Sunteți pe pagina 1din 5

Evoluția sistemului bancar românesc din perioada decembrie 1989

până în prezent

'' Desi în 1989 existau numai patru bãnci în România: Banca Nationalã a României, Banca
Românã de Comert Exterior, Banca de Investitii si Banca Agricolã, la care se adaugã C.E.C.-ul,
sistemul bancar dateazã, totusi, de mult timp.
Primele dovezi ale desfãsurãrii unei activitãti bancare pe teritoriul României au fost
descoperite între anii 1786 - 1855 si reprezintã 55 de plãci de piatrã, gãsite într-o zonã de mine aurifere.
Aceste mine datau din perioada Daciei Traiane. Dintre cele 25 de plãci pãstrate pânã în prezent, a
XIII-a contine detalii referitoare la contractul privind înfiintarea unei institutii bancare. Contractul era
datat 28 martie 167 Î.H. si fusese semnat de Deusara. Cauzele principale se refereau la faptul cã bãncile
acordau credite pe termen scurt, iar profitul se obtinea din dobânda perceputã la împrumuturile
respective.
În perioada modernã, primele încercãri de creare a unei bãnci au avut la începutul sec. al XIX-
lea. Desi au existat si anterior preocupãri în acest sens, abia în 1856 a fost creatã Banca Nationalã a
Moldovei, cu sediul la Iasi, care a fost astfel prima institutie bancarã ce-si desfãsura activitatea pe
teritoriul României. Banca a fost creatã ca urmare a demersurilor unui bancher prusac si a fost
concesionatã acestuia.
În anul urmãtor, banca a dat faliment, datoritã lipsei de fonduri, recurgerii la credite din
strãinãtate, precum si datoritã faptului cã, din capitalul subscris, a fost vãrsatã doar o micã parte.
Dupã unirea Tãrii Românesti cu Moldova, în 1859, au început sã functioneze si alte bãnci. Ca
urmare a legii adoptatã la 24.11.1864, a fost fondatã Casa de Depuneri si Consemnatiuni. aceastã
institutie, în 1880, a avut un rol foarte important, întrucât a fost principala bancã de emisiune pe
teritoriul Principatelor Unite.
În 1865 a apãrut la Bucuresti, sub denumirea de Banca România, o bancã care initial a avut
atributii de bancã de emisiune si de scont. Ulterior, ca urmare a modificãrii statutului sãa, a pierdut
aceste privilegii, desfãsurând apoi o activitate pur comercialã. Activitatea acestei bãnci a continuat
pânã la nationalizarea sistemului bancar din România. în iunie 1948.
În aceeasi perioadã au apãrut si alte bãnci: Banca Albina, prima bancã cu capital integrla
românesc, care si-a început activitatea în 1872, la Sibiu, Creditul Financiar Rural, care a apãrut în
1873, ca si Banca Aurora, din Nãsãud. în urmãtorul an, a fost creat Creditul Financiar Urban si Rural.
Cea mai importantã bancã înfiintatã în aceastã perioada a fost Banca Nationalã, care din punct
de vedere organizatoric, a fost conceputã dupã modelul Bãncii Nationale a Belgiei. Acesta a fost
începutul dezvoltãrii unui sistem bancar nou si modern. Înfiintarea Bãncii Nationale a României a
creat premisele pentru aparitia si a altor bãnci si pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc.
Crearea bãncii centrale în România a suscitat multe discutii referitoare la structura capitalului
bãncii si proportia capitalului strãin maxim permis. În final, s-a decis ca majorarea capitalului sã fie
constituit din surse românesti, astfel încât sã se asigure controlul asupra economiei nationale si,
totodatã, sã nu existe posibilitatea ca sistemul sãu bancar sã fie supus dominatiei strãine.
Evoluția creditelor
Statutul prin care s-a creat Banca Nationalã a fost aprobat de Parlamentul Principatelor Unite
la 17 aprilie 1880, Banca Nationalã s-a constituit ca importantã institutie destiantã creditãrii
activitãtilor economice si comerciale, scontãrii cambiilor si operatiunilor cu alte instrumente
financiare. Ulterior, Banca Nationalã a acordat un sprijin semnificativ modernizãrii sectorului agricol.
Au devenit evidente efectele benefice ale asistentei acordate de banca centralã dezvoltãrii pietei, prin
intermediul creditelor. Rapid, au apãrut si alte bãnci noi. Banca centralã, prin emisiuni monetare, a
ajutat noile bãnci comerciale sã sustinã dezvoltarea economicã.
Corespunzãtor dezvoltãrii economice a tãrii, la început, activitatea bãncilor se baza, în
principal, pe acordarea de credite persoanelor particulare. Odatã cu industrializarea si, implicit, cu
dezvoltarea fortelor de productie, a apãrut necesitatea concentrãrii sumelor disponibile, pentru a
satisface proiectele concepute de proprietarii de pãmânt, de comercianti si de marii industriasi.
