Sunteți pe pagina 1din 137

Forma de învăţământ: I.D.

Program de studiu : Contabilitate şi informatică de


gestiune
Anul I, sem II

FINANŢE PUBLICE

Curs pentru învăţământ la distanţă

2017
MOTTO:
Impozitele sunt ceea ce plătim pentru o societate civilizată.
OBIECTIVELE CURSULUI

Disciplina Finanţe publice tratează o serie de aspecte legate de teoria şi practica


financiară privind procesul de constituire, repartizare şi utilizare a resurselor financiare publice
ale statului (impozitele directe şi impozitele indirecte) şi a chletuielilor publice. De asemenea
cursul abordează şi problemeatica referitoare la organizarea bugetară în România.

Conţinutul cursului vizează:


™ studierea funcţiilor şi rolului finanţelor;
™ studierea componentelor mecanismului financiar;
™ explicarea mecanismului de formare a surselor de finanţare a cheltuielilor publice;
™ cunoaşterea structurii şi destinaţiilor chletuielilor publice;
™ cunoaşterea structurii şi surselor de formare a veniturilor publice;
™ studierea tipologiei impozitelor directe;
™ studierea tipologiei impozitelor indirecte;
™ cunoaşterea elementelor principale a prelevărilor fiscale;
™ însuşirea modului de aşezare şi percepere a veniturilor bugetului public;
™ cunoaşterea modului de organizare şi geastionare a bugetelor în economie; ™ studierea
principiilor bugetare;
™ întelegerea procedurii de derulare a procesului bugetar.

Acest curs asigură, în egală măsură, fondul de cunoştinţe necesar tuturor studenţilor
economişti, fiind un îndreptar util şi specialiştilor care desfăşoară activitate în domeniul
economic şi financiar, şi nu în ultimul rând funcţionarilor publici, reprezentând un punct de
plecare în înţelegerea importanţei fondurilor publice şi sistemului bugetar prin care se
colectează şi utilizează resursele financiare publice.

2
ORGANIZAREA FINANŢELOR PUBLICE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

CONŢINUTUL ECONOMIC, FUNCŢIILE ŞI ROLUL FINANŢELOR PUBLICE

În cadrul acestei secţiuni sunt reliefate o serie de concepte generale privind


conţinutul, necesitatea şi funcţiile finanţelor în cadrul mecanismului economiei de piaţă.
Impactul finanţelor asupra economiei este determinat nu numai de proporţiile redistribuirii
produsului intern brut pe care o generează, dar şi de modul cum se realizează acest proces.

Cuvinte cheie:
relaţii financiare;
relaţii băneşri; rolul
finanţelor. Finanţe
publice, funcţia de
repartiţie, funcţia de
control
În vorbirea curentă, ca şi în literatura de specialitate, se folosesc mai multe expresii
făcând parte din familia cuvântului finanţe, în sensuri apropiate sau diferite, după caz: finanţe,
finanţe publice, finanţe private, finanţe socialiste.
Cuvântul finanţe îşi are originea în limba latină. În secolele al XIII-lea - al XIV-lea se
foloseau expresiile finatio, financias şi financia pecuniaria, în sensul de “plată în bani”. Se
presupune că aceste expresii derivă de la cuvântul finis, utilizat adesea în sensul de “termen de
plată.
Urmărind etimologia cuvântului şi determinările sale semantice se pot desprinde două
concluzii preliminare:
a) cuvântul finanţe este strâns legat de acela de bani (în vorbirea curentă adesea
substituindu-se) dar mai ales de expresia - plată în bani -, deci nu bani pur şi simplu, ci
bani angajaţi în efectuarea unei plăţi;
b) cuvântul finanţe are însă, încă de la începuturile sale, o strânsă legătură cu statul, mai
exact spus, cu veniturile şi cheltuielile băneşti ale acestuia .
În sensul său cel mai general, spune un autor francez, acest termen desemnează tot ceea
ce are legătură cu banii. O precizare se impune din nou: finanţele îşi leagă apariţia şi evoluţia
lor de aceea a banilor, dar nu înseamnă pur şi simplu bani şi nici măcar nu se referă la toate
plăţile efectuate cu ajutorul acestora.
Procurarea şi distribuirea resurselor financiare ale statului se realizează în procesul
repartizării produsului intern brut cu ajutorul unor metode şi instrumente specifice, într-un
cadru juridic adecvat, în scopul satisfacerii nevoilor sociale şi al influenţării activităţii
economice. Aceste prelevări şi redistribuiri de resurse băneşti au loc între persoane fizice şi

3
juridice, prin intermediul autorităţilor publice şi afectează, direct sau indirect, întreaga
economie naţională şi pe toţi membrii societăţii. De aici, concluzia, pe care o împărtăşim, că
finanţele exprimă relaţii sociale, de natură economică, în expresie bănească, ce apar într-un
anumit proces şi cu un scop bine determinat.
Alături de finanţele statului, devenite cu timpul finanţe publice, funcţionează finanţele
private. Ele se deosebesc mai întâi prin obiectivele urmărite. Primele asigură suportul financiar
pentru susţinerea acţiunilor publice, iar celelalte capitalul necesar afacerilor private. Primele vizează
satisfacerea interesului general, iar celelalte obţinerea şi maximizarea profitului.
Dintr-o altă perspectivă privite, finanţele reprezintă, în opinia noastră, operaţiile băneşti
ce intervin între participanţii la formarea şi repartizarea fondurilor băneşti destinate susţinerii
acţiunilor publice şi afacerilor private.

1.1. Conţinutul economic al finanţelor


Pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii este necesară constituirea unor
importante fonduri băneşti la dispoziţia autorităţilor publice. Aceste fonduri se formează pe seama
unei părţi din produsul intern brut şi sunt utilizate pentru finanţarea nevoilor sociale atât de interes
naţional, cât şi local.
Fondurile la care ne referim se constituie pe seama transferului de valoare, de putere de
cumpărare de la diverse persoane fizice şi juridice la dispoziţia organelor administraţiei de stat,
centrale şi locale. De la aceste fonduri se efectuează transferuri de putere de cumpărare către
diverşi beneficiari - persoane fizice şi juridice. Au loc, aşadar, fluxuri de resurse băneşti în
dublu sens - către şi de la fondurile publice - ceea ce generează anumite relaţii (raporturi)
sociale între participanţii la acest proces.
Este vorba de:
relaţiile care apar între participanţii la procesul de constituire a fondurilor de resurse
financiare, şi anume: - agenţii economici, indiferent de forma de proprietate, care
desfăşoară activitate cu scop lucrativ şi membrii societăţii luaţi în mod individual, ca
cetăţeni ai statului care realizează venituri -, pe de o parte, şi colectivitate,
reprezentată prin stat, pe de altă parte;
relaţiile care apar între colectivitate, reprezentată prin stat, pe de o parte, şi
beneficiarii fondurilor băneşti ce se constituie în economie: întreprinderi, instituţii
publice, membri ai societăţii luaţi în mod individual, ca cetăţeni care încasează
pensii, alocaţii pentru copii, ajutoare, burse şi alte indemnizaţii, pe de altă parte.
Relaţiile sociale la care ne referim, apărute în procesul constituirii şi dirijării fondurilor
de resurse băneşti din economie sunt, prin natura lor, relaţii economice, legate indisolubil de
repartiţia produsului intern brut.
În condiţiile existenţei producţiei de mărfuri şi ale acţiunii legii valorii, repartiţia celei
mai mari părţi a produsului creat în economia naţională se face prin intermediul banilor, iar
relaţiile economice analizate mai sus îmbracă formă bănească.
Aceste relaţii economice, exprimate valoric, care apar în procesul repartiţiei produsului
intern brut în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societăţii, constituie relaţii
financiare sau, pe scurt, finanţe.
În legătură cu aceasta, trebuie precizat că nu toate relaţiile băneşti care apar în procesul
repartiţiei şi circulaţiei produsului intern brut sunt, în acelaşi timp, relaţii financiare. Sfera
finanţelor, mai îngustă decât aceea a relaţiilor băneşti, cuprinde numai relaţiile băneşti care
exprimă un transfer de valoare, nu şi pe cele care reflectă o schimbare a formelor valorii.

4
Relaţii băneşti Schimbare a formelor valorii Marfă → bani
Bani → marfă

Relaţii Transfer de valoare: persoane Fonduri băneşti


financiare fizice şi juridice ale statului

Figura nr. 1.1. Deosebirea dintre relaţiile băneşti şi relaţiile financiare

În legătură cu transferul de valoare care generează relaţii financiare, se impun câteva


precizări:
În primul rând, apariţia relaţiilor financiare este determinată de transferul, în
formă bănească, de valoare de la persoane juridice (întreprinderi, cooperative,
instituţii) sau persoane fizice (salariaţi, ţărani, liber-profesionişti, cooperatori
etc.) la fondurile ce se constituie în economie sau de la aceste fonduri la
dispoziţia persoanelor juridice sau fizice beneficiare. Transferul de valoare are de
la bun început caracterul unui transfer de putere de cumpărare, în cazul în care
transferul se face în natură, acesta exprimă relaţii de repartiţie, dar nu dă naştere
la relaţii financiare. Numai după valorificarea produselor respective, contra bani,
poate avea loc transferul de valoare la fondul de resurse financiare.
În al doilea rând, transferul de valoare la fondurile ce se constituie în economie se
efectuează, de regulă, fără contraprestaţie directă. Astfel, societatea comercială
care a vărsat la bugetul de stat o sumă de bani cu titlu de impozit pe profit nu are
dreptul să solicite statului nici rambursarea acestuia şi nici o altă prestaţie de
egală valoare; un liber-profesionist care a vărsat la buget o sumă de bani cu titlu
de impozit pe venit, nu dobândeşte prin aceasta un drept de creanţă asupra
statului.
Impozitul pe teren, impozitul pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport ori
impozitul pe veniturile din chirii, vărsat la buget de o persoană fizică, este, de asemenea, fără
contraprestaţie directă. Sumele primite de la buget de persoana în cauză, cu titlu de alocaţie de
stat pentru copii, pensie de asigurări sociale etc., nu are o legătură directă cu impozitul plătit
de aceasta.
Transferul de valoare care se realizează prin actul de vânzare-cumpărare a unor bunuri,
reflectă o schimbare a formelor valorii din forma marfă în forma bani sau invers, iar nu o cedare
definitivă şi fără contraprestaţie de putere de cumpărare. Retribuirea muncii presupune, de
asemenea, un schimb de echivalente, iar nu un transfer de putere de cumpărare fără
contraprestaţie, în asemenea cazuri, transferul de produs social dă naştere la relaţii băneşti, dar
acestea nu constituie relaţii financiare.

Între relaţiile financiare şi relaţiile băneşti legate de schimbarea formelor


valorii există o legătură strânsă, cele dintâi fiind condiţionate de înfăptuirea celor din urmă.
Astfel, plata salariului constituie o premisă a prelevării la buget a unei părţi din venitul unui
muncitor ori funcţionar sub formă de impozit pe venit.
De la fondurile bugetare se efectuează plăti cu titlu nerambursabil către unele regii
autonome (subvenţii), sau către instituţiile publice din sfera nematerială care prestează servicii
pentru populaţie. Acelaşi caracter nerambursabil poartă şi transferurile efectuate către populaţie
sub formă de pensii, burse, alocaţii de stat şi alte ajutoare pentru copii etc.

5
În al treilea rând, transferul de valoare la şi de la fondurile ce se constituie în
economie se realizează, parţial, în condiţii de rambursabilitate. Un asemenea
caracter, rambursabil, poartă, spre exemplu, sumele de bani vărsate de persoane
fizice şi juridice în contul împrumuturilor contractate de stat pe piaţa internă;
garanţiile depuse de administratorii şi cenzorii societăţilor comerciale, ca şi de
persoanele care gestionează bani sau alte valori publice.
De la fondurile publice se fac transferuri, în condiţii de rambursabilitate, către unele
întreprinderi şi către populaţie. Transferurile către unităţile economice se efectuează cu ajutorul
mecanismului bugetar sau al celui de credit, după caz.

Aşadar, relaţiile financiare apar ca urmare a


transferului de valoare la fondurile ce se constituie în economie
sau de la acestea către diverşi beneficiari, efectuat prin
intermediul banilor, fără echivalent şi cu titlu nerambursabil ori
în condiţii de rambursabilitate, după caz, în scopul satisfacerii
nevoilor obşteşti.

Întregul proces de constituire şi repartizare a fondurilor publice este subordonat


satisfacerii nevoilor generale ale societăţii, dar se realizează cu instrumente diferite în funcţie de
provenienţa sau de destinaţia resurselor. Acest lucru face ca relaţiile financiare să se diferenţieze
datorită condiţiilor specifice în care apar. Astfel, în cadrul relaţiilor financiare, la care ne-am
referit mai sus, se particularizează: relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti
fără echivalent şi cu titlu nerambursabil; acestea sunt relaţii financiare clasice, care îşi
găsesc reflectarea în bugetul de stat, în bugetul asigurărilor sociale de stat, în bugetele locale
sau în anumite fonduri publice extrabugetare;
relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de timp
determinată, pentru care se percepe dobândă; acestea sunt relaţii de credit,
mijlocite de bănci sau de alte instituţii specializate;
relaţiile care exprimă, după caz, un transfer facultativ sau obligatoriu de
resurse băneşti, în schimbul unei constraprestaţii care depinde de producerea
unui fenomen (eveniment) aleatoriu. În unele împrejurări, de contraprestaţii
beneficiază toţi participanţii la constituire, fondului, în altele numai unii dintre
aceştia. Aceste relaţii apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor de
asigurări de bunuri, de persoane şi de răspundere civilă, a fondului pentru pensia
suplimentară, a fondului pentru ajutor de şomaj etc.
Asemenea operaţiuni se derulează prin societăţi de asigurări şi reasigurări, prin
intermediari de asigurări (comisionari, brokeri), prin organizaţii mutuale de asigurări sau prin
cluburi de protecţie şi indemnizare. Unele operaţiuni legate de asigurările sociale se realizează
prin intermediul caselor de pensii.
relaţiile care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor băneşti la dispoziţia
întreprinderilor în vederea desfăşurării activităţii economice şi a dezvoltării acestora,
pe seama veniturilor realizate, a creditelor bancare, a vânzării de acţiuni (părţi sociale), a
emiterii de obligaţiuni sau pe alte căi, sunt denumite finanţe ale întreprinderilor.

1.2. Funcţiile finanţelor


A. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice
În privinţa modului de manifestare a funcţiei de repartiţie, de cele mai multe ori, aceasta este
prezentată, şi pe bună dreptate, ca o funcţie unitară. Această unitate decurge din interacţiunea celor

6
două laturi ale sale şi anume: latura de mobilizare a resurselor băneşti în vederea alimentării
fondurilor de natură financiară şi latura repartizării acestor fonduri în vederea cheltuirii lor pentru
realizarea acţiunilor publice şi a afacerilor private.
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice cunoaşte două faze distincte, însă organic legate
între ele: constituirea fondurilor şi distribuirea acestora .
Prima fază constă în formarea fondurilor de resurse financiare publice. La constituirea
acestora participă:
• întreprinderile, indiferent de forma de proprietate asupra capitalului social şi de forma
juridică, de organizare a acestora;
• instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora;
• populaţia;
• persoane juridice şi fizice rezidente în străinătate.
Participarea la constituirea fondurilor publice de resurse financiare îmbracă forme
diferite şi anume: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurări sociale, amenzi, penalităţi,
vărsăminte din veniturile instituţiilor şi chirii din concesiuni şi închirieri de terenuri şi alte
bunuri proprietate de stat; venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat şi a bunurilor
fără stăpân; împrumuturi de stat primite de la persoane juridice şi fizice; rambursări ale
împrumuturilor de stat acordate; dobânzi aferente împrumuturilor acordate; donaţii, ajutoare şi
alte transferuri primite; alte venituri.
Resursele care alimentează fondurile publice, în majoritatea lor covârşitoare îşi au
izvorul în produsul intern brut şi într-o mai mică măsură în avuţia naţională sau în transferuri
primite din străinătate. Aceste resurse provin din toate ramurile economiei naţionale, însă în
proporţii diferite, în funcţie de gradul de dezvoltare a acestora.
Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice constă în distribuirea
fondurilor de resurse financiare publice pe beneficiari - persoane juridice şi fizice. Repartiţia
propriu-zisă este precedată de inventarierea nevoilor sociale existente în anul (perioada) de
referinţă, cuantificarea acestora în expresie bănească şi ierarhizarea lor în funcţie de acuitatea şi
importanţa pe care o prezintă, unele în raport cu celelalte. Cum nevoile sociale, care exprimă
cererea de resurse financiare de la fondurile publice, întrec cu mult resursele posibile de
procurat pe plan naţional, adică oferta de resurse financiare, este necesar ca autorităţile publice
competente să trieze cererile formulare de organele centrale şi locale abilitate şi să stabilească
opţiunile lor în funcţie de anumite criterii.
Distribuirea resurselor financiare reprezintă, de fapt, dimensionarea volumului
cheltuielilor publice pe destinaţii, şi anume pentru: a) învăţământ, sănătate, cultură; b) asigurări
sociale şi protecţie socială; c) gospodărie comunală şi locuinţe; d) apărare naţională; e) ordine
publică; f) acţiuni economice; g) alte acţiuni; h) datorie publică. În cadrul fiecărei destinaţii,
resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni.
Prin urmare, constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare constituie
un proces unitar şi neîntrerupt care se realizează cu ajutorul funcţiei de repartiţie a finanţelor şi
joacă un rol important în înfăptuirea reproducţiei sociale lărgite.
Distribuirea şi redistribuirea produsului intern brut, mijlocite de finanţe, se înfăptuiesc în
cadrul aceleiaşi forme de proprietate (prelevări de resurse de la unităţi de stat la fondurile
publice şi, respectiv, transferuri de resurse de la aceste fonduri la unităţi de stat) sau cu
schimbarea formei de proprietate (prelevări de resurse de la unităţi economice private) ori mixte
şi de la populaţie la fondurile publice, şi, respectiv, transferuri de resurse de la aceste fonduri
către beneficiari din alte sectoare sociale şi populaţie.
Cele arătate până aici se referă la redistribuirea, cu ajutorul finanţelor, a produsului
intern brut pe plan intern. Deosebit de aceasta, adesea se produce o redistribuire a resurselor
financiare pe plan internaţional. Este vorba de:

7
primirea de împrumuturi externe care, pe de o parte, completează resursele financiare
publice ale ţării considerate, iar pe de alta, antrenează cheltuieli publice cu rambursarea
ratelor scadente şi plata dobânzilor şi comisioanelor aferente;
acordarea de împrumuturi externe care, pe de o parte, antrenează plăţi din resursele
financiare publice ale ţării considerate, iar pe de alta, generează încasări de resurse la
rambursarea de către debitori a ratelor scadente şi la plata dobânzilor aferente;
achitarea cotizaţiilor şi a contribuţiilor datorate organismelor internaţionale de către stat
sau de alte entităţi de drept public;
primirea sau acordarea, după caz, de ajutoare externe de către stat, pentru înlăturarea
consecinţelor grave provocate de calamităţi naturale, accidente, războaie, revoluţii etc.
Redistribuirile de resurse financiare care au loc între state se efectuează în baza unor
acorduri şi convenţii bi şi/sau multilaterale ori a unor decizii unilaterale, în condiţii de
rambursabilitate sau cu titlu definitiv cu sau fără contraprestaţie directă.
Necesitatea constituirii unor fonduri de resurse financiare la dispoziţia statului, în
vederea îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale, se resimte în toate ţările, indiferent de gradul lor
de dezvoltare economică, de structura de ramură, de orânduirea socială sau de alţi factori, ceea
ce demonstrează că funcţia de repartiţie are un caracter obiectiv.
În schimb, procesul propriu-zis de redistribuire a acestor resurse, mijlocit de finanţe, are
un caracter subiectiv el depinde de capacitatea factorilor de răspundere de a percepe corect
nevoile sociale la un moment dat; de gradul de dezvoltare economică şi socială a ţării; de
politica promovată de partidele politice aflate la putere. Toate acestea influenţează volumul
resurselor financiare ce pot fi mobilizate la dispoziţia statului şi cererea de resurse pentru
satisfacerea nevoilor sociale. În funcţie de aceşti factori, organele de decizie politică stabilesc
sursele de alimentare a fondurilor financiare, metodele de mobilizare a resurselor financiare şi
de dirijare a acestora către diverşi beneficiari.
Procesul de constituire şi dirijare a fondurilor de resurse financiare publice dă naştere la
multiple fluxuri, dintre care unele pornesc de la locurile de creare a resurselor financiare către
cele în care se constituie fondurile publice, iar altele pornesc de la aceste din urmă fonduri către
beneficiarii resurselor respective.
Fondurile de resurse financiare publice sunt în continuă modificare ca dimensiune,
provenienţă şi destinaţie. Astfel, mărimea fondurilor publice este influenţată de volumul
produsului intern brut, de rata acumulării şi, respectiv, a consumului, de raportul dintre
consumul individual şi cel social, de regimul amortizării capitalului fix, ca şi de alţi factori.
Provenienţa fondurilor de resurse financiare publice se modifică în funcţie de gradul de
dezvoltare a sectoarelor sociale, de politica de stat faţă de acestea, de raportul dintre resursele
interne şi atrase din afară, de raportul dintre creditele externe primite şi cele acordate etc.

