Pericle

Cel mai mare noroc pe lumea asta e să te naşti la

momentul potrivit. E foarte probabil că frecare
generaţie îşi are Cezarii, Auguştii, Napoleonii şi
Washingtonii săi. Dar dacă toţi aceştia se nimeresc
într-o societate care nu-i acceptă, fie că este încă
nematurizată, fie că e prea putredă, asemenea
oameni, în loc să ajungă la putere, sfârşesc de
obicei ori în furci, ori în beznă. Pericle a fost unul
din puţinii norocoşi. A avut de partea lui mai multe
şi fericite împrejurări şi s-a văzut înzestrat cu
însuşiri ce răspundeau atât de bine timpului său,
încât istoria – care întotdeauna se înclină în faţa
norocului – a sfârşit prin a da numele său celei mai
glorioase şi mai prospere perioade a vieţii ateniene. Epoca lui Pericle este epoca de aur a Atenei.

Era fiul lui Xantip, un ofiţer de marină care, la Salamina, şi-a câştigat tresele de amiral, şi a comandat
apoi flota în victorioasa bătălie de la Mycale; mamă i-a fost Agariste, strănepoată a lui Clistene. Era
deci un aristocrat, însă cu idei legate de partidul democrat, cel cu viitorul cel mai sigur. Încă de copil,
ceva trebuia să-i conducă destinul către un loc de prim rang, pentru că încă de pe atunci, asupra
originii sale circula o legendă care se învecina cu supranaturalul. Se spunea că Agariste, cu puţin
înainte de a-l aduce pe lume, a primit în somn vizita unui leu.

În realitate, micul Pericle prea mult a leu nu aducea. Era mai degrabă delicat şi fragil, cu un cap
ciudat, în formă de pară, care mai târziu a ajuns ţinta tuturor glumelor şi a şansonetiştilor Atenei, ce-
şi făcuseră din asta subiect de nenumărate zeflemeli. Dar, în familie, i se dăduse încă de mic o
educaţie de prinţ moştenitor, lucru de care el a profitat cu multă râvnă şi inteligenţă. Istoria,
economia, literatura, strategia erau hrana sa zilnică. I-o ofereau cei mai cunoscuţi profesori din
Atena, printre care se remarca filozoful
Anaxagora, căruia elevul i-a rămas şi mai
târziu foarte ataşat.

De la început, Pericle trebuie să fi fost un copil

prea serios, prea devreme preocupat de
propria sa importanţă, şi cu evidente trăsături
de „cel dintâi din clasă”, înţelept şi cuminţel,
ceea ce probabil că nu îl făcea popular în faţa
colegilor de aceeaşi vârstă. Pentru că, din
prima clipă când a intrat în politică – şi a intrat
foarte repede -, el nu a comis nici una din
acele greşeli în care, de obicei din
impetuozitate, cad debutanţii. Dovadă este
porecla de Olimpianul pe care repede i-au dat-
o şi i-au păstrat-o înşişi adversarii, chiar dacă o
făceau şi cu uşoare nuanţe de ironie.
Cu adevărat, era în el ceva care părea să-i vină de sus. Poate felul său de a vorbi să fi lăsat această
impresie. Pericle nu era un orator volubil, îndrăgostit de propriul său glas, ca Cicero şi Demostene.
Discursuri pronunţa rareori, şi le menţinea în limite discrete; se asculta, da, însă numai pentru ca să
se controleze, nu ca să se lase furat de propria-i elocinţă. Disctusurile sale nu erau făcute pentru a
entuziasma, ci doar pentru a convinge. Poseda logica geometrică a monumentelor şi a arhitecturii
acelei epoci. În ele nu exista pasiune. Existau numai fapte, date, cifre şi silogisme.

Pericle era un om onest, dar nu în genul lui Aristide, care îşi făcuse din cinste o religie, printre nişte
compatrioţi pungaşi cărora le plăcea să fie conduşi de un gentleman ce-i lăsa totuşi să fure în
continuare. Pericle era cinstit din fire, şi adevărul e că a părăsit politica având aceeaşi avere cu care a
intrat în ea; în privinţa altora, însă, a fost mai tolerant. Şi credem că, tocmai din cauza acestui bun
simţ al său, atenienii nu s-au plictisit să-l tot aleagă, timp de aproape patruzeci de ani fără
întrerupere, din 467 până în 428, în cele mai înalte funcţii; şi i-au recunoscut, în calitatea sa
de strategos autokrator, mai multă putere decât îi acorda Constituţia.

