qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu

iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
Departamentul de Învăţământ la
Distanţă şi Formare Continuă
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
Facultatea de Ştiinte Economice
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
Coordonator de disciplină:
Lect. Dr. Felicia Dumitru

zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa
1
 2013-2014

UVT
ECONOMIE EUROPEANĂ

Suport de curs – învăţământ la distanţă

2
SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

F = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TEMĂ DE REFLECŢIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL

SAU SECŢIUNE

INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PAGINA

WEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAU
www.id.valahia.ro .

3
 Tematica cursului

1. Capitolul I. Uniunea europeană – definiţie,

cauze, etape.

2. Capitolul II. Politica bugetară.

3. Capitolul III. Politica agricolă comună

4. Capitolul IV. Principalele instituţii europene

4
 CAPITOLUL I
UNIUNEA EUROPEANĂ-DEFINIŢIE,
CAUZE, ETAPE

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Modele de teste
9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

– Integrare economică, definiţie, etape, forme

– Planul Schuman, -„O idee nouă pentru Europa”.
– Piaţa unică, trăsătura esenţială a integrării economice.
– Evoluţia UE
– Principalele instituţii ale UE

– Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind

mecanismul integrării economice interstatale la scară mondială şi rolul
acestor forme integraţioniste în economia mondială.
– Obiective operaţionale: Construcţia europeană, istoricul ei,
principiile care stau la baza legislaţiei comunitare şi principalele politici
derulate în spaţiul european.

= 4 ore

5
 CAPITOLUL I
UNIUNEA EUROPEANĂ-DEFINIŢIE, CAUZE, ETAPE

1. Uniunea europeană. Definiţie, cauze, etape

1.1. Integrare economică. Caracteristica esenţială a evoluţiei economiei

F mondiale din a doua jumătate a secolului al XX-lea, integrarea economică

Definiţie, etape, interstatală, a determinat apariţia unor noi dimensiuni atât în relaţiile economice
forme
dintre ţări, cât şi în cooperarea economică internaţională şi a dus la formarea unor noi
centre de putere care au exercitat şi exercită o influenţă mare asupra raportului de
forţe din lumea contemporană.
În literatura de specialitate, pentru noţiunea de integrare economică se
regăsesc diferite accepţiuni, astfel:

F Şcoala franceză reprezentată de P. Racine, susţine că prin integrare

economică interstatală se trece de la microspaţii la macrospaţii la „crearea unor
ansambluri economice tot mai vaste” care să determine creşterea productivităţii a
muncii şi a calităţii superioare a mărfurilor.
În opinia acestui autor „naţiunea nu mai oferă economiei moderne un cadru
suficient de creştere. Numai în marile spaţii se poate folosi pe deplin capacitatea de
producţie, căreia progresul tehnic îi măreşte cu fiecare zi limitele”;
Şcoala anglo-saxonă dă o definiţie pragmatică a integrării economice,
F inspirată din ideologia neoliberalismului şi anume că aceasta defineşte „… absenţa
discriminărilor sau eliminarea progresivă a discriminărilor, în raporturile economice
între diferite ţări”;
F Definiţia „sociologică” este extinsă la totalitatea fenomenelor economice, şi
anume că, mai multe elemente economice sunt integrate dacă relaţiile dintre ele devin
stabile şi eficiente din punct de vedere economic;
Integrarea economică pe grade de adâncime sau extindere, al cărui autor J.
F Weilter susţine că există o integrare de gradul I – în care structurile producţiei şi
schimburilor sunt ordonate, mai mult sau mai puţin spontan, urmată de o integrare de
gradul II – în care instituţiile interguvernamentale şi autorităţile supranaţionale joacă
un rol hotărâtor în dezvoltarea şi orientarea schimburilor şi de o integrare de gradul

6
 III, stadiul suprem considerat ca ideal al sferei valorii umane care reprezintă de fapt,
spiritul integrării interstatale;

F În dicţionarul de economie contemporană integrarea economică este definită

ca reprezentând „realizarea unei unificări complete între economii mai înainte
distincte. Prin aceasta înţelegând nu numai o unificare vamală, dar, de asemenea, o
liberalizare a tuturor operaţiunilor comerciale sau financiare, astfel încât posibilităţile
de iniţiativă, în ansamblul teritoriului, să fie pentru fiecare de competenţa ţărilor în
cauză, identice cu cele care existau anterior în fiecare teritoriu”. Această definiţie are
mai multe limite, deoarece:
ü nu subliniază faptul că integrarea economică este un proces complex de
dezvoltare a economiei mondiale;
ü nu permite accesul la legăturile de dependenţa şi interdependenţa interstatală;
ü nu evidenţiază factorul care a avut un rol esenţial în procesul integrării –
revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană.
În literatura economică din România se apreciază, că, “integrarea economică
F internaţională este un proces complex de dezvoltare a economiei mondiale, care se
bazează pe o treaptă calitativ nouă, superioară a interdependenţelor şi specializărilor
între economiile diferitelor state. Este determinată de un ansamblu de factori, între
care un rol esenţial îl are revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană”.
Schimbările profunde şi complexe petrecute în economia mondială după cel
de-al doilea război mondial şi apariţia altor state suverane a necesitat stabilirea unor
noi tipuri de relaţii economice, a unor noi interdependenţe economice şi noi centre de
putere economică. Un rol determinant în acest proces, l-a avut revoluţia tehnico-
ştiinţifică declanşată în anii 1950-1955, care a determinat schimbări profunde în
repartiţia pe ramuri, în diviziunea internaţională a muncii şi în comerţul exterior.
Cauzele integrării economice sunt multiple, determinate de:
F 1. Apariţia şi manifestarea în forme tot mai acute a contradicţiei între
Cauzele
integrării
posibilităţile de sporire a producţiei şi capacitatea restrânsă de absorbţie a pieţelor
economice
naţionale, care nu a fost resimţită imediat după cel de-al doilea război mondial,
deoarece refacerea economică nu era încheiată iar potenţialul tehnico-economic abia
făcea faţă cerinţelor interne. Sub influenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice, acest potenţial
s-a refăcut pe baze moderne şi a determinat nu numai depăşirea relativ rapidă a
nivelului anterior de dezvoltare economico-socială, dar şi apariţia unei contradicţii
7
 specifice între posibilităţile de producţie mari şi foarte mari ale marilor firme şi cadrul
îngust sau foarte îngust al pieţelor naţionale;

F 2. Gradul înalt de concentrare a producţiei şi de centralizare a capitalurilor,

pe de o parte, limitele şi restricţiile mişcării libere a capitalurilor şi forţei de muncă,
pe de altă parte, deoarece, pe măsura refacerii potenţialului tehnico-economic (sub
influenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice), s-au produs mutaţii profunde în raportul de
forţe economice din cadrul diferitelor ţări ceea ce a determinat creşterea gradului de
concentrare a producţiei şi de centralizare a capitalului, element hotărâtor care asigură
succesul pe orice piaţă.

F 3. Necesitatea capitalurilor din ţările situate într-o anumită zonă de a-şi

promova şi apăra „în comun” interesele, ameninţate de concurenţi internaţionali
foarte puternici. Exemplul cel mai evident îl constituie ţările din Europa Occidentală
deoarece fiecare ţară în parte s-a simţit prea slabă în faţa concurenţei SUA şi a
Japoniei pe pieţele mondiale şi în faţa penetraţiei extrem de puternice a marilor
monopoluri.

F 4. Constituirea unor mari firme (de stat sau mixte), care prin activitatea lor
depăşesc graniţele naţionale şi devin companii transnaţionale ce prin măsuri comune
caută să-şi asigure funcţionarea optimă într-un spaţiu lărgit. Obiectivul esenţial al
progresului firmelor multinaţionale integrate internaţional a fost uniunea vamală. De
aceea s-a pus problema unirii ţărilor respective în cadrul Comunităţii Economice
Europene, în acest fel putând să promoveze în comun cele mai noi cuceriri ale ştiinţei
şi tehnicii şi să învingă în lupta de concurenţă.

F 5. Interesele comune ale ţărilor dezvoltate de a menţine şi dezvolta relaţiile cu

fostele ţări coloniale, devenite independente, furnizoare în cea mai mare parte de
resurse naturale şi materii prime.

F Integrarea economică a avut şi are forme specifice în diferite ţări şi regiuni ale
Principalele lumii în funcţie de nivelul lor de dezvoltare. În general se apreciază că procesul de
etape şi forme
de integrare integrare a parcurs următoarele etape:
economică
Prima etapă a procesului de integrare a avut o evoluţie triplă: în Europa
Apuseană, în Europa Răsăriteană şi pe continentul Americii de Nord. În Europa
Occidentală, prima organizaţie care a constituit o formă de integrare economică
internaţională a fost Comunitatea Europeană a cărbunelui şi oţelului (CECO), care a
luat fiinţă în aprilie 1951 pe baza planului Schuman (pe atunci ministru de externe al
8
 Franţei), prin semnarea Tratatului de la Paris de către RFG, Franţa, Italia, Belgia,
Olanda şi Luxemburg, tratat care a intrat în vigoare în august 1952. Ţările semnatare
ale acestui tratat îşi propuneau unirea eforturilor pentru scoaterea din criză a
industriei carbonifere şi a celei siderurgice şi crearea unei „pieţe comune” pentru
ramurile respective. În Europa Răsăriteană, în 1949, a luat fiinţă Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc (CAER), la care au participat: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia,
Polonia, România, Ungaria şi Uniunea Sovietică. Conform statutului, CAER-ul era o
organizaţie economică internaţională cu caracter guvernamental care avea ca scop
unirea şi coordonarea eforturilor membrilor săi în vederea accelerării progresului
economic şi tehnic, ridicării nivelului de industrializare al ţărilor cu o industrie mai
puţin dezvoltată şi creşterii neîntrerupte a productivităţii muncii. Pe continentul
Americii de Nord s-a realizat o integrare economică între SUA şi Canada care, spre
deosebire de cele din Europa, nu a avut la bază acorduri între state, ci prin
întrepătrunderile unor mari întreprinderi din cele două ţări şi, în mod deosebit, prin
extinderea sferei de acţiune a capitalurilor din SUA în Canada. Acest proces a fost
facilitat de alianţa celor două ţări în timpul celui de-al doilea război mondial şi întărit
de legislaţiile lor naţionale.
F A doua etapă a procesului de integrare a început prin semnarea la Roma, în
Semnarea la anul 1957, a două tratate şi formarea Comunităţii Europene a Energiei Atomice
Roma în 1975 a
două tratate (EURATOM) şi Comunităţii Economice Europene (Piaţa Comună), la ele participând
aceleaşi şase ţări ca şi în cadrul CECO. În timp ce CECO şi EURATOM privesc
sectoare extrem de importante dar limitate, Comunitatea Economică Europeană
(CEE) viza ansamblul economiei şi politicii statelor membre. Unul din fondatorii
Pieţei Comune, W. Hallstein, o compara cu o rachetă în trei trepte: 1. Uniunea
vamală, 2. Uniunea economică şi, 3. Uniunea politică. Ca o reacţie faţă de
constituirea CEE, la 4 ianuarie 1960 a fost semnată Convenţia de la Stockholm, prin
care a luat fiinţă Asociaţia europeană a Liberului Schimb (AELS), între Austria,
Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Suedia. La AELS au mai
aderat ulterior: Finlanda (1961), Irlanda (1970), Liechtenstein (1973) ultimele două
având statut de asociaţi. Tot în anul 1960, prin tratatul încheiat la Montevideo, s-a
constituit Asociaţia Latino-Americană a Comerţului Liber (ALALC) care a grupat
iniţial: Argentina, Brazilia, Chile, Mexic, Paraguay, Uruguay, Peru. La ALALC au
aderat ulterior ţările din Piaţa Comună din America Centrală, prin semnarea în
9
 decembrie 1960, la Managua, a Tratatului general de integrare economică de către
Guatemala, Salvador, Honduras, Nicaragua, şi în 1963 de către Costa Rica. În Africa,
în anul 1963 s-a creat organizaţia Unităţii Africane, care a impulsionat procesul de
apropiere dintre ţări, prin crearea Comunităţii Economice a Statelor din Africa de
Vest (CEDEAO), iar în 1964 a Uniunii Vamale şi Economice a Africii Centrale
(UDEAC), la care au luat parte iniţial: Camerun, Republica Africa Centrală, R.P.
Congo, Gabon şi Ciad (aceasta din urmă părăsind-o în 1969). În Asia, pe baza
acordului de la Bangkok, din august 1967, a luat fiinţă Asociaţia Naţiunilor din Asia
de Sud-Est (ASEAN), la care au luat parte reprezentanţi din Filipine, Indonezia,
Malaezia, Singapore şi Thailanda.
A treia etapă a început prin semnarea la Paris, în anul 1973, a unui tratat de
F fuziune a celor trei comunităţi (CECO, EURATOM, CEE), având aceleaşi organe de
Semnarea la
Paris în anul conducere şi un buget comun. Noul ansamblu integraţionist a luat denumirea oficială
1973 a unui
tratat de fuziune de Comunitate Europeană, cu un sistem instituţional specific. Caracteristic acestei
a celor trei
comunicaţii etape a integrării economice vest-europene este creşterea considerabilă a numărului
de ţări „asociate” la CEE. Aceste ţări, deşi nu au drepturi depline, au în vedere
cooperarea comercială, tehnică şi financiară, şi încheierea de acorduri comerciale cu
fiecare ţară membră AELS. O caracteristică importantă a integrării economice, în
cadrul celei de-a treia etape, a fost trecerea la sistemul de securitate economică
colectivă pe continentul sud-american. În acest sens, în anul 1972 a fost creată Piaţa
comună din Caraibe s-a înfiinţat zona Caraibilor (CARICOM) prin care se urmărea
reducerea şi eliminarea treptată a decalajelor dintre ţările membre.
F A patra etapă a integrării economice interstatale este marcată de schimbările
Schimbări
profinde ce au profunde ce au avut şi au loc în patru regiuni importante ale lumii:
avut loc în patru
regiuni ale lumii
a) În Europa occidentală prin aderarea Greciei (1981), Spaniei şi Portugaliei
(1986), Piaţa Comună era formată acum din 12 membri. Ulterior la 1 noiembrie 1993
prin semnarea Tratatului de la Maastricht a luat fiinţă Uniunea Europeană care
dispune de noi dimensiuni politice şi economice, prin intenţia de promovare a unei
politici externe active, ca şi introducerea din anul 2002 a unei monede unice,
acordarea de cetăţenie europeană, drept de vot rezidenţilor străini etc. Ca urmare a
cererilor de aderare ale Austriei, Finlandei şi Suediei numărul de membri a ajuns la
15, ulterior UE lărgindu-se continuu prin aderarea de noi membri. De altfel, începând
cu 1 ianuarie 1993 UE şi AELS formează una dintre marile pieţe integrate ale lumii
10
 cunoscute sub denumirea de Spaţiul Economic European (SEE) care se întinde de la
Marea Mediterană până la Oceanul Îngheţat de Nord.
b) În Europa Răsăriteană cea de-a patra etapă a integrării economice s-a
caracterizat prin desfiinţarea CAER. Analizând eşecul CAER, Lionel Stoleru – fost
ministru al planului din Franţa – arată că, de fapt, prin desfiinţarea CAER a avut loc
anihilarea unui dublu eşec şi anume: un eşec în ceea ce priveşte scopul urmărit:
coordonarea planurilor naţionale ale ţărilor participante nu s-a realizat niciodată şi un
eşec în funcţionare, care s-a concentrat, în special, în domeniul preţurilor.
c) Ca reacţie la tendinţa de extindere şi consolidare a UE în America de Nord
a intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 1994 – Acordul Liberului Schimb Nord-
American (ALENA) format din SUA, Canada şi Mexic, ce dispune de peste 400
milioane de consumatori.
d) În Asia din regiunea Pacific este în curs de definitivare cea mai mare
organizaţie integraţionistă mondială – Cooperarea Economică a Asiei Pacific
(APEC), formată prin tratatul semnat la Jakarta în noiembrie 1994.
1.2. Planul Schuman, -„O idee nouă pentru Europa”. În primăvara anului
F 1950 Robert Schuman, ministrul francez de afaceri externe, om de mare încredere
Planul Schuman
– “O idée nouă pentru americani şi britanici, propunea reintegrarea Germaniei Federale în concertul
pentru Europa”
statelor occidentale. Reuniunea celor trei guverne a fost programată la 10 mai 1950,
Franţa asumându-şi responsabilităţile pentru acest eveniment. Blocajelor politice li se
adăugau şi dificultăţile economice, datorate, în special, crizei de subproducţie.
Cererea de oţel a scăzut, implicit şi preţul, ceea ce dădea impresia că producătorii
tradiţionali existenţi între cele două războaie trebuiau să-şi reconstituie un nou cartel
cu scopul de a limita concurenţa. În plină fază de reconstrucţie, economiile ţărilor
Europei Occidentale nu-şi puteau permite să lase industriile de bază la latitudinea
speculaţiei sau crimei organizate. Pentru a dezlega acest amalgam de dificultăţi în faţa
căruia diplomaţia tradiţională părea depăşită de evenimente, Robert Schuman a
recurs la geniul inventiv al unui om încă necunoscut de marele public, dar care
deţinea o experienţă excepţională de-a lungul unei lungi şi bogate cariere
internaţionale, Jean Monnet, care fusese numit de Charles de Gaulle în 1945 comisar
francez pentru modernizare, în scopul asigurării redresării economice a ţării. De
altfel, Monnet a fost unul dintre oamenii cei mai influenţi din Europa occidentală,
deoarece încă de la primul război mondial el a organizat structurile de aprovizionare
11
în comun cu forţele aliate. Secretar general adjunct al Societăţii Naţiunilor, bancherul
Statelor Unite în Europa Orientală şi în China, Jean Monnet a fost unul dintre
consilierii ascultaţi de preşedintele Roosvelt şi artizanul „Victory Program” care a
asigurat superioritatea militară a Statelor Unite asupra forţelor Axei. Fără un mandat
politic, acest om pragmatic sfătuia şi guvernele ţărilor Europei Occidentale. Ministrul
francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, încredinţase comisarului său
preocupările sale privind Germania, fiind obsedat de a face totul pentru ca un război
între două naţiuni să fie pentru totdeauna imposibil. Jean Monnet care s-a impus cu
mica sa echipă de specialişti, a reflectat asupra acestei probleme, principala sa grijă
fiind politica internaţională, deoarece a estimat că războiul rece s-a născut din
competiţia între cele două mari părţi ale Europei.
Organizaţia Europeană de Cooperare Economică(OECD), creată în anul 1948
nu avea decât atribuţii de coordonare şi nu putea împiedica redresarea economică a
ţărilor europene în cadrul naţional. Instituţia Consiliului Europei creat la 5 mai 1949
arăta că, guvernele nu erau dispuse să-şi amputeze prerogativele. Ansamblul
consultativ nu avea decât puteri deliberative, fiecare dintre rezoluţiile sale trebuiau
aprobate cu o majoritate de două treimi şi puteau fi blocate de votul Consiliului de
Miniştri. Jean Monnet a fost convins că, era iluzoriu să-şi creeze dintr-o dată un
edificiu complet instituţional, fără a declanşa rezistenţe din partea statelor care
considerau că întreaga iniţiativă era sortită eşecului . Conducătorii statelor nu aveau
încă maturitate pentru a consimţi transferurile masive de suveranitate iar
susceptibilităţile naţionale erau încă vii după sfârşit recent al războiului. Pentru a
reuşi trebuiau să se limiteze atât la anumite obiective stabilite pentru domenii precise,
cu o mare contribuţie psihologică, ca şi pe un mecanism de decizii în comun cu noi
competenţe. Jean Monnet, împreună cu colaboratorii săi apropiaţi au redactat în
ultimele zile ale lunii aprilie 1950 o notă succintă în care expuneau motivele şi
dispoziţiile unei propuneri ce bulversa toate schemele clasice diplomatice. Jean
Monnet, fără a proceda la tradiţionalele consultări după serviciile prestate în
ministere, avea grijă ca această muncă să fie făcută cu mare discreţie, în scopul
ocolirii inevitabilelor obiecţii sau a unor contrapropuneri care ar fi alterat caracterul
evoluţiilor revoluţionare, ca şi beneficiul cu efect surpriză. Documentele confidenţiale
i-au fost înmânate lui Bernard Clappier, Jean Monnet ştiind că decizia ministrului
putea să modifice cursul evenimentelor. La întoarcerea dintr-un week-end din
12
 regiunea sa Loraine, Robert Schuman îşi anunţa colaboratorii: „am citit acest proiect;
mă ocup eu de treaba asta”, iniţiativa fiind de domeniul responsabilităţilor politice. În
timp ce ministrul francez îşi apăra propunerea în dimineaţa zilei de 9 mai, în faţa
colegilor săi din guvern, un emisar al cabinetului său îi transmite cancelarului
Adenauer „un proiect”, pe care acesta l-a aprobat imediat, deoarece atingea un
obiectiv major, dublul acord al guvernelor francez şi german. Robert Schuman şi-a
făcut apoi publică declaraţia asupra acestui proiect, într-o conferinţă de presă care a
durat timp de 16 ore, ţinută în salonul Orologiului din Ministerul de Externe al
Franţei. Acest program a fost precedat de câteva fraze introductive: „Nu mai este
vorba de cuvinte spuse în van, ci de un act îndrăzneţ constitutiv. Franţa a acţionat şi
consecinţele pot fi imense. Sperăm că ele vor fi. A acţionat în mod esenţial pentru
pace. Pentru ca pacea să se întâmple cu adevărat trebuie mai întâi să existe o Europă.
Cinci ani aproape zi de zi după capitularea Germaniei, Franţa a îndeplinit primul act
decisiv al construcţiei Europei asociind la aceasta Germania. Condiţiile Europene
trebuie să fie pe de-a-ntregul transformate. Această transformare va face posibile alte
acţiuni imposibile până în această zi. Europa ce se va naşte din asta, va fi o Europă
puternică, unită şi şarmantă. O Europă unde nivelul de viaţă va creşte datorită unirii
producţiilor şi extinderii pieţelor care vor determina scăderea preţurilor”.