În concluzie, constituirea fondurilor publice şi private de natură


financiară nu reprezintă un scop în sine, ci ea se face în vederea repartizării
şi cheltuirii acestora pentru susţinerea acţiunilor publice şi a afacerilor
private.
Tocmai de aceea prima latură a funcţiei de repartiţie este însoţită, în mod
obligatoriu, de cea de a doua, care asigură repartizarea fondurilor constituite.
Această latură se manifestă însă diferit la cele două grupe de fonduri şi chiar
de la un fond la altul în cadrul aceleiaşi grupe.

B. Funcţia de control a finanţelor publice

8
Finanţele publice se manifestă şi ca mijlocitor al exercitării controlului prin bani asupra
diverselor aspecte ale vieţii economico-sociale. Or, capacitatea finanţelor publice de a mijloci
efectuarea controlului financiar asupra modului de înfăptuire şi rezultatelor obţinute în diferitele
activităţi economice şi sociale exprimă esenţa funcţiei de control ce revine acestora.
În principiu, administrarea resurselor, în general, şi a celor financiare, în special,
necesită evidenţe cât mai exacte, asupra existenţei şi mişcării acestora, cunoaşterea şi urmărirea
modului de formare şi utilizare a lor, asigurând rezultate pozitive maxime, inclusiv respectarea
anumitor principii de gestiune şi a reglementărilor privind activitatea financiară la nivelul
fiecărei entităţi sau structuri funcţionale.
În acest context, finanţele publice au şi menirea de a mijloci exercitarea controlului
bănesc asupra unor domenii ale activităţii economice şi sociale îndeplinind funcţia de control.
Recunoaşterea funcţiei de control a finanţelor publice are suport obiectiv în faptul că
manifestarea fenomenelor financiare creează cadrul necesar pentru executarea controlului
financiar. Prin comparaţie, munca de control financiar efectuată de către anumite persoane care
îndeplinesc, în cadrul juridic creat, funcţii administrative ce conferă atribuţiuni de controlori
financiari imprimă acestui control şi o componentă subiectivă. Latura obiectivă a controlului prin
finanţele publice rezidă în faptul că acesta se poate executa de către persoane numite să presteze o
asemenea muncă de control acolo unde, în prim plan, se derulează procese şi relaţii financiare în
care sunt implicate direct sau indirect autorităţi sau entităţi publice, respectiv resurse publice.
Exercitarea controlului prin finanţele publice presupune deci în plan obiectiv existenţa,
ca suport al său, a relaţiilor financiare publice, inclusiv derularea unor activităţi bazate pe
folosirea banilor cu impact asupra formării şi utilizării resurselor băneşti publice, presupunând
în mod implicit manifestarea funcţiei de repartiţie cu cele două faze ale sale. În mod firesc
controlul financiar considerat ca expresie a îndeplinirii acestei funcţii de control, se grefează pe
operaţiunile şi relaţiile băneşti referitoare la constituirea şi distribuirea fondurilor financiare
publice.

Aşadar, între cele două funcţii ale finanţelor publice se manifestă


anumite raporturi de determinare, evidenţiind în prim plan faptul că activitatea
financiară ce concretizează funcţia de repartiţie oferă terenul pentru executarea
controlului financiar. Pe de altă parte, îndeplinirea funcţiei de control financiar
favorizează manifestarea funcţiei de repartiţie, inclusiv în sensul generării unor noi procese de
j constituire sau distribuire de fonduri băneşti publice.

Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile de


resurse financiare publice constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Aceasta este
interesată în: asigurarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor sociale; dirijarea
resurselor respective cu luarea în considerare a priorităţilor stabilite de autorităţile abilitate;
utilizarea resurselor financiare în condiţii de maximă eficientă economică, eficacitate socială şi
de altă natură; armonizarea intereselor imediate ale societăţii cu cele de perspectivă la
dimensionarea resurselor financiare puse la dispoziţia statului şi, respectiv, a colectivităţilor
locale şi la orientarea acestora către diferite destinaţii.
Faptul că fondurile de resurse financiare publice materializează bună parte din produsul
intern brut constituie un argument în plus ce pledează pentru organizarea unui control riguros
asupra modului de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor de resurse financiare publice,
asupra păstrării integrităţii şi a bunei gospodăriri a bunurilor proprietate de stat, asupra încasării
integrale şi la timp a creanţelor statului şi a onorării plăţilor datorate de acesta terţilor.
În ţara noastră organelor specializate de control le revine sarcina de a verifica
integritatea avutului public, eficienţa folosirii fondurilor de producţie şi de circulaţie aflate la
dispoziţia unităţilor economice cu capital de stat, legalitatea, necesitatea şi oportunitatea
cheltuielilor efectuate de instituţiile publice, respectarea obligaţiilor contractuale, a obligaţiilor
faţă de buget, de creditori, de furnizori etc.

9
Controlul financiar constituie o manifestare a funcţiei de control a finanţelor publice.
Această din urmă funcţie se referă la modul de constituire a fondurilor în economie, la
repartizarea acestora pe beneficiari şi la eficienţa (eficacitatea) cu care unităţile economice cu
capital de stat şi instituţiile publice utilizează resursele de care dispun, indiferent dacă acestea
sunt proprii sau împrumutate.
Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată
de funcţia de repartiţie, dar are o sferă de manifestare mai largă decât
aceasta, deoarece vizează, pe lângă constituirea şi repartizarea
fondurilor din economie, şi modul de utilizare a resurselor. Între cele
două funcţii ale finanţelor publice există raporturi de intercondiţionare: funcţia de
repartiţie oferă câmp de manifestare funcţiei de control, iar funcţia de control, la
rândul său, generează uneori forme de manifestare a funcţiei de repartiţie.

În ţara noastră, controlul financiar se exercită de: organe ale Curţii de Conturi, ale
Ministerului Finanţelor, organe specializate ale ministerelor, departamentelor, întreprinderilor
de stat şi instituţiilor publice; direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi ale controlului
financiar, garda financiară. Atribuţii de control în domeniul finanţelor au şi parlamentul şi
guvernul ţării, precum şi alte organe.
În raport cu apartenenţa organelor şi instituţiilor care exercită controlul distingem:
1) controlul din exterior, exercitat de către organele şi instituţiile statului, inclusiv cele
specializate, iar în cadrul lui avem:
a) controlul financiar al parlamentului efectuat, în principal, asupra bugetului de stat de
către comisiile specializate ale camerelor şi de către parlament în ansamblul lui cu
prilejul analizei, dezbaterii şi aprobării solicitărilor prealabile şi a proiectului bugetului
de stat, a verificărilor pe parcursul execuţiei, a analizei şi aprobării contului de
încheiere a exerciţiului bugetar.
Parlamentul exercită controlul său bugetar şi prin organul său specializat: Curtea de
Conturi şi unităţile sale teritoriale, care verifică gestiunile la toate persoanele publice şi
desfăşoară activitate jurisdicţională.
b) controlul financiar al executivului exercitat mai ales de către Ministerul Finanţelor
(Direcţia generală a controlului financiar de stat, Garda Financiară militarizată) şi
unităţile sale teritoriale (Direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului
financiar de stat la nivelul judeţelor, administraţiile financiare de la nivelul municipiilor
şi circumscripţiilor financiare la nivelul oraşelor).
c) controlul financiar exercitat de către ministere, instituţii centrale şi consiliile locale
asupra unităţilor din subordine;
d) controlul exercitat de către bănci la clienţii lor.
2) controlul din interiorul unităţii (controlul propriu sau autocontrolul) care cuprinde la
rândul lui:
a) controlul financiar preventiv exercitat de către şeful compartimentului
financiar-contabil, contabilul şef sau o altă persoană împuternicită. El este un control
prealabil, având ca obiectiv principal prevenirea unor neajunsuri prin verificarea
legalităţii, oportunităţii şi economicităţii tuturor operaţiunilor din care derivă drepturi
sau obligaţii patrimoniale. Viza de control financiar preventiv se dă numai după
verificarea documentelor prezentate cu avizarea prealabilă sau consultarea, atunci când
se consideră necesar, a juristului unităţii.
b) controlul financiar (auditul) intern al gestiunilor proprii şi cel exercitat de
către organele CFI din unitatea ierarhic superioară, fiind un control gestionar de fond, cu
caracter ulterior, urmărind respectarea legilor şi normelor legale privind gospodărirea
patrimoniului public.

10
Din punct de vedere al momentului în care se efectuează controlul financiar poate fi:
1) control financiar preventiv;
2) control financiar concomitent;
3) control financiar ulterior sau postoperativ.
Din punct de vedere al gradului de cuprindere:
1) control prin sondaj sau complet;
2) control tematic sau complex;
3) control parţial sau total.
După baza de referinţă:
1) controlul conceperii strategiilor şi programelor firmei;
2) controlul execuţiei strategiilor şi programelor firmei.
După obiectivele finale urmărite:
1) analiza diagnostic;
2) controlul de gestiune.
După modul de execuţie:
1) control direct;
2) control indirect;
3) încrucişat.
Metodele de control sunt de asemenea diferite:
1) cercetări prin anchete şi discuţii;
2) verificări documentare;
3) controlul faptic;
4) analizele complexe economico-financiare.
Îndeplinirea funcţiei de control ce revine finanţelor publice vizează obiective dintre care se pot
distinge:
asigurarea oportunităţii şi legalităţii operaţiunilor financiare care afectează
patrimoniul public;
administrarea eficientă a resurselor publice;
determinarea judicioasă a nevoilor de resurse şi asigurarea constituirii şi
cheltuirii raţionale a fondurilor băneşti publice etc.
În mod deosebit, prin controlul financiar trebuie să se identifice fenomenele care
determină dereglări ale fluxurilor financiare de alimentare, alocare şi utilizare a resurselor
publice, să se stabilească responsabilităţile celor implicaţi şi posibilităţile de îmbunătăţire a
acestora.
Indiferent de organul care îl exercită, forma pe care o îmbracă şi metodele care se
folosesc importantă este eficacitatea controlului, contribuţia sa la respectarea legalităţii şi a
disciplinei financiare, la buna gospodărire a banului public.
Gravele disfuncţionalităţi din economie, blocajul financiar înlănţuit şi de durată,
volumul îngrijorător al arieratelor, amploarea actelor de evaziune fiscală sunt tot atâtea dovezi
ale slabei eficacităţi a controlului în general şi a celui financiar în special, cu toate că există
nenumărate organe şi instituţii specializate dar şi grave şi deranjante paralelisme în activitatea
acestora.

C. Funcţia finanţelor publice de reglare/stabilizare a economiei


Existenţa unei asemenea funcţii a finanţelor publice se înscrie în contextul asumării de către
stat şi, în genere, de organismele publice a unui rol activ în economie,
• fie prin implicare directă în acţiuni economice,

11
• fie în mod indirect, prin influenţarea activităţilor economice private.
In ambele ipostaze, însă, această funcţie conturează manifestarea finanţelor publice ca
mijloc de influenţare asupra vieţii economice şi sociale şi, mai ales, a economiei, în
concordanţă cu obiectivele de politică generală promovate de autorităţi publice. Prin
îndeplinirea acesteia, finanţele publice pot mijloci contracararea unor fenomene cu caracter
destabilizator (recesiunea, criza etc), pentru procesele economice şi sociale, pe de o parte,
respectiv stimularea evoluţiei pozitive a acestor procese, pe de altă parte.

Funcţia finanţelor publice de reglare/stabilizare a economiei exprimă capacitatea


acestora de a mijloci reglarea diverselor procese economice, mai ales, prin stimularea unora
sau inhibarea altora, pentru stabilizarea şi asigurarea evoluţiei sale ascendente.

Funcţia de reglare (stabilizare) a economiei s-a fundamentat teoretic prin doctrina


intervenţionist-statală în viaţa economică şi socială, găsind teren prielnic în condiţiile
manifestării tot mai intense a dereglărilor mecanismelor pieţei, în societatea modernă, odată cu
apariţia ciclicităţii acesteia.
Înfăptuirea acţiunii reglatoare/stabilizatoare a finanţelor publice asupra activităţilor
economice şi sociale poate fi sintetizată sub următoarele aspecte principale:
• reglarea/stabilizarea anticiclică;
• stimularea expansiunii (creşterii) economice;
• modernizarea, restructurarea şi adaptarea economiei la cerinţele pieţei interne şi
externe.
Sub primul aspect, manifestarea acestei funcţii constă în utilizarea tehnicilor şi
instrumentelor financiare publice ca mijloace pentru contracararea crizei economice ca
fenomen real sau posibil a se produce, şi a şomajului care o însoţeşte, urmărind asigurarea unei
anumite stabilizări a activităţii de producţiei şi a ocupării forţei de muncă, respectiv atenuarea
oscilaţiilor ciclice, determinate de alternarea perioadelor de prosperitate cu cele de declin
economic. Ea presupune facilităţi sau restricţii financiare menite să favorizeze evitarea
sincopelor majore.
Sub al doilea aspect, acţiunea exercitată prin finanţele publice presupune folosirea
tehnicilor şi instrumentelor financiare ca factori propulsori ai activităţilor economice, prin
stimularea investiţiilor şi impulsionarea ritmului de creştere a producţiei asigurând, nu numai
relansarea economiei sau combaterea tendinţelor de încetinire a ritmului creşterii, ci şi o
expansiune a acesteia.
Sub cel de al treilea aspect menţionat, se are în vedere implicarea finanţelor publice
prin tehnici şi instrumente specifice pentru realizarea proceselor de modernizare şi
restructurare a economiilor naţionale, fie susţinând eforturile agenţilor economici privaţi sau
dezvoltând direct în cadrul sectorului public, anumite segmente, ramuri sau subramuri
economice, fie restricţionând alta şi asigurând adaptarea la evoluţia cererii pe pieţele interne şi
externe.
Impactul reglator al finanţelor publice, bazat pe interacţiunea proceselor materiale cu
cele financiare, îşi găseşte reflectarea în variabile economice şi financiare ale căror dimensiuni
condiţionează atingerea obiectivelor urmărite, iar principalele instrumente folosite în acest scop
sunt impozitele, cheltuielile publice, bugetul public.
Aşa, de pildă, ca premise obiective ale reglării economiei prin finanţele publice trebuie
considerate interrelaţiile dependente venitului total, compus din venit disponibil şi impozit
pe de o parte, cu mărimea consumului (cheltuielilor) total, structurat în consum personal şi
investiţii, pe de altă parte, conform relaţiilor următoare:
Vt = Vd + T (2.1.);
Ct = Cp + I (2.2.).

12
în care: Vt = venit total; Vd = venit disponibil; T = impozite, taxe, contribuţii; C t = consum total;
Cp = consum personal; I = investiţii.

Din egalizarea celor două relaţii, sub forma V t = Ct, decurge şi corelarea variabilelor
structurale, care implică manifestarea unor interacţiuni specifice, atât între cele două relaţii, cât
şi între variabile cuprinse în cadrul acestora. Între acestea apare evidentă condiţionarea indirectă
dintre variabilele de tipul impozitului şi investiţiilor în sensul că modificarea mărimii celei
dintâi favorizează modificarea în sens invers a celei din urmă.

În consecinţă, reglarea economiei prin impozite presupune adaptarea


dimensiunii impozitului faţă de venitul total cu impactul său asupra venitului
disponibil şi prin acesta asupra volumului investiţiilor.

Astfel, în cazul în care se înregistrează o tendinţă de stagnare sau recesiune, relansarea


economiei este posibilă prin diminuarea proporţiei impozitelor, care va antrena creşterea
venitului disponibil, din care o bună parte poate deveni sursă de finanţare pentru investiţii.
Această redimensionare a mărimii impozitelor devine o premisă a creşterii investiţiilor şi
capacităţilor de producţie, inclusiv a creării unui număr mare de locuri de muncă şi a reducerii
semnificative a şomajului. O asemenea intervenţie prin mijloace financiare este specifică
situaţiei când se manifestă un declin al activităţilor economice, însoţit de restrângerea
investiţiilor private şi creşterea numărului şomerilor în totalul populaţiei active.
Dimpotrivă, admiţând că se constată un ritm prea accelerat al producţiei (căruia îi
corespunde un număr redus de şomeri), care ameninţă cu supraîncălzirea economiei şi crearea
premiselor pentru intrarea acesteia în declin, devine posibilă intervenţia reglatoare în sens
invers prin mărirea impozitelor, diminuarea veniturilor disponibile, a investiţiilor private şi a
producţiei şi temperând astfel ritmul prea înalt de creştere economică.
Similar, dar adaptată conţinutului proceselor specifice, are loc şi intervenţia reglatoare
prin cheltuielile publice, considerată o variabilă financiară cu impact asupra mărimii
consumului total, al cererii agregate şi prin aceasta asupra ofertei. Ea se concretizează prin
adaptări ale dimensiunii şi structurii acestora, în funcţie de cerinţele asigurării unei evoluţii
continuu ascendente a economiei. Producerea impactului reglator decurge din faptul că o
creştere a cheltuielilor bugetare, semnificând o sporire a cererii de consum final şi a investiţiilor
publice, poate antrena o creştere a investiţiilor,a producţiei şi deci a economiei în perioadele
când se înregistrează scăderi de proporţii mai mari ale acesteia. Spre deosebire, opţiunea pentru
reducerea cheltuielilor publice are ca efect încetinirea ritmului activităţilor economice şi,
implicit, atenuarea oscilaţiei ciclice de sens invers.
În acelaşi context, se înscrie şi acţiunea reglatoare promovată prin finanţele publice,
implicând folosirea bugetului public, în sensul acceptării deficitului bugetar şi finanţării
sale din resurse extraordinare, pentru impulsionarea economiei în fazele de declin.
1.3. Rolul finanţelor publice
Extensia intervenţiei statului şi a rolului finanţelor publice în viaţa economică şi socială s-a
concretizat, pe plan analitic, prin dezvoltarea studiilor relative la principalele aspecte economice şi
sociale ale cheltuielilor şi încasărilor administraţiilor publice. Prin aceste studii, care constituie
economia finanţelor publice, unii autori încearcă să justifice, să explice sau să constate acelaşi
principiu sau amploarea acestor intervenţii.
Indiferent de concepţiile care s-au exprimat, de locul şi timpul în care ele s-au manifestat,
putem spune că rolul finanţelor publice se manifestă, în principal, în două direcţii şi anume:
• în redistribuirea produsului intern brut (P.I.B.);
• în intervenţia statului pentru reglarea vieţii economico-sociale.

13
Redistribuirea P.I.B. se concretizează în faptul că statul, pe seama veniturilor sale
băneşti, sprijină unii agenţi economici, creează o piaţă de stat pentru desfacerea produselor
agenţilor economici, dezvoltă forme noi de cooperare cum ar fi societăţile mixte cu capital de
stat şi privat etc. Destinaţiile primite de fondurile băneşti ale statului facilitează influenţarea
procesului reproducţiei sociale.
În ceea ce priveşte intervenţia statului pentru reglarea vieţii economico-sociale cu
ajutorul unor măsuri de natură financiară menţionăm că baza de pornire în susţinerea acestei
concepţii a constituit-o teoria keynesistă. Dintre instrumentele financiare care pot fi folosite de
către stat în intervenţia sa în viaţa social-economică fac parte: cheltuielile publice, impozitele,
împrumuturile ş.a.
Rolul finanţelor publice derivă din funcţiile acestora şi se manifestă în plan financiar,
economic şi psiho-social.
a) Rolul financiar derivă din faptul că mecanismul finanţelor publice constituie
modalitatea principală de atragere a resurselor financiare ale statului, necesare realizării unor
obiective de interes general (acoperirea cheltuielilor ocazionate de funcţionarea sectorului
public), dar şi mijloc prin care se redistribuie veniturile şi averile între membrii societăţii.
Aplicarea unui tratament fiscal diferenţiat de la un contribuabil la altul, şi acordarea
unor transferuri financiare, contribuie la transpunerea în practică a principiilor de echitate
fiscală şi de justiţie socială.
Ca urmare a tendinţei mondiale de expansiune economică, când resursele financiare la
dispoziţia autorităţilor publice cunosc o creştere permanentă, acest rol al finanţelor publice
dobândeşte o importanţă din ce în ce mai mare.
b) Rolul economic se evidenţiază în condiţiile în care finanţele publice, prin cele două
etape ale funcţiei fiscale, reprezintă un important instrument de politică economică folosit de
către autorităţile publice în vederea influenţării fenomenelor şi proceselor economice,
corectării ciclurilor economice şi înlăturării dezechilibrelor economice.
Autorităţile publice apelează frecvent pentru atingerea acestor deziderate:
• pe de o parte, la diferite procedee de impunere (folosirea unor cote de impozitare
proporţionale, progresive, regresive sau degresive), la practicarea sau retragerea unor
facilităţi fiscale, precum şi la extinderea sau restrângerea bazei de impozitare,
• iar pe de altă parte, la acordarea de transferuri financiare unor categorii socio-economice
bine definite.
Toate aceste aranjamente ale statului aplicate în corelaţie cu politicile monetare, valutare
şi de credit ale băncii centrale, permit realizarea unei dezvoltări economice şi sociale echilibrate.
c) Rolul psiho-social rezidă, pe de o parte, din orientarea şi modelarea
comportamentelor indivizilor în prezenţa prelevărilor fiscale şi a transferurilor financiare, iar
pe de altă parte, din necesitatea asigurării de către autorităţile publice a unor programe de
protecţie socială, în vederea sprijinirii categoriilor sociale defavorizate (pensionari, şomeri,
persoane cu handicap, etc).
Manifestarea rolului financiar, economic şi psiho-social al finanţelor publice, aşa cum
bine aprecia academicianul român Iulian Văcărel, determină o „modificare a raporturilor
sociale, care influenţează procesul reproducţiei sociale, potenţialul economic al întreprinderilor,
veniturile şi averile cetăţenilor, nivelul de trai al populaţiei, calitatea vieţii în general”.

