Sunteți pe pagina 1din 68

Autoare: CHARLOTTE LAMB

Titlu original: THE MARRIAGE WAR

Titlu românesc: RĂZBOI CONJUGAL

Traducător: Mihnea Columbeanu

Data finalizării traducerii: Ianuarie 2003

Ceva pentru care merita să lupte!

Când a sosit scrisoarea anonimă, prima reacție instinctivă a lui Sancha a fost de a o arde.
Mesajul malițios nu putea fi adevărat: Știi unde va fi soțul tău diseară? Știi cu cine va fi...?
Sancha îl adora pe Mark la fel de mult ca la începutul căsniciei lor, deși existența celor trei
copii zburdalnici îi împiedica să mai fie la fel de apropiați. Totuși, niciodată nu visase că soțșul ei
cel chipeș putea să cadă în mrejele altei femei!
Bătălia a început - dar, când i-a cerut socoteală lui Mark, Sancha n-a primit răspunsul la
care se aștepta. Pe de o parte, Mark părea s-o găsească în continuare atractivă la nivel fizic - dar
Sancha n-avea de gând să se lase sedusă de el... Nu încă!
- Sancha, pentru numele lui Dumnezeu, nu te opri acum... O dorești, o doresc și eu,
amândoi o dorim - știi că așa e!
Întinse mâinile. Îi tremurau ușor.
- Vezi? Uite ce tare te doresc!
- La fel de mult cum ai dorit-o și pe ea, în noaptea aia...? întrebă ea cu înverșunare.
Închizând ochii, Mark întoarse capul, cu un geamăt.
- Of, nu-ncepe iar! Trebuie să revenim mereu la asta? Uită de Jacqui!
- Nu pot. Tu poți cumva? Lucrezi cu ea în fiecare zi, o vezi, sunteți singuri... Nu te-o fi
culcat cu ea - dar ai recunoscut că nici mult nu mai era. Va accepta să puneți capăt aventurii?
- N-am avut nici o aventură! Ne-am văzut doar pentru scurt timp. O.K. Recunosc. Dar n-a
fost o relație amoroasă. Am avut numai câteva întâlniri, atâta tot.
- Atâta tot?
Sancha tremura de furie.
- Și ce s-a întâmplat cu ocazia acelor întâlniri, Mark? V-ați sărutat? V-ați ținut de mână?
V-ați atins?
O privi fix, cu o expresie de nepătruns, pleoapele lăsate peste ochi și gura ca o liniuță albă,
crispată. Nu nega; simpla lui tăcere era o mărturisire suficientă.
- Și mai spui că n-a fost o aventură? mormăi răgușit Sancha, roasă de gelozie.
- Nu ne-am culcat niciodată împreună!
Capitolul 1

Dimineața când a sosit scrisoarea anonimă nu era prin nimic diferită de oricare altă
dimineață trăită de Sancha în ultimii șase ani.
Își deschisese fără tragere de inimă ochii căprui, cu o tresărire nervoasă, când sunase
deșteptătorul, în timp ce-l auzea pe Mark întizându-se și căscând în patul alăturat. O secundă,
două, Sancha se gândise la anii dinainte de nașterea primului copil, amintindu-și cum se trezea
într-un pat de două persoane, goală și somonoroasă, explorată alene de mâinile lui Mark. În zilele
acelea de demult, obșinuiau să facă dragoste și seara, și la răsăritul soarelui.
Trecuseră la paturi separate cu doi ani în urmă, pentru că Sancha trebuia mereu să se
scoale noaptea, fie să alăpteze un copil mic, fie să-l liniștească pe unul mai mare, iar Mark se
plânsese că-l trezea când se dădea jos din pat. De-atunci, Sancha își dorise de multe ori să nu fi
renunțat la patul comun. Își pierduseră vechea intimitate iubitoare. Nu mai puteau face dragoste
atât de spontan sau firesc, iar de când se născuse Flora nu mai făcuseră aproape deloc. Seara,
Sancha era prea obosită, iar dimieața nu mai aveau niciodată timp.
În dimineața aceea, Sancha își alungă fără hotărâre amintirile și dădu plapuma la o parte,
bâjbâind după papuci și îmbrăcându-se pe dibuite cu capotul. Alergă în baie, se spălă pe dinți, își
stropi fața cu apă rece, dădu cu pieptenele prin părul castaniu-roșcat cârlionțat și începu să
trezească din somn copiii. Flora se zbenguia deja zgomotos prin pătuț, goală-pușcă și cu părul
roșcat încâlcit în jurul feței.
- Sunt cangul! U'te, mami, sunt cangul-gul-gul...!
- Minunat, iubito, răspunse absent Sancha, ridicând de jos cămășuța de noapte și
aruncând-o în coșul cu rufe murdare, înainte de a o lua pe Flora cu un braț, ca s-o ducă în baia
copiilor. Deșteptarea imediat! strigă ea în camera celor doi băieți.
Felix, care avea șase ani era încă în pat, cu plapuma peste cap. Charlie, în vârstă de cinci
ani, se sculase și-și scotea pijamaua, cu ochii închiși.
Când Sancha termină cu Flora și porni spre scară, Felix se sculase și el, căscând încă, iar
Charlie era în baie. Sancha îl auzi pe Mark făcându-și dușul.
La parter, luă de pe preș scrisorile și cotidianul, cu Flora care i se zbătea sub braț,
azvârlind cu furie din piciorușele grăsuțe, în dangarezi verzi. Lui Sancha nu-i plăcea să
cheltuiască banii de pomană, așa că păstrase toate hainele lui Charlie de când era mic, spălate și
împăturite într-un sertar, pentru eventualiatea că mai venea vreun copil. Economisise o avere. Nu
avusese nevoie să cumpere nici un fel de haine noi, iar Flora arăta grozav în ele. Moda
vestimentară mixtă la copii o prindea bine.
Cotind spre bucătărie, Sancha le strigă în sus pe scară celor doi băieți să se miște mai
repede că de nu. Urmă un tropăit frenetic; măcar amândoi erau în picioare.
Puse pe masă ziarul și scrisorile, lângă scaunul lui Mark, apoi o împinse pe Flora în
scaunul ei înalt, dându-i o lingură ca să dea în masă cu ea, și puse în funcțiune filtrul de cafea.
Nu se osteni să frunzărească scrisorile - rareori primea vreuna; doar câte o carte poștală de
la o prietenă sau rudă plecată în vacanță, plicuri maro de la un inspector fiscal care refuza să
creadă că nu mai câștiga nici un ban, sau oferte de la firme care încercau să-i vândă lucruri în
plicuri cu inscripția "Deschide urgent și vei câștiga o avere!" Citea ilustratele, dar restul
corespondenței ajungea imediat în coșul de gunoi.
Auzind opotul picioarelor pe scări, turnă păsatul în castroanele copiilor, puse tigaia în
chiuvetă și dădu drumul la apă peste ea, apoi o înhăță pe Flora, care se dădea jos din scaun, și o
puse la loc tocmai când Felix și Charlie năvăliră în bucătărie.
Sancha îi prinse și verifică dacă se spălaseră bine pe fețe și pe mâini, dacă erau pieptănați,
călcați și aranjați, și dacă nu le lipsea nimic - Charlie uita adeseori articole importante, cum ar fi
chiloții sau câte o șosetă. Era foarte distrat.
Când coborî și Mark, toți copiii își mâncau micul dejun. Flora îi zâmbi radios, arătându-și
dinții ca perlele și terciul din gură.
- Tati! îl salută ea cu drag.
Mark făcu o mutră dezolată.
- Nu vorbi cu gura plină, Flora!
Se așeză și bău puțin suc de portocale, uitându-se absent la ceas.
- Am să-ntârzii. Grăbiți-vă, băieți, trebuie să plecăm în curând.
În timp ce mânca, aruncă o privire prin corespondență.
- Asta-i pentru tine, spuse el, aruncând un plic spre Sancha.
Numele și adresa erau bătute la mașină.
- Mă întreb de la cine o fi... murmură ea, privind ștampila; era locală, ceea ce n-o ajuta cu
nimic.
- Deschide-o și-ai să vezi, se răsti Mark.
Ce-o fi fost cu el în dimineața aceea? Nu dormise bine? Sau avea probleme la serviciu?
Sancha ar fi vrut să-l întrebe, dar Flora tocmai răsturnase o cană cu lapte, așa că fu nevoită să
ștargă pata, oftând.
- Nici unul dintre băieți nu ne-a creat atâtea dificultăți, bombăni Mark.
- Nu mai ții tu minte, și să știi că nu-i dificilă, Mark, doar plină de energie.
Sancha șterse fața mânjită a Florei, sărutând-o pe nasul cârn.
- Ești cuminte, așa-i, iubito?
Fetița se aplecă înainte și o pocni drăgăstos în frunte cu lingura. Sancha nu-și putu stăpâni
râsul.
- Termină-ți micul dejun, maimuțico!
Mark se ridică în picioare. Era înalt de peste un metru optzeci, cu un chip dur, hotărât, și
un trup deopotrivă - umeri lați, piept puternic, picioare foarte lungi. Și firea îi era pe măsură.
Oamenii care nu-l cunoșteau îl priveau întotdeauna la început cu prudență; emana un aer
amenințător când nu zâmbea - iar acum nu zâmbea. Părea gata să explodeze din clipă-n clipă. În
ultimele luni, i se întâmpla tot mai des.
Pe Sancha o străbătu un junghi de tensiune - oare Mark se săturase de viața de familie,
după șase ani de creștere a copiilor? Era un om cu o energie teribilă. Înainte de nașterea primului
copil, avuseseră o viață sexuală tumultuoasă, iar Sancha ducea dorul acelor nopți pătimașe. Iar
munca lui ca inginer civil îl suprasolicita, deși nu-și mai petrecea atât de mult timp pe șantierele
de construcții ale firmei sale. Acum Mark stătea mai mult la birou, planificând, organizând, iar
Sancha bănuia că regreta schimbarea. Oare regreta și că se căsătorise, că avea copii, că era legat
de acasă?
- A, apropo, spuse el scurt, diseară am să-ntârzii.
Sancha simți că i se strângea inima. Mereu era reținut la birou peste program.
- Cum, iar? Acum ce mai e?
- Iau din nou cina cu șeful. Și nu pot să scap. Vrea să discutăm despre noul proiect de la
Angels Field. Suntem în urmă cu programul, iar timpul costă bani.
Dar vorbea fără s-o privească în ochi, iar Sancha simți un nou junghi de neliniște.
Avea năluciri, fără îndoială, dar intuiția îi spunea că ceva era în neregulă. Totuși, ce
anume?
Întorcându-se, Mark întrebă nerăbdător:
- Sunteți gata, băieți? Haideți, că nu pot să vă mai aștept.
Întotdeauna ducea băieții cu mașina la școală, iar Sancha se ducea să-i ia la trei și
jumătate.
Băieții se ridicară de la masă, pornind spre ușa din hol, dar Sancha îi prinse înainte de a
apuca să iasă.
- Spălați-vă pe mâini și pe fețe. Ai mai mult păsat în jurul gurii decât ai reușit să bagi
înăuntru, Charlie.
Mark ieșise să aducă mașina. Sancha se ocupă de băieți și-i urmă la ușa din față, cu Flora
ținându-se după ei.
- Încearcă să nu întârzii prea mult, îi strigă ea lui Mark, în timp ce băieții se urcau în
mașină și începeau să-și încheie centurile de siguranță.
Mark dădu din cap. Lumina soarelui de început de mai îi lucea în părul negru și neted.
Sancha nu-i vedea ochii, aceștia fiind ascunși de pleoapele grele, dar îi simți totuși furia mocnită.
Ce se întâmplase? Era ceva în neregulă la serviciu? Trebuia să-și facă timp să stea de vorbă cu el
în weekend, după ce copiii se duceau la culcare.
Mașina se îndepărtă. Sancha rămase câteva clipe pe verandă, savurând căldura razelor de
soare pe față. Venea vara. Liliacul era acoperit cu flori albe care-și răspândeau prin aer mireasma
parfumată.
Casa era modernă, cu fronton și bovindouri la ambele niveluri. O înconjura o grădină
mare, cu garduri joase de cărămidă roșie în față și în spate, și un garaj într-o parte. Firma lui
Mark o construise pentru el când se căsătoriseră, dar făcuseră o ipotecă mare și din când în când
fuseseră strâmtorați cu banii - deși acum le era mai ușor, după ce Mark avansase într-o funcție
mai bine plătită. Dar asta însemna și că avea mai mult de lucru, iar Sancha își dorea adesea să fi
avut mai puține responsabilități.
Flora profitase de momentul de visare al mamei sale ca să se strecoare în grădină, cu ochii
la lalelele galbene din jurul peluzei.
- Ba nici să nu te gândști! exclamă Sancha, urmând-o. O să mergem la plimbare după ce-
mi termin toate treburile.
O luă în brațe, mai aruncă o privire spre grădină și intră în casă, închizând ușa cu piciorul.
Peste o oră, după ce termină de aspirat salonul și holul, își aminti de scrisoare și se duse s-
o citească. Își făcu o cafea, îi dădu Florei o felie de măr ca s-o mănânce în țarcul ei și desfăcu
plicul.
Scrisoarea era bătută la mașină și nesemnată. Nu era foarte lungă. O citi aproape dintr-o
privire, asurzită de vâjâitul sângelui în uechi, sub efectul fricii și al geloziei.

Știi unde va fi soțul tău diseară? Se numește Jacqui Farrar, e asistenta lui și are un
apartament în Crown Tower, pe Alamo Street. Etajul doi, apartamentul opt. Trăiesc împreună
de câteva săptămâni.

Sanchei îi sări inima în piept. Își duse o mână la gură, pentru a-și opri țipătul șocat, lovi
marginea ceștii și-și vărsă cafeaua. Lichidul negru și fierbinte îi stropi bluza, infiltrându-se prin
blugi până la pielea picioarelor. Sancha sări de pe scaun, suspinând și înjurând.
- Mămica lea! o certă Flora, simpatic-scandalizată. Volbeste ulât! Mămica e lea!
Sancha înjură din nou, cu furie, căutând o cârpă, ca să șteargă pe jos - numai că de data
asta nu Flora făcuse mizeria, ci chiar ea.
Nu putea fi adevărat, își spuse ea. Mark n-ar fi putut avea o aventură. Doar ar fi știut; ar fi
observat.
Oare...?
Da! își spuse ea sfidător, refuzând să recunoască golul de frică din stomac. Era soțul ei; îl
cunoștea. O iubea; nu putea să se încurce cu alta.
Dar o mai iubea oare? Își aminti dezgustul de pe chipul lui din acea dimineață, la micul
dejun, și-și mușcă buza. Mark nu se mai uita la ea ca altădată; nu putea să nege. Cumva, fără ca
ea să observe, dragostea și pasiunea se risipiseră din relația lor, dar asta nu însemna neapărat că
avea altă femeie. Nu-i venea să creadă c-ar fi putut să-i fie necredincios. Nu Mark. N-ar fi fost în
stare.
N-o cunoscuse niciodată pe asistenta lui, deși îi știa numele. Jacqui Farrar venise la firmă
doar cu șase luni în urmă, de la altă companie de inginerie civilă. Mark o menționase de câteva
ori, dar numai la început.
Sancha nu avea idee cum arăta Jacqui Farrar, nici câți ani avea. Nici o clipă nu-i trecuse
prin minte că s-ar fi putut întâmpla ceva între ea și Mark.
"Sigur că nu e nimic!" își spuse ea. "Nici să nu te gândești. Persoana care a scris aiureala
asta e nebună!"
Furioasă, Sancha își trecu o mână peste fața brăzdată de lacrimi, apoi o luă pe Flora în
brațe. N-o putea lăsa singură nici o clipă, ca să nu facă vreo boroboață.
Oftând, puse fetița în pătuț, îi dădu câteva jucării, apoi făcu în grabă un duș și-și luă o
bluză și niște jeanși curați. Oprindu-se în fața mesei de toaletă, se privi posomorâtă în oglindă.
Cum arăta? Cum Dumnezeu arăta? "Mambo..." își spuse ea. "M-am boșorogit de-a binelea." Nici
nu era de mirare că Mark o privise atât de dezgustat la micul dejun. Nu putea să-l condamne. De
când nu se mai gândise la propria ei înfățișare?
Sau, poate, mai avea atâta energie ca să-l seducă pe Mark în pat, așa cum făcuse cândva,
cu ani în urmă, când abia se căsătoriseră? Pe vremuri, se strecura în așternut goală și-l excita cu
degetele ei mângâietoare și cu sărutările senzuale, dar îl ținea în frâu cât putea de mult, îl excita
până pe culmile freneziei, înainte de a i se dărui. Fuseseră doi amanți pătimași, nu?
Mușcându-și buzele, încercă să-și aducă aminte când făcuseră dragoste ultima oară, dar nu
reuși. De săptămâni de zile, probabil. "De luni de zile!" îi șopti un glas surd, cinic. "Luni! Au
trecut luni de-atunci!"
După nașterea Florei, făcuseră dragoste tot mai rar, iar la început ea fusese aceea care nu
avea chef. Mark contiua să fie blând, afectuos, înțelegător; nu se înfuria, nu se plângea niciodată.
Sancha născuse trei copii în șase ani; nu era de mirare că devenise atât de obosită și nervoasă.
Plănuiseră să aibă doar doi copii. Flora apăruse accidental, iar acea ultimă sarcină fusese
cea mai grea. Sancha avusese grețuri matinale, dureri de șale, cârcei la picioare, insomnii - și nu
se simțise mai bine nici după naștere. Travaliul de două zile, dureros aproape tot timpul, o
epuizase. După aceea, plânsese încontinuu; schibările hormonale din timpul nașterii și al lăuziei o
lăsaseră într-un cumplit tumult emoțional. "Butoi de melancolie", cum spunea Zoe, sora ei.
Medicul diagnosticase o depresie, dar Sancha știa că plângea din orice fleac și nimic nu părea s-o
mulțumească.
Nu durase mult - o lună, două, trei maximum - dar Flora fusese dificilă din prima clipă:
noaptea era agitată și plângea, iar ziua avea nevoie tot timpul de supraveghere.
Sancha nu-și mai regăsise niciodată vechea energie, pofta de viață, dorința de a face
dragoste. Abia acum își dădea seama cât de puțin timp mai petrecuse singură cu Mark, în ultimii
doi ani.
Totul se întâmplase atât de treptat, încât până acum nu observase cum se îndepărtaseră
unul de altul - pas cu pas, oră de oră.
Soneria din față o făcu să tresară. Cine Dumnezeu putea fi? O luă pe Flora în brațe și
coborî cu ea la parter.
Fu surpinsă și destul de jenată s-o găsească în prag pe sora ei.
- A, bună, Zoe, murmură ea cu o voce destul de răgușită. Credeam că săptămâna asta
filmezi în Lake District.
- Am terminat ieri acolo, așa că m-am întors aseară. Ți-am spus că urmează să filmăm pe-
aici, în decor natural, nu? Am câteva zile libere, până începem, spuse Zoe, privind-o intrigată. Ți-
s ochii roșii - ai plâns?
- Nu, minți Sancha, dorindu-și ca sora ei să nu fie atât de perspicace. Zoe avusese
întotdeauna un spirit de observație prea acut.
- Mămica a înzulat, își informă Flora mătușa. Mămica a fost lea.
- Mămica a fost foarte rea, încuviință Zoe, privind-o pe Sancha. Pe cine ai înjurat? Pe
gâgâlicea asta? Ți-a dat de furcă, sau s-a întâmplat altceva?
- Mi-am dat cafeaua pe jos, atâta tot - un fleac, răspunse Sancha, dar fără să poată înfrunta
privirea îngândurată a surorii ei.
- Hmm...
Zoe îi zâmbi Florei.
- Tu ai dat pe jos cafeaua lui mămica? Pariez c-așa a fost. Vii la tușica Zoe?
Flora se duse imediat, începând prompt să cerceteze cerceii scânteietori ai lui Zoe.
- Jos labele, bestie! o dojeni cu drag Zoe, dându-i la o parte mânuțele trandafirii. În toate-ți
bagi nasul, așa-i? Mamă, cât mă bucur că n-am copii!
- Ar fi timpul să faci și tu, comentă Sancha, iar Zoe îi aruncă o privire sarcastică.
- Unde scrie? Las-că nici tu nu ești o reclamă ambulantă la statutul de mamă. De fiecare
dată când te văd, arăți tot mai rău. Ce-ai zice de o cafea - sau ești prea ocupată?
- Nu-s ocupată deloc.
Sancha intră în bucătărie, cu Zoe și Flora după ea. Sora ei era îmbrăcată "lejer" - pantaloni
de piele neagră eleganți, strânși pe coapse, și un tricou de mătase verde ca smaraldul. Sancha o
privi cu invidie. Probabil erau haine de comandă, atât de bine îi stăteau și, fără îndoială, o
costaseră o avere.
Zoe avea o căsuță în afara orașului, dar nu prea stătea pe-acolo, pentru că munca ei o
purta prin toată lumea. Lucra pentru o companie de producție T.V. și, în prezent, turnau un serial
în patru episoade după un roman de succes, cu nume celebre în rolurile principale. Anul trecut
filmaseră în Spania și California. În anul în curs, lucraseră deocamdată numai acasă, în Regatul
Unit.
Cele două surori fuseseră întotdeauna foarte apropiate și, de când se măritase Sancha,
continuaseră să se vadă destul de des. Zoe era cea mai apropiată prietenă a Sanchei, deși viețile
lor erau atât de diferite.
De obicei, viața personală a lui Zoe era la fel de ocupată ca și cariera ei. Sancha nu putea
ține socoteala bărbaților cu care se întâlnea Zoe - adeseori vedete și celebrități, dar nici unul nu
fusese vreodată destul de important pentru Zoe ca să-l prezinte surorii sau părinților ei, ceea ce
însemna că nu se gândise niciodată să se mărite cu vreunul, sau măcar să conviețuiască. Singurul
lucru care conta pentru Zoe părea să fie cariera ei.
Înainte de a-l cunoaște pe Mark, și Sancha începuse să-și facă o carieră - dar în fotografie,
nu în cinema. Lucrase pentru un mare fotograf de pe Bond Street, specializându-se în modă, și
avusese ambiții serioase. Intenționase să-și deschidă într-o bună zi propriul său salon, ajungând
celebră în întreaga lume. Avusese și ea visurile ei.
Apariția lui Mark în viața ei schimbase totul. Numai Mark ajunsese să mai conteze. Uitase
de orice, dorind numai să fie cu el, să-l iubească, să se culce împreună. Mark îi acaparase
întreaga viață. N-o mai interesa succesul și concurența cu Zoe - care oricum fusese veselă și
binevoitoare. Era prea fericită ca să se mai gândească la o carieră. În ultima vreme, nu se mai
atigea de aparat decât ca să-și fotografieze copiii.
Punând-o pe Flora în scaunul ei înalt, Zoe deschise frigiderul și caose o sticlă de suc de
portocale. Turnă într-o cană, i-o dădu fetiței, apoi se așeză la masa de brad, păstrând o distanță
sigură.
Sancha făcu cafea, stând întoarsă cu spatele spre Zoe.
- Cum merg filmările? Normal, sau aveți probleme?
- Numai o problemă - directorul de distribuție a insistat să-l luăm pe Hal Thaxford.
Tonul sec al lui Zoe o făcu pe Sancha să zâmbească. Mai auzise opiniile surorii ei despre
Hal Thaxford.
- Știu că nu-l simpatizezi, dar e un actor destul de bun, nu?
- Bun? Habar n-ar avea cum să joace nici ieșirea dintr-o pungă de hârtie. Omul ăsta nu
joacă. Stă doar cu brațele încrucișate, încruntat ca Heathcliff, și-și mârâie replicile.
- Totuși, e sexy, o tachină Sancha, runând în căni cafeaua, așa cum îi plăcea lui Zoe:
neagră și fără zahăr.
Fu cât pe ce să scape cănile când, întorcându-se, văzu că Zoe citea scrisoarea pe care ea o
lăsase pe masă.
Zoe ridică ochii și privirile li se întâlniră.
- Deci, de-asta arăți ca moartea încălzită.
Mai întâi albă la față, apoi roșie, Sancha se răsti:
- Cum îți permiți să-mi citești scrisorile?
Și, punând cana pe masă atât de brusc încât vărsă câțiva stropi de cafea, îi smulse surorii
ei scrisoarea.
Zoe nu se descurajă.
- Era desfăcută; n-am putut să nu văd câteva cuvinte. Iar după ce le-am citit, a trebuit să
aflu și restul.
O privi pe Sancha cu ochii îngustați, tăioși.
- E adevărat?
Sancha se așeză, îndesându-și scrisoarea mototolită în buzunarul blugilor.
- Nici vorbă!
Urmă un moment de tăcere, iar Zoe își privi încruntată sora, cu o expresie neîncrezătoare.
- I-ai recunoscut scrisul individei?
Surprinsă, Sancha clătină din cap.
- Nu.
Apoi, după o clipă de gândire:
- Ce te face să crezi că e o femeie?
Buzele roșii ale lui Zoe se arcuiră cinic.
- Întotdeauna sunt femei. Bărbații lovesc oamenii altfel. Numai femeile trimis scrisori
otrăvite, de obicei cu istericale pe teme sexuale. E clar că asta-i de la Mark de la serviciu; poate
una care-l place, dar el nici nu se uită la ea, așa că-i geloasă pe asistenta asta a lui.
Flora își băuse tot sucul și începu să lovească violent cu cana în tăvița scaunului.
Strâmbându-se, Zoe îi luă cana.
- Cum suporți toată ziua chestiile astea? Pe mine m-ar scoate din minți.
Sancha o luă pe Flora în brațe și o duse spre țarcul ei de joacă. Imediat, fetița luă un
elefant de jucărie, strângându-l la piept cu drag.
- Efelantu' meu! gânguri ea. A meu, a meu!
Sancha îi mângâie buclele roșcate.
- Știi, e la fel ca tine, îi spuse ea surorii sale, care făcu o mutră indignată.
- Dacă nu ți-e cu supărare, eu n-am fost niciodată atât de hiper-activă, nici la fel de
obositoare.
- Ba ai fost - mămica spune că o înnebuneai. Și să știi că nici nu te-ai schimbat prea mult.
Zoe își contemplă nepoata, care o privi la rândul ei, apoi îi scoase limba, strângând și mai
tare la piept elefantul.
- Efelantu-i a meu! repetă ea, știind că mătușa ei putea foarte ușor să-i ia jucăria.
- Un monstru, murmură automat Zoe, după care întrebă, cam neliniștită: chiar seamănă cu
mine, sau ai glumit?
- Nu e nici o glumă. Sigur că seamănă, răspunse Sancha, așezându-se iar la masă.
Sora ei se cutremură, înainte de a o privi gânditoare.
- Deci, ce intenționezi să faci cu scrisoarea asta?
Sancha ridică din umeri, luând încă o gură de cafea înainte de a spune:
- Am s-o pun pe foc, unde-i e locul.
- Chiar ești sigură că e o minciună?
Ochii lui Zoe sclipeau de șiretenie. O cunoștea prea bine pe sora ei ca să nu știe că nu era
întru totul siceră. Fața Sanchei, ochii ei, întreaga sa atitudine, o dădeau de gol.
Recunoscând dintr-o dată adevărul, Sancha începu să se tânguiască:
- Of, nu știu... Nici nu mi-a trecut prin minte, înainte să primesc scrisoarea asta, dar s-a
putea... De luni de zile nu ne mai înțelegem prea bine, ba chiar, de când s-a născut Flora, de fapt.
La început, eram obosită și deprimată și nu mai puteam... nu mai voiam... Nu știu de ce - poate
că mi se dezumflase libidoul, după ce născusem trei copii la intervale atât de scurte. Mark s-a
purtat foarte frumos, la început, dar situația s-a prelungit... în ultima vreme, abia dacă mai
vorbim, necum să mai și... Cred că-s luni de zile de când n-am mai...
- Făcut dragoste? completă Zoe.
Sancha dădu din cap, chinuită, cu ochii plini de lacrimi.
Sora ei se ridică repede și ocoli masa, cuprinzând-o strâns cu un braț.
- Nu, Sancha. Iartă-mă. N-am vrut să te tulbur.
După câteva minute, Sancha își mai reveni, ștergându-și cu o mână ochii umezi. Zoe îi
dădu o batistă. Se șterse cu ea la ochi, apoi își suflă nasul.
- Iartă-mă.
- Nu te scuza, pentru Dumnezeu! explodă Zoe. În locul tău, aș urla de s-ar dărâma casa,
spărgând și frângând totul, inclusiv gâtul lui Mark! Dacă ești prea obosită ca să faci dragoste,
copiii sunt cauza, în fond. Iar problema asta e și a lui, nu numai a ta. Trebuie să-i spui, Sancha,
să-i arăți scrisoarea - dacă e o minciună, vei ști văzând-i fața, iar dacă e adevărat, nu va putea să
se ascundă.
Sancha o privi abătută.
- Și pe urmă, ce să fac? Dacă Mark îmi mărturisește că are într-adevăr o amantă? Cum să
reacționez? Să-i spun: "A, bine, continuați! Voiam doar să știu."? Sau să-i dau un ultimatum: "Ori
eu, ori ea; alege - acum!"? Și dacă o alege pe ea? Dacă pleacă și mă lasă singură cu copiii?
- Dacă există riscul ăsta, e mai bine să știi acum. Nu poți să-ți ascunzi capul în nisip,
închipuindu-ți că nu e adevărat sau sperând că va trece de la sine. Unde ți-e mândria, pentru
numele lui Dumnezeu?
Sanchei îi venea iar să plângă, dar se stăpâni, străduindu-se să-și păstreze calmul.
- Există lucruri mai importante decât mândria.
- Ce poate fi mai important decât căsnicia ta? Haide, Sancha, trebuie să privește lucrurile
în față. O cunoști pe... cum o cheamă? Jacqui nu-știu-cum? Cum e?
- Habar n-am. N-am văzut-o niciodată.
Vocea Sanchei se frânse, în timp ce tremura din tot trupul, încercând să se stăpânească.
- Și nu-mi mai tot pune întrebări! Trebuie să gândesc, dar cum să gândesc, când tot timpul
sunt ocupată cu atâtea? Numai supravegherea Florei îmi seacă toate puterile.
Zoe o privi pe fetița de doi ani care zburda prin țarc.
- Nici nu mă mir. Mie mi le seacă doar când mă uit la ea.
O măsură pe Sancha cu privirea.
- Ascultă, azi nu am prea multe treburi. Ce-ar fi să stau aici și să am grijă de Flora, iar tu
să ieși puțin singură și să te gândești în liniște?
Sancha râse scurt:
- Într-o jumătate de oră, ai ajunge la spitalul de boli nervoase!
- Mai mai făcut-o pe guvernanta pentru tine și cu alte ocazii.
- Noaptea, când dormea - și nici n-a fost prea des. N-ai idee ce te-așteaptă când e trează.
Ai nevoie de ochi și la spate.
Zoe ridică din umeri.
- Am să mă descurc. Nu-s proastă. Hai, du-te, uită de Flora pentru câteva ore. Și nu umbla
plângându-ți de milă, fă și tu ceva cu folos. Uită-te la tine cum arăți, dă o fugă până la coafor! Nu
ți-ai mai aranjat părul de ani de zile. Asta te va face să te simți mult mai bine. Nu-ți face griji cu
băieții, am să-i iau eu de la școală. Dar poți să te întorci pe la șase? Am o întâlnire la șapte și
jumătate.
Sancha mai ezită câteva clipe, apoi îi zâmbi surorii sale.
- O.K., Zoe, îți mulțumesc... dacă ești sigură...
- Sunt sigură!
- Bine, mulțumesc încă o dată, ești un înger. Și-am să mă duc și la coafor. Ai dreptate - ar
fi cazul. Iar dacă ai vreo problemă serioasă, du-te la Martha - o mai ții minte? Locuiește vizavi,
scundă, cu părl negru și foarte scurt. O să te-ajute dacă se întâmplă ceva.
Zoe zâmbi, dând din cap.
- Bine, bine... Nu te mai agita atâta. Și-acum șterge-o, cât nu se uită monstrul încoace.
Flora stătea cu spatele spre ea, chinuindu-se să înghesuie un ursuleț într-o crăticioară de
plastic, mult prea absorbită ca să observe ce se întâmpla în spatele ei.
***