F În acest moment tonul unirii a fost dat. Nu era vorba de un nou aranjament
tehnic supus unui târg de negociatori. Franţa întindea mâna Germaniei propunându-i
să se asocieze ca parteneri egali în sânul unei noi entităţi, mai întâi însărcinată să
administreze în comun cărbunele şi oţelul din cele două ţări dar să pună şi prima
piatră a federaţiei europene.

F Declaraţia care a animat spiritele a formulat şi câteva principii definitorii:

Principii ü Europa nu se va face dintr-o dată, ci prin realizări concrete. Trebuie mai întâi
definitorii
să se stabilească „solidarităţi de fapte”.
ü Opoziţia seculară dintre Franţa şi Germania trebuie eliminată; propunerea
trebuie să atingă în principal aceste două ţări, dar ea este deschisă pentru toate
celelalte naţiuni europene care le împărtăşesc obiectivele.
ü Acţiunea imediată trebuie să ducă până la un punct „limitat dar decisiv”, iar
producţia franco-germană a cărbunelui şi oţelului, va trebui plasată sub Înalta
Autoritate Comună.

13
ü Fuziunea acestor interese economice va contribui la creşterea nivelului de trai
şi la asigurarea unei stabilităţi economice
ü Deciziile Înaltei Autorităţi Comune vor uni şi ţările care vor adera. Aceasta va
fi compusă astfel, din personalităţi independente pe o bază paritară iar deciziile sale
vor fi executorii.
Pentru ca iniţiativa franceză, devenită franco-germană să aibă toate şansele de
a deveni realitate, trebuia acţionat rapid. Franţa convoacă la 20 iunie 1950 la Paris o
conferinţă interguvernamentală sub preşedinţia lui Jean Monnet. Cele trei ţări din
Benelux şi Italia au răspuns la apel şi au participat la masa negocierilor unde Monnet
a precizat spiritul discursurilor care urmau să înceapă: „Noi suntem aici pentru a
îndeplini o faptă comună, nu pentru a negocia avantaje, dar pentru a ne căuta propriile
avantaje într-un avantajul comun. Se va întâmpla doar dacă vom elimina din
discursurile noastre toate sentimentele particulare pentru ca astfel să se poată găsi o
nouă soluţie. În măsura în care noi, reuniţi aici, ne vom schimba metodele, starea de
spirit a tuturor europenilor se va schimba din aproape în aproape, cu totul?”
Discuţiile au permis, de la început, evoluţia edificiului internaţional avut în
vedere. Independenţa şi puterile Înaltei Autorităţi nu au fost puse în discuţie, pentru
că acestea constituiau punctul central a propunerii. La cererea Ţărilor de Jos s-a
înfiinţat un Consiliu de Miniştri format din reprezentanţii tuturor statelor. Formarea
unui plen parlamentar şi a unei Curţi de Justiţie vor completa elementele care au stat
la baza structurii sistemului instituţional al actualei UE.
Negociatorii nu au pierdut niciodată din vedere că au un mandat politic pentru
a constitui o organizaţie total nouă care are anumite obiective şi utilizează metode
specifice. Esenţial era ca această instituţie să nu se deprecieze pe parcursul creării şi
să ofere propriilor organisme interguvernamentale clasice următoarele obiective:
unanimitate exigentă în luarea deciziilor; contribuţii financiare naţionale; supunerea
executivului reprezentanţilor statelor naţionale la deciziile uniunii. La 18 aprilie 1951,
tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a fost semnat şi
ratificat de cele 6 state semnatare. Astfel la 10 august 1952, Înalta Autoritate
prezidată de Jean Monnet s-a putut instala la Luxemburg. Jean Monnet aprecia că:
„Propunerile lui Schuman sunt revoluţionare sau nu reprezintă nimic. Principiul lor
fundamental este delegarea suveranităţii într-un domeniu limitat, dar decisiv. Un plan
care nu pleacă de la acest principiu nu poate aduce nici o contribuţie utilă la
14
 soluţionarea marilor probleme care ne slăbesc. Cooperarea între naţiuni, oricât de
importantă ar fi, nu duce la nici un rezultat. Ceea ce trebuie căutat este o fuziune de
interese ale popoarelor europene, şi nu doar echilibrul acestor interese.”
Pornind de la aceste aprecieri, se pot evidenţia principalele probleme care au
stat la naşterea Comunităţii Europene, ca şi principiile novatorii ale acesteia. Pentru a
trage concluziile privind negocierile Tratatului de la Paris, timp de aproape un an s-au
ridicat o serie de probleme fundamentale la care Monnet a încercat să dea
răspunsurile cele mai adecvate, deoarece nu era vorba de o negociere diplomatică
clasică. Personalităţile desemnate de cele 6 guverne s-au reunit pentru a crea un
sistem nou juridico-politic durabil.

F Preambulul tratatului CECO a fost constituit din 5 paragrafe scurte ce

5 paragrafe conţineau toată filozofia care a inspirat continuu pe promotorii construcţiei europene
constituie
preambulul şi constituiau totodată elemente care au stat la construcţia acesteia, şi anume:
tratatului
CECO ü considerând că pacea mondială nu poate fi supravegheată decât prin eforturi
creatoare în măsura pericolelor care le ameninţă;
ü convinşi că aportul pe care îl aduce o Europă organizată şi animată, poate
servi civilizaţiei şi este interseparabil pentru menţinerea relaţiilor pacifiste;
ü conştienţi că Europa se va construi prin realizări concrete, creând mai întâi o
solidaritate de fapt şi apoi prin stabilirea bazelor comune de dezvoltare economică;
ü îngrijoraţi de urmările expansiuni producţiilor lor fundamentale asupra creşteri
nivelului de trai şi a progresului în ceea ce priveşte pacea;
ü hotărâţi să înlocuiască rivalităţile seculare cu o fuziune de interese comune
esenţiale, care se ducă la fondarea şi instaurarea unei comunităţi economice puternice,
mai largi şi mai profunde între popoarele care până acum erau rivale şi să pună
bazele instituţiilor capabile să orienteze un destin împărtăşit de toţi.
„Pacea mondială ”, „realizările concrete”, „solidaritatea de fapt”, „fuziunea
intereselor esenţiale”, „comunitatea”, „destinul împărţit” sunt tot atâtea cuvinte cheie
care au impus germenul spiritului şi totodată metoda comunitară care îşi păstrează şi
astăzi întreaga lor putere mobilizatoare. Dacă tratatul CECO, care susţinea gestiunea
pieţei cărbunelui şi oţelului nu mai reprezintă aceeaşi importanţă pe care o avea
pentru economia europeană în anii '50, principiile instituţionale pe care le-au
formulat, îşi păstrează întreaga actualitate. Dinamica acestui tratat nu a încetat să-şi

15
 aducă roadele şi să alimenteze o viziune politică care a dus la eliminarea rivalităţilor
şi repunerea în cauză a experienţei comunitare.
F
4 principii De cele de mai sus se poate degaja, 4 principii reieşite din planul Schuman şi
reieşite din
planul Schuman
care constituie baza edificiului comunitar actual şi anume:
Superioritatea instituţiilor prin aplicarea în relaţiile internaţionale a
principiilor de egalitate, de arbitraj şi de conciliere existente în interiorul propriei
democraţii, ceea ce constituie un progres al civilizaţiei. Primii fondatori au trăit
aceeaşi experienţă de tulburări, de violenţă şi de arbitraj care însoţeau războiul. Tot
efortul lor tindea să creeze o comunitate de drept, unde legea devine forţă. J. Monnet
îl cita adesea pe filozoful elveţian Amiel: „Experienţa fiecărui om începe din nou;
doar instituţiile devin mai înţelepte; ele acumulează experienţa colectivă şi din
această experienţă atât de înţeleaptă oamenii supuşi aceloraşi reguli nu vor vrea să-şi
schimbe natura ci numai comportamentul în mod gradat”.
Planificarea şi democratizarea relaţiilor între state, conjugarea spiritului de
dominare şi de naţionalism erau motivaţiile profunde de care şi-au dat seama primii
fondatori ai Comunităţii Europene dar conţinutul politic i-au situat la înălţimea.
marilor realizări istorice.

F Independenţa organismelor comunitare pentru ca instituţiile să-şi

Independenţa îndeplinească îndatoririle, fapt pentru care trebuiau să dispună de o autoritate proprie.
organismelor
comunitare În acest sens, Înalta Autoritate CECO a conferit trei garanţii de care beneficiau
instituţiile comunitare şi anume:
Numirea membrilor (azi mulţi comisari) efectuată de comun acord între
guverne. Nu este vorba de delegaţi naţionali, ci de personalităţi care îşi exercitau
puterea lor de înţelegere colegială şi nu puteau primi instrucţiuni de la statele
membre. Funcţia publică europeană este supusă la aceeaşi şi unică problemă
comunitară;
Independenţa financiară, concretizată prin participare cu resurse proprii, şi
nu, ca în cazul organizaţiilor internaţionale, prin vărsământul contribuţiilor naţionale
(problemă care putea fi repusă în cauză).
Responsabilitatea Înaltei Autorităţi (azi, a Comisiei Comunităţii Europene),
exclusiv înaintea Adunării, (azi Parlamentul European) care poate vota, după un vot
calificat majoritar şi cenzura eventualele probleme ce nu se încadrează în prevederile
actului de constituire.
16
 Colaborarea între instituţii deoarece dependenţa Înaltei Autorităţi era pentru J.
F Monnet, cheia boltei noului sistem politico-economico-social şi se preconiza, de-a
Colaborarea
între instituţii lungul negocierilor, posibilitatea ca statele membre să aibă posibilitatea de a-şi
valorifica interesele naţionale, mijlocul cel mai sigur de a împiedica comunitatea în
devenire să fie limitată la obiective prea tehnice şi să poată interveni, în mod egal, în
sectoarele unde erau luate decizii de natură macroeconomică ce intrau în competenţa
guvernamentală. În acest fel a fost creat pe lângă Înalta Autoritate, un Consiliului de
Miniştri, al cărui rol a fost strict limitat, nu trebuia să decidă în unanimitate, ci în
majoritate, părerea sa nefiind luată în seamă decât în cazuri limită. Înalta Autoritate
păstra monopolul iniţiativei legislative, prerogativă ce intră şi în competenţele
actualei Comisii Europene care a fost şi este esenţială pentru că oferă anumite
garanţii, astfel încât ansamblul intereselor comunitare să fie apărate. Din anul 1951,
dialogul este organizat în cadrul celor 4 instituţii pe bază de egalitate şi colaborare, nu
de subordonare. Astfel fiecare stat îşi exercită funcţiile proprii din interiorul
sistemului decizional.

