralizat în această privinţă decât cel
din regatul spaniol.
Este adevărat că în Franţa, ca şi în Spania, puterea regală
fiind totdeauna în stare să înfăptuiască, la nevoie chiar prin
forţă, ceea ce constituţia regatului îi refuză de drept, se
ajunge în cele din urmă la acelaşi lucru. Dar aici eu vorbesc
despre teorie.

PUTERILE FEDERALE

După ce am circumscris guvernul federal în sfera sa de


acţiune precis delimitată, trebuie să ştim cum va putea fi pus
în mişcare în interiorul ei.

PUTERILE LEGISLATIVE

199
Deosebirile dintre alcătuirea Senatului şi cea a Camerei
Reprezentanţilor. Divizarea corpului legislativ în două ramuri. –
Diferenţe în modul de alcătuire al celor două Camere. – Principiul
independenţei statelor e învingător în alcătuirea Senatului. –
Principiul suveranităţii naţionale în alcătuirea Camerei
Reprezentanţilor. – Constituţiile nu sunt logice când popoarele sunt
tinere şi efectele ciudate care rezultă de aici.

În organizarea puterilor Uniunii, a fost urmat, în multe


puncte, planul alcătuit de la început prin constituţia fiecărui
stat.
Corpul legislativ federal al Uniunii a fost compus din Senat
şi Camera Reprezentanţilor.
Spiritul de conciliere a făcut ca, în formarea fiecăruia
dintre aceste corpuri, să fie urmate reguli diferite.
Am lăsat să se înţeleagă, mai înainte, că în momentul când
s-a dorit alcătuirea Constituţiei federale, s-au făcut simţite
două interese opuse. Aceste două interese au dat naştere la
două opinii.
Unii voiau să facă din Uniune o ligă de state independente,
un fel de congres, unde reprezentanţii unor popoare distincte
vor veni să discute anumite puncte de interes comun.
Ceilalţi doreau să-i reunească pe toţi locuitorii fostelor
colonii într-un singur şi acelaşi popor şi să le dea un guvern
care, deşi va avea o sferă de activitate limitată, va putea
acţiona înăuntrul ei ca singur şi unic reprezentant al
naţiunii. Consecinţele practice ale acestor două teorii erau
foarte diferite.
Astfel, dacă s-ar fi organizat o ligă şi nu un guvern
naţional, dreptul de a decide ar fi revenit majorităţii statelor
şi nicidecum majorităţi locuitorilor Uniunii, deoarece fiecare
stat, mare sau mic, şi-ar fi păstrat astfel caracterul de putere
independentă şi ar fi intrat în Uniune pe picior de perfectă
egalitate.
Dimpotrivă, din momentul în care se considera că toţi
locuitorii Statelor Unite alcătuiesc un unic şi acelaşi popor,
era firesc ca numai majoritatea cetăţenilor să aibă rolul
decisiv.

200
Se înţelege că statele mici nu puteau să fie de acord cu
aplicarea acestei doctrine fără a renunţa la însăşi existenţa
lor în ceea ce priveşte suveranitatea federală; deoarece dintr-
o putere care ar fi participat la reglementare ele ar fi devenit
o fracţiune neînsemnată a unui popor numeros. Primul
sistem le-ar fi acordat o putere excesivă; al doilea le anula.
Aşa stând lucrurile, s-a întâmplat ceea ce se întâmplă de
obicei când interesele se opun raţionamentelor: au fost
adaptate regulile logicii. Legiuitorii au adoptat clauze
intermediare care conciliau forţat două sisteme teoretic de
neîmpăcat.
Principiul independenţei statelor a triumfat în alcătuirea
Senatului; principiul suveranităţii naţionale, în alcătuirea
Camerei Reprezentanţilor.
Fiecare stat a trebuit să trimită doi senatori în Congres şi
un anume număr de reprezentanţi, proporţional cu
populaţia135.
Din acest aranjament a rezultat că, în zilele noastre, statul
New York are patruzeci de reprezentanţi în Congres şi doar
doi senatori; statul Delaware doi senatori şi un reprezentant.
Deci, în Senat, statul Delaware este egal cu statul New York,
în timp ce acesta are în Camera Reprezentanţilor o influenţă
de patruzeci de ori mai mare decât primul. Astfel, se poate
întâmpla ca minoritatea naţiunii care domină Senatul să
paralizeze complet voinţa majorităţii reprezentată în cealaltă
Cameră; ceea ce contrazice spiritul guvernării
135
O dată în zece ani, Congresul fixează din nou numărul de
reprezentanţi pe care fiecare stat trebuie să-l trimită în Camera
Reprezentanţilor. In 1789, numărul total era de 69; în 1833 de 240.
(American Almanac, 1834, p. 194)
Constituţia spusese că nu va fi mai mult de un reprezentant pentru
30.000 persoane; dar nu fixase limita minimă. Congresul n-a considerat
necesar să crească numărul reprezentanţilor proporţional cu creşterea
populaţiei. Prin prima lege emisă cu privire la acest subiect, la 14 aprilie
1792 (Vezi Laws of the United States, de Story, vol. I, p. 235) s-a decis că
va exista un reprezentant la fiecare 33.000 de locuitori. Ultima lege,
intervenită în 1832, a fixat câte un reprezentant la 48.000 de locuitori.
Populaţia reprezentată este alcătuită din toţi oamenii liberi şi din trei
cincimi din numărul sclavilor.
201
constituţionale.
Aceasta dovedeşte cât de dificil este şi cât de rar se
reuşeşte legarea într-o manieră logică şi raţională a tuturor
componentelor unei legislaţii.
De-a lungul timpului, se nasc în acelaşi popor interese
diferite şi se consacră drepturi diverse. Când apoi trebuie
stabilită o constituţie generală, fiecare din aceste interese şi
drepturi formează tot atâtea obstacole naturale care se opun
ca vreun principiu politic să fie urmărit în toate consecinţele
sale. Deci, doar la naşterea unei societăţi poţi fi total logic în
alcătuirea legilor. Când vedeţi că un popor se bucură de
acest avantaj, nu vă grăbiţi să trageţi concluzia că este
înţelept; gândiţi-vă mai curând că e tânăr.
În epoca în care s-a format constituţia federală nu existau
printre anglo-americani decât două interese net opuse unul
altuia: interesul individualizării fiecărui stat şi interesul
unirii întregului popor; şi a trebuit să se ajungă la un
compromis.
Trebuie totuşi să recunoaştem că această parte a
constituţiei n-a produs până acum relele la care ne putem
aştepta.
Toate statele sunt tinere; sunt apropiate unele de altele; au
moravuri, idei şi nevoi omogene; deosebirea care rezultă din
întinderea lor diferită nu este suficientă pentru a face ca
interesele lor să fie foarte opuse. Aşa încât nu s-a întâmplat
niciodată ca statele mici să se asocieze în Senat împotriva
planurilor celor mari. De altfel, există o forţă atât de
puternică în exprimarea legală a voinţelor întregului popor,
încât, dacă majoritatea se exprimă prin Camera
Reprezentanţilor, Senatul devine destul de slab faţă de ea.
Apoi, să nu uităm că nu depindea de legislatorii americani
să facă o singură şi aceeaşi naţiune din poporul căruia voiau
să-i dea legi. Scopul constituţiei federale n-a fost să distrugă
existenţa statelor, ci numai să o restrângă. Din momentul în
care acestor corpuri secundare li se lăsa o putere reală (şi era
imposibil să le fie retrasă), se renunţa de la bun început la
folosirea obişnuită a constrângerii pentru a le supune voinţei
202
majorităţii. Acestea o dată stabilite, introducerea forţelor lor
individuale în mecanismele guvernării federale nu avea nimic
extraordinar. Nu făcea decât să se constate un fapt existent,
acela al unei puteri recunoscute care trebuie menajată şi nu
violentată.

ALTE DEOSEBIRI ÎNTRE SENAT ŞI CAMERA


REPREZENTANŢILOR

Senatul numit de legiuitorii din provincii. – Reprezentanţii numiţi


de popor. – Două trepte de alegeri pentru primul. – Una singură
pentru a doua. – Durata diferitelor mandate. – Atribuţii.

Senatul nu se deosebeşte de cealaltă Cameră doar prin


principiul reprezentării, ci şi prin felul în care este ales, prin
durata mandatului şi prin caracterul atribuţiilor.
Camera Reprezentanţilor e numită de popor; Senatul de
legiuitorii fiecărui stat.
Prima este produsul alegerilor directe, al doilea al
alegerilor în două etape.
Mandatul reprezentanţilor durează doar doi ani; cel al
senatorilor, şase.
Camera Reprezentanţilor nu are decât funcţii legislative; ea
nu participă la puterea judecătorească decât acuzându-i pe
funcţionarii publici; Senatul contribuie la elaborarea legilor;
el judecă delictele politice care-i sunt deferite de Camera
Reprezentanţilor; în plus, el este marele consiliu executiv al
naţiunii. Tratatele încheiate de preşedinte trebuie să fie
validate de Senat; opţiunile preşedintelui, pentru a deveni
definitive, au nevoie de aprobarea aceluiaşi corp136.

DESPRE PUTEREA EXECUTIVĂ137


136
Vezi Federalist, nr. 52-66, inclusiv; Story, pp. 199-314; Constituţia,
sect. II şi III.
137
Federalist, nr. 67-77, inclusiv; Constituţia, art. 2; Story, p. 315, pp.
515-780; Kent's Commentaries, p. 255.
203
Dependenţa preşedintelui. – Electiv şi responsabil. – Preşedintele
e liber în sfera sa, Senatul îl supraveghează şi nu-l conduce. –
Retribuţia preşedintelui fixată în momentul în care-şi preia funcţia. –
Veto suspensiv.

Legiuitorii americani aveau o sarcină dificilă de dus la bun


sfârşit: ei doreau să creeze o putere executivă care să
depindă de majoritate şi care să fie totuşi destul de puternică
pentru ca să acţioneze liber în sfera ei.
Menţinerea formei republicane pretindea ca reprezentantul
puterii executive să fie supus voinţei naţionale.
Preşedintele este un magistrat ales. Onoarea sa, bunurile
sale, libertatea şi viaţa sa sunt chezaşe pentru corecta
folosire a puterii sale. Exercitându-şi această putere el nu
este, de altfel, complet independent: Senatul îl supraveghează
în relaţiile lui cu puterile străine, ca şi în distribuirea
funcţiilor; în aşa fel încât el să nu poată fi corupt, nici să
poată corupe.
Legiuitorii Uniunii au înţeles că puterea executivă nu-şi va
putea îndeplini demn şi cu folos datoria, dacă nu vor izbuti
să-i ofere mai multă stabilitate şi mai multă putere decât îi
acordase fiecare stat.
Preşedintele a fost numit pentru patru ani, şi a putut fi
reales. Având timp în faţa lui, a avut şi îndemnul de a munci
pentru binele public şi mijloacele pentru a-l înfăptui.
Preşedintele a devenit singurul şi unicul reprezentant al
puterii executive a Uniunii. S-a evitat chiar subordonarea
voinţei sale voinţei unui consiliu: mijloc periculos care,
slăbind acţiunea guvernului, diminuează responsabilitatea
guvernanţilor. Senatul are dreptul să anuleze deciziile
preşedintelui, dar n-are cum să-l oblige să acţioneze, nici
cum să împartă cu el puterea executivă.
Acţiunea legislativului asupra puterii executive poate fi
directă: am văzut că americanii au avut grijă ca ea să nu se
exercite. Ea poate fi, de asemeni, indirectă.
Privând funcţionarul public de leafa lui, Camerele îi pot
afecta o parte din independenţă; stăpâne pe elaborarea
204
legilor, ne putem teme că ele îi vor lua încetul cu încetul
partea de putere pe care constituţia a dorit să le-o rezerve.
Această dependenţă a puterii executive este unul din viciile
inerente constituţiilor republicane. Americanii n-au putut
distruge panta pe care alunecă adunările legislative
acaparând guvernarea, dar au făcut ca această pantă să fie
mai puţin abruptă.
Retribuţia preşedintelui este fixată, odată cu intrarea sa în
funcţie, pentru tot timpul cât va dura magistratura sa. Mai
mult, preşedintele este înarmat cu un veto suspensiv care-i
permite să oprească aprobarea unor legi care ar putea
distruge partea de independenţă atribuită lui de constituţie.
Dar lupta între preşedinte şi legislativ nu poate fi decât
inegală, pentru că acesta din urmă, perseverând în planurile
sale, este întotdeauna în stare să învingă rezistenţa care i se
opune; dar veto-ul suspensiv are măcar forţa de a obliga
legislativul să ia totul de la început; îl sileşte să reconsidere
problema şi, de data aceasta, soluţia nu poate fi adoptată
decât cu o majoritate de două treimi. De altfel, acest veto este
un fel de apel către popor. Puterea executivă care, fără
această garanţie ar fi putut fi oprimată în secret, îşi pledează
atunci cauza şi-şi expune argumentele. Dar dacă legislativul
persistă în planurile sale, nu va putea oare să învingă
rezistenţa care i se opune? La aceasta răspund că în
constituţiile tuturor popoarelor, de orice fel ar fi aceste
constituţii, există un punct în care legiuitorul e obligat să
aibă încredere în bunul-simţ şi în virtutea concetăţenilor săi.
Acest punct este mai apropiat şi mai vizibil în republici, mai
îndepărtat şi învăluit cu grijă în regimurile monarhice; dar îl
regăsim întotdeauna undeva. Nu există ţară în care legea să
poată prevedea totul şi în care instituţiile să poată înlocui
raţiunea şi moravurile.

ÎN CE FEL SE DEOSEBEŞTE POZIŢIA PREŞEDINTELUI


STATELOR UNITE DE CEA A UNUI REGE CONSTITUŢIONAL
DIN FRANŢA
205
În Statele Unite, puterea executivă e limitată şi excepţională, la fel
ca şi suveranitatea în numele căreia acţionează. – În Franţa, puterea
executivă şi suveranitatea sunt atotcuprinzătoare. – Regele este şi
unul dintre autorii legilor. – Preşedintele nu este decât executorul
legii. —Alte deosebiri care provin din durata celor două puteri. –
Preşedintele e stânjenit în sfera puterii executive. – În aceeaşi sferă
regele e liber. – În pofida diferenţelor; Franţa seamănă mai mult cu o
republică, decât Uniunea cu o monarhie. – Comparaţia între numărul
de funcţionari care, în cele două ţări, depind de puterea executivă.

Puterea executivă joacă un rol atât de mare în soarta unei


naţiuni, încât aş vrea să mă opresc aici o clipă, pentru a face
mai bine să se înţeleagă ce loc ocupă ea la americani.
Pentru a înţelege clar şi precis care este poziţia
preşedintelui Statelor Unite ar fi de folos s-o comparăm cu
cea a unui rege din una din monarhiile constituţionale ale
Europei.
În această comparaţie voi da puţină atenţie semnelor
exterioare ale puterii; ele înşală ochiul observatorului într-o
măsură mai mare decât îl luminează.
Când o monarhie se transformă încetul cu încetul într-o
republică, puterea executivă îşi păstrează titlurile, onorurile,
respectul, chiar şi banii, mult timp după ce a pierdut forţa
reală. După ce tăiaseră capul unuia dintre regii lor şi îl
izgoniseră pe altul, englezii continuau să îngenuncheze
atunci când se adresau urmaşilor acestor suverani.
Pe de altă parte, când republicile cad sub jugul unui
singur om, puterea continuă să pară simplă, lipsită de
ostentaţie şi modestă în manifestările ei, ca şi cum nu s-ar fi
ridicat încă deasupra celorlalţi. Când împăraţii dispuneau
despotic de averea şi viaţa concetăţenilor lor, cei care li se
adresau îi numeau Cezari iar ei cinau fără fast cu prietenii
lor.
Trebuie deci abandonate aspectele superficiale pentru a
pătrunde mai în profunzime.
În Statele Unite, suveranitatea e divizată între Uniune şi
state, în timp ce la noi este unică şi compactă; de aici se
naşte prima şi cea mai mare diferenţă pe care o observ între
206
preşedintele Statelor Unite şi regele Franţei.
În Statele Unite, puterea executivă este limitată şi
excepţională, ca şi suveranitatea în numele căreia
acţionează; în Franţa, este atotcuprinzătoare aşa cum este şi
suveranitatea.
Americanii au un guvern federal; noi avem un guvern
naţional. Iată o primă cauză a inferiorităţii care rezultă din
însăşi natura lucrurilor; dar nu este singura. Cea de a doua,
în ordinea importanţei, este următoarea: se poate, la drept
vorbind, defini suveranitatea prin dreptul de a emite legi.
În Franţa, regele este într-adevăr un element al
suveranităţii, deoarece legile nu există dacă el refuză să le
aprobe; în plus, mai este şi executorul legilor.
Preşedintele este şi el executorul legilor, dar el nu participă
efectiv la elaborarea lor, pentru că refuzându-şi aprobarea, el
nu le poate împiedica să existe. El nu este deci un element al
suveranităţii, ci doar un agent al acesteia.
În Franţa, regele nu este numai un element al
suveranităţii, el mai participă şi la formarea legislativului,
care este celălalt element al ei. Participă numind membrii
unei Camere şi curmând după bunul său plac mandatul
celeilalte. Preşedintele Statelor Unite n-are niciun amestec în
alcătuirea corpului legiuitor şi nu poate să-l dizolve.
Regele împarte cu membrii Camerelor dreptul de a
propune legi.
Preşedintele nu are asemenea iniţiative.
Regele este reprezentat în sânul Camerelor printr-un
anume număr de agenţi care-i expun părerile, îi susţin
opiniile şi fac să precumpănească principiile sale de
guvernare.
Preşedintele n-are acces în Congres ca şi miniştrii lui, şi
doar pe căi indirecte poate face să pătrundă în acest mare
corp influenţa şi opiniile sale.
Regele Franţei merge mână în mână cu legislativul, care
nu poate acţiona fără el, tot aşa cum nici regele n-ar putea
face ceva fără legislativ.
Preşedintele este plasat alături de legislativ, ca o putere
207
inferioară şi dependentă.
În exerciţiul puterii executive propriu-zise, punct în care
poziţia sa pare a semăna cel mai mult cu cea a regelui
Franţei, preşedintele se află încă, din mai multe motive, într-
o stare de inferioritate.
În primul rând, în Franţa, puterea regelui are faţă de cea a
preşedintelui avantajul duratei. Or, durata este unul din
principalele elemente ale forţei. Nu este iubit şi nu este temut
decât ceea ce e destinat să existe mult timp.
Preşedintele Statelor Unite este un magistrat ales pentru
patru ani. În Franţa, regele este un conducător ereditar.
În exerciţiul puterii executive, preşedintele Statelor Unite
este mereu supus unei supravegheri pline de grijă. El
pregăteşte tratatele, dar nu le încheie; el desemnează oameni
pentru funcţii, dar nu-i numeşte138.
Regele Franţei este un stăpân absolut în sfera puterii
executive.
Preşedintele Statelor Unite răspunde pentru actele sale.
Legea franceză afirmă că persoana regelui Franţei este
inviolabilă.
Cu toate acestea, deasupra unuia ca şi a altuia, există o
forţă conducătoare, cea a opiniei publice. Această autoritate e
mai puţin definită în Franţa decât în Statele Unite; e mai
puţin recunoscută, mai puţin prezentă în formulările legilor,
dar în realitate ea există. În America, ea decurge din alegeri
şi hotărâri; în Franţa, din revoluţii. Astfel, în pofida
diversităţii, Franţa şi Statele Unite au în structura lor acest
punct comun: opinia publică este de fapt puterea dominantă.
Deci, principiul care generează legile este de fapt acelaşi la
ambele popoare, deşi evoluţiile sale sunt mai mult sau mai
puţin libere şi consecinţele care decurg sunt adeseori diferite.
Acest principiu este prin natura sa esenţialmente republican.
138
Constituţia nu lămureşte dacă preşedintele trebuie să aibă avizul
Senatului în cazul destituirii, ca şi în cazul numirii unui funcţionar
federal. Federalist, în numărul 77, răspunde afirmativ; dar în 1789,
Congresul a decis, pe bună dreptate, că preşedintele, fiind responsabil,
nu poate fi obligat să folosească slujbaşi în care n-are încredere. Vezi
Kent's Commentaries, vol. I, p. 289.
208
De aceea cred că Franţa cu regele său seamănă mai mult cu
o republică, decât seamănă Uniunea cu preşedintele său cu o
monarhie.
În tot ce-am expus până acum, am avut grijă să nu
semnalez decât elementele esenţiale ale diferenţierii. Dacă aş
fi vrut să intru în detalii, tabloul ar fi fost şi mai izbitor. Dar
am prea multe de spus, pentru a nu dori să fiu scurt.
Am remarcat că puterea preşedintelui Statelor Unite nu se
exercită decât în sfera unei suveranităţi limitate, în timp ce
cea a regelui Franţei acţionează în cercul unei suveranităţi
complete.
Aş fi putut arăta cum, în Franţa, puterea de guvernare a
regelui, depăşindu-şi graniţele fireşti, oricât de întinse ar fi
ele, pătrunde în mii de feluri în administrarea intereselor
individuale.
Acestei surse de influenţă aş putea să-i alătur pe cea care
rezultă din marele număr de funcţionari publici, care,
aproape toţi, îşi datorează mandatul puterii executive. La noi,
acest număr a depăşit toate limitele cunoscute: el se ridică la
138.000139. Fiecare din aceste 138.000 de numiri trebuie
considerată un element de forţă. Preşedintele nu are dreptul
absolut de a numi în funcţiile publice şi aceste funcţii nu
depăşesc 12.000140.

CAUZE ACCIDENTALE CARE POT FACE SĂ CREASCĂ


INFLUENŢA PUTERII EXECUTIVE

Uniunea are asigurată securitatea externă. – Politica de


expectativă. – O armată de şase mii de soldaţi. – Doar câteva nave. –
Preşedintele dispune de mari prerogative pe care nu are prilejul să le
folosească. – Acolo unde are prilejul de a le exercita este slab.

139
Sumele plătite de stat acestor funcţionari se ridică în fiecare an la
200 de milioane de franci.
140
În Statele Unite e publicat în fiecare an un almanah care se
numeşte National Calendar; acolo sunt trecute numele tuturor
funcţionarilor federali. National Calendar din 1833 mi-a furnizat cifra pe
care o dau aici.
209
Dacă puterea executivă este mai slabă în America decât în
Franţa, cauza trebuie atribuită poate într-o mai mare măsură
împrejurărilor, decât legii.
Puterea executivă a unei naţiuni îşi demonstrează
abilitatea şi forţa în special în relaţiile sale cu străinătatea.
Dacă existenţa Uniunii ar fi neîncetat ameninţată, dacă
marile ei interese ar fi mereu implicate în cele ale unor
popoare puternice, s-ar vedea cum puterea executivă ar
creşte în ochii opiniei publice prin ceea ce s-ar aştepta din
partea ei şi prin ceea ce ar face ea.
E adevărat, preşedintele Statelor Unite este comandantul
armatei, dar această armată numără 6000 de soldaţi; el
comandă flota, dar această flotă e alcătuită doar din câteva
vase; el dirijează relaţiile Uniunii cu celelalte naţiuni, dar
Statele Unite nu au vecini. Izolate de restul lumii prin ocean,
prea slabe deocamdată pentru a aspira la dominaţia mărilor,
ele nu au niciun fel de duşman şi interesele lor se întâlnesc
rar cu cele ale altor naţiuni de pe glob.
De aici reiese clar că practica guvernării nu poate fi
apreciată doar în lumina teoriei.
Preşedintele Statelor Unite are prerogative aproape regale
pe care nu are ocazia să le folosească şi drepturile pe care le
are până în prezent sunt foarte restrânse: legile îi permit să
fie puternic, circumstanţele îl menţin slab.
Dimpotrivă, autoritatea regală din Franţa datorează cea
mai mare parte a puterii ei mai curând circumstanţelor decât
legilor.
În Franţa, puterea executivă luptă neîncetat împotriva
unor imense obstacole şi dispune de imense resurse pentru a
le înlătura. Ea creşte din măreţia acţiunilor înfăptuite şi din
însemnătatea evenimentelor pe care le dirijează, fără ca
pentru aceasta să-şi modifice structura.
Dacă legile ar fi creat-o la fel de slabă şi ar fi limitat-o la fel
de mult ca pe cea a Uniunii, influenţa ei tot ar deveni curând
mult mai mare.

210
DE CE PREŞEDINTELE STATELOR UNITE N-ARE NEVOIE
DE MAJORITATE ÎN CELE DOUĂ CAMERE PENTRU A
CONDUCE TREBURILE UNIUNII

Există în Europa o axiomă bine stabilită, faptul că un rege


constituţional nu poate guverna când opinia Camerelor
legislative nu coincide cu a sa.
S-au văzut mulţi preşedinţi ai Statelor Unite care au
pierdut sprijinul majorităţii în corpul legislativ, fără a fi
obligaţi să abandoneze puterea şi fără ca societatea să sufere
prea mult din cauza aceasta.
Am auzit citându-se acest fapt pentru a se demonstra
independenţa şi forţa puterii executive în America. Ajunge să
reflectăm câteva clipe ca să vedem, dimpotrivă, în acest fapt,
dovada lipsei sale de putere.
Un rege din Europa are nevoie de sprijinul corpului
legislativ pentru a-şi îndeplini misiunea impusă de
constituţie, pentru că această misiune e imensă. Un rege
constituţional din Europa nu este numai executorul legii:
grija aplicării ei îi revine într-o măsură atât de mare, încât el
poate, dacă legea îi este potrivnică, să-i paralizeze puterea. El
are nevoie de Camere pentru a face legile, Camerele au nevoie
de el pentru a le executa: sunt două puteri care nu pot trăi
una fără alta: mecanismele conducerii s-ar bloca în
momentul în care ar exista un dezacord între ele.
În America, preşedintele nu poate împiedica elaborarea
legilor; şi nu se poate sustrage obligaţiei de a le executa.
Sprijinul său conştiincios şi sincer este fără îndoială util, dar
nu este deloc necesar funcţionării guvernării. În tot ceea ce
întreprinde el esenţial este supus direct sau indirect
legislativului; acolo unde este absolut independent de acesta,
el nu poate mai nimic. Deci, slăbiciunea şi nu forţa sa îi
permite să existe în opoziţie cu puterea legislativă.
În Europa, trebuie să existe un acord între rege şi Camere,
altminteri ar putea interveni un conflict între ei. În America,
acordul nu este obligatoriu, deoarece lupta este imposibilă.
211
DESPRE ALEGEREA PREŞEDINTELUI

Pericolele sistemului electoral cresc în proporţie cu mărimea


prerogativelor puterii executive. – Americanii pot adopta acest sistem,
deoarece ei se pot lipsi de un executiv puternic. – Cum favorizează
circumstanţele funcţionarea sistemului electoral. – De ce alegerea
preşedintelui nu modifică principiile guvernării. – Influenţa pe care o
exercită alegerea preşedintelui asupra sorţii funcţionarilor subalterni.

Sistemul electoral prezintă primejdii pe care experienţa şi


istoricii le-au semnalat nu o dată, când el se referă la şeful
puterii executive al unui mare popor.
Aşa că nu voi vorbi decât de America.
Primejdiile pe care le presupune un sistem electoral sunt
mai mici sau mai mari în funcţie de locul pe care puterea
executivă îl ocupă, de importanţa ei în stat, de modul de
alegere şi de circumstanţele în care se află poporul care
alege.
Ceea ce se reproşează, nu fără îndreptăţire, sistemului
electoral, când acesta îl vizează pe şeful statului, este faptul
că el constituie o momeală atât de mare pentru ambiţiile
individuale şi le aţâţă atât de puternic dorinţa de a obţine
puterea încât, adesea, mijloacele legale nemaifiindu-le
suficiente, acestea fac apel la forţă când legea nu le mai
ajută.
Este evident că atracţia este cu atât mai mare cu cât
puterea executivă are mai multe prerogative; cu cât ambiţia
pretendenţilor este mai aprinsă, cu atât ea se sprijină mai
bine pe o multitudine de ambiţii din subordine care speră să
participe la putere după triumful candidatului lor.
Primejdiile sistemului electoral cresc deci în proporţie
directă cu influenţa pe care puterea executivă o are asupra
treburilor statului.
Revoluţiile din Polonia nu trebuie atribuite doar sistemului
electoral în general, ci şi faptului că înaltul funcţionar ales
era totodată şi capul unei mari monarhii.
212
Înainte de a analiza meritele absolute ale unui sistem
electoral, există deci întotdeauna o chestiune anterioară
principală care trebuie rezolvată, şi anume aceea de a şti
dacă poziţia geografică, legile, obiceiurile, moravurile şi
opiniile poporului unde se doreşte a fi acesta introdus permit
stabilirea unei puteri executive slabe şi dependente; deoarece
a dori ca reprezentantul statului să fie în acelaşi timp şi
învestit cu o mare putere şi să fie şi ales înseamnă, după
mine, a exprima două cerinţe contradictorii. În ceea ce mă
priveşte, nu cunosc decât un singur mijloc de a transforma
regalitatea ereditară într-o putere cu statut electiv: trebuie
limitată dinainte sfera ei de acţiune, diminuate treptat
prerogativele ei şi apoi poporul trebuie să fie obişnuit, încetul
cu încetul, să trăiască fără ajutorul ei. Dar republicanii
europeni nu se ocupă deloc de acest lucru. Deoarece mulţi
dintre ei nu urăsc tirania decât pentru că sunt expuşi
persecuţiilor ei, amploarea puterii executive nu-i stinghereşte
câtuşi de puţin; ei nu-i atacă decât originea, fără să sesizeze
legătura strânsă dintre aceste două lucruri.
Nu s-a întâmplat încă niciodată ca vreo persoană să-şi
pună în joc onoarea şi viaţa pentru a deveni preşedintele
Statelor Unite, deoarece preşedintele are o putere temporară,
limitată şi dependentă. Ar trebui ca soarta să pună în joc o
miză mare, pentru ca să se prezinte în arenă candidaţi gata
de orice. Niciun candidat n-a putut până acum să stârnească
în favoarea sa simpatii înflăcărate şi primejdioase patimi
populare. Explicaţia e simplă: ajuns în fruntea guvernului, el
nu poate împărţi prietenilor săi nici multă putere, nici multă
bogăţie, nici multă glorie, iar influenţa sa în stat e prea slabă
pentru ca grupurile să considere că succesul sau ruina lor
depinde de accesul său la putere.
Monarhiile ereditare au un mare avantaj: interesul
particular al unei familii fiind aici continuu strâns legat de
interesul statului, acesta nu e abandonat nici pentru o clipă.
Nu ştiu dacă într-o monarhie treburile sunt conduse mai
bine decât în altă parte; dar în orice caz există întotdeauna
cineva care, de bine, de rău, se ocupă de ele potrivit
213
capacităţii sale.
Dimpotrivă, în statele cu putere electivă, când se apropie
alegerile, ba chiar cu mult timp înainte de începutul lor,
mecanismele guvernării nu mai funcţionează decât, oarecum,
de la sine. Desigur, s-ar putea găsi o modalitate de a
combina legile, încât alegerile să se producă dintr-odată şi
repede, aşa încât scaunul puterii executive să nu rămână
niciodată, ca să zicem aşa, vacant; dar orice s-ar întreprinde,
golul există în spirite în pofida eforturilor legislatorului.
Când se apropie alegerile, şeful puterii executive nu se
gândeşte decât la lupta care urmează; el nu mai are niciun
viitor; el nu poate întreprinde nimic şi nu face decât să
continue fără energie ceea ce, probabil, un altul va desăvârşi.
„Sunt atât de aproape de momentul retragerii mele, scria
preşedintele Jefferson în 21 ianuarie 1809 (cu şase
săptămâni înainte de alegeri), că nu mai particip la treburi
decât prin exprimarea opiniei mele. Mi se pare corect să las
succesorului meu iniţiativa unor măsuri cărora el va trebui
să le controleze îndeplinirea şi pentru care va trebui să-şi
asume responsabilitatea.”
Pe de altă parte, naţiunea stă cu ochii aţintiţi într-un
singur punct; ea nu este preocupată decât de urmărirea
muncilor facerii care se pregăteşte.
Cu cât locul pe care-l ocupă puterea executivă în
conducerea treburilor e mai mare, cu cât activitatea sa
obişnuită e mai vastă şi mai necesară, cu atât această stare
de lucruri e mai primejdioasă. La un popor care s-a obişnuit
să fie condus de o putere executivă, ba mai mult, să fie
administrat de ea, alegerile nu puteau să nu producă
inevitabil o perturbare profundă.
În Statele Unite, acţiunea puterii executive poate să
încetinească ritmul, fără consecinţe, pentru că este o acţiune
slabă şi limitată.
Când şeful unui guvern este ales, rezultă de aici mai
întotdeauna o lipsă de stabilitate în politica internă şi externă
a statului. Este unul din defectele principale ale acestui
sistem.
214
Dar acest defect este mai mult sau mai puţin evident în
funcţie de puterea acordată magistratului ales. La Roma,
principiile guvernării nu se modificau, deşi consulii erau
schimbaţi în fiecare an, deoarece Senatul era forţa
conducătoare şi Senatul era un corp ereditar. În mai toate
monarhiile europene, dacă regele ar fi eligibil, regatul şi-ar
schimba înfăţişarea la fiecare nouă alegere.
În America, preşedintele exercită o influenţă destul de
mare asupra treburilor statului, dar el nu le dirijează;
puterea preponderentă rezidă în reprezentarea întregii
naţiuni. Ar trebui deci modificată masa poporului şi nu doar
preşedintele, pentru ca să se schimbe principiile politice. Aşa
se face că în America sistemul electoral aplicat şefului puterii
executive nu vatămă într-un mod sensibil stabilitatea
guvernării.
De altfel, absenţa stabilităţii este un rău atât de inerent
sistemului electiv încât el se face totuşi adânc simţit în sfera
de acţiune a preşedintelui, oricât de limitată ar fi aceasta.
Americanii s-au gândit pe bună dreptate că şeful puterii
executive, pentru a-şi împlini misiunea şi pentru a putea
purta în întregime povara responsabilităţii sale, trebuie să
rămână, în măsura posibilului, liber să-şi aleagă agenţii şi
să-i demită când doreşte; corpul legislativ mai curând îl
supraveghează pe preşedinte decât îl conduce. Reiese de aici
că la fiecare noi alegeri soarta tuturor angajaţilor federali este
oarecum nesigură.
În monarhiile constituţionale din Europa există plângeri că
destinul funcţionarilor mărunţi din administraţie depinde
adeseori de soarta miniştrilor. Lucrurile stau şi mai prost în
statele unde şeful guvernului este ales. Motivul e simplu: în
monarhiile constituţionale miniştrii se succed cu repeziciune;
dar principalul reprezentant al puterii executive nu se
schimbă niciodată, ceea ce restrânge în anumite limite
spiritul de inovaţie. Aici sistemele administrative variază deci
mai curând în detalii decât în principii; nu s-ar putea
substitui brusc unii altora fără a provoca un fel de revoluţie.
În America această revoluţie se face la patru ani o dată, în
215
numele legii.
În ceea ce priveşte necazurile individuale care sunt
urmarea naturală a unei asemenea legislaţii, trebuie
recunoscut că lipsa de stabilitate în soarta funcţionarilor nu
produce în America nenorocirile care ar fi de aşteptat prin
alte părţi. În Statele Unite este atât de uşor să-ţi creezi o
existenţă independentă, încât a-i lua unui funcţionar locul pe
care-l ocupă înseamnă uneori să-i iei îndestularea, dar
niciodată mijloacele de trai.
Am spus la începutul acestui capitol că primejdiile
sistemului electiv aplicat şefului puterii executive sunt mai
mari sau mai mici, în funcţie de împrejurările în care se află
poporul care alege.
E zadarnică încercarea de a diminua rolul puterii
executive, există un domeniu în care această putere exercită
o mare influenţă, oricare ar fi rolul pe care i-l acordă legile,
aceasta este politica externă: o negociere nu poate fi începută
şi continuată cu succes decât de un singur om.
Cu cât un popor se află într-o situaţie mai precară şi mai
periculoasă şi cu cât nevoia de continuitate şi stabilitate se
face mai simţită în domeniul politicii externe, cu atât
aplicarea sistemului alegerii şefului statului devine mai
periculoasă.
Politica americană faţă de restul lumii e simplă; s-ar putea
chiar spune că nimeni nu are nevoie de ei şi că ei nu au
nevoie de nimeni. Independenţa lor nu este niciodată
ameninţată.
La ei, rolul puterii executive este prin urmare restrâns şi
de circumstanţe şi de legi. Preşedintele poate să-şi schimbe
frecvent opiniile, fără ca statul să sufere sau să piară.
Oricare ar fi prerogativele cu care este învestită puterea
executivă, perioada care precede imediat alegerile şi cea în
care ele au loc trebuie întotdeauna considerată ca o epocă de
criză naţională.
Cu cât situaţia internă a ţării este mai confuză şi cu cât
pericolele exterioare sunt mai mari, cu atât acest moment de
criză este mai periculos pentru ţară. Printre popoarele
216
Europei puţine sunt acelea care nu au a se teme de invazii
sau de anarhie ori de câte ori îşi aleg un nou conducător.
În America, societatea este astfel constituită încât ea poate
exista prin sine însăşi, fără sprijin; ameninţările exterioare
nu sunt niciodată iminente. Alegerea preşedintelui este un
motiv de agitaţie, nu de prăbuşire.