Coaforul își trecu pieptenele prin buclele dese ale Sanchei, cu o strâmbătură.
- O să dureze o veșnicie! se plânse el. Aveți idee cum vreți să arate?
- Altfel, răspunse Sancha nepăsătoare.
De fapt, ar fi vrut să spună: "Fă-mă frumoasă, fă-mă să strălucesc, ajută-mă să-mi
recuceresc soțul!" Numai de s-ar fi putut întoarce cu șanse ani în trecut, regăsindu-și înfățișarea
dinainte de a începe să aibă copii și să-și distrugă silueta!
În timp ce coaforul începea să-i taie capetele șuvițelor de păr, Sancha se rezemă de spătar,
cu ochii închiși, pe gânduri. Dar continua să se învârtească în cerc, luând tot felul de hotărâri și
abandonându-le pe rând, de teamă să nu precipite o criză care ar fi dus la sfârșitul căsniciei lor.
în primul rând, trebuia să afle dacă alegația conținea vreun sâmbure de adevăr. Dar cum să
facă asta fără să-l întrebe pe Mark?
În seara aceea, Mark spusese că lua cina cu șeful lui, Frank Monroe, omul care pusese
bazele companiei de construcții și încă mai deținea pachetul majoritar de acțiuni. Mark nu
spusese unde cinau, dar trebuia s-o facă fie acasă la Monroe, într-o vilă imensă din afara
orașului, fie într-un restaurant scump.
Putea să sune acasă la Frank Monroe și să ceară cu Monroe, sub un pretext oarecare.
Dacă Mark nu era acolo, avea să știe că mințise.
Oftă, iar coaforul o întrebă imediat:
- Nu vă place?
Surprinsă, Sancha se privi în oglindă și văzu cât de mult îi tăiase din păr.
Nepreaștiind cum să reacționeze, se bâlbâi:
- Păi... știți... eu...
- Veți arăta mult mai bine după ce vă usuc și vă aranjez, îi promise el. Încă n-ați văzut
totul.
- Într-adevăr, confirmă Sancha, arcuindu-și abătută buzele.
Încă nu văzuse totul, și trebuia să aștepte. Dar Zoe avea perfectă dreptate - era imperios
necesar să afle adevărul. Nu-și mai găsea liniștea, otrava îi fusese injectată în organism; o simțea
cum îi circula prin vene ca un foc lichid.
Peste o oră, Sancha părăsi salonul arătând atât de schimbată încât abia dacă se mai
recunoștea în oglindă. Părul îi stătea acum ca o claie veselă de bucle strălucitoare care-i încadrau
fața, făcând-o să arate mai tânără.
O cosmeticiană îi făcuse un tratament facial complet, folosind culori pe care Sancha nu le-
ar fi ales niciodată: un stacojiu aprins pentru buze, nuanță discretă de caisă pe pleoape și puțin
trandafiriu în obraji. Își făcuse și manichiura, dar refuzase să-și lăcuiască unghiile în aceeași
culoare cu gura. Manichiurista i le colorase cu lac sidefiu, care-i făcea degetele să arate mai
elegante și mai stilate.
- Arătați superb! îi spuseră toate fetele în timp ce achita nota, iar Sancha zâmbi, știind că
nu mințeau.
- Vă mulțumesc, răspunse ea, împărțindu-le bacșișuri generoase.
În timp ce mergea pe Strada Principală din Hampton, orășelul ei aflat la o jumătate de oră
distanță de Londra auzi ceasul bisericii și văzu că era ora unu. Abia atunci își aminti că nu
mâncase.
Porni spre cel mai elegant restaurant din oraș, un bistrou franțuzesc numit "L'Esprit", și
începu să traverseze strada, când îl recunoscu pe Mark pe partea cealaltă. Ținea de talie o fată,
conducând-o spre ușile batante ale restaurantului.
O mașină frână scrâșnind în spatele ei, iar șoferul strigă furios pe fereastră:
- Ce-ai înnebunit? Era să te calc! Dă-te la o parte din drum, vaco!
Scuzându-se mașinal, înnebunită de nervozitate, Sancha se grăbi să se urce pe trotuar,
unde se opri când își dădu seama că Mark intrase la "L'Esprit".
Cine era blonda? O clientă? Întorsese capul spre el, spunându-i ceva, cu buzele trandafirii
lucind senzual.
Ea este, își spuse Sancha. N-o cunoscuse niciodată pe Jacqui Farrar, dar dintr-o dată era
sigură că acum o văzuse pentru prima oară, și că acuzația din scrisoarea anonimă era adevărată.
Mark mințise în legătură cu programul lui din seara aceea. Nu lua cina cu șeful lui, ci cu Jacqui
Farrar. Apoi aveau să se ducă la ea acasă și...
Sancha trase aer în piept, adânc, dureros, în timp ce-și imagina ce avea să facă Mark.
"N-am să-l pierd", își spuse ea feroce. "Scorpia aia blondă n-o să mi-l ia. E al meu."
Capitolul 2

Sancha porni înapoi pe Strada Principală, fără să vadă încotro se îndrepta și neavând idee
ce să facă. Știa numai că trebuia să se gândească pe îndelete, și nu suporta ideea de a apărea în
fața lui Zoe până nu-și regăsea controlul. Dacă sora ei îi arunca o singură privire, avea să știe ce
se întâmplase - se cunoșteau prea bine și nu aveau secrete între ele. Zoe știa deja despre
scrisoarea anonimă și fusese tipic pentru ea s-o citească; nici nu i-ar fi trecut prin minte că nu
avea dreptul să vadă corespondența particulară a surorii sale.
Exista un singur secret pe care Sancha nu intenționa să i-l destăinuiască lui Zoe. Sora ei o
întrebase dacă avea mândrie - o, da, cu siguranță că avea! Era mult prea mândră ca să arate
cuiva, chiar și lui Zoe, cât o mult o durea faptul că Mark îi era necredincios.
Imaginația ei periculoasă o luă din nou razna, plăsmuind imagini cu Mark și fata cea
blondă, sărutându-se, în pat...
Nu! Refuza să se gândească la așa ceva. Într-acolo o aștepta nebunia.
Deschise ochii și dădu cu privirea de vitrina unui magazin. Era un magazin de confecții.
Încercă să dea atenție rochiilor expuse pe manechinele zâmbitoare și țepene. O rochie îi captă
interesul: verde-jad, cu o jachețică - îi plăcea mult culoarea. Se aplecă să vadă mai bine prețul și
făcu ochii mari. Cerule! Niciodată nu-și mai cumpărase o rochie atât de scumpă!
Întorcându-se, tocmai se pregătea să plece, când se opri, încruntată. Trecuse atâta timp de
când nu-și cumpărase ceva așa de frumos - de ce să nu fie și ea extravagantă, măcar o dată? Și,
oricum, Mark își putea permite să-i dea mult mai mulți bani decât îi dădea. Sumele care-i
reveneau ei nu mai crescuseră de ani de zile, dar el își cumpăra mereu cămăși, cravate, costume
noi...
Trăgând adânc aer în piept, intră în magazin, unde o femeie o măsură cu privirea,
strâmbând din ochi la vederea blugilor vechi și a bluzei curate, dar uzate.
- Vă pot ajuta cu ceva? se interesă ea pe un ton de gheață.
Sancha ridică bărbia. N-avea chef să înghită asemenea tratamente.
- Vreau să probez ochia verde din vitrină.
Pe vânzătoare n-o încânta deloc ideea.
- Nu-s sigură că avem măsura dumneavoastră, spuse ea glacial, ca și Sancha ar fi fost cât
un elefant.
- Cea din vitrină pare să-mi vină bine, replică tăios Sancha.
Fără tragere de inimă, vânzătoarea aduse rochia, iar Sancha intră într-o cabină s-o încerce.
Îi venea perfect. Mai mult, când o văzu pe sine însăși în oglindă îi plăcu și mai mult, așa
că-și scoase carnetul de cecuri și o cumpără.
- O păstrez pe mine, îi spuse ea vânzătoarei. Puteți să-mi dați o pungă pentru hainele cu
care am venit?
Încă nedispusă să se dezghețe, femeia găsi o pungă de hârtie și îndesă în ea blugii și bluza
Sanchei, cu aerul cuiva care-ar fi preferat să mânuiască asemenea haine cu un clește lung.
Privirea i se abătu spre picioarele Sanchei, și zâmbi disprețuitor. Era clar că arăta ridicol în
rochia aceea elegantă, când purta niște teniși roși și cam jegoși.
Avea dreptate. Sancha luă punga și ieși în stradă. Alături era un magazin de încălțăminte.
Intră acolo și-și cumpără o pereche de pantofi negri cu tocuri înalte și o poșetă asortată. Cel puți
vânzătoarea de-acolo era prietenoasă, de vreo douăzeci de ani, cu păr blond-rozaceu și fața
foarte fardată.
Când Sancha plăti cumpărăturile, fata spuse:
- Îmi place mult rochia asta. Ați luat-o de alături, nu-i așa? Am văzut-o în vitrină.
- Într-adevăr, dar cața aia bătrână era să mă descurajeze. Se uita la mine de parcă aș fi fost
cine știe cel lighioană. Cu toată lumea se poartă așa?
Fata chicoti.
- Cu toți cei care n-au bani cu găleata. E îngrozitor de snoabă. N-o luați în seamă. Rochia
vă stă senzațional.
Sancha îi zâmbi recunoscătoare.
- Mulțumesc.
Avea nevoie de încurajare; respectul de sine îi era la pământ.
Își continuă drumul pe Strada Principală și fu surprinsă să audă un fluierat de la un
spălător de geamuri care, când îl privi, îi făcu șmecher cu ochiul.
- Salut, frumoaso, unde-ai fost de când mă știu?
Sancha chicoti nervos și-și văzu repede de drum, dar continuă să-și privească pieziș
imaginea reflectată în vitrinele magazinelor pe lângă care trecea. De fiecare dată, simțea un mic
șoc de sprindere; încă nu se obișnuise cu noua ei înfățișare - coafura, rochia, tocurile care o
făceau să arate mai înaltă și mai zveltă. Era surprinzător ce efect putea să aibă diferența de
înfățișare asupra stării ei de spirit.
Ajunse acasă pe la ora două și o găsi pe Zoe pe podeaua din salon, printre jucării, cu o
expresie de epuizare buimacă pe față.
- Unde-i Flora? întrebă Sancha, dintr-o dată neliniștită.
Zoe gemu, trecându-și mâinile prin păr.
- Sus, doarme. Mi s-au terminat ideile ca să-i găsesc o ocupoație și am întrebat-o ce voia,
iar ea a zis că voia să facă baie. S-a distrat de minune, înecându-și jucăriile, făcând valuri și
stropindu-mă din cap până-n picioare, până am spus că trebuia să iasă. Atunci a început
scnadalul. A început să urle și să dea din picioare în timp ce încercam s-o șterg. Până la urmă am
aruncat-o în pat goală, ca să caut niște haine curate, dar când m-am întros adormise buștean, așa
că am acoperit-o cu pătura și am lăsat-o să doarmă. Dumnezeule, Sancha, cum suporți, în fiecare
zi? Cum de n-ai murit?
Sancha râse.
- Uneori, și eu mă întreb.
Tresărind, Zoe făcu ochii mari.
- Măi, măi... murmură ea, privind-o din cap până-n picioare. Abia acum am observat -
arăți extraordinar! Mor după coafura asta nouă, te-ntinerește cu ani de zile, iar rochia e
formidabilă. Ar trebui să-l facă pe Mark să deschidă ochii.
Sancha se cam înroși în obraji, sperând ca sora ei să aibă dreptate.
- Mă bucur că-ți place. De tine nu știu, dar eu mor să beau un ceai. Ai mâncat?
- Într-un fel. Am făcut o salată cu brânză pentru prânz; Flora a mâncat o parte din brânză
și niște roșii și țelină, iar restul a început să-l arunce prin jur până i-am luat farfuria. Asta mi-a
cam tăiat pofta de mâncare, așa că nici eu n-am prea mâncat, dar mi-ar plăcea un ceai și un
biscuit. Stau foarte prost cu glicemia.
Își băură ceaiul în bucătărie. Tăcerea caldă a după-amiezii avea un efect adormitor, iar
Sancha simți că i se închideau ochii. Zoe moțăia și ea.
Căscând, Zoe își privi sora peste masă, apoi o întrebă:
- Ce te-ai hoărât să faci?
- Să fac?
Sancha se prefăcu că nu înțelegea, dar Zoe n-o lăsă să-i scape cu una cu două.
- În legătură cu Mark și femeia aia, spuse ea fără menajamente.
- Nu știu. Încă nu m-am hotărât.
- Arată-i scrisoarea. Nu folosi politica struțului. Trebuie să-i vorbești, Sancha.
- Știu. Am să-i vorbesc.
Sancha nu-i spuse că-l văzuse pe Mark, nici n-o menționă pe tânăra blondă. Știacă n-ar fi
putut vorbi despre asta fără să-și piardă cumpătul, iar atunci sora ei ar fi insistat să-l părăsească
pe Mark, sau să se confrunte cu el. Iar Sancha își dorea mai mult timp de gândire.
Zoe își termină ceaiul și se uită la ceas.
- Te simți în stare să iei băieții, după toate astea? Pentru că eu am mare nevoie să măâ duc
acasă și să fac o baie.
Îi aruncă surorii ei o privire comică, dându-și ochii peste cap.
- Am nevoie de odihnă și de liniște.
- Știu ce simți. Flora e o experiență unică - n-ar fi trebuit să te las cu ea, zâmbi Sancha.
Sigur c-am să mă duc eu să iau băieții - nici o problemă.
Zoe se ridică, întizându-se.
- Sunt fleașcă! Știi, oricine care poate rezista cu monstruozitatea asta mică zi de zi trebuie
să fie o super-femeie. Ești eroina mea.
O sărută pe creștetul capului și plecă, iar Sancha rămas în bucătărie, cu încă o ceașcă de
ceai, recunoscătoare că era liniște. Mai avea o oră până să plece după băieți.
Presimțea să următoarele câteva luni aveau să fie cele mai negre din viața ei. Nu era o
super-femeie, ci doar o femeie obișnuită, într-o situație foarte dureroasă, și nu prea știa ce să
facă. Știa numai că-și iubea enorm soțul și nu suporta gândul că putea să- piardă.
Dar nu suporta nici ideea că o înșela cu altă femeie. Asta o rodea, scoțând-o din minți.
Ce putea să facă?

***

În seara aceea, Sancha îi culcă pe copiii la ora obișnuită, după ce le dădu una dintre cinele
lor favorite - un amestec înfiorător de fasole frecată și jumări de ouă, pe pâine prăjită, pe care
Charlie îl inventase într-o seară și de-atunci îl tot cereau, urmat de fructe și înghețată de vanilie.
Când își termină supa și o felie de pâine prăjită, la etaj se lăsase liniștea. Copiii dormeau.
Sancha se ghemui în fața șemineului electric, ronțăind un măr, cu privirea spre flăcările artificiale
și cu gândurile la Mark și femeia lui.
Ar fi vrut să știe dacă era cu blonda, sau dacă lua într-adevăr cina cu șeful lui. Privirea îi
căzu pe telefon și, sărind din fotoliu, găsi destul de repede în carte numărul lui Jacqui Farrar.
Îl privi lung, ezitând, apoi îl formă, cu mișcări impulsive.
Telefonul sună, sună... Tocmai se pregătea să închidă, când țârâitul se opri și o voce
înceată, senzuală, întrebă alene:
- Da...?
Sanchei nu-i trecu nimic prin cap.
- Alo? La telefon Jacqui Farrar, spuse vocea de la celălalt capăt al firului.
Continuând să tacă, Sancha stătea neclintită, ascultând vocea femeii care putea fi amanta
soțului ei.
- Alo? Alo? întrebă Jacqui Farrar, apoi din apropiere de auzi un glas bărbătesc:
- E cineva la telefon? Auzi vreo respirație? Ia, dă-mi-l mie. Derbedeii ăștia mă enervează
de mor. Te scap eu de el.
Era glasul lui Mark. Sancha avu senzația că o mână uriașă îi strângea zdrobitor inima,
storcând tot sângele din ea.
O secundă mai târziu, îi auzi mârâind:
- Ascultă, jarvă, închide telefonul imediat și să nu mai...
Sancha puse receptorul în furcă și rămase cu ochii închiși, tremurând.
Totul era adevărat. Mark era acolo, cu Jacqui Farrar. Oare făcuseră deja dragoste, sau
abia se pregăteau?
Nu, nici nu suporta să se gândească.
Stinse focul electric și luminile, închise toate ușile, parcurgând rutina de seară cu mișcările
mecanice și grele ale unui robot. În noaptea aceea n-avea să doarmă, dar a doua zi o așteptau
treburile obișnuite - îngrijirea copiilor, gospodăria, cumpărăturile, gătitul... Avea să încerce să fie
cât mai ocupată, să nu aibă timp de gândire.

***

Era trează când Mark ajunse acasă. Ținându-și respirația, îl așteptă să deschidă ușa
dormitorului și să intre, dar Mark trecu mai departe, spre camera de oaspeți de la capătul
culoarului.
Dintr-o dată, Sancha simți că explodă de furie. Sări din pat și o luă la fugă pe coridor,
năvălind în camera de musafiri tocmai când Mark se vâra în pat.
Era gol. Cuvintele acuzatoare îi amuțiră pe buze. Nu-l mai văzuse gol de luni de zile.
Rămase cu ochii spre trupul acela robust și suplu, intens masculin, cu umeri lați și musculoși și
piept bombat, pe care părul des și aspru se cârlionța coborând spre picioarele lungi, cu coapse
puternice.
Sancha simți că i se usca gura. De-atâta timp nu mai simțise dorința aceea intensă, încât
aproape că nici nu știa ce se întâmpla cu ea. Începu s-o ardă o dogoare cumplită, în adâcurile
făpturii, sufocând-o.
- Te-am trezit? Iartă-mă, am încercat să nu fac zgomot, spuse scurt Mark, mutându-și
privirea încruntată de enervare, și se strecură în așternut, acoperindu-se până la gât, ca pentru a-și
ascunde goliciunea.
Sancha înghiți în sec, înfruntându-și dorința de a se apropia și a-l atinge; ar fi dat orice să
se culce alături de el și să-l mângâie, dar nu îndrăznea să riște un refuz.
- De ce te-ai culcat aici?
- Ca să nu te trezesc, evident, răspunse el nepăsător și sardonic.
Nici măcar nu e mai uita la ea, ci undeva în gol. Prezența ei în cameră îl stânjenea. Pe
obraz avea o urmă roșie, și-și ținea fălcile încleștate.
- Acum sunt trează, spuse cu aprindere Sancha. De ce ai întârziat atât de mult? Unde-ai
fost în seara asta, Mark?
- Ți-am spus, se răsti el, am luat cina cu șeful meu.
Apoi căscă - prefăcut, deloc convingător. Era prea încordat ca să-i fie cu adevărat somn.
- Ascultă, sunt obosit - vorbim dimineață. Mai bine dorm aici, că tot m-am culcat.
Întinse mâna și stinse lampa de pe noptieră.
- Noapte bună, Sancha.
În capul Sanchei clocoteau cuvinte furioase, dar obișnuința de ani de zile își făcu efectul.
De când li se născuse primul copil, se deprinsese să fie pe locul doi, acceptând lucrurile așa cum
erau. Îi venea să urle la Mark, dar își stăpâni furia, trase aer în piept și, foarte încet, închise ușa.
În dormitor, se așeză pe marginea patului, tremurând atât de tare încât simțea că se
desfăcea în bucăți. Țipătul i se oprise în gât, încerca să iasă, dar Sancha își acoperi gura cu
pumnul strâns, mușcându-și-l până la os. Mușcă până simți în gură gustul coclit al sângelui.
Cum își permitea? Cum își permitea s-o repeadă așa, să se uite la ea cu privirea aia rece și
distantă - când o mințea, înșelând-o cu alta? Ei bine, n-avea să-i meargă. Știa ce urmărea - se
juca de-a puterea, ca toți bărbații. Tipic pentru ei, absolut tipic - să dea vina pe altcineva, să se
poarte ca și cum ea ar fi greșit cu ceva, ea ar fi fost de vină, el nu, niciodată...
Ei bine, putea să aștepte mult și bine. Sancha avea de gând să vorbească dimineața cu el,
înainte de a se trezi copiii.

***

Își pusese ceasul să sune cu o jumătate de oră mai devreme decât de obicei, dar când se
duse să-l trezească pe Mark, camera de oaspeți era goală. Sancha coborî grăbită, însă nu-l găsi
nici jos. Plecase de-acasă înainte de a se trezi ea.
Găsi pe masa din bucătărie un bilet. Îl smulse și-l citi grăbită.

A trebuit să mă duc la serviciu mai devreme.


Mark.

Sancha mototoli hârtia și o aruncă în perete, suspinând de furie și neputință.


Știa că mințea. Plecase ca să evite o confruntare cu ea. Simțise că voia să-i pună întrebări
dificile și nu voia să le răspundă.
Dar avea să-l silească. Mai devreme sau mai târziu, trebuia să stea de vorbă.