Autentic democrat, dar fără bigotisme, Pericle nu a abuzat de democraţie. Pentru el, cel mai bun
regim era acela al unui liberalism luminat, cu un reformism progresiv, care să garanteze cuceririle
poporului în ordinea de stat, şi să excludă vulgaritatea demagogică. Este visul pe care îl au toţi
oamenii politici înţelepţi. Şi norocul lui Pericle consta tocmai în faptul că Atena, după Pisistrate,
Clistene şi Efialte, era în măsură să poată realiza asta, având o clasă conducătoare pregătită să o facă.

Democraţia, consfinţită de lege, mai întâmpina încă nişte greutăţi în aplicarea ei peste denivelările
economice dintre clase. Pericle a introdus în armată ,,solda”, pentru ca chemarea sub arme să nu
însemne pentru cei săraci ruinarea familiei; şi un mic stipendiu pentru juraţii din tribunale, tocmai
pentru ca această funcţie delicată să nu rămână un monopol al bogaţilor. A extins cetăţenia asupra
unei numeroase categorii de persoane care, dintr-un motiv sau altul, erau lipsite de acest drept. Dar
a impus, sau a lăsat să fie impus, un gen de rasism, interzicând legitimarea copiilor avuţi cu străinii.
Măsură absurdă, pentru care el însuşi avea să plătească mai târziu.

Cea mai însemnată armă politică a sa au fost lucrările publice. Putea să întreprindă oricâte voia,
pentru că, având mările libere, şi cu o flotă ca cea ateniană, comerţul naviga cu toate pânzele sus, şi
vistieria îi era plină de bani. De altfel, toţi marii oameni de stat sunt şi mari constructori. Dar ceea ce
îl deosebea pe Pericle de ceilalţi nu este atât volumul lucrărilor, cât desăvârşirea tehnică şi gustul
artistic care le-au inspirat.

Avea şi oameni care s-o facă, se înţelege: meşteri ca Ictinos, Fidias, Mnesicle. Dar la Atena Pericle a
fost cel care i-a chemat, el i-a selecţionat, şi el le-a direcţionat ideile. Aşa a fost realizat zidul uriaş
care avea să izoleze pe uscat oraşul şi portul. Văzând în asta o fortăreaţă de necucerit, spartanii au
trimis o armată care să-l distrugă. Dar el a rezistat.

Pericle a întâmpinat oarecare opoziţie ca să-i convingă pe concetăţenii săi în ridicarea Partenonului,
cea mai bogată moştenire arhitectonică şi de artă pe care ne-a lăsat-o Grecia. Devizul prevedea o
cheltuială de peste zece miliarde de lire. Şi atenienii, oricât erau ei de iubitori de frumos, nu se
simţeau dispuşi să cheltuiască atât. E caracteristică pentru Pericle stratagema folosită ca să-i
convingă. ,,Bine„, a spus el resemnat, „atunci fiţi de acord să-l construiesc eu pe propria mea
cheltuială. Adică să scriu pe fronton, în loc de Atena, numele meu, Pericle.” Şi invidia, la un loc cu
emulaţia, au reuşit să obţină ceea ce îi refuzase zgârcenia!

Deşi trecea drept un frigid, şi poate că era chiar, şi Pericle, ca toţi oamenii stăpâniţi de ambiţii
politice, a trebuit să plătească într-o zi tribut celei mai omeneşti dintre toate slăbiciunile – amorul – şi
să-şi piardă capul pentru o femeie. Lucrul era puţin cam neplăcut, din două motive: mai întâi, pentru
că omul era deja însurat şi, până atunci, se dovedise cel mai virtuos dintre soţi; iar al doilea, pentru că
femeia de care se îndrăgostise era o străină, cu un trecut şi cu o poziţie oarecum discutabile.
Aristofan, limba cea mai otrăvită a Atenei, zicea că Aspasia era o fostă curtezană din Milet, unde
patronase o casă de moravuri dubioase. Nu deţinem elemente, nici care să confirme, dar nici care să
dezmintă acest lucru. Oricum însă, odată venită la Atena, ea a deschis aici o şcoală care nu diferea cu
mult de cea înfiinţată la Lesbos de Safo. Aspasia nu scria poezii, dar era o intelectuală care lupta
pentru emanciparea femeii, voind s-o sustragă gineceului şi s-o facă părtaşă la viaţa publică, egală în
drepuri cu bărbatul.