14
TESTE EVALUARE
1. Funcţiile finanţelor sunt următoarele:
a) funcţia de constituire a fondurilor de resurse financiare publice
b) funcţia de constituire şi control;
c) funcţia de repartiţie;
d) funcţia de control.
e) funcţia de constituire si repartizare a fondurilor financiare de resurse publice. Argumentaţi
răspunsul corect.
Răspuns: c, d

2.Funcţia de control are o sferă de cuprindere:


a) mai restrânsă decât funcţia de repartiţie;
b) mai largă decât funcţia de repartiţie:
c) are aceeaşi sferă de cuprindere cu funcţia de repartiţie.
Să se argumenteze varianta adevărată.
Răspuns: b

1. Finanţele publice există pentru a servi la realizarea anumitor obiective precis determinate,
la îndeplinirea anumitor sarcini, care nu ar putea fi înfăptuite pe o altă cale sau cu alte
mijloace. De aici rezultă că funcţia de repartiţie are un caracter : a) subiectiv;
b) obiectiv;
c) specializat.
Să se argumenteze răspunsul corect.
Răspuns:b

2. Distribuirea şi redistribuirea produsului intern brut, mijlocite de finanţe, se realizează:


a) numai cu schimbarea formei de proprietate;
b) în cadrul aceleiaşi forme de proprietate sau cu schimbarea formei de proprietate; c)
strict pe plan naţional;
d) pe plan naţional şi pe plan internaţional pe baza unor convenţii şi acorduri bi/şi sau
multilaterale sau a unor decizii unilaterale. Răspuns:b, d

3. Redistribuirea resurselor financiare pe plan internaţional se referă la:


a) acordarea de împrumuturi externe;
b) achitarea cotizaţiilor şi a contribuţiilor datorate organismelor internaţionale de către stat sau
de alte entităţi de drept public;
c) primirea sau acordarea, după caz, de ajutoare externe de către stat, pentru înlăturarea
consecinţelor grave provocate de calamităţi naturale, accidente, războaie, revoluţii etc.
d) Efectuarea unor cheltuieli privind ordinea publică, siguranţa naţională.
e) primirea de împrumuturi externe; Răspuns:a, b, c, e

4. Deosebirile dintre mecanismele economice sunt determinate de:


a) nivelul forţelor de producţie, mărimea rezervelor de care dispune economia naţională,
condiţiile naturale şi dimensiunea teritoriului;
b) relaţiile financiare – valutare;

15
c) structura socială, gradul de maturizare a relaţiilor sociale de producţie, a suprastructurii
şi a democratismului economic;
d) gradul de independenţă a economiei faţă de străinătate (proporţia de acoperire a
necesarului de materii prime, resurse energetice, specialişti, tehnologii şi capital din
surse interne;
e) obiectivele de politică comercială urmărite pe termen lung Răspuns:a, c, d

5. Printre fazele funcţiei de repartiţie se numără următoarele:


a) constituirea şi controlul fondurilor resurselor publice;
b) distribuirea si controlul fondurilor de resurse financiare publice;
c) constituirea si repartizarea fondurilor de resurse financiare publice pe beneficiari. Răspuns: c

16
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 SISTEMUL FINANCIAR PUBLIC

Obiective: cunoaşterea conceptului de sistem financiar şi


sistem financiar public;
Cunoaşterea componentelor sistemului financiar
public
Cunoaşterea instituţiile sau structurile funcţionale din
sectorul public implicate în activităţi cu caracter
financiar participă direct sau indirect la procesele ce
concretizează funcţionarea sistemului financiar public

Cuvinte cheie:
sistem financiar public;
relaţii financiare;
structurile funcţionale
fonduri financiare.
planuri financiare,

2.1. Conceptul de sistem financiar şi accepţiunile sale în sfera finanţelor


publice
Asemănător altor sisteme, sistemul financiar (conceput în integralitatea sa) reprezintă un
ansamblu al elementelor de esenţă financiară (corespunzătoare activităţilor derulate, atât în
sectorul public, cât şi în cel privat), între care există legături organice, de interdependenţă, ce
conferă acestuia caracterul unitar, necesar oricărui sistem
Dar, dacă avem în vedere cele două mari componente ale sferei de manifestare a finanţelor
(publice şi private), apare implicită şi constituirea sistemului financiar (global), prin asamblarea
a două subsisteme financiare (unul public şi altul privat), ceea ce implică şi manifestarea
distinctivă a sistemului financiar public.
Atât în teorie, cât şi în practică, adesea, conceptul de sistem financiar este folosit,
întrun mod limitativ, cu referire numai la domeniul activităţii financiare publice, atribuindu-i-
se mai multe sensuri sau accepţiuni, ce decurg din raportarea la tipuri diferite de elemente
constitutive.
Astfel, sistemul financiar este conceput, cel mai frecvent, ca ansambluri de:
• relaţii financiare;
• instituţii (structurile funcţionale) implicate în organizarea şi derularea activităţilor
financiare;
• fonduri financiare constituite şi utilizate;
• planuri financiare, inclusiv instrumentele, metodele şi tehnicile de conducere şi
efectuare a operaţiunilor financiare etc. Din această perspectivă, se poate admite că, în
raport cu specificitatea elementelor din care este concepută constituirea sistemului
financiar public, devine posibilă şi utilă o diversificare a accepţiunilor date acestuia,

17
în sensurile corespunzătoare conţinutului fiecărui tip de elemente constitutive (sistem
de relaţii; sistem de fonduri; sistem de instituţii etc).
Pe de altă parte, se remarcă şi faptul că deoarece activitatea financiară corespunzătoare
sferei de manifestare a finanţelor publice se diferenţiază sensibil de cea aferentă finanţelor
private, este posibilă şi necesară o abordare separată a celor două subsisteme, respectiv a
(sub)sistemului financiar public şi a (sub)sistemului financiar privat.
Delimitările între cele două subsisteme, nu exclud nici existenţa unor zone de
interferenţă în cadrul sistemului financiar considerat global, acestea având la bază
particularităţile imprimate fiecărui subsistem, mai ales, de tipurile de interese ce se satisfac şi,
implicit, de formele de proprietate pe care se fundamentează administrarea resurselor
financiare.
Prin urmare, în oricare dintre accepţiunile date conceptului de sistem financiar, pentru
specificitatea elementelor constitutive şi modul de funcţionare a subsistemului financiar public
sunt determinante proprietatea publică şi caracterul colectiv (public) al intereselor sau nevoilor
satisfăcute, ca şi implicarea diverselor autorităţi sau entităţi publice în organizarea, conducerea
şi realizarea activităţilor financiare aferente.

SUBSISTEMULUI FINANCIAR PRIVAT SUBSISTEMULUI FINANCIAR PUBLIC


elementele componente şi modul de elementele componente şi modul de
funcţionare a acestuia reflectă natura funcţionare a acestuia reflectă natura colectivă
individuală a intereselor (nevoilor) ce se a intereselor (nevoilor)
satisfac şi caracteristicile imprimate de
proprietatea privată, implicând participarea
directă a entităţilor (persoanelor) private în
organizarea şi desfăşurarea de activităţi
financiare.
în activitatea aferentă subsistemului financiar pentru funţionarea subsistemului financiar
privat operează norme juridice de drept privat, public sunt operante reglementările şi normele
care au la bază deplina independenţă a părţilor juridice de drept public privind organizarea şi
derularea activităţii financiare, în timp ce
implicate în angajarea relaţiilor şi realizarea
operaţiunilor financiare corespunzătoare.
funcţionarea sistemului financiar privat,
asigură furnizarea de resurse indispensabile
finanţării cheltuielilor publice, mai ales, sub
formele impozitelor şi taxelor, contribuţiilor
pentru asigurări sociale de stat etc, care sunt
administrate de autorităţi sau entităţi publice
prin bugetul de stat, bugetele locale, bugetele
asigurărilor sociale de stat etc.
pe un plan mai larg, se admite că sistemul
financiar privat stă la baza întregului sistem
financiar, pornindu-se de la considerentul că
înfăptuirea celei mai mari părţi a proceselor de
repartiţie prin finanţele publice depinde direct
de activitatea economico-financiară creatoare
de valoare nouă din sectorul privat şi, implicit,

18
de funcţionarea sistemului financiar privat

Raporturile dintre cele două subsisteme s e manifestă şi în sensul invers, evidenţiind


dependenţa, într-o anumită măsură, a funcţi onării subsistemului finanţelor private de cel
al finanţel or publice.
atunci când activitatea economico-financiară sectorul privat (persoane fizice şi juridice
privată, respectiv subsistemul financiar privat, private) beneficiază de bunuri şi servicii
se confruntă cu disfuncţionalităţi generate de furnizate de către entităţi publice în mod
manifestarea unor fenomene dereglatoare gratuit sau la preţuri inferioare celor de piaţă,
(crize, şomaj), se poate apela la inclusiv de sume de bani primite ca subvenţii
redimensionarea şi restructurarea proceselor nerambursabile, care sunt oferite prin
de distribuţie financiară publică şi de realocare funcţionarea adecvată a sistemului financiar
a resurselor vehiculate prin (sub)sistemul public.
financiar public, în scopul revigorării
economiei (private) al restabiliri
şi i
funcţionalităţii întregului siste financiar
inclusiv a celui privat. m ,

În literatura de specialitate pentru (sub)sistemul financiar public sunt conturate, ca forme


obişnuite de reprezentare:
• subsistemul de relaţii financiare publice;
• subsistemul de instituţii/structuri funcţionale (cu atribuţiuni financiare) publice; • subsistemul de
fonduri financiare publice;
• subsistemul de planuri financiare publice.

2.2. Sistemul de relaţii financiare publice


Considerat în accepţiunea de ansamblu a relaţiilor financiare (finanţelor) publice generate
de procurarea, alocarea şi utilizarea resurselor băneşti pentru satisfacerea de nevoi publice,
sistemului financiar public înglobează diverse categorii de relaţii financiare, ce se
diferenţiază prin prisma existenţei anumitor particularităţi de manifestare, dând naştere
unor componente specifice, pe care se structurează acest sistem. Abordat sub acest aspect,
dar prin raportarea la caracterul general sau local al nevoilor ce se satisfac şi la autorităţile
publice implicate în relaţiile respective, sistemul financiar public se structurează pe două
mari subsisteme (tratate ca sisteme distinctive), şi anume:
(sub)sistemul financiar al statului, denumit şi (sub)sistem al finanţelor statului;
(sub)sistemul financiar al entităţilor administrativ-teritoriale, denumit şi (sub)sistem al
finanţelor locale.
Sistemul finanţelor statului se defineşte prin totalitatea relaţiilor financiare la care participă
statul în cadrul proceselor de constituire, distribuire şi utilizare a fondurilor băneşti destinate
satisfacerii nevoilor publice considerate de interes general, naţional. Acest sistem cuprinde, în
mod obişnuit, alte componente caracteristice, cum sunt:
19
• bugetul de stat;
• finanţele instituţiilor publice, care funcţionează în sfera activităţilor nemateriale şi sunt
în subordinea autorităţilor de stat centrale;
• finanţele întreprinderilor cu capital de stat din sfera activităţilor materiale, inclusiv
instituţii financiar-bancare ale statului etc. Fiecare dintre aceste componente se
individualizează prin anumite particularităţi de manifestare, dar în acelaşi timp
interacţionează în cadrul sistemului financiar al statului.
Bugetul de stat desemnează,în această accepţiune, relaţiile financiare la care participă
autorităţile centrale de stat, pe de o parte şi persoane fizice sau juridice, pe de altă parte, în
procesele de procurare, distribuire şi utilizare a resurselor financiare (publice) bugetare,
administrate în cadrul principalului fond financiar al statului, respectiv fondul bugetar.
Finanţele întreprinderilor cu capital de stat cuprind acele relaţii financiare prin care se
constituie, distribuie şi utilizează capitalul sau fondurile băneşti de care dispune fiecare
întreprindere sau instituţie financiar-bancară a statului în baza autonomiei funcţionale şi la care
ele participă direct în raporturile cu alte persoane fizice şi juridice inclusiv cu statul, cele din
urmă aflate, fie în ipostaza de a contribui la constituirea fondurilor respective, fie în aceea de
beneficiari ai cheltuirii lor.
La rândul lor, finanţele instituţiilor publice înglobează relaţiile financiare la care una
dintre părţile participante este o instituţie publică, având calitatea de persoană juridică (dar cu
un grad mai redus de autonomie funcţională). Ceilalţi participanţi la acest grup de relaţii
financiare sunt alte persoane fizice sau juridice, inclusiv autorităţi publice.
Sistemul finanţelor locale înglobează ansamblul relaţiilor financiare la care participă
autorităţile publice locale, pe de o parte şi persoane fizice sau juridice, în ipostaza de
contribuabili sau beneficiari, pe de altă parte, privind procesele de constituire, distribuire şi
utilizare a fondurilor băneşti administrate, în principiu, prin bugetele locale. Prin asemenea
relaţii financiare publice se vehiculează resursele destinate satisfacerii unor nevoi tipice
colectivităţilor umane din perimetrul fiecărei entităţi administrativ-teritoriale, caracterul local al
intereselor fiind considerat drept criteriu fundamental al delimitării acestui sistem faţă de cel al
statului.
În raporturile dintre sistemul financiar al statului şi cel al finanţelor locale există,
totodată, o puternică interacţiune, ce evidenţiază rolul important al primului sistem în
crearea unor premise indispensabile bunei funcţionări a celui de al doilea.

Prin prisma bugetelor în care se concentrează relaţiile financiare publice, sistemul


financiar public se structurează pe mai multe componente: bugetul de stat; bugetele locale;
bugetul asigurărilor sociale; bugetele altor fonduri speciale; bugetele întreprinderilor sau ale
instituţiilor de stat etc.

2.3. Sistemul de instituţii sau structuri organizaţionale publice cu


atribuţiuni financiare
La soluţionarea problemelor financiare participă o multitudine de organe, care
fac parte din sistemul democraţiei reprezentative, din autoritatea administrativă
sau constituie organe specializate ale puterii executive ori compartimente
financiare în întreprinderi şi instituţii, după caz. Prin prisma cadrului
organizatoric-funcţional, sistemul financiar public este conceput ca expresie a
totalităţii instituţiilor, organismelor sau structurilor politico-administrative
implicate în organizarea şi derularea activităţilor financiare (considerate la
scară naţională), între care există, în mod necesar, anumite raporturi de
interdependenţă, caracteristice funcţionării lor ca un sistem.
Din acest unghi de abordare, se pot distinge două categorii de instituţii sau structuri
funcţionale implicate în întreaga activitate fmanciar-bancară (publică şi privată). Dintre acestea,

20
unele îndeplinesc atribuţiuni diverse (politice, administrative etc), acţionând şi în plan financiar
ca structuri nespecializate,
iar altele care acţionează numai în sfera finanţelor, fiind constituite ca structuri
specializate şi denumite, adesea, aparat fînanciar-bancar. Cele două categorii pot fi
considerate şi ca două componente ale unui sistem format din instituţii (structuri)
financiare, iar în măsura în care aparţin sectorului public, structurile respective
funcţionează ca un (sub)sistem financiar public.
În accepţiunea din urmă, din prima componentă, a structurilor nespecializate, fac parte,
în prim plan, organele democraţiei reprezentative ale puterii de stat centrale sau a celei locale,
care, în condiţiile actuale din România, sunt reprezentate de: Parlament, Consilii judeţene,
Consilii locale (municipale, orăşeneşti şi comunale). De asemenea.în aceiaşi componentă se
încadrează şi organele administraţiei publice centrale şi locale, care, în general, se concretizează
prin: Guvern, ministere (profilate pe alte domenii decât cel al finanţelor), alte organe ale
administraţiei publice între care şi prefecturile, primăriile etc.
Din cea de a doua componentă a sistemului, formată din instituţii sau structuri financiare
specializate fac parte, în mod obişnuit, Ministerul Finanţelor, Banca centrală (de emisiune),
băncile comerciale sau societăţile de asigurări şi reasigurări cu capital de stat etc, direcţii şi
administraţii locale ale finanţelor publice, compartimente financiare din structurile entităţilor
publice centrale şi locale, inclusiv din întreprinderi cu capital de stat.
În raport cu atribuţiile financiare ce le revin prin lege, toate instituţiile sau structurile
funcţionale din sectorul public implicate în activităţi cu caracter financiar participă direct sau
indirect la procesele ce concretizează funcţionarea sistemului financiar public şi a celui
financiar-monetar, în ansamblu. Dar, este de admis că între cele mai reprezentative instituţii de
acest tip pot fi considerate Parlamentul şi Guvernul (din prima componentă), respectiv
Ministerul Finanţelor, Curtea de Conturi, Banca Naţională şi băncile comerciale cu capital de
stat (din cea de a doua componentă).

PARLAMENTUL Parlamentul, ca autoritate legislativă, adoptă legi referitoare la


problematica financiar-monetară a ţării. În acest sens, o importanţă
deosebită prezintă conţinutul legilor privind finanţele publice, inclusiv
bugetul de stat, impozitele şi taxele suportate de persoane fizice şi
juridice, asigurările sociale de stat, organizarea şi funcţionarea băncilor,
a Guvernului, a ministerelor, a Curţii de Conturi şi a altor instituţii
publice etc.
GUVERNUL Guvernul, ca autoritate executivă centrală, asigură promovarea politicii
financiare a statului, în conformitate cu reglementările şi programul de
guvernare acceptat de Parlament, purtând răspunderea directă pentru
elaborarea şi prezentarea anuală spre adoptare a proiectelor bugetului
de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat etc., inclusiv a
propunerilor privind eventuale rectificări, dar şi realizarea prevederilor
bugetare cu întocmirea conturilor generale anuale de execuţie a
bugetului, ce se supun aprobării Parlamentului.
MINISTERUL Ministerul Finanţelor Publice, în calitatea de principal organ financiar
FINANŢELOR specializat, coordonează întreaga activitate financiară, fiind implicat în
PUBLICE elaborarea şi aplicarea, sub aspect financiar, a strategiilor şi
programelor de guvernare, asigurând administrarea generală a activităţii
financiare a statului, inclusiv prin prisma folosirii pârghiilor financiare
pentru influenţarea evoluţiei proceselor economice şi sociale.

21
CURTEA DE Curtea de Conturi funcţionează ca organ suprem de control financiar şi
CONTURI de jurisdicţie în activitatea financiară publică, fiind subordonată direct
Parlamentului ţării şi îndeplineşte atribuţiuni specifice de control
asupra activităţilor financiar publice, în plan teritorial, prin Camerele de
Conturi
BANCA Banca Naţională a României, ca bancă centrală, joacă un rol major în
NAŢIONALĂ A funcţionarea sistemului financiar public, având ca obiectiv fundamental
ROMÂNIEI asigurarea echilibrului monetar şi menţinerea puterii de cumpărare,
respectiv a stabilităţii monedei naţionale. ea îndeplineşte şi alte
atribuţiuni în relaţiile cu statul, inclusiv cu Trezoreria publică şi îl poate
reprezenta pe acesta la tratative sau negocieri externe referitoare la
probleme financiare, valutare, de credit şi de plăţi, inclusiv la cele
privind autorizarea şi supravegherea bancară.