***

Mai târziu, Sancha și Flora porniră spre micul complex comercial din cartier, după care,
cu mâinile încărcate de cumpărături, se întâlniră cu Martha Adams, singura vecină care era
prietenoasă cu Sancha.
Martha o privi lung, zâmbind.
- Ți-ai făcut părul! Minunat! Îți stă bine cu el așa, mai scurt, te întinerește...
- Mulțumesc. Și mă bine-dispune.
- Ați fost la cumpărături? se interesă Martha, privind cele trei sacoșe.
- E doar mâncare, gemu Sancha. Băieții mănâncă în fiecare zi ca lupii. Abia reușesc să țin
pasul cu ei.
- Hai să bem o cafea, o invită Martha și traversară strada, spre Victorian Coffee House,
care fusese construită cu un an înainte, astfel încât să arate veche de o sută de ani.
Toate ospătărițele eau tinere și drăguțe, îmbrăcate în rochii victoriene cu imprimeuri negre
și roșii, peste care aveau șorțuri și bonete apretate. Lista de bucate era formulată și ea în limbaj
victorian. Sancha și Martha n-aveau nevoie s-o citească. Mai fuseseră acolo și o știau pe de rost.
Ca de obicei, Mark comandă:
- Două cafele, două muffind fierbinți cu unt, și o ciocolată fierbite cu halviță deasupra,
pentru asta mică.
- Vine acum, răspunse chelnerița și se retrase, într-un foșnet de jupoane.
Flora observase calul-balansoar victorian, care o atrăgea întotdeaua. Ca prin minune, nu-l
călărea nici un alt copil.
- Vleau călale, vleau călale! începu ea să intoneze, încercând să se dea jos de pe scaun.
Martha o luă în brațe și o duse la calul de lemn. Flora începu imediat să galopeze,
gângurind încântată.
În timp ce Sancha se uita la ea, Martha reveni, privind-o atentă.
- S-a-ntâmplat ceva?
Întrebarea o făcu pe Sancha să tresară. Abia atunci își dădu seama că avea din nou lacrimi
în ochi.
- Nu, nu s-a-ntâmplat nimic, minți ea cu un zâmbet forțat.
Înaltă doar de un metru și cincizeci, zveltă și cu picioare scurte, Martha avea o față
mobilă, în formă de inimă, și păr negru tuns paj, fără nici un fir cărunt - deși avea patruzeci de
ani. Locuia sigură vizavi de Mark și Sancha, iar casa ei îi atrăgea pe copiii Sanchei ca un magnet,
pentru că avea o pisică și doi câini - doi setteri roșcați și lucioși, cu coame mătăsoase și ochi
negri lichizi.
Privind-o complice, Martha refuză să înghită gogoașa.
- Haide, doar știi că mie poți să-mi spui. N-am să repet nimic din ce aud, murmură ea,
atentă la Flora. Ai probleme? Cu Flora, ceva...?
Sancha râse.
- Flora e întotdeauna o problemă!
- Într-adevăr, zâmbi Martha. Dar tot s-a întâmplat ceva, nu-i așa? Cu băieții? Sau cu
Mark...?
Urechile ei agere prinseră oftatul slab, repede reprimat, al Sanchei.
- Mark? deduse imediat Martha. N-o fi cumva bolnav? Sau are probleme la serviciu?
Sancha îi aruncă o privire răutăcioasă.
- Ai ajuns și Sherlock Holmes! Nu e nimic, las-o baltă.
Martha îi studie fața.
- Arăți îngrozitor, știai? Cred că n-ai închis ochii toată noaptea. Data trecută când te-am
văzut părea să fie totul în regulă - când a fost asta...? Acum două zile? Ce s-a întâmplat de-
atunci?
Sancha aruncă o privire spre Flora, care se legăna cu mult elan. Ignora totul în jur și
oricum nu le-ar fi auzit vocile.
Știa că putea avea încredere în Martha. După o scurtă ezitare, murmură:
- Ei, de fapt, sunt cam necăjită... Am... primit o scrisoare veninoasă, ieri.
Martha se încruntă dezgustată.
- O scrisoare veninoasă? Arunc-o în foc și uită tot ce scria acolo, Sancha. Pe-asta nu le
scriu decât oamenii bolnavi la cap.
- Știu, răspunse Sancha cu amărăciune. Dar cred că bolnavul ăsta spunea adevărul - scria
că Mark are o aventură.
- O... nu...
Prietena ei o privi cu ochi tulburați.
- Nu pot să cred. Mark te iubește! Nu lua în seamă, Sancha...
- N-aș fi luat în seamă - nu bănuisem nimic - dar mă tem că...
Vocea îi tremura și se opri, privind-o fix pe Flora, care continua să se balanseze ritmic,
cântând.
- E adevărat, continuă ea cu voce răgușită. Scria că aseară urma să fie cu asistenta lui. El
îmi spusese că lua cina cu șeful. Am sunat la ea acasă și era acolo... i-am auzit glasul...
Abia mai reușea să vorbească, de deznădejde.
- Și, mai devreme, i-am văzut împreună... în oraș, luând masa. N-o mai văzusem, dar sunt
sigură că ea era. Iar Mark o ținea de talie. Of, Martha, e așa de tânără... frumoasă, blondă... Mi
se făcea rău numai uitându-mă la ea. Era îmbrăcată elegant și avea genul de siluetă după care
mor bărbații.
Martha ascultase atentă, încruntată.
- Of, Sancha... îmi pare atât de rău...? L-ai interogat pe Mark? Ce-a spus?
- N-am apucat - aseară a ajuns acasă abia după miezul nopții, iar azi dimineață a plecat
înainte de a mă trezi eu. Va trebui să aștept până diseară, după ce adorm copiii.
Prietena ei dădu din cap.
- Da, copiii nu trebuie să audă când discutați despre așa ceva.
Sancha oftă prelung.
- Iar azi e vineri. Dacă nu apuc să vorbesc cu el nici diseară, mâine și duminică vor fi tot
timpul acasă. O să-mi fie imposibil să-l prind singur.
- Cum ar fi dacă i-aș duce eu pe toți trei la grădina zoologică, mâine?
Trăgând aer în piept, adânc, dureros, Sancha întrebă:
- O, Martha... ai face tu asta pentru mine?
Martha zâmbi.
- Cu mare plăcere. Putem să luăm masa împreună și să fim plecați toată ziua. Vremea e
atât de frumoasă, încât ar fi perfect, și-mi place mult să-mi petrec timpul cu copiii tăi.
Coborând conspirativ vocea, continuă:
- Sancha, nu lăsa să ți se distrugă căsnicia fără a te lupta să ți-o salvezi. Ce n-aș da să nu fi
divorțat atât de repede de Jimmy! Poate că s-ar fi întors la mine, după despărțirea de fata aia. A
fost doar o pasiune nebunească și trecătoare, și-a pierdut și el capul, pentru un timp... N-a durat
nici un an. Am fost atât de răni și furioasă, încât am mers cu divorțul până la capăt, fiindcă nu
puteam să suport umilința - toată lumea știa că mă părăsise pentru o puștoaică pe jumătate cât
vârsta mea. Am vrut să mă răzbun, iar acum îmi doresc adesea să n-o fi făcut.
Sancha o privi cu compasiune și neliniște. De ce era întotdeauna viața atât de complicată,
atât de plină de probleme? Parc-ar fi călcat pe coji de ouă, se auzeau trosnind la fiecare pas.
Numai de-ar fi fost mai ușor să privească în viitor și să vadă consecințele propriilor fapte.
Cu blândețe, Sancha o sfătui:
- Nu repeta greșeala mea. Aș da orice ca s-o iau de la început, să-i mai acord lui Jimmy o
șansă, dar e prea târziu. Mi-a scris de vreo două ori, rugându-mă să ne întâlnim, să stăm de
vorbă, dar i-am răspuns cu o scrisoare foarte dușmănoasă, cerându-i să dispară. Pe urmă, a
emigrat în Australia, și de-atunci n-am mai auzit de el. Orice s-ar întâmpla, așteaptă - și ai grijă
să fii sigură că nu mai e nici o șansă pentru căsnicia ta, înainte de a te gândi la un divorț.
Capitolul 3

În seara aceea, Mark ajunse acasă abia după ora opt, când toți copiii dormeau, iar Sancha
stătea în living, ghemuită în fața focului electric.
- De ce stai pe întuneric? întrebă el.
Aprinse lumina, făcând-o pe Sancha să tresară.
Fără să întoarcă privirea spre el, Sancha replică:
- De ce nu mi-ai spus că întârzii și azi?
- Iartă-mă. Tocmai mă pregăteam să plec, la ora obișnuită, când a intervenit o urgență pe
șantierul de pe Bailey Cross Road - un excavator a scăpat de sub control și au fost răniți doi
oameni. A trebuit să mă duc până acolo, ca să scriu un raport.
- Puteai să mă suni!
- Mă așteptasem să dureze doar o jumătate de oră, dar a fost mult mai grav decât
crezusem. A ținut mult mai mult.
- Ai telefon mobil în mașină!
- Da, dar...
- Dar nici măcar nu te-ai gândit să mă suni ca să mă anunți! În ultima vreme, am devenit
ultima persoană la care te mai gândești, nu-i așa?
Sancha se ridicase în picioare, privindu-l cu furie, dar fără a uita să vorbească încet, ca să
nu trezească din somn copiii.
- Am spus că-mi pare rău, mormăi Mark. Te-aș fi sunat, dacă aveam timp, dar imediat ce
am ajuns a trebuit să rezolv o situație periculoasă. Excavatorul lovise o mașină, care a luat foc, și
s-a spart o conductă de apă. Maistrul șantierului era unul dintre răniți, iar ceilalți oameni alergau
în panică, neștiind ce să facă... Pompierii abia sosiseră, și domnea haosul. O.K., recunosc,
ultimul lucru care mi-a trecut prin minte a fost să-ți dau ție telefon ca să te anunț că întârzii la
cină, dar într-o situație ca asta treci pe pilot automat; uiți de detaliile minore.
- O, mulțumesc! se răsti ea. Deci, asta sunt eu pentru tine, un detaliu minor!
Mark mârâi gros, cu mâinile încleștându-i-se pe lângă trup.
- Ce naiba se întâmplă cu tine de-o vreme-ncoace?
Sancha era destul de furioasă ca să-i arate scrisoarea anonimă, pe care tocmai o recitise la
lumina focului artificial. I-o întinse lui Mark, care o luă încruntându-se.
- Ce-i asta?
- Citește și-ai să vezi, răspunse Sancha, cu voce tremurătoare.
Mark despături hârtia. Îl privi citind-o, văzu impactul șocului, încordarea feței, tensiunea
fălcilor și a gurii, îngustarea dură a ochilor cenușii.
- Dumnezeule...! mormăi el, ridicând o privire tăioasă. Asta a venit cu poșta? Unde-i
plicul?
- L-am aruncat.
Mark o privi nervos.
- Pentru numele lui Dumnezeu, de ce-ai făcut asta?
- Nu știu... Probabil...
Dintr-o dată, Sancha simți că-i venea să-l lovească.
- Și nu te mai lua de mine! De obicei arunci plicurile, de ce să nu le-arunc?
- Nu e destul de clar? Ne-ar fi putut ajuta să descoperim cine-a trimis-o!
- M-am gândit și eu la asta. Mă crezi proastă? Era bătut la mașină. Nu conținea nici un
indiciu.
- Ștampila era a poșei locale?
Îndurerată, Sancha izbucni:
- N-are nici o importanță cine a trimis-o - e adevărat sau nu?
Mark făcu ghemotoc hârtia și o aruncă prin cameră, apoi își trecu o mână peste față, ca
pentru a-și șterge urmele reacției, în timp ce căuta un răspuns.
Cu înverșunare, Sancha continuă:
- E o întrebare simplă, nu-i așa, Mark? E adevărat sau nu? Ai o aventură cu asistenta ta?
Nu sta aici căutându-ți cuvintele, spune-mi doar adevărul.
Mark se întoarse și porni prin cameră, cu capul aplecat și mâinile în buzunare. Sancha
simțea cum durerea îi creștea, căci acum nu mai avea nici o îndoială că afirmațiile erau adevărate.
Dacă ar fi fost minciuni, ar fi reacționat altfel - râzând, sau înfuriindu-se - ar fi spus ceva, n-ar fi
rămas tăcut, incapabil s-o privească.
- De ce, Mark? De ce? strigă ea, iar Mark se răsuci spre ea, roșu la față, cu ochii sticlindu-
i ca două diamante de gheață colțuroase, ucigător de tăioase.
- De ce? repetă el. De ce?
Și apoi, incredibil, izbucni în râs - un râs profund, aspru, furios, care-o făcu pe Sancha să
tresară ca și cum ar fi lovit-o.
- Chiar nu știi? Dacă nu știi, e fiindcă puțin îți pasă de mine. Uneori, mă și întreb dacă ți-a
păsat vreodată.
- Cum poți spune asta? Doar știi că... începu Sancha în șoaptă, dar se întrerupse, sufocată
de emoție.
- Știu că am fost necesar pentru felul cum voiai tu să-ți aranjezi viața! Aveai nevoie de un
bărbat care să-ți dăruiască un cămin, copii, iar acum, că-i ai, nu mai ai nevoie de mine, decât
pentru banii pe care-i aduc în casă, ca să plătim toate astea! continuă el gesticulând furios spre
mobila confortabilă și mocheta groasă. Banii mai fac posibilă viața comodă pe care o duceți tu și
copiii, nu? Păcat că, pe lângă ei, trebuie să mă suporți și pe mine.
Sancha deschise gura să răspundă că nu era adevărat, că-l iubea, că întotdeauna îl iubise -
dar Mark continuă furios, privind-o aproape cu ură.
- Ai dat foarte clar de înțeles că-ți dorești să dispar. În ultima vreme, abia dacă te mai uiți
la mine sau îmi vorbești, iar cât despre sex... de când nu ne-am mai culcat împreună? Mai ții
minte? Hai, gândește-te - de când s-a născut Flora, de câte ori am mai făcut dragoste?
Contraatacul lui o neliniștea atât de tare încât, când Mark făcu un pas spre ea, Sancha
tresări, retrăgându-se nervoasă.
Se opri la câțiva centimetri distanță, cu ochii scăpărându-i.
- A, nici o grijă, n-am să te violez! Mă respect pe mine însumi prea mult ca să iau cu forța
o femeie care nu mă vrea! De-asta n-am mai încercat să ajung în patul tău de-atâtea luni, deși poți
număra pe degetele de la o mână de câte ori ne-am culcat împreună anul ăsta! Nici nu mai avem
o căsnicie, Sancha, locuim doar sub același acoperiș. Și m-am săturat, m-am săturat să tot fiu
ignorat și tratat cu răceală!
Ochii Sanchei se umplură de lacrimi.
- Mark! Cum poți spune asta? Niciodată nu m-am purtat rece cu tine...!
- Ba eu te-am simțit al naibii de rece ori de câte ori încercam să mă culc cu tine-n pat și tu
te prefăceai că dormeai, sau spuneai că erai prea obosită ca să facem dragoste! scrâșni el printre
dinți.
- Nu mă prefăceam. Întotdeauna sunt obosită seara - să cresc trei copii și să țin o casă nu-i
un fleac, să știi! aruncă ea sfidător - apoi se îmblânzi, întinzând o mână spre el, rugător: Mark,
îmi pare rău dacă te-am rănit în vreun fel... nici un moment nu mi-a trecut prin minte că păream
să nu te mai iubesc. De ce n-ai vorbit cu mine până acum? De ce nu mi-ai spus nimic?
- Doar nu crezi că m-aș fi târât în genunchi ca să mă milogesc de soția mea să mă bage în
seamă? mârâi el. Mi-a mai rămas și mie puțină mândrie, să știi! Bine, în regulă. Nu mă mai vrei,
atunci ce contează pentru tine că mi-am găsit pe altcineva?
Sancha simți această mărturisire ca pe o lovitură de cuțit în inimă. Mark o privea fix,
intens, ca și cum ar fi așteptat să vadă efectul, așa că-și înghiți durerea și, cu buze tremurătoare, îl
întrebă:
- O iubești?
Chipul lui se crispă și mai mult, cu contururile obrajilor atât de tăioase încât oasele păreau
să-i străpungă pielea palidă.
- N-am să discut despre Jacqui cu tine! spuse el acid, după un moment. Vorbim despre
tine și mine, Sancha - nu despre Jacqui. Dacă am fi avut o căsnicie reală, în ultimii doi ani, ai fi
știut prea bine tot ce se întâmplă în viața mea - n-ai fi avut nevoie de scrisori anonime. Nu stăm
niciodată de vorbă, nu-i așa? Dacă încerc să-ți vorbesc, nu mă asculți niciodată - ești prea
absorbită de copiii tăi!
Lovită, Sancha ripostă:
- Sunt și ai tăi!
Mark dădu din cap, împingându-și de pe frunte părul negru, cu un gest nervos.
- Da, și-i iubesc... dar nu sunt obsedat de ei. Mai am loc și pentru alte lucruri în viața mea.
Ai dat foarte clar de înțeles că pentru tine ei sunt pe primul plan, că nimic altceva nu mai
contează. Iar eu, în nici un caz!
Sancha îl privi cu ochi mari, neîncrezători. Era gelos pe copii? Pe propriii lui copii?
- Dar... acum ei trebuie să fie pe primul plan, Mark! Sunt atât de mici... au nevoie de mine
douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru... Toată ziua alerg de colo-colo - mai ales după
Flora, știi cât de dificilă e! Când ajungi tu acasă, sunt epuizată, parc-aș fi o zombie! Nu vreau
decât să mă trântesc undeva și să dorm ne-ntoarsă.
- În fiecare seară, Sancha? În fiecare afurisită de seară?
Tonul lui aspru o făcea să se înfioare, așa că se apropie de el, atingându-l pe braț, dar
numai pentru a-l vedea smulgându-se din loc.
Încet, îl imploră:
- Mark, te rog... n-o să țină așa o veșnicie! Doar cât sânt mici, și au nevoie de mine tot
timpul.
- Și cât o să dureze asta, Sancha? Cât timp o să dureze? Cât o s-o mai ducem așa? Un an?
Doi ani? Șase? Zece? Cât vrei să mai aștept până-ți amintești că mai exist și eu pe lumea asta?
Întrebarea era retorică; Mark nu așteptă răspunsul, sfredelindu-i fața cu o privire ostilă,
dureroasă ca o lovitură.
- Nu, în nici un caz...! Acum știu... îmi dau seama... Mark, nu mi-am dat seama că te
simțeai așa... începu ea cu voce răgușită, dar Mark trecu peste cuvintele ei, dur și furios:
- Știu că nu ți-ai dat seama! De luni de zile nu mi-ai mai dat atenție. Alfel, ai fi văzut că
treceam prin probleme și aveam nevoie de ajutor - aveam nevoie de sprijinul tău, de puțină
înțelegere omenească.
Descumpănită, Sancha se încruntă.
- Cum adică... probleme? Ce fel de probleme?
Gura lui Mark se strâmbă rece, sarcastic.
- Hai, acuma nu te preface că te interesează! E cam târziu ca să joci teatru!
Despre ce vorbea? Sancha îl privi fără expresie, încercând să ghicească ce se întâmplase,
ce anume nu observase?
- Ești bolnav? întrebă ea neliniștită, privindu-l mai atentă, pentru a observa abia acum,
când se uita mai de aproape, cât de trase și încordate îi erau trăsăturile. Până și pielea îi
devenisemai cenușie, cu o paloare pe care nu i-o mai văzuse. Ce-o fi fost cu el?
- Nu, nu-s nici un bolnav! se răsti Mark. Arăt eu bolnav? Toată viața am fost în formă.
Poate c-am mai slăbit puțin în ultima vreme, dar asta, fiindcă mi-am pierdut pofta de mâncare și
am fost îngrijorat. N-am nici o problemă fizică.
Sancha reîncepu să respire mai ușor, în timp ce culoarea îi revenea treptat în obraji.
- De ce ai fost îngrijorat, Mark? întrebă ea încet.
După un moment de ezitare, Mark răspunse, pe un ton aparent nepăsător:
- Mă rog, poți să știi, în fond. Te afectează și pe tine. Compania e atacată. Grainger - îl știi
pe Grainger, conduce G.R.O. Construction, marea companie națională care-și face mereu
publicitate la televiziune?
Sancha dădu din cap, amintindu-și vag că-l văzuse pe Grainger la televizor, într-o reclamă.
Un bărbat masiv, trecut de cincizeci de ani, cu un zâmbet fals și ochi ca două pietricele.
- Îmi amintesc de el.
- Ei bine, Grainger a intrat în expansiune, iar compania noastră e una dintre cele pe care
le-a luat în vizor. Cumpără acțiuni ori de câte ori se scot pe piață, constituindu-și o bază în
companie. A trecut o vreme până ne-am dat seama că se pregătea o acaparare, și de-atunci tot
luptăm ca să-l oprim - de-asta a trebuit să lucrez atât de des peste program, în ultimele
săptămâni.
Imediat, Sancha își spuse, cu o ușurare bolnăvicioasă: "A, deci n-a fost cu ea de fiecare
dată când a întârziat...? A lucrat într-adevăr; n-a mințit tot timpul."
- Acum e O.K.? întrebă ea cu speranță. Ați învins?
Mark se strâmbă.
- Tare-aș mai vrea - dar nu știm ce-o să se întâmple? Grainger a lansat o ofertă. Acționarii
noștri vor hotărî dacă să acceptăm una din părțile lui, în schimbul a două părți de-ale noastre.
Încruntându-se, Sancha întrebă:
- Și asta-i o ofertă avantajoasă?
N-avea idee de felul cum erau conduse afacerile, nici ce valoare aveau acțiunile
companiei. Acum își dorea să fi fost mai atentă. Poate că atunci și-ar fi dat seama că pe Mark îl
frământau atâtea griji.
Soțul ei ridică din umeri.
- Pentru acționari va fi tentant. Da. Compania lui e mult mai mare decât a noastră, și mai
veche. Frank și cu mine am alcătuit o contra-ofertă, pe care le-o vom trimite tuturor acționarilor,
săptămâna viitoare. Le promitem dividende mai bune dacă rămân alături de noi. La câteva zile
după aceea va avea loc o ședință cu acționarii, și vom supune la vot - prin poștă. Până nu se
numără voturile, nu vom avea idee ce ne rezervă viitorul.
Desigur, Jacqui Farrar știa totul despre problemele lui de afaceri; lucra în cadrul firmei,
Mark îi spusese totul, de când începuse criza.
Simțind că o ustura gâtul de gelozie, întrebă:
- De ce nu mi-ai spus până acum?
- Și când voiai să-ți spun? ripostă el, cu ochii întunecați de dușmănie. Când ai vrut tu să
stai de vorbă cu mine, să mă asculți? Când ți-ai manifestat interesul pentru munca mea? Vin
acasă și te găsesc moțăind la cină, sau mai rămâi câteva minute căscând, după care te duci la
culcare.
- Ai fi putut să-ncerci! Niciodată nu mi-ai dat vreun semn că ai atâtea griji pe suflet!
O biroui gelozia, făcându-i ochii să pară aproape negri.
- În schimb, ai preferat să vorbești cu amanta ta blondă!
- Ea cel puțin m-a ascultat!
- Te cred c-a ascultat! În timp ce se vâra în pat cu tine, fără-ndoială! Acolo obișnuiți să
discutați afaceri? Culcatul cu tine face parte din atribuțiile ei profesionale?
Mark se înroși din nou la față, intens, cu furie. O apucă pe Sancha de umeri și o zgâlțâi ca
pe o păpușă de cârpe, făcându-i părul castaniu-roșcat să se învolbureze peste față, orbind-o.
- Pisică sălbatică ce ești!
Sancha era atât de furioasă încât îl lovi cu piciorul în gleznă - atât de tare, încât își strivi
degetul și scoase un țipăt de durere.
Mark strigă și el, dându-i drumul și împleticindu-se înapoi. Își duse mâinile la locul lovit.
- Dumnezeule, m-a durut! Puteai să-mi rupi glezna!
- Poate data viitoare ai să te gândești mai bine înainte să mâă bruschezi!
Frecându-și glezna, Mark o privi ca și cum n-ar mai fi văzut-o niciodată, apoi ochii i se
opriră asupra părului ei ciufulit.
Abulic, murmură:
- Păru tău arată altfel... când te-ai coafat?
- A, ai observat în sfârșit! replică ea sarcastic. Acum câteva zile, întâmplător - dar tu nu te
uiți niciodată la mine. Și mai zici că te simți neluat în seamă!
Ochii lui cenușii o măsurară din cap până-n picioare, remarcându-i rochia de mătase
verde, mulată strâns pe șolduri. Încruntat, mormăi încet:
- Și rochia asta... e nouă, nu-i așa?
- Da.
Sub privirea lui Mark, o străbătu un val fierbinte; pulsul începu să-i palpite în venele de la
gât, de la încheieturile mâinilor, din tot trupul.
Gura lui se arcui sardonic, în timp ce o privea pe sub pleoapele coborâte peste ochii
cenușii, batjocoritori.
- Care-i ideea, Sancha?
Bujorii din obrajii Sanchei se înroșiră și mai intens; își mută privirea.
- Să ghicesc? continuă el tărăgănat. Ai primit scrisoarea... când?
- Acum două zile, recunoscu ea, neputându-l privi în ochi.
- Acum două zile, repetă Mark sarcastic. Așa că ai dat fuga și te-ai coafat, ți-ai cumpărat
haine noi, ți-ai făcut o altă imagine... Ei, oare de ce ai făcut toate astea, mă întreb...? Nu-mi spune
că te gândeai să mă seduci. Asta ți-a trecut prin minte, Sancha?
- Nu! protestă ea imediat, deși știa că mințea... căci, la ce altceva se gândise?
Mark știa și el că încerca să-l mintă, și râse, făcând-o să se simtă arsă de rușine și
umilință.
- Mincinoaso!
Glasul lui profund, scăzut, ca un tors înțepător, o călca pe nervi. Regreta că urmase sfatul
lui Zoe; îl făcuse pe Mark să râdă de ea, s-o disprețuiască.
- Atunci, hai, o chinui el în continuare. Fă-mi avansuri, Sancha. Suntem singuri; arată-mi
cât de mult mă mai dorești.
- Termină! mormăi ea, întorcând capul ca să-și ascundă roșeața obrajilor și lacrimile din
ochi. În acel moment, aproape îl ura.
Trebuia să scape de privirea lui batjocoritoare. Fără să se mai uite la el, fugi afară din
cameră, zguduită de suspine. Cum putea să-i vorbească, să se uite la ea așa? O ura?
Se iubiseră atât de mult cândva, în primul an de căsnicie, înainte de a li se naște primul
copil. "O, Mark, cum s-a putut strica totul atât de rău?" se întrebă ea, închizând ușa dormitorului.
Înainte de a o fi închis complet, Mark ajunse de cealaltă parte, deschizând-o din nou.
Sancha se temea să facă prea mult zgomot, ca să nu deranjeze copiii. Se retrase, furioasă,
speriată, alarmată, șoptind:
- Lasă-mă-n pace! Nu mai suport! Lasă-mă-n pace...
- În noaptea asta nu, Sancha, replică el, pe un ton senzual-amenințător care-i făcu sângele
să înghețe în vene și gura să i se usuce.
Îl privi nefericită, detestându-i lucirea cinică din ochi. Mark al ei nu s-ar fi purtat niciodată
așa cu ea.
- Te rog, Mark, pleacă. Nu-mi arde de glumă.
- Nu încerc să glumesc, replică el, scoțându-și cravata.
Inima Sanchei bătea nebunește. Se retrase și mai mult.
- Doar nu crezi c-am să mă culc cu tine în timp ce ai o legătură cu altă femeie?
În voce i se simțea șocul, neîncrederea copleșitoare.
- Ieși afară, Mark!
Descheindu-și cămașa, Mark răspunse încet, tărăgănat:
- În patul tău, sau într-al meu?
Sancha simți pe sub piele un fior de groază reală.
- Încetează imediat! țipă ea, bucuroasă că vocea nu-i șovăia, deși nu-și putea stăpâni
tremurul trupului.
Descheiat la cămașă, Mark se așeză pe marginea patului și începu să-și scoată pantofii.
Avea mișcări atât de firești, încât Sancha înțelese că nu era o glumă. Într-adevăr, avea de gând s-
o forțeze, și știa că, dacă făcea asta, ar fi murit. Nu și-ar mai fi revenit niciodată.
O luă la fugă spre ușă, dar Mark se ridică într-o clipă și, agil ca o panteră, sări după ea,
desculț, fără nici un sunet. O pătrunse spaima; voia cu disperare să scape, nu voia s-o atingă în
asemenea condiții, însă Mark o luă în brațe, ducând-o pe sus înapoi spre pat.
Zbătându-se, Sancha îl privi cu lacrimi în ochi.
- Nu, Mark...! Ia-ți mâinile de pe mine... Cum poți să faci asta? N-am să te împart cu
amanta ta!
Mark o trânti pe pat și se aruncă peste ea, strivind-o cu trupul lui greu. O străbătu un fior
de excitație pe care Sancha nu și-l putu stăpâni. Îl dorea. Nu se putea minți și se îndoia că ar fi
putut să-l mintă pe el.
Dar trebuia; trebuia să-l oprească. Făcea totul numai ca s-o rănească, s-o umilească, și nu
putea să-l lase.
Își feri fața, în timp ce-și încorda toți mușchii, rezistând cu furie.
- Lasă-mă-n pace, Mark!
Prinzându-i fața între mâini, Mark îi trase din nou capul spre el, înclinându-i-l pe spate
astfel încât să nu și-l poată smulge. Un moment se priviră, Sancha cu ochii măriți de furie și
sfidare, el cu o expresie de nepătruns.
Smulgându-și capul cu prețul unui suprem efort, Sancha îi împinse cu furie umerii,
încercând să-l disloce de deasupra ei.
- Nu, n-am să te las! răcni ea sonor - mult prea tare, uitând de copiii care dormeau, iar în
camera de alături Flora se trezi și începu să scâncească.
Sancha rămase țeapănă, ascultând. Scâncetele Florei erau tot mai puternice,
transformându-se în plânset.
- Mamiii... Maaamiii...! Maaamiiiiii...!!!
Vocea fetiței suna atât de subțire și neajutorată, iar Sancha recunoștea acel sunet - Flora
avusese un coșmar, unul dintre acele visuri pe care niciodată nu putea să le explice sau să le
descrie. Orice i le putea provoca... o poveste, un film văzut la televizor, chiar și ceva din grădină.
În cea mai mare parte a timpului, Flora era plină de energie, dar se temea de insecte. Moliile,
viespile, omizile, sau păianjenii... toate îi provocau istericale. Frații ei de distrau punându-i câte o
omidă păroasă sau un păianjen pe rochie, și se tăvăleau de râs când Flora începea să dea din
brațe, țipând.
- O să-i trezească pe ceilalți; trebuie să mă duc la ea, spuse Flora. Lasă-mă să mă ridic,
Mark.
- Las-o măcar o dată în plata Domnului! replică furios Mark. Ai răsfățat-o îngrozitor. Știe
că e de ajuns să țipe destul de tare ca să alergi la ea.
- Nu pot... știi că nu pot... Trebuie să mă duc la ea...
Îi împinse și mai tare umerii și, cu un mârâit de furie gros, nearticulat, Mark se răsturnă
într-o parte. Sancha sări din pat și ieși în fugă.
Flora stătea în capul oaselor, cu fața brăzdată de lacrimi strălucind în lumina lunii. Întinse
brațele spre ea.
- Mamiii...!
Sancha o luă în brațe și se așeză cu ea pe un scaun, legănându-i trupul mic și cald. Flora
își luă degetul mare în gură și oftă, moleșindu-se.
Sancha n-o întrebă despre coșmar; n-ar fi făcut decât s-o țină trează, împiedicând-o să se
relaxeze. Începu să cânte încet, liniștitor, și-i simți trupul îngreunându-se, pe măsură ce o fura iar
somnul. Peste cinci minute, o puse la loc în pat, o acoperi ușor și ieși.
Dormitorul ei era gol, cu lumina aprinsă; Mark nu se vedea nicăieri. Sancha se opri lângă
ușă, privind în jur. Oare se hotărâse să se culce iar în camera de oaspeți? Sau coborâse la parter?
Se întoarse să-l caute, când încremeni, auzind zgomotul mașinii lui care ieșea din garaj.
Sancha alergă la fereastră, de unde văzu luminile de poziție dispărând în lungul aleii.
O copleși nefericirea. Unde se ducea? Dar știa, desigur. La aia, la amanta lui. După ce
încercase să-și silească soția să se culce cu el, se ducea la cealaltă femeie. Avea să-și petreacă
noaptea cu ea.
Cum putea? Simți că-i venea rău; nu-și putea învinge greața. Cu mâna la gură, alergă în
baie și vomă.
"Termină, termină..." își spuse. "Nu vreau să mă gândesc la asta. Nu vreau să știu. Cum
poate, după ce m-a atins așa, după ce m-a sărutat...?"
Amintirea propriei ei dorinței neputincioase era și mai umilitoare. Îl ura pentru că o făcuse
să simtă așa ceva, după care se dusese la cealaltă.
Poate că Zoe avea dreptate. Poate că nu-i mai rămăsese decât să divorțeze.
Capitolul 4