MODUL DE SCRUTIN

Abilitatea de care au dat dovadă legiuitorii americani în alegerea


modului de scrutin. – Crearea unui corp electoral special. – Votul
separat al electorilor speciali. – în ce caz Camera Reprezentanţilor
este chemată să-l aleagă pe preşedinte. – Ce s-a întâmplat în timpul
celor douăsprezece alegeri care au avut loc de când a intrat în
vigoare constituţia.

Fără legătură cu primejdiile inerente principiului, mai


există şi multe altele, care se nasc din chiar formele de
alegere şi care pot fi evitate prin strădaniile legiuitorului.
Când poporul înarmat se adună în piaţa publică pentru a-
şi alege şeful, el se supune nu doar primejdiilor pe care le
prezintă sistemul electoral în sine, ci şi tuturor riscurilor
războiului civil pe care un asemenea mod de alegeri îl poate
isca.
Când legile poloneze făceau să depindă alegerea regelui de
vetoul unui singur om, ele invitau la uciderea acestui om sau
prefigurau anarhia.
Pe măsură ce studiem instituţiile din Statele Unite şi
examinăm mai atent situaţia politică şi socială din această
ţară, remarcăm că şansa şi efortul uman se armonizează
miraculos. America era un ţinut nou; totuşi populaţia care îl
locuia avusese aiurea o lungă practică a libertăţii: două mari
motive de ordin intern. În plus, America nu avea a se teme de
cuceritori. Legiuitorii americani au profitat de aceste
împrejurări favorabile şi nu le-a fost greu să stabilească o
putere executivă slabă şi dependentă; după ce au creat-o
astfel nu le-a fost teamă s-o facă electivă.
217
Nu le rămăsese decât să selecteze dintre diversele sisteme
electorale pe cel mai puţin primejdios; regulile pe care le-au
stabilit în această privinţă completează admirabil garanţiile
pe care alcătuirea fizică şi politică a ţării le asigurau deja.
Problema de rezolvat era de a găsi acel mod de alegere
care, exprimând adevărata voinţă a poporului, să-i
stârnească într-o mică măsură pasiunile şi să-l ţină cât mai
scurt timp într-o stare de încordare. S-a admis pentru
început că va decide majoritatea simplă. Totuşi, era încă un
lucru dificil să obţii această majoritate fără să te temi de
amânările care se dorea cu orice preţ a fi evitate.
Într-adevăr, la un popor mare se întâmplă destul de rar ca
un om să obţină dintr-odată majoritatea sufragiilor.
Dificultatea creşte într-o republică ce reuneşte state
confederate, unde influenţele locale sunt mult mai dezvoltate
şi mai puternice.
Pentru a preîntâmpina acest al doilea obstacol exista un
mijloc, delegarea puterilor electorale ale naţiunii unui corp,
care s-o reprezinte.
Această modalitate electorală făcea ca majoritatea să fie
mai uşor de obţinut, deoarece cu cât electorii sunt mai puţin
numeroşi, cu atât le este mai uşor să se pună de acord.
Sistemul prezenta de asemeni mai multe garanţii pentru
calitatea alegerii.
Dar trebuie oare încredinţat dreptul de alegere corpului
legislativ însuşi, celui care reprezintă în mod obişnuit
naţiunea, sau ar fi trebuit, dimpotrivă, să fie format un
colegiu electoral a cărei unică sarcină ar fi fost numirea
preşedintelui?
Americanii au preferat a doua soluţie. Ei au considerat că
oamenii aleşi pentru a elabora legile ordinare nu reprezintă
decât incomplet voinţa poporului în privinţa desemnării
primului funcţionar. Fiind de altfel aleşi pentru un termen
mai lung de un an, ei ar fi putut reprezenta o voinţă deja
modificată. Au considerat că dacă s-ar fi atribuit
legislativului sarcina alegerii şefului puterii executive,
membrii săi ar fi devenit, cu mult timp înainte de scrutin,
218
obiectul unor manevre de corupţie şi jucăria unor intrigi, în
timp ce, asemenea juraţilor, electorii speciali rămân
necunoscuţi mulţimii, până în ziua în care trebuie să
acţioneze, şi nu apar decât pentru o clipă ca să-şi anunţe
decizia.
S-a stabilit, deci, că fiecare stat va numi un anume număr
de electori141 care, la rândul lor, îl vor alege pe preşedinte. Şi
deoarece s-a observat, în ţările în care există sistem electiv,
că adunările însărcinate să-l aleagă pe şeful guvernului devin
inevitabil focare de pasiuni şi de intrigi: că uneori îşi arogă
puteri care nu le aparţin; că deseori acţiunile lor şi
incertitudinea care rezultă din ele durează destul de mult
pentru a pune statul în pericol, s-a stipulat ca toţi alegătorii
să voteze într-o anumită zi, fără însă a se reuni 142.
Sistemul electoral în două faze făcea ca majoritatea să fie
probabilă, dar nu o asigura, deoarece exista posibilitatea ca
alegătorii să se diferenţieze după cum şi delegaţii lor ar fi
putut s-o facă.
În eventualitatea unor asemenea situaţii, se impunea în
mod necesar adoptarea uneia din următoarele trei soluţii: ori
să se numească noi electori, ori să fie consultaţi din nou cei
deja numiţi ori o nouă autoritate să fie însărcinată cu
alegerea.
Primele două metode nu numai că nu erau prea sigure,
dar erau lente şi perpetuau o agitaţie întotdeauna
primejdioasă.
S-a optat deci pentru cea de-a treia soluţie şi s-a convenit
că voturile electorilor vor fi transmise sigilate preşedintelui
Senatului; la ziua hotărâtă anume, şi în prezenţa celor două
Camere, acesta le va desface. Dacă niciunul din candidaţi n-
a întrunit majoritatea, Camera Reprezentanţilor va proceda
imediat ea însăşi la alegere; dar s-a avut în vedere limitarea

141
Acelaşi număr ca cel al trimişilor în Congres. La alegerile din 1833,
numărul electorilor a fost de 288 (National Calendar).
142
Electorii aceluiaşi stat se reunesc; dar ei transmit la sediul
guvernului central lista voturilor individuale şi nu produsul votului
majorităţii.
219
drepturilor ei. Reprezentanţii nu puteau să aleagă decât unul
din cei trei candidaţi care obţinuseră cele mai multe
sufragii143.
După cum se vede, doar în cazuri rare şi dificil de
prevăzut, alegerea este încredinţată reprezentanţilor ordinari
ai naţiunii şi nici atunci ei nu pot opta decât pentru un
cetăţean deja desemnat de o minoritate puternică a
electorilor speciali; fericită îmbinare care împacă respectul
datorat voinţei poporului cu rapiditatea în execuţie şi cu
garanţiile de ordine pe care le impune interesul de stat. De
altfel, lăsând decizia în seama Camerei Reprezentanţilor, în
cazurile de divergenţă nu se asigură încă soluţionarea
completă a tuturor dificultăţilor; deoarece, la rândul ei,
majoritatea din Camera Reprezentanţilor se putea dovedi
nesigură iar de această dată constituţia nu mai oferea niciun
remediu. Dar stabilind obligatoriu candidaturile, restrângând
numărul lor la trei, încredinţând alegerea unor oameni
luminaţi, ea netezise toate obstacolele 144 asupra cărora putea
acţiona; celelalte erau inerente însuşi sistemului electoral.
De patruzeci şi patru de ani, de când există Constituţia
federală, Statele Unite şi-au ales de douăsprezece ori
preşedintele.
Zece alegeri s-au produs dintr-odată prin votul simultan al
electorilor speciali plasaţi în diferitele puncte ale teritoriului.
Camera Reprezentanţilor nu s-a folosit decât de două ori
de dreptul excepţional cu care este învestită în caz de
divergenţe. Prima oară în 1801, la alegerea lui Jefferson; a
doua oară, în 1825, când a fost numit domnul Quincy

143
În aceste împrejurări, cea care decide este majoritatea statelor şi nu
majoritatea membrilor. în acest fel New York-ul nu are o influenţă mai
mare asupra deliberărilor decât Rhode Island. Astfel, sunt consultaţi întâi
cetăţenii Uniunii care formează un unic şi singur popor; şi dacă ei nu se
pot pune de acord, reapare diviziunea în state şi i se dă fiecăruia dintre
ele un vot separat şi independent. Este încă una din ciudăţeniile pe care
le prezintă Constituţia federală, explicabilă doar prin ciocnirea unor
interese contrarii.
144
Cu toate acestea, în 1801 Jefferson n-a fost numit decât la al
treizeci şi şaselea tur de scrutin.
220
Adams.

CRIZA ELECTORALĂ

Momentul alegerii preşedintelui poate fi considerat drept un


moment de criză naţională. – De ce. – Pasiunile poporului. –
Preocuparea preşedintelui. – Liniştea care urmează după agitaţia
electorală.

Am arătat în ce împrejurări favorabile se găseau Statele


Unite pentru adoptarea sistemului electoral şi am făcut
cunoscute precauţiunile luate de legiuitori pentru a-i
diminua primejdiile. Americanii sunt obişnuiţi să organizeze
tot felul de alegeri. Experienţa i-a învăţat la ce grad de
agitaţie se poate ajunge şi unde este necesar să se oprească.
Întinderea imensă a teritoriului şi răspândirea locuitorilor
face ca înfruntările dintre diferitele partide să fie mai puţin
probabile şi mai puţin periculoase decât în oricare altă ţară.
Circumstanţele politice, în care s-a aflat până acum naţiunea
în timpul alegerilor, n-au prezentat niciun pericol real.
Cu toate acestea, momentul alegerii preşedintelui Statelor
Unite încă mai poate fi considerat ca o perioadă de criză
naţională.
Influenţa exercitată de preşedinte asupra mersului
evenimentelor este fără îndoială slabă şi indirectă, dar ea se
întinde asupra întregii naţiuni; fiecare cetăţean în parte nu
este foarte interesat în alegerea preşedintelui, dar această
alegere este importantă pentru toţi cetăţenii. Or, un interes,
oricât ar fi de neînsemnat, devine foarte important, din
momentul în care este un interes general.
Comparat cu un rege din Europa, preşedintele are fără
îndoială puţine mijloace pentru a-şi dobândi partizani; totuşi,
posturile de care dispune sunt în număr destul de mare
pentru ca mai multe mii de alegători să fie interesaţi, direct
sau indirect, în alegerea sa.
În afară de aceasta, în Statele Unite, ca pretutindeni de
altfel, partidele simt nevoia să se grupeze în jurul unui om
221
pentru a acţiona astfel mai uşor asupra capacităţii de
înţelegere a mulţimii. Deci, ei folosesc, în general, numele
candidatului la preşedinţie ca pe un simbol; el devine
personificarea teoriilor lor. Astfel, partidele sunt foarte
interesate să determine rezultatul alegerilor în favoarea lor,
nu atât pentru a face să triumfe doctrinele lor cu ajutorul
preşedintelui ales, cât pentru a demonstra prin alegerea lui
că aceste doctrine au obţinut majoritatea.
Cu mult timp înainte de data stabilită, alegerile devin cea
mai mare şi ca să zicem aşa unica preocupare a spiritelor.
Grupurile îşi dublează elanul administraţia este asaltată din
toate părţile; toate pasiunile artificiale pe care le poate naşte
imaginaţia, într-o ţară fericită şi liniştită, se agită acum în
văzul tuturor.
Preşedintele este absorbit, la rândul său, de preocuparea
de a se apăra. El nu mai guvernează în interesul statului, ci
în cel al realegerii sale; el se prosternează în faţa majorităţii
şi adesea, în loc să reziste pasiunilor ei, aşa cum îl obligă
datoria îi satisface grăbit capriciile.
Pe măsură ce se apropie alegerile, intrigile devin mai
active, agitaţia mai vie şi mai răspândită. Cetăţenii se
grupează în mai multe tabere, fiecare luând numele
candidatului său. Naţiunea întreagă cade într-o stare febrilă,
alegerile devin materia zilnică a gazetelor, subiectul
conversaţiilor particulare, scopul tuturor demersurilor,
obiectul tuturor gândurilor, singurul interes al prezentului.
E adevărat că, imediat ce soarta şi-a spus cuvântul, acest
elan se risipeşte, totul se linişteşte şi fluviul revărsat pentru
moment reintră în albia sa. Dar nu e de mirare că s-a născut
furtuna?

DESPRE REALEGEREA PREŞEDINTELUI

Când şeful puterii executive este reeligibil, statul însuşi ţese intrigi
şi corupe. – Dorinţa de a fi reales domină toate gândurile
preşedintelui Statelor Unite. – Inconvenientul realegerii, specific
Americii. – Viciul natural al democraţiilor este aservirea treptată a
222
tuturor puterilor celor mai neînsemnate dorinţe ale majorităţii. –
Realegerea preşedintelui favorizează acest viciu.

Legiuitorii Statelor Unite au avut ei dreptate sau nu când


au permis realegerea preşedintelui?
Să împiedici realegerea şefului puterii executive pare, la
prima vedere, contrar bunului-simţ. Se ştie ce influenţă
exercită talentele sau caracterul unui om asupra destinelor
unui întreg popor, în special în împrejurări dificile sau în
perioade de criză. Legile care le-ar interzice cetăţenilor să-l
realeagă pe primul funcţionar i-ar priva de cel mai bun mijloc
de a face ca statul să prospere sau să poată fi apărat. S-ar
ajunge astfel la un rezultat bizar: un om ar fi înlăturat de la
conducere, exact în momentul în care reuşise să.
demonstreze că e capabil să guverneze bine.
Aceste argumente sunt, fără îndoială, puternice, dar oare
nu li se pot opune altele care cântăresc mai greu?
Intriga şi corupţia sunt viciile naturale ale conducerilor
alese. Dar dacă şeful statului poate fi reales, aceste vicii se
răspândesc la infinit, compromiţând însăşi existenţa ţării.
Când un candidat oarecare vrea să parvină printr-o intrigă,
manevrele sale nu se pot exercita decât într-un spaţiu
limitat. Când, dimpotrivă, însuşi şeful statului candidează, el
foloseşte în interesul său propriu forţa guvernului.
În primul caz e doar un om cu slabele sale mijloace, în cel
de al doilea, statul însuşi cu imensele sale resurse se
pretează la intrigi şi corupţie.
Simplul cetăţean care foloseşte manevre incorecte pentru a
obţine puterea nu poate dăuna decât într-un mod indirect
prosperităţii publice, dar, dacă reprezentantul puterii
executive coboară în arenă, grija conducerii statului devine
pentru el o preocupare secundară; interesul principal este
alegerea sa. Negocierile, ca şi legile, nu mai sunt pentru el
decât combinaţii electorale; funcţiile devin recompense
pentru serviciile făcute nu naţiunii, ci şefului ei. Chiar dacă
acţiunea guvernului nu este întotdeauna contrară interesului
ţării, în orice caz nu-i mai serveşte. Şi totuşi numai pentru
binele ţării a fost concepută.
223
E imposibil să examinezi mersul obişnuit al lucrurilor în
Statele Unite fără să observi că gândurile preşedintelui sunt
dominate de dorinţa de a fi reales; că întreaga politică a
administraţiei sale tinde spre acest punct; că demersurile
cele mai neînsemnate sunt subordonate acestui obiectiv; că,
în special, pe măsură ce se apropie momentul de criză, în
conştiinţa sa interesul individual se substituie interesului
general.
Principiul realegerii face ca influenţa corupătoare a
conducerii elective să fie mai întinsă şi mai periculoasă. Ea
tinde să degradeze moralitatea politică a poporului şi să
înlocuiască patriotismul cu dibăcia.
În America, principiul realegerii atacă aproape în esenţă
izvoarele existenţei naţionale.
Orice stăpânire poartă în sine păcatul originar care pare
legat de însuşi principiul existenţei sale; geniul legiuitorului
constă în a-l descoperi. Faptul că un stat poate domina legile
sale proaste şi răul pe care ele îl produc este foarte des
exagerat. Dar orice lege al cărei efect este dezvoltarea acestui
germen ucigător nu va întârzia să devină fatală de-a lungul
timpului, deşi efectele nocive nu se resimt imediat.
În monarhiile absolute, cauza ruinei este întinderea
nelimitată, dincolo de hotarele raţiunii, a puterii regale. O
măsură care ar înlătura contraponderea pe care constituţia a
opus-o acestei puteri ar fi deci radical proastă, deşi mult
timp efectele ei n-ar fi resimţite.
La fel, într-o ţară cu o guvernare democratică, unde
poporul îşi asumă necontenit totul, legile care ar face ca
acţiunea lui să fie din ce în ce mai promptă şi mai puternică
atacă direct existenţa conducerii.
Cel mai mare merit al legiuitorilor americani a fost acela de
a fi sesizat acest adevăr şi de a fi avut curajul să-l pună în
practică.
Ei au imaginat un anume număr de puteri, existente în
afara poporului şi care, fără a fi complet independente de el,
să poată beneficia totuşi, în sfera lor, de un grad destul de
mare de autonomie; în aşa fel încât, obligate să se supună
224
permanent majorităţii, să poată totuşi lupta împotriva
capriciilor ei şi să-i poată refuza exigenţele periculoase.
În acest scop, au concentrat întreaga putere executivă a
naţiunii într-o singură mână; i-au dat preşedintelui mari
prerogative şi l-au înarmat cu dreptul de veto ca să poată
rezista ingerinţelor legislativului.
Dar, introducând principiul realegerii şi-au distrus în parte
opera. I-au dat puteri preşedintelui, dar i-au răpit voinţa de a
le folosi.
Un preşedinte care n-ar putea fi reales ar depinde în
continuare de popor pentru că n-ar înceta să fie responsabil
faţă de el; dar susţinerea poporului nu i-ar fi atât de
necesară încât să fie nevoit să se supună total voinţei lui.
Reeligibil (şi acest lucru este cu atât mai adevărat în zilele
noastre când moralitatea politică slăbeşte şi marile caractere
dispar), preşedintele Statelor Unite nu este decât un
instrument docil în mâinile majorităţii. Iubeşte ceea ce ea
iubeşte, detestă ceea ce ea detestă; se grăbeşte să vină în
întâmpinarea voinţei ei, să-i preîntâmpine plângerile, se
supune celor mai neînsemnate dorinţe: legiuitorii au vrut ca
el s-o conducă şi, de fapt, el o urmează.
Astfel, pentru a nu lipsi statul de talentele unui om, le-au
făcut practic inutile; şi pentru a-şi păstra un avantaj în
împrejurări deosebite, au expus ţara unor primejdii curente.

DESPRE TRIBUNALELE FEDERALE145

145
Vezi capitolul VI, intitulat „Despre puterea judecătorească în
Statele Unite”. Acest capitol face cunoscute principiile generale ale
americanilor în materie de justiţie. Vezi, de asemenea, Constituţia
federală, art. 3.
Vezi Federalist, numerele 78-83 inclusiv, lucrarea cu titlul:
Constitutional law being a view of the practice and juridiction of the courts
of the United States, de Thomas Sergeant.
Vezi Story, pp. 134-162, 489-511, 581-668. Vezi legea organică din 24
septembrie 1789 în culegerea intitulată: Laws of the United States, de
Story, vol. I, p. 53.
225
Importanţa politică a puterii judecătoreşti în Statele Unite. –
Dificultatea de a trata acest subiect. – Utilitatea justiţiei în
confederaţii. – Care tribunale pot fi folosite de Uniune? – Necesitatea
constituirii curţilor de justiţie federale. – Curtea supremă. – În ce fel
se deosebeşte ea de toate curţile de justiţie cunoscute până acum.

Am examinat puterea legislativă şi puterea executivă a


Uniunii. Mai rămâne de analizat puterea judecătorească.
Aici trebuie să expun cititorului temerile mele.
Instituţiile judiciare exercită o mare influenţă asupra
destinului anglo-americanilor; ele ocupă un loc foarte
important printre instituţiile politice propriu-zise. Din acest
punct de vedere ele merită în mod special atenţia noastră.
Dar cum să faci să fie înţeleasă acţiunea politică a
tribunalelor americane fără a intra în anumite detalii tehnice
asupra alcătuirii şi formei lor; şi cum să intri în detalii fără
ca să pierzi curiozitatea cititorului din cauza aridităţii fireşti
unui asemenea subiect? Cum să fie limpede, fără să încetezi
de a rămâne concis?
Am presupus adeseori că cititorul are idei preconcepute în
legătură cu administrarea justiţiei printre popoarele de
origine engleză şi am contat cel mai des pe faptul că va căuta
în sursele pe care le indic completarea ideilor mele. Astfel n-
am expus decât ceea ce mi s-a părut indispensabil pentru a
se putea înţelege acţiunea politică a curţilor federale.
Nu mă laud că aş fi izbutit să evit cu desăvârşire aceste
pericole. Oamenii obişnuiţi mă vor considera chiar prea
prolix; oamenii care fac legile vor crede că sunt prea concis.
Dar acesta e un inconvenient legat în general de subiectul
meu şi în special de obiectul pe care-l tratez în acest
moment.
Cel mai greu nu era să ştii cum se alcătuieşte un guvern
federal, ci cum se va proceda pentru ca legile sale să fie
respectate.
Autorităţile au în general doar două mijloace pentru a
învinge rezistenţa opusă de cei pe care-i conduc: forţa
materială pe care o reprezintă ele însele şi forţa morală pe
care le-o dau deciziile tribunalelor.
226
Un guvern care nu ar folosi decât violenţa pentru a-şi
impune legile s-ar îndrepta spre un dezastru. Un astfel de
guvern ar avea probabil de ales: ori să fie slab şi moderat şi
să recurgă la forţă doar în ultimă instanţă, lăsând astfel să
treacă neobservate o seamă de nesupuneri parţiale; şi atunci
statul ar cădea încetul cu încetul în anarhie.
Dacă ar fi îndrăzneţ şi puternic, ar recurge în fiecare zi la
folosirea violenţei şi în curând s-ar vedea cum degenerează în
pur despotism militar. Atât pasivitatea, cât şi activitatea ar fi
în mod egal fatale celor pe care-i guvernează.
Obiectivul major al justiţiei este acela de a substitui
violenţei ideea de drept; de a plasa intermediari între
conducere şi folosirea forţei materiale.
Este un lucru surprinzător câtă autoritate acordă în
general oamenii intervenţiei tribunalelor în modelarea
opiniilor. Această autoritate este atât de mare încât ea
persistă în forma judiciară chiar când substanţa nu mai
există, dând materialitate unei umbre.
Forţa morală cu care sunt învestite tribunalele determină
ca întrebuinţarea forţei materiale să fie mult mai rară, ea
substituindu-se în cea mai mare parte din cazuri; şi când, în
cele din urmă, apare necesitatea ca aceasta să intre în
acţiune, ea îi dublează puterea alăturându-se.
Un guvern federal trebuie să-şi dorească, mai mult decât
altul, să obţină sprijinul justiţiei, deoarece, prin natura sa,
este mai slab şi contra lui se pot organiza mai uşor
împotriviri146. Dacă ar fi pus în situaţia să folosească mereu
şi în primul rând forţa, nu ar reuşi să facă faţă sarcinilor
sale.
Pentru a-i determina pe cetăţeni să se supună legii şi
pentru a respinge agresiunile al căror obiect ar fi fost aceste
legi, Uniunea avea deci o nevoie deosebită de tribunale.
146
Legile federale au nevoie într-o măsură mult mai mare de tribunale
şi totuşi ele le acceptă cel mai puţin. Motivul constă în faptul că
majoritatea confederaţiilor au fost alcătuite din state independente care
n-aveau intenţia reală de a se supune guvernului central şi care, dându-i
totuşi dreptul de a comanda, şi-au rezervat cu grijă posibilitatea de a nu-i
da ascultare.
227
Dar ce fel de tribunale urma să folosească? Fiecare stat
avea în sânul său o putere judecătorească organizată. Ar fi
trebuit să se recurgă la aceste tribunale? Trebuia oare creată
o justiţie federală? Este uşor de demonstrat că Uniunea nu
putea să-şi adapteze în folosul ei puterea judecătorească
formată în state.
Fără îndoială, e important pentru siguranţa fiecăruia şi
pentru libertatea tuturor ca puterea judecătorească să fie
separată de toate celelalte; dar nu e mai puţin necesar
pentru existenţa naţională ca diferitele puteri ale statului să
aibă aceeaşi origine, să se conformeze aceloraşi principii şi să
acţioneze în aceeaşi sferă, într-un cuvânt, să fie corelative şi
omogene. Îmi închipui că nimeni nu s-a gândit vreodată că
delictele comise în Franţa ar putea fi judecate de tribunale
străine pentru ca imparţialitatea magistraţilor să fie mai
sigură.
În raport cu guvernul lor federal, americanii formează un
singur popor; dar în mijlocul acestui popor, există corpuri
politice dependente în unele privinţe de guvernul naţional în
timp ce sunt independente în toate celelalte; ele au originea
lor specifică, doctrinele lor proprii şi mijloace specifice de
acţiune. A încredinţa tribunalelor instituite de corpurile
politice executarea legilor Uniunii însemna a lăsa naţiunea
pe mâna unor judecători străini.
Ba mai mult, fiecare stat nu este doar un străin în raport
cu Uniunea, este şi un adversar de fiecare zi, deoarece
suveranitatea Uniunii nu se poate pierde decât în folosul
suveranităţii statelor.
Prin aplicarea legilor Uniunii de către tribunalele diverselor
state, naţiunea era lăsată pe mâna nu numai a unor
judecători străini, ba chiar şi pe mâna unor judecători
părtinitori.
De altfel, nu doar specificul lor făcea ca tribunalele statelor
să fie inapte să slujească unui scop naţional; ci mai cu
seamă era vorba de numărul lor.
Când s-a alcătuit Constituţia federală în Statele Unite
existau deja treisprezece curţi de justiţie care dădeau
228
sentinţe fără apel. Astăzi sunt douăzeci şi patru. Cum să
presupui că un stat poate supravieţui când legile sale
fundamentale pot fi interpretate şi aplicate în douăzeci şi
patru de feluri dintr-odată. Un asemenea sistem este şi
iraţional şi nepractic.
Legiuitorii americani au căzut deci de acord să creeze o
putere judecătorească federală pentru a aplica legile Uniunii,
pentru a decide asupra unor chestiuni de interes general,
definite cu grijă dinainte.
Toată puterea judecătorească a Uniunii a fost concentrată
într-un singur tribunal, denumit Curtea supremă a Statelor
Unite. Dar pentru a-i uşura rezolvarea problemelor i s-au
asociat tribunale inferioare, însărcinate să judece suveran
procese mai puţin importante sau să statueze, în primă
instanţă, contestaţiile mai grave. Membrii Curţii supreme n-
au fost aleşi de popor sau de legislativ; i-a revenit
preşedintelui Statelor Unite să-i aleagă cu avizul Senatului.
Pentru a-i face independenţi de celelalte puteri au fost
declaraţi inamovibili şi s-a hotărât ca retribuţia lor, o dată
fixată, să nu mai fie controlată de legislativ 147.
147
Uniunea a fost împărţită în districte; în fiecare district s-a stabilit
sediul unui judecător federal. Curtea prezidată de acest judecător s-a
numit curtea districtuală (district-court). Mai mult, fiecare dintre
judecătorii care compun Curtea supremă a trebuit să parcurgă anual o
anumită parte a teritoriului republicii, pentru a decide chiar la faţa
locului în anumite procese mai importante. Curtea prezidată de acest
magistrat a fost desemnată drept Curte de circuit (circuit-court).
În fine, procesele cele mai grave trebuie să ajungă, fie direct, fie prin
apel, la Curtea supremă, la sediul căreia toţi judecătorii de circuit se
reunesc o dată pe an pentru a ţine o sesiune solemnă.
Sistemul juriului a fost introdus în Curţile federale în acelaşi fel ca şi
în Curţile statelor şi pentru cazuri asemănătoare. După cum se vede, nu
există aproape nici o analogie între Curtea supremă a Statelor Unite şi
Curtea noastră de casaţie. Curtea supremă poate fi sesizată în primă
instanţă, iar Curtea de casaţie doar în al doilea sau în al treilea rând. De
fapt, Curtea supremă ca şi Curtea de casaţie este un tribunal unic
însărcinat cu stabilirea unei jurisprudenţe uniforme; dar Curtea supremă
judecă în fapt şi în drept, şi se pronunţă ea însăşi fără a mai recurge la
alt tribunal; două lucruri pe care Curtea de casaţie nu le-ar face.
Vezi legea organică din 24 septembrie 1789, Laws of the United States,
de Story, vol. I, p. 53.
229
A fost destul de uşor să se proclame principiul stabilirii
unei justiţii federale, dar s-au născut multe dificultăţi de
îndată ce a trebuit să i se stabilească atribuţiile.