Alături de instituţiile la care ne-am referit, în derularea activităţii financiare publice sunt
implicate şi celelalte structuri organizatoric-funcţionale, reprezentând componente ale
sistemului de instituţii financiare publice, de nivel macro, mediu sau micro. Între acestea, în
cazul României, se pot menţiona:
• Agenţia naţională de administrare fiscală,
• Comisia naţională a valorilor mobiliare,
• Bursa de valori,
• direcţiile judeţene ale finanţelor publice, administraţiile (locale) ale finanţelor publice,
compartimentele financiare ale entităţilor publice operative etc, care desfăşoară
activităţi financiare de interes public, cu impact puternic asupra funcţionalităţii
întregului sistem financiar public.
2.4. Sistemul de fonduri financiare publice
Din perspectiva concretizării finanţelor publice prin diversele fonduri băneşti administrate în
scopuri publice, se constată manifestarea fondurilor respective şi ca elemente tipice de sistem, ce
conturează, în altă accepţiune, sistemul financiar public
A. Dacă avem în vedere structura sistemului de fonduri financiare publice prin prisma
clasificării acestora după nivelul organizatoric la care ele se administrează pot fi delimitate
trei mari componente ale sale, şi anume: fonduri centralizate; fonduri de nivel mediu
(administrativ); fonduri descentralizate.
Fondurile centralizate (administrate la nivel central) se constituie şi distribuie cu
participarea directă a autorităţilor sau instituţiilor centrale, având ca finalitate, în principiu,
finanţarea realizării de obiective sau acţiuni de interes general, în plan economic şi social.
Dintre acestea, cel mai reprezentativ este fondul bugetar al statului, alături de care se mai pot
menţiona: fondulrile de asigurare; fondurile de creditare etc.
Fondurile de nivel administrativ mediu sunt cele constituite şi distribuite în activităţi ale
structurilor funcţionale create la nivel mediu de organizare a vieţii economice şi sociale
(ministere, agenţii guvernamentale, entităţi administrativ-teritoriale etc), fiind destinate
funcţionării acestora şi, cu deosebire, înfăptuirii anumitor obiective sau acţiuni cu un conţinut
specific, care le imprimă multora şi un caracter de fonduri speciale.
Fondurile descentralizate sunt cele administrate la nivel micro (economic şi social), care
se constituie şi distribuie/utilizează în contextul derulării activităţilor din întreprinderi şi
instituţii publice operative, asigurând, atât satisfacerea nevoilor de funcţionare sau dezvoltare a
acestor entităţi, cât şi realizarea anumitor acţiuni sau obiective de interes public.
B. Pe de altă parte, dacă luăm în considerare un alt criteriu de clasificare a aceloraşi
fonduri, şi anume, după destinaţia dată resurselor acumulate la fondurile financiare

22
publice, se pot distinge alte componente ale sistemului respectiv cum sunt : fonduri de înlocuire
şi dezvoltare; fonduri de consum; fonduri de asigurare; fonduri de rezervă.
Fondurile de înlocuire şi dezvoltare sunt constituite atât din sume alocate (transferuri)
din fondul bugetar (al statului) pentru crearea şi dezvoltarea entităţilor publice, cât şi din resurse
proprii (amortizarea capitalului fix, părţi din profit sau venituri din propria activitate etc), cu
deosebire, în cazul întreprinderilor cu capital de stat. Ele sunt destinate susţinerii şi dezvoltării
activităţilor de prestări servicii publice, producţie, comerţ etc, în primul rând, finanţării
investiţiilor, fiind cunoscute şi ca fonduri de investiţii, de care pot beneficia entităţile publice, în
bună măsură, pe seama alocaţiilor din fonduri bugetare, dar şi din cele speciale, sau din resurse
extrabugetare.
Fondurile de consum se regăsesc, cel mai adesea, constituite în cadrul fondurilor
bugetare, ca părţi din acestea destinate satistacerii nevoilor de consum final, sub diverse forme
ale cheltuielilor curente, între care se disting, în mod deosebit, fondurile de asigurări sociale şi
de protecţie socială. În aceiaşi categorie, se înscriu şi acele părţi din fondurile entităţilor
publice, denumite fonduri de salarii, folosite pentru remunerarea muncii lucrătorilor sau
finanţarea de acţiuni cu caracter social-cultural, respectiv partea din resursele băneşti obţinute
de populaţie din sectorul public şi destinate consumului curent.
Fondurile de asigurare se constituie şi utilizează, în principiu, pentru combaterea
anumitor efecte generate de producerea unor fenomene (riscuri) şi vizează satisfacerea nevoilor
corespunzătoare (de consum sau investiţii), fiind considerate tipice cele administrate de către
instituţii (societăţi) de asigurarări de bunuri, persoane şi răspundere civilă (cu capital de stat),
precum şi cele aferente asigurărilor sociale de stat.
Fondurile de rezervă se pot constitui la dispoziţia, atât a Guvernului, cât şi a entităţilor
administrativ-teritoriale sau economice din sectorul public, fiind destinate finanţării unor nevoi
imprevizibile (mai ales, cu caracter de investiţii), inclusiv acoperirii unor goluri temporare de
resurse băneşti în activităţile financiare publice.
2.5. Sistemul de planuri financiare publice
Desfăşurarea normală a activităţilor economice şi sociale, implicând derularea fluxurilor financiar-
monetare, chiar în condiţiile economiei de piaţă bazată pe autoreglare, nu exclude, ci presupune
programarea şi conducerea diverselor activităţi, inclusiv a celor financiare, apelânduse şi la
instrumente cum sunt planurile sau prognozele financiare.
În sfera finanţelor publice balanţele şi planurile financiare, sunt menite să servească
evaluărilor şi fundamentării deciziilor privitoare la procurarea şi alocarea resurselor băneşti în
scopul realizării obiectivelor de ordin economic şi social, având în vedere şi orizontul de timp
luat în considerare pentru elaborarea acestora pe termen lung, mediu sau scurt.
Forma cea mai generală sub care se prezintă planurile financiare este cea a balanţelor
financiare), care sintetizează, de regulă, pe surse de provenienţă şi destinaţii, resursele băneşti
ce pot fi procurate şi utilizate la nivelul diverselor entităţi, inclusiv al autorităţilor centrale de
stat, iar între acestea, un loc central revine bugetelor. Dar, dacă bugetele se întocmesc, cel mai
adesea, anual şi cu defalcare pe perioade mai scurte, având fie un rol operaţional, fie unul
orientativ (pentru conducerea curentă a activităţii financiare), balanţele şi prognozele se
elaborează pe perioade mai îndelungate, iar prin conţinutul lor au, mai ales, menirea de a servi
fundamentării unor decizii pe termene medii şi lungi, fără a se ignora utilitatea lor şi în
elaborarea deciziilor pe durate mai scurte de timp.
În general, scopul imediat urmărit prin elaborarea acestor balanţe este determinarea
mărimii şi corelarea celor două părţi ale fiecărei balanţe (resurse şi destinaţii) şi găsirea de
soluţii pentru echilibrarea acestora, respectiv asigurarea stării de echilibru financiar la nivelul
fiecărei entităţi, iar o premisă esenţială pentru îndeplinirea rolului lor o reprezintă
fundamentarea realistă, atât a resurselor, denumite şi venituri, cât şi a destinaţiilor, concretizate
prin cheltuieli.
Balanţele financiare se elaborează, de regulă, la nivel administraţiilor centrale de stat,
fiind concepute şi utilizate în scop informativ, şi servind ca suport în fundamentarea deciziilor
23
la acest nivel. Ele reflectă, în principiu, estimările privind resursele financiare şi destinaţiile
acestora (consum, investiţii, rezerve etc), cel mai des întâlnite, mai ales, în condiţiile ţării
noastre, fiind: balanţa financiară a economiei naţionale; balanţa financiară a statului; balanţa de
plăţi externe; balanţa veniturilor şi cheltuielilor băneşti ale populaţiei; balanţa formării
capitalurilor etc.
Totodată, din perspectiva sistemului financiar public, conceput ca ansamblu de planuri
financiare de nivel macro, mediu şi microeconomic, sunt folosite pe scară largă bugetele, care
au structură şi formă generală asemănătoare celor ale balanţelor financiare, dar
prevederile lor au, principial, un caracter imperativ, acestea reprezentând valori limită
obligatorii de respectat în execuţia financiară. În acest sens, cifrele prevăzute şi aprobate în
cadrul acestora sunt considerate niveluri minime la resurse sau venituri, respectiv niveluri
maxime la destinaţii sau cheltuieli.
Utilizarea lor este de natură să permită factorilor de decizie alegeri raţionale între
alternativele de realizare şi finanţare a diferitelor obiective sau acţiuni de interes public, ceea ce
imprimă planificării financiare prin bugete şi un rol activ în conducerea de ansamblu a
activităţii economice şi sociale.
Principalele componente ale sistemului financiar public, conceput ca sistem de planuri
financiare, pot fi considerate următoarele tipuri de bugete publice: bugetul de stat; bugetele
locale; bugetul asigurărilor sociale de stat; bugetele entităţilor publice operative.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL

o Ce reprezintă sistemul financiar public


o Prezentaţi sistemul de instituţii sau structuri organizaţionale publice cu
atribuţiuni financiare
o Enumeraţi componentele sistemului financiar public conceput ca sistem de
planuri financiare
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

Obiective: Cunoaşterea conceptului de cheltuieli publice


Cunoaşterea Tipologiei cheltuielilor publice
Cunoaşterea factorilor care influenţează
creşterea cheltuielilor publice
Aplicarea indicatorilor de analiză a cheltuielilor
publice
Cuvinte cheie:
Cheltuieli publice;
Cheltuieli bugetare;
Clasificaţie bugetară

Cheltuielile publice concretizează cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor
publice, şi anume aceea a repartizării resurselor financiare publice pe destinaţii. Utilizarea
24
propriu-zisă a acestor resurse pentru înfăptuirea obiectivelor cuprinse în programele
guvernamentale privind activitatea socială, economică şi de altă natură, desfăşurată de acestea,
se reflectă în cheltuielile publice. Prin cheltuieli publice, statul acoperă necesităţi publice de
bunuri şi servicii considerate prioritare în fiecare perioadă.

3.1. Conţinutul cheltuielilor publice Cheltuiala publică apare în literatură drept „etapa
următoare constituirii fondurilor publice şi se referă la distribuirea acestor resurse băneşti
către diferite obiective sociale sau economice” şi exprimă relaţii economico-sociale în
formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe
de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul
îndeplinirii funcţiilor acestuia.
Cheltuielile publice reprezintă consumurile de resurse financiare
efectuate de autorităţile publice, potrivit opţiunilor politice ale forţelor aflate la
putere, în vederea furnizării de bunuri publice, acordării de transferuri
financiare unor categorii socio-economice definite şi asigurării stabilităţii
Macroeconomice.

Din definiţia prezentată se pot desprinde câteva trăsături esenţiale ale cheltuielilor publice:
• reprezintă un consum final sau un avans de PIB;
• aparţin sectorului public;
• asigură funcţionarea autorităţilor publice în vederea exercitării de către acestea a
funcţiilor de alocare, de distribuţie şi de stabilizare;
• volumul şi finalitatea consumului de resurse financiare publice sunt statuate prin lege;
• exprimă optica şi doctrina politică a forţelor politice aflate la putere;
• nivelul şi structura acestora depind de o multitudine de factori.
Cheltuielile publice se materializează în plăţi efectuate de stat din resurse mobilizate pe
diferite căi, pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea
diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acţiuni social-culturale,
întreţinerea armatei şi a întregii activităţi desfăşurate în domeniul militar, acţiuni economice etc.
Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legătură cu destinaţia lor.
Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut, reprezentând
valoarea plăţilor pe care le efectuează instituţiile publice în formele specifice ale cheltuielilor
curente, iar alte cheltuieli publice exprimă o avansare de produs intern brut, reprezentând
participarea statului la finanţarea formării brute de capital atât în sfera producţiei materiale, cât
şi în sfera nematerială.
În prezent, cheltuielile publice sunt extrem de diversificate. Unele se manifestă direct,
prin finanţarea de către stat a instituţiilor publice pentru a putea funcţiona. Altele influenţează
direct mediul economic şi social şi constituie astfel instrumente ale unei politici de transformare
a mediului respectiv pentru a-l ameliora. Fiind folosite ca instrumente de intervenţie,
cheltuielile publice trebuie analizate nu numai prin prisma domeniului în care sunt efectuate, ci
şi din punctul de vedere al influenţei pe care o pot avea asupra procesului general al repartiţiei
sociale.
Cheltuielile publice înglobează: cheltuielile publice efectuate de administraţiile publice
centrale de stat, din fondurile bugetare şi extrabugetare. La statele cu structură federală se iau în
considerare şi cheltuielile autorităţilor publice ale statelor, ale provinciilor şi regiunilor membre
ale federaţiei; cheltuielile colectivităţilor locale (ale unităţilor administrativ-teritoriale);
cheltuielile finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat; cheltuielile organismelor
(administraţiilor) internaţionale finanţate din resursele publice prelevate de la membrii acestora.

25
Cheltuielile publice totale se obţin prin însumarea cheltuielilor diferitelor categorii de
administraţii publice, din care s-au dedus sumele reprezentând transferuri de resurse financiare
între administraţiile publice.
Trebuie făcută distincţie între noţiunile de cheltuieli publice şi cheltuieli bugetare.
Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul instituţiilor
publice (aparat de stat, instituţii de armată, ordine internă şi siguranţă naţională, cercetare ş.a.),
care se acoperă fie de la buget (pe plan central sau local), fie din fonduri extrabugetare sau de la
bugetele proprii ale instituţiilor sau din veniturile obţinute de acestea.
Cheltuielile bugetare se referă la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul de stat, din
locale, din bugetul asigurărilor sociale de stat. Deci, cheltuielile bugetare au o sferă mai restrânsă
decât cheltuielile publice, în cadrul cărora sunt cuprinse.

Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice


sunt cheltuieli bugetare

Cheltuielile bugetare sunt cuprinse în bugetele definite în cadrul sistemului de bugete,


aprobate de organul legislativ sub forma creditelor bugetare.
Delimitarea cheltuielilor bugetare în cadrul celor publice se bazează pe câteva
principii:
• efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea expresă şi aprobarea
nivelului acestora de către Parlament sau de consiliile locale, după caz, în conformitate
cu legile în vigoare;
• nerambursabilitatea sumelor alocate şi cheltuite conform destinaţiilor pentru care s-au
aprobat aceste sume;
• efectuarea cheltuielilor este determinată de îndeplinirea condiţiilor legale şi nu numai
de constituirea (existenţa) resurselor băneşti;
• finanţarea se efectuează în funcţie de gradul de subordonare a instituţiilor sau
activităţilor cu caracter bugetar din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de
stat, din bugetele locale sau din bugetele fondurilor speciale;
• exercitarea controlului financiar cu caracter preventiv şi acordarea vizei cu ocazia
operaţiunilor de deschidere a finanţării, de alocare şi utilizare a resurselor financiare
publice.

3.2. Criterii de grupare a cheltuielilor publice


Abordarea structurii cheltuielilor publice necesită utilizarea mai multor criterii de grupare.
În literatura şi practica financiară şi statistică a statelor şi a organismelor internaţionale, se
folosesc următoarele tipuri de clasificaţii: a) administrativă; b) economică; c) funcţională;
d) financiară; e) în funcţie de rolul lor în procesul reproducţiei sociale; f) gruparea folosită
de organismele O.N.U. şi clasificaţii mixte sau combinate.
a) Clasificaţia administrativă. Această clasificaţie are la bază criteriul instituţiilor
prin care se efectuează cheltuielile publice: ministere (departamente, agenţii guvernamentale),
instituţii publice autonome, unităţi administrativ-teritoriale etc. Gruparea cheltuielilor pe criterii
administrative este utilă, deoarece alocaţiile bugetare se stabilesc pe beneficiari: ministere şi
alte instituţii centrale, judeţe, oraşe, comune etc. Ea însă suferă prin faptul că un minister,
departament, agenţie guvernamentală, judeţ, municipiu sau oraş reuneşte cheltuieli cu destinaţii
variate şi, în plus, structura ministerelor şi, respectiv, subordonarea instituţiilor publice se
modifică periodic, ceea ce face cheltuielile publice necomparabile în timp.

26
Acest criteriu este folosit la repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatorii de credite
bugetare.
b) Clasificaţia economică. În cadrul acesteia se folosesc două criterii de grupare:
primul, conform căruia cheltuielile se împart în: cheltuieli curente (de funcţionare), şi cheltuieli
de capital (cu caracter de investiţii); al doilea, care împarte cheltuielile în cheltuieli ale
serviciilor publice sau administrative şi cheltuieli de transfer (de redistribuire).
Cheltuielile curente asigură întreţinerea şi buna funcţionare a instituţiilor publice,
finanţarea satisfacerii acţiunilor publice, transferarea unor sume de bani anumitor categorii de
persoane, lipsite de remuneraţie or având venituri insuficiente sau pentru onorarea unor
angajamente speciale ale statului (împrumuturi). Ele reprezintă un consum definitiv de produs
intern brut şi trebuie să se reînnoiască anual. În cea mai mare parte a lor, cheltuielile publice
sunt cheltuieli curente.
Cheltuielile de capital (de investiţii) se concretizează în achiziţionarea de bunuri de
folosinţă îndelungată, destinate sferei producţiei materiale sau sferei nemateriale (şcoli, spitale,
aşezăminte de cultură, administraţie etc.), după caz. Ele duc la dezvoltarea şi modernizarea
patrimoniului public.
Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative se deosebesc de cheltuielile de
transfer, după cum au sau nu la bază o contraprestaţie, în momentul şi în măsura în care acestea
se efectuează de către stat. Cheltuielile privind serviciile publice cuprind, în general,
remunerarea serviciilor, a prestaţiilor şi a furniturilor necesare bunei funcţionări a instituţiilor
publice sau achiziţionării de mobilier, aparatură şi echipamente.
Cheltuielile de transfer reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziţia unor
persoane juridice (instituţii cu activităţi autofinanţate, întreprinderi productive), unor persoane fizice
(pensionari, şomeri, studenţi, elevi etc.), sau a unor bugete ale administraţiilor locale. Ele pot avea,
deci, caracter economic (subvenţii acordate agenţilor economici pentru acoperirea unor cheltuieli de
producţie, stimularea exportului, redresarea financiară, restrângerea unor activităţi economice etc.)
sau sociale (burse, pensii, ajutoare şi alte indemnizaţii definitive şi fără contraprestaţie), finanţarea
unor acţiuni de importantă majoră efectuate prin intermediul administraţiilor publice locale.
Transferurile sunt consolidabile şi neconsolidabile, în funcţie de conţinutul lor şi de
legăturile pe care le implică între diferitele verigi ale sistemului bugetar.
Combinarea grupării cheltuielilor publice în cheltuieli de capital (investiţii) şi cheltuieli
curente (de funcţionare), cu gruparea lor în cheltuieli privind serviciile publice şi cheltuieli de
transfer permite definirea unei alte grupări: a) cheltuieli ale serviciilor publice, care cuprind
cheltuieli curente şi cheltuieli de capital; b) cheltuieli de transfer, care cuprind cheltuieli privind
crearea de venituri în bani (alocaţii, asistenţă socială) şi subvenţii acordate întreprinderilor
productive sau instituţiilor pentru activităţile autofinanţate în vederea acoperirii cheltuielilor
care devansează veniturile obţinute pe seama preturilor sau tarifelor.
c) Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile,
sectoarele de activitate, spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte
destinaţii ale cheltuielilor legate de efectuarea unor transferuri între diferitele niveluri ale
administraţiilor publice, plata dobânzilor la datoria publică sau constituirea de rezerve la
dispoziţia autorităţii executive. Ele reflectă obiectivele politicii financiare a statului.
Acest criteriu este important pentru repartizarea resurselor financiare publice pe domenii
de activitate şi obiective care definesc nevoile publice şi reprezintă obiectivul principal urmărit
la examinarea şi aprobarea prevederilor bugetare de către Parlament. Instituţiile care
funcţionează în diferite domenii de activitate constituie consumatorii de resurse bugetare, iar
conducătorii lor sunt ordonatori de credite bugetare.
În România, aceste domenii sunt definite în Legea privind finanţele publice astfel: “La
determinarea cheltuielilor publice se vor avea în vedere politica financiară a statului, numărul
de salariaţi, reţeaua de instituţii publice în funcţiune, cele care urmează a se înfiinţa în noul
exerciţiu bugetar, folosirea bazei tehnice existente cu maximă eficacitate, precum şi
următoarele: a) în domeniul social - utilizarea resurselor financiare ale statului pentru