Sunt lucruri care astăzi ne lasă indiferenţi, dar care, pe atunci, păreau de-a dreptul revoluţionare.
Aspasia a avut o mare influenţă asupra obiceiurilor ateniene, creînd acel prototip de ,,hetairă” care
mai târziu a devenit un lucru obişnuit în oraş. Nu ştim dacă era frumoasă. Lăudătorii ei ne vorbesc de
„glasul său de argint”, de „părul său de aur” şi de „piciorul cambrat“: însuşiri care pot aparţine foarte
bine şi unei femei urâte. Dar farmec trebuie că avea, pentru că toţi sunt de acord în a-i lăuda arta de
a conversa şi manierele. Unii spun că, atunci când a cunoscut-o Pericle, că era iubita lui Socrate, care,
fiind prea puţin amator de femei, i-a cedat-o cu plăcere şi i-a rămas în continuare prieten. E sigur că
salonul ei era frecventat de cele mai distinse persoane din Atena. Aici veneau Euripide, Alcibiade,
Fidias. Ea se pricepea atât de bine să-i întreţină pe toţi încât Socrate a recunoscut, poate exagerând
puţin, că de la ea a învăţat arta de a purta o discuţie.

Sigur că mai mult astfel de însuşiri intelectuale decât cele fizice l-au atras pe Olimpian care, de astă
dată, nu a mai rezistat tentaţiei de a coborî pe pământ şi de a se comporta ca orice muritor obişnuit.
Se pare că, simţindu-se bine, s-a hotărât să observe că, în acel moment, nevastă-sa era ceva mai
puţin virtuoasă decât el. Şi, în loc să i-o reproşeze, foarte drăguţ, i-a propus divorţul, pe care ea l-a
acceptat. Şi, aşa, a condus-o la el acasă pe Aspasia care, devenită astfel „prima doamnă a ţării”, a
deschis un salon şi, între o conversaţie şi alta, i-a mai dăruit lui Pericle şi un fiu. Dar, vai, Pericle era
autorul legii care interzicea legitimizarea şi acordarea cetăţeniei copiilor rezultaţi din uniuni cu
străinii. Acum îi căzuse el însuşi victimă, şi a fost una plină de demnitate.

Se pare că Aspasia l-a făcut fericit dar, din punct de vedere politic, nu i-a purtat noroc. Progresişti în
Parlament, atenienii în familie erau conservator şi nu s-au împăcat cu exemplul
acestui autokratorcare îşi trata concubina de la egal la egal, îi săruta mâna şi o făcea copărtaşă la
viaţa şi preocupările sale. Devenind din ee în ce mai izolat, Pericle a început să piardă legătura cu
masele şi cu poporul, care i-a acuzat de snobism şi a început să nu se mai uite la el cu simpatie. Au
continuat totuşi, mulţi ani, să-i dea votul şi să-l confirme pe postul suprem de conducător. El a căzut,
putem s-o spunem, o dată cu Atena, atunci când s-a sfârşit primatul pe care el însuşi, printr-o politică
înţeleaptă, internă şi externă, l-a conferit oraşului.

Acest primat luminos şi scurt ca un meteorit ce se confundă cu cel al Greciei, a cărei civilizaţie a atins
împlinirea şi înflorirea pentru un timp ceva mai lung de trei generaţii. Pericle a avut fericirea să
contemple, aproape în întregime, acest minunat curcubeu şi să-i dea numele său. Şi, oricât de
înduioşătoare i-a fost, până la urmă, soarta, în ingratitudinea oamenilor şi în durere, ea a
reprezentat, totuşi, destinul cel mai frumos ce poate fi hărăzit vreodată unui om.