Sancha dormi prost din nou și se trezi cu noaptea-n cap, dar camera de oaspeți era goală.
Mark nu se vedea nicăieri. Flora, ca prin minune, încă mai dormea, culcată pe burtă, cu fundul în
sus. Sancha intră în camera băieților. Trase perdelele, lăsând lumina aurie să năvălească înăuntru;
cu o ironie amară, văzu că era o zi frumoasă. Numai norii și ploaia s-ar fi potrivit cu starea ei de
spirit - dar atunci copiii n-ar fi putut să plece cu Martha, iar Sancha simțea nevoia să stea un timp
singură.
Băieții se trezeauîncet, căscând, întinzându-se sub plăpumi. Charlie deschise brusc ochii și
aproape în aceeași clipă se ridică în capul oaselor, ciufulit și cu chipul roșu se somn.
- Grădina zoologică! Ce oră e, mămico? Nu-i timpul să mergem? Mătușa Martha a venit?
Scoală-te, Felix, mergem la grădina zoologică!
Dându-se jos din pat, se repezi să intre primul în baie. Aceasta era o luptă zilnică între el
și fratele lui. Se întreceau să ajungă fiecare primul în baie, primul la masa de micul dejun, primul
în mașină cu tatăl lor. Erau într-o competiție permanentă. Or fi fost ei încă mici, dar erau foarte
bătăioși și, într-o societate mai neevoluată, ar fi avut toate instinctele necesare pentru a reuși în
viață.
Felix se trezi, sări din pat aproape dintr-o mișcare și începu să zburde, cântând:
- Mer-gem la zo-oo, mer-gem la zo-oo, la zo-oo, la zo-oo...! Sunt un cangur, gur-gur-gur,
sunt un cangur, gur-gur-gur!
- Șșșș...! îl temperă Sancha, în timp cele pregătea hainele. O s-o trezești pe sora ta.
Prea târziu. Din camera ei, Flora începu să răcnească:
- 'Opa sus! Mamiii... 'opa sus! Vleau sus, vleau sus!
Arcurile patului scârțâiau deja, în ritmul țopăielilor.
Următoarea jumătate de oră fu un haos, ca în fiecare dimienață. Sancha își văzu de treburi
ca de obicei, fără să se gândească la nimic altceva. Martha sosi chiar în timp ce Sancha strângea
masa. Cu ochii strălucitori, aproape la fel de emoționată cum erau și copiii, o privi pe Sancha în
timp ce le punea hanoracele.
- Și-acum, s-o ascultați pe mătușa Martha, le spuse Sancha.
Băieții o priviră cu dispreț.
- Normal, mami!
Flora dădu din cap cu tărie.
- Cuminte! promise ea. Cuminte cu tanti Maltha!
Sancha îi ajută să se urce în mașină, le încheie centurie de siguranță, apoi puse scaunul
Florei pe bancheta din spate și o așeză și pe ea. Flora o strânse de gât, mai-mai s-o sugrume.
- Pa-pa, mami... Pa-pa...!
- Distracție plăcută! le ură Sancha, închizând portiera.
Flora scoase un muget, cu ochii dintr-o dată plini de lacrimi.
- Efelantu', efelantu'... vleau efelantu' meu!
Gemând, Sancha alergă în casă și găsi elefantul pe dușumeaua din bucătărie.
Fetița îl primi radioasă, strângându-l la piept. Sancha închise din nou portiera, apoi se
întoarse spre Martha, strâmbându-se.
- Ești sigură c-ai să te descurci cu toți trei?
- Categoric! Nu te mai gândi la ei, până-i aduc înapoi, diseară.
Oftând, Sancha spuse:
- Îți datorez viața. Nici nu știu cum să-ți mulțumesc, ești atât de bună că faci asta pentru
mine. Dacă-s răi, să-i aduci acasă. Nu te simți datoare să-i ții cu tine toată ziua.
- Nu-ți face griji pentru mine - sau pentru noi! Vom avea o zi minunată, răspunse Martha
cu convingere. Mor după copiii tăi. Întotdeauna mi-a plăcut să mă ocup de ei.
- Ești nebună, dar îți mulțumesc de un milion de ori.
Martha se așeză la volan, făcându-i cu mâna.
Peste o clipă, mașina porni, iar Sancha se uită după ei până când nu-i mai văzu. Apoi intră
în casă să facă o baie în tihnă - lucru pentru care rareori avea timp. În mod normal, n-avea vreme
decât pentru un duș grăbit, dimineața.
În casă domnea o liniște ciudată. Sancha se întinse în apa caldă și parfumată, cu ochii
închiși, lăsând să i se destindă tot trupul. Nașterile copiilor nu-i avantajaseră silueta. Nu mânca
mult și alerga toată ziua după ei, așa că nu se îngrășase, dar nici nu mai era în aceeași formă ca
pe vremea când se măritase.
La douăzeci de ani, fusese scundă și sveltă, cu un fizic aproape băiețesc și sâni mici și tari.
După ce alăptase trei copii, sânii îi crescuseră, fiind acum rotunzi și moi, șoldurile îi erau și ele
mai împlinite, iar talia i se îngroșase cu câțiva centimetri.
După ce coborî din nou în bucătărie, se uită la ceas și văzu șocată că trecuse de zece.
Unde era Mark?
Dar putea ghici unde era, nu? Se opri lângă telefon, cu mâna întinsă... Oară să sune la
numărul blondei și să ceară cu soțul ei?
Nu, n-ar fi suportat să se umilească așa. Ar fi fost ca un fel de mărturisire - mărturisea că
se aștepta ca Mark să fie cu cealaltă. Iar Sancha nu avea de gând s-o facă; nu voia să le dea
satisfacție.
Poate ar fi fost bine să meargă cu mașina până la blocul acela de apartamente de pe Alamo
Street... cum spunea în scrisoare că se numea? Crown Tower? Își aminti că era un semn de reper
cunoscut - oamenii vorbiseră mult despre el când se construise. Era un edificiu modern, cu terasa
înconjurată de creneluri care o făceau să srate cam ca o coroană - deși Sancha nu știa ce apăruse
mai întâi, modelul sau numele.
Ca să aibă o ocupație și să nu se mai gândească la Mark, începu să facă ordine în
camerele de la etaj. La zece și jumătate, își făcu o cafea tare și se așeză în bucătărie să și-o bea.
Trebuia să ia o hotărâre - dar mintea îi era atât de frământată, încât nu putea urmări nici o
idee până la capăt. Sentimentele i se schimbau încontinuu - îl iubea pe Mark; îl ura pe Mark.
Avea să divorțeze de el și să ia cu ea cât de multe putea; nu suporta să-l piardă și avea să lupte
pe viață și pe moarte ca să-l păstreze. Gândurile ei erau ca o mare furtunoasă, aruncând-o
încoace și-ncolo.
Nu auzi mașina. Sunetul cheii în ușă o anunță că Mark se întorsese.
O clipă, inima i se zbătu ca un pește pe uscat, și dintr-o dată nu mai putu să respire.
Ascultându-i pașii prin hol, își privi cafeaua, în timp ce încerca să pară calmă. Ușa bucătăriei se
deschise, iar Sancha simți prezența soțului ei care-i privea profilul.
Pe limbă îi fierbeau cuvinte furioase, dar nu avea încredere să vorbească, de teamă că ar fi
izbucnit în plâns.
Tăcerea se prelungea. După un timp, Mark spuse cu un glas aspru, care-i făcu nervii să
tresară:
- Avem de discutat. Unde-s copiii?
Sancha trase adânc aer în piept și reuși să răspundă pe un ton destul de calm:
- I-a dus Martha la grădina zoologică.
Mark zâmbi sarcastic.
- Ce convenabil! A fost ideea ta, sau a ei? Presupun că i te-ai confesat, nu? Spunându-i ce
șobolan sunt? Nu-mi place, Sancha, nu vreau să mă bârfești cu vecinele. Cred că ai vorbit și cu
sora aia a ta, nu? Cred că pot să ghicesc ce-a avut de spus - nu m-a simpatizat niciodată prea
mult, așa e?
Se apropie de ea, cu mișcări vibrând de furie, iar Sancha se pierdu cu totul. Sărind în
picioare, se retrase prea repede, alunecă pe pardoseala de gresie pe care o spălase nu demult și-și
pierdu echilibrul.
Mark se repezi înainte și o prinse înainte de a cădea. Când brațul lui o cuprinse, Sancha
simți că i se strânse inima, iar capul începu să i se învârtească.
- Nu...! murmură ea.
Reacționa ca o adolescentă; nu-i venea să creadă că se putea face așa de râs. Pentru
numele lui Dumnezeu, cât de proastă era în stare să fie?
- Doar n-ai să-mi leșini acuma, nu? Ai mâncat azi de dimineață? bombăni Mark privindu-
o, cu chipul atât de aproape de al ei încât Sancha îi simțea căldura respirației și a pielii.
Era atât de conștientă de prezența lui, încât bătăile propriei ei inimi aproape o asurzeau.
Cumva, reuși să șoptească:
- Nu mi-e foame. Am băut niște suc de portocale cu copiii, și o cafea.
- Cum poți fi atât de proastă?! explodă el. Unde ți-e capul? L-ai lăsa pe vreunul dintre
copii să nu-și mănânce micul dejun?
Glasul îi era aspru, scrâșnind de furie. Nu putea fi atât de enervat numai pentru că Sancha
nu luase micul dejun; altceva îl irita - iar Sanchei nu-i era greu să ghicească ce anume. Își
cunoștea soțul.
Dacă plănuia s-o părăsească, ultimul lucru pe care-l voia era să se simtă vinovat față de
ea. Ar fi preferat să n-aibă nici o grijă, să nu se gândească la ea deloc.
- N-am nimic, spuse ea încăpățânată, fără să-l privească, pentru a nu lăsa să i se vadă
durerea din ochi. Nu voia să se dea de gol în fața lui.
- Ba ai! Arăți rău! Ești atât de palidă...
Îi atinse obrazul cu un deget arătător, iar contactul o făcu pe Sancha să se înroșească.
Genele i se coborâră peste obrazul înfierbântat.
Sprâncenele lui Mark se înălțară; o privi lung, apoi se corectă sec:
- Mă rog, ai fost palidă. Acum ești roșie ca racul.
Copleșită de neputința de a-și controla sentimentele, Sancha se îndepărtă de el grăbită.
- Nu vrei o cafea? întrebă ea, încercând să risipească tensiunea momentului.
- Te rog, răspunse scurt Mark, așezându-se.
Îi puse cafeaua în față, iar ochii lui se ridicară spre ea.
- Rochia asta-i tot nouă? Ce te-a apucat? Ți-ai făcut de cap prin magazine? Cât o să mă
coste toate astea?
- O am de patru ani!
Nici măcar nu mai observa cu ce se îmbrăca? Cum putea să uite c-o mai văzuse cu rochia
aia? Sancha își amintea când o purtase prima oară, la o nuntă, iar Mark îi spusese cât de mult îi
plăcea.
Glasul lui se auzi din nou, scrâșnit:
- Atunci, de ce n-ai purtat-o niciodată, în locul blugilor ălora de care nu te mai desparți?
- Blugii sunt practici, răspunse Sancha cu încăpățânare. Mai ales iarna - îmi țin mai cald
decât fusele, iar dacă se murdăresc, îi arunc în mașina de spălat și gata...
Vorbeau despre orice, numai despre subiectul care-i preocupa nu, și o știau amândoi. Era
ridicol cât de greu le venea să vorbească - un nou simptom al destrămării căsniciei lor. Între ei se
căscase un abis uriaș, fără fund; pe Sancha o lua cu amețeli, la vederea acelei prăpăstii.
- Mă rog, îți stă bine, spuse apatic Mark, cu ochii lucindu-i spălăcit printre genele negre.
Uitasem ce picioare nemaipomenite ai.
Sancha roși. Oare vorbea serios, sau încerca doar să-i distragă atenția cu complimente?
- Să nu crezi c-am uitat că n-ai venit acasă azi-noapte! bombăni ea, cu vocea tremurându-i
de gelozie. Ai fost cu aia, nu-i așa? Lasă, nu minți - n-are nici un rost. Ți-ai petrecut noaptea cu
ea, și totuși îți închipui că poți să intri aici...
- N-am fost la ea, o întrerupse el scurt, repezit, făcând-o să tresară.
Se priviră lung. Sancha îi văzu colțul gurii palpitând într-un tic. Mark era în clumea furiei,
ticul acela indica întotdeaua o încordare uriașă.
După ce trase adânc aer în piept, Mark continuă încet:
- N-am fost azi-noapte nici la Jacqui, nici la altcineva. Am stat la un motel din afara
orașului. Verifică, dacă vrei! Sună și-ntreabă - sau du-te personal până acolo și descoase
cameristele.
Sancha îl credea; privirea dură și cenușie din ochii lui îi arăta că spunea adevărul. De pe
buze i se desprinse un mic oftat de ușurare.
Mark auzi și se încruntă din nou, după care spuse cu același glas repezit:
- Nu mai putem continua așa, Sancha.
Frica îi aduse Sanchei un gol grețos în stomac. Voia să-i ceară să divorțeze?
Nu mai demult de noaptea trecută hotărâse să divorțeze de Mark, și totuși acum era
îngrozită că și el ar fi putut dori același lucru. De ce nu se putea hotărî, de ce trebuia să se
răzgândească încontinuu?
Mark o privea încruntat, cu chipul dur și gura comprimată ca o liniuță albicioasă.
În cele din urmă, Sancha izbucni:
- Ce hotărâri avem de luat, Mark? Dar, înainte de asta, aș dori să aflu adevărul în legătură
cu Jacqui Farrar. Ai o relație cu ea, sau nu? Și de cât timp durează?
Mark se ridică și traversă camera, cu pași întinși, nervoși. Întors cu spatele spre ea,
mormăi:
- N-are ce să "dureze". Între noi nu e nimic.
Oftatul ei de ușurare fu înlocuit iar de îndoială, când Mark adăugă:
- Sau... nu tocmai.
- Nu tocmai? repetă Sancha. Asta ce vrea să însemne?
- Depinde de ce anume înțelegi prin "relație". Nu m-am culcat cu ea, dacă la asta te
gândești.
Sancha dorea atât de mult să-l creadă, încât își mușcă buza pentru a-și stăpâni un suspin.
Când putu vorbi fără să izbucnească în plâns, întrebă cu voce răgușită:
- La ce te gândești tu - asta-i problema! Dacă nu te-ai culcat cu ea, ce s-a întâmplat între
voi? Știu că s-a întâmplat ceva, Mark, se vede clar din felul cum ai reacționat când ți-am arătat
scrisoarea aia. Era limpede că te simțeai cu musca pe căciulă, până și-un orb ar fi văzut.
Mark scoase un fel de geamăt.
- Înțelegi, am... vreau să zic, noi... adică eu... E atât de... O, Doamne, mi-e așa de greu să
mă exprim...!
- Încearcă să spui adevărul! replică ea furioasă. Nu e nevoie decât să-mi spui adevărul,
Mark. N-ar trebui să-ți fie prea greu.
- Totuși, mi-este greu. Nu e vorba de fapte, ci de... de sentimente, iar asta nu-s deloc ușor
de descris.
- Sentimentele tale, sau ale ei? întrebă Sancha, privindu-l cu ochi îndurerați de gelozie.
Recunoștea că era îndăgostit de tânăra cea blondă?
- Ale amândurora, mărturisi el, fără s-o privească.
Sancha trase aer în piept, adânc, întretăiat.
- O.K., spuse ea după o clipă, cu un calm surprinzător chiar și în propriul ei auz - și, spera,
și într-al lui. Să începem cu ale tale. Ești îndrăgostit de ea?
Mark întârzie mult cu răspunsul, iar secundele care treceau pulsau tot mai dureros în
trupul Sanchei. Avea să spună că da. Avea să recunoască. Știa asta și nu suporta să-l audă
rostind acele cuvinte.
În sfârșit, Mark oftă.
- Cred că s-ar putea să fiu.
S-ar putea? Însemna că încă nu era?
- Sau, nici mult nu mai am... adăugă el răgușit, iar Sancha simți din nou un gol în stomac.
Deci era, dar nu putea s-o spună răspicat?
Cu voce înăsprită, izbucni:
- Nu mai vorbi în șarade, Mark! Sau ești îndrăgostit de ea, sau nu ești! Pentru numele lui
Dumnezeu, care-i adevărul?
Ochii lui Mark se întunecară, în timp ce răspundea:
- Ți-am spus, nu mi-e ușor să vorbesc despre niște sentimente! Totul s-a întâmplat foarte
încet, treptat... La serviciu, treceam prin presiuni cumplite... aveam nevoie de cineva cu care să
vorbesc. Tu nu aveai niciodată timp să mă bagi în seamă, dar Jacqui... da. Îmi asculta grijile; era
înțelegătoare și mă susținea... se purta foarte frumos cu mine. E o fată foarte de treabă!
"Și îndrăgostită de tine?" întrebă Sancha în sinea ei. Cu siguranță. Fiecare cuvânt rostit de
Mark dovedea acest lucru. Jacqui Farrar nu era doar o bună asistentă, gata să-i stea alături ori de
câte ori avea nevoie de o ureche înțelegătoare. Relația lor depășise sfera profesională. Probabil
că persoana care trimisese scrisoarea anonimă observase ceva - altfel, de ce o scrisese? Probabil
că sentimentele lui Jacqui erau foarte vizibile, chiar dacă Mark nega acest lucru.
- Dar nu ne-am culcat niciodată împreună, adăugă el sec.
Sancha îl privi atentă. Ochii i se întâlniră: ai lui erau fermi, limpezi, foarte serioși - oare
spunea adevărul? Da. Privirea aceea o convigea. Mark nu mințea.
Tocmai o umpluse o ușurare profundă, plină de recunoștință, când Mark spuse, aproape
nepăsător:
- Deși, o dată, am fost cât pe-aci.
Mărturisirea o făcu să înțepenească, pălind din nou la față.
Văzându-i expresia, Mark spuse cu aprindere:
- Bine, și la ce te-ai fi așteptat? Noi doi n-am mai făcut dragoste de câteva luni. Luni de
zile, Sancha! Sunt și eu om, în fond. N-am stofă de călugăr, chiar dacă tu ai.
Prin mintea ei se învălmășeau imagini cu Mark și Jacqui sărutându-se, atingându-se, poate
culcați împreună pe pat, dezbrăcându-se unul pe altul - imagini care-i ardeau creierul ca un fier
roșu; știa că n-avea să le uite niciodată.
- Și ce v-a oprit? întrebă ea aspru.
Mark o privi pătrunzător.
- Cred că încă nu eram gata să-mi abandonez căsnicia. Voiam să fac dragoste cu ea;
recunosc. Am fost la un pas. Dar m-am oprit în ultima clipă. Cumva, n-am...
Trase prelung aer în piept.
- Pur și simplu n-am putut.
Din reumușcare? se întrebă Sancha nefericită. Sau nu fusese sigur de sentimentele lui
pentru Jacqui Farrar? Spusese că nu era gata să-și abandoneze căsnicia - însemna că încă mai
simțea ceva pentru ea? Se temea să creadă - încă - dar undeva în sufletul ei pâlpâi o flacără de
speranță.
Cu voce joasă, ca un foșnet, îl întrebă:
- Dar ea? Cum a suportat faptul că te-ai răzgândit?
Mark se încruntă, cu fruntea brăzându-i-se adânc, până la tâmple.
- Nu vreau să vorbesc despre sentimentele lui Jacqui, Sancha. Numai despre ale mele. Ți-
am spus, e fată bună. N-o învinui. Îmi asum toată răspunderea.
Aruncându-i o privire disprețuitoare, Sancha răspunse:
- Nu se poate, Mark. În așa ceva e nevoie de doi oameni. Dacă ai fost pe punctul să te
culci cu ea, înseamnă că te-a încurajat. Să nu-mi spui că nu e îndrăgostită de tine, fiindcă trebuie
să fie - altfel, nu te-ar fi lăsat să ajungi atât de departe.
Stânjenit, Mark își mută privirea.
- Nu e cinstit să-ți vorbesc despre ea, Sancha. Tu, în locul ei, cum te-ai simți?
- Eu în locul ei nu m-aș încurca niciodată cu un bărbat căsătorit - necum cu unul care mai
are și trei copii mici!
Probabil că Jacqui Farrar se chinuise mult să-l ademenească în apartamentul ei, în patul
ei... Ce simțise când Mark se eschivase în ultimul moment? Fusese furioasă?
- Când... când s-a întâmplat asta?
- Of, pentru Dumnezeu, Sancha, ți-am spus tot adevărul - nu putem să încetăm odată cu
interogatoriul ăsta? Ce rost are să intrăm în amănunte?
- Trebuie să știu! A fost recent, când ai ajuns cât pe ce să te culci cu ea?
Chipul lui Mark se înroși de furie.
- Da! răspunse el răstit. Dacă ții neapărat să știi, a fost acum două seri.
Sancha încremeni.
- În ziua când am primit anonima? În ziua când m-ai mințit și ai spus că luai cina cu șeful
tău, dar de fapt te-ai dus acasă la Jacqui Farrar?
Mark o privi tăios.
- Unde vrei să ajungi? Crezi că Jacqui a trimis scrisoarea? În nici un caz!
- Nu? Mă întreb... Gândește-te, Mark! Voia să se culce cu tine; voia să vin la ea acasă în
seara aia și să vă surprind asupra faptului.
- Jacqui n-ar face așa ceva! Nu e o intrigantă. Nici unul dintre noi n-a intrat intenționat în
relația asta. Pur și simplu ne-a furat pe nesimțite... s-a întâmplat și atât!
Poate că el credea așa ceva, dar Sancha, nici în ruptul capului. Cineva spusese odată că nu
există accidente; tot ceea ce se întâmplă are o cauză.
- Nu putem s-o lăsăm în pace pe Jacqui? întreă el din nou, nervos.
Sancha clătină din cap.
- Cum am putea? Atâta timp cât lucrează cu tine zilnic, ai s-o vezi tot timpul, și poți fi
sigur că n-o să se dea bătută - și-atunci, cum am putea s-o excludem?
Ochii cenușii ai lui Mark se întunecară, în timp ce spunea tăios:
- Nu Jacqui e problema - ci tu și cu mine, Sancha. Căsnicia noastră e pe ducă - ce facem?
Sancha înghiți în sec, tremurând.
- Ce vrei să facem...?
Și rămase, cu inima în gât, așteptându-l să-i propună divorțul. Dacă o făcea, ar fi refuzat -
scurt. Nu-l lăsa să plece. Îi aparținea ei.
Mark o privi cu o expresie explozivă, de parcă i-ar fi venit s-o lovească.
- Mă lași pe mine să hotărăsc? Asta-nseamnă că pentru tine n-are nici o importanță? Că te
doar-n cot dacă plec sau rămân?
De frică, Sancha începu să se înfurie și ea.
- Nu vorbi în numele meu! Te-am întrebat ce vrei să faci. Nu încerca să întorci situația pe
dos, ca să pară că eu am hotărât. A fost o întrebare clară și vreau un răspuns la fel de clar!
- Nu striga la mine, Sancha! o preveni el, cu chipul livid de furie. Tot dai vina pe Jacqui,
dar dacă am fost la un pas de a călca în străchini, numai tu ești de vină, nu ea, fiindcă m-ai
ostracizat de când s-a născut Flora! Iar acum îmi arunci pe umeri toată resposabilitatea căsniciei
noastre, când și de tine depinde la fel de mult ce se va întâmpla în continuare. M-ai întrebat ce
vreau să fac - ei bine, acum te întreb ei pe tine: ce vrei tu să se întâmple? Nu mai pot continua
așa, e un coșmar. Hotărăște-te. Vrei să divorțezi?
Capitolul 5