MODUL DE ATRIBUIRE A COMPETENŢEI TRIBUNALELOR


FEDERALE

Dificultatea de a fixa competenţa diferitelor tribunale în


confederaţii. – Tribunalele Uniunii au obţinut dreptul de a-şi defini
propria lor competenţă. – De ce această regulă intră în conflict cu
partea de suveranitate pe care şi-a rezervat-o fiecare stat. –
Suveranitatea acestor state restrânsă de legi şi de interpretarea
legilor. – Astfel fiecare stat se află într-un pericol mai mult aparent
decât real.

Se ridica o primă problemă: deoarece constituţia Statelor


Unite prezintă două suveranităţi distincte, reprezentate pe
tărâm juridic prin două categorii de tribunale diferite, oricâte
precauţii s-ar lua pentru a stabili jurisdicţia fiecăreia din
aceste două serii de tribunale nu se puteau împiedica desele
ciocniri dintre ele. Or, în acest caz, cui îi revine dreptul de a
stabili competenţa?
La popoarele care alcătuiesc o singură şi aceeaşi societate
politică, când se ridică o chestiune de competenţă între două
tribunale, ea este adusă în general în faţa unui al treilea care
serveşte drept arbitru.
Aceasta se înfăptuieşte fără dificultăţi, deoarece la aceste
popoare problemele competenţei judiciare nu sunt deloc
legate de cele ale suveranităţii naţionale. Dar peste Curtea
supremă a unui stat anume şi Curtea supremă a Statelor
Unite nu se putea institui un tribunal care să nu fie niciuna
nici alta.
Era deci necesar să se dea uneia dintre aceste două Curţi
dreptul de a judeca în propria cauză şi de a o lua sau de a se
declara competentă în procesul care i se contesta. Nu se
putea acorda acest privilegiu Curţilor diverselor state; ar fi
însemnat în fapt anularea suveranităţii Uniunii, după ce ea

230
fusese stabilită de drept; deoarece interpretarea constituţiei
ar fi redat fiecărui stat partea de independenţă pe care i-o
luau termenii constituţiei.
Crearea unui tribunal federal a avut drept scop evitarea
situaţiilor în care Curţile statelor au dreptul de a decide,
fiecare în felul său, în chestiunile de interes naţional; s-a
dorit astfel un corp de jurisprudenţă uniformă în vederea
interpretării legilor Uniunii. Scopul n-ar fi fost câtuşi de
puţin atins, dacă instanţele de justiţie ale fiecărui stat,
renunţând să judece unele procese, considerându-le federale,
ar fi putut totuşi să le judece pretinzând că nu sunt federale.
Curţii supreme a Statelor Unite i s-a atribuit deci dreptul
de a decide în toate problemele de competenţă148.
A fost cea mai periculoasă lovitură dată suveranităţii
statelor. Suveranitatea a fost astfel restrânsă nu doar de lege,
ci şi prin interpretarea legilor; printr-o oprelişte cunoscută şi
printr-una care nu era deloc cunoscută; printr-o regulă
invariabilă şi printr-una arbitrară. E adevărat, constituţia
stabilise limite precise suveranităţii federale; dar de fiecare
dată când această suveranitate este în concurenţă cu cea a
statelor, trebuie să se pronunţe un tribunal federal.
În rest, pericolele care păreau că ameninţă suveranitatea
statelor prin această procedură nu erau atât de mari în
realitate pe cât se credea.
Mai încolo, vom vedea că în America forţa reală aparţine
într-o măsură mai mare guvernării locale decât guvernului
federal. Judecătorii federali simt relativa slăbiciune a puterii
în numele căreia acţionează şi sunt mai curând dispuşi să

148
De altfel, pentru ca aceste procese de competenţă să fie mai puţin
frecvente s-a decis ca, într-un număr foarte mare de procese federale,
tribunalele tuturor statelor să aibă dreptul să se pronunţe la concurenţă
cu tribunalele Uniunii; dar în acest caz partea condamnată are
întotdeauna posibilitatea să facă apel în faţa Curţii supreme a Statelor
Unite. Curtea supremă a statului Virginia a contestat zadarnic Curţii
supreme a Statelor Unite dreptul de a judeca în apel sentinţele sale. Vezi
Kent's Commentaries, vol. I, pp. 300, 370 şi următoarele.
Vezi Story's Commentaries, p. 646 şi legea organică din 1789, Laws of
the United States, vol. I, p. 53.
231
abandoneze dreptul de jurisdicţie în cazurile în care acesta
este oferit de lege, decât înclinaţi să-l pretindă ilegal.

DIFERITE CAZURI DE JURISDICŢIE

Obiectul şi persoana, baze ale jurisdicţiei federale. – Procesele


intentate ambasadorilor; – Uniunii, – unui anume stat. – Cine îi
judeca. – Procese generate de legile Uniunii. – De ce sunt judecate de
tribunalele federale. – Procese cu privire la neexecutarea unor
contracte, judecate de justiţia federală. – Consecinţele acestora.

După ce au definit modalitatea de a stabili competenţa


federală, legiuitorii Uniunii au determinat cazurile de
jurisdicţie asupra cărora ea trebuia să se exercite.
S-a admis că există anumiţi împricinaţi care nu pot fi
judecaţi decât de Curţile federale, oricare ar fi obiectul
procesului.
S-a stabilit apoi că există anumite procese care nu pot fi
rezolvate decât de aceste Curţi, oricare ar fi calitatea
împricinaţilor.
Persoana şi obiectul au devenit astfel cele două temeiuri
ale competenţei federale.
Ambasadorii reprezintă naţiunile prietene cu Uniunea; tot
ceea ce-i priveşte pe ambasadori e important, într-un anume
fel, pentru soarta întregii Uniuni. Când un ambasador este
parte într-un proces, procesul devine o cauză care priveşte
liniştea naţiunii; e firesc ca în acest caz să se pronunţe un
tribunal federal.
Însăşi Uniunea poate avea procese: în acest caz ar fi
împotriva raţiunii ca şi a uzanţelor tuturor naţiunilor să se
apeleze la decizia unor tribunale care reprezintă o altă
suveranitate decât cea implicată. Doar Curţile federale pot să
se pronunţe.
Când doi indivizi, din două state diferite, au un proces, nu
e posibil, fără inconveniente, să fie judecaţi de tribunalele
unuia dintre aceste două state. E mai sigur să se aleagă un
tribunal care nu va putea trezi bănuielile nici uneia dintre
232
părţi, şi, firesc, ei se adresează tribunalului Uniunii.
Când cei doi împricinaţi nu sunt indivizi izolaţi ci state,
aceluiaşi motiv al echităţii i se alătură unul foarte important
din punct de vedere politic. În acest caz, calitatea
împricinaţilor conferă o importanţă naţională întregului
proces; cel mai neînsemnat litigiu între cele două state
priveşte liniştea întregii Uniuni149.
Deseori, însăşi natura procesului a trebuit să indice regula
competenţei: astfel, toate problemele în legătură cu comerţul
maritim au fost decise de tribunalele federale150.
Motivul e uşor de explicat: aproape toate aceste probleme
intră în sfera dreptului ginţilor. În această privinţă era
implicat în mod esenţial interesul întregii Uniuni în
raporturile ei cu străinii. De altfel, oceanul nefiind înscris
într-o circumscripţie juridică sau în alta, doar justiţia
naţională este în măsură să aibă competenţă în procesele
care au o origine maritimă.
Constituţia a inclus într-o singură categorie aproape toate
procesele care, prin natura lor, sunt pendinte de Curţile
federale.
Regula pe care ea o ridică în această privinţă e simplă, dar
ea include în sine un vast sistem de idei şi o multitudine de
fapte.
Curţile federale, spune regula, judecă toate procesele care
îşi au originea în legile Statelor Unite.
Prin două exemple vom înţelege foarte bine ideea
149
Constituţia mai spune că procesele care se pot ivi între un stat şi
cetăţenii altui stat sunt de resortul Curţilor federale. Imediat s-a ridicat
problema de a şti dacă în Constituţie s-au făcut referiri la toate procesele
care se pot ivi între un stat şi cetăţenii altui stat indiferent de cine este
reclamantul. Curtea supremă s-a pronunţat afirmativ; dar această decizie
a alarmat toate statele Uniunii, care s-au temut că ar putea fi aduse
împotriva voinţei lor, cu orice preţ, în faţa justiţiei federale.
A fost deci introdus un amendament în Constituţie, în virtutea căruia
puterea judecătorească a Uniunii nu e competentă pentru judecarea
proceselor care au fost intentate împotriva unuia dintre Statele Unite de
către cetăţenii altui stat.
Vezi Story's Commentaries, p. 624.
150
De exemplu: toate actele de piraterie.
233
legiuitorilor.
Constituţia interzice statelor dreptul de a emite legi în
legătură cu circulaţia banilor; în pofida acestei oprelişti, un
stat face o asemenea lege. Părţile interesate refuză să i se
supună, având în vedere că e contrară Constituţiei. În acest
caz trebuie mers în faţa unui tribunal federal pentru ca legea
să poată fi atacată prin prevederile legilor Statelor Unite.
Congresul stabileşte un drept de import. Apar dificultăţi în
legătură cu încasarea acestui drept. Iarăşi, prezentarea se
face în faţa tribunalelor federale, deoarece cauza procesului
se află în interpretarea unei legi a Statelor Unite.
Această regulă este într-un acord perfect cu preceptele
adoptate de Constituţia federală.
Uniunea, aşa cum a fost constituită ea în 1789, nu are,
într-adevăr, decât o suveranitate restrânsă, dar s-a dorit ca
în această sferă să formeze un singur şi acelaşi popor 151. În
sfera ei, ea este suverană. O dată acest punct expus şi
admis, restul e simplu, deoarece dacă recunoaştem că Statele
Unite, în limitele definite de Constituţia lor, formează un
unic popor, trebuie să le acordăm drepturile care aparţin
tuturor popoarelor.
Or, de la apariţia societăţii, există un acord asupra acestui
punct: fiecare popor are dreptul să judece prin tribunalele
sale toate problemele care se referă la respectarea propriilor
sale legi. Dar ni se poate răspunde: Uniunea e într-o situaţie
specială formând un popor unic numai din anumite puncte
de vedere; în privinţa celorlalte nu e nimic. Ce rezultă de aici?
Că măcar în ceea ce priveşte legile care se referă la acele
puncte de vedere, ea are drepturile ce decurg dintr-o
suveranitate completă. Dificultatea reală constă în definirea
acestor obiective. O dată acest punct rezolvat (şi am văzut
mai sus, analizând competenţa, cum a fost el lămurit), de
fapt problema nu mai există; deoarece dacă s-a hotărât că un

151
Acestui principiu i s-au adus câteva restrângeri când toate statele
au fost considerate puteri independente în Senat, şi când alegerea
preşedintelui se votează separat în Camera Reprezentanţilor; dar acestea
sunt excepţii. Principiul contrariu este preponderent.
234
proces este federal, adică aparţine de partea de suveranitate
rezervată prin Constituţie Uniunii, rezultă în mod firesc că
doar un tribunal federal se poate pronunţa.
În toate împrejurările în care sunt atacate legile Statelor
Unite, sau când ele sunt invocate în apărare, sesizarea se
face doar la tribunalele federale.
Astfel, jurisdicţia tribunalelor Uniunii se lărgeşte sau se
restrânge în funcţie de modul în care suveranitatea Uniunii
înseşi se lărgeşte sau se restrânge.
Am văzut că scopul principal al legiuitorilor din 1789 a fost
să împartă suveranitatea în două părţi distincte. Într-una au
plasat îndrumarea intereselor generale ale Uniunii; în
cealaltă îndrumarea tuturor intereselor speciale ale unora
din părţile ei.
Grija lor principală a fost aceea de a înarma guvernul
federal cu suficiente puteri pentru a putea să se apere în
sfera sa împotriva încălcărilor produse de state.
În ceea ce priveşte pe acestea din urmă, s-a adoptat ca
principiu general să fie lăsate libere în sfera lor. Guvernul
central nu poate nici să le dirijeze, nici să le controleze
comportarea.
Am arătat în capitolul despre separaţia puterilor că acest
din urmă principiu nu a fost întotdeauna respectat. Există
unele legi pe care un anume stat nu le poate promulga deşi
în aparenţă este singurul interesat în existenţa lor.
Când un stat al Uniunii emite o asemenea lege, cetăţenii
lezaţi de aplicarea ei pot face apel la Curţile federale.
Astfel, jurisdicţia Curţilor federale e valabilă nu doar
pentru procesele care-şi au sorgintea în legile Uniunii, dar e
valabilă şi în acelea care-şi au sorgintea în legile pe care
unele state le emit în contradicţie cu constituţia.
Este interzis statelor să promulge legi retroactive în dreptul
penal; individul condamnat în virtutea unei asemenea legi
poate face apel la justiţia federală.
De asemenea, Constituţia interzice statelor să emită legi
care ar putea anula sau altera drepturile obţinute în virtutea

235
unui contract (impairing the obligations of contracts)152.
În momentul în care unui individ i se pare că o lege a
statului său aduce atingere unui drept din această speţă, el
poate refuza să se supună şi apelează la justiţia federală 153.
Mi se pare că această prevedere atacă mai profund decât
celelalte suveranitatea statelor.
Drepturile acordate guvernului federal, cu scopuri evident
naţionale, sunt definite şi uşor de înţeles. Cele acordate
indirect de articolul pe care tocmai l-am citat nu par atât de
evidente şi limitele lor nu sunt clar trasate. Există, într-
adevăr, o multitudine de legi politice care acţionează asupra
existenţei contractelor şi care ar putea astfel să furnizeze o
serie de motive de nerespectare a puterii centrale.

152
Este absolut clar, zice dl Story, p. 503, că orice lege care extinde,
limitează sau schimbă în orice fel intenţia părţilor, aşa cum rezultă ea din
stipulaţiile conţinute într-un contract, alterează (impairs) acest contract.
Acelaşi autor defineşte cu grijă în acelaşi loc ce înţelege jurisprudenţa
federală printr-un contract. Definiţia e foarte largă.
O concesiune făcută de un stat unui particular şi acceptată de el
pentru un contract şi nu poate fi anulată prin efectul unei legi noi. O
cartă acordată de un stat unei companii este un contract şi are valoare de
lege atât pentru stat, cât şi pentru concesionar. Deci, articolul din
constituţie despre care vorbim asigură existenţa unei mari cantităţi de
drepturi dobândite, dar nu a tuturor. Eu pot, în mod legitim, să am o
proprietate fără ca ea să fi ajuns în mâinile mele ca urmare a unui
contract. Această posesiune este pentru mine un drept dobândit, şi acest
drept nu este garantat prin Constituţia federală.
153
Iată un exemplu remarcabil citat de dl Story, p. 508. Colegiul din
Darmouth, în New-Hampshire, a fost fondat înainte de revoluţia
americană în virtutea unei carte acordate unor persoane. In virtutea
acestei carte, administratorii săi formau un corp constituit sau, conform
expresiei americane, o corporation. Legiuitorii din New-Hampshire au
considerat necesar să schimbe termenii cartei originare şi au dat noilor
administratori toate drepturile, privilegiile şi scutirile care rezultau din
această cartă. Foştii administratori au rezistat şi făcând apel la Curtea
federală au obţinut câştig de cauză, considerând carta originară un
adevărat contract între stat şi concesionar, legea nouă neputând să-i
modifice dispoziţiile fără a încălca drepturile obţinute în virtutea unui
contract şi în consecinţă violând primul articol, secţiunea X a Constituţiei
Statelor Unite.
236
MODUL DE A PROCEDA AL TRIBUNALELOR FEDERALE

Slăbiciunea firească a justiţiei într-o confederaţie. – Eforturile pe


care trebuie să le facă legiuitorii pentru ca, în măsura posibilului, în
faţa tribunalelor federale să ajungă indivizii şi nu statele. – Cum au
izbutit americanii să facă acest lucru. – Acţiunea directă a
tribunalelor federale asupra simplilor particulari. – Atac indirect
împotriva statelor care încalcă legile Uniunii. – Hotărârea justiţiei
federale nu anulează legea locală, ci o şubrezeşte.

Am făcut cunoscute drepturile Curţilor federale; nu e mai


puţin important de ştiut cum se exercită ele.
Forţa implacabilă a justiţiei în ţările în care suveranitatea
nu este divizată provine din faptul că în aceste ţări
tribunalele reprezintă întreaga naţiune în luptă cu individul
condamnat de sentinţă. Ideii de drept i se adaugă ideea de
forţă care sprijină dreptul.
Dar în ţările în care suveranitatea este divizată nu se
întâmplă întotdeauna aşa. Acolo, cel mai des, în faţa justiţiei
se află nu individul izolat, ci o fracţiune a naţiunii. Forţa sa
morală ca şi forţa sa materială sunt mai mici.
Deci, în statele federale justiţia este în mod firesc mai
slabă şi justiţiabilul mai puternic.
În confederaţii, legiuitorul se străduieşte fără răgaz să
confere tribunalelor un loc analog cu cel pe care ele îl ocupă
la popoarele a căror suveranitate nu este scindată; altfel
spus, legiuitorul face eforturi constante ca justiţia federală să
reprezinte naţiunea şi justiţiabilul un interes particular.
Un guvern, de oricare natură ar fi el, e nevoit să acţioneze
asupra celor pe care-i guvernează pentru a-i obliga să-i dea
ceea ce i se cuvine; el e nevoit să acţioneze contra lor pentru
a se apăra de agresiunile lor.
În ceea ce priveşte acţiunea directă a guvernului asupra
celor pe care-i guvernează pentru a-i face să se supună
legilor, constituţia Statelor Unite a procedat astfel (şi în felul
acesta este ea o capodoperă) încât Curţile federale, acţionând
în numele legilor, să aibă întotdeauna în faţa lor doar

237
indivizii. Şi, evident, deoarece s-a declarat că această
confederaţie nu formează decât un singur şi acelaşi popor în
sfera trasată de Constituţie, rezultă că guvernul, creat de
această Constituţie şi acţionând în limitele ei, este învestit cu
toate drepturile unui guvern naţional, deci şi cu cel mai
important: acela de a face ca ordinele sale să ajungă la
simplii cetăţeni fără niciun intermediar. Deci dacă, de
exemplu, Uniunea ordonă perceperea unui impozit, nu
statelor trebuie să se adreseze pentru a-l colecta, ci fiecărui
cetăţean american, conform cotei-părţi care-i revine. La
rândul ei, justiţia federală, însărcinată să asigure executarea
acestei legi a Uniunii, nu va avea de condamnat statul
recalcitrant, ci pe contribuabil. Ca şi justiţia altor popoare, ea
nu va avea în faţa sa decât un individ.
Trebuie observat că aici însăşi Uniunea şi-a ales
adversarul. Şi-a ales unul slab; e firesc ca el să fie învins.
Dar când Uniunea, în loc să atace, este nevoită să se
apere, dificultăţile sporesc. Constituţia acordă statelor
dreptul de a promulga legi. Aceste legi pot încălca drepturile
Uniunii. Aici, se iveşte în mod necesar conflictul cu
suveranitatea statului care a emis legea. Nu rămâne decât de
ales, dintre mijloacele de acţiune, pe cel mai puţin riscant.
Acest mijloc a fost precizat dinainte prin principiile generale
pe care le-am enunţat anterior154.
Se poate presupune că în cazul pe care tocmai l-am expus
Uniunea ar putea cita statul în faţa unui tribunal federal,
care ar declara legea nulă; ar însemna să urmezi cursul cel
mai firesc al ideilor. Dar, în felul acesta, justiţia federală s-ar
găsi confruntată direct cu un stat, ceea ce s-a dorit a se evita
în măsura posibilităţilor.
Americanii s-au gândit că ar fi aproape imposibil ca o lege
nouă să nu lezeze prin aplicarea ei un anume interes
particular.
Pe acest interes particular se sprijină autorii Constituţiei
federale pentru a ataca măsura legislativă de care Uniunea ar
putea fi nemulţumită. Lui i se oferă sprijin.
154
Vezi capitolul intitulat: „Despre puterea judecătorească în America”.
238
Un anume stat vinde pământ unei companii; după un an o
nouă lege dispune altfel de aceste pământuri, violând astfel
acea parte a constituţiei care interzice modificarea drepturilor
dobândite printr-un contract. Când cel care a cumpărat, în
virtutea noii legi, se prezintă pentru a intra în posesie,
proprietarul care deţine aceste pământuri, în virtutea vechii
legi, îl acţionează în faţa tribunalelor Uniunii cerând ca titlul
să fie declarat nul155. Astfel, în realitate, justiţia federală este
în conflict cu suveranitatea unui stat; dar ea nu o atacă
decât indirect şi cu privire la aplicarea unui detaliu. Ea
contestă legea în consecinţele ei şi nu în principiul ei; nu o
distruge, o şubrezeşte.
Mai rămâne o ultimă ipoteză.
Fiecare stat formează o corporaţie care are o existenţă şi
drepturi civile specifice; în consecinţă, el poate acţiona sau
poate fi acţionat în faţa tribunalelor. De exemplu, un stat ar
putea urmări în justiţie un alt stat.
Nici în acest caz, nu s-ar putea spune că Uniunea atacă o
lege locală, ci că judecă un proces în care un stat e parte. Ar
fi un proces ca oricare altul; doar calitatea împricinaţilor ar fi
diferită. Aici există încă pericolul semnalat la începutul
acestui capitol; dar de data aceasta n-ar putea fi evitat; este
inerent înseşi esenţei constituţiilor federale, rezultatul fiind
întotdeauna crearea unor particulari atât de puternici în
sânul naţiunii, încât justiţia se exercită anevoie asupra lor.

RANGUL ÎNALT PE CARE-L OCUPĂ CURTEA SUPREMĂ


PRINTRE MARILE PUTERI ALE STATULUI

Niciun popor nu şi-a alcătuit o putere judecătorească atât de mare


ca americanii. – Întinderea atribuţiilor sale. – Influenţa ei politică. –
Pacea şi însăşi existenţa Uniunii depind de înţelepciunea celor şapte
judecători federali.

Când, după ce s-a examinat în detaliu organizarea Curţii


supreme, se ajunge la considerarea în ansamblu a
155
Vezi Kent's Commentaries, vol. I, p. 387.
239
atribuţiilor acordate se observă fără greutate că niciodată n-a
existat la vreun popor o asemenea imensă putere
judecătorească.
Curtea supremă e plasată mai sus decât orice tribunal
cunoscut şi prin natura drepturilor ei şi prin speţa cauzelor
care se judecă aici.
La toate naţiunile civilizate din Europa guvernul a dovedit
întotdeauna o mare aversiune în a lăsa justiţiei ordinare
decizia în chestiunile care-l priveau direct. Fireşte, această
aversiune este cu atât mai mare cu cât guvernarea este mai
absolută. Dimpotrivă, pe măsură ce libertatea creşte, sfera
atribuţiilor tribunalelor se lărgeşte mereu; dar nicio naţiune
europeană nu s-a gândit până acum că orice problemă
juridică, de orice natură ar fi ea, poate fi lăsată în seama
judecătorilor de drept comun.
În America, această teorie a fost pusă în practică. Curtea
supremă a Statelor Unite este singurul şi unicul tribunal al
naţiunii.
Ea este însărcinată cu interpretarea legilor şi a tratatelor,
în competenţa ei exclusivă fiind problemele privitoare la
comerţul maritim şi toate cele legate în general de dreptul
ginţilor. S-ar putea chiar afirma că atribuţiile ei sunt aproape
în întregime politice, deşi structura ei e în întregime
judecătorească. Unicul ei scop este acela de a face să se
execute legile Uniunii, iar Uniunea reglementează doar
raporturile guvernului cu cei pe care-i guvernează şi ale
naţiunii cu străinii; raporturile cetăţenilor între ei sunt
reglementate aproape în întregime prin suveranitatea
statelor.
Acestui prim factor de importanţă i se poate adăuga unul
mai însemnat. La naţiunile europene, tribunalele nu judecă
decât particulari; dar se poate spune că la bara Curţii
supreme a Statelor Unite se înfăţişează suverani. Când
grefierul avansează pe treptele tribunalului şi pronunţă
aceste câteva cuvinte: „Statul New York contra statului Ohio”
se simte că nu suntem în incinta unei curţi de justiţie
obişnuite. Şi când te gândeşti că unul din împricinaţi
240
reprezintă un milion de oameni, iar celălalt două milioane, te
uimeşte responsabilitatea care apasă pe umerii celor şapte
judecători a căror sentinţă va bucura sau va întrista un
număr atât de mare de concetăţeni.
Pacea, prosperitatea, însăşi existenţa Uniunii stau
neîncetat în mâinile celor şapte judecători federali. Fără ei
constituţia este literă moartă;
la ei apelează puterea executivă pentru a rezista
presiunilor corpului legislativ; legislativul pentru a se apăra
de iniţiativele puterii executive; Uniunea pentru a se impune
în faţa statelor; statele – pentru a respinge pretenţiile
excesive ale Uniunii; interesul public – contra interesului
privat; spiritul conservator contra instabilităţii democratice.
Puterea lor este imensă; dar ea reprezintă forţa unei opinii. Ei
sunt atotputernici atâta timp cât poporul consimte să se
supună legii; devin neputincioşi de îndată ce legea e
nesocotită. Or, forţa unei opinii este cel mai greu de folosit,
pentru că e imposibil să-i trasezi cu precizie limitele. Adesea,
este tot atât de riscant să le subestimezi ca şi să le depăşeşti.
Judecătorii federali nu trebuie să fie doar buni cetăţeni,
oameni instruiţi şi cinstiţi, calităţi necesare tuturor
magistraţilor; ei trebuie să mai fie şi bărbaţi de stat; e
necesar ca ei să ştie să disceamă spiritul epocii, să înfrunte
obstacolele care pot fi învinse, şi să evite curentul, când valul
ameninţă să ia, odată cu ei, şi suveranitatea Uniunii şi
ascultarea cuvenită legilor.
Preşedintele poate greşi fără ca statul să sufere, deoarece
preşedintele are o funcţie limitată. Congresul poate greşi fără
ca Uniunea să piară pentru că deasupra Congresului se află
corpul electoral care poate să-i modifice spiritul,
schimbându-i membrii.
Dar dacă vreodată s-ar întâmpla ca la Curtea supremă să
ajungă oameni imprudenţi sau corupţi, confederaţia va
trebui să se teamă de anarhie sau război civil.
În rest, fără îndoială, cauza originară a primejdiei nu
rezidă deloc în structura tribunalului, ci în însăşi natura
guvernărilor federale. Am văzut că nicăieri nu este mai
241
necesară constituirea unei puteri judecătoreşti ferme, decât
la popoarele confederate, întrucât nicăieri existenţele
individuale, care se pot împotrivi corpului social, nu sunt mai
puternice şi mai capabile să reziste forţei materiale folosite de
guvern.
Or, cu cât e mai necesar ca o putere să aibă forţă, cu atât
trebuie să i se ofere mai mult spaţiu de desfăşurare şi
independenţă. Cu cât o putere este mai întinsă şi mai
independentă, cu atât abuzul pe care-l produce este mai
periculos.
Originea răului nu e deci în structura acestei puteri, ci în
însăşi structura statului care are nevoie de existenţa unei
asemenea puteri.

PRIN CE ESTE CONSTITUŢIA FEDERALĂ SUPERIOARĂ


CONSTITUŢIEI FIECĂRUI STAT CONFEDERAT

Cum se poate compara Constituţia Uniunii cu cele ale statelor


confederate. – Superioritatea Constituţiei Uniunii trebuie atribuita în
special înţelepciunii legiuitorilor federali. – Legislatura Uniunii este
mai puţin dependentă de popor decât cea a statelor. – Puterea
executivă e mai liberă în sfera ei. – Puterea judecătorească e mai
puţin supusă voinţei majorităţii. – Consecinţele practice ale acestui
fapt. – Legiuitorii federali au atenuat pericolele inerente guvernării
democratice; legiuitorii statelor au sporit aceste pericole.

Constituţia federală se deosebeşte esenţial de constituţia


statelor prin scopul pe care şi-l propune, dar se aseamănă
mult cu ele prin mijloacele cu care îşi realizează aceste
scopuri. Obiectul guvernării este diferit, dar formele de
guvernare sunt aceleaşi. Din acest punct de vedere special
ele pot fi comparate cu folos.
Eu consider Constituţia federală superioară tuturor
constituţiilor statelor. Această superioritate are mai multe
cauze.
Actuala Constituţie a Uniunii a fost alcătuită a posteriori
majorităţii constituţiilor statelor; s-a putut deci profita de
experienţa dobândită.
242
Dar se va vedea totuşi că această cauză e secundară, dacă
se va observa că de la stabilirea Constituţiei federale,
confederaţia americană a crescut cu unsprezece state noi, iar
acestea mai curând au exagerat decât au atenuat defectele
existente în constituţiile înaintaşilor lor.
Motivul principal al superiorităţii Constituţiei federale
provine din însuşi caracterul legiuitorilor.
În epoca în care ea a fost alcătuită, prăbuşirea
confederaţiei părea iminentă; ea, ca să zicem aşa, sărea în
ochi. În această situaţie extremă poporul a ales probabil nu
pe oamenii pe care îi iubea cel mai mult, ci pe cei pe care îi
stima cel mai tare.
Am făcut mai înainte observaţia că legiuitorii Uniunii erau
aproape toţi nişte oameni remarcabili prin cunoştinţele lor,
dar şi mai remarcabili prin patriotismul lor.
Ei s-au format în condiţiile unei crize sociale, în care
spiritul de libertate a trebuit să înfrunte continuu o
autoritate puternică şi dominatoare. O dată lupta terminată
şi în timp ce, conform obiceiului, pasiunile întărâtate ale
gloatei continuau să combată pericole care de mult
încetaseră să mai existe, ei s-au oprit; şi-au privit patria cu
calm şi atenţie; au observat că s-a săvârşit o revoluţie
definitivă şi că de-aci înainte primejdiile care ar putea
ameninţa poporul nu s-ar putea naşte decât din abuzurile
născute de libertate. Au avut curajul să spună ce gândeau
pentru că în adâncul inimii lor iubeau sincer şi cu pasiune
această libertate; au îndrăznit să spună că trebuie restrânsă,
deoarece erau siguri că nu doreau s-o anihileze156.