Procesul de creare a noilor institutii de credit a fost accelerat prin aportul de capital autohton,
apartinând reprezentantilor burgheziei si mosierimii române, dar si prin infuzia de capital strãin.
În noul context, în 1881, la Bucuresti, a fost înfiintatã Bursa de valori si apoi Bursa de mãrfuri.
La sfârsitul secolului al XIX-lea a început sã se facã simtitã o puternicã centralizare a
capitalului bancar în România. În aceastã perioadã, unele case bancare sau asociatii bancare, apãrute
anterior, dar care în noul context nu dispuneau de suficient potential financiar, si-au schimbat statutul
juridic sau au fost absorbite de altele.
Dupã 1880, a crescut numãrul si importanta bãncilor românesti, de la numai 5 bãnci existente
între 1880 - 1890, la aproape 200 de bãnci, înainte de primul rãzboi mondial. Patru dintre principalele
bãnci din aceastã vreme (Banca Generalã Românã, Marmorosch Blak & Co, Banca de Credit Român,
Banca Comercialã Românã) erau finantate si prin capital strãin.
Alte patru bãnci importante - Banca Agricolã (1894),Banca de Scont (1898 ), Banca
Comertului din Craiova (1898) si Banca Româneascã (1911) - au fost create cu capital autohton
participând apoi la formarea capitalului altor bãnci, întreprinderi industriale si firme comerciale.
Astfel, capitalul autohton cãuta sã câstige teren în concurentã cu capitalul strãin, urmãrind, în acest
mod, dobândirea unei pozitii avantajoase pe piata financiarã româneascã.
În perioada primului rãzboi mondial s-a intensificat activitatea bancarã în România. Ca rezultat
al neutralitãtii României, în aceastã perioadã au apãrut oportunitãti noi de comert cu toate pãrtile
implicate în conflict. Nivelul ridicat al comertului a adus beneficii sistemului bancar.
Anii care au urmat imediat rãzboiului au adus o încetinire dramaticã a activitãtii economice.
Recesiunea a cuprins întreaga Europã, specula si inflatia atingând, în aceastã perioadã, niveluri record.
Treptat, tãrile din Europa au început sã-si refacã economia, fenomen resimtit si în România.
rezultatele acestui proces s-au regãsit imediat, si în sistemul bancar. Bãncile au atras importante
fonduri disponibile de pe piatã si prin intermediul creditelor acordate de cãtre Banca Nationalã - au
reusit sã rambuseze sumele, în bani devalorizati.
Dupã primul rãzboi mondial, numãrul bãncilor din România a continuat sã creascã pânã la
criza economicã din perioada 1929-1933. Aceastã depresiune a determinat falimentul multor bãnci
sau fuzionarea pentru a supravietui.
Ca si guvernele tãrilor dezvoltate din acea vreme, Guvernul României a trebuit sã intervinã
pentru a contracara efectele crizei economice, bancare si monetare. Guvernul a adoptat politici de
conducere si control, în vederea acordãrii ajutorului necesar revigorãrii sistemului bancar. În 1934, a
fost înfiintat Consiliul Superior Bancar, al cãrui presedinte era guvernatorul Bãncii Nationale. Au fost
adoptate mai multe legi, atât pentru a ajuta economia cât si pentru a îmbunãtãtii sistemul bancar.
Cele mai importante reglementãri, cu incidentã asupra activitãtii bancare, au fost:
 legea pentru lichidarea datoriilor agricole si urbane ( 7 aprilie 1934 );
 legea pentru înlesnirea si refacerea creditului ( 20 aprilie 1935 );
 legea pentru organizarea si reglementarea creditului ( 8 mai 1934 ).
Aceste legi au contribuit la salvarea bãncilor mai mari, dar cca. 600 de bãnci au fost lichidate
sau au fuzionat. Astfel, dacã la aparitia legii pentru organizarea si reglementarea comertului de bancã
( 1934 ) existau 1204 bãnci, în 1940 mai erau operationale doar 446 de bãnci.
În anii ' 40, sistemul bancar a fost dominat de cinci bãnci principale: Banca Româneascã,
Banca de Credit român, Banca Comercialã Românã, Banca comercialã Italianã si Românã si
Societatea Bancarã Românã. Aceste bãnci realizau peste 50 % din totalitatea operatiunilor bancare
din România.
Pânã în 1947, sistemul bancar român cunoscuse o dezvoltare remarcabilã. Bãncile detineau
resurse importante si functionau conform standardelor internationale, iar personalul bancar era format
din specialisti pregãtiti în conditii de concurentã si standarde profesionale ridicate, asa cum erau
stabilite de Banca Nationalã.