Întebarea o făcu să tremure din tot trupul. Aplecându-și capul în piept, șopti:
- Nu, în nici un caz...!
Chiar credea că voia ca mariajul lor să se sfârșească? Dacă Mark își închipuia că dorea să
divorțeze, însemna că prăpastia dintre ei era mai mare decât își imaginase. N-o cunoștea deloc.
Dar cât de bine îl cunoștea ea pe el? Nu bănuise că era încurcat cu alta? Șocul acelei
descoperiri încă mai continua să-i reverbereze prin cap. Nu-i vorbise nici despre problemele lui
de la serviciu, nici n-o făcuse să-și dea seama că era atât de supărat pe ea, deoarece credea că nu
mai ținea la el. Cum îi putuse scăpa asta? Și câte alte lucruri nu știa despre Mark?
De fapt, îl cunoștea cât de cât? Și cât de bine o cunoștea Mark pe ea?
Deodată, Mark făcu o mișcare, iar Sancha tresări, constatând că ajunsese foarte aproape.
Punându-i degetul arătător sub bărbie, îi împinse capul în sus până fu nevoită să-l privească.
Ochii ei erau mari, întunecoși, nefericiți, între genele lungi și arcuite.
Sancha nu voia ca străinul acela care era soțul ei s-o privească atât de iscoditor, să vadă
atât de mult din durerea, dorul și deruta pe care le simțea.
- Nu... protestă ea, încercând să se elibereze.
Mark se încruntă. Privirea îi coborî spre gura ei tremurătoare.
- Ce nu, Sancha? scrâșni el printre dinți. Ce să nu fac? Dă nu te ating? Să nu mă apropii de
tine? Mi-ai spus-o prea mult timp; m-am săturat să tot aud că nu vrei să pun mâna pe tine...
- N-am spus niciodată asta!
- A, nu cu cuvinte, într-adevăr. Dar în atât de multe alte feluri - o spuneai din tot trupul, de
fiercare dată când ajungeam în apropierea ta. Și o spui și acum.
- Nu, Mark! Ți se pare!
- Serios?
Degtul lui urcă încet, mângâindu-i gura, iar Sancha se cutremură, stăpânindu-și impulsul
de a se retrage. I-ar fi dovedit acuzația - și poate că tocmai asta era, acea incertitudine nervoasă,
acea teamă de a fi atât de aproape de el, de a-l simți atingând-o. Când începuse, această repulsie
față de apropierea lui?
Îl iubea, îl dorea, și totuși nu voia ca Mark s-o atingă. Avea dreptate.
- M-ai înțeles greșit... spuse ea nehotărâtă.
Zâmbetul lui sardonic o făcu să roșească.
- O.K., Sancha, spune-mi că vrei să te ating!
Nu putu scoate nici un sunet, sfâșiată între dorința intensă, groaza nervoasă și dezgustul la
gândul că o hărțuia, că o batjocorea. Doar cu două nopți în urmă, Mark aproape că se culcase cu
altă femeie. Sancha nu-l mai dorea până nu putea fi sigură că era al ei - al ei și numai al ei. Nu-l
voia înapoi, dacă inima lui rămânea în altă parte.
- Nu-mi răspunzi? murmură el, susținându-i privirea ca și cum ar fi încercat să-i citească
gândurile.
Sancha își mută privirea, cu palpitații de panică fluturându-i în stomac.
- Mă sperii...
Trase aer în piept și continuă:
- Mă intimidezi, mă faci să-mi fie rușine...
Încerca să-i explice ceea ce simțea, să-l facă să înțeleagă că nu mai avea senzația că-l
cunoștea, dar nu-și găsea cuvintele.
- Rușine? repetă el încet, mișcându-și încet și cealaltă mână.
Sancha tresări șocată, când degetele lui îi atinseră ușor sânul, mișcându-se intim peste
bluza de mătase, mângâindu-i conturul, urmând rotunjimea plină spre adâncitura din mijloc.
- Nu-s gata să... Ai spus... Mark, trebuie să vorbim...
Trupul i se frământa nervos, în timp ce degetul lui mare îi freca sfârcul, făcându-i carnea
să se înfierbânte dureros.
- Atunci, vorbește, o îndemnă el cu glas profund, senzual. Spune-mi ce simți...
Se aplecă înainte, iar gura lui îi atinse gâtul, coborând încet spre claviculă, după care îi
dădu bluza la o parte, străbătându-i cu buzele pielea netedă, în jos spre sâni.
Sancha scoase un geamăt înăbușit, de protest și plăcere, înfruntându-și propria dorință,
rezistând dorinței lui, dar brațul lui Mark o cuprinse, imobilizând-o.
Senzația era atât de intensă încât devenea de-a dreptul dureroasă. Sancha se agăță de el,
cu capul învârtindu-i-se și ochii închiși, pradă unei stări de leșin.
- Nu! izbucni ea cutremurat, și se răsuci într-o parte, ca să scape.
Mark rămase câteva secunde nemișcat, respirând gros, aspru. Apoi se ridică și el, cu
chipul roșu-vinețiu și ochii scăpărători.
- Sancha, pentru numele lui Dumnezeu, nu te opri acum... O dorești, o doresc și eu,
amândoi o dorim - știi că așa e!
Întinse mâinile. Îi tremurau ușor.
- Vezi? Uite ce tare te doresc!
- La fel de mult cum ai dorit-o și pe ea, în noaptea aia...? întrebă ea cu înverșunare.
Închizând ochii, Mark întoarse capul, cu un geamăt.
- Of, nu-ncepe iar! Trebuie să revenim mereu la asta? Uită de Jacqui!
- Nu pot. Tu poți cumva? Lucrezi cu ea în fiecare zi, o vezi, sunteți singuri... Nu te-o fi
culcat cu ea - dar ai recunoscut că nici mult nu mai era. Va accepta să puneți capăt aventurii?
- N-am avut nici o aventură! Ne-am văzut doar pentru scurt timp. O.K. Recunosc. Dar n-a
fost o relație amoroasă. Am avut numai câteva întâlniri, atâta tot.
- Atâta tot?
Sancha tremura de furie.
- Și ce s-a întâmplat cu ocazia acelor întâlniri, Mark? V-ați sărutat? V-ați ținut de mână?
V-ați atins?
O privi fix, cu o expresie de nepătruns, pleoapele lăsate peste ochi și gura ca o liniuță albă,
crispată. Nu nega; simpla lui tăcere era o mărturisire suficientă.
- Și mai spui că n-a fost o aventură? mormăi răgușit Sancha, roasă de gelozie.
- Nu ne-am culcat niciodată împreună!
- Și crezi că numai asta înseamnă dragostea? Să vă culcați împreună?
Cât de tipică era această atitudine pentru un bărbat, orb și nesimțitor față de realitățile
vieții...! Sancha îl privi nervoasă.
- Mark, trebuie să fi avut unele sentimente pentru ea! Și ea, pentru tine!
Așezându-se la masă, Mark își lăsă capul în piept, privind ceașca de cafea goală. Sancha
se uita la el, încheindu-și automat nasturii cu degete tremurătoare.
- Am să vorbesc cu ea, am să-i explic, spuse el după câteva momente.
- Ei bine, atunci spune-i că nu mai poate lucra pentru tine. Ar fi incorect, și față de mine, și
față de ea. Ar rămâne o amenințare permanentă la adresa căsniciei noastre.
- Nu pot s-o dau afară! N-ar fi cinstit - nu se poate să nu-ți dai seama! Dar cred c-o pot
întreba dacă ar accepta să-și ia un transfer.
- Dacă va rămâne în aceeași clădire, vei continua s-o vezi tot timpul!
- Am să vorbesc cu ea, repetă el cu încăpățânare, ridicându-se. S-ar putea să prefere să-și
caute altă slujbă, dar nu pot s-o concediez, Sancha.
Se uită la ceas.
- Cred că e mai bine s-o rezolv imediat. E clar că n-ai să fii mulțumită până nu-i spun că s-
a terminat totul.
Sancha simți un junghi de spaimă. Nu credea că cealaltă femeie avea să-l lase să-i scape
atât de ușor. Jacqui Farrar urma să lupte pentru a-l păstra, Sancha n-avea nici o îndoială. Știa că
ea, una, așa ar fi făcut în locul ei. Iar Mark era atât de frustrat și excitat în acel moment, încât ar
fi căzut pradă ispitei, dacă Jacqui Farrar încerca să-l seducă.
- Mergem amândoi, spuse ea pradă unui impuls.
Mark se răsuci în loc, cu o lucire scăpărătoare în ochii lui cenușii.
- Nu vorbești serios! Ce încerci să faci cu mine? O să pară că mi-ai dat un ultimatum și vii
ca să te asiguri că fac ce ți-am promis.
Obrajii i se înroșiseră ca focul.
- O să fiu umilit. Încerci să-mi distrugi respectul față de mine însumi? Asta vrei, Sancha?
Sancha roși, rănită și ea.
- În nici un caz! Numai că mă tem de ceea ce-o să se întâmple dacă te vezi singur cu ea.
- Va trebui să ai încredere în mine.
Ochii lui cenușii o priviră pătrunzător.
- Sau nu ai încredere-n mine, Sancha?
- Nu în tine n-am încredere, ci în ea! Dacă e îndrăgostită de tine, n-o să stea cu mâinile-n
sân; o să insiste, o să-ncerce să te facă să te răzgândești!
- N-o cunoști, altfel n-ai spune asemenea lucruri despre ea! Jacqui nu-i o femelă rapace și
posesivă, e o...
- Fată de treabă! încheie furioasă Sancha în locul lui. Știu. Mi-ai mai spus. Dar nu cred că
te pricepi prea bine la fgemei, Mark. Cred că această "fată de treabă" o să lupte ca o panteră ca
să nu te piardă.
Mark clătină din cap, încruntat.
- Niciodată nu te-am crezut în stare să fii atât de cinică, Sancha. N-o cunoști. Eu, da. M-
am purtat nedrept cu ea - n-ar fi trebuit să-ncepem să ne întâlnim în timpul liber.
- Cred și eu că n-ar fi trebuit! se răsti Sancha, furioasă că o făcuse cinică. Iar dacă eu sunt
cinică, cine m-a învățat să fiu așa?
- Dacă-ncepem iar să ne-ntrebăm cine-a fost mai întâi, oul sau găina, mârâi Mark, am să
repet ceea ce-am mai spus... Am început să mă uit aiurea fiindcă nu mai păreai interesată de
mine.
Sancha își mușcă buzele.
- Totuși, nu-i adevărat, Mark. Eram doar frântă de oboseală. Avusesem o sarcină grea, iar
Flora e un copil atât de dificil, încât pur și simplu nu mai aveam energie ca să facem dragoste. Nu
mi-am dat seama ce simțeai; eram prea ocupată încercând să fac față.
Mark oftă, dând din cap.
- Știu. Ascultă, Sancha, putem încheia un pact? Hai să nu ne mai certăm și să nu mai dăm
vina unul pe altul, să uităm toată povestea asta și s-o luăm de la început, ce zici?
- Nu putem, atâta vreme cât Jacqui Farrar mai e prezentă în viața ta, Mark! Trebuie să-ți
dai seama.
Făcu o pauză.
- E nevoie să știu... cine a făcut primul avans, ea sau tu?
Soțul ei o privi nervos.
- Nimeni n-a făcut nici un avans. Am luat doar cina împreună o dată, după program,
fiindcă lucraserăm amândoi până târziu. Așa a început totul. Prima dată nici n-a fost o întâlnire,
eram doar doi colegi care mâncau împreună. Dar, încet, atmosfera dintre noi s-a schimbat, a
dobândit o notă personală, după care am început să fim scretoși... să ne mințim colegii... cum te
mințeam și eu pe tine, spunându-ți că lucram până târziu. Până să înțelegem ce se întâmpla, între
noi se legase o relație. Iar eu am fost mai vinovat decât ea.
Sancha râse scurt.
- Ei bine, eu o învinuiesc mai mult pe ea decât pe tine - știa că ești căsătorit și ai trei copii!
- Și eu știam, pentru numele lui Dumnezeu! N-aveam voie să las să se întâmple ceva între
noi. De-asta - Sancha, încearcă să înțelegi - trebuie să mă întâlnesc singur cu ea. Pur și simplu nu
mă pot duce acolo legat de tine cu cătușe, ca și cum n-aș fi demn de încredere!
Porni spre ușă, iar Sancha îl urmă, simțind cum îi fremăta agitația în suflet ca aripile unei
păsări.
- Mark, nu te duce la ea acasă! Nu vreau să fii singur cu ea. Așteaptă până luni, și
vorbește-i la birou.
Mark se întoarse spre ea, încruntat.
- Nu-mi pot permite să fac scene la serviciu! Ascultă, n-am să stau mult. Mă întorc imediat
ce pot. Ce-ar fi să luăm și noi masa în oraș, dacă tot n-avem copiii pe cap? N-am mai fost la "The
Oak House" de nu știu câtă vreme - dă un telefon ca să rezervi o masă pentru ora două. Și-am să
mă-ntorc la timp ca să ajungem acolo cu mașina.
Ușa se trânti în urma lui, iar Sancha rămase pe loc, încremenită, ascultându-i mașina care
se îndepărta. Se uită la ceas și văzu că era unsprezece și jumătate. Mark venise acasă de o oră,
timpul zburase, iar acum era plecat din nou și știa că n-avea să cunoască o clipă de liniște până la
întoarcerea lui.
Se duse la telefon și sună la restaurantul lor favorit, "The Oak House", un vechi local
georgian de la marginea orașului, ca să rezerve o masă de două persoane pentru ora două. Mark
avea dreptate; nu mai fuseseră acolo de nici ei nu știau când, și nu recunoscu glasul bărbatului
care răspunse.
- Nu sunteți Jules, așa-i? întrebă ea nesigură, percepându-i totuși accentul franțuzesc.
- Mă tem că Jules a plecat de șase luni, răspunse glasul, într-o engleză corectă, dar cu
accent străin. Eu sunt noul administrator, Pierre.
- A, bună ziua, v-am sunat ca să rezerv o masă pentru două persoani, azi la ora două,
pentru prânz.
- Un moment, vă rog... mmm.... da, avem o masă pentru dumneavoastră. Îmi spuneți și
mie numele, vă rog?
- Crofton... doamna Crofton.
Urmă o scurtă pauză, după care administratorul spuse mai binevoitor:
- Sigur că da, doamnă Crofton, ne face plăcere oricând să vă primim, pe dumneavoastră cu
soțul. Vă voi da aceeași masă ca săptămâna trecută.
Sancha închise telefonul, amorțită. Știa, desigur, ce însemna asta - Mark o dusese pe
Jacqui Farrar la restaurantul lor!
Atâta lucru era destul de rău. Dar, pe deasupra, își rezervaseră masa pe numele de domnul
și doamna Crofton. Toți ospătarii aveau să observe imediat că Sancha nu era aceeași femeie care,
în ultima vreme, venise mereu acolo cu Mark. Noul administrator venise de șase luni. Oare Mark
și Jacqui Farrar se duseseră la restaurant în tot acest timp, ca soț și soție?
Sancha știa că acum nu mai putea intra cu Mark acolo, pentru ca toți acei chelneri s-o
privească șușotind și bârfind. Și nu putea suna din nou, ca să contramandeze rezervarea - trebuia
s-o facă Mark.
Avea nervii întinși la limită, așa că, în momentul când auzi soneria, tresări vioent, și
trecură vreo două minute până-și putu reveni îndeajuns pentru a se duce să deschidă.
O văzu în prag pe Zoe, arătând și mai elegantă decât de obicei, în niște jeanși albi strânși
pe șolduri și o bluză de mătase verde ca smaraldul, peste care purta o jachetă de sued negru,
strânsă în talie ca o cigătoare.
Își privi cercetător sora.
- Auzi, tu te simți bine...?
Ochii i se îngustară.
- Ce s-a mai întâmplat? Parc-ai fi moartea încălzită. Ai vorbit cu Mark?
- A, am stat de vorbă.
Lui Zoe nu-i scăpă asprimea din vocea ei.
- Hmm, murmură ea, scrutând necruțător fața Sanchei. Să înțeleg că veștile nu-s bune?
Haide, mie poți să-mi spui - știi bine că tot ai să-mi spui până la urmă! Ce se întâmplă, Sancha?
Privi peste umărul surorii ei.
- Copiii-s pe-aici? De fapt, pentru ei am venit - Guy m-a întrebat dacă nu vreau să mergem
la un târg de care a auzit el, la Ramsden, și m-am gândit că ți-am da o mână de ajutor dacă luăm
copiii cu noi. Și Guy e tot un copil încă, în adâncul sufletului. O să aibă grijă de ei în caruseluri,
nici o grijă, și putem să mâncăm pește cu cartofi prăjiți undeva pe drum, așa că nu va trebui să le
gătești de prânz. Îți poți petrece după-amiaza cu Mark, ca să discutați ca-ntre oameni.
Sancha reuși să zâmbească șovăitor.
- Îți mulțumesc, Zoe, e foarte frumos din partea voastră, dar i-a luat Martha pe ziua de azi,
la grădina zoologică.
Sprâncenele lui Zoe se înălțară.
- Ce drăguț. A fost ideea ta, sau a ei?
- A ei.
- Da i-ai spus? Despre ei, vreau să zic.
- Martha mi-e o prietenă foarte bună.
Sancha privi pe lângă sora ei, spre Porsche-ul roșu parcat la bordură. Șoferul se uita la ele
prin fereastra deschisă a mașinii, cu părul fluturându-i în zefirul vioi de primăvară.
- Ăla din Porsche-i Guy?
- Da, el e Guy, producătorul nostru, zâmbi Zoe. Trebuie să mă port frumos cu el, ca să fiu
sigură că primim destui bani.
- Știi bine că-ți place - până și eu știu asta!
Vorbiseră despre el destul de des pentru ca Sancha să înțeleagă atâta lucru, deși Zoe era
întotdeauna sensibilă în legătură cu viața ei personală - sau, poate, ezita să și-o ia prea mult în
serios. Pentru Zoe, cariera era pe primul plan, dar Guy era prin preajma ei de suficient timp, iar
Sancha știa că se vedeau foarte des.
Nu era un bărbat arătos - masiv și colțuros, cu o claie de păr șaten ciufulit și umeri lați -
dar chipul lui avea ceva liniștitor: un calm și un haz care-i plăceau mult Sanchei. Îi erau necesare,
casă-i facă față lui Zoe.
În spatele ei, telefonul începu dintr-o dată să sune, iar Sancha se grăbi să răspundă.
- Alo? murmură ea, cu sufletul la gură.
O voce înfundată și neclară spuse repede:
- Bărbatul tău e cu ea acum, la ea acasă, dacă vrei să-i prinzi împreună în pat. Sau nu-ți
pasă?
- Cine-i la telefon? întrebă Sancha cu voce răușită, dar nu-i răspunse decât zgomotul
receptorului trântit în furcă.
Sancha închise și ea telefonul, tremurând de furie. Se întoarse și văzu că Zoe o urmase în
casă, fiind acum în spatele ei. Sora ei o privea atentă, încruntată.
- Cine-a fost?
- Aia... Sunt sigură că ea a fost... Și-a schimbat vocea - vorbea printr-o batistă, sau așa
ceva, și nu i-am recunoscut-o - dar sunt convinsă că ea era.
Zoe nu avea nevoie s-o întrebe la cine se referea.
- Și ce ți-a spus de arăți așa?
Ochii săi verzi studiau fața pământie a surorii ei, iar Sancha întoarse capul, stingherită.
- A zis că Mark e la ea acasă, dacă vreau să-i prind în pat împreună.
- Ce go...
Zoe se întrerupse brusc, încruntându-se din nou, cu o expresie furioasă.
- Și este acolo? Aici nu e, din câte văd.
Sancha clătină din cap.
- S-a dus să discute cu ea acum zece minute.
Văzu expresia lui Zoe și adăugă repede:
- A, mi-a spus că se ducea - ca să-i spună că totul s-a terminat. I-am spus că nu se poate să
mai lucreze pentru el, că nu se mai pot vedea încontinuare, nici la birou și nici în timpul liber,
dacă vrea să mai rămânem căsătoriți.
Buza lui Zoe se răsfrânse sardonic.
- Ei bine, dacă asta vrei, mă bucur pentru tine, dar știu din experiență că, după ce un
bărbat calcă prima oară în străchini, de obicei greu se mai dezvață de năravul ăsta. Dar n-am eu
căderea de a te opri să-l recâștigi.
Scoase din poșeta de piele neagră o agendă și un pix, ridică receptorul și începu să
formeze un număr.
- Ce faci? Nu cumva încerci s-o suni?
Îngrozită, Sancha încercă să-i smulgă receptorul din mână, dar Zoe o opri cu un braț,
ținând-o la distanță, cu aparatul la ureche.
După câteva clipe, fără o vorbă, notă ceva în agendă și închise. Sancha o privea cu uimire.
Întorcându-se spre ea, Zoe îi întinse agenda.
- Ăsta-i numărul ei?
Când reuși să-și limpezească privirea, Sancha recunoscu imediat cifrele care-i dansau
dinaintea ochilor. Știa că avea să le țină minte mult timp.
- Da, ăsta-i. A răspuns? întrebă ea în șoaptă. Ce-ai încercat să dovedești?
- Se pare că, de când ai copii, ți s-a făcut varză-n cap, replică Zoe sarcastic. N-ai auzit că
acum poți afla numărul de la care ai fost apelată ultima oară, sunând aici?
Scrise numărul pe o foaie din agendă și i-l arătă.
- Când formezi numărul ăsta, ți se spune de unde ai fost sunată cu ultima ocazie! Doar
dacă nu cumva persoana care te-a sunat formează între timp alt număr, ca să te blocheze - ceea
ce dă totul peste cap, dacă încerci să prinzi un pervers telefonic. Dar se spune că oricine are
dreptul la intimitate, chiar și dacă asta-nseamnă că toți stricații pot speria femeile la telefon fără
să li se dea de urmă.
Sancha abia mai asculta.
- Deci, ea m-a sunat! Înseamnă că tot ea a trimis și scrisoarea! adăugă.
- A, e clar, dădu din cap Zoe. E un război murdar, iubito.
Sancha o privi cu o expresie goală în ochi.
- Ce...?
- Încearcă să te întărâte ca să-l dai pe Mark afară și să divorțezi de el. Simpatică femeie.
Ce-ai de gând să faci?
- Îi spun lui Mark! răspunse Sancha cu convingere. Poate așa o să-și dea seama că nu-i
atât de pură și neprihănită cum o crede el!
- Când e vorba de femei, bărbații sunt orbi ca niște cârtițe, Sancha. Ciudat, cât de ușor le e
unor femei să-i prostească, și totuși, și ei sunt atât de alunecoși...
Îi aruncă surorii ei o privire pătrunzătoare.
- Mark a recunoscut că are o aventură?
- A zis că nu-i nimic serios.
- Și aste ce-ar vrea să însemne?
- Că de fapt nu s-au...
Sancha se întrerupse, apoi începu să se tânguiască.
- Nu vreau să vorbesc despre asta. Zoe...!
Sora sa nu se lăsă descurajată.
- Nu s-au culcat împreună? Și l-ai crezut?
- Da! răspunse răstit Sancha.
Deodată, Zoe îi zâmbi.
- Atunci, de ce vorbești pe tonul ăsta sfidător?
Cineva bătu la ușa din față; amândouă întoarseră capetele, surprinse. Îl văzură pe Guy,
care le zâmbea binevoitor din prag.
- Bună, ce se întâmplă aici? Luăm copiii la bâlci sau nu?
Glasul îi era cald și profund, cu o sonoritate foarte plăcută, care-l făcea să fie pe loc
agreabil.
- Au plecat deja pe ziua de azi, la zoo, răspunse Zoe, zâmbindu-i cu o expresie în care se
vedea clar cât de mult îl plăcea, cu tot cinismul ei față de bărbați.
- A, mă rog, atunci o să ne facem de cap singuri, spuse el tărăgănat, cu un ușor surâs. Și-
am să te pot seduce în Trenul Fantomă, printre toate scheletele alea care apar zdrăngănind din
întuneric, făcându-se să zbieri și să te ghemuiești la pieptul meu.
- Nici o șansă! replică Zoe. Cred că tu ai să tremuri de frică și-ai să te-arunci de gâtul meu
- iar eu am să te-arunc înapoi!
- Pot să vă ofer o cafea? propuse Sancha cu o politețe instinctivă.
- Nu, mulțumesc, răspunse Zoe, ne-așteaptă bâlciul. Vino, Guy.
Producătorul o urmă ca un cățel ascultător, lipăind pe lângă ea, cu trupul lui prelung și
suplu unduindu-se grațios. Zoe se opri în ușă, privindu-și sora.
- Să fii fermă cu Mark, Sancha. Nu-l lăsa să scape cu una cu două. Dar încep să cred că
nu te minte - altfel, de ce-ar încerca atât de disperată aia să te convingă?
După plecarea lor, Sancha rămase la fereastra bucătăriei, cu privirea spre grădina însorită,
pe gânduri.
Timpul trecea... Sancha își consultă ceasul - era douăsprezece și un sfert. Unde era Mark?
În drum spre casă, sau încă nu?
Ce se întâmpla acasă la Jacqui Farrar? Oare Zoe avea dreptate? Blonda încerca s-o
convingă de o vinovăție imaginară a lui Mark?
Of, unde era Mark? Uitându-se la ceas, văzu că era douăsprezece și douăzeci. Trecuseră
doar cinci minute.
Parc-ar fi fost câteva ore. Sancha începu să se plimbe prin casă, apoi auzi o mașină
apropiindu-se și se opri, înțepenită. Dar mașina trecu mai departe. Nu era Mark.
Acum era aproape douăsprezece și jumătate. Ar fi trebuit să fie înapoi de mult.
Nu mai venea. Era cu femeia aia. În apartamentul ei. În patul ei...
Sancha își duse o mână la gură, pentru a-și stăpâni țipătul.
Capitolul 6

