CANTUL IX

Cercul al şaselea: Ereticii. Lângă poarta cetăţii Dite. Cele trei Furii.
Trimisul ceresc. Cei doi poeţi pătrund în cetate. Ereticii îngropaţi în
morminte de foc.
Culoarea stinsă ce-mi pălise-obrazul când îl văzui1 venind-napoi molcum, mai grabnic şterse de pe-al lui2
necazul.
Cum cel ce-ascultă3 se opri din drum, căci ochii-n zări, prin noaptea plumburie nu străbăteau de ceaţă şi de fum.
„Tot noi vom birui în bătălie,
grăi, de nu4... Prea sfântă-i rugăciune:
Oh, cum aştept5 a cerului solie!"
Văzui atunci că încerca să-mbune vorba dintâi6 cu cealaltă care altminteri gândul se-ncerca a-l spune.
Dar totuşi teama mă cuprinse-n gheare, căci eu dădeam cuvintelor trunchiate un tâlc mai negru decât el, se pare.
„într-acest fund de scoică7 mai răzbate vreun duh din Limb, pe care Dumnezeu numai cu neagra deznădejde-l
bate?"
Aşa întrebai8. Iar el: „Arar şi greu porneşte vreunul din a noastră ceată să bată calea ce-am pornit-o eu.
Şi nu dintâi; căci am mai fost o dată9, de Eritona!0-nduplecat, de cruda ce-nvie morţi i-n trupul de-altădată.
46
47
De-abia murisem când m-ajunse truda
de-a cerceta cetatea în străfund
şi-a scoate-un duh din brâul unde-i Iuda.
Nu-i loc pe-aicea mai străin şi-afund" de cerul care-nvârte tot sub soare, dar nu te teme; şti-voi să-l pătrund.
Spurcatul smârc12 ce-mprăştie-n jur duhoare cetatea-ncinge şi nu-i chip la răi s-ajungem fără sfadă şi turbare."
Rosti mai mult; dar eu pe alte căi umblam pribeag, cu ochii în căutare spre turla-naltă-ncinsă-n vâlvătăi,
unde văzui13 ivindu-se-n lucoare trei Furii sângerând şi câteşitrei cu hidre verzi în loc de cingătoare
şi chip cu-nfăţişare de femei;
şerpi groşi drept plete, grei precum ciorchinii
şi drept şuviţe, şerpi mai mărunţei.
Virgiliu, ştiind că-s slujnice reginii14 ce-n iad domneşte peste morţi, grăi: „Priveşte-acum mânioasele Erinii.
Megera-i cea din stânga ta, să ştii; Alecto-n dreapta plânge-amar şi drept la mijloc Tesifona." - Atât rosti.
Ci ele carnea-şi sfâşiau pe piept şi se plesneau urlând15 astfel, că eu mă apropiai cu teamă de-nţelept.
Cu ochii ţintă către locul meu
se tânguiau: „Meduzo16, fa-l de piatră,
căci nu l-am frânt la vreme pe Teseu17!"
48
„Ascunde-ţi faţa când le-auzi cum latră,
căci de Gorgona ţi se-arată-n trei,
în veci de veci nu mai ajungi la vatră."
Astfel grăi Virgil, şi ochii mei i-acoperi 18 cu mâna lui fierbinte, căci nu punea pe-a mele mâini temei.
O, voi, ce teferi v-aţi născut la minte, cătaţi cu sârg ce tâlc ascund de gloată, sub tainic văl 19, ciudatele-mi
cuvinte.
Iscat din zări, pe unda tulburată,
de spaime plin, venea un zvon năprasnic20,
de apa-n maluri se zbătea turbată,
precum un vânt ce bântuie prădalnic când îl stârnesc potrivnice ardori 21 şi scurmă codrii-n mersul lui năvalnic,
şi smulge crengi, şi urcă prafu-n nori, şi-şi poartă falnic fruntea lui, semeaţă, punând pe fugă turme şi păstori.
Maestru-atunci, descoperindu-mi faţa, grăi: „Priveşte colo sus, pe ape, spre locul unde se-nteţeşte ceaţa."
Ca broaştele22 ce-aleargă ca să scape şi-n mâl se-ascund, la fundul apei toate când simt năpârca undeva pe-
aproape,
la fel văzui şi umbrele-nfricate gonind din faţa unui sol23 ce-a una trecea pe Stix24 cu tălpile uscate.
Cu mâna stângă alunga întruna miasma grea25 ce-l îneca, scârbit, far-altă grijă decât asta una.
49
Şi pricepând că cerul l-a ivit, >■ >\
privii către poet şi c-o sclipire
din ochi mă-mpinse să mă-nchin smerit.
Ah, cât dispreţ îi scânteia-n privire! C-o vargă-atinse-al porţii vechi mâner şi-o-mpinse-n lături fără-mpotrivire.
„O, voi, netrebnici26, izgoniţi din cer, ce cutezanţă v-a făcut străjeri? grăi din pragul porţilor de fier.
De ce vă-mpotriviţi acelei vreri27 ''M> ce-n ţelul ei n-a cunoscut zăgaz, şi vă sporeşte chinuri şi dureri?
Să-i ţineţi piept v-ajută la necaz? Uitat-aţi28 că pe Cerber se cunoaşte , răritul păr pe ceafa şi grumaz?"
Se-ntoarse-apoi, pornind-o către mlaşte
, şi-aşijderi celui care dă-napoi
a altui grijă când a lui îl paşte,
aşa şi el, nici nu grăi spre noi;
dar vorba-i sfântă ne-ntări-n simţire
şi către porţi pornirăm amândoi.
Trecurăm pragul fară-mpotrivire, > şi eu râvnind să ştiu, din mers, de-ndată ce cazne-ascunde jalnica zidire,
cât ce-am pătruns întorsei ochii roată şi-un şes văzui şi pe cuprins năpastă, şi chin nespus, şi jale necurmată.
Precum la Arles30 unde Ronu-adastă, precum la Pola unde-i brâu Carnarul şi-n unde spală a Italiei coastă,
.29
50
mii de morminte împânzesc hotarul,
aşa şi-aici se-nalţă din belşug,
dar mult mai jalnic îşi vădesc amarul;
căci printre ele flăcări ca de rug
le-ncing atare-n vâlvătăi pe toate,
cum n-a fost fier încins31 de-un meşteşug.
Nici unul n-avea lespedea32 pe spate şi-atari suspine slobozeau în vânt, cum numai chinul şi durerea scoate.
Şi-am zis atunci: „Maestre, cine sunt toţi cei ce zac în racle şi dau glas 33 durerii lor de-a dreptul din mormânt?"
„Se zbat în gropi, grăi, întru impas
ereticii cu-ai lor, şi până sus
de ei sunt pline; nici un loc n-a mas
Cu tagma lui34 fieştecare-i pus
să zacă-n raclă felurit35 fierbinte."
Şi astfel zicând de-a dreapta36 ne-am tot dus,
pe drumul dintre ziduri37 şi morminte.
51