F Egalitatea între state, care va exista atâta timp cât principiul responsabilităţilor
Egalitatea între lor în cadrul Consiliilor va rămâne să negocieze delicata problemă a ponderii
state
voturilor ce revin fiecărui stat. Ţările din Benelux şi Italia care se temeau de a fi puse
în minoritate în ceea ce priveşte ponderea producţiei de cărbune şi oţel, pledau pentru
regula de unanimitate. Germania, preconiza un sistem de reprezentare proporţională
cu producţia realizată ceea ce ducea la înfricoşarea partenerilor săi.
J. Monnet era convins că principiul de egalitate între statele membre ducea la
crearea unor noi mentalităţi, dar era şi conştient de dificultatea convingerii celor 6 ţări
de dimensiuni diferite, să renunţe la facilităţile care le dădeau dreptul de veto.
„Puterea de a spune nu, era siguranţa marilor în raporturile lor între ei, ci şi a micilor
contra marilor” aprecia J. Monnet. Preşedintele conferinţei se întâlneşte la Bonn, pe 4
aprilie 1951, cu cancelarul Adenauer pentru a-l convinge de virtuţile principiului de
egalitate, spunându-i: „Eu sunt autorizat să vă propun ca raporturile între Germania şi
Franţa în comunitate să fie conduse pe principiul egalităţii Consiliului, ca şi al
ansamblului în toate instituţiile europene, actuale şi ulterioare ..... Voi adăuga
personal, în acest spirit, că s-a avut în vedere oferta uniunii, care stă la originea
acestui tratat, şi cred că acest lucru a fost înţeles, încă de la prima noastră întâlnire.

17
 Spiritul discriminării a fost cauza multor neplăceri în lume, Comunitatea a făcut un
efort pentru a-l da înapoi.”
Răspunsul cancelarului a venit imediat: „Dumneavoastră ştiţi că sunt ataşat
egalităţii de drepturi pentru ţara mea, în viitor, deoarece conlucrarea pe marile
domenii ţine din trecut. Sunt bucuros să vă dau întregul meu acord propunerii
dumneavoastră căci eu nu pledez pentru o Comunitate unde să fie egalitate totală”.
Astfel s-a pus unul dintre fundamentele juridice, purtător de morală, care a dat şi dă
sens noţiunii de Comunitate. CECO este prima piatră a construcţiei europene. În
absenţa unui tratat de pace între vechile ţări beligerante prima Comunitate europeană
este totodată un act de încredere între Franţa şi Germania, ca şi între toţi partenerii
lor, de eliminare a greşelilor trecute şi un act de credinţă într-un viitor comun. În
ciuda salturilor bruşte ale istoriei şi opoziţiilor naţionaliste, lucrarea începută în 1950
nu a mai fost oprită. Eşecul proiectului comunităţii europene de apărare, din 30
august 1954, după respingerea tratatului din 27 mai 1952 de către toate naţiunile
francofone nu a spart elanul iniţial. La iniţiativa oamenilor de stat din Benelux, Paul
Henri Spaak, Jean Beyen şi Joseph Bech, la Messine, în iunie 1955, s-a decis
continuarea drumului început. La 25 martie 1957, s-a semnat Tratatul de la Roma şi
astfel s-a format Comunitatea Economică Europeană şi totodată, s-a creat şi
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) ca urmare a unor
evenimentele externe, criza ce viza Canalul de Suez şi represiunea din Ungaria. Toate
aceste evenimente au determinat Europa Occidentală să-şi strângă rândurile. Mai
mult, alături de probleme comune anterioare s-au adăugat şi cele privind politicile
agricole, comerciale, regionale, sociale, de cercetare a mediului înconjurător,
educaţionale, inclusiv cele ce priveau cooperarea cu lumea a treia. În 1972
Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit al Marii Britanii s-au integrat în Comunitate şi
ulterior Grecia, Spania şi Portugalia, ceea ce a dus la completarea flancului
meridional al Europei comunitare.

F Slăbită după dublu şoc petrolier di 1973 şi 1979, Comunitatea rezistă totuşi
forţelor centrifuge şi îşi consolidează coeziunea şi prin concretizarea elementelor
viitorului Sistem Monetar European, început din 1979. O asemenea politică a creat
gradual condiţiile unui lent dar irezistibil drum spre Uniunea Economică şi
Monetară, care a dus la adoptarea monedei EURO în 1 ianuarie 2002 de către 11 state
ale Uniunii. În acest context, Banca Naţională a României, ţinând seama de condiţiile
18
impuse pentru ca România să devină membru al UE începând cu anul 2007, a decis
că de la 3 martie 2003, moneda de referinţă în schimburile comerciale să fie EURO.
Cu toate demersurile făcute, aflate în permanentă evoluţie, Europa nu scapă
unor crize: criza instituţională din 1965, când un stat membru tinde să repună în
cauză votul majoritar; criza financiară, marcată de inadaptarea resurselor proprii la
puternicele măriri de cheltuieli, legate de dimensiunea noilor politici şi costurilor ce
vizau politica agricolă comună etc. Cu toate problemele apărute fiecare stat membru
reacţionează la exigenţele comunităţii şi nu are în vedere părăsirea acesteia.
În 1984, Parlamentul European adoptă un proiect de tratat asupra UE care
propune instituţiilor să efectueze un salt calitativ pentru integrarea lor. Semnând
Actul unic, în 1986, statele membre au avut ca sursă de inspiraţie metoda
instituţională a planului Schuman. În acest fel, s-a completat tratatul de la Roma cu o
serie de obiective precise, coroborate în jurul obiectivului major al creării marii pieţe
fără frontiere, fapt pentru care s-a întocmit un calendar pentru realizarea acestora şi s-
au revizuit procesele decizionale, deciziile trebuind să fie luate acum de către o
majoritate calificată. Astfel, s-a redat speranţa a milioane de cetăţeni europeni pentru
un viitor comun şi li s-au oferit şi mijloacele de adaptare la noile condiţii. În timp ce
instituţiile europene desăvârşesc piaţa internă şi măresc dimensiunea economică şi
socială a Europei comunitare, istoria economică şi socială a Europei comunitare,
renaşte imprevizibil şi testează capacităţile europenilor de a se adapta noilor condiţii
aprobate.
Prăbuşirea zidului Berlinului urmată de reuniunea germană la Bonn din 1989,
ca şi democratizarea ţărilor Central şi Est Europene eliberate de tutela Uniunii
Sovietice, confruntată cu propria sa dizolvare în decembrie 1991, transformă, profund
structura politică a continentului. Încă odată statele sunt confruntate cu o dilemă, fie
adoptarea conduitei politice naţionale care privilegia interesul imediat, fie o mare
viziune şi gestiune, concentrate pentru un în viitor comun. Pentru respectarea
angajamentului lor european şi clarvăzător asupra necesităţii integrării marilor
transformări în perspectiva comună, statele membre s-au angajat într-un proces de
aprofundare a UE şi au negociat un nou tratat, ale căror linii directoare sunt adoptate
de Consiliul European de la Maastricht, din 9-10 dec 1991. Tratatul Uniunii
Europene (TUE), intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, fixează statelor membre un
program ambiţios:
19
 ü uniunea monetară care să înceapă în anul 1993 şi care s-a finalizat odată cu
introducerea monedei unice EURO la 1 ianuarie 2002;
ü noi politici comune;
ü cetăţenie europeană;
ü crearea unei politici externe şi de securitate comună;
ü securitatea internă.
Tratatul de la Maastricht a determinat statele membre să negocieze un nou
tratat care a fost semnat la Amsterdam la 2 octombrie 1997, prin care sunt definite
politicile şi mijloacele Uniunii, mai ales în domenii ce vizează, cooperarea în justiţie,
libera circulaţie a persoanelor, politica externă şi de sănătate publică. Parlamentul
European, expresie democratică directă a Uniunii Europene are în atribuţie noi
competenţe, ceea ce confirmă rolul său colegislator.

F 1.3 Piaţa unică, trăsătura esenţială a integrării economice. „Piaţa unică” a

Piaţa unică, constituit prevederea esenţială înscrisă în toate înţelegerile, convenţiile sau tratatele
trăsătura
esenţială a încheiate, care urma să fie realizată treptat şi în forme extrem de diferite. Importanţa
integrării
economice şi scopul creării pieţei unice sunt relevate de multe organizaţii economice
internaţionale care folosesc în denumirea lor oficială noţiunea de „piaţa comună”.
Principalele avantaje şi raţiuni economice care justifică existenţa unei pieţe
unice pentru mai multe ţări sunt:
1. Permite o productivitate suplimentară a muncii sociale şi, deci, creşterea
nivelului general de viaţă deoarece, fiind suprimate obstacolele în calea schimbărilor,
piaţa unică are o sferă mai largă de activitate, a interesului economic de a produce
mai ieftin şi mai bun;
2. Concurenţa este mai intensă, deoarece consumatorii beneficiază de preţuri
mai scăzute şi de o mare varietate de bunuri iar pe piaţa unică producătorii sunt
constrânşi să producă mai ieftin şi de calitate;
3. Permite o producţie de serie mare, ceea ce duce la scăderea costurilor de
producţie şi la creşterea profiturilor;
4. Contribuie la optimizarea investiţiilor de capital în echipamente de
producţie moderne care să determine optimizarea capacităţilor de producţie;
5. Permite folosirea mai raţională şi eficientă a forţei de muncă, migrarea
liberă de capital fiind însoţită de migrarea forţei de muncă.

20
 F Avantajele pieţei unice sunt evidente pentru toate ţările integrate şi sunt
privite din diferite unghiuri de vedere. Totuşi, piaţa unică are şi anumite limite
determinate de:
ü posibilitatea ca piaţa naţională a unor ţări să asigure statului anumite privilegii
pentru a se impune pe piaţa mondială;
ü legislaţiile socială şi fiscală, precum şi reglementările juridice nu suferă nici
un fel de fracţionări ca în cazul menţinerii pieţei naţionale;
ü frontierele economice naţionale determină un control care poate să ducă, în
final, la economii de energie şi de bani;
ü lipsa unor îngrădiri externe, astfel că normele naţionale de comportament
economic pot fi mai uşor multiplicate şi impuse;
ü evitarea unor divergenţe în politică economică, deoarece măsurile nu depind
deloc de alţi parteneri statali.
Raţiunea economică a pieţei unice este de fapt deschiderea mai largă a
concurenţei şi liberalizarea pieţei monetare care a dus la scăderea costurilor şi, în
final a preţurilor.
Realizarea pieţei unice a avut în vedere două principii, şi anume:
F Integrarea nu trebuie să fie gândită în termenii abolirii frontierelor naţionale,
ci în cei ai lărgirii „comunităţii de interese”; Integrarea nu poate fi gândită până la
capăt în termenii regionalismului deoarece, pentru a ajunge la raţionalizare
economică, trebuie să se facă apel la puterea de organizare naţională.
Problema fundamentală a Pieţei unice este de a stabili care funcţii ale vieţii
economice internaţionale trebuie să fie centralizate şi care să fie lăsate în competenţa
ţărilor, întreprinderilor şi chiar indivizilor.
F Argumentând o astfel de distincţie, J. Tinbergen consideră că există 4
4 categorii de
politici categorii de politici economice cu efecte specifice:
economice cu
a) politici cooperatoare, care se referă la instrumentele de acţiune economică
efecte specifice
utilizate de o ţară ce pot avea efecte pozitive, şi asupra altor ţări (de exemplu, politica
de luptă contra inflaţiei):
b) politici antagonice, atunci când sunt folosite de o ţară „A”, pot să aibă
efecte opuse atât în economia ţării respective, cât şi în alte economii naţionale;
c) politici neutre, care nu au efecte notabile în afara ţării care le pune în
aplicare;
21
 d) politici mixte, cum ar fi de exemplu, creşterea cheltuielilor publice într-o
ţară poate avea efecte mixte în cazul când acestea sunt în situaţia de inflaţie.
De aceea, conchide Tinbergen, integrarea economică trebuie definită ca acel
tip de politică ce se bazează pe o centralizare optimă şi care dă naştere „…celei mai
dezirabile structuri a economiei internaţionale”.
În concluzie: aşa cum se prezintă în majoritatea lucrărilor de specialitate
F apărute, Europa, leagănul istoric al ştiinţei moderne, ce şi-a amplificat continuu
reţeaua de universităţi, de centre de cercetare, laboratoare industriale, de I.M.M.-uri
inovatoare, dispune de un potenţial de „materie cenuşie” dintre cele mai bogate din
lume, deoarece fiecare ţară are tradiţiile sale ştiinţifice, forţele şi specializările sale.
Cu toate acestea, de multe ori, cercetătorii nu sunt ascultaţi de atunci când se lansează
în proiecte comune sau îşi asigură un loc în cadrul acestora. Încă de la începutul
anilor '80, programele-cadru ale Uniunii Europene au impulsionat o apropiere într-un
nou sistem de cooperare şi au contribuit la crearea unei „Europe a cercetării”. Se
construiesc astfel reţele de cercetare, plecând de la priorităţi reuşite în urma unor
consultări atât cu instanţele politice competitive, privind instrumentele specifice
cercetării ştiinţifice, cât şi cu reprezentanţii utilizatorilor. Aspirând la proiecte ce
răspund solicitărilor unei societăţi aflate în continuă mişcare, bugetul alocat a fost
mărit în funcţie de sarcinile şi obiectivele cercetării ştiinţifice. Scopul acestor
programe este de a promova cooperarea între parteneri în diferite ţări, pentru
finanţarea cercetărilor transnaţionale şi favorizarea coordonării infrastructurile
ştiinţifice cu cele tehnologice.
F Această politică a cooperării va permite defalcarea impozitelor, confruntarea
rezultatelor, realizarea studiilor multidisciplinare şi comparative, transferurile şi
protejarea noilor cunoştinţe ştiinţifice şi ale know-how-ului, crearea sau întărirea
reţelelor de comunicaţii, rezolvarea problemelor principale privind accesul la
Centrele de Excelenţă, ca şi la echipamentele cele mai avansate. Fondată pe
cooperare, o asemenea apropiere între ţări UE, lărgeşte potenţialul de cercetare şi de
colaborare, precum şi o valoare adăugată mare la progresul omenirii. Programele-
cadru ale UE se impun puţin câte puţin, ca nişte instrumente de expansiune, datorită
acordurilor cu numeroase ţări de pe alte continente, care oferă cercetătorilor lor un
acces la expertize şi la Centrele de Excelenţă din Europa. Susţinătorii Uniunii

22
 Europene sunt cei care susţin, în unanimitate problemele şi mizele situate în amonte
şi în avalul cercetării.
Domenii precum formarea şi informarea, situate în amontele cercetării,
constituie elemente indispensabile pentru o veritabilă cultură ştiinţifică. Inovarea,
situată în avalul cercetării, va permite continuarea acestor cercetări şi transformarea
lor în beneficii tangibile pentru societate. Dar aceste elemente nu trebuie să se situeze
la periferia cercetării, ci să joace un rol cheie pentru pătrunderea în cadrul societăţii
cunoaşterii care se construieşte şi în care UE joacă un rol important.
În acest context, un veritabil spaţiu european al cercetării începe să se
profileze, în care, una din cele mai preţioase bogăţii este inteligenţa omului.
1.4. Evoluţia UE. U.E. are misiunea de a organiza relaţiile între statele
F membre şi între popoarele lor într-o manieră coerentă şi pe baza solidarităţii dintre
Evoluţia UE
ele. Principalele obiective ale U.E. sunt:
F ü să promoveze progresul economic şi social (piaţa unică a fost stabilită în
Principalele
1993, moneda unică a fost lansată în 1999);
obiective ale UE
ü să afirme identitatea U.E. pe scenă internaţională (prin ajutorul umanitar către
ţările ce nu sunt membre, politica externă şi de securitate comună, acţiunea în crizele
internaţionale, de asemenea prin poziţii comune în cadrul organizaţiilor
internaţionale);
ü să introducă cetăţenia europeană – care nu va înlocui cetăţenia naţională ci o
va completa şi va conferi un număr de drepturi civile şi politice cetăţenilor europeni;
ü să extindă zona libertăţii, securităţii şi justiţiei – legat de operaţiunile de pe
piaţa internă şi mai ales de libertatea de mişcare a persoanelor;
ü să păstreze şi să întărească legislaţia U.E. existentă – integrarea legislaţiei
adoptată de instituţiile europene, conform cu tratatele fundamentale;
ü o uniune mai strânsă cu toate popoarele europene în cadrul căreia deciziile
trebuie să reflecte pe cât posibil interesele tuturor cetăţenilor U.E;
ü ajutorul acordat pe termen lung de către U.E. ţărilor în dezvoltare este acela de
a sprijini dezvoltarea rurală de a-i determina pe toţi locuitorii statelor să nu părăsească
meleagurile natale şi să gestioneze mai eficient resursele naturale locale.
Scopul creării U.E a fost construirea unei pieţe comune şi armonizarea
politicilor economice între statele membre, pentru a se asigura o dezvoltare
economică echilibrată, o stabilitate continuă şi armonioasă, o creştere a standardelor
23
 de viaţă şi relaţii strânse în cadrul ţărilor membre. Scopul final al creării U.E. – piaţa
internă complet liberă pentru circulaţia mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi
capitalului.