La ora unu, Sancha începu să facă o salată, deși numai de mâncare nu-i ardea. Avea doar
nevoie de o ocupație, ceva care să-i alunge gândurile.
Nu era o ironie a vieții? De când născuse primul copil, își petrecuse zilele într-o activitate
febrilă, dorindu-și din când în când să aibă puțin timp liber - iar acum, avea la dispoziție o zi
întreagă și detesta acest lucru.
La ora unu și douăzeci, sună telefonul. Sancha rămase ca năucă, privindu-l fix, și deodată
își spuse: "Poate c-a pățit ceva! Era tulburat, a plecat de-aici într-un hal fără de hal, cu mașina...
Dacă a avut un accident?"
Alergă să răspundă, cu pielea îmbrobonată de o sudoare rece.
- Alo? întrebă ea cu voce sufocată, abia auzită.
- Doamna Crofton? Aici "The Oak House".
Glasul nu era binevoitor, iar Sancha nu putea să-l condamne.
- A... abia reuși ea să îngaime.
- Aveați o masă rezervată pentru ora unu, spuse rece administratorul. V-am reținut-o, dar
oamenii stau la coadă să mănânce așa că, dacă mai întârziați, cu regret vă anunțăm că trebuie să
cedăm masa.
- Da, desigur... murmură ea prostește. Scuzați-mă, se pare că soțul meu a fost reținut. Îl
aștept de o oră, dar n-a venit încă. Îmi pare rău.
Explicația ei bâlbâită nu-l impresionă pe administrator. Acesta spuse rece:
- Prea bine, doamnă Crofton. M-aș fi bucurat dacă-mi spuneați mai devreme. Am refuzat
clienți care ar fi putut ocupa masa aceea.
- Vă rog să mă scuzați, spuse ea din nou, iar legătura se întrerupse.
Oftă, închizând telefonul. Un restaurant pe care n-aveau să-l mai frecventeze. Din mai
multe motive. Nu voia să se mai ducă într-un loc unde Mark fusese cu Jacqui Farrar, iar
administratorul probabil nici n-avea să le mai facă rezervări.
Se uită la ceas și văzu că era aproape unu și jumătate. Se făceau două ore de când plecase
Mark. Ca să-și ia rămas-bun de la cineva, nu avea nevoie de atâta timp.
Zgomotul familiar al mașinii lui o făcu să tresară. Alergă să se uite pe fereastră și-l văzu
intrând în garaj. Ușurarea o cuprinse ca un val. Reveni grăbită la bucătărie și-și reluă pregătirile
pentru masă.
În timp ce lucra, Mark intră în bucătărie. Sancha puse jos cuțitul cu care tăia brânza și se
întoarse spre el.
Mark o privea încruntat, ca și cum tocmai ar fi avut un șoc.
- Iartă-mă că am întârziat, spuse el scurt. Ce se-aude cu masa la "The Oak House"? Ai
reușit să rezervi locuri?
- Da, pentru ora unu. M-au sunat la unu și jumătate și au anulat rezervarea. Nu erau
mulțumiți deloc.
Îl privi în ochi.
- Din câte înțeleg, ai mâncat acolo săptămâna trecută. Cu "soția ta".
Mark închise ochii. Ce-i ascundea? Se temea să nu-i citească ceva în privire? Sau nu voia
s-o vadă?
- O, Doamne... gemu el. A rezervat locuri pe numele...?
- Domnul și doamna Crofton. Da. Evident, administratorul a presupus că eram ea și mi-a
amintit că mâncam acolo adeseori cu soțul meu, spuse Sancha, abia reușind să-și păstreze
calmul.
Ochii lui Mark se deschiseră din nou, întunecați de furie.
- Nu adeseori, Sancha! Am fost doar o dată - săptămâna trecută. Era ziua ei. A spus că
voia să mergem la un local deosebit și știa că "The Oak House" e restaurantul meu preferat - îi
spusesem eu - așa că a propus să mâncăm acolo, și am acceptat. Ea a rezervat locurile.
- Pentru domnul și doamna Crofton! ridică Sancha tonul, în pofida bunelor ei intenții de a-
și păstra sângele rece. Să nu-mi spui că nu ți-ai dat seama că au luat-o drept soția ta!
Mark își răvăși părul cu o mână, într-un gest de furie frustrată.
- Țin minte cum au spus că sperau ca soției mele să-i fi plăcut masa. Ar fi trebuit să-i
corectez, dar pe moment nu mi s-a părut ceva important. M-aș fi simțit prost să spun: "Nu,
domnișoara mi-e asistentă, nu e soția mea." Nu știam că-i mințise intenționat.
- Minte și intenționat, și mult, replică Sancha.
O privi scurt, tăios.
- Ce vrei să spui cu asta?
- Mi-a dat telefon, la scurt timp după plecarea ta.
- Te-a sunat?
Arăta tulburat, cum avea toate motivele să fie.
- A încercat să-și prefacă vocea, dar ea era, fără discuție. Sunt sigură.
Sancha îl privea, încercând să-i descifreze expresia, dorindu-și să afle dacă o mințise tot
timpul.
- Mi-a spus că erai la ea acasă, în patul ei.
Chipul lui Mark se crispă ca și cum l-ar fi lovit, înroșindu-se intens.
- Ești sigură că ea a fost? întrebă el încet. I-ai recunoscut vocea?
- Așa mi s-a părut, iar apoi Zoe a sunat la un număr unde afli de la ce număr ai fost sunat
ultima oară, și era numărul lui Jacqui Farrar. Atunci n-am mai avut nici o îndoială.
Mark se încruntă și mai mult, cu bruntea brăzdându-i-se.
- Zoe? Ce căuta Zoe acolo?
- Ea și producătorul au trecut pe-aici ca să ia azi copiii cu ei. Tocmai stăteam se vorbă,
când am primit telefonul.
- Și i-ai spus totul!
Glasul lui Mark era înăsprit de furie; Sancha avu senzația că-i dăduse o palmă.
- Eram necăjită, și a observat. E sora mea, ține la mine - de ce să nu mă confesez ei?
Trebuia să vorbesc cu cineva.
Abia își mai stăpânea lacrimile, iar Mark trebuia să-i audă vocea înecată.
O privi nesigur, oftând.
- Totuși, aș fi preferat să nu-i spui. Nu vreau să știe toată lumea despre viața noastră
particulară.
- Zoe nu e toată lumea, e sora mea! Mă cunoaște și a văzut cât de mult mă tulburase
telefonul!
Pe un ton mai blând, Mark spuse:
- Îmi pare rău că ai fost necăjită, Sancha - dar, pentru numele lui Dumnezeu, trebuia să-ți
dai seama că Jacqui mințea. Nu m-aș fi culcat cu ea. Știi bine că m-am dus acolo ca să-i spun că
totul s-a terminat.
Buza ei de jos tremura; și-o mușcă, încercând să-și stăpânească tremurul, și șopti:
- Cum puteam ști sigur? Nici nu mai știam ce să cred. Se putea ca tu să mă fi mințit, să te
fi răzgândit după ce dădeai cu ochii de ea. Nu știam dacă puteam avea încredere în tine.
Scrisoarea aia mi-a luat pământul de sub picioare și nici nu mai știu ce să cred și ce nu.
- Chiar așa...? întrebă Mark încet, încruntându-se. Îmi pare rău, Sancha, știu prin ce-ai
trecut - și eu am trecut prin asta, în ultimele luni, de când începusem să cred că nu mă mai
iubești. Trebuie să-ncepem să avem din nou încredere unul în altul. N-o să fie ușor, știu - dar îți
jur că ce spun acum e adevărat. Am concediat-o.
Sancha trase scurt aer în piept, văzându-i ochii întunecați, gura strânsă aspru. Mark era
furios - dar pe cine? Pe ea, pentru că-i ceruse s-o concedieze pe Jacqui Farrar? Pe sine însuși,
fiindcă cedase? Îi fusese greu să ia o asemenea hotărâre? O iubise, în fond?
O rodea gelozia.
- Ce s-a întâmplat când i-ai spus?
Gura lui Mark se strâmbă a silă.
- A fost o scenă foarte neplăcută. Ascultă, Sancha, nu vreau să vorbesc despre asta. N-am
putea să uităm de ea? A ieșit din viața noastră.
Sancha se uită spre masa din bucătărie, luptându-se cu durerea și incertitudinea. Văzând
mâncarea pe care o pregătise, se întoarse instinctiv la aspectele practice ale vieții sale conjugale.
- Am făcut o salată - cu ce ți-ar plăcea s-o mănânci? Să frig brânza asta de capră sau ai
prefera puțin pui rece rămas de ieri?
Mark făcu un gest obosit.
- Ce vrei tu... Nu mi-e foame.
- Ar trebui să mănânci, murmură ea neliniștită. O să-ți mai revii. Ai nevoie de zahăr în
sânge.
- Am nevoie de o băutură, replică Mark, trecând în salon.
Sancha îl auzi scoțând dopul unei sticle de vin și oftă, împingând în prăjitor feliile de
franzelă și brânză.
Cum aveau să revină la normal? Viața n-avea să mai fie niciodată aceeași.
- Te superi dacă mâncăm în bucătărie? îl întrebă ea, venind în ușă. Mi-ar fi mult mai ușor.
Mark se întoarse, cu un pahar de vin alb în mână, și o privi de la distanță, cu răceală. Apoi
dădu din cap.
- Bine, dacă așa preferi... Să aduc vinul și un pahar și pentru tine?
- Te rog, răspunse ea, fără să-i pese dacă bea un pahar de vin sau nu, dar sperând ca
băutura să ajute la destinderea atmosferei dintre ei.
Se așezară, iar Mark turnă vinul, apropie paharul de farfuria ei, apoi se uită la brânza
prăjită, cu crustă aurie crocantă și miez moale, pe pâinea ușor rumenită.
- Arată apetisant. Prima dată am mâncat așa ceva în Normandia, mai ții minte? La un
auberge de lângă Bayeux.
Discuta nimicuri, ca într-o conversație între străini. Și tocmai asta erau, nu?
- Îmi amintesc, răspunse Sancha, înfiorându-se ușor, pentru că își amintise de soarele cald,
râsul și voia bună dintr-o vreme când încă se mai iubeau cu patimă, când familia încă nu le
înghițise tinerețea.
În timp ce lua din brânză, Mark spuse:
- E foarte bună - a fost marinată în untdelemn de măsline înainte de a o prăji?
- Nu, dar am turnat puțin peste ea, când am pus-o pe grătar.
- Excelentă, declară el, terminându-și vinul.
- Mulțumesc, mă bucur că ți-a plăcut, spuse Sancha, zâmbind de plăcere.
Mark își mai turnă un pahar de vin, sorbi din el, apoi spuse pe neașteptate:
- Apropo, mă gândeam... Mă întreb dacă ea ți-a trimis scrisoarea aia anonimă.
- Sunt convinsă.
Sancha ridică ochii, iar privirile li se întâlniră. Mark se strâmbă.
- M-a dus cu preșul, să știi. Nici o clipă n-am bănuit cum era în realitate. Juca un teatru
foarte convingător. Și părea o fată atât de drăguță... Dar, când i-am spus că nu vreau să ne mai
vedem, i-a căzut masca. S-a aruncat asupra mea, agățându-se ca o disperată...
Întoarse capul, cu o expresie dezgustată.
- A încercat până și să mă ademenească în pat.
Sancha asculta, fără să se mire - nu exact asta își imaginase ea că risca să se întâmple,
când Mark avea să-i spună celeilalte femei că totul se terminase?
- Și când n-a reușit, a început să facă urât, continuă el simplu. A început să mă amenințe
cu avocații, a zis c-o să mă dea în judecată, c-o să vândă toată povestea la ziare...!
Surprinsă, Sancha întrebă neliniștită:
- Și crezi c-o s-o facă?
Chipul cu trăsături puternice al lui Mark se crispă, cu o scăpărare în ochii lui cenușii.
- Puțin îmi pasă ce face - și mă îndoiesc că povestea asta ar interesa vreun ziar. În fond,
nu-i o stea de cinema - și nici eu nu sunt! De ce-ar vrea cineva să citească despre noi? Nu încerca
decât să bage spaima-n mine.
- Am știut eu că n-o să te lase să-i scapi cu una cu două, șopti Sancha, strângându-și
pumnul pe masă.
Mark i-l luă între mâini, cuprinzându-i degetele tremurătoare cu palmele lui calde și
puternice.
- Nu mai fi așa de speriată, o liniști el. Nu-ți poate face nici un rău, iubito. N-am s-o las eu.
De mult nu-i mai spusese "iubito". Sancha zâmbi șovăitor, cu ochi mari și strălucitori, iar
Mark surâse și el.
- Hai acum, mănâncă până nu ți se răcește brânza! Și salata e absolut delicioasă. Mor după
sosul ăsta - din ce l-ai făcut?
- E doar un sos franțuzesc - puțin oțet de zmeură pe care l-am adus din Franța toamna
trecută, cu untdelemn de măsline, puțin muștar și miere.
- Are un efect grozav la salată. Nicăieri n-am fi mâncat mai bine. Mă bucur că am rămas
acasă.
- Și eu. Într-un restaurant, n-am fi putut vorbi cum trebuie.
"Nici să fim sinceri unul cu altul", adăugă ea în gând.
- Mark, cum crezi c-o să iasă întâlnirea asta a acționarilor? Ce zici, oare tu și Frank îi
puteți convinge că ar fi o greșeală să-i vindeți lui Grainger?
Mark ridică din umeri, abătut.
- O să ne străduim, dar n-aș pune pariu. Oferta lui Grainger e tentantă, acțiunile lui sunt de
două ori mai valoroase decât ale noastre, iar târgul pe care-l propune acționarilor e foarte
avantajos - privit din punct de vedere strict neutru, trebuie să recunosc. Aș vrea să pot dovedi că
nu e așa.
Cu aprindere, Sancha spuse:
- Dar tu și Frank v-ați chinuit atâta ca să puneți compania asta pe picioare! Nu se poate ca
oamenii să nu-și dea seama! Amândoi ați muncit atât de mult, în timp ce ei doar stăteau și-și
încasau pofiturile - dacă vă vând acum, ar fi cel mai nedrept lucru!
Mark îi zâmbi.
- Sunt întru totul de acord cu tine, dar acționarii nu se gândesc decât la un singur lucru -
câți bani pot câștiga de la o companie. Nici nu stau să se gândească la consecințele care survin
pentru toți cei ce lucrează - vânzarea patrimoniului, pierderile de posturi...
- Deci, vor rămâne mulți oameni fără slujbă? întrebă ea neliniștită.
- Destul de mulți. În situațiile de acaparare, de obicei se pierd posturi - începând de sus și
ajungând până la nivelurile inferioare ale firmei.
- Dacă se ajunge acol... dacă... Ce-ai să faci, Mark?
Chipul lui era posomorât și palid, cu gura crispată.
- Încă n-am idee, dar... s-ar putea să trebuiască să vindem casa asta și să ne luăm una mai
mică, probabil. Și mă tem că va trebui să ne mutăm de-aici, dacă-mi găsesc de lucru la altă firmă.
Acesta fi un șoc, iar Sancha îi putu citi în ochi că o îngrijora reacția ei, dar atâta vreme cât
erau împreună, nimic altceva nu mai conta. Ridică bărbia, zâmbindu-i încurajator.
- Ei, am mai locuit noi în case mai mici, și înainte. O să ne descurcăm.
Îi văzu ușurarea așternându-se pe chip.
- N-ai să te superi?
Sancha îi zâmbi.
- S-ar putea chiar să fie distractiv - ca și cum am lua-o de la început!
- S-ar putea, într-adevăr, se grăbi el să-i dea dreptate, apoi o întrebă: la ce oră aduce
Martha copiii acasă?
- Spre seară, a spus.
- A, atunci avem timp destul ca să...
O privi printre gene, cu gura arcuindu-i-se într-un zâmbet subtil, insinuant.
- ...stăm de vorbă, încheie el, cu ambiguitate intenționată.
Sancha își simți inima luând-o la galop. Nu conversații avea în minte Mark, i se citea clar
în lucirea ștrengărească a ochilor, și cu toate că-i spusese ferm că n-avea să facă dragoste cu el
până nu era sigură că-i merita din nou încrederea, știa cât de vulnerabilă era în fața lui și se temea
că ghicise și el. Nu-și putea ascunde reacțiile, ori de câte ori Mark se apropia de ea.
Scoase un vas cu fructe proaspete, dar Mark spuse că nu dorea să mai mănânce nimic -
salata îi priise de minune, acum nu mai voia decât o cafea.
- Am s-o aduc în salon. Du-te și stai jos acolo, vin într-un minut, spuse Sancha.
El, însă, clătină din cap.
- Am să te-ajut. E o veșnicie de când n-am mai făcut-o, întotdeauna obișnuiam... îți mai
amintești?
Își amintea prea bine. Părea să fi trecut atât de mult de la anii aceia de început ai căsniciei
lor, când până și activitatea de rutină a spălatului vaselor era amuzantă, dacă o făceau împreună.
Mark strânse masa și puse vasele în spălător, în timp ce Sancha făcea cafeaua, apoi duse
în locul ei tava cu serviciul de cafea în salon.
Sancha se așeză pe podea, lângă măsuța joasă de cafea, și turnă în două cești. Mark puse
o bandă cu muzică discretă, apoi porni spre ea, cu fiecare pas pe care-l făcea trimițându-i unde
de șoc prin tot trupul. Era atât de intens conștientă de faptul că erau singuri în casă, încât nici nu
putea să-l privească.
Îi întinse grăbită cafeaua. Mark zâmbi strâmb, șmecherește, spunându-i din privire că știa
de ce era atât de roșie la față, de ce-i tremura așa mâna în timp ce-i dădea ceașca.
Tăcerea se prelungea; ochii lui Mark erau pe jumătate închiși, somnoroși, ca și cum și-ar fi
început deja siesta, dar ceva în privirea lui pe sub pleoape îi stârnea Sanchei furnicături pe șira
spinării. Oare la ce se gândea? Sancha era atât de nervoasă, încât trebuia să spună ceva ca să
umple vidul, să-i distragă gândurile.
- Sper să nu-i fie prea greu Marthei cu copiii. I-a luat adeseori pentru câteva ore, dar nu-i
obișnuită să se ocupe de ei o zi întreagă.
- A, sunt sigură c-o să se descurce. Mie mi se pare o femeie foarte capabilă, spuse
tărăgănat Mark, apoi bău din cafea, privind-o peste buza ceștii cu o expresie care o făcea și mai
conștientă de prezența lui.
- Până acum, a fost o zi frumoasă, spuse Sancha cu voce răgușită.
- Într-adevăr, îi dădu dreptate Mark, sec.
- Iar copiilor le place la grădina zoologică.
Mark râse.
- Unde nu dă Domnul să le placă și celor de la zoo să-i păstreze pe vreo doi dintre ei? Pe
Flora, de pildă. Pare să se creadă cangur - sunt sigur că i-ar găsi un loc.
Sancha îi aruncă o privire nesigură - uneori, avea senzația că era ostil față de Flora,
neținând la ea tot atât de mult ca la cei doi băieți.
Mark, însă, îi zâmbi, dându-i de înțeles că era doar o glumă, așa că se mai relaxă.
- Cresc atât de repede... Peste doi ani, Flora va merge la grădiniță, și nu voi mai avea
nimic de făcut toată ziua.
Câteva clipe, ideea i se păru deprimantă.
- Dacă sugerezi să mai facem un copil, las-o baltă, replică Mark, ridicând din sprâncene
neîncrezător. De o pauză ai nevoie, după câtă grijă ai avut de ăștia mici, nu de încă unul.
Sancha gemu.
- O, da, am impresia că ani de zile nici n-am mai făcut nimic altceva!
Apoi se lumină la față.
- S-ar putea să urmez un curs de artă fotografică pentru avansați și să mă apuc iar de lucru,
cu jumătate de normă. Ar fi distractiv.
- De ce nu? Aveai talent la fotografie, e păcat să se irosească. Ți-ai petrecut destul timp
din viață ocupându-te de alții, e vremea să te mai gândești și la tine.
- Și dacă aș câștiga, am sta mai bine și cu banii. Ne-ar prinde bine, nu?
Mark o privi surprins, dar și îngândurat.
- Într-adevăr. Nu mă gândisem să te apuci iar de lucru, dar trebuie să spun că un ban în
plus ne-ar fi de mare folos - dacă Grainger pune mâna pe companie, și va trebui să-mi caut altă
slujbă.
Sancha se ridică și porni spre măsuță.
- Mai vrei cafea?
Cu ceașca în mână, Mark se ridică și el, dar când Sancha vru să i-o ia, o puse pe masă și
întinse brațele spre ea. Sancha nu se așteptase și fu luată pe nepregătite, cu o mână întinsă.
Se așteptase ca Mark să-i facă vreun soi de avans, și fusese hotărâtă să reacționeze calm și
rece, rămânând stăpână pe situație - dar, în clipa când o atinse, simți că-i înnebunea tot trupul.
Mâinile lui Mark i se împreunară la spate, trăgând-o spre el. Îi zâmbi.
- Nu mai face mutra asta de iepuraș hipnotizat de un șarpe ori de câte ori mă apropii de
tine, Sancha! Relaxează-te, e totul în regulă. În caz că ai uitat, suntem căsătoriți. Nu e imoral ca
un bărbat să-și sărute nevasta!
Își trecu gura peste a ei; era o atingere atât de ușoară, încât o lăsă și mai frustrată. Voia
mai mult. Gura i se agăță de a lui, dar Mark își retrase capul, privind-o în ochi.
- Vezi? N-a durut, nu-i așa?
Sancha nu era la fel de sigură. Durerile nu erau atât de simple pe cât crezuse cândva.
Chiar și plăcerea conținea mai multă durere decât crezuse.
- Nu te uita așa la mine! spuse tăios Mark și o sărută pe pleoape, silind-o să închidă ochii.
Când îi deschise, Sancha se pomeni culcată pe covor. Cu un țipăt deznădăjduit, privi în
ochii cenușii ai lui Mark. Stătea arcuit deasupra ei, cu chipul la câțiva centimetri distanță.
- O! Mark... nu...
- O, Sancha, da, o îngână el, aplecându-se și mai aproape.
Cu gura uscată, Sancha abia reuși să șoptească:
- Te rog...
- Ce mă rogi, Sancha? Mă rogi să te sărut? Asta și aveam de gând, nici o grijă.
Atingerea gurilor îi făcu pe amândoi să se aprindă ca un cuptor. Sancha îi auzi respirația
întretăiată, și-o auzi și pe a ei, nesigură. Mâinile lui i se strecurară sub fustă, tot mai sus, în timp
ce ea îi descheia cămașa cu mișcări febrile, auzind un dangăt nebunesc de clopote în urechi.
Mark înjură.
Buimacă, Sancha deschise ochii.
- Ce...?
Abia atunci își dădu seama că sunetul nu se auzea doar în mintea ei. Bing-bang-ul soneriei
umplea toată casa.
Cineva suna la ușa din față.
- Nu răspunse... mormăi Mark.
O secundă mai târziu, însă, Sancha auzi voci. Voci familiare și dragi. Strigând-o.
- Mamiii... unde ești? Maaamiiiii...!
- O, Doamne, s-au întors! scrâșni Mark printre dinți. Parcă Martha promisese să-i țină
toată ziua, nu...?
Sancha începu să se îmbrace la loc, grăbită, cu degetele tremurându-i. Între timp, unul
dintre copii începuse să bată în fereastra salonului. Știa că nu-i puteau vedea, pe ea și Mark, pe
jos, dar când se ridica urma să apară, așa că trebuia să arate normal.
- Și-n fond, cine a fost cu ideea să avem copii? întrebă Mark, în timp ce Sancha se aduna
pe picioare.
- Tu, aruncă ea, pornind spre ușă.
Mark gemu.
- Cred că-mi pierdusem mințile.
Când Sancha deschise ușa, Martha îi zâmbi trist, cu o expresie de scuză.
- Am avut un mic accident, mărturisi ea, și a trebuit să ne întoarcem mai devreme.
O ținea pe Flora în brațe, învelită într-un pled din mașină. O secundă, Sanchei i se opri
inima în loc, apoi văzu că fetița nu pățise nimic. Mai mult, îi zâmbea extuaziată, întinzându-și
brațele s-o cuprindă pe după gât.
Luând-o din brațele Marthei, Sancha descoperi despre ce fel de accident era vorba. Sub
pled, Flora era goală, și avea părul umed și încâlcit.
- Am făcut buf înt-un lac! o informă ea încântată.
- Îmi pare rău, se scuză Martha. O clipă doar m-am uitat în altă parte - le cumpăram
înghețată. Am auzit plescăitul când a căzut... noroc că apa era foarte mică. Am scos-o aproape
imediat, dar hainele i se făcuseră leoarcă. A trebuit să i le scot pe toate.
- N-am nimica pe mine, declară Flora, cu o expresie înțepată. Tanti Malty mi-a luat toate
hainele.
Băieții tocmai năvăleau în bucătărie; Sancha îi auzi vorbind cu Mark, emoționați.
- Acum ai să faci o baie, domnișoară, îi spuse ea Florei. Intră-n casă să bei un ceai,
Martha.
- Nu, cred c-ar fi mai bine să mă duc acasă și să fac și eu o baie, răspunse Martha. Îmi
clefăie pantofii în picioare.
Sancha râse.
- Of, ce rău îmi pare - e o răutate! Îți mulțumesc că i-ai suportat toată ziua.
- Mi-a făcut plăcere - până și bălăceala neprevăzută, o asigură Martha.
- Mulțumeștei lui tanti Martha, îi spuse Sancha Florei.
- Tanti Malty, mulțumesc, se conformă Flora, întinzându-se s-o sărute pe Martha pe nas.
Martha o sărută și ea.
- La revedere, iubito.
Apoi îi zâmbi Sanchei.
- Văd că odihna ți-a făcut bine. Ai mai multă culoare în obraji.
Sancha roși. Râzând, Martha porni spre casa ei, în timp ce Sancha o ducea pe Flora sus,
să-i facă baie.

***

La ora zece, când filmul de la televizor se termină, Sancha se ridică de pe canapea.


- Cred c-am să fac o baie... înainte de culcare, spuse ea, evitând privirea lui Mark.
- Pe curând... murmură el încet.
Sancha ieși din cameră aproape în fugă.
Stătu în cadă mult timp, relaxându-se în apa caldă și parfumată, și se șterse pe îndelete. Își
trase peste cap o cămașă de noapte fină, de mătase albă cu dantelă, iar pe deasupra își luă un
halat lung asortat, cu volane dantelate. După ce se pieptănă, își aplică parfumul ei franțuzesc
favorit, pe care Mark i-l dăruise de Crăciun.
Probabil că o aștepta în dormitor, își spuse ea, deschizând ușa băii.
Dar, imediat ce ieși pe palier, auzi glasul lui Mark de la parter.
Sancha încremeni. Cu cine era? Se afla cineva cu el, jos, sau vorbea la telefon? Se aplecă
peste balustradă, privind în hol, și simți că i se întorcea stomacul pe dos, de șoc și durere.
Exact sub ea, Mark strângea în brațe o femeie.
O femeie blondă.
Jacqui Farrar.
Capitolul 7

Sancha rămase încremenită câteva secunde, privindu-i, aproape întrebându-se dacă nu