27
învăţământ, sănătate, ocrotiri sociale, cultură, artă, tineret şi sport, refacere şi ocrotire a
mediului înconjurător, menţinerea echilibrului ecologic şi altele, în condiţiile stabilite de lege;
b) susţinerea unor programe prioritare de cercetare, îndeosebi fundamentală; c) în domeniul
economic - realizarea unor investiţii şi a altor acţiuni economice de interes public, acordarea de
subvenţii, facilităţi şi alte mijloace stabilite potrivit legii; d) asigurarea cerinţelor de apărare a
jării, ordinii publice şi siguranţa naţională; e) finanţarea administraţiei publice centrale şi locale
şi a altor cheltuieli prevăzute de lege; f) dobânzile aferente datoriei publice şi cheltuielile
determinate de emisiunea şi plasarea valorilor mobiliare necesare finanţării acestei datorii,
precum şi de riscul garanţiilor de stat în condiţiile legii”.
d) Clasificaţia financiară.
În funcţie de momentul în care se efectuează şi de modul în care afectează resursele
financiare publice, cheltuielile publice se grupează în: cheltuieli definitive; cheltuieli temporare
şi/sau operaţiuni de trezorerie şi cheltuieli virtuale sau posibile.
Cheltuielile definitive finalizează distribuirea resurselor financiare. Ele cuprind atât
cheltuieli curente, cât şi cheltuieli de capital. Majoritatea cheltuielilor publice efectuate au
caracter definitiv, finalizându-se cu plăţi la scadenţe certe şi atestă lichidarea completă a
angajării statului pentru a efectua cheltuielile prevăzute în buget. Cheltuielile definitive sunt
cuprinse, deci, ca posturi distincte în bugetele publice.
Cheltuielile temporare sunt urmate de finalizarea prin plăţi cu scadenţe certe.
Majoritatea dintre acestea reprezintă operaţiuni de trezorerie şi sunt evidenţiate în conturile
speciale ale trezoreriei (de exemplu, finanţarea rambursării împrumuturilor şi avansurilor
anterior consimţite). Cheltuielile temporare nu figurează în bugetele publice, ci se gestionează
separat prin trezoreria publică.
Cheltuielile virtuale sau posibile reprezintă cheltuieli pe care statul se angajează să le
efectueze în anumite condiţii. De exemplu, garanţiile acordate de stat pentru împrumuturi pot
conduce la cheltuieli publice numai dacă rambursarea lor din resursele special constituite sau de
către debitorii giraţi nu poate fi înfăptuită; cheltuielile ce se vor efectua pentru acţiuni sau
obiective neprevăzute, pe seama rezervelor la dispoziţia guvernului, aprobate în legea bugetară
anuală.
După forma de manifestare, cheltuielile publice pot fi: cu sau fără contraprestaţie; definitive
şi provizorii; speciale şi globale.
Cheltuielile fără contraprestaţie au caracter de alocaţii bugetare, reprezentând finanţare
definitivă, fără un contraserviciu din partea colectivităţi beneficiare de resurse publice (alocaţii
familiale, indemnizaţii de şomaj, burse ş.a.).
Cheltuielile cu contraprestaţie se referă la încasarea unor sume de bani de către stat,
conform condiţiilor în care se efectuează aceste cheltuieli: dobânzi la împrumuturi acordate,
comisioane la garanţiile guvernamentale ale împrumuturilor şi altele.
Cheltuielile definitive nu presupun restituirea sumelor băneşti alocate de stat, în timp ce
cheltuielile provizorii (împrumuturi şi avansuri) sunt urmate de rambursarea sau lichidarea
obligaţiei de furnizare de produse sau servicii instituţiilor statului.
e) Clasificaţia după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducţiei
sociale. În cadrul acesteia, cheltuielile publice se împart în cheltuieli reale (negative) şi
cheltuieli economice (pozitive).
În categoria cheltuielilor reale intră cheltuielile cu întreţinerea aparatului de stat, plata
anuităţilor, dobânzilor şi a comisioanelor la împrumuturile de stat, întreţinerea şi dotarea
armatei cu armament şi tehnică militară etc. Acestea reprezintă un consum definitiv de produs
intern brut.
În categoria cheltuielilor economice se cuprind investiţiile efectuate de stat pentru
înfiinţarea de unităţi economice, dezvoltarea şi modernizarea celor existente, construirea de
drumuri, poduri etc. Aceste cheltuieli au ca efect crearea de valoare adăugată şi reprezintă o
avansare de produs intern brut.

28
f) Clasificaţia folosită de instituţiile specializate ale O.N.U. Aceasta are la
baza două
criterii principale: clasificaţia funcţională şi clasificaţia economică.
Clasificaţia funcţională O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile pentru:
servicii publice generale; apărare; educaţie; sănătate; securitate socială; locuinţe şi servicii
comunale; recreaţie, cultură şi religie; acţiuni economice; alte scopuri.
Clasificaţia economică O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde: cheltuieli care reprezintă
consum final: dobânzi aferente datoriei publice; subvenţii de exploatare şi alte transferuri
curente; formarea brută de capital (investirii brute şi creşterea stocurilor materiale); achiziţii de
terenuri şi active necorporale; transferuri de capital
Autorul Mutaşcu Mihai Ioan prezintă în lucrarea sa Finanţe publice, clasificarea
Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.) a cheltuielilor publice care este foarte asemănătoare
cu cea a O.N.U.
Potrivit „Manualului de Statistică Financiară Guvernamentală” (Government Finance
Statistics Manual), din anul 2001, cheltuielile publice sunt structurate şi în acest caz după
criteriul funcţional şi cel economic.
După criteriul economic cheltuielile publice pot fi:
• cheltuieli de personal (retribuţiile salariaţilor din sectorul public şi contribuţiile sociale
aferente);
• cheltuieli cu producerea de bunuri şi servicii adresate pieţei şi non-pieţei (excepţie cele
pentru formarea brută de capital);
• cheltuieli pentru capitalul fix (ieşiri aferente formării şi acumulării de capital fix);
• cheltuieli cu dobânzile (plăţi efectuate către creditorii nerezidenţi şi rezidenţi);
• cheltuieli de transfer (ieşiri efectuate către entităţile publice de rang inferior,
organizaţiile internaţionale sau guvernele altor state);
• cheltuieli pentru beneficii sociale (transferuri pentru securitate şi asistenţă socială);
• alte cheltuieli (dividende plătite în contul firmelor cu capital de stat sau mixte, ieşiri
ocazionate de crearea rezervelor tehnice în cazul firmelor de asigurări de stat, diverse
rente).
• cheltuieli pentru protecţie socială (pensii, ajutore pentru şomeri şi persoane cu
disabilităţi, indemnizaţii pentru copii, etc).
Importanţa ultimelor două variante de grupare a cheltuielilor publice - clasificarea O.N.U.
şi taxonomia F.M.I. - rezidă din standardizarea internaţională a categoriilor de cheltuieli publice.
Acest fapt permite uşurarea derulării unor acorduri financiare internaţionale, dar şi realizarea de
analize sau comparaţii între state diferit poziţionate geografic şi cu economii inegale ca nivel de
dezvoltare.
Pe plan naţional, gruparea cheltuielilor publice din punct de vedere funcţional şi
economic este reglementată prin clasificaţia indicatorilor privind finanţele publice , elaborată de
Ministerul Finanţelor Publice.
Astfel, din punct de vedere funcţional, cheltuielile publice ale bugetului de stat se
clasifică în:
Partea I. Servicii publice generale
a) Autorităţi publice şi acţiuni externe;
b) Cercetare fundamentală şi cercetare dezvoltare;
c) Alte servicii publice generale (programe de informare şi prezentare a imaginii
României; fond de intervenţie la dispoziţia Guvernului etc);
d) Tranzacţii privind datoria publică şi împrumuturi;
e) Transferuri cu caracter general între diferite nivele ale administraţiei.

29
Partea a II-a. Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională
a) Apărare;
b) Ordinea publică şi siguranţa naţională.
Partea a III-a. Cheltuieli social-culturale
a) învăţământ;
b) Sănătate;
c) Cultură, recreere şi religie;
d) Asigurări şi asistenţă socială.
Partea a IV-a. Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape
a) Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică;
b) Protecţia mediului.
Partea a V-a. Acţiuni economice
a) Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă;
b) Combustibili şi energie;
c) Industria extractivă, prelucrătoare şi construcţii;
d) Agricultură, silvicultură, piscicultura şi vânătoare;
e) Transporturi
f) Comunicaţii;
g) Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic;
h) Alte acţiuni economice
Partea a VI-a. – Alte acţiuni
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice finanţate prin bugetul de stat
se prezintă astfel:

I. CHELTUIELI CURENTE
Titlul I Cheltuieli de personal
Titlul II Bunuri şi servicii
Titlul III Dobânzi
Titlul IV Subvenţii: pentru instituţii publice, subvenţiile pe produse şi activităţi; subvenţii pentru
acoperirea diferenţelor de preţ.
Titlul V Fonduri de rezervă
Titlul VI Transferuri: transferuri consolidabile (transferuri de la bugetul de stat către bugetele
locale şi fondurile speciale; contribuţiile persoanelor asigurate pentru finanţarea ocrotirii
sănătăţii);
Titlul VII Alte transferuri
Titlul VIII Asistenţă socială
Titlul IX Alte cheltuieli
II. CHELTUIELI DE CAPITAL
Titlul X Active nefinanciare
Titlul XI Active financiare
III. OPERAŢIUNI FINANCIARE
Titlul XII Împrumuturi
Titlul XIII Rambursări de credite
Titlul XIV Rezerve, excedent/deficit

30
În România, în Legea bugetului de stat, în cadrul clasificaţiei economice, cheltuielile publice
se grupează astfel:

CHELTUIELI – TOTALE din care:


1. Cheltuieli curente din acestea:
a) Cheltuieli de personal
b) Bunuri şi servicii
c) Dobânzi
d) Subvenţii
e) Fonduri de rezervă
f) Transferuri între unităţi ale administraţiei publice
g) Alte transferuri
h) Asistenţă socială
i) Alte cheltuieli
2. Cheltuieli de capital
3. Împrumuturi
4. Rambursări de credite
Clasificaţia economică arată natura cheltuielilor finanţate pe seama resurselor financiare publice. În
acest fel se poate stabili: ce ponderi deţin cheltuielile curente, incluzând şi subvenţiile, transferurile,
dobânzile la datoria publică şi rezervele, în totalul cheltuielilor publice; ce ponderi deţin cheltuielile
de capital; care este ponderea împrumuturilor acordate; cât reprezintă rambursările de credite,
dobânzile şi comisioanele aferente: Parlamentul poate interpreta raţionalitatea deciziilor
guvernamentale privind repartizarea resurselor financiare publice pe destinaţiile economice.
Clasificaţia economică este primul criteriu folosit în prezentarea generală a cheltuielilor
publice. Ea este folosită apoi în structura specifică a clasificării funcţionale, pe care o detaliază,
cu scopul de a evidenţia conţinutul economic al fiecărei subdiviziuni definite din punct de
vedere funcţional. Astfel, fiecare parte a cheltuielilor funcţionale cuprinde repartizarea acestora
pe criterii economice (cheltuieli curente, cu subdiviziunile lor, cheltuieli de capital, cu
subdiviziunile lor, rambursări de credite externe, cu dobânzile şi comisioanele aferente). De
asemenea, clasificaţia economică serveşte la detalierea cheltuielilor pe capitole, subcapitole,
articole de cheltuieli şi aliniate. Pe structura clasificaţiei economice se definesc şi conturile în
contabilitatea publică, care reflectă rezultatele execuţiei bugetare.
În cadrul clasificaţiei funcţionale, cheltuielile publice se grupează astfel:
PARTEA I: SERVICII PUBLICE GENERALE:
Autorităţi publice: Preşedinţia României; Autorităţi legislative; Autorităţi judecătoreşti;
Alte organe ale autorităţilor publice; Autorităţi executive
PARTEA A-II-A: APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ Şl SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ:
Apărare naţională: Administraţie. centrală; Apărare naţională şi operaţiuni de menţinere
a păcii; Acţiuni de integrare euroatlantică; Plăţi efectuate în cadrul programului de redistribuire
a forţei de muncă;
Ordine publică: Administraţie centrală; Politie; Protecţie şi pază contra incendiilor;
Jandarmerie; Siguranţă naţională; Alte instituţii şi acţiuni;
PARTEA A-III-A: CHELTUIELI SOCIAL - CULTURALE:
Învăţământ: Administraţie centrală; Învăţământ preşcolar; Învăţământ primar şi
gimnazial; Învăţământ liceal; Învăţământ profesional; Învăţământ postliceal. Învăţământ
special; Învăţământ superior; Biblioteci centrale universitare; Internate, cămine, cantine;
Servicii publice descentralizate; Alte instituţii şi acţiuni de învăţământ .
Sănătate: Administraţie centrală; Dispensare medicale; Spitale; Sanatorii şi preventorii;
31
Creşe; Centre de transfuzii sanguine; Servicii de ambulanţă; Centre de sănătate, diagnostic şi
tratament; Alte instituţii şi acţiuni; Cultură, religie şi acţiuni privind activitatea sportivă şi de
tineret.
Asistenţă socială: Alocaţii; Pensii; Ajutoare şi indemnizaţii.
PARTEA A-IV-A: SERVICII Şl DEZVOLTARE PUBLICĂ, LOCUINŢE, MEDIU Şl
APE: Servicii şi dezvoltare publică; Mediu şi ape.
PARTEA A-V-A: ACŢIUNI ECONOMICE: Industrie; Agricultură şi silvicultură;
Transporturi şi comunicaţii; Alte acţiuni economice.
PARTEA A-VI-A: ALTE ACŢIUNI: Cercetare ştiinţifică; Alte acţiuni.
PARTEA A-VII-A: TRANSFERURI: Transferuri din bugetul de stat.
PARTEA A-VIII-A: ÎMPRUMUTURI ACORDATE
PARTEA A-IX-A: PLĂŢI DE DOBÂNZI Şl ALTE CHELTUIELI AFERENTE
DATORIEI PUBLICE
PARTEA A-X-A: FONDURI DE REZERVĂ: Fonduri de rezervă; Fond de rezervă
bugetară la dispoziţia guvernului; Fond de intervenţie la dispoziţia guvernului; Fond la
dispoziţia Guvernului României pentru relaţiile cu Republica Moldova; Fond la dispoziţia
Guvernului constituit din vărsăminte din privatizare.
EXCEDENT / DEFICIT

3.3. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice


Tratarea la modul general a factorilor care conduc la creşterea cheltuielilor publice impune o
delimitare a acestora în următoarele categorii:
a) Factori demografici, care se referă la creşterea populaţiei şi la modificarea
structurii acesteia pe vârste şi categorii socio-profesionale. O astfel de evoluţie determină
creşterea cheltuielilor publice pentru învăţământ, sănătate, securitate socială, ordine publică
etc., precum şi a celor legate de sporirea numărului de locuri de muncă în sectorul public;
b) Factori economici, referitori la dezvoltarea economiei şi la modernizarea
acesteia pe baza cercetării ştiinţifice, a noilor cerinţe ale utilizării resurselor şi a creării de
bunuri materiale şi servicii. Pe lângă faptul că pe seama bugetului de stat se asigură finanţarea
unor acţiuni economice costisitoare, redistribuirea resurselor financiare publice ajută la
repararea prejudiciilor create de repartiţia concurenţială în economia de piaţă. Astfel, bugetul
joacă rol de filtru şi asigură redistribuirea pe principii mai echilibrate şi bazate pe eficientă;
c) Factori sociali. Creşterea venitului mediu pe locuitor în societate antrenează
preocuparea statului ca, prin efort financiar, să aloce resurse pentru armonizarea veniturilor
categoriilor sociale cuprinse în sectorul public, inclusiv a persoanelor în vârstă sau care necesită
asistenţă socială;
d) Urbanizarea. Aceasta reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor publice,
antrenând resurse financiare atât pentru crearea şi dezvoltarea centrelor urbane, cât şi pentru
finanţarea unor utilităţi publice caracteristice mediului respectiv;
e) Factori militari, care prin pregătirea sau purtarea de războaie, conduc la
creşterea cheltuielilor legate de apariţia unor conflicte armate sau de eliminarea efectelor
nefavorabile ale acestora pe plan economic şi social;
f) Factori de ordin istoric, care acţionează prin transmiterea de la o perioadă la alta
a nevoilor sporite de cheltuieli şi de suportare a poverii celor făcute în anii anteriori, prin
împrumuturi publice. La fel se explică şi propagarea în timp şi spaţiu a fenomenului inflaţionist
sau preluarea, de către noul regim, instalat în urma revoluţiei a datoriilor contractate în vechiul
regim;

32
g) Factori politici, care se referă la creşterea considerabilă a complexităţii sarcinilor
statului contemporan, la transformarea concepţiei politice cu privire la funcţiile statului, pentru
îndeplinirea cărora este necesară sporirea cheltuielilor publice.
Factorii prezentaţi nu acţionează în mod separat asupra cheltuielilor publice, ci într-o
manieră concertată, intensitatea de acţiune a acestora fiind diferită de la o perioadă la alta , dar
şi de la un stat la altul.
Efectuarea cheltuielilor publice din fondurile financiare ale statului, poate avea loc numai
dacă sunt respectate anumite principii, cum ar fi:
• orice cheltuială publică poate fi realizată numai dacă este prevăzută într-un act
normativ. În acest sens trebuie respectate prevederile legii finanţelor publice care
reglementează, în principiu, regimul cheltuielilor publice şi a legii privind adoptarea
bugetului de stat prin care se stabileşte pentru un an financiar mărimea creditelor
bugetare alocate pentru fiecare destinaţie. Este de menţionat faptul că fără o
autorizare expresă nicio cheltuială nu poate fi realizată chiar dacă a fost prevăzută
într-un act normativ;
• cheltuielile publice pot fi efectuate numai în condiţiile exercitării unui control
financiar riguros privind oportunitatea şi necesitatea cheltuielilor. Fiind vorba de
cheltuirea unor resurse publice, trebuie respectat şi un regim sever de economii în
procesul angajării banilor publici;
• cheltuielile publice nu se pot efectua în mod automat, chiar dacă au fost prevăzute, în
mod expres, într-un act normativ, ci pe măsura justificării sumelor acordate anterior
în condiţiile realizării indicatorilor specifici;
• orice cheltuială publică se poate realiza, în principiu, numai din bugetul
administraţiei centrale de stat sau din bugetele locale în funcţie de subordonarea
instituţiei publice sau a beneficiarului de alocaţie bugetară;
• sumele alocate pentru efectuarea cheltuielilor publice se caracterizează prin
nerambursabilitate.

3.4. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice


Analiza cheltuielilor publice este importantă datorită faptului că este esenţială pentru
politica fiscală, iar dezideratele demersului măsurării acestora au determinat
identificarea unei multitudini de modalităţi de cuantificare a nivelului, structurii şi
dinamicii cheltuielilor.
1. Nivelul cheltuielilor publice constituie mărimea absolută a acestora (volumul în
expresie valorică la un moment dat), calculul efectuându-se prin multiplicarea cantităţii totale
de utilităţi publice oferite de autorităţile publice cu preţul unitar aferent.
Volumul cheltuielilor publice reflectă astfel mărimea absolută a cheltuielilor publice la un
moment dat, fie în expresie nominală (preţuri curente), fie în expresie reală (preţuri constante).
Nivelul cheltuielilor se poate modifica şi fără acţiunea voluntară a statului, de exemplu
în funcţie de modificarea preferinţelor indivizilor, schimbări în contextul geopolitic intern şi/sau
internaţional sau în funcţie de nivelul inflaţie. În concluzie, valoarea absolută permite
exprimarea unor aprecieri numai de ordin cantitativ şi mai puţin de ordin calitativ.
Cheltuielile publice pot fi exprimate în valoare nominală şi valoare reală. care reprezintă
volumul cheltuielilor publice în:
 Preţuri curente, în cazul valorilor nominale;
 Preţuri constante, în cazul valorilor reale.
Calculul cheltuielilor publice exprimate în valoare reală se realizează prin împărţirea
cheltuielilor în valoare nominală la indicele preţurilor din anul respectiv exprimat în preţuri
constante.