F Evoluţia construcţiei comunitare europene, începând cu Declaraţia Schuman

Evoluţia şi până în prezent este marcată de următoarele momente de mare importanţă,
construcţiei
comunitare momente ce caracterizează binomul aprofundare – extindere al acestei construcţii:
europene
ü 1950, mai – Robert Schuman ministrul de externe al Franţei, inspirat de Jean
Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO);
ü 1951 – este semnat Tratatul de la Paris, pentru constituirea C.E.C.O., de către
Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda şi intră în vigoare pe 25 iulie
1952;
ü 1953 - Piaţa Comună a Cărbunelui şi Oţelului devine funcţională. Cele şase
state fondatoare înlătură barierele vamale şi restricţiile cantitative pentru materiile
prime menţionate;
ü 1957 – sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (E.U.R.A.T.O.M.) şi Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.)de către
cele şase ţări, tratatele de înfiinţare sunt cunoscute sub numele de Tratatele de la
Roma şi intră în vigoare pe 1 ianuarie 1958;
ü 1967 – intră în vigoare Tratatul de fuziune – Tratat de constituire unui singur
Consiliu şi a unei singure Comisii a Comunităţilor Europene, luând fiinţă
Comunitatea Europeană;
ü 1973 – aderă Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie;
ü 1981 – aderă Grecia;
ü 1986 – aderă Spania şi Portugalia;
ü 1987 – intră în vigoare Actul European (A.U.E.) care adaugă o dimensiune
politică procesului de cooperare Comunitară;
ü 1989 – înlăturarea regimurilor totalitare din Europa Centrală şi de Est şi
lansarea programului PHARE;
ü 1991 – este semnat Acordul European cu Polonia şi Ungaria;
ü 1993, februarie – acordul de Asociere al României la U.E. şi intră în vigoare
la 1 februarie 1996 având ca obiectiv fundamental pregătirea integrării României la
U.E.;
24
ü 1993 – tratatul de la Maastricht intră în vigoare iar Comunitatea Europeană
devine Uniunea Europeană;
ü 1994 – Consiliul European de la Essen adoptă strategia de preaderare;
ü 1995 – aderă Austria, Finlanda şi Suedia; Iar Estonia, Letonia, Lituania
înaintează cererile de aderare la U.E.;
ü 1996 – Cehia înaintează cererea de aderare la U.E. şi se semnează Acordul
European cu Slovenia;
ü 1997 – este adoptată Agenda 2002 pentru o Europă mai puternică şi mai
extinsă care tratează reforma instituţională a U.E. prezintă viziunea asupra extinderii
Uniunii şi opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la U.E. ale celor zece ţări
central şi est europene;
ü 1998 – încep negocierile cu celelalte state candidate anterior menţionate;
ü 1999 – are loc lansarea monedei unice europene, de către cele 11 state
europene care au îndeplinit criteriile de convergenţă prevăzute la Maastricht (Franţa,
Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda,
Irlanda);
ü 1999 – Consiliul European de la Helsenki reafirmă caracterul inclusiv al
procesului de extindere şi decide deschiderea negocierilor de aderare cu încă şase ţări
candidate : România, Bulgaria, Lituania, Letonia, Malta şi Slovacia: se acordă Turciei
statutul de ţară candidată la U.E.;
ü 2000 – are loc la Bruxelles lansarea oficială a negocierilor de aderare a
României, Slovaciei, Estoniei, Lituaniei, Maltei şi Bulgarirei;
ü 2000 – Consiliul European de la Nissa se pronunţă în favoarea accelerării
negocierilor de aderare cu statele candidate şi apreciază pozitiv efortul acestora de a
îndeplini condiţiile pentru adoptarea şi aplicarea „aquis”-ului comunitar. Conferinţa
Interguvernamentală s-a încheiat cu un acord politic privind un nou tratat, Tratatul de
la Nissa.
ü 2001 – este lansat procesul de reflecţie asupra viitorului Europei, proces în
care sunt implicate şi stele candidate;
ü 2001 – la reuniunea de vârf a Consiliului European de la Göteborg a fost
stabilită o dată ţintă a finalizării negocierilor cu statele candidate cele mai avansate; a
fost afirmat obiectivul participării acestora la alegerile pentru Parlamentul European

25
 din 2004 şi a fost stabilită identificarea susţinerii României şi Bulgariei, pentru a
recupera decalajul faţă de restul statelor membre.
Tratatul de la Paris din 1951 a întemeiat Comunitatea europeană a Cărbunelui
şi Oţelului (CECO) iar Tratatul de la Roma din 1957 Comunitatea Economică
Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a energiei Atomice (C.E.E.A.)
constituind împreună Comunităţile Europene. Tratatul de la Roma a fost modificat în
1986 prin semnarea Acordului Unic European, şi în 1991 prin semnarea Tratatului
asupra Uniunii adoptat la Maastricht.
ü La 1 Mai 2004 aderă la UE următoarele state: Polonia, Ungaria, Cehia,
Slovacia, Slovenia, Malta, Cipru, Estonia, Lituania şi Letonia.
Potrivit tratatului de la Roma (1957) şi a dispoziţiilor adoptate ulterior de către
F instituţiile sale, Uniunea Europeană urma să se realizeze treptat, pe etape, mai întâi
sub forma unei uniuni vamale şi apoi a unei uniuni economice şi monetare, implicând
în prima etapă, asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, iar în a doua etapă libera
circulaţie a capitalurilor, serviciilor, forţei de muncă şi adoptarea monedei unice în
interiorul comunităţii. Într-o etapă viitoare se prevede şi realizarea uniunii politice a
ţărilor membre.

F În concepţia tratatului de la Roma, Uniunea Economică şi Monetară implică

pe lângă unificarea politicilor economice generale şi sociale ale ţărilor membre şi
punerea în circulaţie a unei monede unice. Prevederile referitoare la Uniunea
Economică şi Monetară aveau un caracter general, sarcina concretizării lor revenind
organelor comunitare create ulterior. Se apreciază că Uniunea Vamală este o realizare
prea fragilă, singură nefiind în măsură să susţină edificarea pieţei unice şi a altor
obiective cuprinse în tratat, fapt ce impune ca uniunea economică să treacă printr-o
uniune monetară.
F Reuniunea la nivel înalt a U.E. din 10 septembrie 1991, care a avut loc la
Maastricht (Olanda) a decis cea mai importantă reformă din istoria Uniunii. La
această reuniune, şefii de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale U.E. au căzut de
acord asupra proiectului de tratat cu privire la Uniunea.Economică şi Monetară şi
introducerea monedei unice EURO.
Referitor la importanţa Tratatului de la Maastricht, Jacques Delores ( preşedintele
Comisii Europene) aprecia: „Paralelismul indispensabil între economic, social şi
monetar, legătura irevocabilă în ultima fază între monede, gestiunea comună a
26
 anumitor politici şi abandonarea suveranităţii ce decurge din acestea – toate acestea
vor fi realizate prin U.E.M. – ambiţie economică profund politică şi totodată
embrionul clar al unei veritabile comunităţi de destin”.
1.5. Principalele instituţii ale UE. U.E a inclus cele trei comunităţi europene
care aveau instituţii comune. Actul Unic European semnat în anul 1986, a permis
Comunităţii Europene să creeze o piaţă unică, în interiorul căreia frontierele au fost
practic, desfiinţate.
Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, a dus la
creşterea statelor membre ale Uniunii Europene, care şi în baza tratatelor încheiate la
Paris şi Roma, consimt să-şi transfere o parte din atribuţiile suveranităţii lor unor
instituţii independente, care să reprezinte, în acelaşi timp, interesele naţionale şi pe
cele comunitare. Prima revizuire a Tratatului de la Maastricht, prevăzută în cadrul
Conferinţei interguvernamentale, iniţiată în martie 1996, şi-a propus realizarea unei
reforme instituţională care să ducă la o funcţionare eficientă a Uniunii cu un număr
sporit de membri.
Instituţiile Uniunii Europene, intercorelate şi complementare sunt:
F Parlamentul European, garantul democraţiei în toate statele membre, este
Parlamentul
European fondatorul democratic prin excelenţă al UE. Membrii săi sunt aleşi prin vot direct
universal, din cinci în cinci ani, de către cei peste 400 de milioane de cetăţeni ai
statelor membre. Prin aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei, numărul membrilor
Parlamentului European a ajuns la 626, fiecare stat membru fiind reprezentat
proporţional cu mărimea teritoriului său.
Membrii Parlamentului European sunt grupaţi în funcţie de partidele politice
cărora le aparţin şi nu în funcţie de naţionalitate, ceea ce a dus la crearea unei
adevărate mişcări politice transnaţionale.
Principalele funcţii ale Parlamentului European sunt de a participa la procesul
legislativ şi de a controla activitatea.
F Consiliul Uniunii Europene este principala instituţie cu putere de decizie. Este
Consiliul
Uniunii format din reprezentanţii la nivel ministerial ai fiecărui stat membru, care au abilităţi
Europene
să negocieze şi să ia hotărâri ce angajează guvernele respective. Componenţa sa se
schimbă în funcţie de probleme înscrise în ordinea de zi(de exemplu, problemele
agricole sunt dezbătute de miniştrii agriculturii, problemele şomajului de către

27
 miniştrii muncii şi protecţiei sociale), fiecare ministru răspunzând în faţa
Parlamentului ţării sale de deciziile luate, care nu pot fi însă modificate.

F Consiliul European are ca atribuţii:

Atribuţiile ü asigurarea coordonării politicilor economice ale statelor membre;
Consiliului
European ü are putere legislativă, pe care o împarte în anumite domenii cu Parlamentul
European (aceste două instituţii, împreună, controlează şi bugetul european);
ü ratifică acordurile internaţionale negociate de către Comisia Europeană;
ü în calitate de reprezentant al statelor membre, adoptă legislaţia Uniunii sub
formă de reglementări şi directive, care devin obligatorii pentru toate statele membre,
constituind parte a legislaţiilor naţionale(statele îşi stabilesc atât obiectivul urmărit cât
şi modalităţile de realizare a acestuia); de menţionat că directivele europene fixează
numai obiectivul şi lasă statelor membre libertatea de a-şi alege cele mai potrivite căi
pentru a le îndeplini.
Preşedinţia Consiliului European este asigurată prin rotaţie, timp de şase luni,
de câte un stat membru. Ministrul statului respectiv conduce şedinţele Consiliului.
Fiecare stat membru are un birou de reprezentare permanentă la Bruxelles, al cărui
personal este alcătuit din diplomaţi sau persoane oficiale din ministerele naţionale.
Şefii acestor delegaţii se reunesc o dată pe săptămână în cadrul comitetului
reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre(COREPER). Propunerile, materialele
supuse dezbaterilor şi deciziile Consiliului sunt pregătite de COREPER, cu ajutorul
unor comitete-echipă de specialişti ai ministerelor naţionale de resort. Consiliul
dispune de un Secretariat general, cu sediul la Bruxelles, care pregăteşte şi aplică
deciziile.
Adoptarea deciziilor luate de Consiliu necesită unanimitatea pentru
problemele fundamentale (cum ar fi primirea de noi state membre, modificarea
tratatelor sau lansarea unei noi politici comunitare), sau majoritatea calificată, de cele
mai multe ori. Actul Unic European şi Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii
Europene au mărit numărul deciziilor care necesită majoritatea calificată, sporind
eficienţa instituţiei şi accelerând procesul legislativ. Numărul de voturi alocate
statelor membre este proporţional cu mărimea teritoriului lor, astfel: Franţa,
Germania, Italia şi Marea Britanie - câte zece voturi; Spania-opt; Belgia, Grecia,
Olanda şi Portugalia - câte cinci; Austria şi Suedia - patru; Danemarca, Finlanda şi
Irlanda – trei; Luxemburg - două voturi. Nici un stat membru nu poate bloca singur o
28
 propunere. Din totatulul de 87 de voturi pentru blocarea adoptării legislaţiei sunt
necesare cel puţin 26 de voturi împotrivă. Consiliul European a devenit cel mai
înalt organ legislativ al UE, din acesta făcând parte miniştri afacerilor externe,
preşedintele şi un vice-preşedinte al Comisiei Europene. În Tratatul de la Maastricht
se prevede: „Consiliul European va oferi Uniunii dinamismul necesar dezvoltării sale
şi va defini liniile politice generale ale acesteia”
Fără a lua decizii obligatorii din punct de vedere legal, Consiliul European
direcţionează şi dinamizează întreaga activitate a Uniunii. Hotărârile sale se situează
mai ales în sfera iniţiativelor politice majore, (ca adoptarea de orientări politice
comune) sau contribuie la rezolvarea problemelor spinoase, blocate la nivel
ministerial. De asemenea, Consiliul European, joacă un rol esenţial în soluţionarea
problemelor curente ale vieţii internaţionale, prin politica externă şi de securitate
comună (PESC), un mecanism destinat alinierii poziţiilor diplomatice ale statelor
membre şi prezentării unei opţiuni comune.
Comisia Europeană constituie instituţia executivă, care are rolul de apărător
F al tratatelor şi deţine puteri de iniţiativă legislativă şi executivă. Comisia Europeană
Comisia
Europeană care reprezintă „interesul general” este independentă de statele membre ale Uniunii şi
constituie mecanismul cel mai dinamic şi singurul care are drept de iniţiativă
legislativă (cu rare excepţii iniţiativa legislativă poate fi luată şi în cadrul P.E.S.C. şi
J.A.I.)”. Acest fapt îi conferă un loc aparte în construcţia comunitară, constituind, de
fapt, esenţa administraţiei Uniunii Europene şi barometrul fidel a tuturor încercărilor
de reformă instituţională. Rolul Comisiei este acela de a veghea la respectarea
prevederilor tratatelor, de a iniţia o propunere pentru legislaţia Uniunii şi de a asigura
aplicare legislaţiei adoptate. Începând din 1995 mandatul Comisiei este de cinci ani şi
coincide cu cel al Parlamentului. Prin efectivul său de 16 mii salariaţi, Comisia
Europeană este cea mai numeroasă instituţie a U.E.

F Curtea de Justiţie, a fost creată pentru rezolvarea problemelor juridice şi

Curtea de promovează regulile „dreptului european”, care se aplică tuturor statelor membre UE
Justiţie
din acest domeniu. Curtea Europeană de Justiţie este garantul aplicării dreptului
comunitar, soluţionând disputele dintre statele membre , dintre comisie şi statele
membre, dintre instituţiile U.E., dintre persoane fizice şi juridice şi Uniune. Prin
dispoziţiile Tratatului de la Maastricht, Curtea beneficiază de puterea de a sancţiona
statele membre care nu-i aplică dispoziţiile sau nu implementează normele dreptului
29
 comunitar. Curtea este constituită din 15 judecători asistaţi de 9 avocaţi generali. Din
1989 a fost creat şi Tratatul de Primă Instanţă, format din 15 judecători. Membrii
acestor instanţe cu sediul la Luxemburg sunt numiţi pentru o perioadă de şase ani, cu
posibilitatea prelungirii mandatului, de comun acord cu guvernele tarilor membre.
Rolul Curţii Europene de Justiţie este foarte important deoarece articolele, tratatele şi
legislaţia care decurg din ele sunt parte a legislaţiei naţionale, a statelor membre.
Interpretarea lor unitară şi neechivocă a permis constituirea dreptului european
favorizând procesul integrării europene.
F Curtea de Conturi, controlează aspectele financiare ale activităţii instituţiilor
Curtea de
Conturi comunitare precum şi ale organismelor consultative care exprimă interese economice,
sociale şi regionale.
Serviciul de funcţionari europeni, este format din personalul tuturor
F instituţiilor UE, independent de guvernele statelor membre.
Serviciul de
funcţionari Limbile principale de lucru sunt engleza şi franceza, dar la toate întâlnirile
europeni
oficiale se asigură traducerea în şi din toate cele unsprezece limbi oficiale vorbite de
ţările membre (daneza, engleza, finlandeza, franceza, germana, greaca, italiana,
olandeza, portugheza, spaniola şi suedeza). De asemenea, toate documentele oficiale
sunt traduse şi tipărite în aceste unsprezece limbi.

30
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.
1. Colectiv – „Economie politică”, ASE, Bucureşti, 1995.

2. E. Dobrescu – „Integrarea Economică Europeană”, Editura All Beck,

2001

3. F. Baudhrein – „Dictionnaire de l’économie contemporaine”, Editon

Gerard & Co, Verviers, 1968.

4. G. Ferréol (coord.) – „Dicţionarul Uniunii Europene”, Iaşi, Editura

Polirom, 2001.