avea vedenii. Cu siguranță, era un vis urât, un coșmar. Femeia aia nu putea fi acolo, în casa ei,
îmbrăcată doar cu o rochie scurtă și sumară de mătase roșie - mai degrabă un furou - agățată de
umeri cu niște bretele subțiri ca două panglicuțe. Își ținea brațele pe după gâtul lui Mark, lipită de
el, sărutându-l cu pasiune.
Sancha închise ochii, apoi se uită din nou. Erau tot acolo, sub ea, în hol. Acum, tânăra cea
blondă suspina.
- O, Mark... mă faci să sufăr atât de tare... Nu mă poți părăsi acum - nu acum... Nu te cred
că nu mă mai iubești...
Cu glas răgușit, Mark răspunse:
- Nu, Jacqui. Nu plânge apa...
Mâinile lui îi cuprinseră talia zveltă, ca pentru a o trage și mai aproape.
Sancha tresări; nu, n-avea vedenii - durerea aceea era prea reală ca să fie un vis, sau chiar
un coșmar.
Chinul confuntării cu realitatea îi făcea capul să explodeze. Coborî scara în fugă, aproape
împiedicându-se în poalele de mătase și dantelă ale cămășii de noapte și ale halatului, cu lacrimi
de furie și neputință în ochi.
Mark îi auzi pașii și o îndepărtă pe blondă de el. Se întoarse, roșu la față, cu o expresie
vinovată.
Sancha îl privi cu dispreț.
- Da, eu sunt - iar de data asta chiar te-am prins cu ea, nu? Ce credeai, că eram încă în
baie, sau că te așteptam în pat? Ghinion, Mark. Am văzut-o în brațele tale. V-am auzit.
- Vorbim după ce pleacă ea, spuse Mark scurt, dar Sancha nu se lăsă.
- Cum îndrăznești? izbucni ea, cu voce răgușită și tremurătoare. S-o săruți în casa mea,
sub nasul meu!
Înghiți un nod, abia stăpânindu-și lacrimile.
- O, Mark, cum ai putut?
- N-am sărutat-o!
- Te-am văzut!
Încă mai încerca s-o mintă. Asta o înfuria și mai tare. Proastă o mai credea, dacă spera s-o
poată face se îndoiască de ceea ce văzuse cu ochii ei!
- Ai văzut-o pe ea sărutându-mă pe mine! se răsti el, încordat la față.
- N-am văzut să te fi împotrivit! O țineai de talie, o strângeai la piept...
- Încercam s-o resping!
Sancha râse cu furie, fără să-l creadă.
- Crezi că-s născută de azi, de ieri? Știu bine ce-am văzut cu ochii mei!
- Tocmai asta e, că nu știi! Ai văzut-o cu brațele pe după gâtul meu, ai văzut-o sărutându-
mă - dar nu m-ai văzut și pe mine sărutând-o pe ea. N-am sărutat-o, așa că n-aveai cum să vezi
așa ceva!
- O, Mark, cum poți spune asta? izbucni cu patimă blonda, privindu-l cu ochi răniți.
Era foarte drăguță, constată Sancha, și foarte tânără. De aproape, se vedea că părul nu-i
era blond natural: ici și colo se zăreau rădăcini închise la culoare. Avea un trup bine format, zvelt
dar cu forme pline, cu sâni mari și fermi, talie îngustă și picioare armonios conturate. Încă nu
născuse copii, ca să-și strice forma sânilor și să rămână cu vergituri pe burtă.
Simțindcă o privea,
Simțind că se uita la ea, Jacqui Farrar îi aruncă o privire piezișă, iar Sancha îi distinse
lucirea de răutate din ochii albaștri. Gura ei roșie ca sângele avea o expresie posesivă. Acea
primă impresie de tinerețe, inocență și gingășie se ștergea repede. Era o femeie pornită la
vânătoare de bărbați, iar prada ei era soțul Sanchei. Dar n-avea să-l prindă. Sancha era hotărâtă
să n-o lase.
- Indiferent ce ți-a spus, a mințit! declară blonda. Mă iubește. Trăim împreună de luni de
zile.
Cu glasul îngroșat de furie, Mark mormăi:
- Du-te sus, Sancha, și lasă-mă să rezolv singur. Putem vorbi mai târziu. Nu acum.
Sancha se întoarse spre el, cu o expresie rece.
- Ba vom vorbi acum - nu te mai las singur cu ea.
În clipa următoare, nu se mai putu stăpâni.
- M-ai mințit! Mi-ai spus că niciodată n-ai iubit-o, și că totul s-a terminat!
- Așa e, confirmă el scurt.
- Ba nu-i așa! insistă blonda, privind-o pe Sancha cu o ură întru totul reciprocă.
Sanchei îi venea s-o omoare. Era furioasă pe Mark, dar o ura pe femeia aia care voia să-i
distrugă căsnicia, să-i nenorocească viața, să-i facă nefericiți copiii.
- Ba e, repetă Mark, cu chipul hotărât și sumbru. Am vorbit absolut serios, Jacqui. Te rog
să mă crezi. S-a terminat - complet și definitiv.
Blonda îl privi, cu buza de jos tremurându-i.
- N-o iubești! Dacă o iubeai, nici nu te-ai fi uitat la mine! Te-ai plictisit de ea - de căsnicie,
de copiii... Voiai s-o părăsești, să divorțezi!
Oare îi promisese asta? se întrebă Sancha, simțind un gol în stomac.
Parcă citindu-i gândurile pe față, cealaltă femeie se întoarse spre ea.
- Mi-a spus că te părăsește, Mi-a jurat c-o să te părăsească! sublinie ea cu înverșunare. A
spus că din căsnicia voastră n-a mai rămas nimic, că nu s-a mai culcat cu tine de luni de zile și
niciodată n-o s-o mai facă!
Suna veridic; Sancha nu voia s-o creadă, dar n-avea încotro.
- I-ai spus asta? îl întrebă ea pe Mark încet, cu voce tremurătoare. Cum ai putut? Ai vorbit
cu ea despre mine - despre noi! Mi-ai spus că n-ai făcut-o, dar ai mințit.
Mark trase aer în piept, scurt, cu furie.
- Vorbește mai încet, pentru numele lui Dumnezeu, ai să trezești copiii!
- Te-a apucat cam târziu grija de ei, nu ți se pare? Nu te-a preocupat deloc când te gândeai
să mă părăsești, să ne abandonezi pe toți!
Printre dinți, Mark scrâșni:
- Nu putem vorbi aici, în hol, altfel au s-audă totul. Asta vrei?
- În nici un caz!
Furioasă, Sancha intră în salon, iar Mark o urmă. Jacqui Farrar se repezi după el, cu fusta
scurtă înfoindu-i-se în jurul coapselor.
- Nu vreau decât să recunoști adevărul! spuse ea, cu ochii umplându-i-se de lacrimi care i
se rostogoleau pe obrajii palizi. Mă iubești, știi că așa e. Pe ea n-o mai iubepști, niciodată n-ai
iubito. Căsnicia voastră s-a terminat, ăsta-i adevărul. Știu că nu-ți poți permite să divorțezi, și pe
urmă să-i plătești o pensie alimentară uriașă, dar de iubit, pe mine mă iubești, nu pe ea!
Sancha avu senzația că primise o lovitură în burtă. Îl privi pe Mark cu o expresie chinuită.
- Așa i-ai spus? De-asta stai cu mine? Fiindcă nu-ți poți permite să divorțezi?
- Nu! Pentru numele lui Dumnezeu, Sancha, minte! Nu la în seamă ce spune. Oarbă să fii,
și tot ai vedea ce urmărește! Vrea să bage zâzanie între noi, nu-ți dai seama?
- Ți-a spus că te mai iubește? o întrebă blonda pe Sancha. Dacă așa ți-a spus, a mințit. Mi-
a promis că dacă mă culc cu el te părăsește, divorțează și se-nsoară cu mine. Nu te iubește, s-a
terminat. Dar pe urmă cred că a făcut niște calcule și și-a dat seama că un divorț l-ar costa prea
mult, așa că mi-a spus că trebuie să încetăm să ne mai vedem. Dar a spus că tot pe mine mă
iubește, nu pe tine.
Mark văzu ochii Sanchei umplându-se de durere și explodă:
- Destul!
Se duse la ușă.
- Ieși afară, Jacqui. În clipa asta! Și să nu te mai întorci. Să nu te mai apropii de casa și de
soția mea. N-o să-ți folosească la nimic - ți-am spus că s-a terminat și am vorbit serios. Îmi pare
rău dacă te-am făcut să suferi. Totul a fost o greșeală prostească, pe care o regret, dar acum s-a
terminat.
Ieși, lăsând ușa larg deschisă, dar blonda nu-l urmă.
- Orice-ți va spune, o să fie o minciună! șuieră ea spre Sancha. Am fost amanți luni de zile.
Nu te iubește. Stă cu tine doar pentru că nu-și poate permite să divorțeze acum. Asta vrei? Un soț
care o iubește pe alta, dar stă cu tine doar ca să evite un divorț?
Sanchei îi venea să-și astupe urechile cu palmele, dar n-avea de gând s-o lase pe Jacqui
Farrar să vadă cât de dureros o rănise.
- Poți să-l păstrezi, dar vei ști întotdeauna că-i al meu, în inima lui! declară Jacqui.
Sancha se întoarse spre ea, cu furie.
- Ba e al meu! Este soțul meu și tatăl copiilor mei. Locul lui e lângă noi, și n-ai să ni-l iei!
Ai știut de la început că era căsătorit - de ce te-ai ținut după el?
- Nu m-am ținut după el! N-a fost nevoie - ne-am îndrăgostit!
Sancha zâmbi disprețuitor.
- Minți. L-oi fi păcălit pe Mark, dar pe mine nu mă duci! Ești genul de femeie care-și
dorește întotdeauna ceea ce are alta. Asta te ațâță de fapt, nu? Să furi bărbatul altei femei. Ești o
cleptomană sufletească...
Roșie la față, blonda își dezveli dinții.
- Și tu ce ești? Te agăți de un bărbat care nu te iubește... Nu te respecți chiar deloc?
- Eu în locul tău n-aș vorbi despre respectul de sine! Arăți destul de bine ca să-ți găsești un
bărbat. De ce a trebuit să alergi după al alteia? Și nu-ncerca să mă minți că Mark ți-a făcut
avansuri. Nu te cred. Mi-e limpede că te-ai dat la el din clipa când te-a angajat. Și n-ai reușit
decât pentru că mariajul nostru trecea printr-o perioadă mai dificilă. Ei bine, acum s-a terminat.
Suntem din nou împreună.
- Până data viitoare când o să se plictisească de tine! mârâi Jacqui Farrar, chiar când Mark
intra în cameră.
- Pacră-ți spusesem să pleci, nu?
Se uită de la una la alta, încruntându-se când văzu fața tulburată a Sanchei.
- Acum ce-a mai spus.
- Tocmai i-am spus adevărul - că mă iubești pe mine, nu pe ea! Știu că așa e, Mark!
Fața lui Jacqui Farrar deveni rugătoare, în timp ce întindea o mână spre el, dar Mark
clătină din cap, posomorât.
- Ce trebuie să mai fac ca să înțelegi? S-a terminat, Jacqui. Îmi pare rău că a început
vreodată. Regret dacă suferi, dar n-ar fi trebuit să fii aici în seara asta, să-mi necăjești soția - iar
acum, vrei să pleci, te rog, până nu-mi ies din sărite?
O apucă de braț și începu s-o tragă spre ușă.
- Dă-mi drumul! răcni blonda.
Sancha tresări, temându-se să nu se trezească din somn copiii. Nu voia să audă - o
asemenea scenă îi putea traumatiza pe viață.
- Ia-ți mâinile de pe mine! Să nu crezi c-ai să scapi de mine așa de ușor! amenință Jacqui
Farrar. Încă n-am terminat cu tine!
- Ei bine, am terminat eu cu tine! replică furios Mark, împingând-o în hol.
Ușa din față se deschise, se auziră sunetele unei scurte îmbrânceli, apoi ușa se trânti la loc.
Se lăsă tăcerea. Sancha închise ochii, cutremurându-se.
Femeia cealaltă plecase, dar ea rămăsese într-un haos de gânduri și sentimente tulburi. N-o
simpatiza, dar nu-și putea stăpâni părerea de rău pentru ea. Jacqui Farrar îl urmărise pe Mark
intenționat, era genul de femeie pe care o surescita ideea de a răpi bărbatul alteia - dar îl iubise
pe Mark, atâta lucru era indubitabil. Sancha îi văzuse pasiunea din ochi, îi auzise durerea în voce.
Cealaltă femeie suferise și ea. Mark le rănise pe amândouă.
Îl simți intrând în cameră și oprindu-se în spatele ei.
- Gata cu minciunile, Mark, șopti ea. M-am săturat de minciuni. Nu mai suport.
Glasul lui răsună încet și ferm:
- Nu te-am mințit. Ți-am spus adevărul adevărat. Numai Jacqui a mințit. După felul cum i-
ai vorbit adineaori, credeam că ți-ai dat seama. N-ar fi renunțat la mine fără luptă. Chiar tu ai
spus așa, și ai avut dreptate.
- Indiferent ce-a făcut, și ea suferă. Acum am văzut! A ținut cu adevărat la tine, Mark.
- Of, pentru Dumnezeu, Sancha! Nu-ți irosi compasiunea pe ea! A venit aici ca să facă
scandal - și a reușit, nu-i așa?
- Cum te mai pot crede, când în ultimele luni mi-ai ascuns atâtea? replică Sancha
întorcându-se spre el, cu o privire îndârjită în ochi.
Mark se încruntă; chipul îi era încordat și aspru, iar glasul, la fel.
- De ieri începând, nu-ți mai ascund nimic. Acum știi tot ce s-a întâmplat.
- Serios? Cum pot fi sigură? De unde știu ce s-a întâmplat de fapt între tine și femeia asta?
Susții că nu te-ai culcat niciodată cu ea, dar ea afirmă contrariul. Susții că nu i-ai vorbit despre
mine, iar ea spune că da. Pe cine să mai cred, Mark?
Mark era palid, cu ochii încercănați și gura crispată ca o liniuță albicioasă.
- Mă cunoști de atâția ani, și mai poți să întrebi asta? întrebă el, cu pumnii strânși pe lângă
trup.
Sancha clătină încet din cap.
- Nu-s atât de sigură că te cunosc. Încep să cred că niciodată nu te-am cunoscut cu
adevărat.
- Curios, și eu îmi spuneam același lucru despre tine! mormăi el.
- Sunt obosită și m-am săturat, spuse era pornind spre ușă. Mă duc la culcare.
Avea nevoie de timp ca să treacă peste șocurile emoționale din ziua aceea.
- Poți să te culci în camera de oaspeți, în noaptea asta, mai aruncă ea peste umăr.
- Pe dracu'! izbucni Mark, arătându-și dinții printre buzele răsfrânte.
Tonul lui o făcu să devină rigidă, alarmată, dar nu voia să-i arate că-i era teamă. Ridicând
sfidător capul, ieși grăbită din cameră și traversă holul spre scară.
Mark o urmă în fugă, fără zgomot, iar Sancha simți că i se zbârleau firele de păr la ceafă.
O luă la fugă și ea pe scară dar, înainte de a ajunge sus, Mark o ajuns din urmă. O ridică în brațe,
strângând-o la piept, în timp ce Sancha dădea din picioare.
- Lasă-mă jos, Mark, ai să mă scapi! șopti ea, temându-se să nu scoale copiii.
Mark nu-i răspunse. Intră cu ea în dormitor, închizând ușa cu piciorul.
- Pune-mă jos! repetă Sancha furioasă.
O aruncă pe pat. Cu capul învârtindu-i-se, îl privi pe Mark, gata să protesteze, și văzu că
se dezbrăca grăbit, aruncându-și hainele în toate direcțiile.
- N-ai să te culci aici în noaptea asta! se răsti ea, ridicându-se în capul oaselor.
- Ba da, și-ncă-n patul ăsta! răspunse Mark printre dinți.
Scăpărarea periculoasă din ochii lui îi făcu bătăile inimii să se accelereze.
Trebuia să-l țină la distanță până știa sigur că ceea ce se întâmplase între el și Jacqui
Farrar luase sfârșit pentru totdeauna.
- Vorbesc serios, Mark! N-am să mă culc cu tine!
Dădu să coboare din pat pe partea cealaltă, dar mâinile lui o prinseră de talie, trăgând-o
înapoi.
- Nu te împotrivi, Sancha. Te previn, în noaptea asta nu-mi arde de jocuri, mormăi el,
culcând--o cu forța și arcuindu-se deasupra ei.
- Nici eu!
Îl privi furioasă, dar regretă imediat, căci în clipa următoare simți cum i se înmuiau toate
oasele. Închise ochii, pradă unei senzații de scufundare necontrolată, în timp ce Mark îi desfăcea
încet cordonul halatului.
- Și ăsta-i nou? întrebă el cu glas răgușit. Îmi place că dantela asta nu-ți ascunde sfârcurile.
Capul i se aplecă, începând s-o mângâie senzual cu limba prin dantelă.
Sanchei i se tăie respirația.
- Nu...!
Ceea ce-i făcea era mult prea plăcut.
Una dintre mâinile lui îi cuprinse sânul, împingându-i-l în sus.
- Dacă stau să mă gândesc că ai născut trei copii, ai niște sâni uluitori, murmură el,
explorând-o cu gura. Când ne-am cunoscut, erau foarte mici. Acum sunt mult mai sexy. Țin
minte cât o invidiam pe Flora când o alăptai, imediat după ce se născuse.
Plăcerea era atât de intensă, încât Sancha nu-l mai putea respinge. Îi venea să-i mângâie
părul, să-l stângă la piept, să i se dăruiască.
- Am nevoie de tine, șopti Mark, strecurându-și mâinile sub cămașa ei de noapte, între
coapse, și stârnindu-i un fior de dorință.
Dar dorința nu era de ajuns. Sancha dorea ca Mark s-o iubească. Se încordă, ridicându-se
pe jumătate.
- Termină, Mark! N-am uitat-o pe Jacqui Farrar. N-am să te las să faci dragoste cu mine
până nu știu cu certitudine ce s-a întâmplat între voi doi și până nu voi fi sigură că s-a terminat
pentru totdeauna.
- Ți-am spus...
- Da, dar asta a fost înainte de a te fi văzut în brațele ei!
- S-a aruncat asupra mea, n-am avut timp să mă feresc.
- Nu e momentul să glumești, Mark!
- N-am vrut să glumesc. Am vrut să spun că... am deschis ușa și, până să mă dezmeticesc,
s-a aruncat de gâtul meu, încercând să mă sărute.
- Și reușind!
- Eu n-am sărutat-o, Sancha. Numai ea a făcut totul - de câte ori să-ți spun?
Mark se ridică, încruntat, iar Sancha evită imediat să-i privească trupul gol. Aplecându-se,
luă plapuma de pe pat și i-o aruncă în brațe.
- Nu putem discuta omenește până nu te acoperi - învelește-te cu asta!
În ochii lui sticli o furie batjocoritoare.
- Ce e, Sancha? Te pierzi cu firea dacă mă vezi gol?
- În condițiile astea nu putem discuta serios! recunoscu ea, roșind.
Privirea lui o cutreieră încet, senzual.
- Nici mie nu mi-e foarte ușor să mă concentrez, când arăți așa.
Mark îi zâmbi satisfăcut, apoi aruncă plapuma la loc pe pat și se duse la dulap să-și ia
halatul.
Profitând de ocazie, Sancha se acoperi cu plapuma. Mark se întoarse, în timp ce-și înnoda
cordonul, aruncându-i o privire nepăsătoare.
- Acum te simți mai în siguranță?
Se așeză pe marginea patului, mult prea aproape de ea.
- E neapărată nevoie să avem discuția asta serioasă chiar acum, Sancha? De tine nu știu,
dar eu sunt obosit; am avut o zi grea și complicată.
- Tot amânăm ceea ce avem de discutat despre tine și femeia aia!
- Ți-am spus tot ce era de spus!
- Nu, Mark. Acum nu te mai cred. Ți-am văzut fața când am coborât scara. Aveai o
expresie vinovată. De ce să te fi simțit vinovat, dacă n-ai fost amantul ei?
Cu glas aspru, Mark răspunse:
- De câte ori trebuie să-și spun? De ce nu mă crezi? Niciodată n-am fost amantul ei,
niciodată!
Făcu o pauză, încruntat.
- Recunosc, totuși, că mă simțeam vinovat. Totul se întâmplase din vina mea, n-ar fi
trebuit să ajung la întâlniri cu ea. A crezut că era ceva serios, iar eu am lăsat-o să creadă. O
plăceam, s-ar fi putut chiar să mă îndrăgostesc de ea, dacă o mai țineam mult așa.
- Ești sigur că nu te îndrăgostiseși deja? întrebă Sancha, cu vocea îngroșată de gelozie.
Mark oftă.
- Da, Sancha. Dacă nu existai tu, s-ar fi putut să mă îndrăgostesc de ea, dar n-am făcut-o.
Îmi plăcea doar că lângă ea puteam să mă relaxez, să discut despre serviciu, despre problemele
companiei... Tu nu mai aveai timp, și simțeam nevoia să mă destăinuies cuiva...
Sancha îi aruncă o privire usturătoare.
- Ei, nu zău? Curios, că ai ales tocmai o fată sexy ca să-ți fie confidentă!
- Sancha, spuse el sec, îți jur că n-am pornit cu intenția de a avea o aventură cu ea.
- Atunci, cu ce intenție ai pornit? Să legați o prietenie sinceră?
Sarcasmul ei caustic îl făcu să se crispeze. O privi posomorât.
- Te rog, Sancha, crede-mă. La început, nu mi-am dat seama în ce mă băgam, iar când am
devenit conștient de pericol, era prea târziu.
- Prea târziu ca să te oprești? întrebă ea, palidă la față de durere.
Mark își trecu mâinile peste față, parcă a-și șterge tensiunea care-i crispa trăsăturile.
Mormăi cu glas scăzut:
- Nu, nu e asta... Totul s-a terminat, îți dau cuvântul meu - dar, Sancha, biata fată suferă
acum, din cauza mea. De-asta mă simt atât de vinovat. N-ar fi trebuit niciodată să dau curs
lucrurilor, trebuia să încetez să mă mai văd cu ea imediat ce mi-am dat seama că avea... intenții
serioase.
- Da, ar fi trebuit, răspunse Sancha, îngândurată.
Îl credea; vorbea prea serios ca s-o mintă. Problema era că acum mai avea și altă grijă pe
cap. Jacqui Farrar țipase la ea: "vei ști întotdeauna că-i al meu...!", după care adăugase: "Încă n-
am terminat cu tine!"
Se putea ca doar să fi aruncat amenințări în gol, pentru că era rănită și furioasă - dar dacă
vorbise serios? Oare ce punea la cale?
- Nu renunță, spuse Sancha cu voce tremurătoare. Știi asta. Mi-e frică, Mark. E obsedată
de tine, i-ai intrat în piele, iar oamenii obsedați își pierd complet simțul proporțiilor. Ar fi în stare
de orice.
- Nu-ți lăsa imaginația s-o ia razna! spuse el cu un calm aparent, deși în ochi i se citea că
era mult mai neliniștit decât accepta să arate. O cunoștea pe Jacqui Farrar și știa de ce ea
capabilă - dar nu voia ca Sancha să-și facă griji din cauza ei.
- Știi bine să nu e rodul imaginației mele! șopti ea.
Mark se strâmbă.
- Ce-ar putea să facă? Atâta vreme cât noi doi suntem din nou împreună, ce rău ne poate
face Jacqui?
- Nu știu, Mark, spuse încet Sancha. Știu numai că o să-ncerce.
Capitolul 8

Mark stătu o clipă tăcut, încordat. Sancha îi văzu trăsăturile crispate și oboseala din ochi,
și spuse neliniștită:
- Pari obosit, iar eu, una, sunt frântă. Du-te la culcare, Mark.
O privi în tăcere, apoi se uită spre celălalt pat, cu o expresie întrebătoare. Sancha, însă,
clătină din cap.
- Nu, cred că ar fi mai bine să dormi în camera de oaspeți astă-noapte. Avem nevoie de
timp ca să reflectăm la ceea ce s-a întâmplat. E prea curând. Mai întâi, trebuie să ajungem să ne
cunoaștem din nou.
- Și cât vrei să aștept? întrebă el, cu o undă de mânie în glas.
- Of, Mark, de unde să știu? De vom da seama când va sosi momentul.
- Sancha... murmură el răgușit, întinzând mâna.
Se priviră în tăcere. Sanchei îi era greu să-l mai refuze. Dar Flora alese tocmai acel
moment pentru a începe să plângă în somn, iar Sancha se încordă dintr-o dată, întorcând capul s-
o asculte, atentă.
Oare Flora avea un coșmar? După câteva scâncete, însă, se lăsă din nou liniștea.
- E clar că știe să-și aleagă momentele! bombăni Mark, lăsându-și mâna să cadă pe lângă
trup.
- E greu să stăm de vorbă în prezența copiilor, răspunse Sancha.
Încet, Mark spuse:
- Avem nevoie de câteva zile împreună, singuri, fără ei. Crez că Zoe ar putea...?
Sancha râse, imaginându-și reacția surorii ei dacă i-ar fi propus-o.
- Nu! O, nu, pentru Zoe ar fi prea dificil, și cred că uneori îi e efectiv frică de Flora.
Mark făcu o mutră abătută.
- Nici nu mă mir, și pe mine mă sperie. E un copil feroce.
Indignată, Sancha protestă:
- Cum poți spune așa ceva? E o scumpă!
- O scumpă cu niște năravuri foarte nesuferite. Las-o singură cinci minute, și întoarce toată
casa pe dos! Stă în țarcul ăla al ei și-și aruncă jucăriile peste tot.
Sancha nu putea să-l contrazică, așa că izbucni în râs.
- De-asta o tot face! insistă Mark. Pentru că tu și Martha râdeți de toate poznele ei.
- Martha o adoră.
Mark o privi gânditor.
- Într-adevăr. Mă întreb... oare ea ar accepta să-i ia pe toți trei în weekend?
Sancha se gândi câteva clipe, apoi se lumină la față.
- S-ar putea. Iar dacă Zoe ar accepta să ajute - de pildă, luând băieții sâmbătă, ceea ce
cred că ar face, fiindcă-i e mult mai ușor cu ei.
- Sigur, sora ta n-are probleme cu sexul opus, comentă amuzat Mark. Indiferent de vârstă.
Sancha râse.
- Dintotdeauna a fost așa! Încă din copilărie, îmi amintesc ce efect avea Zoe asupra
băieților. Pe mine nici nu mă luau în seamă. Eram doar o elevă ordonată și atât. Zoe era cea după
care întorceau capetele, încă dinainte de a fi intrat în adolescență. Eu n-am avut niciodată atâta
succes la colegii de școală.
- Înseamnă că erau orbi! remarcă Mark, privind-o printre gene și zâmbind când văzu cum
se înroșea în obraji. Eu nu m-am uitat niciodată la Zoe.
Sancha își amintea. Zoe fusese nemulțumită că Mark nu-i arăta nici un interes. Sancha se
temuse să nu-i cadă la picioare în clipa când o vedea, așa cum se întâmplase înainte cu atâția
prieteni ai ei, dar Mark nu păruse nici măcar s-o observe.
- De-asta nici nu s-a măritat vreodată, desigur, continuă sec Mark. Niciodată nu s-a putut
mulțumi doar cu un singur bărbat. Îi place să facă toți coadă la ușa ei.
Sancha îl privi nemulțumită.
- Ești nedelicat, Mark. Zoe pur și simplu n-a întâlnit încă bărbatul potrivit pentru ea, asta-i
tot.
Mark îi zâmbi.
- Sora ta e O.K., am învățat s-o simpatizez, dar o privesc mai obiectiv decât tine. E foarte
pretențioasă și egocentrică. Întotdeauna a fost capabilă să aibă aproape orice bărbat își dorea, așa
că nu se poate hotărî asupra unuia - speră mereu c-o să apară unul mai bun.
Sancha se încruntă, întrebându-se dacă nu cumva avea dreptate. De multe ori se mirase că
Zoe nu se mărita, deși bărbații roiau tot timpul în jurul ei.
- Oricum, continuă Mark, ca să revenim la un subiect mai interesant... Ai să vorbești cu
Martha și Zoe ca să vezi dacă pot avea grijă de copii în weekend?
- Ei, s-ar putea să vorbesc cu ele luni, spuse ea încet, ezitând. O ajutaseră deja atât de
mult, amândouă.
- Ar fi excelent dacă Martha ar putea lua copiii în weekendul viitor, continuă Mark.
- Nu uita că i-a luat și azi, îi aminti Sancha.
Mark oftă.
- Mă rog, vezi ce spune.
- Bine.
Apoi, Sancha se uită la ceas.
- Mark, sunt frântă de oboseală.
Ridicându-se în picioare, Mark se aplecă s-o sărute ușor, foarte ușor, pe buze.
- Noapte bună, Sancha.
- Noapte bună, șopti ea, străduindu-se să-și păstreze controlul. Nu trebuia să cedeze.
Mark mai stătu pe loc câteva secunde, privind-o, apoi își luă hainele, fără tragere de inimă,
și ieși din cameră.