33
În practica financiară, pentru exprimarea nivelului cheltuielilor publice, sunt des folosiţi
şi indicatorii specifici, precum: ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (P.I.B.)
sau cheltuiala publică medie pe locuitor.
Ponderea cheltuielilor publice în P.I.B. se calculează după relaţia:

CPT
CPT / PIB = ×100

PIB
unde: CPT/PIB – ponderea cheltuielilor publice totale în produsul, intern brut în anul n
CPT – cheltuielile publice totale din anul n
PIB – produsul intern brut din anul n

Cheltuiala publică medie pe un locuitor are forma:

CPT
CPT /loc =

Nr.populatiei

unde: CPT/loc reprezintă volumul cheltuielilor publice pe locuitor


CPT cheltuielile publice totale din anul n

2. Structura cheltuielilor publice constă în abordarea alcătuirii interne a cheltuielilor


publice, cu intenţia relevării raporturilor de intercorelare în care se află diferitele categorii de
cheltuieli, prin raportare la volumul total al acestora la un moment dat. Exprimarea cantitativă a
structurii cheltuielilor publice se face cu ajutorul indicatorului sintetic numit greutatea specifică
a cheltuielii „g”.
Greutatea specifică a cheltuielii se calculează potrivit relaţiei de mai jos:

CP i
g(%)= ×100
CPT

unde: g – ponderea cheltuielii publice “i” în total cheltuieli publice Cpi – volumul cheltuielii
publice “i”; CPT – cheltuielile publice totale.

Ponderile exprimă dimensiunea în procente a fiecărei cheltuieli în total şi arată importanţa


fiecărei categorii de cheltuieli în politica de alocare a resurselor.
Cunoaşterea structurii cheltuielilor publice permite analizarea comparată a diferitelor
tipuri de cheltuieli, evidenţierea obiectivelor economico-sociale prioritare ce stau în atenţia
autorităţilor publice în fiecare etapă, precum şi efectuarea de comparaţii între state cu diferite
nivele de dezvoltare.

34
3. Dinamica cheltuielilor publice rezidă din faptul că analiza temporală a cheltuielilor
publice reprezintă punctul de plecare în elaborarea politicilor publice în acest domeniu.
Surprinderea comportamentului cheltuielilor publice în timp oferă decidenţilor publici
informaţii ample despre: forma dinamicii, factorii de influenţă, precum şi raportul în care se află
evoluţia acestora cu dinamica produsului naţional.
Dinamica cheltuielilor publice poate fi exprimată cantitativ atât în mărime absolută
(variaţia cheltuielilor publice de la o perioadă la alta), cât şi în mărime relativă (raportul dintre
nivelurile cheltuielilor publice la două date diferite).
Relaţiile de calcul pentru modificarea absolută şi relativă sunt următoarele:
Modificarea sau creşterea nominală absolută şi în mărime reală :

 în expresie nominală
ΔCPTn = CPTnn −CPTnn−1
 în expresie reală
CPTnn CPT nn−1
ΔCPTr = CPTrn −CPTrn−1 = −

I pn I Pn−1

unde: ∆ CPTn, ∆CPTr reprezintă creşterea absolută în expresie nominală şi respectiv în expresie
reală;
CPT n, CPTn-1 reprezintă volumul cheltuielilor publice totale în expresie nominală în anul n
şi n-1;
CPTr, CPTrn-1 reprezintă volumul cheltuielilor publice totale în expresie reală în anul n şi n-1
Ipn, Ipn-1 reprezintă indicele de preţ în anul n şi n-1.

Modificarea sau creşterea relativă în expresie nominală şi reală:


CPTn −CPTnn−1
 în expresie nominală ΔCPTn (%)= ×100

CPT nn−1

CPTrn −CPTrn−1
 în expresie reală ΔCPTr (%)= ×100

CPT rn−1
unde: ∆ CPTn (%), ∆CPTr (%) reprezintă creşterea relativă în expresie nominală şi respectiv în
expresie reală;
CPTn, CPTnn-1 reprezintă volumul cheltuielilor publice totale în expresie nominală în anul
n şi n-1;
CPTr, CPTrn-1 reprezintă volumul cheltuielilor publice totale în expresie reală în anul n şi n-1

Pentru a analiza modificarea sau variaţia cheltuielilor publice la modificarea (creşterea


sau reducerea) produsului intern brut se calculează indicatorul elasticitatea cheltuielilor publice
în raport cu PIB care se determină cu relaţia următoare:

35
CPTn −CPT n−1
n−1
CPT
Coeficientul de elasticitate: e=
PIBn − PIB n−1
PIB n−1
unde: CPTn, CPTn-1 reprezintă volumul cheltuielilor publice totale în expresie nominală în anul n
şi n-1;
PIBn, PIBn-1 reprezintă nivelul produsul intern brut în anul n şi n-1

Se observă că în momentul în care valoarea coeficientului de elasticitate este:


 e > 1, tendinţa de utilizare a P.I.B. pentru finanţarea cheltuielilor publice este ridicată
(autoritatea publică se implică în viaţa economico-socială cu precădere pe seama
cheltuielilor publice).
 e = 1 atunci amplitudinea creşterii cheltuielilor publice este aceeaşi cu cea a P.I.B. (efect
neutral),
 e < 1, are loc o restrângere a cheltuielilor publice în P.I.B. (autoritatea publică uzitează
mai puţin pârghia cheltuielilor publice în dirijarea mediului economico-social).

Aplicaţia 1: Să se calculeze nivelul, dinamica şi structura cheltuielilor


bugetului de stat al României ţinând cont de structura funcţională a acestora.

- milioane lei -
Indicatorul Valoarea în g(%) Valoarea în g(%)
2008 2009
1. Servicii publice 8.064,6 10,23 10.537,2 11,12
generale
2. Cercetare 2.521,9 3,2 1.433,4 1,51
fundamentală
3. Alte servicii publice 1.098,4 1,52 3.013,5 3,18
4. Tranzacţii privind 2.686,6 3,41 7.410,4 7,82
datoria publică
5.Transferuri între 1.366,3 1,73 - -
diferite nivele ale
administraţiei
6. Apărare 5.737,6 7,27 4.695,9 4,95
7.Ordine publică şi 9.259,8 11,74 11.106,6 11,72
siguranţă naţională
8. Învăţământ 9.688,9 12,28 6.346,7 6,7
9. Sănătate 2.909,5 3,69 2.403,3 2,54
10. Cultură, recreere şi 1.766,8 2,24 2.313,9 2,44
religie

36
11. Asigurări şi asistenţă 15.625,4 19,81 20.383,9 21,51
socială
12. Locuinţe şi 1.683,1 2,13 3.225,5 3,4
dezvoltarea publică
13. Protecţia mediului 457,8 0,58 632,3 0,67
14. Acţiuni generale 1.429,3 1,81 1.931,9 2,04
economice
15. Combustibili şi 806,4 1,02 1.057,6 1,12
energie
16. Industrie 475 0,6 360 0,38
17. Agricultură 6.331,9 8,03 8.392,7 8,86
18. Transporturi 7.011,2 8,89 8.712,4 9,19
19. Comunicaţii 27,3 0,03 310,4 0,33
20. Cercetare-dezvoltare 117,6 0,14 104 0,11
în domeniul economic
21. Alte acţiuni 52,5 0,07 396,1 0,42
economice
Cheltuieli totale 78.867,9 ~100% 94.767,5 ~100%
Sursa: Ministerul Finanţelor Publice
www.mfinante.ro
CPi
• Structura cheltuielilor publice (g) g(%)= ×100

CPT

• Volumul cheltuielilor publice totale:

21

CPT2008
=
∑CP = 78.867,9 mil lei
i

i=1
21

CPT2009=∑CPi = 94.767,5 mil lei


i=1

• Creşterea (modificarea) absolută:

- cheltuieli pentru învăţământ:


ΔCPTn = CPTn2009 −CPTn2008 =6.346,7-9.688,9= -3.342,2 mil lei
- cheltuieli pentru agricultură:
ΔCPTn = CPTn2009 −CPTn2008 =8.392,7-6.331,9=2.060,8 mil lei
- cheltuieli pentru cercetare în domeniul economic:
ΔCPTn = CPTn2009 −CPTn2008 =104-117,6= -13,6 mil lei
- cheltuieli pentru sănătate

37
ΔCPTn = CPTn2009 −CPTn2008 =2.403,3-2.909,5= -506,2 mil lei
- cheltuieli totale
ΔCPT = CPT2009 −CPT2008 =94.767,5-78.867,9=15.899,6 mil lei

• Creşterea (modificarea) relativă:

ΔCPTn (%)= CPTn2009 −CPTn2008 ×100

CPT n2008

- cheltuieli pentru învăţământ:

ΔCPTn (%)= 6.346,7 −9.688,9 ×100= -34,5%

9.688,9
- cheltuieli pentru agricultură:

ΔCPTn (%)= 8.392,7 − 6.331,9 ×100=32,55%

.331,9
- cheltuieli pentru cercetare :
104 −117,6
ΔCPTn (%)= ×100 = -11,56%

117,6
- cheltuieli pentru sănătate:

ΔCPTn (%)= 2.403,3− 2.909,5 ×100 = -17,4%

2.909,5
- cheltuieli totale:

ΔCPTn (%)= 94.767,5− 78.867,9 ×100=20,16%

78.867,9

Interpretarea rezultatelor obţinute: în perioada curentă se constată o creştere a


cheltuielilor publice totale cu valoarea de 15.899,6 mil lei, respectiv o creştere de 20,16%;
cheltuielile pentru învăţământ s-au diminuat faţă de perioada de bază cu 3.342,2 mil lei, adică
cu un procent de 34,5%; cheltuielile pentru agricultură au crescut cu valoarea de 2.060,8 mil lei,
adică cu un procent de 32,55%.
Pentru cercetarea în domeniul economic se observă o diminuare a cheltuielilor cu 13,6
mil lei, adică cu un procent de 11,56% faţă de perioada de bază, iar pentru sănătate se constată,
de asemenea, o diminuare a cheltuielilor cu valoarea de 506,2 mil lei, adică cu un procent de
17,4%.

38
Aplicaţia 2: Se cunosc următoarele date referitoare la situaţia cheltuielilor
publice ale României:

Indicatorul Valoarea în Valoarea în


anul 2007 anul 2008
Cheltuieli pentru învăţământ (mil lei) 8.220,5 9.688,9
Cheltuieli pentru sănătate (mil lei) 2.124,3 2.909,5
Cheltuieli pentru apărare (mil lei) 5.388,4 5.737,6
Cheltuieli pentru agricultură (mil lei) 3.729,8 6.331,9
Cheltuieli totale (mil lei) 64.630,37 78.867,95
PIB (mil lei) 404.700 503.900
Indicele preţurilor (%) 103,6 105,2
Numărul populaţiei (mil loc) 21,53 21,5
Sursa: Ministerului Finanţelor Publice www.mfinante.ro şi Institutul Naţional de Statistică
www.insse.ro

Să se determine:
a) indicatorii de nivel;
b) ponderea cheltuielilor pentru învăţământ, sănătate, apărare, agricultură în cheltuieli
totale şi în PIB;
c) elasticitatea principalelor cheltuieli publice în raport cu PIB.

a)
• Volumul cheltuielilor publice totale:

- în expresie nominală CPTn2007=64.630,37 mil lei


CPT n2008=78.867,95 mil lei

- în expresie reală

CPT n2007
CPTr2007= ==62.384,5 mil lei

Ip

CPT n2008
CPTr2008= ==74.969,5 mil lei

Ip

39
• Ponderea cheltuielilor publice totale în PIB:
CPT
CPT / PIB = ×100
PIB
64.630,37
CPT / PIB2007 =×100=15,97%

CPT / PIB2008 = ×100=15,65%

Interpretarea rezultatelor: cheltuielile publice înregistrează un procent de 15,97% în PIB, în anul


2007, respectiv 15,65% în anul 2008.

• Cheltuielile publice medii pe locuitor


CPT
CPT /loc =

Nr.populatiei

CPT /loc2007 = =3.001,88 lei/loc

CPT /loc2008 = =3.668,3 lei/loc

b) Ponderea cheltuielilor pentru învăţământ în cheltuieli totale şi în PIB

- anul 2007:
Chelt.invatamant 8.220,5
×100 =×100=12,72%

Chelt.totale 64.630,37

Chelt.invatamant 8.220,5
×100 = ×100=2,03%

PIB 404.700

Chelt.invatamant 9.688,9
- anul 2008: ×100 =×100 =12,28%

Chelt.totale 78.867,95
Chelt.invatamant 9.668,9
×100 =×100=1,92%
40
PIB 503.900

Interpretarea rezultatelor: în anul 2007 cheltuielile pentru învăţământ înregistrează un procent


de 12,72% în total cheltuieli şi un procent de 2,03% în PIB, iar în anul 2008 înregistrează un
procent de 12,28% în total cheltuieli şi un procent de 1,92% în PIB.

Ponderea cheltuielilor pentru sănătate în cheltuieli totale şi în PIB

- anul 2007:
Chelt. pt.sanatate 2.124,3
×100 = ×100 =3,29%

Chelt.totale 64.630,37

Chelt. pt.sanatate 2.124,3


×100 =×100=0,5%

PIB 404.700

- anul 2008:
Chelt. pt.sanatate 2.909,5
×100 = ×100=3,69%

Chelt.totale 78.867,95

Chelt. pt.sanatate 2.909,5


×100 =×100 =0,58%

PIB 503.900

Interpretarea rezultatelor: în anul 2007 cheltuielile pentru sănătate înregistrează un


procent de 3,29% în total cheltuieli şi un procent de 0,5% în PIB, iar în anul 2008 înregistrează
un procent de 3,69% în total cheltuieli şi un procent de 0,58% în PIB.
Ponderea cheltuielilor pentru apărare în cheltuieli totale şi în PIB

Chelt. pt.aparare 5.388,4


- anul 2007: ×100 =×100=8,26%

41
Chelt.totale 64.630,37

Chelt. pt.aparare 5.388,4


×100 =×100 =1,32%

PIB 404.700

Chelt. pt.aparare 5.737,6


- anul 2008: ×100 =×100=7,27%

Chelt.totale 78.867,95

Chelt. pt.aparare 5.737,6


×100 = ×100=1,14%

PIB 503.900

Interpretarea rezultatelor: în anul 2007 cheltuielile pentru apărare înregistrează un


procent de 8,26% în total cheltuieli şi un procent de 1,32% în PIB, iar în anul 2008 înregistrează
un procent de 7,27% în total cheltuieli şi un procent de 1,14% în PIB.

Ponderea cheltuielilor pentru agricultură în cheltuieli totale şi în PIB

Chelt. pt.agricultura 3.729,8


- anul 2007: ×100 =×100 =5,77%

Chelt.totale 64.630,37

Chelt. pt.agricultura 3.729,8


×100 =×100=0,92%

PIB404.700

Chelt. pt.agricultura 6.331,9


- anul 2008: ×100 =×100=8,03%

42
Chelt.totale 78.867,95

Chelt. pt.agricultura 6.331,9


×100 =×100 =1,26%

PIB 503.900

Interpretarea rezultatelor: în anul 2007 cheltuielile pentru agricultură înregistrează un


procent de 5,77% în total cheltuieli şi un procent de 0,92% în PIB, iar în anul 2008 înregistrează
un procent de 8,03% în total cheltuieli şi un procent de 1,26% în PIB.

CPT2008 −CPT
2007 ×100 CPT
2007

c) Coeficientul de elasticitate: e=
PIB2008 − PIB
2007 ×100

PIB2007

Cheltuieli pentru învăţământ:


9.668,9 −8.220,5
×100

8.220,5
e= = =0,72
503.900 − 404.700
×100
404.700

Interpretarea rezultatului: valoarea subunitară de 0,72 a coeficientului de elasticitate ne


indică faptul că o parte mai mică din produsul intern brut este utilizată pentru finanţarea
cheltuielilor pentru învăţământ, cheltuielile pentru învăţământ fiind inelastice faţă de produsul
intern brut.

Cheltuieli pentru sănătate:


2.909,5− 2.124,3
×100

2.124,3
e= = =1,51

43
503.900 − 404.700
×100
404.700

Interpretarea rezultatului: valoarea supraunitară de 1,51 a coeficientului de elasticitate


ne indică faptul că o parte mai mare din produsul intern brut este utilizată pentru finanţarea
cheltuielilor pentru sănătate, cheltuielile pentru sănătate fiind elastice faţă de produsul intern
brut.

Cheltuieli pentru apărare:


5.737,6 −5.388,4
×100

5.338,4
e= = =0,27
503.900 − 404.700
×100
404 .700

Interpretarea rezultatului: valoarea subunitară de 0,27 a coeficientului elasticitate ne


indică faptul că o parte mai mică din produsul intern brut este utilizată pentru finanţarea
cheltuielilor pentru apărare, cheltuielile pentru apărare fiind inelastice faţă de produsul intern
brut.

Cheltuieli pentru agricultură:


6.331,9 −3.729,8
×100

3.729,8
e= = =2,85
503.900 − 404.700
×100
404.700

Interpretarea rezultatului: valoarea supraunitară de 2,85 a coeficientului de elasticitate


ne indică faptul că o parte mai mare din produsul intern brut este utilizată pentru finanţarea
cheltuielilor pentru agricultură, cheltuielile pentru agricultură fiind elastice faţă de produsul
intern brut.

44
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR CHELTUIELI PUBLICE

Obiective: Cunoaşterea şi caracteizarea principalelor categorii


de cheltuieli publice care includ cheltuieli privind: acţiuni
social-culturale, asigurările sociale, asigurările sociale
pentru sănătate, acţiuni economice şi servicii publice
(generale, apărare, siguranţa naţională, ordine publică

Cuvinte cheie:
Cheltuieli pentru acţiuni social-culturale;
Cheltuieli privind asigurările sociale;
Cheltuieli pentru sănătate
Cheltuieli pentru acţiuni economice
Cheltuieli pentru servicii publice generale,
apărare, siguranţa naţională, ordine publică

Principalele categorii de cheltuieli publice includ cheltuieli privind: acţiuni


socialculturale, asigurările sociale, asigurările sociale pentru sănătate, acţiuni economice şi
servicii publice (generale, apărare, siguranţa naţională, ordine publică).

4.1. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale


În epoca contemporană (după 1950), efectuarea acestor cheltuieli se bazează pe concepţia
“statului bunăstării” (welfare state) ale cărui principii sunt: garantarea unui
venit minim, independent de forma de proprietate;
creşterea securităţii sociale în special pentru categoriile defavorizate (bolnavi,
bătrâni, handicapaţi, orfani, şomeri ş.a.);
asigurarea unui standard de viaţă evoluând pozitiv, pe baza unor servicii
sociale predeterminate de regimul politico-statal, de tradiţii, de nivelul de cultură şi
civilizaţie deja atins ş.a.
Realizarea acestei concepţii generează cheltuieli social-culturale, reprezentând servicii
gratuite sau parţial gratuite, de care beneficiază întreaga populaţie sau o parte a ei. Importanţa
acestor eforturi sociale rezidă în faptul că ele se finalizează într-un nou nivel, mai ridicat, al
culturii şi civilizaţiei ce caracterizează societatea / statul în cauză şi care, la rândul lor,
contribuie la dezvoltarea economică a statului respectiv.
În cadrul acestei concepţii s-au individualizat acţiuni vizând securitatea socială şi acţiuni
vizând protecţia socială.
Securitatea socială se referă la acţiuni cu adresă, directe, de care beneficiază cei stabiliţi prin
lege.
Protecţia socială se referă la acţiuni de orice natură, directe sau indirecte, specifice sau
generale, iniţiate de stat faţă de fenomene sau activităţi cu efect negativ asupra populaţiei.
De exemplu, cheltuielile în infrastructura şcolară (şcoli noi, clase noi, dotări etc.) sunt
incluse în protecţia socială deoarece au un caracter general-vag, neidentificabil pe un anumit
beneficiar, dar cu posibil efect favorabil pentru oricare cetăţean al ţării: copil - pentru că este

45
sau va fi elev, tânăr - pentru că ar putea deveni student, adult - pentru că ar putea beneficia
pentru