31
 TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi, care sunt cauzele integrării economice ?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Reflectaţi asupra: Analiza procesului integraţionist la nivel mondial după al

doilea război mondial; Analizaţi evoluţia procesului integraţionist în Europa;
Identificaţi cauzele care au dus la respingerea ratificării Constituţiei Europene; Care
va fi evoluţia UE?

32
 MODELE DE ÎNTREBĂRI

1. Ce înseamnă „integrare economică”?

2. Care au fost cauzele integrării economice?

3. Care sunt avantajele care justifică existenţa unei pieţe unice pentru mai
multe ţări?

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

1. vezi pg. 6-7.

2. vezi pg. 7-8.

3. vezi pg. 20-21.

33
 CAPITOLUL II
UNIUNEA EUROPEANĂ-DEFINIŢIE,
CAUZE, ETAPE

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Modele de teste
9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

– Modalităţi de stabilire a bugetului UE

– Veniturile bugetare ale Uniunii Europene
– Veniturile extrabugetare
– Destinaţia cheltuielilor bugetare
– Evaluarea programelor comunitare
– Realizarea unui sistem elaborat de audit şi de control

– Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind etapele

stabilirii bugetului comunitar, evaluarea programelor comunitare.
– Obiective operaţionale: Însuşirea cunoştinţelor referitor la
sursele de venituri şi destinaţia cheltuielilor bugetului comunitar.

= 3 ore

34
 CAPITOLUL II
POLITICA BUGETARĂ

2. Politica bugetară
2.1. Modalităţi de stabilire a bugetului UE. Bugetul Uniunii Europene este

F acel act prin care autorizează anual finanţarea ansamblului de activităţi şi de

Modalităţi de intervenţii comunitare, resursele necesare, priorităţile şi obiectivele stabilite. Evoluţia
stabilire a
bugetului UE sa de-a lungul timpului reflectă transformarea succesivă a construcţiei europene. În
anul 1970, bugetul comunităţii a fost de 3,6 miliarde de scuzi (19 scuzi/ locuitor şi
an) şi era constituit exclusiv din cheltuieli agricole, destinate realizării politicilor
agricole comune. În anul 2000 bugetul UE a atins 93 miliarde de Euro (250 EURO/
locuitor şi an), ceea ce a permis orientarea întregii palete politică economică a UE,
fiind destinat pentru: cheltuieli agricole, ajutoare pentru dezvoltarea regiunilor,
cheltuieli de cercetare, de educaţie, de formare şi cooperare internaţională cu restul
lumii etc. Totuşi, cheltuielile totale al bugetului UE nu sunt constituite din credite
pentru plăţi decât într-o proporţie de 1,1% din PNB al statelor membre. Mai mult
pentru a traduce ideile politicilor comunitare, ca şi pentru a pregăti execuţia bugetară,
toate cheltuielile trebuie votate de Parlament şi Consiliu European astfel încât să fie
utilizate în paralel pentru supravegherea aplicării dreptului comunitar.
Prin Agenda 2000 s-a propus programarea financiară plurianuală, adaptată
noilor priorităţi ale Uniunii. Încă din anul 1988, bugetul anual al Uniunii era stabilit
în respectul cadrului financiar pe termen (“perspective financiare”) care defineşte
maximul anual de cheltuieli. În 1999 în cadrul negocierilor realizate de “Agenda
2000” au fost adoptate şi viitoarele priorităţi ale uniunii, perspectivele financiare
pentru 7 ani, acoperind perioada 2000-2006. Acest cadru a stabilit marile orientări
bugetare pe mai mulţi ani, de către Parlamentul European, ceea ce uşurează adoptarea
anuală a bugetului, care are nevoie şi de acord Consiliului European, ambele fiind
considerate “autoritatea bugetară” a UE). Pe de altă parte, instaurarea unei plafonări
plurianuale ajută la controlul evoluţiei cheltuielilor UE.
Perspectivele financiare pentru perioada 2000-2006 indică evoluţia creditelor
care au fost şi sunt acordate pentru lărgirea UE ţărilor Central şi Est europene, fără a

35
 se lua în calcul şi principalele priorităţi ale UE. Contribuţiile statelor membre la
bugetul european (în raport cu nivelul PNB realizat de fiecare) au fost stabilite la
nivelul PNB realizat în anul 1999.
Bugetul anual este reglementat prin tratatul de instituţionalizare a Comunităţii
Europene, modificat prin tratatul de la Amsterdam (art. 268-280) prin care s-au fixat
şi procedurile de stabilire a bugetului. Comisia Europeană elaborează “anteproiectul
bugetului” plecând de la estimarea nevoilor şi priorităţilor politicilor UE pentru anul
viitor. Acest document este prezentat Consiliului European care-l adoptă după ce a
fost îmbunătăţit, şi întocmeşte un “proiect de buget” care este transmis Parlamentului
European.
F Competenţele înscrise în Proiectul de Buget sunt de natura cheltuielilor, astfel:
Competenţele
din Proiectul de ü pentru cheltuielile obligatorii(care decurg obligatoriu din tratate europene sau
Buget sunt de
natura acte specifice), Parlamentul European nu poate decât să propună anumite modificări
cheltuielilor
care intră în competenţa Consiliului European ce deţine puterea de a fixa nivelul
astfel:
acestor cheltuieli (40% din cheltuielile obligatorii sunt destinate sprijinirii pieţelor
produselor agricole);
ü pentru alte cheltuieli “non-obligatorii”, Parlamentul European poate modifica
proiectul bugetului (60% din cheltuieli). După lecturarea de către fiecare instituţie,
Parlamentul European este acela care definitivează bugetul iar preşedintele cel care
semnează.
În practică, procedura de semnare a bugetului se bazează pe diferite
aranjamente interinstituţionale, între Parlament, Consiliul şi Comisia Europeană care,
prin cooperare, stabilesc bugetul anual şi convin dinainte asupra modului de
exercitare a competenţelor pe care le au asupra acestui act. Ultimul acord
interinstituţional, semnat în anul 1999, în principiu, este valabil pentru perioada 2000-
2006. Puterea asupra bugetului o deţine Parlamentul European care poate să-şi
exprime priorităţile politice. Parlamentul European adoptă în fiecare an, în decembrie,
bugetul necesar UE care, odată cu intrarea în vigoare dotează uniunea cu resursele
financiare de care are nevoie în anul următor. Conform tratatelor încheiate la
Luxemburg în anii 1970 şi 1975, sunt stabilite şi resursele proprii ale Comunităţii
Europene iar Parlamentul European şi Consiliul European sunt cele două puteri care
au autoritate bugetară.

36
 Parlamentul European este cel care are ultimul cuvânt asupra cheltuielilor
F alocate în favoarea:
ü regiunilor (Fondul European de Dezvoltare Regională);
ü luptei împotriva şomajului mai ales în rândul tinerilor şi femeilor (Fondul
Social European);
ü programelor culturale şi de educaţie (Erasmus, Socrate) care sunt un puternic
argument pentru încadrarea în limita unui plafon conform codicilului cu Consiliul
European şi Comisia Europeană.
În ceea ce priveşte cheltuielile agricole, Parlamentul European poate propune
modificări dar ultimul cuvânt îl are Consiliul European. În cazul în care Parlamentul
şi Consiliul nu se pun de acord asupra evoluţiei cheltuielilor, după lecturarea
bugetului (perioada mai - decembrie), Parlamentul are dreptul de a respinge întregul
buget iar procedura trebuie reluată. Semnătura preşedintelui Parlamentului European
dă bugetului putere executorie.
Parlamentul European adoptând bugetul, este şi cel care controlează modul de
execuţie. Cu alte cuvinte, parlamentul exercită un control continuu asupra gestiunii
creditelor, conduce permanent acţiunile pentru ameliorarea prevenirii, detectării şi
reprimării fraudelor şi, totodată cel care evidenţiază evoluţia efectelor finanţărilor
efectuate plecând de la bugetul comunitar. Parlamentul apreciază în fiecare an
responsabilitatea politică a Comisiei Europene înainte de a-şi da acordul la execuţia
bugetului.
2.2. Veniturile bugetare ale Uniunii Europene. UE este finanţată, în
F
Venituri principal, din resurse puse la dispoziţia sa de către statele membre şi care devin de
bugetare ale UE
drept: “resurse proprii”, fixate prin decizia Consiliului European luată în unanimitate
şi ratificată de parlamentele naţionale. De exemplu, în perioada 2000-2006 aceste
resurse nu vor putea depăşi 1,27% din PNB-ul UE.
Modalităţile de realizare a bugetului în ansamblu, în fiecare an, sunt
determinate în funcţie de totalul cheltuielilor decise de autoritatea bugetară
(Parlamentul European şi Comisia Europeană) care au ca sarcină stricta respect a
principiului echilibrului. Execuţia bugetară impune respectarea egalităţii cheltuielilor
cu veniturile, deoarece bugetul nu poate fi deficitar.
În general, se cunosc 4 resurse proprii. Primele două, sunt “resurse proprii
tradiţionale” şi reprezintă 14% din totalul resurselor proprii formate din aportul
37
 agriculturii (percepute pentru importurile produselor agricole provenind din ţările
UE) şi drepturile de vamă (provenite din tariful vamal comun aplicat schimburilor
realizate cu ţările din afara UE). Argumentul pentru reducerea tarifelor vamale şi
pentru lărgirea succesivă a UE este că aceste resurse sunt insuficiente pentru
finanţarea bugetului şi sunt completate de alte două resurse:

F ü TVA care a reprezentat 35 % din totalul resurselor proprii în anul 2000 (este
Resurse ce vorba de o contribuţia statelor membre privind aportul din TVA de 1% care se va
completeză
finanţarea diminua la 0,75% în 2002 şi la 0,50% în 2004).
bugetului
ü resursă bazată pe PNB-ul fiecărui stat membru ce are un caracter
complementar şi permite finanţarea bugetului; această resursă a reprezentat în anul
2000 aproximativ jumătate din totalul resurselor proprii, sistem ce permite Uniunii
finanţarea în mod stabil şi continuu a ansamblului politicilor sale. Există şi alte
modalităţi de construire a bugetului, de mai mică importanţă, care vizează impozitele
funcţionarilor europeni, amenzile aplicate de Comisie întreprinderilor pentru a
împiedica concurenţa în interiorul UE, ca şi soldul pozitiv al exerciţiului bugetar
precedent.
2.3. Veniturile extrabugetare. Veniturile extrabugetare provin din două
F fonduri, Fondul European de Dezvoltare şi Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Veniturile
extrabugetare Oţelului. Astfel:
provin din două
fonduri 1. Fondul European de Dezvoltare (FED) serveşte la finanţarea proiectelor
economice şi a celor privind dezvoltarea Statelor Africane, a insulelor Caraibe şi ale
Pacificului (statele ACP) şi dispune de un buget specific, separat de bugetul UE.
Dispune, de asemenea, de procedurile decizionale şi de gestiune bugetară proprii.
Cheltuielile FED-ului au fost apreciate în anul 2000 la 2 miliarde EURO.
2. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi a Oţelului (CECO), fondată în anul
1951 pentru a încadra şi promova aceste sectoare economice, dispune de un buget
propriu pentru cheltuieli operaţionale. Aceste cheltuieli sunt reintegrate bugetului
general în anul 2002, atunci când tratatul care le-a instituit a expirat. În anul 2002
bugetul CECO s-a situat la aproximativ 180 milioane EURO.
F 2.4. Destinaţia cheltuielilor bugetare. Cheltuielile bugetare ale UE de 93
Destinaţia
cheltuielilor miliarde de EURO în anul 2000 au 6 mari categorii de destinatari:
bugetare
1. cheltuieli agricole,
2. politica de coeziune a ţărilor membre;
38
 3. politicile interne pentru cercetare, educaţie, transport;
4. politicile externe;
5. pregătirea pentru primirea de noi membre;
6. cheltuieli administrative şi cheltuielile agricole.
2.4.1. Cheltuielile agricole
F Politica cheltuielilor agricole(PAC) comună, din punct de vedere istoric este
Cheltuielile
agricole cea mai bine fundamentată. În acest sector, transferul competenţelor statelor membre
către UE este marcat, în principal, de finanţarea agriculturii europene. Ponderea
cheltuielilor agricole în ansamblu bugetului UE s-a diminuat, în acelaşi timp în
ultimii ani, odată cu dezvoltarea şi a altor politici comunitare. În anul 2000
cheltuielile agricole au reprezentat 44% din cheltuielile UE, ceea ce a însemnat
aproximativ 41 miliarde EURO.
Obiectivele urmărite de PAC, fixate prin tratate, justifică importanţa bugetară
a acestui sector care vizează:
ü creşterea competitivităţii agriculturii;
ü asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru populaţia agricolă;
ü stabilitatea pieţelor;
ü garantarea securităţii aprovizionărilor;
ü asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.
Toate aceste obiective au fost atinse, dar politica agricolă comună a fost
reformată în ultimii, ani în noul context internaţional şi în funcţie de cerinţele impuse
pentru protecţia mediului înconjurător. Două mari reforme ale PAC au intervenit în
anii 1992 şi 1999. Fondate pe preţuri mai competitive şi pe sprijinul direct al
agricultorilor, aceste reforme au permis reducerea excedentelor de produse agricole,
încetinirea exodului rural şi îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător pentru a
descuraja producţia intensivă şi favoriza menţinerea culturilor tradiţionale, ca şi
dezvoltarea noilor activităţi (de exemplu cele turistice). Datorită acestor noi obiective,
în viitor PAC se va sprijini pe un al doilea stâlp, politica de dezvoltare rurală, unde
vor fi alocate mai mult de 10% din totalul cheltuielilor agricole în perioada 2000-
2006.

F 2.4.2. Politica de coeziune economică şi socială

Politica de Coeziunea economică şi socială a UE a devenit unul din obiectivele majore al
coeziune
economică şi construcţiei europene, care trebuie să permită:
socială
39
 - reducerea inegalităţilor şi acumulării bogăţiilor între regiuni;
- ameliorarea situaţia serviciilor;
- favorizarea dezvoltării armonioase a diferitelor regiuni europene;
- protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător.
O asemenea politică trebuie să asigure pentru toţi cetăţenii europeni
beneficiile şi avantajele marii pieţe comunitare ca şi cele privind crearea Uniunii
Economice şi Monetare. În cest scop UE a consacrat în anul 2000 aproape 23 de
miliarde de Euro pentru modernizarea structurilor economice şi sociale ceea ce a
reprezentat mai mult de 35% din buget. Din totalul propunerilor Comisiei Europene
în cadrul “Agendei 2000”, Consiliul European a confirmat necesitatea concentrării
cheltuielile Fondurilor structurale (Fondurile europene de dezvoltare regională -
FEDER, Fondul social european -FSE, Fondul European de Orientare şi Garanţii
Agricole - FEOGA) spre regiunile care au nevoie. Principalele obiective urmărite de
Politica Economică şi de Coeziune Socială au fost :
ü obiectivul numărul 1: promovarea dezvoltării regiunilor celor mai sărace şi
F favorizarea modernizării structurilor economice. Aceste regiuni sunt acelea în care
Principalele
obiective PIB este redus, sunt situate la periferia UE (Acores, Madire, Insulele Canare) sau care
urmărite de
Politica au o densitate a populaţiei extrem de redusă (cum este cazul anumitor regiuni nordice
Economică
ale Uniunii);
ü obiectivul numărul 2: susţinerea reconversiei economice şi sociale a zonelor
aflate în dificultate, pentru a cunoaşte regiunile industriale care suferă mutaţii socio-
economice importante şi greu de realizat, regiunile rurale care dispar încet(regiunile
unde s-a produs o restructurare a sectorului de pescuit);
ü obiectivul numărul 3: susţinerea adaptării şi modernizării politicilor şi
sistemelor de educaţie şi de formare a forţei de muncă. Este vorba de ajutorarea
şomerilor, tinerilor, muncitorilor şi cetăţenilor UE să găsească de lucru, să se
adapteze mutaţiilor economice, să aibă acces pe parcursul vieţii lor la educaţie şi la
formare profesională.
În perioada 2000-2006, ¾ din totalul Fondurilor structurale vor fi consacrate
obiectivului numărul 1, restul fiind împărţit în mod egal între obiectivele 2 şi 3.
Fondul de Coeziune a fost create în anul 1993 şi este destinat statelor membre al căror
PIB este sub 90% din media comunitară şi contribuie la finanţarea proiectelor în
domeniile infrastructurii transporturilor şi mediului înconjurător.
40
 F 2.4.3. Cheltuieli destinate politicilor interne
Cheltuieli În afara celor două capitole specifice politicilor interne, celelalte politici
destinate
politicilor interne ale UE deţin 6,5% din buget (acestea au depăşit 4 miliarde Euro în 1993 şi 6
interne
miliarde în 2000) au ca destinaţie realizarea extinderii pieţei interne sau au diferite
destinaţii.
Cercetarea şi dezvoltarea tehnologică constituie una din cheile viitorului
F european. În completarea şi susţinerea eforturilor naţionale, UE conduce o politică de
cercetare proprie, având un program cadru de cercetare, plurianual care a dispus de 15
miliarde EURO pentru perioada 1992-2002, destinate susţinerii unităţilor centrale de
cercetare din întreprinderi şi universităţi existente în diferite state membre. Bugetul
politicii de cercetare-dezvoltare a atins în anul 2000 4% din totalul cheltuielilor
anuale, ceea ce nu reprezintă, în prezent, decât aproximativ 4% din totalul
cheltuielilor publice de cercetare din Europa.
Domeniul cel mai dotat, alături de cel al cercetării este acela al reţelelor
transeuropene de transporturi, de energie şi de telecomunicaţii. Aproape 700 miliarde
EURO din anul 2000 din bugetul UE au avut ca obiectiv favorizarea punerii în
funcţiune a unei reţele globale coerente, în aşa fel încât aceste artere vitale ale pieţei
unice mari să poată contribui dinainte la competitivitatea economiei, ameliorarea
serviciilor, ca şi la coeziune economică şi socială în Europa unită.
UE a alocat, de asemenea, peste 480 milioane EURO în anul 2000 pentru
diverse acţiuni în domeniile educaţiei, formării profesionale şi tineretului pentru a
promova mobilitatea elevilor şi a-i încuraja, astfel încât să efectueze o parte din
studiile lor în alt stat membru. În anul 1998, programul Socrates a permis mobilitatea
a 200.000 de studenţi. În acelaşi an, programul Leonardo da Vinci a susţinut peste
700 de proiecte transnaţionale destinate ameliorării formării profesionale în Europa.
De asemenea prin programele “Tinereţe pentru Europa” şi “Serviciu voluntar
european” s-au susţinut în anul 1998 proiecte interesante, la care au participat peste
80.000 de tineri. Printre alte politici interne, citez cu titlu de exemplu proiecte precum
cele privind protecţia mediului înconjurător(160 milioane EURO), audio-vizualului şi
culturii(10 milioane de EURO), informarea şi comunicarea(105 milioane EURO) şi
multe altele.