***

Sancha se trezi simțind aroma delicioasă de cafea și, deschizând ochii, îl văzu pe Mark
așezat pe marginea patului, în lumina soarelui de dimineață. Era îmbrăcat cu o cămașă groasă și
blugi.
Surprinsă, se ridică în capul oaselor.
- Ce oră e?
Imediat, o cotropiră responsabilitățile, ca de obicei.
- Flora...! murmură ea, îngrijorată.
- E jos, în țarc, răspunse liniștitor Mark. Cu băieții, se uită la desene animate. Ți-am adus
cafea și pâine prăjită. Eu am luat micul dejun cu copiii.
Îi întinse o farfurie cu o felie de pâine prăjită, unsă cu unt, iar Sancha o luă încet.
- Le-ai făcut micul dejun? întrebă ea, nevenindu-i să creadă.
- Nu e nevoie să fii atât de surprinsă. Le-am făcut budincă în cuptorul cu microunde - iar
instrucțiunile erau atât de simple, încât a mers strună. Recunosc că o mare parte din budincă a
ajuns pe Flora și pe scaunul ei, dar a și mâncat destul și părea să se distreze copios.
O privi zâmbind.
- Mănâncă-ți pâinea până nu se răcește.
Sancha mușcă din tartină, simțind dintr-o dată cât îi era de foame. Își zări imaginea
reflectată în oglinda mesei de toaletă. Avea părul ciufulit și obrajii înroșiți de somn.
Mark îi observă privirea îngrijorată și-i zâmbi.
- Arăți foarte sexy, murmură el, ghicindu-i gândurile. N-aș vrea decât să avem puțin timp
și pentru noi.
Sancha roși, începând dintr-o dată să respire mai repede, nesigur și întretăiat.
Ochii lui Mark luceau ironic.
- Dar cred că ar fi mai bine să mă duc jos și să văd de copii, spuse el cu un oftat ușor.
Altfel, Flora va reuși să scape din țarc și va face ceva ce-am să regret.
- Ar face-o cu prima ocazie, fu Sancha de acord, zâmbind, deși era încă îmbujorată.
Mark se aplecă și-i sărută umărul gol, stăruitor. Atingerea buzelor lui îi fripse pielea. Ar fi
vrut să-l cuprindă cu brațele pe după gât și să-l tragă pe pat, dar înclipa următoare Mark se
ridică.
- Nu te grăbi. Nu e nevoie să gătești nimic pentru prânz, mergem în oraș. Vom face o
plimbare prin pădure, apoi luăm masa la un restaurant - ce-ai zice de Lebăda Albă?
- Mi-ar face mare plăcere, răspunse ea mulțumită.
După ce Mark ieși, își termină cafeaua și pâinea prăjită, apoi se dădu jos din pat și făcu o
baie. Luă pe ea o fustă albă încrețită și o tunică galbenă, se machie și se pieptănă, și coborî la
parter, unde găsi bucătăria lună, fără nici o urmă că cineva gătise și mâncase acolo.
Mark era în salon cu copiii, care abia se uitară la ea, cu ochii lipiți de ecranul televizorului.
Mark se uită la ea cu o expresie care o făcu să roșească din nou.
- Mă temeam să nu-ți iei iar eternii blugi.
Sancha râse, clătinând din cap.
- Ești gata de plecare? întrebă el încet. Noi suntem - nu-i așa, copii?
Drept răspuns, băieții săriră în picioare și închiseră televizorul.
- Mergem? Marfă! Hai, tati, să scoatem mașina. Ia mai taci, Flora, lasă-le-ncolo de
animate! Mergem la pădure!
Se repeziră afară, îmbrăcați amândoi cu cămăși, blugi și adidași curați, pieptănați și spălați
pe față. Mark îi urmă.
- Am pregătit un coș cu fructe și limonadă, îi spuse el Sanchei, peste umăr. Hai, să
mergem!
Flora întinse mâinile spre Sancha, care o scoase din țarc. Mark o îmbrăcase cu o pereche
din dangarezii ei favoriți, roz-corai. Pe dedesubt purta o bluză albă, iar părul îi era descâlcit și
pieptănat.
Sancha nu putea înțelege cum reușise Mark să scoale, să hrănească, să spele și să îmbrace
copiii atât de bine. În timp ce se îndepărtau de casă, inima începu să i se umple de speranță. Nu-
și amintea când mai ieșiseră cu toții împreună. Copiii se bucurau că mergeau cu tatăl lor, turuind
veseli, pe când Mark conducea mașina spre pădurea prin care vechiul drum roman trecea drept
ca tras cu sfoara.
- Când putem să ne dăm jos și să ne jucăm în pădure? îl întrebară băieții.
- Imediat, răspunse Mark - și, peste câteva momente, încetini și parcă într-un spațiu de la
marginea drumului, cu pământ bătătorit. Flora refuză să se așeze pe scaunul ei cu rotile, dornică
să alerge cu băieții.
- Pe jos! îi spuse ea indignată mamei sale, pornind după frații ei.
Evident, aceștia n-o luară în seamă, așa că fetița strigă, roșie la față:
- Asteptați si pe mine!
Băieții o luară la fugă.
- Când obosește, o să vrea în scaun, așa că mai bine ia-l oricum, îi spuse Sancha lui Mark,
resemnată, în timp ce-i urmau pe copii în pădure.
Mark o luă de mână și începu să i-o legene în timp ce se plimbau, făcând-o pe Sancha să
se simtă cu câțiva ani mai tânără, ca pe vremea dinaintea căsătoriei lor. Sancha nu-și amintea
când se plimbaseră ultima oară ținându-se de mână.
- Cred că băieții ar trebui să-nceapă curând să călărească duminica dimineața, sunt destul
de mari, spuse Mark. Am să-i duc eu cu mașina.
- Le-ar face mare plăcere, fu Sancha de acord, întrebându-se însă cât timp avea să dureze.
Mark avea adeseori de lucru în weekenduri, iar atunci ar fi trebuit ca ea să ducă băieții la călărie.
În pădure existau mai multe poieni largi, pline cu flori de primăvară, printre care copiii
recunoscură imediat o rudă a gurii-leului din grădina lor de-acasă.
- Dar astea-s niște gura-leului mici, observă Felix.
- Pui de gura-leului, îi dădu dreptate Charlie.
- Sunt soiul sălbatic, le explică Sancha.
Charlie întinse mâna, dar tatăl lui îl opri aspru:
- Nu, nu rupe nici una! Au să moară înainte de ajunge acasă, și poți să le strici rădăcinile.
- Da' eu vleau una! se smiorcăi imediat Flora, cu ochii umplându-i-se de lacrimi.
- Dar nu vrei să moară, nu-i așa? replică sever Mark.
- Le iubesc, vleau si eu!
Fetița întinse o mână mică și durdulie, privindu-l sfidătoare, dar Mark era la fel de
îndărătnic ca ea.
- N-o rupe, Flora, spuse el hotărât. Altfel, am să te pedepsesc.
Flora se întoarse spre mama ei, cu brațele întinse.
- Om lău! Tata lău! se tângui ea.
Sancha o luă în brațe și o bătu pe spate, încercând s-o liniștească.
- Vleau foale, repetă Flora. Mami... vleau foli...
- Nu, iubito, ai auzit ce-a spus tăticul - biata floare o să moară dacă o culegi. Doar nu vrei
să moară, nu-i așa?
Vaietele Florei crescură cu o octavă.
- E timpul s-o punem în scaun, cred. Se vede clar că a obosit, murmură sec Mark, iar
Sancha dădu din cap.
Cei doi băieți se repeziră în pădure, alergând cu chiuituri printre ferigile tinere. Sancha o
legă pe Flora în scaun, iar Mark începu să-l împingă.
- Nu, vleau să fug, vleau să mă zoc cu Țarli! strigă Flora dând din picioare.
Părinții ei, însă, n-o luară înseamă, continuându-și încet drumul prin pădurea umbroasă,
unde razele de soare se infiltrau printre frunzele verzi și proaspete, așternând pete mișcătoare pe
cărări. Flora se uita fascinată, uitând să mai țipe. Încet, pleoapele i se îngreunară și se închiseră.
Mark o luă iar pe Sancha de mână, cu degetele printre ale ei, făcând s-o străbată un val de
mulțumire.
- În cel mai rău caz, mă gândeam că ne-am putea muta mai spre nord, spuse el, începând
din nou să-și legene mâna. S-ar putea să mă angajez la Harry Abbey - îl mai ții minte? Un tip
înalt și voinic, cu câțiva ani mai mare ca mine, ultima dată când l-am văzut începuse să
chelească. A fost director administrativ la noi timp de vreo doi ani, înainte de a-și deschide
propria firmă, în Yorkshire. M-a sunat săptămâna trecută, zicea că au auzit de problemele
noastre și, dacă am nevoie de o slujbă, să-l caut pe el mai întâi.
- Ce fumos din partea lui!
Sancha și-l amintea vag; avea un chip colțuros și blând.
- E un tip cumsecade. N-are o companie mare, sigur, și n-aș câștiga nici pe departe cât
acum, dar mi-a plăcut ce-a spus Harry, că ar vrea să mă întorc pe șantier, nu să lucrez la birou,
și-mi convine. Știi cât îmi place munca de șantier; în birouri nu m-am simțit niciodată bine.
Sancha întoarse capul spre el, cu un zâmbet indulgent.
- Știu - deci, ar fi extraordinar, nu?
- Da, dar va trebui să ne mutăm, iar Yorkshire e departe de-aici. Și am fi foarte strâmtorați
cu banii. Cum spuneam, Harry mi-ar plăti mult mai puțin decât câștigat cu Frank.
- Dacă ești mulțumit, nu contează; o să ne descurcăm. Am auzit că proprietățile sunt mult
mai ieftine în nord, așa că din vânzarea casei am câștiga mult mai mult decât o să ne coste una
mai mică în Yorkshire, nu?
- A, da, așa e - vred că de data asta o să ne cumpărăm o proprietate mai veche și mai
mare, victoriană sau edwardiană, în locul unei case moderne. Ar fi mai ieftină, am avea mai mult
spațiu, și aș putea să modernizez bucătăria, băile... la jumătate din prețul pe care ni l-ar cere
altcineva.
- Ar fi amuzant! răspunse Sancha, cu ochi strălucitori. Te voi ajuta și eu, o să putem munci
împreună.
Degetele lui îi strânseră mâna, în timp ce-i zâmbea.
- Întotdeauna obișnuiam s-o facem, mai ții minte? În prima noastră casă. Mai știi de
mizerie era când ne-am mutat acolo? Un an ne-a luat până s-o facem să arate așa cum voiam noi.
Sancha își amintea foarte bine; fuseseră niște vremuri atât de fericite...
În fața lor, băieții priveau veverițele care săreau din ram în ram, sus deasupra cărării.
- Uite, mami, veverițe...! strigă Charlie.
- Șșșt... Flora a adormit, n-o treziți, îl atenționă încet Sancha.
- Haideți să găsim un loc unde să jucăm cricket, propuse Mark. Cărarea aia d-acolo duce
într-o poiană mai mare.
- N-avem ciocane și minge, spuse Felix.
- Ba avem, răspunse Mark, ridicând coșul pe care-l adusese. Două ciocane și o minge.
Chiuind, băieții o luară la fugă spre o poiană prelungă, dreptunghiulară, unde alții se jucau
deja, sau își pregătiseră picnicuri.
Era o dimineață minunată. Pentru prima oară în ani de zile, erau fericiți împreună. Așa ar fi
trebuit să fie tot timpul. Fericirea i se infiltra în vene.
Văzu printre gene un fir de iarbă, între degetele bronzate ale lui Mark. Soțul ei îi mângâie
ușor nasul cu firul de iarbă, apoi buzele, gâdilând-o cu o senzație extrem de sexy.
Capul lui brunet se aplecă; îi atinse ușor gura cu a lui, iar buzele Sanchei se despărțiră, în
timp ce respirația i se accelera.
Cu buzele lipite de ale ei, Mark scoase un murmur pătimaș, dar peste o secundă transa
pasională fu risipită de un vaiet prelung. Charlie alesese tocmai acel moment ca să se împiedice
și să cadă.
Sărăcuțul Charlie o pățea întotdeauna; era mai stângaci decât Felix. Țipătul lui de durere o
făcu pe Sancha să se ridice, în alertă, privind în jur.
- Of, la naiba...! gemu Mark.
Țipetele lui Charlie o treziră din somn pe Flora, care tresări, cu ochii mari și gura larg
deschisă, scoțând și ea un zbieret ascuțit.
- O, nu, să nu-nceapă și ea! scrâșni Mark, ridicându-se în picioare fără tragere de inimă.
- M-am lovit, mami!
Charlie se apropia împleticit, ținându-se de pulpă, unde se zgâriase într-un rug de mure.
- Bietul băiețel, îl consolă Sancha, sărutându-i locul zgâriat. Acum ți-e mai bine?
Ignorând privirea sarcastică a lui Mark, șterse lacrimile lui Charlie cu o batistă.
Băiatul se îndepărtă în fugă, din nou vesel, ca să se alăture fratelui său și altor câțiva băieți
care se jucau zgomotos, iar Sancha îi dădu Florei să bea limonadă. Imediat, smiorcăielile fetiței
se transformară în gâlgâieli.
Mark se uita și asculta, cu o expresie oripilată.
- E complet primitivă, nu-i așa?
- Taci, îl temperă Sancha, mângâind părul roșcat al fiicei sale. E frumoasă - nu-i așa,
îngerașule?
- Îngeraș? Iubirea de mamă e oarbă, comentă Mark râzând, apoi se uită la ceas. E timpul
să mergem la masă, nu crezi?
- Mi-e foarte foame, fu Sancha de acord. Aerul curat trebuie să fie cauza.
- Și emoțiile, adăugă Mark tărăgănat, privind-o ironic cum se înroșea.
Băieții nu voiau să renunțe la joc, nici la noii lor prieteni, dar Mark începu să împacheteze
lucrurile și, peste câteva momente, îi luă pe amândoi de-a lungul cărării, spre parcare.
Merseră până la Lebăda Albă, aflată cam la o milă distanță, unde găsiră parcarea aproape
plină. Localul era foarte populat în weekend, la ora prânzului, dar Mark rezervase prin telefon o
masă, aflată într-un colț mai liniștit al salonului aglomerat.
Sancha mâncă foarte puțin, fiind ocupată cu copii și atentă ca Flora să nu-și verse prea
multă mâncare pe haine.
Tocmai ajunseseră la desert, când Sancha îl văzu pe Mark înțepenind, după ce aruncase o
privire în spatele ei. Mâna cu care tocmai își luase paharul de vin alb ca să bea i se încordă.
În spatele lui se afla o oglindă mare, prinsă pe perete. Uitându-se în oglindă, Sancha simți
că-i îngheța sângele în vene, când o văzu pe Jacqui Farrar așezată în partea opusă a salonului.
Părea să fie singură.
Ce ghinion o adusese tocmai atunci în același restaurant? Nu părea să se fi plimbat prin
pădure - era îmbrăcată prea elegant pentru așa ceva.
Privind chipul lui Mark, Sancha știu ce simțea - aceeași vinovăție și regret din ajun, când
se confruntase cu Jacqui Farrar în propria lor casă.
Cel puțin, acum nu mai putea să facă nici o scenă, își spuse ușurată Sancha. Slavă
Domnului, n-a fi îndrăznit - într-un local public, cu atâția oameni în jur și de față cu copiii...
În clipa următoare, o văzu pe blondă pornind printre mese, drept spre ei.
Capitolul 9

Mark se uită peste masă spre Sancha, încruntându-se când îi văzu șocul și deznădejdea de
pe față.
- E-n regulă, nu e nevoie să faci mutra asta de parcă ți-ar fi căzut cerul în cap - nu știu ce
caută aici, dar am să rezolv eu cu ea, adăugă el scurt.
Și, o secundă mai târziu, se ridică și porni spre Jacqui Farrar, pentru a o opri înainte de a
ajunge la masă.
- Unde se duce tata? întrebă Felix, întorcând capul. Cine-i doamna aia?
- A, cineva de la el de la serviciu - mănâncă-ți înghețata, iubitule.
Sancha încerca să pară calmă și relaxată. Ultimul lucru pe care l-a fi vrut ar fi fost să
tulbure copiii.
- Eu sunt aproape gata, spuse Felix. Pot să gust și eu din budinca ta cu ciocolată? N-ai
mâncat mult din ea. Nu-ți place?
- Nu prea, răspunse absentă Sancha, punându-i în farfurie o lingură de budincă. Îi pierise
complet pofta de mâncare. Charlie ceru și el, așa că-i dădu restul. Era atentă numai la Mark și la
fata cea blondă.
Stăteau în mijlocul încăperii, vorbind încet, cu fețele încordate. Ce-și spuneau unul altuia?
Jacqui Farrar se uita la Mark, cu mâna palpitându-i lângă brațul lui, ca și cum ar fi vrut să-l
atingă. Sancha se uita cu o senzație de greață în stomac, simțind că era palidă la față. Nu suporta
s-o vadă pe cealaltă femeie cu Mark. Pumnii i se strânseră în poală, cu unghiile înfipte dureros în
carne.
Deodată, Mark o luă pe Jacqui Farrar de cot și începu s-o împingă spre ieșirea din
restaurant.
Sancha deveni rigidă - unde se duceau? Alți meseni se uitau și ei, șușotind și mutându-și
privirile de la Mark și Jacqui la Sancha și copiii de la masă. Umilită și deznădăjduită, Sancha n-
ar fi vrut decât să plece, dar trebuia să plătească, iar copiii încă nu-și terminaseră desertul.
Trebuia să aștepte întoarcerea lui Mark.
Dar dacă nu se mai întorcea? Ori de câte ori era plecat de lângă ea, Sancha era îngrozită
că n-avea să se mai întoarcă.
O scăpase pe Flora din vedere prea mult timp. Un plescăit o făcu să se întoarcă într-acolo,
și gemu:
- O, nu - Flora...! Fetiță rea ce ești!
Flora își vârâse mâna în înghețată și se juca, ridicând cocoloașe și lăsând să i se prelingă
printre degete, pe dangarezi, unde apăruseră deja pete mari, verzi și roz.
- Eu pictez, anunță ea încântată, admirând efectul cu un zâmbet enorm.
- E foarte urât ce faci!
Sancha îi luă cupa din față și începu s-o șteargă cu șervețelele pe care le lua orinde se
ducea cu copiii.
Flora lovi violent cu picioarele în scaun.
- Dă înapoi - o vleau, o vleau! strigă ea, încercând cu disperare să ajungă la cupa cu
înghețată.
Ospătarul se apropie grăbit și începu să ia de pe masă toate obiectele casabile.
- Doriți și cafea, doamnă? întrebă el rece.
- A mea, dă înapoi! ceru Flora, încercând să apuce cupa.
Furioasă și roșie la față, Sancha o luă pe genunchi.
- Nu, mulțumesc, nu vreau cafea, spuse ea. Îmi puteți aduce nota, vă rog?
- Desigur, doamnă, răspunse chelnerul cu o aroganță tăioaă - și se retrase dar, înainte de a
reveni cu nota, apăru Mark, sumbru la față.
- Bem și cafea? întrebă el.
Sancha clătină din cap, cu un gest amorțit.
Rece, Mark o privi pe Flora, care continua să dea din picioare.
- Văd că pe Flora iar a apucat-o. Mai bine să cer nota de plată.
- Am cerut-o eu; ospătarul o s-o aducă imediat. Ne vedem afară, spuse Sancha, ridicându-
se.
Porni spre ușă, cu Flora în brațe și copiii după ea, fără să ia în seamă privirile curioase ale
celorlalți clienți, care observaseră schimbul de replici dintre Mark și Jacqui Farrar.
În timp ce trecea prin holul spațios de la intrarea în Lebăda Albă, o văzu pe blondă venind
spre ea.
O, nu! Oare se întorcea ca să se confrunte iar cu Mark?
Apoi observă că nu era singură. O însoțea un bărbat înalt și distins, de vreo patruzeci de
ani, care o ținea de cot. Purta un costum elegant și scump, iar părul șaten închis începea să-i
încărunțească la tâmple.
Era atât de atent la Jacqui Farrar, încât nici nu se uită la Sancha și la copii - și nici Jacqui
n-o făcu, deși era clar că-i observase. Își feri profilul, aruncând doar cu aroganță din cap, când
trecură pe lângă el.
- Asta-i doamna care a vorbit cu tati, spuse tare Felix. Cine e, mămico?
- Nimeni, răspunse Sancha, fără a se deranja să coboare tonul.
Ieșiră în parcare, iar Mark îi urmă peste câteva minute. Trebuia s-o fi văzut și el pe Jacqui
Farrar cu celălalt bărbat - oare era gelos? Ce urmărea blonda? Să-l provoace?
Sancha deschise portierele mașinii și-i ajută pe copii să-și încheie centurile de siguranță.
Apoi, în timp ce Mark pornea motorul, puse o casetă cu un cântec favorit al copiilor și-i dădu
drumul.
- Trebuie neapărat? gemu Mark.
- Așa, au să tacă.
- Iar pe mine o să mă doară capul - și dinții, cu zahariselile astea!
Flora ținea deja isonul casetofonului, unde cânta o melodie despre un elefant, mugindu-și
versiunea proprie, cu gesturi care sugerau urechile clăpăuge și trâmbițări pe nas.
- E nevoie să facă tot circul ăsta în spatele meu? Nu m-ar deranja dacă ar ști cuvintele!
comentă acru Mark, în timp ce porneau pe drumul din pădure.
- Îi place - ce mai contează că nu știe cuvintele?
Sanchei nu-i plăcea când era atât de aspru cu Flora. Se bucura când fetița făcea ceva cu
atâta entuziasm.
Băieții începuseră să cânte și ei, astfel încât nu auzeau ce discutau ea și Mark.
Vorbind încet, Sancha întrebă:
- Cu cine era Jacqui Farrar la Lebăda Albă?
Mark îi aruncă o privire.
- I-ai văzut? Ăla s-ar putea să fie noul ei șef - sau, așa speră ea. Candidează pentru un post
la el și s-au întâlnit azi la masă ca să discute.
Sancha simți o mare ușurare - dar în ultimele câteva zile trecuse printr-un asemenea
tumult, încât nici nu mai știa ce să creadă.
- Serios? Văd că s-a răzgândit repede. Abia ieri refuza să renunțe la tine.
- N-a avut încotro; aseară, i-am spus foarte clar.
Mark vorbea încet, dar chipul îi era împietrit de furie, dur ca de cremene.
- Se pare că ți-a trimis intenționat anonima aia, și ți-a dat telefon, ca să te înfurie atât de
tare încât să divorțezi de mine. Îți vine să crezi? Se săturase să tot aștepte să mă hotărăsc, așa că
a forțat mâna. Dacă nici asta nu se cheamă a băga intrigi...
- Mi-am dat seama. Ăsta trebuie să fi fost motivul ei și, într-un fel, mă și bucur că a făcut-
o, pentru că altfel ar fi trecut cine știe cât timp până să aflu, și atunci...
Se întrerupse fără a-și exprima gândurile, iar Mark oftă adânc, dând din cap.
- Așa e.
Știau amândoi că, dacă Sancha nu afla despre relația lui cu Jacqui Farrar, ar fi putut ajunge
în patul blondei. Sancha știa că l-ar fi iertat, dacă după aceea se întorcea la ea, dar ar fi durut-o
mult mai rău.
- Ei, sper să primească slujba asta nouă.
Stătu un moment pe gânduri, apoi întrebă:
- Îi ia interviu de angajare duminica, la restaurant? Curios mod de a angaja pe cineva.
- Nu-i așa? replică sec Mark.
- Știi cumva cu ce se ocupă?
Mark dădu din cap.
- Se numește Thom Johannson și e manager de investiții la o mare companie de asigurări.
Firma noastră a făcut unele lucrări pentru ei - așa l-a cunoscut Jacqui. Am observat încă de pe-
atunci că se uita cam lung la ea, și știa și ea. Are experiență și niciodată nu-i scapă când un
bărbat îi dă atenție. Cred că l-a sunat imediat ce am anunțat-o că trebuie să-și caute o slujbă
nouă.
- Ce coincidență bizară, că a apărut la Lebăda Albă când eram și noi acolo, nu-i așa?
reflectă Sancha cu voce tare.
Mark se strâmbă.
- Poate n-ai să mă crezi, Sancha, dar a fost o pură coincidență. Nu-i spusesem că aveam
de gând să venim acolo.
Privirie li se întâlniră, iar Sancha îi zâmbi, cu ochii căprui lucindu-i.
- Te cred - am văzut pe fața ei că era surprisă să ne găsească acolo.
Făcu o pauză, apoi îl întrebă încet:
- Dar despre ce-ați vorbit în restaurant, înainte de a o scoate de-acolo?
- I-am cerut să-l aștepte pe Thom Johannson la bar și să ne lase-n pace, și a făcut o criză.
A trebuit s-o scot cu forța. N-a fost un moment prea plăcut. Eram furios că ne crea din nou
probleme și mă temeam să nu facă o scenă în fața copiilor.
Sancha se cutremură.
- De-asta mi-era și mie frică!
Privind-o neliniștit, Mark spuse:
- Mi-am da seama. Ți-am văzut îngrijorarea de pe față în clipa când a intrat...
Făcu o pauză, apoi spuse:
- Iubito, iartă-mă pentru tot ce-ai pătimit din cauza mea. N-am nici o scuză. Știu că te-am
acuzat, am spus că totul s-a întâmplat din vina ta... Iar asta trebuie să te fi durut și mai mult.
- Totuși, n-ai greșit, spuse imediat Sancha. Nimic nu s-ar fi întâmplat, dacă nu lăsam eu să
se creeze o asemenea distanță între noi.
- Pentru asta a fost nevoie de doi oameni, Sancha. Din cauza problemelor pe care le-am
avut la birou anul ăsta, am început să am senzația că numai eu treceam prin greutăți, dar nu era
așa. Și tu aveai probleme, și știam. Ți-a fost greu când fuseseși însărcinată cu Flora, ai avut o
naștere dificilă, iar pe urmă trebuit să te ocupi de ea. Acum, după ce-am stat cu Flora o zi
întreagă, nu pot decât să-ți admir răbdarea. E extenuantă.
- Mă obosește îngrozitor - dar, cum spuneam, nu m-aș despărți de ea nici pentru un milion
de lire sterline, îi spuse Sancha, râzând.
- Știu că o adori, dar e obositoare, Sancha. Cred c-ar trebui s-o dai la o creșă, pentru
câteva ore pe săptămână.
- M-am gândit și eu la asta, recunoscu ea. Poate la anul, când va fi puțin mai mare.
- Ai nevoie de timp și pentru tine, Sancha, spuse el serios. Să-ți vezi de ale tale, să te
odihnești...
- Și ea are nevoie de mine. Copiii ca Flora au nevoie de cât mai multă iubire - și răspund
asemenea, Mark, e o fetiță foarte afecutoasă. Am să mai continuu așa un an. Până când va avea
cel puțin trei ani.
Mark o privi resemnat.
- Ești încăpățânată ca un catâr, nu-i așa? Bine, cu condiția să nu te surmenezi. Și băieții au
nevoie de tine, să știi, și eu. Te rog, nu mai vreau să fiu ultimul la coadă.
- N-ai să fii, îi promise ea.

***

Sancha o duse la culcare pe Flora, care picotea deja, iar băieții le urmară, fără tragere de
inimă. Trecu o oră până-i culcă pe toți.
Fu surprinsă să-l găsească pe Mark în bucătărie, cu un șorț în față și un zâmbet triumfător
pe buze. În fiecare mână ținea câte o farfurie.
- Am pregătit cina!
Era o cină simplă, dar delicioasă - spaghetti cu sos de roșii, ardei, ciuperci și ceapă. Peste
fiecare farfurie, Mark presărase parmezan proaspăt ras și frunze de părtunjel.
- Arată minunat, remarcă Sancha, admirând masa pusă pentru doi, cu lumânări în mijloc și
vinul roșu deja în pahare. Foarte romantic!
- Asta-i ideea, spuse el, punând farfuriile pe masă și privind-o cu ochii întredeschiși. Îți
creez starea - în caz că n-ai observat!
Pulsul Sanchei se acceleră. Sigur că observase. O credea oarbă?
Ochii îngustați ai lui Mark o priveau cu amuzament cum se înroșea, dar nu zise nimic.
Puse o muzică discretă și stinse lumina electrică. Mâncară la lumina lumânărilor, vorbind foarte
puțin. Tot timpul, inima Sanchei bătu ca o tobă, aproape acoperind notele muzicale, Când
terminară masa, îngrămădiră toate vasele în spălător, apoi Mark suflă în lumânări, opri muzica și
o luă pe Sancha de mână.
- Nu mai pot aștepta, Sancha, șopti el, cu ochii sclipindu-i de o dorință care făcu toate
firele ei de păr de la ceafă să se zbârlească. Vino la culcare.
Îl urmă în tăcere, pe scara unde se auzeau respirațiile liniștite ale copiilor. "Să nu vă treziți,
să nu mă chemați!" spuse Sancha în sinea ei. "În noaptea asta nu, iubiților. Dormiți până
dimineața, măcar o dată." S-ar fi putut, pentru că avuseseră o zi atât de agitată - până și Flora își
consumase toată energia.
Mark nu aprinse lumina. Închise doar ușa și veni în spatele ei, cuprinzând-o strâns cu
brațele de mijloc și îngropându-și fața în părul ei, la ceafă.
- O, Doamne, Sancha, dacă ai ști câtă nevoie am de tine, murmură el, ridicându-și o mână
ca să-i mângâie sânul, ceea ce-i trimise Sanchei valuri de plăcere intensă prin tot trupul.
Și ea avea nevoie de el; cu un oftat prelung, închise ovhii, rezemându-se de trupul lui și
simțindu-i căldura prin haine.
- Mi-ai lipsit atât de mult... În lunile astea, am simțit că-mi ieșeam din minți de frustrare,
șopti nesigur Mark, cu buzele fierbinți mișcându-i-se pe ceafa ei. Fără tine mă simțeam atât de
singur... Te iubesc, dragostea mea.
- Și eu, răspunse ea încet, răsucindu-se în brațele lui, cu fața spre el și cuprinzându-i
mijlocul.
Îi simți mușchii spatelui încordându-se sub mâinile ei și-l auzi inspirând.
- Atunci, spune-mi, îi ceru Mark. Spune-mi că mă iubești. Am mare nevoie să te aud
spunând-o. În tot timpul ăsta, m-am simțit atât de ostracizat - simțeam că-mi întorseseși spatele,
că nu mai aveai nevoie de mine... Am fost îngrozitor de nefericit, iubita mea.
O durea inima în piept. Chiar fusese atât de nefericit? O, de ce nu observase? Cum de nu-
și dăduse seama de sentimentele lui? Cum putuse fi atât de oarbă?
- Îmi pare atât de rău, Mark. Nici măcar nu mi-am dat seama că erai nefecirit, tot timpul
am fost atât de ocupată - dar te iubesc... sigur că te iubesc... te-am iubit întotdeauna, spuse ea
înclinându-și capul pe spate, cu ochii încețoșați de pasiune în lumina lunii.
- Mai spune-mi... trebuie să știu... răspunse el, cu glasul nesigur și o lucire în ochi.
Apoi gura i se coborî s-o ia în stăpânire pe a ei, în timp ce o strângea la piept, atât de tare
încât Sancha abia mai putu să respire.

***

Sancha zăcea inertă lângă el, cu brațele și picioarele desfăcute și ochii închiși, prea
epuizată ca să se mai miște sau ca să vorbească.
Într-un târziu, cu buzele lipite de pielea ei transpirată, Mark șopti:
- Dumnezeule, câtă nevoie am avut de asta...!
O întoarse cu fața spre el, sărutându-i ușor sfârcul.
- Te iubesc, Sancha. Să nu mă mai îndepărtezi niciodată de tine, da? Îmi promiți?
- Da... gemu ea alene, apoi ridică o mână, mângâindu-i părul ciufulit. Și eu te iubesc,
Mark. Îți promit că niciodată n-o să ne mai pierdem unul pe altul.
Știa că, dacă-l pierdea pe Mark, tot restul vieții ei ar fi fost întunecat și pustiu. De-acum
încolo, urma să fie sigură că niciodată nu mai uita că Mark avea nevoie de ea - și că ea avea
nevoie de el. Ce altceva însemna căsnicia? Să-ți împarți viața cu cineva, în afecțiune și iubire
reciprocă... un drum co două sensuri. Amândoi trebuia să aibă grijă. Îl cuprinse strâns, savurând
senzația trupului lui lipit de al ei, greutatea lui care o ancora în viața lor împreună.
- Te iubesc, repetă Sancha.
Și ridică gura să-l sărute.

- Sfârșit -