46
copiii săi sau chiar pentru sine însuşi în contextul educaţiei continue. Cheltuielile de
învăţământ pentru burse sunt incluse în securitatea socială pentru că au ca adresă directă numai
pe cei care îndeplinesc anumite condiţii legale: sunt elevi / studenţi, au anumite rezultate în
pregătire, au un anumit statut social etc.
Principalele surse utilizate pentru finanţarea cheltuielilor social - culturale sunt:
fondurile bugetare, care constituie în multe cazuri sursa principală şi care, în
România, includ bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele
locale şi unele fonduri speciale;
cotizaţii sau contribuţii ale persoanelor fizice sau juridice şi care alimentează
unele fonduri predestinate cum sunt fondul de asigurări sociale, fondul pentru
ajutor de şomaj, fondul pentru sănătate ş.a.
fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private, pentru acţiuni privind
protecţia muncii, perfecţionarea pregătirii profesionale a angajaţilor, acţiuni
sociale iniţiate de respectivele firme;
venituri ale unor instituţii social-culturale din propria lor
activitate;
veniturile populaţiei, din care aceasta suportă prin tarife / preţuri
etc., costul unor servicii / bunuri de factură social - culturală;
fondurile organizaţiilor nelucrative (fundaţii, aşezăminte, societăţi
filantropice, organizaţii neguvernamentale, instituţii de cult ş.a)
surse externe din partea unor organizaţii internaţionale (Banca Mondială,
Organizaţia mondială a sănătăţii, UNICEF), organisme regionale (UNESCO,
Uniunea Europeană) sau state.
Între cheltuielile social-culturale şi dezvoltarea economică există o relaţie de tip
feedback: dezvoltarea economică asigură crearea de resurse (materiale şi financiare) pentru
susţinerea sau amplificarea susţinerii cheltuielilor social-culturale; aceste cheltuieli asigură un
nivel de educaţie / instrucţie şi de sănătate în creştere, care măreşte capacitatea creativa a
populaţiei şi prin aceasta perpetuează dezvoltarea economică.
În această relaţie, cheltuielile social-culturale pot fi interpretate ca o investiţie pe
termen lung şi foarte lung pe care societatea o face pentru a-şi asigura dezvoltarea viitoare; de
aceea, aceste cheltuieli sunt denumite investiţii în resurse umane. Termenul a fost introdus de
Gary S. Becker (SUA, Premiul Nobel pentru economie, 1992) care a dezvoltat analiza
economică la comportamentul şi relaţiile umane, după care alţi mari economişti (Philipe
Solomon, Milton Friedman s.a) au completat cu propriile contribuţii acest nou domeniu al
cercetării economice23. În prezent, investiţiile în resurse umane sunt definite a fi orice cheltuieli
care conduc la creşterea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale indivizilor, consideraţi ca agenţi
producători actuali şi/sau viitori. În structura acestor investiţii se regăsesc trei componente
principale: investiţia intelectuală, investiţia de sănătate şi investiţia culturală.
Ulterior deschiderii acestui domeniu nou al cercetării economice, a fost introdus un
concept care îl circumscrie şi îl defineşte ca dezvoltare umană, pentru care PNUD (Programul
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) a introdus un indicator complex de evaluare: indicatorul
dezvoltării umane (IDU):
3

∑R j

IDU= j=1

3
unde Rj este rangul indicatorului specializat al dezvoltării umane.
PNUD defineşte trei astfel de indicatori specializaţi:

47
1. longevitatea;
2. nivelul de educaţie, exprimat prin:
2.1. gradul de alfabetizare;

23
2.2. gradul de cuprindere în învăţământ;
3. standardul (nivelul) de viaţă.
Longevitatea este speranţa de viaţă la naştere exprimată în ani, cu alte cuvinte durata
medie de viaţă la care poate spera un nou-născut. Determinarea acesteia se face pe baza
statisticii demografice, dar şi a unor estimări privind evoluţia mediului economico social.
Nivelul de educaţie este exprimat prin gradul de alfabetizare (ponderea cunoscătorilor
de carte în total populaţie) şi prin gradul de cuprindere în învăţământ (ponderea celor ce
urmează cursuri de educaţie / instruire / formare profesională în total populaţie, într-un interval
de timp dat (de regulă un an). Nivelul de educaţie este, aşadar, un indicator compus pe baza
celor doi menţionaţi.
Standardul (nivelul) de viaţă este exprimat prin produsul intern brut (PIB) pe locuitor,
exprimat în USD şi corectat anual cu puterea de cumpărare (rata inflaţiei pe care o suportă
USD).
Rangul indicatorului specializat este determinat după o relaţie care permite exprimarea
mărimii respectivului indicator într-o scară cuprinsă între zero şi unu.

4.1.1. Cheltuielile publice pentru învăţământ


Cheltuielile publice pentru învăţământ reflectă politica educaţională a statului.
Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată de trei categorii de factori:
a) demografici, cu impact preponderent direct proporţional; în această categorie
de factori se include şi structura pe vârste a populaţiei, care atenuează impactul direct al
numărului populaţiei; pe de altă parte, în multe ţări s-a iniţiat şi extins sistemul de
educaţie/învăţare numit “al formării continue” care atenuează impactul invers al acelor
structuri demografice în care predomina contingentele “în vârsta”;
b) economici, cu impact preponderent direct proporţional; dezvoltarea economică
şi progresul tehnic necesită muncă bine calificată şi prin aceasta generează cerere pentru
activitatea educaţională; în acelaşi timp, creează şi posibilităţi financiare sporite pentru
susţinerea învăţământului;
c) sociali şi politici, incluzând politica educaţională, legislaţia referitoare la
învăţământ (durata învăţământului obligatoriu, gradul de cuprindere a populaţie de vârstă
şcolară, crearea resurselor de finanţare etc.), normele de dotare pentru învăţământ etc.
Dimensiunea finanţării şi sursele de provenienţă au specificitate în raport cu nivelul şi
tipul de învăţământ. Clasificaţia UNESCO prevede următoarele categorii de învăţământ:
preşcolar, primar, secundar (general, tehnic, profesional, pedagogic şi postliceal), superior şi
alte tipuri. Practic, în multe state, la toate aceste categorii de învăţământ se întâlnesc atât
sectorul public (învăţământul public) cât şi sectorul privat (învăţământul privat).
Finanţarea învăţământului privat se face din taxe de şcolarizare suportate de beneficiari,
respectiv de familiile lor, dar nu sunt excluse sursele alternative (donaţii, sponsorizări,
contravaloarea unor prestaţii efectuate de respectivele unităţi).
Finanţarea învăţământului public se face, pentru nivelele preuniversitare, în principal
din bani publici: bugetul de stat şi bugetele locale, precum şi, în mai mică măsură, din surse
alternative de gradul celor menţionate mai sus.
Finanţarea învăţământului public universitar este mai diversificată: surse bugetare,
credite bancare pentru studii, surse extrabugetare (contravaloarea unor servicii de cercetare
ştiinţifică, expertiză, consultanţă ş.a.), sponsorizări, donaţii, burse acordate de unele instituţii,
48
fundaţii etc. Diversitatea finanţării este determinată în principal de caracterul opţional (în toate
ţările) pe care îl are pregătirea de acest nivel, astfel încât statul se implică în mai mică măsură
şi numai prin bugetul central, nu şi prin cele locale.
În organizarea învăţământului universitar acţionează două principii care au impact
inclusiv asupra finanţării:
• egalitatea de şansă, adică toţi aspiranţii să aibă şansa reuşitei şi toţi studenţii să aibă
şansa absolvirii, ambele independent de statutul lor etnic, rasial, religios, familial
etc.;
• echitatea, adică toţi studenţii să se bucure de efecte similare decurgând din alocaţiile
bugetare.
Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (de personal, pentru servicii şi
pentru materiale generale, dar şi specific didactice, burse, subvenţii) şi cele de capital
(investiţii).
Pentru determinarea cuantumului cheltuielilor se folosesc indicatori specifici cum sunt:
contingentul şcolar, costul unitar de şcolarizare, norme de învăţământ etc., precum şi indicatori
comuni cum sunt: normele de întreţinere şi funcţionare, cheltuielile anilor precedenţi etc. În
ţările dezvoltate, cheltuielile unitare de şcolarizare la nivelul învăţământului superior sunt de
circa 1500 USD / an student (la nivelul anului 1996).
Eficienţa acestor cheltuieli poate fi evidenţiată prin indicatori de mare sinteză, cum
sunt:
gradul de cuprindere a populaţiei şcolare, numărul de studenţi la 100.000 de locuitori, durata
medie a instrucţiei şcolare ş.a. Sunt utilizaţi şi indicatori de natură financiară, cum sunt: costul
formării profesionale (suma actualizată a costurilor unitare, anuale de şcolarizare), sporul de
PIB sau venit naţional la o unitate monetară de cost ş.a.
4.1.2. Cheltuielile publice pentru sănătate
Cheltuielile publice pentru sănătate reflectă politica sanitară a statului.
Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată în principal de factori cu acţiune
directă între care cei mai importanţi sunt:
a) factorii demografici, respectiv numărul populaţiei şi structura ei pe vârste;
tendinţa creşterii numerice este quasigenerală şi este însoţită de o creştere a ponderii populaţiei
de vârsta a III - a; între aceste tendinţe şi calitatea actului medical (atât preventiv, cât şi curativ)
există o relaţie pozitivă, al cărui efect, în plan financiar, este creşterea cheltuielilor publice
pentru sănătate;
b) factori sociali, în primul rând nivelul de trai şi gradul de instruire, care
determină o preocupare mai intensă a individului pentru conservarea propriei sănătăţi, dar şi
exigenţe sporite faţă de actul medical şi de modul în care statul se implică în problemele de
sănătate;
c) creşterea preocupărilor privind prevenirea;
d) creşterea costurilor atât în faza preventivă, cât şi în cea curativă, datorită
perfecţionării şi modernizării asistenţei medicale şi a tratamentelor, a amplificării caracterului
sofisticat al analizelor medicale, a aparaturii şi a medicamentelor.
Sistemul de ocrotire a sănătăţii include un sector public (majoritar sau puternic
majoritar în cele mai multe state) şi un sector privat. Finanţarea diferă între cele două sectoare,
pentru cel de-al doilea fiind quasiexclusiv din tarifele percepute de la beneficiarii serviciilor,
dar şi din valorificarea brevetelor de cercetare, de tehnici medicale etc. ca şi din donaţii sau
subvenţii.
Finanţarea sectorului public se face din următoarele surse: fonduri alocate din buget,
cotizaţii de asigurări de sănătate (plătite atât de persoane fizice, cât şi de persoane juridice),
resursele populaţiei (în special de la cei neasiguraţi) şi ajutoare externe (Organizaţia Mondială
a Sănătăţii, Crucea Roşie Internaţională, Semiluna Roşie Internaţională, Banca Mondială ş.a.)

49
Finanţarea acţiunilor privind sănătatea prezintă o mare varietate de forme/sisteme,
dintre care trei sunt mai frecvent:

a)sistemul Bismark, practicat în mai multe ţări din Uniunea Europeană, în care
finanţarea publică este secundară şi cea prin cotizaţii este predominantă. Cotizaţiile sunt plătite
şi de salariaţi şi de întreprinderi şi sunt gestionate de case de asigurări de boală. Acestea
suportă toate cheltuielile de îngrijiri medicale indiferent că sunt prestate de unităţi sau medici
din sectorul privat sau din cel public, statul suportând salariile personalului medical angajat în
cadrul celui din urmă. Exterior sistemului funcţionează asigurările private de sănătate, a căror
pondere în este redusă.

b) sistemul Beveridge, practicat în Anglia, în care finanţarea se face din impozite, iar
gestionarea banilor este în sarcina Ministerului Sănătăţii. Finanţarea din sursele bugetare este
puternic predominantă, completările făcându-se din plăţi efectuate de bolnavi în special pentru
o cotă din contravaloarea medicamentelor.

a) sistemul american, practicat în SUA, bazat în principal pe asigurările private de


sănătate. Statul finanţează asistenţa medicală pentru persoanele de vârsta a III - a (peste 65 de
ani) şi pentru cele cu venituri sub pragul sărăciei (în principiu, sub 9000 USD/an).
În România, sistemul de finanţare a ocrotirii sănătăţii a intrat, începând cu anul 1998,
într-un proces de reformă prin instituirea asigurărilor sociale de sănătate (un sistem asemănător
celui german). Cotizaţiile sunt suportate, de către salariaţi (printr-o cotă din venitul salarial
lunar brut) şi de către persoanele juridice (printr-o cotă calculată la fondul lunar de salarii plătit
angajaţilor săi). Din acestea se acoperă plata medicamentelor, a serviciilor medicale şi
cheltuielile administrative şi de funcţionare a prestatorilor de servicii medicale. Gestionarea
acestui fond revine Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi unităţilor similare judeţene şi a
municipiului Bucureşti. Din bugetul de stat sunt finanţate: funcţionarea unităţilor sanitare
publice, a instituţiilor administrative de sănătate, a unităţilor sanitare speciale (TBC, psihiatrie
ş.a.), a instituţiilor de cercetare pentru sănătate, precum şi investiţiile în sectorul sanitar public.
Cheltuielile publice pentru sănătate includ două mari categorii de destinaţii:
organizarea, întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor sanitare (atât cheltuieli generale, cât şi
cheltuieli medicale); prevenirea şi educaţia sanitară.
Eficienţa acestor cheltuieli se determină pornind de la principalele categorii de efecte pe
care acestea le generează:
• efecte medicale, cu caracter individual, extrem de importante deoarece vizează
refacerea sănătăţii, esenţială şi mai presus de orice pentru persoanele bolnave şi
pentru familiile lor;
• efecte sociale, care reflectă starea generală de sănătate a întregii populaţii, cum
sunt: speranţa medie de viaţă, morbiditatea, mortalitatea generală şi cea infantilă,
gradul de asistenţă medicală a populaţiei (număr de locuitori la un medic, la un pat
de spital, arondaţi unei unităţi sanitare etc.);
• efecte economice, care reflectă în general “neproducţia” datorată stării
nesatisfăcătoare a sănătăţii: perioada medie de incapacitate de muncă, eradicarea
unor boli, creşterea duratei medii a vieţii active ş.a.
4.1.3 Cheltuielile publice pentru cultură

50
Cheltuielile publice pentru cultură au în vedere organizarea, funcţionarea şi întreţinerea
instituţiilor culturale legate de orice artă (biblioteci, muzee, teatre, filarmonici, operă - operetă,
patrimoniul cultural), dar şi presa, edituri, case de film ş.a. Aceste cheltuieli reflectă politica
culturală a statului.
Principalele surse de finanţare sunt fondurile bugetare, încasările proprii ale instituţiilor
respective, donaţii, sponsorizări.
Specificul finanţării este legat de modul în care se finalizează activitatea acestor
instituţii:
• în cazul finalizării în bunuri (cărţi, librete, partituri, filme, picturi, sculpturi ş.a.),
acestea presupun vânzarea în condiţii economice, adică astfel încât preturile
practicate să acopere costurile şi să rezulte chiar un profit. În acest caz finanţarea
este de tipul autofinanţării, iar bugetul intervine numai în măsura în care preţul nu
acoperă costul sau când doreşte să subvenţioneze astfel de bunuri pentru a încuraja
consumul lor.
• în cazul finalizării prin servicii (audiţii, vizionari, concrete, spectacole ş.a.) acestea
se fac adesea cu titlu gratuit (vizite la muzee, concerte pentru copii) sau cu tarife
modice. În acest caz finanţarea se face preponderent prin buget în completarea
încasărilor proprii respectivelor instituţii sau prin constituirea acestor încasări în
venituri extrabugetare.
Finanţarea acestor activităţi se face în cea mai mare parte din bugetele locale. Principala
destinaţie a lor o reprezintă activităţile curente (salarii, materiale, servicii şi utilităţi generale) şi
investiţii în infrastructură (construcţii), iar ca excepţie investiţii în opere de artă.
În multe ţări (inclusiv România) în categoria acestor cheltuieli se includ şi cele pentru
culte, activitatea sportivă, acţiuni pentru tineret şi recreare / divertisment.
Finanţarea prin sponsorizare, în ţara noastră, este stimulată prin faptul că sponsorul
poate beneficia de reducerea bazei impozabile a impozitului pe profit, în funcţie de tipul de
activitate (culturală, de culte, sportivă, pentru tineret, pentru recreare) pe care a sponsorizat-o.
4.2. Cheltuieli publice pentru acţiuni economice
În cadrul acestei categorii de cheltuieli se includ, în mod frecvent, şi cheltuielile pentru
protecţia mediului şi cele pentru cercetare - dezvoltare.
1. Cheltuielile publice pentru acţiuni economice, sunt efectuate de stat în contextul
funcţiei sale de reglare a proceselor economice. Intervenţia statului prin astfel de cheltuieli are
efecte preponderente asupra echilibrului intern, deoarece măreşte cererea pe piaţa internă prin
cererea / consumul public, sperând că prin aceasta să se producă o relansare economică ce va
avea efecte ulterioare în echilibrul bugetului (prin creşterea veniturilor fiscale).
Beneficiarul principal al acestor cheltuieli este sectorul economic public şi, în mai mică
măsură, sectorul economic mixt şi cel privat. Dimensiunea sectorului public este, de aceea,
unul din factorii ce determina mărimea acestor cheltuieli, la care se adaugă orientarea politică a
legislativului şi executivului privind necesitatea şi eficienţă unui sector public.
Teoria economică, în marea ei măsură, consideră, în general, neeficientă funcţionarea
sectorului economic public, deoarece tendinţa de a-l susţine prin buget este o capcană în
care guvernanţii cad adesea încercând să evite nemulţumirile sociale consecutive unei atitudini
neintervenţioniste din partea guvernului. J. K. Galbrith atrăgea atenţia asupra efectelor
negative ale acestei modalităţi de intervenţie, care modifică nefast mecanismul “mâinii
invizibile” (piaţa şi concurenţa), deoarece creează un regim inechitabil în tratamentul agentului
economic privat în comparaţie cu cel public, atâta timp cât apartenenţa la un sector de
proprietate nu trebuie să devină criteriu de preferenţialitate sau discriminare.
În ţările dezvoltate europene ponderea sectorului economic public nu depăşeşte 25%
din producţia ramurilor neagricole, iar în cele din America de Nord, Oceania şi Asia de sud-est
(inclusiv Japonia) este până la 10 - 15 %. În toate aceste ţări nu există practic sector economic
public agricol, întrucât proprietatea publică asupra pământului, este de foarte mică întindere. În
timp, în toate aceste ţări, dimensiunea sectorului public a oscilat, urmare a unor legiferări
51
privind etatizarea sau, respectiv, privatizarea, ulterioare unor conjuncturi din care, parlamentele
sau guvernele, au tras concluzii privind oportunitatea unei sporiri / diminuări a respectivului
sector. Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice pentru acţiuni
economice includ cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare, subvenţii, avansuri
rambursabile, dobânzi subvenţionate, cheltuieli financiare) şi cheltuieli de capital (investiţii
pentru înfiinţare, restructurare, modernizare, amenajări ş.a.).

Din punctul de vedere al formei pe care le îmbracă, aceste cheltuieli se constituie în cea
mai mare parte în ajutoare financiare: directe sau indirecte.

Ajutoarele financiare directe sunt: subvenţii, investiţii, avansuri rambursabile,


finanţarea informării / publicităţii.
Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantaje fiscale, garanţii.
A. Subvenţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru agenţi economici în
dificultate (activitate economică ineficientă). Subvenţiile sunt de trei mari categorii:
a) subvenţii de funcţionare / exploatare care au în vedere acoperirea diferenţei
între preţul de vânzare al unui produs / serviciu (mai mic) şi costul acestuia (mai mare). Dacă
preţul de vânzare (mai mic) este rezultatul unei masuri administrative a statului, atunci de
astfel de subvenţii pot beneficia şi agenţii economici privaţi;
b) subvenţii pentru export care iau cel mai adesea forma primei de export şi au ca
scop susţinerea puterii competitive a agenţilor economici naţionali pe pieţe străine. Cuantumul
primei este stabilit astfel:

PE = pimax – pemin

unde: pimax = preţul cel mai mare pe piaţa internă; pe min


= preţul cel mai mic pe piaţa externă.

Subvenţiile pentru export pot apare şi sub alte forme: restituirea unor impozite plătite
de exportatori (restituirea TVA pentru produsele exportate este generalizată în ţările ce practică
această taxa de consum), facilităţi la transport, avantaje valutare.
c) Subvenţii pentru dobânzi care au în vedere diminuarea costurilor presupuse de
apelul la credit al agenţilor economici. Acest lucru se poate realiza printr-o convenţie cu o
bancă comercială sau un consorţiu / grup de bănci comerciale privind stabilirea unei dobânzi
sub nivelul pieţei, urmând ca diferenţa să o suporte statul din buget. Accesul la credite cu
dobânzi subvenţionate poate fi plafonat sau nu, condiţionat sau nu, pentru toţi agenţii
economici sau numai pentru cei publici. Pe de altă parte, se mai poate realiza prin deschiderea
de către stat a unor linii de credit cu dobânzi sub nivelul pieţei, prin constituirea în buget sau
într-un fond special a unor surse financiare dedicate acestui scop.
B. Investiţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru dezvoltarea
sectorului public în general sau, mai ales, în ramuri sau zone (regiuni) defavorizate.
Obiectivele de investiţii pot fi crearea de noi unităţi economice, extinderea unora existente,
modernizări, restructurai, infrastructură (căi de comunicaţie şi utilităţi).
C. Avansurile rambursabile reprezintă ajutoare financiare pentru finanţarea în
coparticipare cu agentul economic organizator a unor acţiuni externe de prospectare a pieţei
sau de prezentare de produse. Aceste avansuri sunt restituite de agentul organizator din
vânzările rezultate în urma respectivelor acţiuni.