41
 F 2.4.4. Cheltuieli destinate politicilor externe
Cheltuieli Politica externă reprezintă un ansamblu de acţiuni întreprinse de instituţiile
destinate
politicilor UE cu alte ţări. Această politică de mare importanţă, se referă la ajutorul comunitar
externe
pentru dezvoltarea şi susţinerea ţărilor Central şi Est europene, cărora, în anul 2000
de exemplu, li s-a acordat 5 mld. EURO, ceea ce reprezintă aproximativ 5,1% din
bugetul general.
UE este şi un actor mondial de prim-plan în ceea ce priveşte ajutoarele
umanitare, în special a celui alimentar. În anul 2000, de exemplu, Oficiul de ajutor
umanitar(ECHO) a dispus de 475 milioane EURO destinate ajutorului alimentar.
Aceste acţiuni demonstrează şi solidaritatea UE cu regiunile victime ale catastrofelor
naturale (cum a fost, de exemplu, ajutorul dat ţărilor din America Centrală după
uraganul Mitch din anul 1998). Ţările din întreaga zonă Mediteraneană, primesc
ajutoare anuale pentru favorizarea dezvoltării lor economico-sociale, ca şi pentru
procesul de pace din Orientul Apropiat (în anul 2000 acest ajutor a fost de
aproximativ 1,1 mld. EURO).
UE nu a lăsat în afară nici ţările foste membre ale URSS, în prezent membre
ale CSI(Comunitatea Statelor Independente) cărora, prin programul TACIS, le-a
acordat aproximativ 450 mil. EURO pentru asistenţă tehnică şi redresare a propriilor
economii. În acelaşi scop UE a acordat sume importante regiunii Balcanilor, din care
360 de milioane au fost destinaţi pentru reconstruirea Kosovo imediat după războiul
din primăvara anului 1999.
Cooperarea economică şi financiară a UE cu ţările în curs de dezvoltare din
America Latină şi Asia, este bine cunoscută, fiind destinată sprijinirii unor domenii
variate, în special pentru sănătate şi educaţie(numai în anul 2000 acest sprijin a fost
de peste 450 mil. EURO). Uniunea Europeană finanţează şi acţiuni privind
democraţia şi respectarea drepturilor omului, măsuri privind apărarea pădurilor
tropicale şi a mediului înconjurător care a început să fie afectat de aşa numitul efect
de seră etc. Acordurile de pace încheiate cu multe state permit navelor europene să
aibă acces la anumite zone de pescuit oceanic. În acest scop numai în anul 2000 s-au
alocat fonduri de aproximativ 280 mil. EURO. O parte din bugetul destinat
politicilor externe o deţin acţiunile consacrate cooperării cu ţări dezvoltate precum
Japonia şi SUA, ca şi pentru participări la anumite activităţi ale organizaţiilor
internaţionale.
42
 F 2.4.5. Cheltuieli administrative
Cheltuieli Cheltuielile totale destinate pentru funcţionarea ansamblului de instituţii
administrative
europene, cheltuielile salariale şi pensiile funcţionarilor au reprezentat 4,7 miliarde de
EURO în anul 2000, aproximativ 5% din totalul cheltuielilor. Instituţiile funcţionează
cu 32 de mii de funcţionari, echivalentul cu efectivele serviciului public ale uni oraş
cum ar fi Viena sau a ministerului francez al agriculturii (de exemplu).

F 2.4.6. Execuţia şi controlul bugetului

Execuţia şi Articolul 274 al tratatului Comunităţii Europene dispune: “Comisia Europeană
controlul
bugetului trebuie să execute bugetul pe propria răspundere”. Totodată, repartizarea
competenţelor este clară: Parlamentul European şi Consiliul European deci
cheltuielile ce se vor efectua. Comisia Europeană execută deciziile lor bugetare. În
practică, Comisia Europeană se sprijină pe statele membre pentru gestionarea
anumitor politici. Cheltuielile agricole, cele ce provin din ajutoarele directe pentru
agricultură sau din cumpărarea şi stocajul unor produse pentru susţinerea cursului de
schimb, sunt efectuate în statele membre de către organizaţii naţionale, special
abilitate pentru aceasta, în condiţii fixate de comunitate. În ceea ce priveşte Fondul
structural, instituţiile europene hotărăsc cadrul de plată şi condiţiile de execuţie.
Administraţiile statelor membre (state, regiuni, departamente) selectează proiectele de
finanţare şi gestiunea lor cotidiană. Comisia Europeană se asigură, în parteneriat cu
statele membre, dacă proiectele au un scop bun şi dacă nu sunt depăşite cu mult
sumele alocate.
În afara responsabilităţii generale de bună gestiune a ansamblului de
F cheltuieli, Comisia Europeană este însărcinată cu execuţia directă, prin serviciile sale,
a unei părţi din bugetul comunitar, mai ales din domeniul politicilor interne
(cercetare, educaţie, formare) şi a activităţilor externe.
Astfel, în domeniul cercetării, Comisia Europeană, pe baza obiectivelor şi
priorităţilor politice ale Uniunii, (al 15-lea program-cadru de cercetare în perioada
1998-2002), a lansat cererile de oferte, a primit propunerile de proiecte de cercetare,
le-a selectat şi a alocat fondurile necesare pentru a se asigura de buna lor utilizare.
Această obligaţie a gestiunii directe s-a dezvoltat recent, şi constituie o sfidare pentru
administraţia Uniunii. Efectivele şi mijloacele administrative care le-au fost
consacrate trebuie în permanenţă întărite iar metodele de gestiune, constant
modernizate. Personalul şi mijloacele administrative sunt utilizate pentru a concepe şi
43
 administra acţiunile bugetare. Instituţiile fac apel, la rândul lor, la un personal extern
pentru anumite responsabilităţi de gestiune precis definite, a căror durată variază de la
câteva luni la câţiva ani. Aceste responsabilităţi se referă, în principal, la acţiuni
externe, dar şi la educaţie şi formarea tineretului.
Uniunea, susţine financiar, în fiecare an realizările sau proiectele în care se
recunoaşte dimensiunea europeană. “AMI”, “cereri de ofertă” şi “aviz de piaţă”
acţionează în domenii diverse cum ar fi cultura, cercetarea, surse noi de energie,
politica oraşului, susţinerea IMM-urilor, telecomunicaţiile sau multimedia. UE
finanţează de exemplu, parţial, proiecte de cercetare şi de dezvoltare tehnologică de
importanţă strategică care regrupează întreprinderi, laboratoare, birouri de studii din
diferite ţări europene. Proiectele selectate sunt cele care corespund cel mai bine
obiectivelor Uniunii şi care prezintă un plus de garanţie tehnică şi financiară.
F 2.5. Evaluarea programelor comunitare. Bugetul comunitar, oricare ar fi
Evaluarea modul prin care este realizat, trebuie sa răspundă unei cereri esenţiale, şi anume
programelor
comunitare cercetarea permanentă a eficacităţii politicii bugetare. Instituţiile europene nu sunt
mulţumite de susţinerea anumitor tipuri de proiecte şi trebuie să se asigure că aceşti
bani de la buget sunt cheltuiţi eficient şi obiectivele stabilite au fost bine atinse. În
această optică, Comisia Europeană şi-a dezvoltat în ultimii ani activităţile de evaluare
a programelor de cheltuieli, conducându-se după un principiu dublu:
a). înainte de a propune o cheltuială, programul trebuie verificat, după metode
riguroase, dacă activităţile şi mijloacele prevăzute vor permite obiectivele fixate;
b). odată ce programul a fost realizat, trebuie făcut un bilanţ al rezultatelor
obţinute pentru a fi siguri că obiectivele au fost atinse cu un preţ minim.
Miza acestei politici este de a concilia imperativele politice (sprijinirea de
către UE a ţării aflate în criză) cu exigenţa constantă ca banii cetăţeanului european să
fie cheltuiţi eficient.

F 2.6. Realizarea unui sistem elaborat de audit şi de control. Controalele

Realizarea unui interne care sunt efectuate pentru a vedea modul în care s-au cheltuit banii
sistem elaborat
de audit şi de comunitari ca şi plata lor efectivă, sunt efectuate de către aşa numitele “celulele
control
financiare” ale diferitelor “servicii gestionare de credite”, ca şi de către “serviciul
central al controlului financiar”. Acest control prealabil se face pe baza documentelor
justificative pentru cheltuielile efectuate în cooperare cu serviciile de control din
statele membre. În prezent, este în curs de definitivare o reformă care vizează, printre
44
 altele, posibilitatea de încredinţare a responsabilităţii controalelor în mod exclusiv
serviciilor gestionare şi să dezvolte o funcţie de audit intern pentru controalele
locale.
Cheltuielile comunitare sunt supuse auditului Curţii de Conturi Europene,
creată în anul 1975 la Luxemburg, fiind compusă din 15 membri numiţi pentru o
perioadă de 6 ani de Consiliul UE după consultarea cu Parlamentul European.
Membrii Curţii de Conturi sunt aleşi dintre personalităţile care aparţin fiecărei ţări din
UE, ca şi din instituţiile de control extern sau cei ce posedă o calificare pentru această
funcţie.

F Curtea de Conturi verifică legalitatea şi regularitatea veniturilor şi

cheltuielilor UE, iar raporturile întocmite în urma controalelor, sunt publicate sub
formă de rapoarte generale anuale şi rapoarte speciale. Curtea de Conturi avizează şi
gestiunea financiară a bugetului comunitar. Pentru fiecare titlu se dă o “declaraţie de
asigurare” pe baza unui examen amănunţit privind impactului financiar direct. În
calitate de organ de control politic şi democratic, Parlamentul European ia parte la
controlul veniturilor şi cheltuielilor bugetare. Anual, bazându-se pe raportul Curţii de
Conturi, Parlamentul examinează modul în care Comisia Europeană a administrat şi
executat bugetul în anul precedent. O asemenea procedură numită de “descărcare a
bugetului” duce la absolvirea de orice alte probleme colaterale.
Instituţiile europene create în 1999 şi “Oficiul european de luptă antifraudă
(OLAF)”, pot lansa anchete din proprie iniţiativă pentru toate activităţile ilegale
susceptibile de a atinge interesele comunitare. Este vorba de anchete administrative
interne ale instituţiile comunitare sau de controale şi verificări în statele membre,
conform acordurilor de cooperare în vigoare. Statele membre au un rol cheie în lupta
antifraudă, pentru acţiunea de colectare a resurselor şi pentru a asigura plata a peste
80% din creditele înscrise în buget. Colaborarea lor este esenţială. În plus, statele
deţin singure puterea de a conduce investigaţii judiciare iar OLAF transmite statului
în cauză, informaţiile culese privind faptele susceptibile de urmărire penală.

45
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.
.

1. M. Diaconescu – Economie europeană – Editura Uranus, Bucureşti,

2004

2. P. Fontaine – „Une idée neuve pour l’Europe”, Communautés

européennes, 2000.

3. P. Fontaine – „Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre”,

Iaşi, Editura Institutul European, 1998.

4. R. Erbes – „L’intégration économique internationale”, Presse

Universitaires de France, Paris, 1996.

46
 TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt etapele elaborării bugetului comunitar ?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Reflectaţi asupra actualul buget al UE care a făcut obiectul unor dezbateri aprinse.
Credeţi că anumite sectoare şi/sau ţări sunt defavorizate?

47
 MODELE DE ÎNTREBĂRI

1. Care sunt modalităţile de stabilire a bugetului UE?

2. Din ce sunt alcătuite veniturile bugetare ale UE? Dar veniturile

extrabugetare?

3. În ce constau cheltuielile bugetare?

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

1. vezi pg. 35-37

2. vezi pg. 37-38.

3. vezi pg. 38-43.

48
 CAPITOLUL III
POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Modele de teste
9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

– Pilonul I – Agricultura
– Pilonul II – Dezvoltarea rurală
– Reforma PAC

– Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind

dezvoltarea agriculturii în Uniunea Europeană şi reforma politicii agrare
comune.
– Obiective operaţionale: Însuşirea principiilor care stau la
baza PAC şi a obiectivelor PAC.

= 3 ore

49
 CAPITOLUL III
POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

3. Politica agricolă comună

F 3.1. Pilonul I – Agricultura Politica Agricolă Comună (PAC) are ca scop
Politica agricolă
comună dezvoltarea unui sistem agricol modern, care să asigure un nivel de viaţă echitabil
populaţiei rurale, stabilizarea pieţelor şi asigurarea aprovizionării la preţuri rezonabile
a consumatorilor. Pentru realizarea acestor obiective, s-a constituit un sistem complex
de reguli şi mecanisme care reglementează producţia, procesarea şi comerţul cu
produse agricole.
Aproximativ 90% din producţia agricolă în statele membre ale Uniunii Europene
este reglementată în cadrul aşa-numitor „organizaţii comune de piaţă" (excepţie fac, de
exemplu, alcoolul şi cartofii). Treptat organizaţiile comune de piaţă le-au înlocuit pe cele
naţionale pentru produsele/sectoarele care cad sub incidenţa PAC.
Pentru implementarea măsurilor comune de reglementare a pieţelor, Comunitatea
are la dispoziţie următoarele instrumente: preţurile, intervenţia pe piaţă, ajutoarele
financiare, cotele de producţie, protecţia vamală comună.
Pieţele produselor agricole în Uniunea Europeană funcţionează pe baza unui
F
Tipologia sistem complex de reglementare a preţurilor de comercializare a produselor. Astfel,
preţurilor în UE
anual se stabilesc de către Consiliu trei niveluri de preţ pentru produsele de sub incidenţa
PAC: preţul indicativ, preţul de intervenţie şi preţul prag.
Preţul indicativ. Autorităţile comunitare consideră că la acest preţ trebuie să se
realizeze tranzacţiile cu produse agricole pe Piaţa Internă, pentru a asigura un standard
„rezonabil" al veniturilor producătorilor agricoli. Este un preţ „artificial" şi este, în
general, mai mare decât preţul mondial.
Preţul de intervenţie. Este preţul minim garantat pe care agricultorii din statele
membre îl pot obţine pentru producţia comercializată pe piaţa internă. Atunci când oferta
pentru unele produse agricole este mai mare decât cererea (în special la cereale, produse
lactate, carne de vită, de porc, zahăr, orez), Comunitatea intervine prin achiziţia şi
stocarea produsului respectiv, nepermiţând scăderea preţului de piaţă sub preţul de
intervenţie şi asigurând fermierilor garanţia unor venituri minime. Preţul de intervenţie

50
 este mai mic decât preţul indicativ dar mai mare decât nivelul preturilor practicate pe piaţa
mondială.
Preţul prag. Produsele agricole de import cu un preţ mai mic decât preţul prag nu
pot pătrunde în Uniunea Europeană. Raţiunea este că după adăugarea cheltuielilor
specifice de transport si comercializare preţul produselor importate devine mai mare decât
preţurile produselor interne. Nivelul preţului prag se obţine prin aplicarea taxelor vamale la
nivelul preţului mondial.