156
La vremea aceea, renumitul Alexandre Hamilton, unul dintre
redactorii cei mai influenţi ai constituţiei, nu s-a temut să publice în
Federalist, nr. 71 cele ce urmează: „Ştiu, spunea el, că există oameni
pentru care puterea executivă ar fi bună doar dacă s-ar supune cu
servilitate dorinţelor poporului sau legislativului; dar mi se pare că ei au o
idee destul de primitivă asupra obiectivului oricărei guvernări, ca şi
asupra mijloacelor cu care se poate într-adevăr produce prosperitatea
publică.
Că opiniile poporului, când sunt raţionale şi mature, sunt acelea care
decid asupra conduitei celor cărora li s-au încredinţat treburile este
243
Majoritatea constituţiilor statelor dau un mandat de un an
Camerei Reprezentanţilor, şi de doi ani pentru Senat. În aşa
fel încât membrii corpului legislativ sunt legaţi fără încetare
şi într-un mod foarte strâns de cele mai mici dorinţe ale celor
ce-i aleg.
Legiuitorii Uniunii au considerat că această extremă
dependenţă a legislativului denaturează principalele efecte
ale sistemului reprezentativ plasând în însuşi sânul
poporului nu doar sorgintea puterii, ci şi guvernarea.
Au mărit durata mandatului electoral pentru a lăsa
deputatului posibilitatea sporită de a se folosi de liberul său
arbitru.
Constituţia federală, la fel ca şi constituţiile statelor,
împarte corpul legislativ în două ramuri.
Dar în state aceste două părţi ale legislativului sunt
alcătuite din aceleaşi elemente şi funcţionează conform
aceluiaşi mod de alegere. Rezultă de aici că pasiunile şi
voinţa majorităţii apar cu aceeaşi uşurinţă şi îşi găsesc la fel

rezultatul alcătuirii constituţiei republicane: dar principiile republicane


nu impun deloc să te laşi dus de cea mai neînsemnată adiere a pasiunilor
populare, nici să te grăbeşti să asculţi toate impulsurile momentane pe
care cei mulţi le pot primi din mâna vicleană a unor oameni care le
flatează prejudecăţile pentru a le trăda interesele.
E adevărat, de obicei poporul nu vrea decât să obţină binele public,
dar el se înşală adesea căutându-1. Dacă i s-ar spune că apreciază
întotdeauna corect mijloacele care trebuie folosite pentru a produce
prosperitatea naţională, bunul lui simţ l-ar face să dispreţuiască
asemenea linguşeli; deoarece ştie din experienţă că i se întâmplă uneori
să greşească, şi este de mirare că nu greşeşte mai des, hăituit cum este
de şiretenia paraziţilor şi sicofanţilor; înconjurat de capcanele pe care i le
întind fără încetare atâţia oameni avizi şi fără resurse, dezamăgit în
fiecare zi de viclenia celor care se bucură de încrederea lui fără s-o
merite, sau care se străduiesc mai curând s-o posede, decât să fie demni
de ea.
Când adevăratele interese ale poporului intră în contradicţie cu
dorinţele sale, datoria celor pe care el i-a însărcinat să-i apere interesele
este să combată eroarea a cărei victimă temporară este pentru a-i da
timpul necesar să-şi vină în fire şi să examineze situaţia cu sânge rece. S-
a întâmplat nu o dată ca un popor, salvat astfel de consecinţele fatale ale
erorilor sale, să ridice monumente de recunoştinţă oamenilor care au
avut nobilul curaj de a nu fi pe placul tuturor pentru a-1 servi”.
244
de repede un organ şi un instrument într-una ca şi în
cealaltă dintre Camere. Ceea ce dă un caracter violent şi
precipitat alcătuirii legilor.
Constituţia federală a pus de asemenea cele două Camere
sub incidenţa votului popular; dar a făcut să varieze
condiţiile de eligibilitate şi modalitatea de alegere; pentru că,
la fel ca şi la alte popoare, dacă una din cele două ramuri ale
legislativului nu reprezintă interese diferite de cealaltă, să
reprezinte măcar o înţelepciune superioară.
Trebuia să fi ajuns la o vârstă mai înaintată pentru a fi
senator şi a fost însărcinată cu alegerea lor o adunare puţin
numeroasă şi la rândul ei rezultată din alegeri.
În mod firesc, democraţiile sunt tentate să concentreze
întreaga forţă socială în mâinile corpului legislativ. Acesta
constituind puterea care emană cel mai direct din popor, şi
cea care se împărtăşeşte cel mai mult de la atotputernicia sa.
Se remarcă deci o tendinţă obişnuită care tinde să
reunească toate aspectele autorităţii în sânul legislativului.
Această concentrare a puterilor vatămă în mod special
bunul mers al treburilor şi, în acelaşi timp, fundamentează
despotismul majorităţii.
Legiuitorii statelor s-au lăsat adesea tentaţi de aceste
instincte democratice; cei ai Uniunii au luptat întotdeauna
curajos împotriva lor.
În state puterea executivă este remisă în mâinile unui
funcţionar aşezat aparent alături de legislativ, dar care, în
realitate, nu este decât un instrument orb şi pasiv al voinţei
legislativului. De unde îşi extrage el forţa? Din durata
funcţiei? În general, nu e numit decât pentru un an. Din
prerogativele sale? S-ar putea spune că nu le are. Legislativul
poate să-l reducă la neputinţă, însărcinând comisiuni
speciale, alese chiar din sânul său, cu executarea legilor.
Dacă doreşte, poate, într-un anume fel, să-l anuleze,
suprimându-i salariul.
Constituţia federală a concentrat toate drepturile puterii
executive, ca şi întreaga ei responsabilitate asupra unui
singur om. I-a dat preşedintelui patru ani de existenţă; i-a
245
asigurat, pe toată durata magistraturii sale, dreptul de a se
folosi de retribuţia sa. I-a folosit un grup de susţinători şi l-a
înarmat cu un veto suspensiv. Într-un cuvânt, după ce a
circumscris cu grijă sfera puterii executive, a încercat să-i
dea în această sferă, în măsura posibilităţilor, o poziţie
puternică şi liberă.
Dintre toate puterile, cea judecătorească este, în
constituţiile statelor, cea mai puţin dependentă de puterea
legislativă.
Cu toate acestea, în toate statele, legislativul este stăpân
pe fixarea retribuţiei judecătorilor, ceea ce îi supune în mod
necesar pe aceştia din urmă influenţei lui imediate.
În unele state, judecătorii sunt numiţi doar pentru o
perioadă de timp, ceea ce diminuează o mare parte din forţa
şi libertatea lor.
În altele, e vizibil că puterile legislativă şi judecătorească se
confundă integral. De exemplu, Senatul din New York devine,
pentru unele procese, tribunalul superior al statului.
Dimpotrivă, Constituţia federală a avut grijă să separe
puterea judecătorească de toate celelalte. Mai mult, ea i-a
făcut pe judecători independenţi, declarând salariul lor fix şi
funcţiile lor irevocabile.
Consecinţele practice ale acestor diferenţe sunt uşor de
observat. Pentru orice analist atent este evident că treburile
Uniunii sunt mult mai bine conduse decât treburile specifice
ale oricărui alt stat.
Guvernul federal este mai corect şi mai moderat în
demersul său decât guvernele statelor. E mai multă
cumpătare în opiniile sale, mai multă durabilitate şi plănuire
înţeleaptă în proiectele sale, mai multă abilitate, consecvenţă
şi fermitate în executarea hotărârilor sale.
Pentru a rezuma acest capitol nu-i nevoie de multe
cuvinte.
Două pericole principale ameninţă existenţa democraţiilor:
Aservirea completă a puterii legislative voinţei corpului
electoral. Concentrarea tuturor celorlalte puteri de guvernare
în cea legislativă. Legiuitorii statelor au favorizat dezvoltarea
246
acestor pericole. Legiuitorii Uniunii au făcut tot ce le-a stat în
putinţă pentru ca ele să fie mai puţin redutabile.

CE DEOSEBEŞTE CONSTITUŢIA FEDERALĂ A STATELOR


UNITE ALE AMERICII DE TOATE CELELALTE CONSTITUŢII
FEDERALE

În aparentă, confederaţia americană seamănă cu toate


confederaţiile. – Totuşi, consecinţele ei sunt diferite. – Din ce cauză? –
Prin ce este deosebită această confederaţie de toate celelalte. –
Guvernul american nu este un guvern federal, ci un guvern naţional
incomplet.

Statele Unite ale Americii n-au dat primul şi unicul


exemplu al unei confederaţii. Fără a ne mai referi la
antichitate, Europa modernă a oferit destule. Elveţia,
Imperiul germanic, Republica Ţărilor de Jos au fost sau mai
sunt şi astăzi confederaţii.
Când se studiază constituţiile acestor diferite ţări, se
constată cu uimire că puterile atribuite de către ele
guvernului federal sunt aproape aceleaşi cu cele acordate de
constituţia americană guvernului Statelor Unite. Ca şi
aceasta din urmă, ele dau puterii centrale dreptul de a hotărî
asupra păcii şi războiului, dreptul de a înrola şi de a lua
impozite, dreptul de a veghea asupra intereselor generale şi
de a rezolva interesele comune ale naţiunii.
Cu toate acestea, guvernul federal a rămas aproape
întotdeauna, la aceste diferite popoare, slab şi neputincios, în
timp ce guvernul Uniunii îşi conduce treburile cu vigoare şi
uşurinţă.
Mai mult, prima Uniune americană n-a putut supravieţui
din cauza slăbiciunii excesive a guvernului său şi, cu toate
acestea, guvernul ei atât de slab primise drepturi la fel de
ample ca şi guvernul federal din zilele noastre. S-ar putea
spune chiar că în anumite privinţe drepturile sale erau mai
mari.
Există deci în Constituţia actuală a Statelor Unite câteva
247
principii noi care nu atrag imediat atenţia, dar a căror
influenţă se resimte profund.
Această constituţie, care la prima vedere poate fi uşor
confundată cu constituţiile federale precedente, se
întemeiază de fapt pe o teorie în întregime nouă, care
marchează o mare descoperire pentru ştiinţa politică din
zilele noastre.
În toate confederaţiile care au precedat confederaţia
americană din 1789, popoarele care se uneau într-un scop
comun consimţeau să se supună ordinelor guvernului
federal; dar îşi păstrau dreptul de a dispune şi de a
supraveghea, în ceea ce le privea, executarea legilor Uniunii.
Statele americane, care s-au unit în 1789, nu numai că au
consimţit ca guvernul federal să le dicteze legile, dar şi ca el
să le execute.
În cele două cazuri dreptul este acelaşi, exerciţiul său este
diferit. Dar această unică diferenţă produce consecinţe
imense.
În toate confederaţiile care au precedat Uniunea americană
din zilele noastre guvernul federal se adresa guvernelor
componente pentru a-şi satisface cerinţele. În cazul în care
măsura prescrisă nu-i convenea unuia dintre ele, acesta din
urmă putea oricând să se sustragă necesităţii de a se
supune. Dacă era puternic, apela la armată; dacă era slab,
tolera rezistenţa la legile Uniunii care deveniseră ale sale,
pretextând neputinţa şi recurgând la forţa inerţiei.
De regulă, apărea una din următoarele două situaţii: cel
mai puternic dintre popoarele reunite acapara drepturile
autorităţii federale şi le domina pe celelalte în numele ei 157;
sau guvernul federal rămânea abandonat propriilor sale forţe
şi anarhia se instala printre confederaţi, Uniunea fiind în
imposibilitatea de a acţiona158.
157
Este ceea ce s-a întâmplat la greci, sub Filip, când acest rege a vrut
să aplice decretul amficţionilor. Este ceea ce s-a întâmplat în Republica
Ţărilor de Jos unde provincia Olanda decidea în toate privinţele. Acelaşi
lucru se întâmplă şi în zilele noastre în corpul germanic. Austria şi Prusia
sunt agenţii dietei şi domină confederaţia în numele ei.
158
Aşa a fost dintotdeauna în confederaţia helvetică. De secole Elveţia
248
În America, Uniunea nu guvernează statele, ci pe simplii
cetăţeni. Când vrea să perceapă o taxă, ea nu se adresează
guvernului din Massachusetts, ci fiecărui locuitor din
Massachusetts. Vechile guverne federale aveau în faţa lor
popoarele, cel al Uniunii are indivizi. El nu-şi dobândeşte
puterea din exterior, ci şi-o extrage din propriile-i resurse. El
are administratorii săi, tribunalele sale, executorii săi
judecătoreşti şi armata sa.
Fără îndoială spiritul naţional, pasiunile colective,
prejudecăţile locale ale fiecărui stat tind încă să diminueze
mai cu seamă amploarea puterii federale astfel constituite şi
să creeze centre de rezistenţă împotriva voinţei ei; restrânsă
în suveranitatea sa, ea nu va fi niciodată la fel de viguroasă
ca cel care o posedă integral; dar acesta este un viciu inerent
oricărui sistem federativ.
În America, fiecare stat are mult mai puţine ocazii şi
tentaţii de a rezista; şi chiar dacă le-ar trece prin cap
asemenea idei nu le-ar putea aplica decât violând pe faţă
legile Uniunii, întrerupând desfăşurarea normală a justiţiei,
ridicând steagul revoltei; într-un cuvânt, ar trebui deci să ia
dintr-odată o poziţie categorică, lucru pe care oamenii ezită
îndelung să-l facă.
În vechile confederaţii, drepturile acordate Uniunii erau
motive de război şi nu argumente ale puterii, deoarece aceste
drepturi sporeau pretenţiile ei fără a spori şi mijloacele
necesare pentru a le impune. Astfel s-a văzut mereu
slăbiciunea reală a guvernelor federale crescând în relaţie
directă cu puterea lor nominală.
Nu aşa se petrec lucrurile în Uniunea americană; precum
majoritatea guvernelor obişnuite, guvernul federal poate face
orice i se dă dreptul să execute.
Spiritul uman inventează cu mai multă uşurinţă lucruri
decât cuvinte; aşa se întâmplă că se folosesc atâţia termeni
improprii şi expresii incomplete.
Multe naţiuni formează o ligă permanentă şi instaurează o
autoritate supremă, care, fără a acţiona asupra simplilor
n-ar mai fi existat, dacă n-ar fi fost rivalităţile dintre vecinii săi.
249
cetăţeni cum ar face-o un guvern naţional, influenţează
fiecare din popoarele confederate luate în parte.
Acest guvern, atât de diferit de toate celelalte, a căpătat
numele de federal.
Apoi, putem observa o formă de societate în care mai
multe popoare se topesc într-unul singur în privinţa unor
treburi comune şi rămân separate şi doar confederate în
toate celelalte.
Aici, puterea centrală acţionează fără intermediar asupra
celor pe care-i guvernează, îi administrează şi îi judecă ea
însăşi, cum o fac şi guvernele naţionale, dar acţionează astfel
într-o sferă limitată. Evident, nu mai e un guvern federal, ci
un guvern naţional incomplet. Astfel, s-a găsit o formă de
guvernământ care nu este, în mod definit, nici naţională, nici
federală; dar lucrurile s-au oprit aici şi noul cuvânt care
trebuie să exprime o nouă realitate nu există încă.
Pentru că nu au cunoscut acest soi nou de confederaţie,
toate Uniunile au ajuns la război civil, la subjugare sau la
inerţie. Tuturor popoarelor care le-au alcătuit le-a lipsit
înţelepciunea de a vedea leacul pentru bolile lor sau curajul
de a-l aplica.
Prima Uniune americană a căzut pradă aceloraşi defecte.
Dar, în America, statele confederate, înainte de a ajunge
independente, au făcut parte mult timp din acelaşi imperiu;
nu contractaseră încă obiceiurile autoguvernării, iar
prejudecăţile naţionale nu apucaseră să prindă rădăcini
adânci; mai luminaţi decât restul lumii, ei erau egali în
cunoştinţe, nu resimţeau decât slab pasiunile care se opun,
de obicei, ca popoarele să recunoască extinderea puterii
federale, iar aceste pasiuni erau combătute de cei mai
destoinici cetăţeni. Când au simţit primejdia, americanii s-au
gândit, în acelaşi timp, la un leac. Şi-au corectat legile,
salvându-şi astfel ţara.

DESPRE AVANTAJELE SISTEMULUI FEDERAL, ÎN


GENERAL, ŞI UTILIZAREA SA SPECIALĂ PENTRU AMERICA
250
Fericirea şi libertatea de care se bucură naţiunile mici. – Puterea
marilor naţiuni. – Marile imperii favorizează dezvoltarea civilizaţiei. –
Deseori, forţa este pentru naţiuni primul element al prosperităţii. –
Scopul sistemului federal este de a combina avantajele pe care le au
popoarele atât de pe urma mărimii, cât şi a suprafeţei reduse a
teritoriului lor. – Avantajele pe care Statele Unite le au de pe urma
acestui sistem. – Legea se supune necesităţilor oamenilor şi nu
oamenii se supun necesităţilor legii. – Activitatea, progresul, gustul şi
uzul libertăţii la popoarele americane. – Spiritul public al Uniunii nu
este decât sinteza patriotismului local. – Lucrurile şi oamenii circulă
liber pe teritoriul Statelor Unite. – Uniunea este liberă şi fericită ca o
naţiune mică, respectată ca una mare.

La naţiunile mici supravegherea societăţii este prezentă


pretutindeni; spiritul de ameliorare coboară până la cele mai
mici detalii; ambiţia poporului fiind foarte temperată de
slăbiciunea sa, eforturile şi resursele sale se concentrează
aproape exclusiv către bunăstarea internă şi nu riscă să se
dilueze în zadarnicile amăgiri ale gloriei. Mai mult,
aptitudinile fiecăruia fiind în general limitate şi aspiraţiile lor
sunt la fel. Mediocritatea averilor egalizează aproximativ
condiţiile; moravurile au un caracter simplu şi liniştit. Astfel,
una peste alta, şi luând în consideraţie treptele diferite de
moralitate şi de cunoştinţe, se observă în general la naţiunile
mici o îndestulare mai mare şi mai multă linişte a populaţiei
decât la cele mari.
Dacă în sânul unei naţiuni mici se înstăpâneşte o tiranie,
ea este mai incomodă decât oriunde în altă parte, deoarece
acţionând într-un cerc mai restrâns ea se întinde la tot ce
cuprinde acest cerc. În imposibilitate de a ataca un obiectiv
major, ea se năpusteşte pe o multitudine de obiective mici,
dovedindu-se în acelaşi timp violentă şi sâcâitoare.
Din domeniul ei propriu, care este viaţa politică, ea
pătrunde în viaţa privată. Stăpânind faptele, ea aspiră să
dirijeze şi gusturile; guvernând statul, ea doreşte să
guverneze şi familiile. Dar acest lucru se întâmplă rar; de
fapt, libertatea este condiţia naturală a societăţilor mici. În
ele, guvernarea oferă prea puţine atracţii ambiţiilor, resursele
251
private sunt prea limitate, pentru ca puterea suverană să se
poată concentra în mâinile unuia singur. Chiar când se
întâmplă, nu e greu ca cei guvernaţi să se unească şi printr-
un efort comun să răstoarne în acelaşi timp şi tiranul şi
tirania.
Din toate timpurile, naţiunile mici au fost leagănul
libertăţii politice. S-a întâmplat ca cele mai multe dintre ele
crescând să-şi piardă această libertate; ceea ce face să se
vadă clar că libertatea ţine de faptul că poporul e mic şi nu
de poporul însuşi.
Istoria lumii nu ne oferă vreun exemplu de mare naţiune
care să fi rămas mult timp republică 159 ceea ce face să se
spună că faptul este imposibil. În ceea ce mă priveşte, cred
că dorinţa omului de a delimita posibilul şi de a face aprecieri
asupra viitorului este imprudentă, tocmai pentru el căruia
realul şi prezentul îi scapă mereu fiind veşnic surprins de
împrejurările pe care le cunoaşte cel mai bine. Ceea ce se
poate afirma cu certitudine este faptul că existenţa unei
republici mari va fi întotdeauna mult mai ameninţată decât
cea a uneia mici.
Toate patimile fatale pentru o republică cresc în raport cu
întinderea teritoriului, în timp ce virtuţile care le servesc
drept sprijin nu sporesc în aceeaşi măsură.
Ambiţia indivizilor se amplifică odată cu puterea statului;
forţa partidelor odată cu importanţa scopului propus; dar
dragostea de ţară, care trebuie să se opună acestor pasiuni
distructive, nu este mai aprinsă într-o republică mare decât
într-una mică. Ar fi chiar uşor de demonstrat că ea este mai
puţin dezvoltată şi mai puţin puternică într-o republică mare.
Marile bogăţii şi profundele mizerii, metropolele, decăderea
moravurilor, egoismul individului, complexitatea intereselor
sunt tot atâtea pericole cărora le dă naştere aproape
întotdeauna mărimea unui stat. Multe dintre acestea nu
dăunează existenţei unei monarhii, unele chiar concură la
prelungirea duratei sale. De altfel, într-o monarhie
159
Nu mă refer aici la o confederaţie de republici mici, ci la o republică
mare consolidată.
252
guvernarea are propria ei forţă; ea se serveşte de popor fără a
depinde de el; cu cât poporul este mai mare, cu atât
suveranul este mai puternic; dar un guvern republican nu
poate opune acestor pericole decât sprijinul majorităţii. Or,
acest element de forţă nu e mai puternic, păstrând
proporţiile, într-o republică mare decât într-una mică. Astfel,
în timp ce mijloacele de agresiune sporesc fără încetare în
număr şi în forţă, puterea de rezistenţă rămâne neschimbată.
S-ar putea spune chiar că ea scade, deoarece cu cât poporul
este mai numeros şi natura spiritelor şi a intereselor se
diversifică, cu atât este, în consecinţă, mai dificilă formarea
unei majorităţi compacte.
S-a putut de altfel observa că pasiunile umane cresc în
intensitate, nu numai datorită măreţiei scopului la care
ţintesc, dar şi datorită multitudinii indivizilor care le resimt
în acelaşi timp. Nu există om care să nu fi fost mai emoţionat
în mijlocul unei mulţimi agitate care-i împărtăşea trăirile,
decât dacă le-ar fi încercat în singurătate. În republicile mari,
pasiunile politice devin de nestăvilit nu numai pentru că
obiectul lor este imens, ci şi pentru că milioane de oameni le
resimt în acelaşi fel şi în acelaşi timp.
În general, se poate deci afirma că nimic nu este mai
potrivnic bunăstării şi libertăţii oamenilor decât marile
imperii.
Dar statele mari prezintă şi avantajele care le sunt
specifice şi care trebuie recunoscute.
Tot aşa cum dorinţa de putere este mai înflăcărată în
rândul oamenilor de rând, dragostea pentru glorie este mai
dezvoltată în unele suflete care apreciază că aplauzele
mulţimii sunt demne de eforturile lor, că ele îi înalţă, într-un
fel, deasupra propriului eu. Acolo, gândirea capătă în toate
privinţele un impuls mai rapid şi mai puternic, ideile circulă
mai liber, metropolele sunt asemenea unor mari centre
intelectuale unde se etalează în toată splendoarea şi se
combină în toate direcţiile spiritul uman: din această cauză
cunoaşterea şi civilizaţia, în general, evoluează mai rapid la
marile naţiuni decât la cele mici. Mai trebuie să adăugăm că
253
marile descoperiri solicită deseori o dezvoltare a forţei
naţionale de care guvernul unui popor mic este incapabil; la
naţiunile mari, guvernul are mai multe idei generale, ele se
despart mai radical de rutina antecedentelor şi de egoismul
local. El are mai mult geniu în concepţie, mai multă
îndrăzneală în comportare.
Bunăstarea internă e mai completă şi mai răspândită la
micile naţiuni, atâta timp cât ele trăiesc în pace, dar războiul
le dăunează mai mult decât marilor naţiuni. La acestea,
depărtarea de frontiere permite uneori majorităţii poporului
să rămână secole întregi în afara pericolului. Pentru el
războiul este un motiv de neplăcere, nu de dezastru.
În această privinţă, ca şi în multe altele, se prezintă un
considerent care domină restul: cel al necesităţii.
Dacă n-ar exista decât naţiuni mici şi niciuna mare,
desigur omenirea ar fi mai liberă şi mai fericită; dar nu se
poate face în aşa fel încât să nu existe naţiuni mari.
Acest fapt introduce în lume un element nou al
prosperităţii naţionale, şi anume forţa. Ce importanţă are că
un popor prezintă imaginea îndestulării şi a libertăţii, dacă e
expus în fiecare zi distrugerilor şi cuceririlor? Ce importanţă
are că produce mărfuri şi face comerţ, dacă un altul domină
mările şi determină preţul pe toate pieţele? Naţiunile mici
sunt adesea nefericite, nu doar pentru că sunt mici, ci
pentru că sunt slabe; cele mari prosperă nu pentru că sunt
mari, ci pentru că sunt puternice. Deci forţa este adeseori
pentru naţiuni una din primele condiţii ale unei existenţe
fericite şi chiar a existenţei lor. Aşa se întâmplă că, cel puţin
în absenţa unor împrejurări speciale, popoarele mici sfârşesc
întotdeauna prin a fi anexate cu violenţă de cei mari sau se
unesc între ele. Nu cunosc o stare mai de plâns decât cea a
unui popor care nu se poate apăra şi nu-şi ajunge sieşi.
Sistemul federativ a fost creat pentru a combina diversele
avantaje care rezultă din dimensiunile mai mari sau mai mici
ale naţiunilor.
E suficient să arunci o privire asupra Statelor Unite ale
Americii pentru a sesiza toate avantajele care decurg pentru
254
ele din adoptarea acestui sistem.
Legiuitorul marilor naţiuni centralizate este obligat să dea
legilor un caracter uniform care nu ţine seama de
diversitatea locurilor şi a moravurilor; neaflând niciodată
nimic despre cazurile particulare, el nu poate proceda decât
prin reguli generale; astfel, oamenii sunt obligaţi să se
supună cerinţelor legislaţiei, deoarece legislaţia nu se poate
adapta nevoilor şi moravurilor oamenilor; ceea ce provoacă
de obicei tulburări şi nenorociri.
Acest inconvenient nu există în confederaţii: Congresul
reglează principalele acţiuni ale existenţei sociale; toate
detaliile sunt abandonate legislativului local.
E greu de imaginat în ce măsură această diviziune a
suveranităţii serveşte bunăstării fiecăruia dintre statele din
care se compune Uniunea. În aceste societăţi mici, care nu
sunt deloc preocupate de grija de a se apăra sau de a-şi spori
teritoriul, întreaga putere publică şi întreaga energie
individuală sunt îndreptate spre îmbunătăţirea stărilor
interne. Guvernul central al fiecărui stat este alături de cei pe
care-i guvernează şi e în fiecare zi la curent cu nevoile care
apar: astfel în fiecare an sunt prezentate noi planuri, care,
discutate în adunările comunale sau în faţa puterii legislative
a statului şi reproduse apoi de presă, trezesc interesul
general şi zelul cetăţenilor. Această nevoie de a îmbunătăţi
agită fără încetare republicile americane fără a le tulbura;
ambiţia puterii cedează locul dorinţei de bunăstare, pasiune
mai joasă, dar mai puţin primejdioasă. În America, este
răspândită în mod general opinia că existenţa şi durata
formelor republicane în Lumea Nouă depind de existenţa şi
durata sistemului federal. O mare parte din nenorocirile
abătute asupra noilor state din America de Sud sunt
atribuite dorinţei de a întemeia acolo republici mari, în loc să
li se divizeze suveranitatea.
Desigur, este incontestabil faptul că în Statele Unite gustul
şi deprinderile guvernării republicane s-au născut în comune
şi în sânul adunărilor locale. La o populaţie puţin numeroasă
cum e cea din Connecticut, de exemplu, unde cel mai mare
255
obiectiv politic este inaugurarea unui canal sau construirea
unui drum, unde statul nu are de plătit armata, nici să
susţină un război şi n-are de unde să le asigure celor care-i
conduc nici multă bogăţie, nici multă glorie, nu se poate
imagina nimic mai firesc şi mai adecvat naturii lucrurilor
decât republica. Or, acest spirit republican, aceste moravuri
şi obiceiuri ale unui popor liber, după ce s-au ivit şi s-au
dezvoltat în diversele state, se aplică apoi, fără greutate,
întregii ţări. Spiritul public al Uniunii nu este, într-un anume
fel, decât sinteza patriotismelor locale. Fiecare cetăţean al
Statelor Unite transferă, ca să spunem aşa, interesul pe care
i-l insuflă mica sa republică în iubirea pentru patria comună.
Apărând Uniunea, el apără prosperitatea crescândă a
cantonului său, dreptul de a-şi dirija treburile şi speranţa de
a face să triumfe acolo planurile de îmbunătăţire care
urmează să-l îmbogăţească pe el însuşi: toate cele care de
obicei se referă mai mult la indivizi decât la interesele
generale ale ţării şi la gloria naţiunii.
Pe de altă parte, dacă spiritul şi moravurile locuitorilor îi
fac mai apţi decât pe alţii să contribuie la prosperitatea unei
republici mari, sistemul federativ a făcut ca sarcina să fie
mai puţin dificilă. Confederaţia tuturor statelor americane nu
prezintă inconvenientele obişnuite din numeroase aglomerări
umane. Uniunea este o mare republică în ceea ce priveşte
întinderea; dar ea poate fi într-un fel asimilată cu o mică
republică, din cauza numărului restrâns de obiective de care
se ocupă guvernul său. Acţiunile sale sunt importante, dar
sunt rare. Cum suveranitatea Uniunii este stingherită şi
incompletă, folosirea acestei suveranităţi nu este deloc
primejdioasă pentru libertate. De asemeni, ea nu aţâţă acele
dorinţi exagerate pentru putere şi vâlvă, atât de funeste
marilor republici. Deoarece nu totul trebuie să ajungă în mod
necesar la un centru comun, nu se văd nici metropole vaste,
nici imense bogăţii, nici sărăcie mare, nici revoluţii spontane.
Pasiunile politice, în loc să se întindă într-o clipă ca o pânză
de foc pe toată suprafaţa ţării, se sfărâmă în contact cu
interesele şi pasiunile specifice fiecărui stat.
256
Şi totuşi, în Uniune, ca la un singur şi acelaşi popor,
lucrurile şi ideile circulă liber. Nimic nu pune acolo stavilă
elanului spiritului întreprinzător. Guvernul solicită toate
talentele şi cunoştinţele. Înăuntrul frontierelor Uniunii
domneşte o pace profundă ca în interiorul unei ţări supuse
aceleiaşi puteri; în afară, rangul ei este printre ţările cele mai
puternice de pe pământ; ea oferă comerţului exterior mai
mult de opt sute de leghe de ţărm; ţinând în mâinile sale
cheile unei lumi întregi, ea face ca pavilionul să-i fie
respectat până la marginea mărilor.
Uniunea este liberă şi fericită ca o naţiune mică, puternică
şi glorioasă ca una mare.

DIN CE CAUZĂ SISTEMUL FEDERAL NU ESTE LA


ÎNDEMÂNA TUTUROR POPOARELOR ŞI CE A PERMIS
ANGLO-AMERICANILOR SĂ-L ADOPTE

Orice sistem federal are viciile sale inerente pe care legiuitorul nu


le poate combate. – Complicaţiile oricărui sistem federal. – El solicită
celor guvernaţi folosirea cotidiană a inteligentei lor. – Ştiinţa practică
a americanilor în materie de guvernare. – Slăbiciunea relativă a
guvernului Uniunii, alt viciu inerent sistemului federal. – Americanii l-
au făcut să fie mai puţin grav; dar n-au putut să-l anuleze. –
Suveranitatea fiecărui stat este mai slabă în aparenţă, dar e mai
puternică în realitate decât cea a Uniunii. – De ce. – Independent de
legi, şi la popoarele confederate trebuie deci să existe cauze naturale
în favoarea Uniunii. – Care sunt aceste cauze la anglo-americani. –
Statele Maine şi Georgia pe care le despart 400 de leghe sunt mai
firesc unite decât Normandia şi Bretania. – Războiul este principalul
obstacol al confederaţiilor. – Acest lucru este demonstrat chiar prin
exemplul Statelor Unite. – Uniunea n-are a se teme de mari războaie.
– De ce. – Pericolele cărora ar trebui să le facă faţă popoarele Europei
dacă ar adopta sistemul federal al americanilor.