Dupã 1947, sistemul bancar a fost restrâns datoritã trecerii la economia de comandã si intrãrii
României în zona de influentã sovieticã.
La 28 decembrie 1946, Banca Nationalã a fost etatizatã devenind Banca Republicii Populare
Române.Odatã cu introducerea metodelor de conducere centralizatã în economie,
s-a redus numãrul bãncilor.
Prin decretul 197/1948 s-a prevãzut ca toate bãncile, private sau de stat, sã fie lichidate sau
dizolvate. Singurele exceptii au fost: Banca de Credit pentru Investitii ( Societatea Nationalã de Credit
Industrial ), Casa de Economii, Cecuri si Consemnatiuni care, în octombrie 1949 , a primit denumirea
de Casã de Economii si Consemnatiuni. Aceastã institutie a detinut monopolul în domeniul
depunerilor populatiei pânã la sfârsitul anului 1989.
În septembrie 1948, Banca de Credit pentru Investitii a devenit Banca de Investitii.
Începând cu 15 noiembrie 1948, toate operatiunile bancare au fost concentrate la nivelul unei
singure institutii - Banca de Stat ( fosta Bancã Nationalã ) care functiona ca centru de încasãri si
control al numerarului. Aceastã metodã de distribuire planificatã a banilor a permis Guvernului sã
instituie propriul sãu sistem de conducere centralizatã, supraveghere si control al economiei nationale.
Sistemul a functionat pânã în 1967 când au apãrut bãnci noi. A fost creatã Banca pentru
Agriculturã si Industrie Alimentarã si Banca Românã pentru Comert Exterior, iar Banca Nationalã a
fost reorganizatã. Aceste schimbãri au fost însotite de un grad de deschidere, dar conducerea
centralizatã a continuat sã functioneze în acelasi mod.
Prin reglementãrile Bãncii Nationale, rolul si functiile bãncilor au fost strict limitate si priveau,
în principal, atragerea disponibilitãtilor de la populatie si din economie si distribuirea acestora,
conform planului de credite, unor întreprinderi sau uonor persoane. Însã, bãncile trebuiau sã respecte
anumite reglementãri stricte, de exemplu, aveau voie sã transfere fonduri cãtre întreprinderi, numai în
conformitate cu planul national unic. Ele functionau ca parte pasivã a afacerilor si erau, în principal,
unitãti administrative.
Sistemul centralizat elimina orice formã de concurentã între bãnci, întrucât functionau si
actionau numai în cadrul unor linii directoare foarte stricte.''
'' Sistemul bancar în perioada anterioarã anului 1990 era format dintr-un numãr redus de bãnci,
toate fiind institutii de stat. În afarã de Banca Nationalã, mai functionau, asa cum am vãzut, Banca
românã de Comert Exterior, Banca pentru Agriculturã si Industrie Alimentarã, Banca de Investitii si
Casa de Economii si Consemnatiuni, fiecare desfãsurând o activitate deosebit de specializatã, pe
sectoare economice. Aceasta conduce la concluzia cã sistemul bancar din acea perioadã se caracteriza
printr-o sectorizare accentuatã:
 Banca Românã de Comert Exterior derula operatiuni bancare pentru comertul exterior;
 Banca pentru Agriculturã si Industrie Alimentarã deservea, din punct de vedere bancar,
domeniul productiei si prelucrãrii produselor agricole;
 Banca de Investitii îsi desfãsura activitatea în strânsã legãturã cu finantarea si creditarea
investitiilor;
 Casa de Economii si Consemanatiuni opera în sfera atragerii economiilor populatiei si acorda
anumite împrumuturi persoanelor particulare.
Banca Nationalã desfãsura o activitate specificã unei bãnci centrale, dar, în acelasi timp, derula
si operatiuni specifice unei bãnci comerciale. Pe lângã functia de unicã bancã de emisiune a tãrii,
asigura îndeplinirea politicii statului si al creditului.
Bãncile specializate detineau, fiecare, monopolul activitãtii bancare pentru un anumit sector
economic, sectorul '' clienti particulari '' nefiind inclus în activitatea bancarã. Singura institutie ce
opera în acest domeniu era C.E.C.''
'' Pânã la sfârsitul anului 1989, sistemul bancar a fost supus unui intens proces de restructurare,
în vederea sustinerii tranzitiei la economia de piatã. Restructurarea si dezvoltarea sistemului bancar
rom'nesc este un proces amplu si complex desfãsurat, în principal, pe douã laturi: cea institutionalã si
cea functionalã.
Restructurarea institutionalã a sistemului bancar a cuprins, pe de-o parte reorganizarea Bãncii
Nationale si transformarea acesteia într-o adevãratã bancã centralã iar pe de altã parte, dezvoltarea
unei retele de bãnci comerciale. Acest lucru s-a realizat atât prin modernizarea si dezvoltarea bãncilor
existente, cât si prin dezvoltarea bãncilor existente, cât si prin înfiintarea de bãnci noi cu capital de
stat, privat sau mixt, dar si cu participare de capital strãin.