F Această categorie cuprinde: plăţi directe, refinanţări la export şi alte ajutoare

Ajutoarele financiare.
financiare
(Subvenţii) Plăţile directe sunt formate din ajutoarele pentru producţie şi plăţile compensatorii.
Subvenţiile pentru producţie se aplică produselor al căror consum ar fi descurajat în
situaţia unui preţ prea mare, obţinut spre exemplu prin impunerea unui nivel ridicat al
protecţiei vamale. Ele se calculează şi se acordă fie pe unitate de produs, fie la
suprafaţă, sau pe cap de animal.
Astfel de ajutoare se acordă pentru: ulei de măsline, seminţe oleaginoase, carne
de oaie, tutun. Tot în această categorie se . încadrează şi plăţile care au ca scop
influenţarea unor anumite comportamente ale producătorilor (cum sunt primele pentru
calitatea la grâu dur, primele pentru vacile care alăptează, prime pentru sacrificare),
precum şi plăţile pentru procesare (ajutoare pentru uscarea cerealelor/seminţelor,
pentru procesarea fructelor/legumelor).

F Plăţile compensatorii au fost introduse în 1992, pentru a compensa pierderile

suferite de fermieri în urma scăderii nivelurilor preţurilor de intervenţie la un nivel apropiat
de preţurile mondiale. în acest fel, o parte din eforturile financiare pentru subvenţionarea
agriculturii au trecut de la consumatori (care subvenţionau prin preţurile mari plătite) la
contribuabili. Plăţile compensatorii se acordă fie sub forma unei sume anuale fixe la hectar
- indiferent deci de cantitatea produsă - fie pe cap de animal. Fermierii trebuie să
îndeplinească unele cerinţe pentru a beneficia de plăţi compensatorii, precum respectarea
unor standarde de mediu şi ocupare.
Produsele pentru care se acordă plăţi directe sunt: culturi arabile, inclusiv
cereale, cartofi pentru amidon, in fără destinaţia fibre, ulei de măsline, leguminoase cu
seminţe, in, cânepă, viermi de mătase, banane, stafide, tutun, seminţe, hamei, orez, carne
de vită şi viţel, lapte şi produse lactate, carne de oaie şi capră.

51
 F Producătorii agricoli pot primi diverse alte ajutoare financiare, acordate fie din bugetul
Ajutoare comun, fie individual din statele membre, în ambele situaţii cu respectarea condiţiilor
financiare
stabilite de Comunitate. Spre exemplu, ajutoare financiare suplimentare se acordă:
ü În situaţii când are loc o scădere justificabilă a veniturilor din producţia şi
comercializarea unui produs, cum ar fi în cazul unor calamităţi naturale;
ü Pentru îngheţarea voluntară a terenurilor şi sau conferirea unei alte destinaţii, cum
ar fi cultivarea cu plante pentru biomasă;
ü Pentru comercializarea produselor lactate;
ü Asociaţiilor de producători/comercianţi care doresc să implementeze anumite
măsuri de creştere a calităţii produselor.
Statele membre pot acorda ajutoare suplimentare fermelor mici care nu
beneficiază în proporţie egală cu cele mari de sprijinul comunitar, etc).

F Din cauza nivelului mai ridicat al preţurilor produselor agricole pe Piaţa Internă faţă
Restituţiile la de piaţa mondială, exportatorii comunitari sunt compensaţi cu sume de bani
export
reprezentând diferenţa de preţ. Restituţiile la export reprezintă de fapt subvenţii directe la
export.
Prin obţinerea diverselor ajutoare financiare, producătorii agricoli europeni sunt
F încurajaţi să producă mult. însă, cu cât producţia este mai mare, cu atât sunt mai mari şi
costurile pentru finanţarea PAC. De aceea, pentru a preveni şi limita supraproducţia a
fost introdus sistemul, cotelor de producţie. Cotele reprezintă cantităţi maxime admise
pentru producţia anumitor produse (lapte, legume/fructe, zahăr, cartofi pentru amidon,
banane, furaje uscate, in şi cânepă pentru fibre, ulei de măsline, tutun). Cotele se stabilesc
anual, la nivel comunitar, iar apoi se negociază şi se repartizează pe ţări, şi în continuare
pe ferme, la nivel naţional. Pentru depăşirea cotelor se aplică penalizări.
3.2. Pilonul II – Dezvoltarea rurală. Dezvoltarea rurală a devenit al doilea
F pilon al PAC după elaborarea de către Comisie a documentului strategic Agenda 2000.
Dezvoltarea
rurală, măsurile Măsurile de dezvoltare rurală sunt de două feluri:
de dezvoltare
Pensionarea înainte de limita de vârstă: se acordă sprijin financiar pentru fermierii
şi lucrătorii agricoli în vârstă de peste 55 ani care se retrag din activităţile/muncile agricole
cu caracter comercial înainte de vârsta legală de pensionare. Sprijinul este condiţionat de
îndeplinirea anumitor cerinţe de vechime în muncă şi/sau participare la o schemă de
asigurări sociale.

52
 Agricultura ecologică: se acordă sprijin financiar pentru promovarea metodelor de
producţie agricolă care au în vedere protejarea mediului înconjurător şi conservarea
patrimoniului rural. Sprijin pentru zonele defavorizate: Se acordă sprijin financiar pentru
fermierii din zonele defavorizate (cum ar fi cele montane) sau cele cu probleme
specifice de mediu, pentru a asigura continuitatea exploatării terenurilor, un standard de
viaţă echitabil pentru fermieri, conservarea peisajului ambiant şi protejarea mediului.
Plăţile se acordă numai în condiţiile respectării stricte a standardelor de mediu, inclusiv a
metodelor de producţie ecologice.

F A doua categorie a măsurilor de dezvoltare rurală sunt cele de modernizare şi

diversificare a exploataţiilor agricole.
Investiţii: se acordă sprijin financiar pentru investiţiile în exploataţiile agricole care
au ca scop eficientizarea producţiei, diversificarea acesteia, îmbunătăţirea calităţii
produselor, inclusiv prin standarde de igienă şi de sănătate, protejarea mediului sau
îmbunătăţirea condiţiilor de viată ale animalelor. Se acordă de asemenea sprijin financiar
pentru investiţii în ameliorarea procesului de prelucrare şi comercializare a produselor
agricole, în scopul creşterii competitivităţii şi valorii adăugate a producţiei agricole.
Instalarea fermierilor tineri: se acordă sprijin pentru înfiinţarea de ferme de către
persoanele cu vârsta de maxim 40 de ani, care nu au mai condus anterior o fermă
agricolă. Activităţi de formare profesională: în special în domeniile calităţii produselor şi
protejării mediului. Conservarea şi protejarea pădurilor: se acordă sprijin financiar
pentru ocrotirea patrimoniului forestier. Sprijin pentru alte activităţi: reparcelarea
terenurilor, dezvoltarea serviciilor în mediul rural, renovarea satelor, protejarea
patrimoniului, promovarea turismului şi activităţilor meşteşugăreşti ş.a.
F Măsurile de politică agricolă comună sunt finanţate din bugetul comunitar, prin
Finanţarea
Fondul European de Orientare si Garantare Agricolă (FEOGA).
măsurilor de
politică agricolă În cadrul Fondului există două linii de finanţare distincte: secţiunea Garantare şi
comună
secţiunea Orientare.
a). Secţiunea Garantare finanţează:
- Funcţionarea organizaţiilor comune de piaţă;
- Măsurile acompaniatoare şi măsurile de modernizare şi diversificare a exploa-taţiilor
agricole, din cadrul celui de al doilea Pilon al PAC, dezvoltarea rurală, care nu intră sub
incidenţa Obiectivului 1 al Politicii Regionale;

53
 - Măsuri veterinare (vizând sănătatea şi condiţiile de creştere a animalelor) şi
fitosanitare;
- Măsuri de informare şi evaluare.
b). Secţiunea Orientare finanţează măsuri de dezvoltare rurală care intră sub
incidenţa Obiectivului 1 al Politicii Regionale (regiuni rămase în urmă), după cum
urmează:
- Investiţii în exploataţiile agricole şi în activităţi de prelucrare/comercializare a
produselor agricole;
- Sprijinirea tinerilor agricultori;
- Activităţi de formare profesională;
- Stimularea dezvoltării activităţilor neagricole (turism, servicii);
- Asistenţa suplimentară pentru păduri;
- Finanţarea programului Leader +
Leader + Este un program comunitar al cărui scop constă în încurajarea, la nivel
european, a schimbului celor mai bune practici în vederea unei agriculturi durabile
(utilizarea raţională a resurselor naturale).
3.3. Reforma PAC. Politica Agricolă Comună este criticată atât de consumatorii
F europeni care trebuie să suporte, prin preţurile mari practicate la produsele agricole,
Reforma PAC
ajutoarele financiare acordate agricultorilor, cât şi de partenerii din cadrul Organizaţiei
Mondiale a Comerţului.
Reprezentanţii ţărilor net contributoare la bugetul Uniunii Europene sunt de
asemenea nemulţumiţi de politica protecţionistă practicată în domeniul agricol. Din acest
motiv Politica Agricolă Comună a fost supusă mai multor reforme. în prezent, reforma
PAC vizează:
ü Introducerea schemei de plăţi unice pe fermă/decuplarea majorităţii plăţilor
directe de producţie;
ü Condiţionarea alocării banilor de îndeplinirea anumitor norme de mediu,
siguranţă alimentară, bunăstarea animalelor etc.;
ü Promovarea măsurilor de dezvoltare rurală (sunt absolut necesare pentru că prin
aplicarea acestor măsuri se pot crea locuri de muncă, de exemplu în domeniul serviciilor,
care să absoarbă forţa de muncă disponibilizată în urma reformelor din agricultură);
ü Modularea (reducerea plăţilor directe);

54
ü Revizuirea politicii de piaţă (se tinde spre reducerea ajutoarelor financiare pentru
fermieri, reducerea preţurilor comunitare la produse agricole pentru a atinge un nivel cât
mai apropiat de preţurile mondiale, eliminarea cotelor, încurajarea competitivităţii etc).

55
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.

1. P. Fontaine – „10 lliçons sobre Europa”, Spania, 1998.

2. P. Fontaine – „Construcţia europeană de la 1945 până în zilele noastre”,

Iaşi, Editura Institutul European, 1998.

3. Qui fait quoi dans L’Union Européenne?, Commission Européenne,

Luxembourg: Office des publications officielles des Communautés européennes,

2001.

4. Broşură editată de Delegaţia Comisiei Europene în România „Instituţiile

Uniunii Europene”, Bucureşti, 1999.

56
 TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi care sunt obiectivele PAC ?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Care sunt tendinţele în evoluţia agriculturii europene şi a politicii agricole comune?

Ce trebuie făcut pentru ca agricultura românească să fie competitivă în contextul
integrării în UE?

57
 MODELE DE ÎNTREBĂRI

1. Tipologia preţurilor produselor agricole.

2. Care sunt sursele de finanţare ale politicii agrare?

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

1. vezi pg. 50-52.

2. vezi pg. 53-55.

58
 CAPITOLUL IV
PRINCIPALELE INSTITUŢII EUROPENE

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Modele de teste
9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

– Principalele instituţii europene

– Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind

principalele instituţii europene, rolul acestora în construcţia europeană şi
modul de reprezentare a statelor membre în aceste instituţii.
– Obiective operaţionale: Însuşirea responsabilităţilor şi
obiectivelor de bază ale fiecărei instituţiei europene.

= 4 ore

59
 CAPITOLUL IV
PRINCIPALELE INSTITUŢII EUROPENE

4. Principalele instituţii europene

F Instituţiile Uniunii Europene au fost create pentru a realiza "o uniune cât mai
Principalele
instituţii strânsa între popoarele europene". Pe măsura ce competentele Uniunii s-au extins,
europene
instituţiile s-au dezvoltat si au devenit mai numeroase. Agenţiile, Fundaţiile si Centrele
au fost înfiinţate pe baza deciziilor adoptate de Comisia Europeană sau de Consiliul
Uniunii Europene, dar funcţionează ca organisme cu autonomie deplină.
Cinci instituţii sunt implicate în conducerea Uniunii Europene: Parlamentul
European (ales de către popoarele statelor membre). Consiliul (reprezentând guvernele
statelor membre), Comisia (executivul si organismul cu drept de a iniţia legislaţie),
Curtea de Justiţie (care asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar). Curtea de Conturi
(responsabilă de controlul folosirii fondurilor comunitare). Aceste instituţii sunt sprijin/te
de alte organisme: Comitetul Economic si Social si Comitetul Reg/unilor (organisme
consultative care acorda sprijin ca poziţiile diferitelor categorii sociale si regiuni ale
Uniunii Europene sa fie luate în considerare), Avocatul Poporului în Uniunea Europeană
(care se ocupă de plângerile cetăţenilor cu privire la administraţia la nivel/european),
Banca Europeana de Investiţii (instituţia financiara' a UE) si Banca Centrala
Europeană (răspunzătoare de politica monetară în zona euro).
Principalele instituţii europene sunt:
ü Parlamentul European
ü Consiliul European
ü Consiliul Uniunii Europene
ü Comisia Europeană
ü Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
ü Tribunalul de Primă Instanţă
ü Comitetul Economic şi Social
ü Curtea Europeană de Conturi
ü Comitetul Regiunilor
ü Mediatorul European
ü Banca Centrală Europeană

60
 ü Banca Europeană de Investiţii
ü Fondul European de Investiţii
Parlamentul European reprezintă, în viziunea Tratatului de la Roma, din 1957,
F "popoarele statelor reunite în cadrul Uniunii Europene". Primele alegeri directe pentru
Parlamentul
European Parlamentul European au avut loc în iunie 1979. Numărul de mandate este repartizat pe
ţâri, funcţie de mărimea acestora. Legitimat prin vot universal direct şi ales pentru un
mandat de 5 ani, Parlamentul European şi-a sporit continuu influenţa şi puterea prin
intermediul unei serii de tratate. Acestea, în mod special Tratatul de la Maastricht din 1992
şi Tratatul de la Amsterdam din 1997, au condus la transformarea Parlamentului European
dintr-un organism pur consultativ într-un parlament cu puteri legislative similare celor
exercitate de parlamentele naţionale.
Parlamentul are trei funcţii esenţiale:
F ü alături de Consiliul Uniunii Europene, are atribuţii legislative, adică adoptă
legislaţia Uniunii (regulamente, directive, decizii). Participarea sa la procesul legislativ
contribuie la garantarea legitimităţii democratice a textelor adoptate;
ü împarte autoritatea în domeniul bugetar cu Consiliul Uniunii Europene, prin
urmare poate modifica cheltuielile bugetare. în ultimă instanţa, adoptă bugetul în
întregime
ü exercită un control democratic asupra Comisiei. Aprobă desemnarea
membrilor Comisiei şi are dreptul de a cenzura Comisia. De asemenea, exercită un
control politic asupra ansamblului instituţiilor.
Sediul Parlamentului European este la Strasbourg. unde au loc, şedinţe o săptămână în
fiecare lună. Unele şedinţe, cele pe comisii, se desfăşoară la Bruxelles, iar Secretariatul
General se afla la Luxemburg. Conform Tratatului de la Nisa, România va avea în
2007 35de membri în Parlamentul European.
F Este termenul folosit pentru a denumi întâlnirile bianuale ale Şefilor de stat sau de
Consiliul
guvern din statele membre ale Uniunii Europene, lucrări găzduite de statul membru care
European
asigură preşedinţia Consiliului. Rolul principal al Consiliului European este definit de
Articolul 4 al dispoziţiilor comune din Tratatul Uniunii Europene: "Consiliul
European dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi îi defineşte orientările
politice generale".
Spre deosebire de Parlamentul European, Consiliu, Comisie, Curtea de Justiţie şi
Curtea de Conturi, Consiliul European nu este, din punct de vedere juridic, o instituţie a
61
 Comunităţii Europene. Cu toate acestea, el joacă un rol esenţial în toate domeniile de
activitate ale Uniunii Europene, fie dând un impuls Uniunii sau definind orientările
politice generale, fie coordonând, arbitrând sau oferind soluţii în probleme dificile.
Consiliul European reuneşte şefii de state sau guverne ai celor 27 state
membre ale Uniunii Europene şi Preşedintele Comisiei Europene. Nu trebuie
confundat cu Consiliul Europei (care este un organism internaţional) sau cu Consiliul
Uniunii Europene (care este format din miniştri ai celor douăzeci şi cinci de state
membre). Lucrările Consiliului European sunt găzduite de statul membru care asigură
preşedinţia Consiliului şi participă la viaţa politică şi evoluţia Uniunii Europene prin
întâlniri organizate cel puţin de două ori pe an (de obicei în lunile iunie şi decembrie).
Aceste lucrări se constituie într-un eveniment important: prezenţa într-un oraş european a
celor douăzeci şi cinci de reprezentanţi investiţi cu legitimitate democratică incontestabilă,
însoţiţi de alţi miniştri şi colaboratori apropiaţi, constituie - de aproape douăzeci şi cinci
de ani - un eveniment politic aşteptat cu mare interes.
Din 2002 şi în conformitate cu Tratatul de la Nisa, cel puţin un Consiliu European
per Preşedinte se ţine în Bruxelles. După extinderea Uniunii, la 1 mai 2004, s-a decis
ca toate întâlnirile Consiliului European să aibă loc la Bruxelles.
Este cunoscut şi drept Consiliul de Miniştri şi este principalul for de
F decizie al Uniunii Europene. În baza Tratatului de constituire a Comunităţii Europene,
Consiliul
Uniunii Consiliul are următoarele responsabilităţi:
Europene
ü este organismul legislativ al Comunităţii; în rezolvarea unei game largi de
probleme comunitare îşi exercită această putere legislativă împreună cu Parlamentul
European .
ü coordonează politica economică generală a Statelor Membre;
ü încheie, în numele Comunităţii, acordurile Internaţionale dintre aceasta şi unul
sau mai multe state sau organizaţii internaţionale;
ü împreună cu Parlamentul European formează autoritatea bugetară
care adoptă bugetul Comunităţii.
În baza Tratatului privind Uniunea Europeană, Consiliul Uniunii Europene:
ü adoptă deciziile necesare pentru definirea şi
punerea în practică a politicii externe şi de securitate comună, pe baza orientărilor generale
trasate de Consiliul European;