Din tot ceea ce cunoaştem, omul este fără îndoială o fiinţă


superioară şi cu toate acestea prosperitatea şi sărăcia sunt
produsul unor legi necunoscute, din care ajung sub ochii
noştri numai fragmente detaşate şi incomplete. Adevărul
absolut este ascuns şi probabil că aşa va rămâne de-a
257
pururi.
Legiuitorul izbuteşte uneori, după mii de eforturi, să
exercite o influenţă indirectă asupra destinului naţiunilor şi
atunci geniul lui este lăudat, în timp ce, adeseori, poziţia
geografică a ţării, asupra căreia nu are nicio influenţă, o
stare socială care s-a creat fără sprijinul său, moravuri şi idei
cărora el le ignoră originea, un punct de plecare pe care nu-l
cunoaşte, imprimă societăţii mişcări de nestăvilit împotriva
cărora el luptă zadarnic şi care, la rândul lor, îl târăsc cu ele.
Legiuitorul seamănă cu un om care-şi caută calea în
mijlocul mării. El e în stare să dirijeze vasul pe care se află,
dar nu poate nici să-i schimbe structura, nici să pornească
vânturile, nici să oprească valurile oceanului.
Am arătat ce avantaje au obţinut americanii de pe urma
sistemului federal. Rămâne să fac să se înţeleagă ce le-a
permis să adopte acest sistem; deoarece nu le e dat tuturor
popoarelor să se bucure de binefacerile lui.
În sistemul federal se găsesc vicii accidentale, născute din
legi; acestea pot fi corectate de legiuitori. Mai pot fi întâlnite
şi altele, inerente sistemului, şi acestea nu pot fi înlăturate
de popoarele care-l adoptă. Trebuie deci ca aceste popoare să
găsească în ele însele forţa necesară pentru a face faţă
imperfecţiunilor naturale ale guvernării lor.
Printre viciile inerente oricărui sistem federal, cel mai
vizibil este cel al mijloacelor complicate pe care le foloseşte.
Acest sistem confruntă inevitabil două suveranităţi.
Legiuitorul reuşeşte să facă, în măsura posibilităţilor, ca
mişcările acestor două suveranităţi să fie la fel de simple şi la
fel de egale şi să le poată închide pe ambele în sfere de
acţiune net trasate; dar el nu le poate transforma într-una
singură, nici să le împiedice să se ciocnească în unele locuri.
Sistemul federal din Statele Unite e constituit din
combinarea a două guverne: unul provincial, celălalt
naţional.
Nu e un lucru lesnicios să găseşti un popor care să aibă
înclinaţie şi obişnuinţă pentru o guvernare provincială. Am
mai remarcat şi înainte, că, dintre toate scopurile pe care ţi
258
le-ai putea propune, în mod sigur cel mai dificil e cel de a-i
convinge pe oameni să se ocupe de propriile lor probleme.
Din această cauză sistemul federativ nu este constituit decât
la acele popoare care, fiind mult timp independente, au
căpătat în mod natural şi la cel mai înalt nivel atât înclinaţia,
cât şi obişnuinţa. Aşa s-a întâmplat în Statele Unite. Înainte
de revoluţie, ei recunoşteau cu toţii autoritatea patriei-mamă,
dar fiecare avea guvernul său care nu depindea de vecin.
Şi totuşi cea mai mare dificultate nu e aceea de a întâlni
mai multe popoare care să ştie să-şi dirijeze singure
problemele, ci de a le găsi pe acelea care să poată înţelege
suveranitatea federală şi să i se supună.
Orice s-ar face, sistemul federativ se întemeiază deci pe o
teorie complicată a cărei aplicare solicită din partea celor
care sunt guvernaţi folosirea zilnică a raţiunii lor.
În general, doar concepţiile simple pun stăpânire pe
spiritul poporului. O idee falsă, dar clară şi precisă, va avea
întotdeauna mai multă putere în lume decât una adevărată,
dar complexă. Din această cauză, partidele, comportându-se
ca nişte popoare mici în sânul unui popor mare, se grăbesc
întotdeauna să adopte ca simbol un nume sau un principiu
care, deseori, nu reprezintă decât foarte incomplet scopul
propus şi mijloacele folosite, dar fără de care n-ar putea nici
să subziste, nici să acţioneze. Guvernele care nu se sprijină
decât pe o singură idee sau pe un singur sentiment uşor de
definit nu sunt poate cele mai bune, dar sunt în orice caz
cele mai puternice şi cele mai trainice.
Dimpotrivă, dacă se examinează Constituţia Statelor Unite,
cea mai bine alcătuită dintre toate constituţiile federale
cunoscute, suntem uluiţi de multitudinea diverselor
cunoştinţe şi de discernământul pe care aceasta îl presupune
la cei pe care îi guvernează. Guvernarea Uniunii se
întemeiază aproape în întregime pe convenţii juridice.
Uniunea este o naţiune ideală care nu există, ca să zicem
aşa, decât în minte şi numai inteligenţa îi poate descoperi şi
amploarea şi limitele.
Teoria generală fiind bine înţeleasă rămân dificultăţile
259
aplicării, şi ele sunt nenumărate deoarece suveranitatea
Uniunii este atât de implicată în cea a statelor, încât la prima
vedere e imposibil să le delimitezi. Totul este convenţional şi
artificial într-o asemenea guvernare şi ea ar fi convenit doar
unui popor obişnuit de multă vreme să se conducă singur şi
la care ştiinţa politică a pătruns până în ultimele rânduri ale
societăţii. N-am admirat niciodată mai mult bunul-simţ şi
inteligenţa practică a americanilor decât în modul în care ei
evită nenumăratele dificultăţi pe care le naşte Constituţia lor
federală. Aproape că n-am întâlnit în America vreun om
simplu care să nu discearnă cu o uimitoare uşurinţă
obligaţiile care decurg din legile Congresului şi cele care-şi au
originea în legile statului său şi care, după ce a separat
obiectele plasate în competenţele generale ale Uniunii de cele
pe care le reglementează legislatura locală, să nu poată
indica punctul unde începe competenţa curţilor federale şi
graniţa la care se opreşte cea a tribunalelor statelor.
Constituţia Statelor Unite seamănă cu acele frumoase
creaţii ale inteligenţei umane care acoperă de glorie şi de
bogăţie pe cei care le-au inventat, dar care rămân sterile în
alte mâini.
Este ceea ce Mexicul a făcut să fie evident în zilele noastre.
Locuitorii din Mexic, dorind să stabilească sistemul
federativ, au luat ca model şi au copiat aproape integral
constituţia federală a vecinilor lor, anglo-americanii 160. Dar
transpunând la ei litera legii, n-au putut aduce, în acelaşi
timp, şi spiritul care o însufleţeşte. Aşa că se poate observa
cum se încurcă mereu între mecanismele dublei lor
guvernări. Suveranitatea statelor şi cea a Uniunii, depăşind
sfera trasată de constituţie, se întrepătrund zilnic. Şi acum
încă, Mexicul alunecă neîncetat de la anarhie la despotism
militar şi de la despotism militar la anarhie.
Dar, chiar când poporul are o civilizaţie destul de avansată
şi este îndeajuns de deprins cu arta guvernării pentru a se
supune cu inteligenţă unei teorii politice atât de complicate,
tot nu rezultă că sistemul federal poate satisface toate
160
Vezi Constituţia mexicană din 1824.
260
necesităţile.
Cel de al doilea şi cel mai funest dintre toate viciile, pe care
eu îl consider ca fiind inerent sistemului federal însuşi, este
slăbiciunea relativă a guvernului Uniunii.
Principiul pe care se întemeiază toate confederaţiile este
fracţionarea suveranităţii. Legiuitorii fac ca această
fracţionare să fie puţin vizibilă; pentru un timp, ea poate fi
chiar ascunsă privirilor, dar nu se poate face în aşa fel încât
ea să nu existe. Or, o suveranitate fracţionată va fi
întotdeauna mai slabă decât o suveranitate completă.
S-a văzut în expunerea Constituţiei Statelor Unite cu câtă
artă au izbutit americanii, limitând puterea Uniunii în cercul
restrâns al guvernelor federale, să-i dea totuşi aparenţa şi,
până la un punct, forţa unui guvern naţional.
Acţionând astfel, legiuitorii Uniunii au dominat pericolul
natural al confederaţiilor; dar n-au putut să-l facă să dispară
cu totul.
Se spune că guvernul american nu se adresează deloc
statelor: ordinele sale ajung imediat la cetăţeni şi fiecare în
parte este silit să se supună efortului voinţei comune.
Dar dacă legea federală ar leza violent interesele şi părerile
unui stat, n-ar trebui oare să ne temem că fiecare din
cetăţenii acestui stat se va considera parte în procesul
individului care refuză să se supună? Toţi cetăţenii statului,
fiind astfel lezaţi, în acelaşi timp şi în acelaşi fel, de către
autoritatea Uniunii, guvernul federal ar încerca în zadar să-i
izoleze pentru a-i combate: ei ar simţi instinctiv că trebuie să
se unească pentru a se apăra şi ar găsi o organizare gata
pregătită în partea de suveranitate de care statul i-a lăsat să
se bucure.
Atunci ar dispărea convenţia pentru a lăsa loc realităţii şi
s-ar putea vedea puterea organizată a unei părţi din teritoriu
în luptă cu autoritatea centrală.
De altfel, acesta este spectacolul pe care l-a oferit recent
Carolina de Sud. Reglementările Statelor Unite asupra
latifundiilor deveniseră absolut impopulare în Carolina; şi
atunci legislativul statului a luat iniţiativa şi a suspendat
261
acţiunea legii federale. Acest rezultat era inevitabil. Când
oamenii au la îndemână mijloacele de a-şi satisface interesele
şi pasiunile, e aproape sigur că ficţiunea legală nu-i va
împiedica să-şi dea seama că le pot folosi.
Vechile constituţii federale obligau statele să acţioneze.
Constituţia Statelor Unite nu le obliga decât să suporte
acţiunea, diferenţă esenţială care anulează aproape
rezistenţa; e mai uşor să refuzi să acţionezi decât să împiedici
acţiunea altuia. Dar din momentul când ceea ce eşti obligat
doar să suporţi devine atât de penibil, reticenţa pe care o au
oamenii faţă de acţiune dispare şi precauţiunile legiuitorului
devin insuficiente.
Conform principiului legii federale, Curtea Statelor Unite
trebuie să facă eforturi pentru a nu judeca decât cazurile
particulare. Astfel, ea nu atacă legile statelor, ceea ce
diminuează primejdia confruntării celor două suveranităţi.
Dar dacă pentru a satisface un interes particular încalcă o
lege importantă a statului, sau lezează un principiu sau un
interes general al statului, precauţiunile legiuitorului sunt tot
inutile şi lupta, dacă nu vizibilă, în orice caz reală se duce
între statul lezat reprezentat prin cetăţean şi Uniunea
reprezentată de tribunalele sale.
Este suficient să observăm în ce manieră persuasivă şi
conciliantă pretinde guvernul federal executarea legilor sale,
pentru a trage concluzia că, în pofida aparenţelor şi a
eforturilor legiuitorului, el se găseşte nu în faţa unor indivizi,
ci a unor suverani.
E uşor de mers mai departe şi de afirmat odată cu celebrul
Hamilton în Federalist că dintre cele două suveranităţi cea
mai puternică este cu siguranţă cea a statului.
Aş putea spune acelaşi lucru despre justiţia federală.
Dacă, într-un anume proces, tribunalele Uniunii ar viola o
lege importantă a unui anume stat, lupta, dacă nu aparentă
atunci reală, s-ar duce între statul lezat, reprezentat de un
cetăţean, şi Uniunea reprezentată de tribunalele sale161.
161
De exemplu: Constituţia a dat Uniunii dreptul de a vinde în folosul
ei terenurile neocupate. Presupun că statul Ohio revendică acelaşi drept
262
Ar trebui să ştii prea puţin despre cum merge această
lume ca să-ţi imaginezi că, după ce oamenilor li s-a lăsat un
mijloc de a-şi satisface patimile, ei ar putea fi împiedicaţi cu
ajutorul ficţiunilor legale să găsească acest mijloc şi să-l
folosească.
Legiuitorii americani, făcând mai puţin probabilă lupta
între cele două suveranităţi, n-au distrus deci cauzele.
S-ar putea merge mai departe şi afirma că ei n-au reuşit să
asigure preponderenţa puterii federale în caz de conflict.
Ei au dat Uniunii bani şi soldaţi dar statele au păstrat
ataşamentul oamenilor şi ideile lor încetăţenite.
Suveranitatea Uniunii este o noţiune abstractă care nu se
leagă decât de un număr mic de obiecte ale lumii exterioare.
Suveranitatea statelor o simte oricine se poate pricepe fără
efort; acţionează în orice moment. Una este nouă, cealaltă s-a
născut împreună cu poporul însuşi.
Suveranitatea Uniunii este o operă de artă. Suveranitatea
statelor este naturală; ea există prin ea însăşi, fără eforturi,
cum există autoritatea unui tată de familie.
Suveranitatea Uniunii îi priveşte pe oameni doar prin
câteva interese majore; ea reprezintă o patrie imensă,
îndepărtată, un sentiment vag şi nedefinit. Suveranitatea
statelor îl învăluie într-un anume fel pe fiecare cetăţean şi el
se întâlneşte cu ea în fiecare zi. Ea se obligă să-i garanteze
proprietatea, libertatea, viaţa; ea influenţează în fiecare clipă
bunăstarea sau sărăcia lui. Suveranitatea statelor se
întemeiază pe amintiri, pe obiceiuri, pe prejudecăţile locale,
pe egoismul provincial şi familial; pe scurt, toate acele lucruri
care fac ca instinctul patriei să fie atât de puternic în inima
omului. Cum să pui la îndoială avantajele ei?

pentru terenurile care sunt între graniţele sale, sub pretextul că în


Constituţie nu se face referinţă decât la teritoriile care nu sunt supuse
nici unei jurisdicţii statale şi, în consecinţă, vrea să le vândă el însuşi.
Problema juridică s-ar pune, e adevărat, între cumpărătorii al căror titlu e
dat de Uniune şi cumpărătorii care au titlul de la statul Ohio, şi nu între
Uniune şi Ohio. Dar dacă Curtea Statelor Unite ar ordona să fie pus în
posesie cumpărătorul federal şi tribunalele din Ohio ar menţine în
drepturile lor pe concurenţii săi, ce s-ar alege din convenţia juridică?.
263
Deoarece legiuitorii nu pot împiedica să apară, între cele
două suveranităţi pe care sistemul federal le pune faţă în
faţă, ciocniri periculoase, e necesar ca la eforturile lor, menite
să întoarcă popoarele confederate de pe calea războiului, să
se adauge dispoziţiuni specifice care să-i ducă pe cea a păcii.
Rezultă de aici că pactul federal n-ar avea o existenţă de
durată, dacă n-ar găsi în popoarele căruia i se aplică un
număr de condiţii pentru uniune care le-ar face viaţa
comună plăcută şi ar uşura sarcina guvernării.
Astfel, pentru a reuşi, sistemul federal n-are nevoie doar
de legi bune, ci îi sunt necesare şi circumstanţe favorabile.
Toate popoarele care au intrat într-o confederaţie aveau un
anume număr de interese comune care formau, într-un fel,
legăturile intelectuale ale asocierii.
Dar în afara intereselor materiale, omul mai are idei şi
sentimente. Pentru ca o confederaţie să poată dăinui un timp
mai îndelungat, o civilizaţie omogenă e la fel de necesară ca
şi nevoile diverselor popoare care o compun. Între nivelul de
civilizaţie al cantonului Vaud şi cel al cantonului Un
diferenţa e ca între secolele XIX şi XV; de aceea Elveţia n-a
avut niciodată, cu adevărat, un guvern federal. Uniunea
diferitelor sale cantoane nu există decât pe hartă; şi acest
lucru ar deveni evident, dacă o autoritate centrală ar dori să
aplice aceleaşi legi pe întreg teritoriul.
Există oameni care pretind că unul din avantajele
constituţiilor federale este acela de a permite tuturor părţilor
unui imperiu de a trăi în felul său, fiind unite în acelaşi timp.
Aşa e, dacă prin confederaţie se înţelege un fel de ligă
ofensivă şi defensivă prin care popoare diferite se unesc
pentru a face faţă unei primejdii comune rămânând străine
în rest. Dar dacă se doreşte crearea unei existenţe comune şi
a unui adevărat guvern naţional, pentru popoarele
confederate este absolut necesar ca civilizaţia lor să fie
omogenă. Această necesitate este mai acută într-o
confederaţie decât într-o monarhie deoarece în primul caz
guvernul are mai multă nevoie de sprijinul celor pe care-i
guvernează, decât în al doilea.
264
Sistemul federal permite şi favorizează diversitatea legilor
în detaliu, ceea ce e foarte bine, dar se opune adeseori
uniformizării legilor generale, ceea ce e foarte rău.
Existenţa guvernului federal este facilitată admirabil în
Statele Unite de un anume fapt. Nu numai că feluritele state
au aproximativ aceleaşi interese, aceeaşi origine şi aceeaşi
limbă, dar au şi acelaşi grad de civilizaţie; ceea ce face ca
aproape întotdeauna acordul între ele să fie facil. Nu cred să
existe o naţiune europeană, oricât de mică ar fi ea, care să
nu fie mai puţin omogenă în diferitele sale părţi decât
poporul american al cărui teritoriu este cât jumătate din
Europa.
Între statul Maine şi statul Georgia sunt aproximativ patru
sute de leghe. Cu toate acestea sunt mai puţine diferenţe
între civilizaţia din Maine şi cea din Georgia, decât între cea
din Normandia şi cea din Bretania. Maine şi Georgia, plasate
la extremităţile unui vast teritoriu, găsesc deci, în mod
natural, mai multe înlesniri reale pentru a forma o
confederaţie decât Normandia şi Bretania care sunt separate
doar de un pârâu.
Aceste înlesniri, pe care moravurile şi obiceiurile poporului
le ofereau legiuitorilor americani, li s-au alăturat şi altele,
determinate de poziţia geografică a ţării. Acestor ultime cauze
ar trebui atribuite în principal adoptarea şi menţinerea
sistemului federal.
în pofida tuturor obstacolelor, consider că guvernele
federale menţin mai uşor pacea internă şi favorizează
dezvoltarea paşnică a bunăstării sociale pe un teritoriu
federal decât luptând victorios cu inamicii din exterior.
Aceasta este dificultatea cu care se confruntă
confederaţiile în marile războaie şi din cauza aceasta multe
popoare sunt incapabile să accepte un guvern federal.
Cel mai important dintre actele care pun în evidenţă viaţa
unui popor este războiul. În război, poporul acţionează ca un
singur individ faţă de popoarele străine; el luptă pentru
însăşi existenţa sa.
Atâta timp cât nu se pune decât problema menţinerii păcii
265
în interiorul ţării şi de a-i favoriza prospeţimea, îndemânarea
în guvernare şi raţiunea la cei guvernaţi, precum şi un
anumit ataşament firesc pe care oamenii îl au aproape
întotdeauna pentru patria lor, pot să fie suficiente; dar
pentru ca o naţiune să fie în stare să ducă un mare război,
cetăţenii trebuie să-şi impună numeroase şi grele sacrificii. A
crede că un mare număr de oameni sunt capabili să se
supună voluntar unor asemenea exigenţe sociale înseamnă
să nu cunoşti deloc lumea. Şi chiar dacă necesitatea
războiului ar fi universal recunoscută, tentaţia naturală a
spiritului uman este să înlăture consecinţele neplăcute ale
principiului pe care el însuşi îl admisese. Este necesar deci
ca, o dată acceptat principiul războiului, să fie găsită în altă
parte o autoritate care să-i oblige pe indivizi să-i suporte
consecinţele.
Din această cauză, toate popoarele care au trebuit să ducă
mari războaie au fost nevoite, aproape împotriva voinţei lor,
să sporească forţele guvernanţilor. Cele care n-au izbutit să
facă acest lucru au fost cucerite. Un război îndelungat
situează aproape întotdeauna naţiunile în această tristă
alternativă, prin care înfrângerea le lasă pradă distrugerii, iar
triumful – despotismului.
Există o mare naţiune europeană în care toate forţele
societăţii sunt atât de centralizate, încât în caz de război, un
răpăit de tobe îi adună ca pe locuitorii unui sat în jurul
conducătorului. Independent de vitejia sa, această naţiune e
superioară celorlalte în caz de război şi de multe ori a
dominat Europa prin puterea armelor.
Pentru a determina sacrificiile umane şi materiale necesare
într-un război, pentru a concentra într-un anume moment
toate forţele naţionale, sunt absolut necesare eforturile unei
suveranităţi complete.
Or, după cum am mai spus, defectul inevitabil al
confederaţiilor este fracţionarea suveranităţii. Într-un sistem
federal nu numai că nu există centralizare administrativă
sau ceva asemănător, dar chiar centralizarea
guvernamentală este incompletă – ceea ce este întotdeauna
266
un motiv de mare slăbiciune când trebuie să te aperi
împotriva popoarelor care le posedă.
În general deci slăbiciunea guvernării se relevă, într-un fel
mai vizibil şi mai periculos, în război şi eu am arătat că viciul
inerent al guvernelor federale este extrema lor slăbiciune.
În Constituţia federală a Statelor Unite, aceea dintre toate
în care guvernul central e dotat cu cele mai multe puteri
reale, acest defect se face încă puternic simţit. E adevărat,
legea dă Congresului dreptul de a lua toate măsurile în
interesul ţării, dar este dificil să exerciţi un asemenea drept.
Când, constrâns de importanţa problemelor, Congresul va
impune celor pe care-i guvernează sacrificii pe măsura
pericolului, nemulţumirea fiecăruia dintre cei care suportă
sacrificiul îşi va găsi un punct de sprijin în suveranitatea
statelor sau în ambiţia conducătorilor care, la rândul lor,
caută sprijinul nemulţumiţilor. Statele care n-au fost pentru
război sau care-l consideră inutil ori dăunător găsesc cu
uşurinţă prin interpretarea constituţiei mijloacele de a refuza
ajutorul. Forţa materială şi în special puterea morală a
naţiunii sunt diminuate considerabil, deoarece chiar
probabilitatea unui asemenea eveniment duce la slăbirea şi
moleşirea guvernului federal; el devine ezitant şi temător, ba
chiar incapabil să încerce tot ce ar putea face.
„Este clar pentru noi, spune Hamilton în Federalist nr. 12,
că, având în vedere situaţia ţării, obiceiurile oamenilor şi
experienţa prin care am trecut, este imposibil să aduni sume
însemnate din impozitele directe.” într-adevăr, impozitul
direct este dintre toate impozitele cel mai vizibil şi cel mai
supărător, dar este totuşi singurul la care se poate apela în
timp de război.
Un singur exemplu va permite cititorului să înţeleagă.
Constituţia acordă Congresului dreptul de a convoca în
serviciul activ miliţia diferitelor state în cazul în care trebuie
înăbuşită o insurecţie sau respinsă o invazie; un alt articol
afirmă că în acest caz preşedintele Statelor Unite este
comandantul-şef al miliţiilor.
În timpul războiului din 1812, preşedintele a ordonat
267
miliţiilor din Nord să se îndrepte spre frontiere; Connecticut
şi Massachusetts, state ale căror interese erau lezate de
război, au refuzat să-şi expedieze contingentul.
Constituţia, au spus ele, autorizează guvernul federal să se
servească de miliţii în cazurile de insurecţii şi invazii; or,
acum nu era nici insurecţie, nici invazie. Ei au mai adăugat
că aceeaşi constituţie care dădea Uniunii dreptul de a
convoca miliţiile în serviciul activ lăsa statelor dreptul de a-i
numi pe ofiţeri; în consecinţă, după ele, chiar în război
niciun ofiţer al Uniunii n-avea dreptul să comande miliţiile,
cu excepţia preşedintelui în persoană. Or, era vorba de a sluji
într-o armată care nu era comandată de el.
Aceste doctrine absurde şi distructive nu numai că au
primit aprobarea guvernanţilor şi a legislativului, dar şi pe
cea a Curţilor de justiţie din cele două state; şi guvernul
federal a fost silit să-şi caute în altă parte trupele de care
avea nevoie162.
Un asemenea fapt dovedeşte, mai bine decât toate
afirmaţiile mele, incapacitatea în care ar fi Uniunea
americană, chiar cu organizarea îmbunătăţită dată de
Constituţia din 1789, de a susţine un mare război.
Imaginaţi-vă pentru o clipă existenţa unei asemenea
naţiuni în mijlocul popoarelor războinice din Europa la care
suveranitatea este unică şi atotputernică şi slăbiciunea
relativă a Uniunii americane va fi evidentă şi demonstrată.
Cum se întâmplă deci că Uniunea americană, aşa cum
este ea protejată prin perfecţiunea relativă a legilor sale, nu
dispare din cauza unui mare război? Pentru că nu are a se

162
Kent's Commentaries, vol. I, p. 244. Observaţi că exemplul pe care l-
am ales pentru a-1 cita mai sus este posterior adoptării constituţiei
actuale. Dacă aş fi dorit să mă refer la epoca primei confederaţii, aş fi
citat fapte şi mai concludente. Atunci naţiunea era cuprinsă de un
veritabil entuziasm; revoluţia era reprezentată de un om extrem de
popular şi, cu toate acestea, la vremea aceea Congresul nu dispunea,
vorbind la propriu, de nimic. Tot timpul îi lipseau oamenii şi banii;
planurile cele mai bine ticluite eşuau când trebuiau puse în practică, şi
Uniunea, tot timpul pe punctul de a dispărea, a fost salvată mai curând
prin slăbiciunea adversarilor săi decât prin forţa ei proprie.
268
teme de mari războaie.
În general, n-ar mai trebui citate Statele Unite ca exemplu
doveditor pentru posibilitatea confederaţiilor de a susţine
războaie mari, deoarece Uniunea n-a avut niciunul de
asemenea natură.
Chiar cel din 1812 despre care americanii vorbesc cu atâta
orgoliu e un nimic comparat cu cel mai mic război declanşat
de ambiţia lui Ludovic al XIV-lea sau cu cele declanşate în
Europa de Revoluţia franceză. Motivul este simplu.
Plasată în centrul unui continent imens, unde activitatea
oamenilor se poate întinde nelimitat, ţi se pare că Uniunea
este atât de izolată de lume ca şi cum ar fi înconjurată din
toate părţile de ocean.
Canada nu are decât un milion de locuitori; populaţia ei e
divizată în două naţiuni duşmane. Asprimile climei limitează
întinderea teritoriului şi îi închid porturile pentru şase luni
de zile.
Din Canada până la Golful Mexic mai pot fi întâlnite câteva
triburi sălbatice pe jumătate nimicite, pe care şase mii de
soldaţi le tot mână din urmă.
La sud, Uniunea atinge într-un punct imperiul Mexicului;
de acolo vor veni probabil, într-o zi, marile războaie, dacă
anglo-americanii şi mexicanii vor continua să formeze o
singură naţiune. În Mexic există de fapt o populaţie
numeroasă care se deosebeşte de vecini prin limbă, religie şi
interese. Dar, încă mult timp de acum încolo, starea de
civilizaţie puţin avansată, corupţia moravurilor şi mizeria vor
împiedica Mexicul să ocupe un rang important în sânul
naţiunilor. În ceea ce priveşte puterile europene,
îndepărtarea le face inofensive. (O)
Marele noroc al Statelor Unite nu este că au alcătuit o
Constituţie federală care să le permită susţinerea unor mari
războaie, ci faptul că sunt în aşa fel aşezate, încât nu au a se
teme de ele.
Nimeni nu apreciază mai mult decât mine avantajele
sistemului federativ. Văd în el una din cele mai puternice
combinaţii în favoarea prosperităţii şi a libertăţii umane.
269
Invidiez soarta naţiunilor cărora le-a fost permis să-l adopte.
Dar refuz să cred că popoarele confederate ar putea lupta
multă vreme, la egalitate de forţe, contra unei naţiuni în care
puterea guvernamentală ar fi centralizată.
Poporul care, în prezenţa marilor monarhii militare din
Europa, şi-ar fracţiona suveranitatea ar renunţa, cred, prin
chiar acest fapt la puterea sa, poate la existenţa sa şi la
numele său.
E admirabilă poziţia Lumii Noi, care face ca omul să nu
aibă acolo alţi duşmani decât pe sine însuşi! Pentru a fi
fericit şi liber nu trebuie decât s-o dorească.

270
PARTEA A DOUA

271
Până acum am examinat instituţiile, am parcurs legile
scrise, am descris formele prezente ale societăţii politice din
Statele Unite.
Dar, deasupra tuturor instituţiilor şi în afara tuturor
formelor, dăinuie puterea suverană a poporului, care le
distruge sau le modifică după placul său.
Îmi rămâne să fac cunoscute prin ce căi acţionează această
putere ce domină legile; care sunt instinctele şi pasiunile
sale; ce resorturi secrete o împing, o întârzie sau îi conduc
înaintarea năvalnică, ce efecte produce atotputernicia ei, şi
ce viitor o aşteaptă.

272
Capitolul I.
DE CE SE POATE AFIRMA CU PRECIZIE CĂ ÎN
STATELE UNITE GUVERNEAZĂ POPORUL

În America poporul îl numeşte pe cel care face legile şi pe


cel care le execută; el însuşi intră în componenţa juriilor care
pedepsesc infracţiunile împotriva legii. Instituţiile sunt
democratice nu doar în principiu, ci şi în evoluţie; astfel
poporul îşi numeşte direct reprezentanţii şi îi alege de obicei,
în fiecare an, pentru a-i menţine mai complet în dependenţa
sa. Deci poporul conduce într-adevăr şi, deşi forma de
guvernământ este reprezentativă, e evident că opiniile,
prejudecăţile, interesele şi chiar pasiunile poporului nu pot
întâlni obstacole durabile care să le împiedice să se manifeste
în conducerea cotidiană a societăţii.
În Statele Unite, ca în toate ţările unde domneşte poporul,
majoritatea guvernează în numele poporului.
În principal, această majoritate este alcătuită din cetăţeni
liniştiţi care, fie prin înclinaţie, fie din interes, doresc sincer
binele ţării. În jurul lor se agită, fără încetare, partidele care
încearcă să îi atragă în sânul lor şi să se sprijine pe ei.

273
Capitolul II.
DESPRE PARTIDE ÎN STATELE UNITE

Trebuie făcută o mare deosebire între partide. – Partide care se


comportă între ele ca naţiunile rivale. – Partide propriu-zise. –
Diferenţa între partidele mari şi partidele mici. – În ce timpuri apar
ele. – Diferitele lor trăsături. – America a avut mari partide. – Nu mai
are. – Federaliştii. – Republicanii. – înfrângerea federaliştilor. –
Dificultatea de a crea partide în Statele Unite. – Ce trebuie făcut
pentru a izbuti. – În toate partidele pot fi regăsite trăsături
aristocratice şi democratice. – Lupta generalului Jackson împotriva
băncii.

Trebuie întâi să stabilesc o mare deosebire între partide.