Reforma sistemului bancar a început în 1990/1991, prin elaborarea si adoptarea unei noi
legislatii bancare si a bãncilor comerciale. Noua legislatie bancarã se referã, în principiu, la Legea
privind activitatea bancarã ( nr. 34/1991 ) si Legea privind Statutul Bãncii Nationale ( nr. 31/1991 ).
De asemenea, o importantã deosebitã o detine Legea societãtilor comerciale ( nr. 31/1990 ) datoritã
faptului cã bãncile sunt, la rândul lor, organizate ca societãti comerciale, în plus fiind necesarã
autorizarea acordatã de Banca Nationalã pe baza criteriilor stabilite prin reglementãri si norme
speciale. În acelasi timp, au început sã aparã noi bãnci, finantate prin aport de capital privat. Aceste
reglementãri oferã servicii atât statului, cât si agentilor economici privati.
Aceste reglementãri degreva Banca Nationalã de toate activitãtile specifice bãncilor
comerciale, acestea fiind preluate de o bancã nou înfiintatã - Banca Comercialã Românã.
Conform legislatiei, celelalte bãnci sunt constituite ca societãti comerciale a cãror activitate are
ca obiective principalele atragerea de fonduri de la public si agenti economici, acordarea de credite si
efectuarea unei game largi de servicii bancare.
Desi legislatia a deschis portile competitiei pentru sistemul financiar si a pus bazele unui
sistem bancar orientat spre cerintele, pozitia detinutã de bãncile cu traditie continuã sã fie dominantã.
Aceste reglementãri au fost concepute pentru a acorda flexibilitate economiei de piatã si pentru
a încuraja initiativa privatã. În vederea sustinerii bãncilor în realizarea obiectivelor mentionate si
asigurãrii realizãrii standardelor internationale bancare, Ronmânia a primit sprijinul tãrilor cu sisteme
bancare dezvoltate. România a primit sprijinul tãrilor cu sisteme bancare dezvoltate. România si-a
îmbunãtãtit practica bancarã cu noi tehnici si instrumente, obiectivul principal al acestor îmbunãtãtiri
este de a constitui o retea de bãnci comerciale eficiente si viabile, care sã ofere o gamã largã de servicii
bancare necesare sustinerii cresterii economice într-o economie de piatã.''
În anul 1998, întreaga evolutie a sistemului bancar românesc s-a derulat pe fundalul adoptãrii
legislatiei specifice în domeniu si anume: Legea bancarã ( nr.58/1998 ), Statutul Bãncii Nationale (
nr.101/1998 ) si Legea falimentului bancar ( nr. 83/1998 ).
Sistemul bancar românesc a suportat si în acest an socurile unei piete volatile si extrem de
frãmântate. Degradarea situatiei financiare a multor agenti economici s-a rãsfrânt direct asupra
bãncilor creditoare, prin cresterea volumului creditelor neperformante si a dobânzilor neîncasate. Un
element extrem de important îl constituie decizia de privatizare a Bãncii Române pentru Dezvoltare
si Banc Post, proces aflat deja în faza finalã.
În 1998, mediul economic si financiar international si intern a fost caracterizat de sincope,
contradictii, de lipsa unui program guvernamental cu prioritãti duse la îndeplinire, ceea ce a determinat
difersificarea nevoilor clientilor si accentuarea concurentei pe piata bancarã.
Pentru bãncile care îsi desfãsoarã activitatea în România, anul 1998 a însemnat confruntarea
cu o serie de mãsuri restrictive care au constituit tot atâtea probleme de rezolvat. Apoi problemele cu
care se confruntã diferitele sectoare din economie se rãsfrâng si asupra bãncilor. Consider cã un punct
important care rãmâne de realizat este o concurentã adevãratã între bãncile de stat si cele cu capital
privat. Probabil cã demararea în acest an a procesului de privatizare în domeniul bancar este un pas
hotãrâtor în acest sens.
Este cunoscut faptul cã bãncile au accentuat indicele de prudentialitate în aplicarea propriilor
politici de creditare, luând în calcul dificultãtile reale si potentiale pe care agentii economici pot sã le
înregistreze în returnarea creditelor acordate si a dobânzilor aferente acestora.
În prezent, sistemul bancar românesc este puternic afectat de situatia financiarã a partenerilor
sãi de afaceri - agenti economici si populatie - în ambele ipoteze, de furnizor de resurse si beneficiar
al acestora. Ca atare, o ameliorare semnificativã a sistemului bancar nu se va putea obtine decât pe
fondul unei restructurãri a sectorului real.