62
 ü coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsurile necesare cu privire la
cooperarea poliţienească şi juridică în materie penală.
Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie, de fiecare dintre Statele
Membre, pe durata unui mandat de şase luni. În Consiliu, fiecare stat are un anumit
număr de voturi, totalul fiind, în prezent, de 321. Conform Tratatului de la Nisa şi
negocierilor la capitolul 30 - Instituţii, României îi revin, la data aderării la UE, 14
voturi. Numărul total de voturi în Consiliul Uniunii Europene este de 345. Având în
vedere faptul că majoritatea calificată într-o Uniune cu 27 membri va fi de 255 voturi,
România va avea 5,49% din totalul voturilor necesare adoptării unei decizii şi 15,38%
din voturile necesare blocării deciziilor.
F De la 1 iun. 2007, Comisia Europeană este formată din 27 de membri: un
Comisia
Europeană preşedinte şi 24 de comisari, din care doi sunt şi vicepreşedinţi ai Comisiei. Viitoarea
Comisie Europeană, care va intra în funcţiune la 1 noiembrie 2004, va avea 25 de membri,
dintre care 1 preşedinte şi 5 vicepreşedinţi.
Comisia îndeplineşte trei funcţii de bază:
ü Dreptul de iniţiativă: rolul său de iniţiator al politicilor comunitare este unic.
În plus, Comisia funcţionează ca organ executiv al Uniunii Europene, veghind
la respectarea Tratatelor încheiate. Ea reprezintă interesul comun si în mare măsură,
semnifică personalitatea Uniunii. Principala sa preocupare este aceea de a apăra interesele
cetăţenilor Europei. Membrii Comisiei sunt aleşi din ţările UE, însă fiecare dintre ei depune
un jurământ de independenţă. După 1 mai, funcţionează principiul o ţară, un comisar
(conform Tratatului de la Nisa).
ü Ată funcţie a Comisiei este aceea de a veghea la respectarea tratatelor UE,
astfel încât legislaţi UE să fie corect aplicată de către Statele Membre, iar toţi cetăţenii şi
participanţii la Piaţa Unică să poată beneficia de condiţiile unitare asigurate.
ü Cea de-a treia funcţie a Comisiei este aceea de organ executiv ai Uniunii, având
responsabilitatea implementării şi coordonării politicilor. Una. dintre atribuţiile sale executive
constă în gestionarea bugetului anual al Uniunii, care s-a ridicat la 97 miliarde Euro în 1989, şi a
Fondurilor Structurale, al căror principal scop este de a elimina decalajele economice dintre zonele
mai bogate şi cele mai sărace ale Uniunii.
Şi România va avea, la data aderării la UE, 1 comisar european.
Curtea de Justiţie are competenţa de soluţionare a litigiilor în care se constituie ca părţi state membre,
instituţii comunitare, întreprinderi sau persoane fizice. Mai mult de 8600 de cauze au fost aduse în faţa
63
 Curţii din anul 1952. de când a fost înfiinţată. în anul 1978 se soluţionau deja 200 de cazuri noi pe an,
iar în 1985, au fost pe rol peste 400 de cauze.
Curtea are rolul de a menţine echilibrul între prerogativele instituţiilor comunitare, pe de o
parte, şi între prerogativele conferite Comunităţii şi cele păstrate de statele membre, pe de altă parte.
în exercitarea atribuţiilor sale de revizuire, Curtea este deseori chemată să hotărască în probleme
de natură constituţională sau de importanţă economică majoră.
Curtea de Justiţie numără 27 judecători si 9 avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii
generali sunt numiţi de guvernele statelor membre de comun acord, pentru un mandat de şase
ani, cu posibilitatea de reînnoire. Ei sunt aleşi din rândul juriştilor de o incontestabilă independenţă şi
competenţă profesională.
Judecătorii îl aleg din rândul lor pe Preşedintele Curţii pentru un mandat de trei ani ce
poate fi reînnoit. Preşedintele conduce lucrările Curţii şi prezidează audierile şi dezbaterile. Avocaţii
generali acordă asistenţă Curţii în îndeplinirea atribuţiilor sale, prezentând în şedinţe deschise, în
condiţii de completă imparţialitate şi independenţă, avize referitoare la speţele judecate de către
Curte. Atribuţiile lor nu trebuie confundate cu cele ale unui procuror sau ale unui asemenea alte
oficialităţi - fiind vorba în acest caz de rolul Comisiei de a veghea asupra intereselor
Comunităţii. După aderarea la UE, România va avea un judecător la Curtea Europeană de
Justiţie şi cel puţin unul la Curtea de Prima instanţa.

F Comitetul Economic şi Social (CES) este organismul consultativ european în cadrul

Comitetul căruia sunt reprezentate diversele categorii de activităţi economice şi sociale. Comitetul are
Economic şi
Social rolul unui forum de dezbatere si reflexie, atât la nivel european cat şi la nivelul statelor
membre. CES este format din 317 de membri ce reprezintă patronatul, muncitorii,
agricultorii, întreprinderile mici şi mijlocii, comerţul şi asociaţiile meşteşugăreşti, cooperativele,
societăţile de întrajutorare, profesiunile liberale, consumatorii, organizaţiile pentru protecţia
mediului, familiile, ONG - urile cu caracter "social" etc.
CES are trei misiuni fundamentale:
ü să ofere consultanţă celor trei mari instituţii (Parlamentul European, Consiliul UE şi
Comisia);
ü să asigure o mai mare implicare/contribuţie din partea societăţii civile la iniţiativa
europeană şi de a edifica şi consolida o Europă apropiată cetăţenilor săi;
ü să sporească rolul organizaţiilor şi asociaţiilor societăţii civile în ţările ne-membre (sau
grupuri de ţâri) iar în acest scop de a promova dialogul organizat cu reprezentanţii acestora şi

64
 constituirea unor organisme similare în zonele vizate: Europa Centrală şi de Est, Turcia, ţările
EUROMED, ACP, şi MERCOSUR etc. ("dezvoltare instituţională")
România va avea, după aderarea la UE15 membri din 344, cât va avea în momentul extinderii cu 27
de membri (conform Tratatului de la Nisa).

F Curtea Europeană de Conturi are ca principală atribuţie verificarea conturilor şi a

Curtea execuţiei bugetului Uniunii Europene, cu dublul scop de a îmbunătăţi gestionarea
Europeană de
conturi resurselor financiare şi informarea cetăţenilor Europei cu privire la utilizarea fondurilor
publice de către autorităţile cu responsabilităţi de gestiune!
Curtea Europeană de Conturi este formată din 27 membri provenind din cele 27
State Membre şi numiţi pentru un mandat de 6 ani. Membrii Curţii de Conturi sunt
independenţi şi au experienţă în domeniul auditării finanţelor publice. Membrii Curţii
îşi aleg Preşedintele pentru un mandat de 3 ani. La Curtea de Conturi îşi desfăşoară
activitatea profesionişti de înaltă clasă din cele 25 ţări ale Uniunii Europene, dintre care un
mare număr de auditori. Independenţa Curţii Europene de Conturi în raport cu alte
instituţii Comunitare şi cu Statele Membre garantează obiectivitatea activităţii sale de
audit. Curtea de conturi are deplină libertate în ceea ce priveşte organizarea şi
planificarea activităţii sale de audit şi publicarea rapoartelor.
Curtea de Conturi verifică dacă încasările şi cheltuielile UE s-au efectuat legal şi
corect. Se pune un accent deosebit pe corectitudinea gestionării financiare, verificându-se
daca - şi în ce măsură - au fost atinse obiectivele propuse în materie de gestiune, precum şi
costurile aferente. Curtea Europeană de Conturi garantează astfel cetăţenilor europeni că
bugetul UE a fost gestionat şi executat corect şi în modul cel mai eficient posibil.
Curtea de Conturi nu are prerogative jurisdicţionale. În cazul în care auditorii
descoperă nereguli, inclusiv fraudă, organismele comunitare competente sunt informate
neîntârziat spre a lua măsurile necesare.
După aderarea la UE, România are un membru în Curtea Europeană de
Conturi.

F Înfiinţarea Comitetului Regiunilor (CR) prin Tratatul de laf Maastricht a răspuns

Comitetul cererii formulate de autorităţile locale şi regionale de a fi reprezentate în Uniunea
Regiunilor
Europeană. În prezent, Comitetul Regiunilor este un organism complementar celor trei
instituţii Comunitare (Consiliul, Comisia, Parlamentul). În sistemul instituţional
comunitar Comitetul şi-a câştigat un loc bine definit datorită experienţei politice a
membrilor săi la diferite niveluri locale şi a cunoaşterii aprofundate a problematicii
65
 regionale şi locale. CR joacă un roi important în procesul de integrare europeană. Unul
din principalele sale obiective îl reprezintă consolidarea coeziunii economice şi sociale
a statelor membre.

F CR are 317 de membri şi un număr egal de membri supleanţi, numiţi pentru o

perioadă de patru ani de către Consiliul Uniunii Europene, care îşi desfăşoară activitatea
în exclusivitate pe baza propunerilor venite din partea statelor membre. Mandatul
membrilor poate fi reînnoit. CR este un organism independent. Membrii săi nu se supun
nici unor instrucţiuni obligatorii. Ei acţionează complet independent pentru îndeplinirea
atribuţiilor specifice, urmărind interesul general al Uniunii Europene. Comitetul
Regiunilor reprezintă o "punte" de legătură între instituţiile europene şi regiunile,
comunele şi oraşele Uniunii Europene. Membrii CB deţin mandate (administrative) pe
plan regional sau local, nu funcţionează permanent la Bruxelles şi, ca urmare, menţin
constant legătura cu cetăţenii. Se reunesc de cinci ori pe an în sesiune plenară, ocazie cu
care adoptă recomandările făcute pe baza datelor furnizate de diversele comisii.
România va fi reprezentată, după aderare, de 15 membri din totalul de 344
(conform Nisa); aceştia vor fi politic responsabili în faţa electoratului de la nivel
regional sau local.

F Mediatorul European (sau Ombudsman) investighează plângerile privind

Mediatorul funcţionarea defectuoasă a instituţiilor şi a organismelor din cadrul Comunităţii
European
Europene. Mediatorul nu se ocupă de plângerile care privesc administraţia naţională,
regională sau locală din Statele Membre. Cei care pot depune plângeri sunt cetăţenii
Statelor Membre sau care trăiesc într-un Stat Membru, firmele, asociaţiile sau alte
organisme înregistrate oficial în Uniunea Europeană.

F Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC) este compus din Banca Centrală
Banca Centrală Europeană (BCE) şi toate celelalte bănci centrale naţionale ale statelor membre. Termenul
Europeană
"Eurosistem" defineşte Banca Centrală Europeană şi băncile centrale/naţionale ale statelor
care au aderat la zona Euro.
Obiectivele acestui sistem sunt:
ü Definirea şi implementarea politicii monetare a zonei euro;
ü Derularea operaţiunilor externe;
ü Păstrarea şi administrarea rezervelor Statelor Membre;
ü Promovarea unui sistem eficient de plăţi;

66
 SEBC este guvernat de structurile de decizie ale BCE, şi anume Consiliul
Director şi Comitetul Executiv.
Consiliul Director este compus din membrii Comitetului Executiv şi din
guvernatorii băncilor centrale naţionale din statele zonei Euro. Comitetul Executiv este
compus din Preşedintele BCE, Vicepreşedintele ei şi alţi patru membri, aleşi dintre
profesionişti recunoscuţi în domeniul monetar bancar. Consiliul General este compus
din Preşedintele şi Vice-Preşedintele BCE, precum şi din guvernatorii băncilor centrale din
toate statele membre UE. După aderarea la UE, România va fi reprezentată în Consiliul
General de către Guvernatorul Băncii Naţionale. La momentul aderării României la
moneda unică, acesta va deveni şi membru al Consiliului Guvernatorilor.

F Rolul Băncii Europene de Investiţii este de a contribui la integrarea, dezvoltarea

Banca echilibrată şi coeziunea economică şi socială a statelor membre. înfiinţată în temeiul
Europeană de
investiţii Tratatului de la Roma în anul 1958, Banca Europeană de Investiţii (BEI) este instituţia
financiară a Uniunii Europene. Fondurile sale finanţează proiectele prin care se
materializează obiectivele UE în cadrul Uniunii, precum şi în alte 120 de ţări din întreaga
lume.
Structura BCE. Consiliul Guvernatorilor este format din miniştrii desemnaţi de
F fiecare dintre Statele Membre, de regulă Miniştrii de Finanţe. Consiliul stabileşte
Structura BCE
politicile de creditare, aprobă bilanţul şi raportul anual, autorizează operaţiunile de
finanţare în afara Uniunii şi ia decizii cu privire la majorările de capital. De asemenea,
numeşte membrii Consiliului Directorilor, ai Comitetului de Management şi ai
Comitetului de Audit. Consiliul Guvernatorilor cuprinde 25 de membri, câte unul din
partea fiecărui stat membru, acesta fiind, în general, ministrul de finanţe. Consiliul
Directorilor este compus din 26 de directori, câte unul din fiecare stat membru şi un
reprezentant al Comisiei şi 16 membri supleanţi; toţi aceştia sunt numiţi de către
Consiliul Guvernatorilor.
Comitetul de Management, organ executiv colegial, controlează toate operaţiunile
curente; face recomandări Directorilor cu privire la hotărârile pe care urmează sa le
adopte şi răspunde de aplicarea acestora. Preşedintele Băncii sau, în absenţa sa, unul
dintre Vicepreşedinţi, conduce şedinţele Comitetului de Management.
Comitetul de Audit verifică operaţiunile şi contabilitatea Băncii, pe baza
activităţii desfăşurate atât de organele interne de control şi audit, cât şi de auditorii
externi.
67
 După aderarea la UE, conform negocierilor pentru capitolul 30 - Instituţii,
România va deveni acţionar al Băncii, reprezentată în Consiliul Guvernatorilor de
către 1 membru si de către un număr.

68
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.
5. Broşură editată de Delegaţia Comisiei Europene – „Politica

industrială şi competitivitatea Uniunii Europene”, România, 1999.

6. http://europa.eu.int

7. www.infoerupa.ro

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi raporturile dintre principalele instituţii comunitare.

69
 TEMĂ DE REFLECŢIE

Care este instituţia cu cele mai complexe responsabilităţi în cadrul UE.

MODELE DE ÎNTREBĂRI

1. Care sunt sarcinile Parlamentului European?

2. Care este rolul Comisiei Europene?

3. Care sunt principalele instituţii financiare ale UE ?

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

1. vezi pg. 61-62.

2. vezi pg. 63-64.

3. vezi pg. 66-68.

70