Există ţări atât de întinse încât diferitele populaţii care le
locuiesc, deşi unite sub aceeaşi suveranitate, au interese atât
de contradictorii, încât se naşte între ele o opoziţie
permanentă. Atunci diversele fracţiuni ale aceluiaşi popor nu
mai alcătuiesc, propriu-zis, partide, ci naţiuni diferite; şi
dacă ar izbucni un război civil, am putea vorbi mai degrabă
de un conflict între două popoare rivale, decât de o luptă
între fracţiuni.
Dar când cetăţenii se deosebesc între ei în acele puncte
care interesează în mod egal pe toată lumea, cum ar fi, de
exemplu, principiile generale ale guvernării, atunci se vede
cum se nasc, ceea ce aş numi eu cu adevărat, partide.
Partidele sunt un rău inerent al guvernării libere; dar ele
n-au întotdeauna aceleaşi trăsături şi aceleaşi porniri.
Există epoci în care naţiunile sunt răscolite de rele atât de
mari, încât înclină spre o schimbare totală a alcătuirii lor
politice. Alteori, neliniştea este mult mai profundă şi starea
socială însăşi este compromisă. Este epoca marilor revoluţii
şi a marilor partide.
Printre secolele de dezordine şi de sărăcie se mai pot găsi
şi timpuri în care societăţile se odihnesc şi omenirea pare că
274
se opreşte să răsufle. De fapt, şi atunci nu e decât o
aparenţă, timpul nu-şi încetineşte paşii altfel pentru popoare
decât pentru oameni; şi unele şi alţii avansează în fiecare zi
spre un viitor pe care nu-l cunosc, şi când credem că stau pe
loc înseamnă că nu le sesizăm mişcarea. Aşa se întâmplă cu
oamenii care se plimbă; ei par nemişcaţi celor care aleargă.
Oricum ar fi, există timpuri când schimbările care se
operează în alcătuirea politică şi în starea socială a
popoarelor sunt atât de lente şi de insesizabile, încât oamenii
cred că au ajuns la o situaţie definitivă; spiritul omenesc se
crede atunci temeinic aşezat pe anumite baze şi nu priveşte
dincolo de un anume orizont.
Este vremea intrigilor şi a micilor partide.
Eu numesc mari partide politice pe acelea care sunt legate
mai mult de principii, decât de consecinţele lor; mai mult de
generalităţi, decât de cazurile particulare; de idei şi nu de
oameni. În general, aceste partide au trăsături mai nobile,
pasiuni mai generoase, convingeri mai reale, o comportare
mai sinceră şi mai îndrăzneaţă decât celelalte. Interesul
particular, care în toate pasiunile publice joacă rolul cel mai
important, se ascunde aici cu mai multă abilitate sub vălul
interesului general; uneori izbuteşte chiar să se ferească de
privirile celor pe care-i însufleţeşte şi îi determină să
acţioneze.
Partidele mici n-au, în general, un crez politic. Cum nu se
simt înălţate şi susţinute prin mari obiective, caracterul lor
este marcat de un egoism care se etalează cu ostentaţie în
fiecare din acţiunile lor. Înflăcărarea le este întotdeauna rece;
limbajul e violent, dar demersul e timid şi nesigur. Mijloacele
pe care le folosesc sunt meschine ca şi scopul pe care şi-l
propun. De aici apare şi senzaţia că în perioadele calme, care
urmează unei revoluţii violente, oamenii mari dispar brusc şi
sufletele se închid.
Marile partide răscolesc societatea, cele mici o agită; unele
o sfâşie, celelalte o corup; primele se salvează punând-o
uneori în mişcare, celelalte o tulbură întotdeauna fără folos.
America a avut mari partide; astăzi ele nu mai există; ea a
275
devenit mai fericită, nu şi mai morală.
Când s-a încheiat Războiul de Independenţă şi s-a trecut
la stabilirea noilor principii de guvernare, naţiunea era
scindată în două, fiecare parte cu punctul ei de vedere.
Aceste opinii sunt vechi de când lumea, şi ele pot fi regăsite,
sub forme diferite şi sub diverse nume, în toate societăţile
libere. Unele doresc să restrângă puterea poporului, altele să
o extindă la infinit.
Lupta dintre aceste două puncte de vedere nu a avut
niciodată la americani caracterul violent observat deseori
aiurea. Cele două partide din America erau de acord în
punctele esenţiale. Pentru a învinge, niciunul dintre ele nu
trebuia să distrugă o veche ordine sau să răstoarne o
întreagă stare socială. În consecinţă, niciunul dintre ele nu
lega un mare număr de existenţe individuale de triumful
principiilor respective. Dar se refereau la interese spirituale
de primă importanţă cum sunt ataşamentul faţă de ideile de
egalitate şi independenţă. Este suficient pentru a aţâţa
pasiuni violente.
Partidul care dorea să restrângă puterea poporului a
încercat să-şi aplice doctrinele mai cu seamă în Constituţia
Uniunii, ceea ce i-a asigurat denumirea de federal.
Celălalt, care pretindea că iubeşte doar libertatea, luă
numele de republican.
America este pământul democraţiei. Federaliştii au fost
aşadar întotdeauna în minoritate; dar ei îi numărau în
rândurile lor pe aproape toţi oamenii mari care s-au ilustrat
în Războiul de Independenţă şi autoritatea lor morală era
foarte puternică. De altfel şi împrejurările le-au fost
favorabile. Prăbuşirea primei confederaţii a făcut ca
poporului să-i fie teamă de căderea în anarhie, şi federaliştii
au profitat de această stare de spirit trecătoare. Au fost la
conducerea treburilor timp de zece sau doisprezece ani şi au
putut să aplice, dacă nu toate principiile lor, măcar unele
dintre ele, deoarece curentul advers devenea din zi în zi tot
mai violent pentru a te încumeta să i te împotriveşti.
În 1801 republicanii au obţinut în cele din urmă puterea.
276
Thomas Jefferson a fost numit preşedinte; le-a adus sprijinul
unui nume celebru, al unui mare talent şi al unei imense
popularităţi.
De altfel, federaliştii nu s-au menţinut niciodată la putere
decât prin mijloace artificiale şi cu ajutorul unor resurse de
moment; îşi croiseră drum la putere prin virtutea şi talentul
conducătorilor lor, precum şi datorită împrejurărilor fericite.
Când a venit rândul republicanilor, partidul a fost parcă
aspirat de vârtejul unei inundaţii subite. O imensă majoritate
s-a declarat împotriva lui şi s-a trezit dintr-odată într-o atât
de mică minoritate, încât a căzut imediat pradă disperării.
Din acel moment, partidul republican sau democratic a mers
din cucerire în cucerire şi a pus stăpânire pe întreaga
societate.
Simţindu-se învinşi şi fără resurse şi văzându-se izolaţi în
sânul naţiunii, federaliştii s-au scindat; unii s-au alăturat
învingătorilor, alţii au înclinat drapelul şi şi-au schimbat
numele. Au încetat să mai fiinţeze ca partid un bun număr
de ani.
Scurta prezenţă a federaliştilor la putere este, după
părerea mea, una din întâmplările cele mai fericite care au
însoţit naşterea marii uniuni americane. Federaliştii luptau
contra tendinţei covârşitoare a secolului şi a ţării în care
trăiau. Oricare ar fi fost avantajele şi viciile teoriilor lor, ele
aveau defectul de a fi inaplicabile în totalitate în societatea pe
care voiau să o conducă; ceea ce s-a întâmplat sub Jefferson
s-ar fi întâmplat oricum, mai devreme sau mai târziu. Dar
guvernul a lăsat cel puţin noii republici timpul să se
sedimenteze şi i-a permis apoi să suporte fără dificultăţi
evoluţia rapidă a doctrinelor pe care ei le-au combătut. Un
număr mare de principii care le aparţineau au sfârşit prin a
pătrunde în simbolurile adversarilor lor; şi Constituţia
federală, care durează până în timpurile noastre, este un
monument indestructibil al patriotismului şi înţelepciunii lor.
Astfel, în zilele noastre, nu se disting în Statele Unite mari
partide politice. Se pot observa, desigur, destule partide care
ameninţă viitorul Uniunii; dar nu există cele care ar putea să
277
atace forma actuală de guvernare şi să împiedice evoluţia
generală a societăţii. Partidele care ameninţă Uniunea nu se
sprijină pe principii, ci pe interese materiale. Aceste interese
alcătuiesc, în diferite provincii ale unui imperiu aşa de mare,
mai curând naţiuni rivale decât partide. Astfel, în ultimul
timp, s-a văzut cum Nordul a susţinut sistemul de prohibiţii
comerciale şi cum Sudul a apărat cu arma în mână libertatea
comerţului, doar din motivul că Nordul este industrial şi
Sudul este agricol şi sistemul restrictiv acţiona în sprijinul
unuia şi în paguba celuilalt.
În Statele Unite, în absenţa marilor partide, mişună cele
mici şi opinia publică se scindează necontenit din cauza unor
probleme de amănunt. Nu se poate imagina truda care se
depune acolo pentru a crea partide; în vremurile noastre nu-i
un lucru uşor. În Statele Unite nu există deloc ură religioasă,
deoarece religia este pretutindeni respectată şi nicio sectă nu
e dominantă; nu există ură între clase, pentru că poporul
este totul şi nimeni nu îndrăzneşte încă să lupte împotriva
lui; în fine, sărăcia publică nu poate fi exploatată deoarece
starea materială a ţării oferă o asemenea perspectivă imensă
îndemânării, încât e suficient să laşi omul în pace ca el să
facă minuni. Şi totuşi, ca ambiţia să reuşească e necesar să
se creeze partide, pentru că e dificil să-l înlături pe cel care
deţine puterea doar pe motivul că doreşti să-i iei locul. Deci
toată abilitatea oamenilor politici constă în alcătuirea
partidelor: în Statele Unite, un om politic încearcă în primul
rând să-şi delimiteze interesul şi să descopere interese
asemănătoare care s-ar putea grupa în jurul său; apoi caută
să descopere dacă nu există din întâmplare în lume o
doctrină sau un principiu pe care le-ar putea plasa adecvat
în fruntea noii sale asociaţii, pentru a-i da dreptul de a se
arăta şi de a circula liber. Tot aşa, strămoşii noştri imprimau
odinioară privilegiul regelui pe prima filă a operelor lor,
încorporându-l în carte, deşi nu făcea parte din ea.
Odată apărută, noua putere este introdusă în lumea
politică.
Pentru un străin, aproape toate conflictele locale ale
278
americanilor par, la prima vedere, de neînţeles sau puerile şi
nu se ştie dacă un asemenea popor, preocupat serios de atari
fleacuri, e de plâns sau e de invidiat pentru că are şansa de a
se ocupa de ele.
Dar dacă sunt studiate minuţios instinctele secrete care
guvernează grupările din America, se descoperă cu uşurinţă
că cea mai mare parte dintre ele sunt legate mai mult sau
mai puţin de cele două partide care îi despart pe oameni de
când există societăţi libere. Pe măsură ce se pătrunde mai
profund în gândirea intimă a acestor partide se observă că
unii se străduiesc să restrângă folosirea puterii publice, iar
ceilalţi să o extindă.
Nu susţin că partidele americane au întotdeauna ca scop
evident, şi nici măcar ca scop ascuns, victoria în ţară a
aristocraţiei sau a democraţiei; susţin doar că pasiunile
aristocratice sau democratice se regăsesc cu uşurinţă la
temeiul tuturor partidelor şi, deşi se sustrag privirilor, ele
sunt sufletul şi punctul lor sensibil.
Am să citez un exemplu recent: preşedintele atacă Banca
Statelor Unite; ţara se tulbură şi se scindează, clasele
luminate sunt, în general, de partea băncii, poporul e de
partea preşedintelui. Credeţi cumva că poporul a ştiut să
discearnă argumentele pe care se bazează opiniile lui în
hăţişul unei probleme atât de dificile, în care şi oamenii
experimentaţi ezită? Câtuşi de puţin. Dar banca este o
instituţie mare care are o existenţă independentă; poporul
care distruge sau înscăunează toate puterile e neputincios în
ceea ce o priveşte şi acest lucru îl surprinde. În cadrul
mişcării generale a societăţii acest punct imobil şochează şi
poporul doreşte să vadă dacă nu-l poate pune în mişcare
odată cu restul.

DESPRE RĂMĂŞIŢELE PARTIDULUI ARISTOCRATIC ÎN


STATELE UNITE

Opoziţia secretă a bogaţilor faţă de democraţie. – Ei se retrag în

279
viaţa privată. – Gustul pe care îl arată pentru plăcerile exclusive şi
pentru lux în interiorul locuinţei lor. – Simplitatea exterioară.
Condescendenţa pe care o afectează faţă de popor.

Se întâmplă uneori la popoarele divizate din pricina


opiniilor lor ca în momentul în care se rupe echilibrul între
partide, unul dintre ele să capete o preponderenţă absolută.
El înfrânge toate obstacolele, îşi zdrobeşte adversarul şi
exploatează în folosul său toată societatea. Învinşii, care nu
mai speră în succes, se ascund sau tac. Se înstăpâneşte o
imobilitate şi o tăcere universală. Naţiunea pare reunită într-
un singur gând. Partidul învingător se ridică şi spune: „Am
redat ţării pacea, mi se cuvin acţiuni de recunoştinţă.”
Dar sub această unanimitate aparentă se mai ascund încă
diviziuni profunde şi o opoziţie reală.
Aşa s-a întâmplat în America: când partidul democrat a
devenit preponderent, s-a văzut cum a acaparat conducerea
exclusivă a treburilor. De atunci, n-a încetat să modeleze
moravurile şi obiceiurile conform dorinţelor sale.
În zilele noastre, se poate spune că în America clasele
bogate sunt aproape în întregime în afara treburilor politice
şi că bogăţia, departe de a fi un avantaj, este cauza reală a
ostilităţii şi un obstacol pentru a ajunge la putere.
Bogaţii preferă să abandoneze competiţia decât să susţină
o luptă, adeseori inegală, împotriva celor mai săraci cetăţeni
ai lor. Neputând să ocupe în viaţa publică un rang analog
celui pe care îl au în viaţa privată, o abandonează pe prima
pentru a se concentra pe cea de a doua. Ei formează în sânul
statului un fel de societate separată care are gusturile şi
satisfacţiile ei deosebite.
Bogatul se supune acestei stări de lucruri ca unui rău
iremediabil; evită chiar, cu multă grijă, să arate că e rănit; e
auzit lăudând în public binefacerile guvernării republicane şi
avantajele formelor democratice. Deoarece, după ce şi-a urât
duşmanul, ce-i mai rămâne omului decât să-l flateze?
Îl vedeţi pe acest cetăţean opulent? Pare un evreu din Evul
Mediu căruia îi e frică să nu i se bănuiască bogăţia;
îmbrăcămintea sa e simplă, umblă modest; între cei patru
280
pereţi ai domiciliului său este adorat luxul; în acest sanctuar
el nu lasă să pătrundă decât câţiva oaspeţi aleşi pe care îi
numeşte, cu insolenţă, egalii săi. Nu întâlneşti în Europa un
nobil care să se dovedească mai exclusiv în plăcerile sale,
mai doritor de avantajele cele mai neînsemnate pe care i le
oferă poziţia sa privilegiată. Dar, iată că iese din casă, se
duce să lucreze într-o magherniţă plină de praf pe care o
ocupă în centrul oraşului şi al afacerilor, şi unde oricine
poate intra în vorbă cu el. La mijlocul drumului se întâlneşte
cu cizmarul şi se opresc: amândoi încep să discute. Ce pot
să-şi spună? Aceşti doi cetăţeni se ocupă de treburile statului
şi nu se despart înainte de a-şi strânge mâna.
La baza acestei însufleţiri convenţionale şi în cadrul
acestor forme servile faţă de puterea dominantă este uşor de
observat, la cei bogaţi, un mare dezgust faţă de instituţiile
democratice ale ţării lor. Poporul este o putere de care le e
teamă şi pe care o dispreţuiesc. Dacă proasta guvernare ar
provoca într-o zi o criză politică; dacă într-o zi monarhia ar
părea un lucru posibil, în Statele Unite s-ar vedea cât adevăr
este în ceea ce afirm.
Cele două arme puternice pe care le folosesc partidele
pentru a izbândi sunt ziarele şi asociaţiile.

281
Capitolul III.
DESPRE LIBERTATEA PRESEI ÎN STATELE
UNITE

Dificultatea de a restrânge libertatea presei. – Motivele speciale pe


care le au unele popoare de a ţine la această libertate. – Libertatea
presei este o consecinţă necesară a suveranităţii poporului, aşa cum
este înţeleasă ea în America. – Violenţa de limbaj în presa periodică
din Statele Unite. – Presa periodică are instincte care îi sunt proprii;
exemplul Statelor Unite o dovedeşte. – Opinia americanilor despre
represiunea judiciară a delictelor de presă. – De ce este presa mai
puţin puternică în Statele Unite decât în Franţa.

Libertatea presei nu-şi face simţită puterea doar asupra


opiniilor politice, ci şi asupra tuturor opiniilor oamenilor. Ea
nu modifică numai legile, ci şi moravurile. Într-o altă parte a
acestei lucrări am să încerc să determin măsura în care
libertatea presei a influenţat societatea civilă din Statele
Unite; am să încerc să discern ce direcţie a dat ideilor, ce
obiceiuri a impus spiritului şi sentimentelor americanilor.
Acum nu doresc decât să examinez efectele produse de
libertatea presei în lumea politică.
Mărturisesc că nu port libertăţii presei acea iubire
completă şi spontană acordată lucrurilor integral bune, prin
însăşi natura lor. O apreciez luând în considerare mai
curând relele pe care le împiedică, decât binele pe care îl
produce.
Dacă cineva mi-ar arăta o poziţie intermediară pe care m-
aş putea situa, între independenţa completă şi aservirea
integrală a gândirii, probabil că aş accepta-o; dar cine va
descoperi această poziţie intermediară? Porniţi de la o
necuviinţă a presei şi procedaţi în consecinţă. Ce faceţi? îi
deferiţi juraţilor pe cei care au scris, dar juraţii îi achită şi
ceea ce nu era decât opinia unui ins izolat devine opinia ţării
întregi. Aţi făcut prea mult şi prea puţin, trebuie mers mai
282
departe. Îi chemaţi pe autori în faţa magistraţilor permanenţi;
dar judecătorii sunt obligaţi să asculte înainte de a
condamna; ceea ce nu s-a afirmat de frică, în carte, se
susţine nepedepsit în pledoarie; ceea ce se spune confuz într-
o povestire se repetă clar în mii de alte istorisiri. Expresia
este forma exterioară şi, dacă pot spune aşa, este corpul
gândirii, dar nu este gândirea însăşi. Tribunalele voastre
arestează trupurile, dar sufletul le scapă şi alunecă uşor
printre mâinile lor. Iarăşi aţi făcut prea mult şi prea puţin;
trebuie mers mai departe. Îi lăsaţi în fine pe scriitori în
seama cenzorilor lor; foarte bine! ne apropiem. Dar tribuna
politică nu este oare liberă? Deci n-aţi făcut nimic; ba nu, mă
înşel, aţi sporit răul. Nu cumva consideraţi gândirea una din
acele forţe materiale care e mai puternică dacă o împărtăşesc
mai mulţi? Număraţi scriitorii ca pe soldaţii unei armate? În
răspăr cu toate forţele materiale, puterea gândirii creşte
adeseori prin numărul mic al celor care o exprimă. Cuvântul
unui om puternic care pătrunde singur în mijlocul patimilor
unei adunări tăcute are mai multă forţă decât strigătele
confuze ale miilor de oratori; şi dacă se poate vorbi liber într-
un singur loc public e ca şi cum s-ar vorbi liber în fiecare sat.
Deci trebuie să distrugeţi libertatea cuvântului ca şi pe cea a
scrisului; iată-vă ajunşi la liman; toată lumea tace. Dar unde
sunteţi? Aţi pornit de la abuzurile libertăţii şi vă regăsesc sub
călcâiul unui tiran.
Aţi mers de la independenţa extremă la extrema servitute
fără să întâlniţi pe un traseu atât de lung un singur loc unde
v-aţi putea opri.
Există popoare care, independent de motivele generale pe
care tocmai le-am enunţat, au şi motive particulare prin care
sunt ataşate de libertatea presei.
La unele naţiuni care se pretind libere, oricare agent al
puterii poate să violeze nepedepsit legea şi constituţia ţării
nu dă celor oprimaţi dreptul de a se plânge în faţa justiţiei.
La aceste popoare independenţa presei nu trebuie
considerată ca una din garanţii, ci ca singura garanţie a
libertăţii şi securităţii cetăţenilor.
283
Dacă bărbaţii care conduc aceste naţiuni ar dori să
anuleze libertatea presei, întreg poporul le-ar putea
răspunde: lăsaţi-ne să reclamăm delictele voastre
judecătorilor obişnuiţi şi atunci vom consimţi să nu mai
apelăm la tribunalul opiniei publice.
Într-o ţară în care domneşte în mod făţiş dogma
suveranităţii poporului, cenzura nu este doar o primejdie, ci
şi o mare absurditate.
Dacă i se acordă fiecăruia dreptul de a guverna societatea,
atunci trebuie să i se recunoască şi capacitatea de a alege
între diferitele opinii care îi frământă pe contemporanii săi şi
de a aprecia diversele fapte a căror cunoaştere îl poate
călăuzi.
Deci suveranitatea poporului şi libertatea presei sunt două
lucruri pe de-a întregul corelative; dimpotrivă, cenzura şi
votul universal sunt două lucruri care se contrazic şi nu pot
convieţui mult timp în instituţiile politice ale unui popor.
Printre cele douăsprezece milioane de oameni care trăiesc pe
teritoriul Statelor Unite nu există niciunul care să fi îndrăznit
să propună restrângerea libertăţii presei.
Primul ziar care mi-a căzut sub ochi când am sosit în
America conţinea următorul articol, pe care îl traduc
întocmai:
„În toată această afacere, limbajul proferat de Jackson
(preşedintele) a fost cel al unui despot fără inimă, preocupat
doar de păstrarea puterii.
Nelegiuirea sa este ambiţia şi prin ea va fi pedepsit.
Vocaţia sa este intriga şi intriga îi va zădărnici planurile şi îi
va smulge puterea. El guvernează prin corupţie şi manevrele
sale vinovate îl vor face de ruşine şi de ocară. S-a dovedit în
arena politică un judecător lipsit de decenţă şi de oprelişti. A
izbutit, dar ceasul justiţiei se apropie; în curând va trebui să
dea înapoi ce a dobândit şi să azvârle zarul său măsluit şi să
sfârşească într-un loc retras unde va putea să-şi blesteme
nestingherit nebunia; deoarece pocăinţa este o virtute pe care
inimii sale nu-i este dat s-o cunoască.” (Vincenne’s Gazette)
în Franţa, mulţi oameni îşi închipuie că violenţa presei se
284
trage din instabilitatea stării sociale, a pasiunilor politice şi
din cauza lehamitei generale care este consecinţa acestora. Şi
ei tot aşteaptă o epocă în care societatea se va linişti şi presa
se va calma la rândul ei. În ceea ce mă priveşte sunt gata să
atribui cauzelor arătate mai sus autoritatea pe care o are
asupra noastră; dar nu cred deloc că aceste cauze îi
influenţează limbajul. Mi se pare că presa periodică are
instinctele şi pasiunile ei proprii, independente de
împrejurările şi mediul în care acţionează. Ceea ce se petrece
în America sfârşeşte prin a-mi dovedi că aşa este.
Probabil că în acest moment America este ţara care
conţine în sânul ei cel mai mic număr de germeni ai
revoluţiei. Cu toate acestea, în America presa are acelaşi
instinct distructiv ca şi în Franţa şi aceeaşi violenţă, fără ca
motivele mâniei să coincidă! în America, la fel ca în Franţa,
ea reprezintă o putere extraordinară în care cele bune şi cele
rele se amestecă atât de ciudat încât, fără presă, libertatea n-
ar exista, iar cu presă, ordinea poate fi cu greu menţinută.
Ceea ce trebuie spus este că în Statele Unite presa are
mult mai puţină putere decât la noi. Şi cu toate acestea,
foarte rar se angajează o urmărire judiciară împotriva ei.
Motivul e simplu: când admit dogma suveranităţii poporului,
americanii o aplică sincer. Nu le-a trecut prin cap să
întemeieze cu ajutorul unor elemente care se schimbă în
fiecare zi o constituţie veşnică. Deci nu este o crimă să ataci
legile existente dacă nu doreşti să te sustragi lor prin
violenţă.
De altfel, ei cred că tribunalele sunt neputincioase în
temperarea presei şi că supleţea exprimării scapă neîncetat
analizei judiciare, delictele de această natură evită într-un
anume fel mâna care încearcă să le aducă în faţa
tribunalului. Ei cred că pentru a putea acţiona eficient
asupra presei ar trebui găsit un tribunal devotat ordinii
existente şi apt să se plaseze deasupra opiniei publice care se
agită în jurul lui; un tribunal care să judece fără să admită
publicitatea, care s-ar pronunţa fără să-şi motiveze deciziile
şi ar pedepsi mai mult intenţia decât cuvintele. Oricine ar
285
avea puterea să creeze şi să menţină un asemenea tribunal
şi-ar pierde timpul dacă ar urmări libertatea presei pentru că
atunci el ar fi stăpânul absolut al societăţii înseşi şi ar putea
să înlăture în acelaşi timp şi pe autori şi operele lor. În ceea
ce priveşte presa, nu există o medie între servitute şi abuz.
Pentru a obţine bunurile inestimabile pe care le asigură
libertatea presei trebuie să ştii să accepţi şi relele inevitabile,
cărora ea le dă naştere. Să vrei să obţii unele evitându-le pe
celelalte înseamnă să cedezi uneia dintre acele iluzii ce
leagănă de obicei acele naţiuni bolnave când, obosite de lupte
şi epuizate de eforturi, încearcă să facă să coexiste deodată şi
în acelaşi loc opinii adverse şi principii contrarii.
Puţina putere a ziarelor americane ţine de multe cauze,
dintre care iată-le pe cele principale:
Ca toate celelalte, libertatea presei este cu atât mai
primejdioasă, cu cât este mai nouă; un popor în faţa căruia
nu s-au discutat niciodată treburile de stat îl crede pe primul
tribun care i se adresează. Printre anglo-americani această
libertate este la fel de obişnuită ca şi întemeierea coloniilor;
de altfel, presa care ştie atât de bine să aţâţe patimile
omeneşti nu poate totuşi să le creeze de una singură. Or, în
America, viaţa politică este activă, variată, chiar agitată, dar
ea este rareori tulburată de pasiuni profunde; nu prea se
întâmplă ca ele să apară când nu sunt compromise interesele
economice, or în Statele Unite aceste interese înfloresc.
Pentru a aprecia diferenţa care există în acest punct între
anglo-americani şi noi, n-am decât să-mi arunc privirile pe
presa celor două popoare. În Franţa, anunţurile comerciale
ocupă un spaţiu foarte restrâns, chiar ştirile sunt foarte
puţin numeroase; partea cea mai însemnată a ziarului este
cea în care se găsesc dezbaterile politice. În America, trei
sferturi din imensul jurnal de sub ochii voştri sunt pline de
anunţuri, restul este ocupat, cel mai des, de noutăţi politice
sau de simple anecdote; doar din când în când se poate găsi
într-un colţ pierdut una din acele dezbateri arzătoare care
sunt la noi hrana zilnică a cititorului.
Orice putere îşi sporeşte acţiunea forţelor componente pe
286
măsură ce izbuteşte să le concentreze în aceeaşi direcţie; este
o lege generală a naturii pe care observatorul o poate analiza
şi pe care instinctul mult mai sigur al micilor despoţi i-a
făcut s-o recunoască.
În Franţa presa reuneşte două feluri de centralizări
distincte. Aproape toată puterea ei e concentrată într-un
singur loc şi, ca să spunem aşa, în aceleaşi mâini, deoarece
n-are mulţi agenţi.
Constituită astfel, în sânul unei naţiuni sceptice, puterea
presei poate fi fără limite. Este un adversar cu care
stăpânirea poate încheia armistiţii mai mult sau mai puţin
îndelungate, dar în faţa căruia nu poate rezista mult timp.
Niciuna din aceste două feluri de centralizări despre care
am amintit nu există în America.
Statele Unite n-au capitală: inteligenţa, ca şi puterea, sunt
răspândite în toate direcţiile acestui spaţiu vast şi razele
înţelepciunii umane, în loc să plece dintr-un centru comun,
se încrucişează în toate sensurile; americanii n-au plasat
nicăieri îndrumarea generală a gândirii cum n-au făcut-o nici
pentru economie.
Aceasta a depins de împrejurări locale, în care oamenii n-
au avut niciun rol; dar iată ce prevăd legile: în Statele Unite
nu există autorizaţii pentru tipografii, timbru sau înregistrări
ale ziarelor; în sfârşit, regula cauţiunii este necunoscută.
Rezultă de aici că facerea unui jurnal este o întreprindere
simplă şi uşoară; câţiva abonaţi sunt suficienţi pentru ca
jurnalistul să-şi poată acoperi cheltuielile. Astfel, numărul
publicaţiilor periodice sau semiperiodice din Statele Unite
depăşeşte orice închipuire. Americanii cei mai luminaţi
atribuie acestei incredibile împrăştieri a forţelor presei puţina
ei putere; în Statele Unite e o axiomă a ştiinţelor politice că
singurul mod de a neutraliza efectul ziarelor este să le
sporeşti numărul. Nu mi-aş fi închipuit că un asemenea
adevăr evident ar putea fi cunoscut la noi. Nu mi-e greu să
înţeleg de ce cei care vor să facă o revoluţie cu ajutorul presei
se străduiesc să nu-i dea decât câteva organe puternice; dar
faptul că partizanii oficiali ai ordinii existente şi susţinătorii
287
fireşti ai legilor existente cred că vor atenua acţiunea presei
concentrând-o, iată ceea ce nu pot concepe defel. Am
impresia că guvernanţii europeni acţionează faţă de presă la
fel ca pe vremuri cavalerii faţă de adversarii lor: ei au
observat din proprie experienţă că cea mai puternică armă
este cea care ţinteşte precis şi doresc s-o pună la dispoziţia
duşmanului pentru a da valoare victoriei lor.
În Statele Unite aproape că nu există târg care să nu aibă
propriul său ziar. Se poate uşor deduce că printre atâţia
combatanţi nu se poate stabili nici disciplina, nici unitatea
de acţiune: aşa că fiecare îşi ridică propriul stindard. Nu se
poate spune că toate ziarele politice ale Uniunii s-au aliniat
în sprijinul sau împotriva administraţiei; dar ele o atacă sau
o apără prin sute de mijloace diferite. În Statele Unite ziarele
nu pot deci determina acele puternice curente de opinie care
dărâmă şi inundă digurile cele mai solide. Această diviziune a
forţelor presei produce şi alte efecte nu mai puţin
remarcabile: crearea unui ziar fiind un lucru simplu, oricine
poate să o facă; pe de altă parte concurenţa face ca un jurnal
să nu poată conta pe profituri prea mari: de aceea marile
forţe industriale nu se amestecă în asemenea întreprinderi.
Dacă ziarele ar fi fost o sursă de bogăţie, cum sunt altele atât
de numeroase, n-ar fi existat destui scriitori talentaţi care să
le conducă. În Statele Unite gazetarii au o poziţie socială nu
foarte înaltă, instrucţia lor este precară şi felul lor de a gândi
este adeseori vulgar. Or, în toate privinţele, majoritatea este
cea care decide: ea stabileşte pentru fiecare comportamentele
obligatorii ulterioare; ansamblul acestor obiceiuri comune se
numeşte spirit: există spiritul baroului, spiritul curţii. În
Franţa, spiritul gazetăresc constă în discutarea marilor
interese ale statului într-o manieră violentă dar elevată şi cel
mai des elocventă; şi dacă nu se întâmplă întotdeauna aşa,
motivul este că nu există regulă fără excepţii. În America,
spiritul gazetăresc este atacul mojic, fără afectare şi fără
artă, al pasiunilor celor cărora li se adresează, neglijarea
principiilor în vederea sensibilizării oamenilor, urmărirea
vieţii private a acestora, evidenţierea slăbiciunilor şi viciilor
288
vorbindu-se despre tainele căminului sau onoarea patului
conjugal.
Acest abuz al gândirii este regretabil; mai târziu o să am
ocazia să cercetez influenţele exercitate de ziare asupra
preferinţelor şi moralităţii poporului american; dar acum –
repet – nu mă ocup decât de lumea politicii. Nu se poate
omite faptul că efectele politice ale acestei necuviinţe a presei
contribuie indirect la menţinerea liniştii publice. De aici
derivă şi faptul că oamenii care au dobândit o poziţie înaltă
în opinia concetăţenilor lor nu se aventurează să scrie în
ziare, pentru a nu fi lipsiţi de arma cea mai redutabilă de
care se pot servi, pentru a deplasa în folosul lor pasiunile
populare.163 De aici rezultă mai ales că opiniile personale
exprimate de gazetari nu au – ca să spunem aşa – nicio
greutate în ochii cititorului. Ei caută într-un ziar cunoaşterea
faptelor; doar alternând şi denaturând faptele, ziariştii pot să
dobândească o oarecare influenţă asupra opiniei lor.
Redusă la aceste singure resurse, presa are totuşi o
imensă putere în America. Cu ochii permanent deschişi, ea
dezvăluie resorturile secrete ale politicii şi-i forţează pe
oamenii de stat cunoscuţi să se prezinte pe rând în faţa
tribunalului opiniei publice. Ea coalizează interesele în jurul
unor anumite doctrine şi formulează simbolurile partidelor;
prin ea acestea îşi vorbesc fără să se vadă, se înţeleg fără să
intre în contact. Când un mare număr de organe de presă
ajunge să păşească pe aceeaşi cale, influenţa lor devine cu
timpul covârşitoare şi opinia publică, izbită mereu în acelaşi
loc, sfârşeşte prin a ceda sub lovituri.
În Statele Unite, fiecare ziar luat separat are puţină putere;
dar după popor, presa periodică este prima dintre puteri. (P)
Opiniile care se întemeiază în Statele Unite sub imperiul
libertăţii presei sunt deseori mai persistente decât cele ce se
formează în alte părţi sub imperiul cenzurii.

163
Ei nu scriu în ziare decât în cazurile rare în care vor să se adreseze
poporului în numele lor propriu: când, de exemplu, au fost răspândite pe
seama lor imputări calomnioase şi doresc să restabilească adevărul
faptelor.
289
În Statele Unite, democraţia aduce mereu oameni noi la
cârma treburilor; guvernarea nu prea are ordine şi
consecvenţă în decizii. Dar principiile generale ale guvernării
sunt mai stabile aici decât în multe alte ţări şi principalele
opinii care reglează societatea se dovedesc aici mai durabile.
Când o idee s-a instalat în spiritul poporului american, fie ea
justă sau nesăbuită, nimic nu e mai greu decât s-o elimini.
Acelaşi fapt a fost observat şi în Anglia, ţara europeană
unde de un secol întreg se văd cea mai mare libertate de
gândire şi prejudecăţile cele mai persistente.
Atribui acest efect cauzei înseşi, care la prima vedere ar
trebui să-l împiedice să se producă, adică libertăţii presei.
Popoarele care au această libertate sunt fidele opiniilor lor
atât din orgoliu, cât şi din convingere. Ţin la ele, pentru că li
se par corecte şi, de asemeni, pentru că sunt opţiunea lor, şi
ţin la ele nu doar ca la ceva adevărat, ci şi ca la ceva care le
aparţine.
Mai sunt şi alte motive.
Un mare om a spus că ignoranţa se află la ambele capete
ale cunoaşterii. Poate că ar fi mai corect dacă am spune că la
extreme se află convingerile profunde, iar la mijloc îndoiala.
Inteligenţa omenească poate fi desigur analizată în trei stări
diferite şi adeseori succesive.
Omul are convingeri ferme când îşi însuşeşte un gând fără
să-l aprofundeze. Se îndoieşte când apar obiecţii. Adesea
izbuteşte să rezolve toate îndoielile şi reîncepe să creadă. De
data aceasta, el nu mai găseşte adevărul la întâmplare şi prin
beznă, ci îl priveşte în faţă şi păşeşte drept spre lumina lui.
Şi totuşi nu ştiu dacă această convingere raţională şi sigură
de sine îl poate ridica pe om la nivelul de înflăcărare şi
devotament pe care îl inspiră credinţele dogmatice.
Când libertatea presei îi găseşte pe oameni în prima
situaţie, le conservă îndelung obiceiul de a crede cu fermitate
fără a reflecta; doar că obiectul acestor necugetate credinţe
se schimbă în fiecare zi. Pe tot orizontul intelectual, spiritul
omenesc continuă deci să nu vadă dintr-odată decât un
singur punct; dar acest punct este mereu altul. Este
290
momentul revoluţiilor subite. Nenorocire generaţiilor care,
primele, acceptă dintr-odată libertatea presei!
În curând, totuşi, va fi parcurs aproape tot cercul ideilor
noi. Odată cu experienţa, omul se cufundă în îndoială şi într-
o suspiciune universală.
Se poate considera că majoritatea oamenilor se va opri la
una din aceste stări: va crede fără să ştie de ce, sau nu va şti
precis ce trebuie să creadă.
În ceea ce priveşte cealaltă formă de convingere, raţională
şi sigură de sine, care se iveşte din cunoaştere şi se dezvoltă
chiar în mijlocul tulburării provocate de îndoială, ea nu este
dată decât unui mic număr de oameni.
S-a observat că în secolele de fervoare religioasă oamenii
îşi schimbă uneori credinţa; în timp ce în secolele de
îndoială, fiecare şi-o păstrează cu încăpăţânare pe a sa. La fel
se întâmplă şi în politică în condiţiile libertăţii presei. Toate
teoriile sociale fiind contestate şi combătute pe rând, cei care
s-au oprit la una dintre ele o păstrează, nu pentru că sunt
siguri că e cea bună, ci pentru că nu sunt siguri că există
una mai bună.
În aceste secole nu se moare cu atâta uşurinţă de dragul
unei convingeri. Dar nici nu se schimbă convingerile atât de
uşor şi se întâlnesc deopotrivă şi mai puţini martiri şi mai
puţini apostaţi.
Adăugaţi acestui motiv unul şi mai important: când
convingerile sunt puse la îndoială, oamenii sfârşesc prin a se
simţi legaţi doar de instincte şi de interese materiale, care
sunt mai vizibile, mai uşor de sesizat şi mai inerente naturii
lor, decât convingerile.
E foarte greu de găsit răspuns la întrebarea cine
guvernează mai bine, democraţia sau aristocraţia. Dar este
clar că democraţia îi stânjeneşte pe unii şi că aristocraţia îi
oprimă pe ceilalţi.
Adevărul se impune de la sine şi nu necesită discuţii:
sunteţi bogat, în timp ce eu sunt sărac.

291
Capitolul IV.
DESPRE ASOCIEREA POLITICĂ ÎN STATELE
UNITE

Folosirea cotidiană de către anglo-americani a dreptului de


asociere. – Trei feluri de asociaţii politice. – Cum aplică americanii
sistemul reprezentativ asociaţiilor. – Primejdiile care rezultă pentru
stat. – Marea convenţie din 1831 cu privire la tarif – Caracterul
legislativ al acestei convenţii. – De ce exerciţiul nelimitat al dreptului
de asociere nu este atât de periculos în Statele Unite ca în alte părţi. –
De ce poate fi considerat acolo ca necesar. – Libertatea de asociere la
popoarele democratice.

America este acea ţară din lume unde s-au extras toate
foloasele din dreptul de asociere şi unde acest puternic mijloc
de acţiune se aplică unei mari diversităţi de obiective.
Independent de asocierile permanente create de lege sub
numele de comune, oraşe sau comitate mai există o mulţime
de astfel de asocieri, care-şi datorează apariţia şi dezvoltarea
doar voinţelor individuale.
Locuitorul Statelor Unite ştie din naştere că trebuie să se
sprijine doar pe sine însuşi în lupta împotriva relelor şi
obstacolelor vieţii; el priveşte autoritatea socială cu
suspiciune şi cu nelinişte, şi nu apelează la puterea ei decât
dacă nu poate altfel. Aceasta se poate observa dintru început,
încă din şcoală, unde copiii se supun, chiar în jocurile lor,
regulilor stabilite de ei şi se pedepsesc pentru delicte definite
de ei înşişi. Acelaşi spirit se regăseşte în toate actele vieţii
sociale. Pe drumul public apare o piedică: nu se mai poate
trece, circulaţia e oprită; vecinii constituie imediat un corp
deliberativ; din această adunare improvizată se naşte o
putere executivă, care va repara stricăciunea înainte ca ideea
unei autorităţi pre-existente celor interesaţi să apară în
închipuirea cuiva. Dacă e vorba de plăcere, se vor asocia
pentru a da mai multă splendoare şi ritmicitate sărbătorii. Se
292
mai unesc şi pentru a rezista unor duşmani cu desăvârşire
intelectuali: în comun sunt combătute toate excesele. În
Statele Unite oamenii se asociază în scopul securităţii
publice, al comerţului şi industriei, al plăcerii, al moralei şi al
religiei. Nu există nimic pe care voinţa umană să-l considere
de neatins prin acţiunea liberă a puterii colective a
indivizilor.
Voi avea ocazia mai târziu să vorbesc despre efectele pe
care le produce asocierea în viaţa civilă. Acum mă mărginesc
la lumea politică.
Dreptul de asociere fiind recunoscut, cetăţenii se pot folosi
de el în diverse moduri.
Unei asocieri îi sunt suficiente doar adeziunea publică la
cutare sau cutare doctrină a unui anume număr de indivizi
şi angajamentul pe care aceştia îl contractează să contribuie
într-un anume mod pentru ca acea doctrină să
precumpănească. Astfel, dreptul de asociere se confundă
aproape cu dreptul de exprimare al opiniei, dar asociaţia are
mai multă putere decât presa. Când o opinie este
reprezentată de o asociaţie, ea capătă în mod necesar o formă
mai clară şi mai precisă. Înregistrează partizani şi aceştia
apără deschis o cauză. Ei învaţă să se cunoască reciproc şi
înflăcărarea lor creşte dacă sunt mai mulţi. Asociaţia
reuneşte într-un fascicol efortul divergent al spiritelor şi le
împinge cu putere spre un scop unic, clar indicat de ea.
A doua treaptă în exerciţiul dreptului de asociere este
capacitatea de a se aduna. Când i se permite unei asociaţii
politice să-şi plaseze nuclee de acţiune în câteva puncte
importante ale ţării, activitatea ei se amplifică şi influenţa i se
extinde. Acolo se arată oamenii, se combină mijloacele de
execuţie, se expun opiniile cu acea forţă şi căldură pe care
nu o poate atinge niciodată cuvântul scris.
Şi mai există, în fine, în exerciţiul dreptului de asociere în
materie de politică, o ultimă treaptă: partizanii aceleiaşi
opinii se pot reuni în colegii electorale şi să-şi numească
mandatari, care să-i reprezinte într-o adunare centrală. Este
vorba, la propriu, despre sistemul reprezentativ aplicat unui
293
partid.
Astfel, în primul caz, oamenii care împărtăşesc aceleaşi
opinii stabilesc între ei o legătură pur intelectuală; în cel de
al doilea se reunesc în mici adunări, care nu reprezintă decât
fracţiunile unui partid; în cel de al treilea formează o naţiune
aparte în cadrul naţiunii, un guvern în guvern. Mandatarii
lor, la fel ca mandatarii majorităţii, reprezintă numai ei forţa
colectivă a partizanilor lor; la fel cu cei din urmă, dobândesc
aparenţa unei naţiuni şi toată forţa morală care derivă de
aici. E adevărat că n-au ca aceştia dreptul să facă legea, dar
au puterea s-o atace pe cea care există şi s-o formuleze
dinainte pe cea care trebuie să existe.
Mă gândesc la un popor care nu este perfect obişnuit cu
folosirea libertăţii sau la care fierb pasiuni politice profunde.
Alături de majoritatea care face legile, să plasăm o minoritate
care se ocupă doar de considerente şi se opreşte în faţa
dispozitivului; şi nu mă pot împiedica să consider că ordinea
publică este expusă celor mai mari pericole.
Între a demonstra că o lege este mai bună în sine decât
alta, şi a demonstra că a doua trebuie să o înlocuiască pe
prima, e fără îndoială o mare deosebire. Dar acolo unde
spiritul oamenilor luminaţi vede o mare diferenţă, imaginaţia
mulţimilor n-o mai distinge. De altfel sunt perioade în care
naţiunea se împarte aproape egal între două partide, fiecare
dintre ele pretinzând că ele reprezintă majoritatea. Dacă
alături de puterea care conduce izbuteşte să se impună o
putere a cărei autoritate morală să fie aproape la fel de mare,
putem oare crede că se va mărgini mult timp să discute, fără
să acţioneze?
Se va opri ea oare în faţa consideraţiilor metafizice care
susţin că scopul asociaţiilor este de a dirija opiniile şi nu de a
le silui, de a îndruma legea şi nu de a o face?
Cu cât analizez mai mult principalele efecte ale
independenţei presei, cu atât mă conving mai tare că la
moderni independenţa presei este elementul capital şi, ca să
zic aşa, constitutiv, al libertăţii. Un popor care vrea să
rămână liber are dreptul să ceară ca ea să fie respectată, cu
294
orice preţ. Dar libertatea nelimitată de asociere în materie de
politică nu trebuie confundată pe de-a-ntregul cu libertatea
scrisului. O naţiune o poate limita, fără a înceta să fie
stăpână pe ea însăşi; trebuie câteodată s-o facă pentru a
continua să guverneze.
În America libertatea de asociere în scopuri politice este
nelimitată.
Un exemplu ar face-o mai bine cunoscută, decât tot ce aş
putea adăuga eu în privinţa limitelor.
Nu s-a uitat agitaţia spiritelor care a cuprins America în
legătură cu problema tarifelor sau a libertăţii comerţului.
Tarifele favorizau sau stânjeneau nu doar opiniile, ci şi foarte
puternice interese materiale. Nordul îi atribuie o parte din
prosperitatea sa, Sudul aproape toate necazurile sale. Se
poate spune că tarifele au făcut să se nască singurele pasiuni
politice care au agitat Uniunea.
În 1831, în momentul când disputa se înveninase la
maximum, un obscur cetăţean din Massachusetts a propus,
prin presă, tuturor adversarilor tarifelor să trimită deputaţi la
Philadelphia, pentru a reflecta împreună la mijloacele de a
reda comerţului libertatea. În câteva zile, această propunere
a circulat, prin puterea tiparului, din Maine până în New
Orleans. Adversarii tarifelor au adoptat-o cu entuziasm. S-au
reunit din toate locurile şi au numit deputaţi, iar câţiva
dintre ei erau oameni cunoscuţi şi unii chiar celebri. Carolina
de Sud, care pusese deja mâna pe arme în această cauză, a
trimis şaizeci şi trei de delegaţi din partea ei. La 1 octombrie
1831 s-a constituit la Philadelphia adunarea care conform
obiceiului american luase numele de Conveţie; număra mai
mult de două sute de membri. Discuţiile au fost publice şi
din prima zi au luat un caracter legislativ; s-a discutat
despre întinderea puterilor Congresului, despre teoria
libertăţii comerţului şi, în cele din urmă, despre diversele
reglementări ale tarifului. La capătul a zece zile, adunarea s-
a dizolvat, după ce a redactat un apel către poporul
american. În acest apel se afirma: 1. Congresul n-are dreptul
să stabilească un tarif, iar tariful existent este
295
neconstituţional; 2. Nu este în interesul nici unui popor, şi în
special al poporului american, ca negoţul să nu fie liber.
Trebuie să recunoaştem că libertatea nelimitată de
asociere politică nu a produs în America până acum rezultate
funeste, cum ar putea fi de aşteptat în alte părţi. Acolo,
dreptul de asociere este un import englezesc şi a existat
dintotdeauna în America. Folosirea acestui drept a intrat în
obiceiuri şi moravuri.
În vremurile noastre libertatea de asociere a devenit o
garanţie necesară împotriva tiraniei majorităţii. În Statele
Unite, odată ce un partid a devenit dominant, toată puterea
publică trece în mâinile sale; prietenii săi cei mai apropiaţi
ocupă toate funcţiile şi dispun de toate forţele organizate.
Oamenii cei mai distinşi din partidul advers, neputând
depăşi bariera care-i separă de putere, trebuie să se
stabilească undeva; e necesar ca minoritatea să opună
întreaga sa forţă morală puterii materiale care o oprimă. Se
confundă deci un pericol cu alt pericol şi mai de temut.
Atotputernicia majorităţii mi se pare a fi atât de
periculoasă pentru republicile americane, încât mijlocul
primejdios folosit pentru a o stăvili mi se pare totuşi bun.
Am să exprim aici un gând care va reexpune ce am amintit
în altă parte, în legătură cu libertăţile comunale: nu există
ţară în care asociaţiile să fie mai necesare pentru a împiedica
despotismul partidelor sau arbitrarul prinţului decât aceea în
care starea socială este democratică. La naţiunile
aristocratice corpurile secundare alcătuiesc asociaţiile
naturale, care stăvilesc abuzurile puterii. În ţările în care
asemenea asociaţii nu există deloc, dacă indivizii nu-şi pot
crea imediat şi artificial ceva care să le semene, nu văd
niciun fel de oprelişte pentru orice fel de tiranie şi un mare
popor poate fi oricând oprimat fără niciun fel de inconvenient
de o mână de răzvrătiţi sau de un om.
Reunirea unei mari convenţii politice (deoarece există de
toate felurile), adeseori o măsură necesară, este întotdeauna,
chiar şi în America, un eveniment grav, pe care cei ce îşi
iubesc ţara îl privesc cu îngrijorare.
296
Acest lucru s-a văzut limpede la Convenţia din 1831, unde
toţi oamenii de seamă din adunare au făcut eforturi pentru
moderarea limbajului şi pentru restrângerea obiectivelor.
Este probabil că într-adevăr Convenţia din 1831 a exercitat
prin efectul ei o mare influenţă asupra spiritului
nemulţumiţilor şi i-a pregătit pentru revolta deschisă care a
avut loc în 1832 împotriva legilor comerciale ale Uniunii.
Nu se poate ascunde faptul că libertatea nelimitată de
asociere în materie de politică este, dintre toate libertăţile,
ultima pe care un popor o poate suporta. Dacă nu-l face să
cadă în anarhie, îl apropie în orice caz de ea, ca să spun aşa,
în fiecare clipă. Această libertate, atât de primejdioasă, oferă
totuşi garanţii într-un anumit punct: în ţările în care
asociaţiile sunt libere, societăţile secrete sunt necunoscute.
În America există revoltaţi, dar nu există conspiratori.
Modurile diferite în care este înţeles dreptul de asociere în
Europa şi în Statele Unite şi modul diferit în care este folosit.
După libertatea de a acţiona singur, lucrul cel mai natural
pentru un om este să-şi unească eforturile cu cele ale
semenilor săi şi să acţioneze în comun. Prin natura sa
dreptul de asociere mi se pare la fel de inalienabil ca şi
libertatea individuală. Legiuitorul n-ar putea să-l anuleze
fără a ataca însăşi societatea. Cu toate acestea, dacă există
popoare la care libertatea de a se uni este o binefacere
fecundă în prosperitate, există şi altele care din cauza
exceselor lor o denaturează şi care o transformă dintr-un
element al vieţii într-o cauză de distrugere. Mi s-a părut că o
comparaţie între diferitele căi pe care le urmează asociaţiile
în ţările în care libertatea este implicită şi în cele în care
această libertate se transformă în abuz ar fi utilă atât
guvernelor, cât şi partidelor.
Majoritatea europenilor văd încă în asociaţii o armă de
război care se construieşte în grabă pentru a fi imediat
probată pe câmpul de bătălie.
Desigur, asocierea se face cu scopul de a discuta, dar
proiectul imediat al acţiunii preocupă toate spiritele. O
asociaţie este o armată; se discută pentru a se număra
297
efectivele şi a le însufleţi şi apoi se porneşte contra
duşmanului. În ochii celor care o alcătuiesc, resursele legale
pot părea mijloace, dar ele nu sunt niciodată unicul mijloc
care asigură succesul.
Nu în acest fel este înţeles dreptul de asociere în Statele
Unite. Cetăţenii care formează aici minoritatea se asociază
întâi ca să vadă câţi sunt şi astfel să stabilească puterea
morală a majorităţii; al doilea obiectiv al asociaţiilor este să
intre în competiţie şi să descopere în acest fel argumentele
cele mai potrivite pentru a face impresie asupra majorităţii;
deoarece ei speră mereu să atragă de partea lor şi să dispună
apoi, în numele ei, de putere.
În Statele Unite asociaţiile politice sunt paşnice în
obiective şi legale în mijloace; şi când pretind că nu vor să
izbândească decât prin lege, spun, în general, adevărul.
Diferenţa care se observă asupra acestui punct între noi şi
americani are mai multe cauze.
În Europa există partide care se deosebesc atât de mult de
majoritate, încât nu pot spera că se vor sprijini vreodată pe
ea, iar aceste partide se cred atât de puternice prin ele însele
încât luptă împotriva majorităţii. Când un asemenea partid
formează o asociaţie, el nu vrea să convingă, ci să combată.
În America, oamenii plasaţi foarte departe de majoritate prin
opinia lor nu pot face nimic contra puterii ei: toţi ceilalţi
speră s-o câştige de partea lor.
Exercitarea dreptului de asociere devine deci periculoasă
în funcţie de imposibilitatea în care se află marile partide de
a deveni majoritare, într-o ţară ca Statele Unite, unde opiniile
nu diferă decât prin nuanţe, dreptul de asociere poate fi – ca
să spunem aşa – nelimitat.
Ceea ce ne face să vedem în libertatea de asociere doar
dreptul de a te război cu guvernanţii este numai lipsa
noastră de experienţă în privinţa libertăţii. Prima idee care
apare în concepţia unui partid, ca şi în mintea unui om care
prinde puteri, este ideea violenţei: cea a persuasiunii nu vine
decât mai târziu; ea se naşte din experienţă.
Englezii care sunt divizaţi într-un mod atât de profund
298
abuzează arareori de dreptul de asociere, deoarece îl folosesc
de mai mult timp.
La noi există în plus o dorinţă atât de înflăcărată de luptă,
încât nu e vreo activitate oricât de smintită în care, chiar
tulburând statul, a muri cu arma în mână să nu fie
considerat o glorie.
Dar din toate cauzele care concură în Statele Unite pentru
a modera violenţa asociaţiilor politice, cea mai puternică este
poate votul universal. În ţările în care este acceptat votul
universal, majoritatea nu este niciodată dubioasă, deoarece
niciun partid nu se poate considera cu îndreptăţire
reprezentantul celor care n-au votat. Şi asociaţiile, şi toată
lumea ştiu că ele nu reprezintă majoritatea. Acest lucru
rezultă chiar din existenţa lor: dacă ar reprezenta
majoritatea, ele ar schimba legea şi n-ar cere reformarea ei.
Forţa morală a guvernării pe care asociaţiile o atacă este
astfel foarte sporită, în timp ce a lor este foarte slăbită.
În Europa aproape că nu există asociaţii care să nu
pretindă sau să nu creadă că reprezintă voinţa majorităţii.
Această pretenţie sau această convingere le sporeşte imens
forţa şi le serveşte într-un mod remarcabil la legitimarea
actelor lor. Ce este mai scuzabil decât violenţa pentru
triumful cauzei oprimate a dreptăţii?
Astfel, în imensa complicaţie a legilor omeneşti se întâmplă
câteodată ca libertatea extremă să corecteze abuzurile
libertăţii şi ca extrema democraţie să prevină pericolele
democraţiei.
În Europa, asociaţiile se consideră, într-un fel, consiliul
legislativ şi executiv al naţiunii, deoarece ea însăşi nu-şi
poate face auzită vocea; pornind de la această idee, ele
acţionează şi ordonă. În America, unde ele reprezintă în ochii
tuturor doar o minoritate a naţiunii, ele discută şi fac petiţii.
Mijloacele de care se folosesc asociaţiile în Europa sunt
adecvate scopului propus.
Scopul principal al acestor asociaţii fiind acela de a acţiona
şi nu de a discuta, de a combate şi nu de a convinge, ele sunt
în mod firesc obligate să se organizeze altfel decât civilii şi să
299
introducă în sânul lor obiceiurile şi maximele militare; astfel,
le vedem cum îşi centralizează, atât cât pot, direcţia forţelor
şi depun puterea tuturor în mâinile unui mic număr de
oameni.
Membrii acestor asociaţii răspund la un cuvânt de ordine,
ca soldaţii pe front; ei predică dogma ascultării pasive sau
mai degrabă, unindu-se, au sacrificat integral şi în acelaşi
timp judecata şi liberul lor arbitru; astfel, în sânul acestor
asociaţii domneşte adeseori o tiranie mai insuportabilă decât
cea care se exercită în societate în numele guvernului pe care
ele îl atacă.
Astfel le e slăbită mult forţa morală. Ele îşi pierd caracterul
sacru, legat de obicei de lupta celor oprimaţi împotriva
opresorilor. Cum poate pretinde că vrea să fie liber cel care
consimte să se supună slugarnic în anumite cazuri unora
dintre semenii săi, ce le pune la dispoziţie voinţa sa şi le
supune chiar şi gândirea.
Americanii au constituit şi o conducere în sânul
asociaţiilor; dar ea este, dacă mă pot exprima aşa, un guvern
civil. Independenţa individului îşi are acolo rolul ei: la fel ca
în societate, oamenii păşesc în acelaşi timp spre acelaşi scop;
dar nimeni nu e obligat să meargă pe aceeaşi cale. Nu este
sacrificată nici voinţa, nici raţiunea; dar raţiunea şi voinţa
sunt folosite pentru a face să izbutească o întreprindere
comună.

300
Capitolul V.
CUM ESTE CONDUSĂ AMERICA ÎN MOD
DEMOCRATIC

Ştiu că acum păşesc pe un teren fierbinte. Fiecare cuvânt


din acest capitol va ofensa în câteva locuri diferitele partide
care îşi împart ţara. Dar o să spun ce am de spus.
În Europa, distingem cu dificultate adevăratul caracter şi
impulsurile perene ale democraţiei, pentru că în Europa se
înfruntă două principii adverse şi nu se poate şti cu precizie
ce trebuie atribuit principiilor înseşi şi ce pasiunilor cărora
lupta le dă naştere.
În America lucrurile nu sunt la fel. Acolo poporul domină
fără piedici; nu există pericole de temut şi nici jigniri de
răzbunat.
În America democraţia este deci lăsată în seama propriilor
ei porniri. Mersul ei firesc şi toate mişcările ei sunt libere.
Acolo trebuie ea analizată. Şi pentru cine ar fi acest studiu
interesant şi profitabil, dacă nu pentru noi, cei atraşi mereu
de o năvalnică mişcare, care ne poate purta ca pe nişte orbi,
fie spre despotism, fie spre republică, dar în orice caz spre o
stare socială democratică?

DESPRE VOTUL UNIVERSAL

Am spus mai înainte că toate statele Uniunii au acceptat


votul universal. El poate fi regăsit la categorii de populaţie
aflate pe diverse trepte ale scării sociale. Am avut ocazia să-i
văd efectele în locuri diferite şi pentru neamuri omeneşti a
căror limbă, religie şi moravuri le fac aproape străine unele
de altele; în Louisiana ca şi în Noua Anglie, în Georgia ca şi
în Canada. Am remarcat că în America votul universal e
301
departe de a produce tot binele şi tot răul pe care-l provoacă
în Europa şi că efectele sale sunt în general altele decât cele
care se presupun.

OPŢIUNILE POPORULUI ŞI INSTINCTELE DEMOCRAŢIEI


AMERICANE EXPRIMATE ÎN ACESTE OPŢIUNI

În Statele Unite oamenii cei mai remarcabili sunt rareori chemaţi la


conducerea treburilor publice. Cauzele acestui fenomen. – Invidia
care animă clasele inferioare din Franţa contra celor superioare nu
este un sentiment francez, ci democratic. – De ce în America oamenii
de seamă se îndepărtează din proprie iniţiativă de cariera politică.

Mulţi oameni din Europa cred fără să o spună sau o spun


fără să o creadă că unul din marile avantaje ale votului
universal este că el cheamă la conducere oameni demni de
încrederea publică. Poporul ca atare nu poate guverna – se
spune – dar el doreşte întotdeauna cu sinceritate binele
statului şi instinctul îi arată pe cei care sunt însufleţiţi de
aceeaşi dorinţă şi care sunt capabili să ţină frâiele puterii.
În ce mă priveşte, trebuie să spun că ceea ce am văzut în
America nu mă îndreptăţeşte să cred că ar fi aşa. Am fost de
la început surprins descoperind în Statele Unite cât de
răspândite sunt meritele printre cei guvernaţi şi cât sunt ele
de rare printre cei care guvernează. Este un fapt dovedit
permanent în zilele noastre că în Statele Unite oamenii cei
mai remarcabili sunt rareori chemaţi să îndeplinească o
funcţie publică şi suntem obligaţi să recunoaştem că s-a
întâmplat aşa pe măsură ce democraţia a depăşit toate
vechile ei limite. Este evident că rasa oamenilor de stat
americani s-a diminuat în ultima jumătate de secol.
Putem arăta câteva cauze ale acestui fenomen.
Orice s-ar face, e imposibil să ridici nivelul de cunoştinţe al
poporului pentru o anume limită. Oricât s-ar uşura accesul
la cunoştinţele omeneşti, oricât s-ar îmbunătăţi metodele de
învăţământ şi oricât ar fi ştiinţa la îndemâna tuturor,
oamenii nu vor putea să înveţe şi să-şi dezvolte cunoştinţele
302
fără a-şi consacra un timp anume acestei îndeletniciri.
Limita necesară a progreselor intelectuale este determinată
de înlesnirea pe care o au oamenii de a trăi fără să
muncească. Această limită este plasată mai departe în unele
ţări, mai aproape în altele; dar pentru ca ea să nu existe ar
trebui ca poporul să nu mai aibă deloc grija zilei de mâine,
adică să nu mai fie popor. Este deci la fel de dificil să-ţi
imaginezi o societate în care toţi oamenii sunt foarte
luminaţi, ca şi un stat în care toţi cetăţenii ar fi bogaţi;
acestea sunt două dificultăţi corelative. Admit cu dragă inimă
că masa cetăţenilor doreşte binele ţării, merg mai departe şi
spun că mi se pare că, în general, clasele inferioare amestecă
în această dorinţă mai puţin combinaţii de interes personal
decât clasele superioare; dar ceea ce le lipseşte întotdeauna,
mai mult sau mai puţin, este arta de a aprecia mijloacele,
dorind în continuare cu sinceritate să-şi atingă scopul. Ce
studiu lung, câte noţiuni diverse sunt necesare pentru a avea
o idee exactă despre caracterul unui singur om! Cele mai
mari genii dau greş şi gloata va reuşi! Poporul nu găseşte
niciodată timpul şi mijloacele pentru a se dedica acestei
treburi. El judecă întotdeauna în grabă şi se ataşează de
obiectele cele mai frapante. Aşa se explică faptul că escroci
de toate felurile ştiu atât de bine secretul de a fi pe placul
tuturor, în timp ce, cel mai des, adevăraţii prieteni eşuează.
De fapt, democraţiei nu-i lipseşte întotdeauna capacitatea
de a alege oameni merituoşi, ci dorinţa şi pofta.
Nu trebuie să ascundem faptul că instituţiile democratice
dezvoltă într-un grad foarte înalt sentimentul invidiei în
inima omului. Nu atât pentru că aceste instituţii oferă
fiecăruia mijloacele de a fi egal cu ceilalţi, ci pentru că aceste
mijloace sunt întotdeauna insuficiente celor care le folosesc.
Instituţiile democratice trezesc şi flatează pasiunea egalităţii
fără a o putea satisface în totalitate. Această egalitate
completă scapă mereu din mâinile poporului; tocmai în
momentul când el crede că a pus mâna pe ea se
îndepărtează, cum zice Pascal, într-o goană eternă; poporul
se înfierbântă în căutarea acestui bun cu atât mai preţios cu
303
cât este destul de apropiat pentru a fi cunoscut şi destul de
îndepărtat pentru a nu fi savurat. Şansa de a izbuti îl
încântă, incertitudinea succesului îl irită; se agită, renunţă,
se înăcreşte. Tot ceea ce îl depăşeşte într-o anume privinţă i
se pare un obstacol în calea dorinţelor lui şi contemplarea
oricărei superiorităţi legitime îl oboseşte.
Mulţi oameni îşi închipuie că acest instinct secret, care
face ca la noi clasele inferioare să îndepărteze cât pot de tare
clasele superioare de la conducerea treburilor, nu poate fi
descoperit decât în Franţa; e o eroare: instinctul despre care
vorbesc nu e francez, e democratic; împrejurările politice i-au
putut da o trăsătură specială, amară, dar nu ele i-au dat
naştere.
În Statele Unite poporul nu urăşte clasele superioare ale
societăţii; dar are puţină bunăvoinţă pentru ele şi are grijă să
le ţină în afara puterii; nu se teme de marile talente, dar nu
prea le apreciază. În general, se observă că tot ceea ce se
ridică fără sprijinul său îi obţine cu greu favorurile.
În timp ce instinctele naturale ale democraţiei fac ca
poporul să-i înlăture pe oamenii deosebiţi de la putere, un
instinct nu mai puţin puternic îi îndeamnă pe aceştia din
urmă să se îndepărteze de cariera politică, unde le este mai
greu să rămână total ei înşişi şi să păşească înainte fără să
se înjosească. Această idee este foarte naiv exprimată de
cancelarul Kent. Celebrul autor despre care vorbesc, după ce
laudă mult acea parte a constituţiei care acordă puterii
executive numirea judecătorilor, adaugă: „E probabil că, într-
adevăr, oamenii cei mai potriviţi pentru ocuparea acestor
locuri să aibă un comportament prea rezervat şi principii
prea severe pentru a putea întruni majoritatea sufragiilor
într-o alegere care s-ar întemeia pe votul universal” (Kent’s
Commentaries, vol. 1, p. 272). Iată ce se tipărea fără reţinere
în America, în anul 1830.
Mi s-a dovedit că cei care considerau votul universal o
garanţie a alegerii bune îşi făceau iluzii totale. Votul
universal are alte avantaje, dar nu pe acesta.

304
CAUZELE CARE POT CORECTA ÎN PARTE ACESTE
INSTINCTE ALE DEMOCRAŢIEI

Efectele contradictorii pe care le produc marile pericole asupra


oamenilor şi asupra popoarelor. – De ce în urmă cu cincizeci de ani
America a avut atâţia oameni remarcabili în fruntea treburilor sale. –
Influenţa exercitată de cunoaştere asupra opţiunilor poporului. –
Exemplul Noii-Anglii. – Statele din Sud-Vest. – Cum influenţează
anumite legi opţiunile poporului. – Alegeri în două trepte. – Efectele
lor în compoziţia Senatului.

Când statul este ameninţat de mari pericole se vede


adeseori cum, din fericire, poporul alege pe cetăţenii cei mai
apţi să-l salveze.
S-a observat că un om în mare pericol se menţine arar la
nivelul său obişnuit; sau se ridică deasupra lui, sau cade.
Aşa se întâmplă şi cu popoarele. Pericolele extreme în loc să
ridice o naţiune, izbutesc uneori să o răpună; ele aţâţă
pasiuni necontrolate şi tulbură inteligenţa fără a o lumina.
Evreii se mai tăiau între ei în mijlocul ruinelor fumegânde ale
Templului. Dar, de obicei, la naţiuni ca şi la oameni, virtuţile
extraordinare se nasc chiar din iminenţa pericolelor. Marile
caractere ies în evidenţă la fel ca acele monumente care,
ascunse în întunericul nopţii, se desenează cu claritate la
flacăra unui incendiu. Geniul nu mai ezită să se arate de la
sine, iar poporul, lovit de pericole, uită pentru o vreme de
patima invidiei. Nu e neobişnuit atunci să vezi ieşind din
urna electorală nume celebre. Am spus mai înainte că în
zilele noastre, în America, oamenii de stat par mult inferiori
celor care erau la cârma treburilor acum cincizeci de ani. Nu
doar din cauza legilor, ci şi a împrejurărilor. Când America
lupta pentru cea mai justă dintre cauze, aceea a unui popor
care vrea să scape de jugul altui popor; când trebuia ca o
naţiune nouă să intre în lume, toate sufletele se ridicau la
înălţimea scopurilor pentru care se străduiau. În această
agitaţie generală, oamenii superiori veneau în întâmpinarea
poporului şi poporul, îmbrăţişându-i, îi plasa în fruntea lui.

305
Dar asemenea evenimente sunt rare; trebuie luat în
considerare mersul obişnuit al lucrurilor.
Dacă evenimente trecătoare izbutesc uneori să combată
pasiunile democraţiei, cunoştinţele şi în special moravurile
exercită asupra predispoziţiilor ei o influenţă nu mai puţin
puternică, dar mai durabilă. În Statele Unite se observă bine
acest lucru.
În Noua Anglie unde educaţia şi libertatea sunt fiicele
moralei şi ale religiei; unde societatea e deja veche şi de
multă vreme aşezată şi a putut să-şi formeze regulile şi
obiceiurile, în timp ce poporul, debarasat în acelaşi timp de
ascendentele create printre oameni de bogăţie şi de naştere,
s-a obişnuit să respecte superioritatea intelectuală şi morală
şi să li se supună fără neplăcere: în Noua Anglie democraţia
face opţiuni mai bune decât în oricare altă parte.
Dimpotrivă, pe măsură ce coborâm spre Sud, în statele în
care legătura socială e mai puţin veche şi mai puţin
puternică, unde învăţătura este mai puţin răspândită şi unde
principiile moralei, religiei şi libertăţii s-au combinat într-un
mod nu prea fericit se observă că talentele şi virtuţile devin
din ce în ce mai rare printre guvernanţi.
Iar când pătrundem în fine în noile state din Sud-Vest
unde corpul social, format de curând, nu reprezintă decât o
adunătură de aventurieri sau de speculanţi, constatăm cu
uimire în ce mâini a încăput puterea publică şi apare
întrebarea prin ce forţă independentă de legislativ şi de
oameni statul s-ar putea dezvolta şi societatea ar putea
prospera şi acolo.
Există unele legi de natură democratică şi care reuşesc
totuşi să corecteze parţial aceste instincte periculoase ale
democraţiei.
Când intri în sala Reprezentanţilor de la Washington te
izbeşte aspectul vulgar al acestei mari adunări. Ochiul caută
adesea în van în sânul ei un om celebru. Aproape toţi
membrii ei sunt personaje obscure, ale căror nume nu
furnizează nicio imagine creierului. Sunt, în cea mai mare
parte, avocaţi de târg, negustori sau chiar oameni care
306
aparţin claselor de jos. Într-o ţară în care învăţământul este
aproape universal răspândit, se spune că nu întotdeauna
reprezentanţii poporului ştiu să scrie corect.
La doi paşi se găseşte sala Senatului, în a cărei incintă
strâmtă se află o mare parte a celebrităţilor din America.
Cum zăreşti un om, imediat îţi aduci aminte de o ilustraţie
recentă. Sunt avocaţi elocvenţi, generali distinşi, magistraţi
abili sau oameni de stat cunoscuţi. Toate cuvintele care
răzbat din această ilustră adunare ar face onoarea oricăror
mari dezbateri parlamentare din Europa.
De unde vine acest bizar contrast? De ce elita naţiunii e de
găsit în această sală, mai curând decât în Camera
Reprezentanţilor? De ce prima adunare reuneşte atâtea
elemente vulgare, în vreme ce a doua pare că are monopolul
talentelor şi al cunoaşterii?
Totuşi şi una şi cealaltă sunt emanaţii ale poporului, şi
una şi alta sunt produsul sufragiului universal, şi până
acum, în America, nu s-a ridicat nicio voce care să susţină că
Senatul este adversarul intereselor populare. De unde apare
atunci această enormă diferenţă? Nu găsesc decât un singur
fapt care să o explice: Camera Reprezentanţilor este produsul
unor alegeri directe; Senatul este ales în două trepte. Toţi
cetăţenii numesc legislativul fiecărui stat, iar constituţia
federală transformă la rândul ei toate aceste legislative în
corpuri electorale de unde se aleg membrii Senatului.
Senatorii exprimă deci, deşi indirect, rezultatul votului
universal; deoarece legislativul care îi denumeşte pe senatori
nu este un corp aristocratic sau privilegiat, care îşi extrage
dreptul electoral din sine însuşi, el depinde în mod esenţial
de totalitatea cetăţenilor; el este, în general, ales de ei în
fiecare an şi ei îşi pot realiza întotdeauna opţiunile alegând
membrii noi. Dar e suficient ca voinţa populară să treacă
prin această adunare selectă pentru a se rafina într-un fel şi
pentru a ieşi de-acolo în forme mai nobile şi mai frumoase.
Oamenii aleşi astfel reprezintă întotdeauna cu exactitate
majoritatea care guvernează a naţiunii; dar ei nu reprezintă
decât gândurile înalte care au trecere în sânul ei, instinctele
307
generoase care o însufleţesc şi nu patimile mici care o agită
adesea şi viciile care o dezonorează.
E uşor de întrevăzut în viitor momentul în care republicile
americane vor fi obligate să generalizeze sistemul electoral în
două trepte, sub ameninţarea de a se rătăci mizerabil în
arcanele democraţiei.
Mărturisesc fără ezitare: consider că singurul mijloc de a
pune libertatea politică la dispoziţia tuturor claselor din
popor este adoptarea celor două trepte electorale. Cei care
speră să facă din acest mijloc o armă exclusivă a unui partid,
ca şi acei care se tem de el, fac aceeaşi greşeală.

INFLUENŢA PE CARE A EXERCITAT-O DEMOCRAŢIA


AMERICANĂ ASUPRA LEGILOR ELECTORALE

Lungile intervale dintre alegeri expun statul unor mari crize. –


Frecvenţa lor întreţine o agitaţie febrilă. – Americanii au ales cel de-al
doilea rău. – Versatilitatea legii. – Opiniile lui Hamilton, Madison şi
Jefferson asupra acestui subiect.

Când alegerile se fac la intervale lungi de timp, statul


traversează de fiecare dată riscul unei zguduiri.
Partidele fac eforturi uriaşe pentru a nu lăsa să le scape o
şansă care trece atât de rar pe lângă ele; şi răul fiind aproape
fără leac, te poţi aştepta la orice din partea ambiţiei lor
vecină cu disperarea. Dacă, dimpotrivă, lupta legală va
reîncepe în curând, cei învinşi au răbdare.
Când alegerile se succed cu rapiditate, frecvenţa lor
întreţine în societate o mişcare febrilă şi menţine în treburile
publice o stare de nesiguranţă continuă.
Astfel, pe de o parte, statul riscă să se găsească într-o
stare de nelinişte şi, pe de altă parte, apare riscul revoluţiei;
primul sistem vatămă calitatea guvernării, al doilea îi
ameninţă existenţa.
Americanii au preferat să se expună primei primejdii, decât
celei de a doua. S-au orientat astfel mai mult din instinct,
decât din raţiune, democraţia stimulând gustul pentru
308
diversitate până la patimă. Rezultă de aici o deosebită supleţe
legislativă.
Mulţi americani consideră că instabilitatea legilor lor este o
consecinţă necesară a unui sistem ale cărui efecte generale
sunt utile. Dar nu cred să existe om în Statele Unite care să
pretindă că această instabilitate nu există şi să nu o
considere un mare rău.
Hamilton, după ce a demonstrat utilitatea unei puteri care
să poată împiedica sau măcar întârzia promulgarea legilor
proaste, adaugă: „Mi se va răspunde probabil că puterea de a
evita legile proaste implică şi puterea de a le evita pe cele
bune. Această obiecţie nu-i va satisface pe cei care, ca şi noi,
au avut posibilitatea să examineze toate relele care decurg
pentru noi din inconstanţa şi flexibilitatea legii. Instabilitatea
legislativă nu este cel mai mare păcat care poate fi semnalat
în instituţiile noastre. „Form the greatest blemish in the
character and genius of our government” (Federalist, nr. 73).
„Uşurinţa cu care pot fi schimbate legile, spune Madison,
şi excesul la care se pretează puterea legislativă mi se par
bolile cele mai periculoase la care este expusă guvernarea
noastră.” (Federalist, nr. 73)
însuşi Jefferson, cel mai mare democrat apărut până acum
din sânul democraţiei americane, a semnalat aceleaşi
pericole:
„Instabilitatea legilor noastre este într-adevăr un
inconvenient foarte grav, spune el. Cred că l-am putea
preîntâmpina prin hotărârea de a stabili un interval de un an
între prezentarea legii şi votul definitiv. Legea va fi apoi
discutată şi votată, fără a mai putea schimba un cuvânt, şi
dacă împrejurările vor cere o decizie mai pronunţată,
propunerea nu va putea fi adoptată cu o majoritate simplă, ci
cu o majoritate de două treimi a ambelor camere.” 164

FUNCŢIONARII PUBLICI SUB AUTORITATEA


DEMOCRAŢIEI AMERICANE
164
Lettre à Madison, 20 décembre 1787, traducere de M. Conseil.
309
Simplitatea funcţionarilor americani. – Absenţa uniformei. – Toţi
funcţionarii sunt plătiţi. – Consecinţele politice ale acestui fapt. – În
America nu există cariere publice. – Ce rezultă de aici.

În Statele Unite, funcţionarii publici se pierd în mulţimea


cetăţenilor; ei n-au nici palate, nici pază, nici uniformă dar
toţi sunt plătiţi. Această simplicitate a guvernanţilor nu ţine
doar de o caracteristică a spiritului american, ci de principiile
fundamentale ale societăţii.
Pentru democraţie, guvernarea nu este un bine, ci un rău
necesar. Funcţionarilor trebuie să li se atribuie o anume
putere, deoarece fără această putere la ce ar mai servi ei?
Dar aparenţele exterioare ale puterii nu sunt deloc
indispensabile desfăşurării treburilor; ele jignesc inutil
privirile oamenilor.
Înşişi funcţionarii îşi dau perfect de bine seama că n-au
obţinut dreptul de a se plasa deasupra celorlalţi prin puterea
lor decât cu condiţia de a coborî prin comportare la nivelul
tuturor.
N-aş putea să imaginez nimic mai uniform în modul de a
acţiona, mai accesibil tuturor, mai atent la solicitări, şi mai
civilizat în răspunsuri decât un funcţionar public în Statele
Unite.
Îmi place acest mod firesc de a guverna în democraţie; în
această forţă interioară care e legată mai mult de funcţie
decât de funcţionar, mai mult de om decât de semnele
exterioare ale puterii, găsesc o anume calitate virilă, pe care o
admir.
În ceea ce priveşte influenţa pe care o pot exercita
uniformele, cred că li se exagerează mult importanţa într-un
secol ca al nostru. N-am observat că în America funcţionarul
în exerciţiul funcţiei ar fi privit cu mai puţină consideraţie
sau respect din pricină că este redus la propriile sale merite.
Pe de altă parte, mă îndoiesc foarte tare că anumite
veşminte îi vor îndemna pe oamenii publici să se respecte pe
ei înşişi, dacă ei nu au în mod natural această predispoziţie;
deoarece nu-mi vine să cred că au mai multă consideraţie
310
pentru îmbrăcămintea lor decât pentru persoana lor.
Când văd printre noi unii magistraţi bruscându-i pe
împricinaţi sau spunându-le glume, ridicând din umeri la
argumentele acuzării şi zâmbind cu complezenţă când se
enumeră capetele de acuzare, aş vrea să se încerce să li se ia
roba, să vedem dacă îmbrăcaţi ca simpli cetăţeni nu vor
reveni la demnitatea firească speciei omeneşti.
Niciunul din funcţionarii publici din Statele Unite n-are
uniformă, dar toţi primesc salariu.
Acest lucru decurge din principiile democratice, mai firesc
decât cele expuse anterior. O democraţie poate să-i
înconjoare cu fast pe funcţionarii săi şi să-i acopere cu
mătase şi aur, fără să atace direct principiul existenţei sale.
Asemenea privilegii sunt trecătoare; ele aparţin funcţiei, nu
omului. Dar a institui funcţiuni gratuite înseamnă a crea o
clasă de funcţionari bogaţi şi independenţi, a crea nucleul
unei aristocraţii. Dacă poporul păstrează încă dreptul de a
alege, exercitarea acestui drept are limite necesare.
Când o republică democratică transformă funcţiile
retribuite în unele gratuite, cred că se poate conchide că ea
se îndreaptă spre monarhie. Şi când o monarhie începe să
plătească leafă pentru funcţiile gratuite, este un semn sigur
că avansează, fie către o stare despotică, fie către o stare
republicană.
Cred că înlocuirea funcţiilor gratuite cu cele retribuite este
prin ea însăşi o adevărată revoluţie.
Consider că unul din semnele cele mai vizibile ale puterii
absolute a democraţiei în America este absenţa completă a
slujbelor gratuite. Serviciile aduse publicului, oricare ar fi ele,
se plătesc; astfel fiecare om are nu numai dreptul, ci şi
posibilitatea de a şi le oferi.
Dacă toţi cetăţenii pot obţine slujbe în statele democratice,
nu toţi sunt tentaţi să tragă sforile pentru a le obţine. Nu
condiţiile candidaturii, ci numărul şi capacitatea candidaţilor
limitează acolo opţiunea alegătorilor.
La popoarele la care principiul alegerilor este universal nu
există, la drept vorbind, carieră publică. Oamenii ajung într-o
311
funcţie oarecum la întâmplare şi nu au niciun fel de
certitudine că se vor menţine. Acesta este adevărul, mai ales
când alegerile sunt anuale. De aici rezultă că în vremuri
normale funcţiile publice oferă puţine ispite ambiţiilor. În
Statele Unite, oamenii cu ambiţii moderate se angajează în
labirintul politicii. Marile talente şi marile pasiuni se feresc în
general să folosească puterea pentru a dobândi bogăţia; şi se
întâmplă ades că se însărcinează să dirijeze destinul statului
cei care se simt prea puţin apţi să-şi conducă propriile
treburi.
Acestor motive ca şi opţiunilor greşite ale democraţiei
trebuie să le atribuim marele număr de oameni neciopliţi,
care ocupă funcţiile publice. Dacă în Statele Unite oamenii
superiori ar solicita cu ardoare sufragiile, nu ştiu dacă
poporul i-ar alege; dar e sigur că aceştia nu le vânează.

DESPRE ARBITRARUL MAGISTRAŢILOR165 SUB IMPERIUL


DEMOCRAŢIEI AMERICANE

De ce arbitrarul funcţionarilor este mai mare în monarhiile


absolute şi în republicile democratice decât în monarhiile temperate. –
Arbitrarul funcţionarilor în Noua Anglie.

Există două feluri de guvernare în care arbitrarul intervine


în acţiunea funcţionarilor; aşa se întâmplă în guvernarea
absolută a unuia singur şi în guvernarea democratică.
Acelaşi efect provine din cauze aproape asemănătoare, în
statele despotice, viaţa nici unui om nu e sigură, nici cea a
funcţionarilor publici, nici cea a particularilor. Ţinând
permanent în mâinile sale viaţa, averea şi uneori onoarea
oamenilor care îl servesc, suveranul consideră că n-are a se
teme de ei şi le lasă o mare libertate de acţiune, deoarece se
simte în siguranţă şi consideră că nu o vor folosi împotriva
165
Dau cuvântului magistrat accepţia sa cea mai răspândită, îl aplic
tuturor celor care sunt însărcinaţi cu executarea legii. (In traducere am
folosit pentru magistrat sensul de funcţionar public acolo unde o
impunea contextul.).
312
lui.
În statele despotice, suveranul iubeşte în asemenea
măsură puterea, încât se teme să nu fie stânjenite propriile
sale reguli; şi îi place să îi vadă pe slujbaşii săi oarecum la
voia întâmplării, pentru a fi sigur că nu va întâlni la ei
niciodată o tendinţă contrară dorinţelor sale.
În democraţie, majoritatea poate să ia în fiecare an puterea
din mâinile celor care le-a încredinţat-o, şi nu se teme că
aceasta va fi folosită abuziv împotriva ei. Ştiind că-şi poate
face oricând cunoscută voinţa celor care o guvernează, ea
preferă să-i lase să se descurce singuri, decât să-i
înlănţuiască printr-o regulă invariabilă, care, îngrădind
puterea, îi va îngrădi şi pe cei guvernaţi.
Privind mai îndeaproape, descoperim chiar că în imperiul
democraţiei arbitrarul funcţionarilor este şi mai mare decât
în statele despotice.
În aceste state suveranul poate pedepsi la un moment dat
toate delictele pe care le descoperă; dar nu poate pretinde că
a descoperit toate delictele care ar trebui sancţionate.
Dimpotrivă, în democraţie suveranul este peste tot şi în
acelaşi timp atotputernic: astfel, se poate observa că
funcţionarii americani sunt mult mai liberi în cercul lor de
acţiune pe care legea îl trasează, decât oricare funcţionar
european. Deseori li se arată doar scopul spre care trebuie să
tindă, lăsându-le libertatea de a-şi alege mijloacele.
De exemplu în Noua Anglie i se lasă selectman-ului din
fiecare comună grija de a alcătui lista juriului. Singura
regulă care i se impune e următoarea: el trebuie să aleagă
juraţii dintre cetăţenii care au drepturi electorale şi o bună
reputaţie166.
În Franţa, noi am considera că viaţa şi libertatea oamenilor
ar fi în pericol dacă am încredinţa unui funcţionar, oricare ar
fi, exerciţiul unui drept atât de redutabil.
În Noua Anglie aceiaşi magistraţi pot să afişeze în cârciumi
numele beţivanilor şi să-i împiedice pe locuitori să le dea de
166
Vezi legea din 27 februarie 1813, Laws of Massachusetts, vol. II, p.
331. Trebuie spus că, după aceea, juraţii sunt traşi la sorţi, după liste.
313
băut, sub ameninţarea amenzii167.
O asemenea putere cenzorială ar revolta poporul în cea
mai absolută dintre monarhii; aici toţi i se supun fără
obiecţii.
Nicăieri legea n-a cedat un teren mai mare arbitrarului
decât în republicile democratice, pentru că arbitrarul nu-i de
temut acolo deloc. Se poate chiar afirma că funcţionarul
devine mai liber pe măsură ce drepturile electorale pătrund
mai jos şi durata magistraturii este mai limitată.
De aici vine greutatea de a transforma o republică
democratică într-o monarhie. Încetând să fie electiv,
funcţionarul îşi păstrează de obicei drepturile şi conservă
obiceiurile funcţionarului ales. Se ajunge atunci la
despotism.
Numai în monarhiile temperate legea delimitează în acelaşi
timp sfera de acţiune a funcţionarilor publici şi îşi ia şi
sarcina de a le îndruma cu grijă fiecare pas. E uşor de spus
de ce se întâmplă aşa.
În monarhiile moderate, puterea este împărţită între prinţ
şi popor. Şi unul şi celălalt au interesul ca poziţia
funcţionarului să rămână stabilă.
Prinţul nu doreşte să lase soarta funcţionarului în mâinile
poporului de teamă ca acesta să nu-i trădeze autoritatea; la
rândul lui, poporul se teme ca funcţionarii situaţi într-o
dependenţă absolută faţă de prinţ să nu-i limiteze libertatea.
Deci într-un fel nu sunt lăsaţi să depindă de nimeni.
Motivul care determină atât pe prinţ, cât şi pe popor de a-i
lăsa funcţionarului independenţa îi determină şi să caute
garanţii împotriva abuzului pe care acesta îl poate face cu
independenţa sa, pentru ca el să nu se întoarcă împotriva
autorităţii unuia sau a libertăţii celuilalt. Deci, amândouă
167
Legea din 28 februarie 1787. Vezi Laws of Massachusetts, vol. I, p.
302. Iată textul: „Selectmen-ii din toate comunele vor afişa în prăvăliile
cârciumilor, ale hangiilor şi ale birturilor lista persoanelor cu reputaţie de
beţivi şi de jucători, care au obiceiul să-şi piardă timpul şi averea în
aceste stabilimente; iar dacă stăpânul unei prăvălii, după acest
avertisment, va mai permite ziselor persoane să bea şi să joace în localul
său, sau le va vinde băuturi spirtoase, va fi condamnat la amendă.”.
314
părţile cad de acord asupra necesităţii de a stabili în
prealabil o linie de conduită a funcţionarului public şi găsesc
că este în interesul lor să-i impună reguli de la care să-i fie
imposibil să se abată.

INSTABILITATEA ADMINISTRATIVĂ ÎN STATELE UNITE

În America, acţiunea societăţii lasă adeseori mai puţine


urme decât întâmplările dintr-o familie. – Ziarele, singurele
monumente istorice. – Cum dăunează extrema instabilitate
administrativă artei guvernării.

Deoarece oamenii nu sunt decât în trecere, pentru o clipă,


la putere, pentru a se pierde apoi într-o mulţime care-şi
schimbă înfăţişarea în fiecare zi, rezultă că acţiunea societăţii
lasă mai puţine urme în America, decât activitatea unei
familii. Oarecum administraţia publică este orală şi
tradiţională. Nu se scrie nimic sau ceea ce se scrie este
împrăştiat de cea mai slabă adiere, ca frunzele Sibilei, şi
dispare fără urmă.
Singurele monumente istorice din Statele Unite sunt
ziarele. Dacă lipseşte un număr, pare că înlănţuirea timpului
s-a rupt: prezentul nu se mai leagă de trecut. Nu mă îndoiesc
că peste cincizeci de ani va fi mai dificil să reuneşti
documentele autentice despre detaliile existenţei sociale a
americanilor de astăzi decât despre administraţia franceză
din Evul Mediu: şi dacă o invazie de barbari ar lua prin
surprindere Statele Unite ar fi nevoie să recurgem la istoria
altor naţiuni pentru a afla ceva despre poporul care a locuit
acolo.
Instabilitatea administrativă a început să pătrundă în
obiceiuri; aş putea chiar să spun că, astăzi, aproape fiecare i-
a prins gustul. Nimeni nu se interesează de ce s-a făcut
înaintea lui. Nu se adoptă nicio metodă; nu se alcătuieşte
nicio colecţie; nu se adună documente, chiar atunci când e
uşor de făcut. Când din întâmplare ele există, nu sunt

315
păstrate. Am printre hârtiile mele acte originale care mi-au
fost date de administraţiile publice ca răspuns la unele dintre
întrebările mele. În America, societatea pare că trăieşte de pe
o zi pe alta, ca o armată în campanie. Şi totuşi arta de a
administra este fără îndoială o ştiinţă; iar pentru a progresa,
toate ştiinţele trebuie să lege descoperirile diverselor
generaţii, pe măsură ce ele se succed. În scurtul timp al unei
vieţi, un om observă un fapt, altul concepe o idee; unul
inventează o unealtă, celălalt găseşte o formulă; omenirea
culege în trecere fructe diferite ale experienţei individuale şi
alcătuieşte ştiinţele. E foarte greu ca administratorii
americani să înveţe ceva unii de la alţii. Pentru a conduce
societatea ei folosesc cunoştinţele indivizilor pe care le găsesc
răspândite în ea şi nu cunoaşterea pe care ar trebui s-o aibă.
Democraţia dusă la limitele ei extreme dăunează deci
progresului în arta guvernării. În această privinţă, ea este
mai potrivită unui popor a cărui educaţie administrativă este
gata făcută, decât unui popor începător în experienţa
treburilor publice.
De altfel, aceasta nu se referă doar la ştiinţa
administrativă. Guvernarea democratică întemeiată pe o idee
atât de simplă şi de firească presupune întotdeauna, totuşi,
existenţa unei societăţi foarte civilizate şi instruite. 168 Întâi s-
ar putea crede că e contemporană cu primele vârste ale
omenirii; examinând-o mai îndeaproape se observă uşor că
n-a apărut decât într-un târziu.
Dacă naţiunile ar fi început prin a se guverna democratic,
mă îndoiesc că s-ar fi civilizat vreodată.

OBLIGAŢIILE PUBLICE SUB INFLUENŢA DEMOCRAŢIEI


AMERICANE

În toate societăţile, cetăţenii sunt împărţiţi într-un anumit număr


de clase. – Fiecare dintre aceste clase contribuie cu instinctul său la

168
Inutil să vă spun aici că mă refer la guvernarea democratică
aplicată unui popor şi nu unui trib oarecare.
316
conducerea finanţelor statului. – De ce tind să crească cheltuielile
publice, când poporul guvernează. – De ce excesul de democraţie e
mai puţin periculos în America. – Folosirea fondurilor publice în
democraţie.

Este guvernarea democratică economică? întâi ar trebui să


ştim cu ce dorim să o comparăm.
Problema ar fi uşor de rezolvat dacă am vrea să facem o
paralelă între o republică democratică şi o monarhie absolută
vezi statul despotic. Se va descoperi că în prima cheltuielile
publice sunt mai mari decât în cea de a doua. Dar aşa este în
toate statele libere, când sunt comparate cu cele care nu
sunt. Este cert că despotismul îi sărăceşte pe oameni,
împiedicându-i mai curând să producă decât răpindu-le
roadele producţiei; el seacă izvorul bogăţiei şi respectă
adesea bogăţia dobândită. Dimpotrivă, libertatea produce de
o mie de ori mai multe bunuri decât distruge şi la popoarele
care o cunosc, resursele oamenilor cresc întotdeauna mai
repede decât impozitele.
Important pentru mine acum este să compar între ele
popoarele libere şi să constat la acestea din urmă ce
influenţă exercită democraţia asupra finanţelor statului.
Ca orice corp organizat, societăţile respectă în formarea lor
anumite reguli fixe pe care nu le pot ocoli. Ele sunt alcătuite
din anume elemente care se regăsesc peste tot şi în toate
timpurile.
Va fi întotdeauna uşor să împărţi, la modul ideal, fiecare
popor în trei clase.
Prima clasă e alcătuită din cei bogaţi. A doua e formată din
cei care, fără a fi bogaţi, trăiesc în belşug. În cea de a treia
intră cei care au puţine proprietăţi sau niciuna şi care trăiesc
mai cu seamă de pe urma muncii lor, muncă furnizată de
primele două categorii.
Indivizii care alcătuiesc aceste categorii diferite pot fi mai
mult sau mai puţin numeroşi, în funcţie de starea socială
adăugat: şi de legi; dar nu se poate proceda aşa ca şi cum
aceste categorii n-ar exista.
Este evident că fiecare din aceste clase va aduce în
317
administrarea finanţelor statului unele porniri care o
caracterizează. Să presupunem că numai prima categorie
face legile: este probabil că nu se va preocupa prea mult de
economisirea veniturilor statului, deoarece un impozit aplicat
unei mari averi nu face decât să-i ia ceea ce e de prisos şi nu
produce efecte sesizabile.
Dimpotrivă, să admitem că numai clasele mijlocii fac legile.
Putem fi siguri că nu vor spori impozitele, pentru că nu e
nimic mai cumplit decât o taxă mare aplicată unei averi mici.
Printre guvernările libere, guvernarea claselor mijlocii mi
se pare a fi, dacă nu cea mai luminată, şi oricum nu cea mai
generoasă, dar, economic, cea mai cumpătată.
Presupun acum că ultima clasă ar fi însărcinată să facă
singură legea; văd multe posibilităţi ca impozitele publice să
crească în loc să descrească şi aceasta din două motive:
Neavând nicio proprietate impozabilă, majoritatea celor
care vor vota legile va avea impresia că toţi banii cheltuiţi în
interesul societăţii vor fi în interesul şi nu în dauna ei; iar cei
care au o oarecare proprietate vor găsi cu uşurinţă mijloacele
de a stabili impozitele în aşa fel încât să nu lovească decât în
cei bogaţi, iar cei săraci să profite, lucru care n-are cum să se
întâmple când guvernează bogaţii.
Ţările în care săracii169 ar fi însărcinaţi în exclusivitate să
facă legea n-ar putea spera la o mare cumpătare în
cheltuielile publice: aceste cheltuieli vor fi întotdeauna
considerabile, fie pentru că impozitele nu-i pot atinge pe cei
care le votează, fie pentru că ei vor fi astfel plasaţi încât să
nu poată fi atinşi. Altfel spus, guvernarea democratică este
singura în care cel care votează impozitul poate să scape de
obligaţia de a-i plăti.
Zadarnic s-ar obiecta că ocrotirea averii celor bogaţi este în
adevăratul interes al poporului, deoarece în caz contrar se va
resimţi în curând strâmtoarea pe care a provocat-o. Dar nu

169
Se înţelege că aici, ca şi în tot capitolul, cuvântul sărac are un sens
relativ şi nu o semnificaţie absolută. Săracii din America pot părea bogaţi
comparaţi cu cei din Europa şi totuşi putem să-i numim săraci dacă sunt
comparaţi cu concetăţenii lor mai bogaţi.
318
este în interesul regilor să-i facă pe supuşii lor fericiţi, şi în
cel al nobililor să ştie să-şi deschidă la timp rândurile. Dacă
interesul îndepărtat ar putea precumpăni asupra pasiunilor
şi nevoilor momentului, n-ar fi existat niciodată suverani
tiranici sau aristocraţi exclusivişti.
Aici sunt oprit din nou şi mi se spune: cui i-ar trece prin
cap să-i însărcineze pe săraci să facă singuri legile? Cine! Cei
care au legiferat votul universal. E oare majoritatea sau
minoritatea cea care face legile? Fără îndoială majoritatea; şi
dacă eu dovedesc că săracii alcătuiesc întotdeauna
majoritatea, n-o să am dreptate să adaug că în ţările în care
sunt chemaţi la vot numai săracii fac legile?
Este sigur că până acum, în toate naţiunile lumii,
majoritatea a fost alcătuită din cei care n-aveau proprietăţi,
sau din cei ale căror proprietăţi erau prea restrânse pentru
ca ei să poată trăi satisfăcător, fără să muncească. Votul
universal cedează într-adevăr celor săraci guvernarea
societăţii.
Influenţa proastă pe care o poate exercita câteodată
puterea populară asupra finanţelor statului a fost evidentă în
unele republici democratice din antichitate, când vistieria se
golea, ajutându-i pe cetăţenii nevoiaşi sau oferind poporului
jocuri şi spectacole.
Este adevărat când se spune că sistemul reprezentativ era
aproape necunoscut în antichitate. În zilele noastre pasiunile
populare îşi fac loc mai greu în treburile publice; dar se poate
conta că, în cele din urmă, cel ales să-i reprezinte va sfârşi
întotdeauna prin a se supune spiritului celor care l-au
delegat, făcând să predomine atât înclinaţiile, cât şi
interesele lor.
Această tendinţă se vede bine chiar în Anglia la impozitul
săracilor, singurul impozit stabilit de popor şi care nu-i
foloseşte decât lui; având şi o origine şi un obiect democratic.
Excesul de democraţie este, în rest, mai puţin periculos în
măsura în care poporul devine proprietar, pentru că atunci,
pe de o parte, poporul are mai puţină nevoie de banii celor
bogaţi, iar pe de altă parte, are destule greutăţi pentru a nu
319
se mai împovăra singur stabilindu-şi impozitul. În această
privinţă, votul universal ar fi mai puţin periculos în Franţa
decât în Anglia, unde aproape toată proprietatea impozabilă
este concentrată în câteva mâini. America, unde marea masă
a cetăţenilor are avere, se găseşte într-o situaţie mai
favorabilă decât Franţa.
Mai există şi alte cauze care pot ridica nivelul cheltuielilor
publice într-o democraţie.
În guvernarea aristocratică, oamenii care conduc treburile
statului sunt scutiţi prin însăşi poziţia lor de nevoi;
mulţumiţi de soarta lor, ei cer societăţii mai cu seamă putere
şi glorie; şi, plasaţi deasupra gloatei anonime a cetăţenilor,
nu sesizează întotdeauna cu claritate în ce fel bunăstarea
generală contribuie la propria lor măreţie. Nu s-ar putea
spune că privesc cu indiferenţă suferinţele celor săraci; dar
nu resimt aceste nefericiri ca şi cum ar fi ale lor; dacă
poporul pare că se obişnuieşte cu soarta lui, ei se consideră
satisfăcuţi şi nu mai cer nimic guvernării. Aristocraţia
doreşte mai degrabă să conserve, decât să