52
D. Finanţarea informării / publicităţii reprezintă ajutoare financiare destinate
difuzării de informaţii, studiilor de marketing sau de fezabilitate, organizării de participări la
expoziţii, târguri, saloane etc. de prezentare.
Avantajele fiscale reprezintă obligaţii fiscale pe care agenţii economici (publici sau privaţi) le
au faţă de stat şi la care acesta renunţă în beneficiul lor. Cele mai uzuale forme sunt:
amortizarea accelerată, reducerea impozitului pe profitul reinvestit, creditul fiscal, diminuarea
sau scutirea de unele impozite / taxe pentru investiţii şi obiectivele realizate în ramuri de
interes major sau în zone considerate defavorizate ş.a.
E. Garanţiile reprezintă obligaţii de plată pe care şi le asumă statul faţă de creditori şi în
beneficiul unui agent economic ce a solicitat acestora un împrumut, în cazul în care acesta din
urmă nu poate onora sarcinile de rambursare convenite cu creditorii.
Sursa de finanţare a tuturor acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat. În bugetul
României, aceste cheltuieli se regăsesc în partea V-a “Acţiuni economice”, defalcat pe ramuri
şi în partea IV-a pentru servicii şi dezvoltare publică şi locuinţe.
2. Cheltuielile publice pentru protecţia mediului reflectă politica ecologică a
statului şi sunt efectuate de acesta pentru menţinerea parametrilor ecologici în contextul
efectelor negative pe care dezvoltarea economică le-ar putea avea asupra mediului natural.
Această concepţie, apărută la începutul anilor ‘70 şi menţionată în lucrarea “Limitele
dezvoltării” (Clubul de la Roma 1972), este cunoscută azi ca dezvoltare durabilă şi presupune
concomitenţa dezvoltării economice cu, cel puţin, păstrarea parametrilor de mediu.

Intervenţia statului în această chestiune este determinată de caracterul public al mediului


înconjurător şi de faptul că alterarea lui afectează întreaga comunitate. Statul intervine, dar nu
este echitabil şi nici raţional ca eforturile de refacere / păstrare a caracteristicilor de mediu
natural să fie suportate de întreaga societate în mod solidar. De aceea, în finanţarea acestor
acţiuni, primează principiul “poluatorul plăteşte”.
Sursele financiare pentru astfel de cheltuieli sunt: fonduri provenite de la / cheltuite de
agenţii economici (penalităţi pentru pagube produse mediului, investiţii pentru protejarea
mediului / combaterea poluării, impozite / taxe / redevenţe pentru consumul factorilor de
mediu), fonduri ale bugetului, fonduri speciale pentru protecţia mediului / combaterea poluării,
credite / ajutoare de la organisme internaţionale.
Principalele cheltuieli suportate din buget sunt: investiţii în mediu, avantaje fiscale şi
subvenţii pentru agenţii economici care se implică în protecţia mediului, finanţarea cercetării
ştiinţifice efectuate în beneficiul mediului.
3. Cheltuielile publice pentru cercetare - dezvoltare reflectă politica statului în
domeniul ştiinţei şi sunt efectuate de acesta pentru a susţine şi încuraja inovarea.
Finanţarea acestui domeniu se face cu anumite diferenţieri în raport cu forma pe care o
îmbracă cercetarea:
• cercetarea fundamentală, al cărui scop este inovarea teoretică, extinderea limitelor
cunoaşterii şi care este finanţată în mare măsură de către stat;
• cercetare aplicativă, al cărui scop este inovarea practică, respectiv crearea de
produse / servicii / tehnologii / tehnici / reţete noi sau îmbunătăţiri şi care este
finanţată în mare măsură de agenţii economici;
• cercetare de dezvoltare, al cărui scop este aplicarea cercetării şi / sau transferul ei în
economie şi societate şi care este finanţată în mare măsură de agenţii economici.

53
Principalele surse de finanţare sunt: bugetul de stat, fondurile de cercetare - dezvoltare
ale agenţilor economici, sursele externe.
O poziţie aparte şi un rol deosebit în acest domeniu revine universităţilor, care
efectuează cercetări pe baza de contract (cu statul sau cu agenţi economici) şi care îşi constituie
fonduri proprii pe care, în mare măsură, le folosesc pentru finanţarea infrastructurii cercetării
universitare (laboratoare, dotări, echipamente, aparatură etc.), pentru întreţinerea unui mediu
de documentare, de comunicare şi de schimb de informaţii de înaltă operativitate, ca şi pentru
formarea resursei umane de cea mai înaltă calificare pentru desfăşurarea cercetării ştiinţifice.
Finanţarea bugetară (si nu numai) a cercetării are la bază principiul selecţiei, al
competitivităţii între oferte de cercetare similare sau apropiate, din care este aleasă una pe baza
programului de cercetare propus finanţatorului.

4.3. Cheltuielile pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică şi siguranţă
naţională
Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existenţei unor organe
specializate rezultate din însăşi existenţa statului. Acestea sunt:
a) organe ale puterii şi administraţiei publice, în care se includ:
• instituţia prezidenţială;
• organele puterii legislative centrale sau locale (parlamentul şi camerele sale,
consilii locale);
• organele puterii judecătoreşti. În ţara noastră aici se includ Ministerul Justiţiei şi
structura sa de tribunale, judecătorii şi curţi de apel, Curtea Supremă de Justiţie şi
Ministerul Public;
• organele executive centrale sau locale (guvern, ministere, prefecturi, primării); în
ţara noastră, aici se include Curtea de Conturi, Curtea Constituţională, Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare, Avocatul poporului, alte agenţii şi oficii
guvernamentale.
b) organele şi organismele militare de apărare;
c) organele de ordine publică, în care se includ:
• poliţia;
• jandarmeria;
• siguranţa;
• servicii de informaţii;
• servicii speciale de pază şi protecţie;
• în ţara noastră, aici se mai includ grănicerii, paza şi apărarea contra incendiilor,
penitenciarele, arhivele statului ş.a.
Factorii de care depind aceste cheltuieli sunt: mărimea şi structura aparatului de stat (în
care un rol important revine birocraţiei, regimului politic, aderării la organisme supranaţionale
sau cu vocaţie internaţională sau mondială), nivelul salarizării funcţiilor publice, factorii
sociali
(crima organizată, terorismul, corupţia, tensiunile sociale, urbanizarea etc.), înzestrarea
tehnică ş.a.
Finanţarea cheltuielilor se face din buget, din venituri proprii, din donaţii şi din credite
externe. Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (pondere puternic majoritară),
incluzând salarii şi cheltuieli administrative şi gospodăreşti, şi cele de capital (pondere mică,
efectuate şi din credite externe), incluzând construcţii, dotări informatice, mijloace de
transport ş.a.
În ce priveşte cheltuielile de apărare se face distincţia între:
• cele directe, referitoare la întreţinerea forţelor de apărare, dotarea lor, drepturile de
personal, hrana şi echipament / cazarmament, cercetarea ştiinţifică militară şi / sau

54
pentru apărare. Cheltuielile acestea se prevăd pentru şi sunt gestionate de
Ministerul Apărării;
• cele indirecte, referitoare la iniţierea unor acţiuni militare de forţă sau lichidarea
urmărilor acestora şi care sunt prevăzute distinct, din buget sau din fonduri
speciale, gestionate direct de Guvern sau de alte ministere şi organisme
guvernamentale.

TESTE EVALUARE

1. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice sunt:


a) mărimea şi structura aparatului de stat (regimul politic existent);
b) factori economici;
c) nivelul salarizării funcţiilor publice;
d) factorii demografici şi urbanizarea;
e) factori monetari.
Argumentaţi răspunsurile corecte.
Răspuns: b, d

2. Principalele surse de finanţare a cheltuielilor publice pentru cultură sunt:


a) încasările proprii ale instituţiilor respective;
b) credite externe;
c) fonduri extrabugetare;
d) donaţii, sponsorizări;
e) fonduri bugetare. Răspuns:a, d, e

3. În categoria cheltuielilor publice pentru acţiuni economice se includ şi:


a) cheltuielile pentru protecţia mediului;
b) cheltuielile pentru pregătirea şi perfecţionarea resurselor umane;
c) cheltuieli pentru cercetare dezvoltare;
d) cheltuieli pentru protecţia socială. Răspuns: a, c

4. Care din afirmaţiile de mai jos sunt corecte:


a) Constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare apare ca un proces
unitar şi neîntrerupt;
b) Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice nu poate fi apreciată prin prisma
dimensiunii transferurilor de valoare operate de la diverse persoane juridice şi fizice la
fondurile publice şi de la acestea către diverşi beneficiari;
c) Mărimea fondurilor publice nu este influenţată de regimul amortizării mijloacelor fixe;
d) Mărimea fondurilor publice este influenţată de volumul produsului intern brut, de rata
formării brute de capital şi respectiv de rata consumului, de raportul dintre consumul
individual şi cel social.
Răspuns: a, d

55
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5

CHELTUIELI PUBLICE PRIVIND ASIGURĂRILE SOCIALE

Obiective: Cunoaşterea sistemului asigurărilor sociale de stat


Formele de protecţie socială;
Asigurările sociale de stat

Cuvinte cheie:
Cheltuieli pentru acţiuni social-culturale;
Cheltuieli privind asigurările sociale;
Cheltuieli pentru sănătate
Cheltuieli pentru acţiuni economice
Cheltuieli pentru servicii publice generale,
apărare, siguranţa naţională, ordine
publică

Asigurările sociale sunt o formă de protecţie şi sprijin, organizată de societate, pentru


cazul în care membrii ei sunt în incapacitate temporară sau permanentă de a-şi câştigă prin
muncă existenţa lor şi a familiilor lor.
În noţiunea de “societate” se includ: statul, companiile naţionale, regiile autonome,
societăţile comerciale, unităţile şi organizaţiile cooperatiste, asociaţiile, întreprinzătorii
particulari şi înseşi persoanele fizice, care, toate, apar în calitate de contribuabili pentru
fondurile de asigurări sociale.
Beneficiarii asigurărilor sociale sunt salariaţii şi pensionarii, membrii cooperaţiei şi
asociaţiilor agricole, agricultorii, întreprinzătorii particulari şi meşteşugarii cu ateliere proprii,
slujitorii cultelor, avocaţii, personalul casnic sau de serviciu al persoanelor fizice şi asociaţiilor
de locatari ş.a., unii dintre ei automat, în virtutea legii, alţii în măsura în care au fost şi / sau
sunt contribuabili. În afara lor, beneficiari sunt şi membrii familiilor lor, ca şi copiii orfani,
persoanele fără nici un sprijin, familiile cu mulţi copii ş.a.
Riscurile de incapacitate de muncă includ o paletă foarte largă cum sunt: accidentările,
bolile, maternitatea, invaliditatea, vârsta sub sau peste limita legală de muncă, lipsa
susţinătorilor legali, alte situaţii deosebite.
Mulţimea şi diversitatea contribuabililor, beneficiarilor, riscurilor, surselor de finanţare
conferă asigurărilor sociale caracterul de sistem. În ţara noastră, sistemul asigurărilor sociale
cuprinde următoarele componente:
1) asigurările sociale de stat cu caracter general, gestionate în principal de
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi de Casa Naţională a Asigurărilor Sociale;
2) asigurările sociale pentru sănătate dedicate exclusiv acestui scop şi care sunt
gestionate de Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate şi de casele judeţene şi a
municipiului Bucureşti.
ă

56
5.1. Asigurările sociale de stat
Organizarea acestei componente a sistemului asigurărilor sociale este realizată pe baza
unor principii care exprimă caracterul legal, general, garantat de stat, echitabil al acestora:
a) principiul unicităţii, potrivit căruia sistemul naţional de asigurări sociale generale este
unic, expresie a solidarităţii sociale generale şi între generaţii, dar şi al minimizării
riscurilor pe care le incumbă organizarea unor sisteme private sau facultative sau
delimitate, pe care totuşi nu le respinge;
b) principiul obligativităţii, potrivit căruia obligaţiile contribuabililor şi drepturile
beneficiarilor nu sunt facultative, fiind stabilite prin lege;
c) principiul generalităţii, potrivit căruia sistemul are drept contribuabili pe toţi
realizatorii de venituri din propria activitate şi drept beneficiari întreaga populaţie
activă a ţării, inclusiv membrii familiilor fiecărui cetăţean activ, pentru toate riscurile şi
situaţiile deosebite ce pot genera incapacitate de muncă şi de asigurare a existenţei;
d) garantarea de către stat, ceea ce înseamnă că, în condiţiile legii, deficitele fondurilor de
asigurări sociale sunt acoperite din bugetul de stat;
e) echitatea socială, potrivit căreia sunt contribuabili toţi cei ce au posibilitatea să
contribuie şi sunt beneficiari toate persoanele fizice care au contribuit şi / sau suferă
unul de riscurile menţionate de lege;
f) scutirea de taxe şi impozite, aplicabilă petiţionării pentru dobândirea drepturilor de
asigurări sociale, dar şi unora dintre veniturile dobândite în acest context (pensii,
ajutoare, unele indemnizaţii);
g) principiul imprescriptibilităţii, potrivit căruia, dreptul de asistenţă prin sistem nu se
pierde în timp, indiferent când s-a produs riscul acceptat prin lege;
h) principiul incesibilităţii, potrivit căruia drepturile dobândite prin sistem sunt
considerate drepturi personale ce nu pot constitui obiect de tranzacţie sau cedare, nici
măcar parţial;
i) principiul autonomiei şi descentralizării, potrivit căruia asigurările sociale se realizează
de către asiguraţi prin organizaţii proprii, competente.
Constituirea surselor financiare în sistemul asigurărilor sociale de stat se face din
venituri dedicate (afectate) şi anume:
CONTRIBUŢII
I) contribuţia pentru asigurările sociale se plăteşte de persoanele juridice şi fizice care
au salariaţi, de regulă diferenţiat după mai multe criterii, cum sunt grupa de muncă, numărul
angajaţilor ş.a. Contribuţia se calculează după relaţia:

CAS = TFSB×c

unde: CAS = contribuţia pentru asigurări


sociale; TFSB = total fond de salarii brut; c =
cota de asigurări sociale.

În TFSB se includ: fond salarii brut, drepturi de concedii, sporuri de salarii (vechime,
ore suplimentare, munca de noapte, periculozitate, toxicitate etc.), indemnizaţii de conducere,
participarea salariaţilor la profit, prime.
Contribuţia pentru asigurări sociale pe grupe de muncă este:
• grupa I – condiţii speciale de muncă – 36,3%;
57
• grupa II – condiţii deosebite de muncă de muncă – 31,3 %; •
grupa III – condiţii normale de muncă – 26,3%.
Cota contribuţiei individuale de asigurări sociale este de 10,5% indiferent de condiţiile de
muncă, diferenţa fiind contribuţia datorată de către angajator. În cota de contribuţie individuală
de asigurări sociale este inclusă şi cota de contribuţie aferentă fondurilor de pensii administrate
privat, prevăzută de Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Grupele de muncă I (condiţii foarte vătămătoare şi foarte grele) şi II (condiţii grele sau
vătămătoare) includ activităţi pentru care riscurile muncii sunt mai mari (accidente,
îmbolnăviri etc.) şi care conferă unele avantaje la pensionare (vârsta de pensie mai mică,
vechimea în muncă minimă necesară pensionarii mai redusa, cota pensiei din salariu mai
mare).
Sumele aferente cotei pentru asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale,
datorate de angajatori şi de persoanele fizice care încheie contracte individuale de asigurare
pentru accidente de muncă şi boli profesionale se adaugă la contribuţiile de asigurări sociale şi
se virează la bugetul asigurărilor sociale de stat în condiţiile şi termenele stabilite lege. Cotele
care se aplică se stabilesc în funcţie de codul CAEN, adică de obiectul principal de activitate.
II) contribuţia asiguraţilor pentru tratament balnear şi odihnă se plăteşte de către
cei ce beneficiază de trimiteri la tratament balnear şi odihnă prin sistemul asigurărilor sociale.
Contribuţia se stabileşte diferenţiat pe tip de trimitere, staţiune, sezon, durata sejurului,
categoria de confort, mărimea salariului tarifar / pensie, costul trimiterii.
III) contribuţia pentru şomaj se plăteşte de orice persoana fizică sau juridică având
sediul în România şi care angajează cetăţeni români, în cotă de 0,5% din TFSB. Această
contribuţie este destinată plăţii ajutorului de şomaj, ajutorului de integrare profesională şi
alocaţiei de sprijin pentru persoanele ce nu s-au putut angaja până la expirarea ajutorului de
şomaj. De asemenea, angajatorii mai datorează o contribuţie de asigurare pentru accidente
de muncă şi boli profesionale, diferenţiată în funcţie de clasa de risc, cuprinsă între 0,15% -
0,85%, precum şi o contribuţie de 0,25% la Fondul de garantare pentru plata creanţelor
salariale.
Cota de contribuţie la bugetul asigurărilor pentru şomaj datorată de persoanele asigurate
în baza contractului de asigurare pentru şomaj, este potrivit Legii nr.76/2002 cu modificările şi
completările ulterioare de 1%.
IV) alte venituri în care se includ lichidări de debite, dobânzi, majorări sau amenzi
pentru neonorarea la timp a obligaţiei de contribuabil, excedentul anului bugetar anterior,
transferuri din bugetul de stat.
Drepturile de asigurări sociale ale beneficiarilor sunt de mai multe feluri .
1. Pensii se plătesc, pe toată durata vieţii de după pensionare, persoanelor care îşi
încetează activitatea datorită atingerii limitei de vârstă, persoanelor invalide şi soţului
supravieţuitor al pensionarului (începând de la o anumită vârstă şi dacă nu are alt venit),
precum şi, până la o anumită vârstă, copiilor urmaşi ai salariatului sau pensionarului decedat.
1.1. Pensia pentru munca depusă şi limită de vârstă se acordă persoanelor care,
salariate fiind, au atins vârsta de pensionare şi au o vechime minimă în muncă. Derogări de la
vârsta şi vechimea în muncă sunt prevăzute pentru grupele de muncă I şi II, personal didactic
universitar şi de cercetare, maternitate (mame ce au cel puţin 3 copii şi i-au crescut până la cel
puţin vârsta de 10 ani), anumite handicapuri fizice (nevăzători), anumite funcţii (personal
navigant din aviaţia civilă, dansatori, acrobaţi, balerini, unii salariaţi din căile ferate ş.a.).
Pensionarea se face la cerere sau din oficiu.Pentru obţinerea unei pensii pentru limită de vârstă
este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii:
• împlinirea vârstei-standard de pensionare;
• realizarea stagiului minim de cotizare.

58
Potrivit prevederilor art. 53 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii
publice, vârsta standard de pensionare este 63 de ani pentru femei şi de 65 de ani pentru
bărbaţi. Atingerea acestor vârste se va realiza printr-o creştere graduală, conform eşalonării
prevăzute în anexa la lege.Cu alte cuvinte, în intervalul ianuarie 2011 – decembrie 2014, vârsta
de pensionare a femeilor a crescut de la 59 de ani la 60 de ani, iar cea a bărbaţilor a crescut de
la 64 de ani la 65 de ani. De la finele acestei perioade, se continuă creşterea graduală a vârstei
de pensionare numai pentru femei, de la 60 de ani la 63 de ani, până în anul 2030. Totodată,
este reglementată creşterea stagiului minim de cotizare la 15 ani, atât pentru femei, cât şi
pentru bărbaţi. Atingerea acestui stagiu minim se va realiza prin creşterea graduală conform
eşalonării prevăzute. Cu alte cuvinte, în intervalul ianuarie 2011 – decembrie 2014, stagiul
minim de cotizare a crescut de la 13 ani la 15 ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi.
1.2. Pensia de invaliditate se acordă pentru pierderea capacităţii de muncă din cauza de
accident de muncă sau de boală profesională, precum şi celor ce şi-au pierdut capacitatea de
muncă din cauza unor boli/accidente nelegate de muncă, însă condiţionat de faptul că au o
anumită vechime în muncă şi o anumită vârstă. Cuantumul pensiei se stabileşte în raport cu
salariul, dar şi cu gradul de invaliditate, care poate fi:
• I când capacitatea de muncă este pierdută în totalitate şi este necesară îngrijirea şi
supravegherea invalidului de către o altă persoană;
• II când capacitatea de muncă este total sau în cea mai mare măsură pierdută, dar
invalidul nu necesită îngrijirea din partea altei persoane;
• III când capacitatea de muncă este pierdută cel puţin 50%, dar invalidul poate presta
aceiaşi muncă sau o muncă mai uşoară.
Gradul de invaliditate se stabileşte şi se confirmă periodic, până la împlinirea vârstei
legale de pensionare, de către o comisie de expertiză de pe lângă serviciul judeţean de
expertiză medicală. Beneficiază de pensie de invaliditate, în condiţiile menţionate anterior, şi
următoarele categorii de persoane:
• a satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu termen redus, pe durata
legal stabilită, a fost concentrat, mobilizat sau în prizonierat;
• a fost elev al unei şcoli militare/şcoli de agenţi de poliţie sau student al unei instituţii de
învăţământ din sistemul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională
pentru formarea cadrelor militare, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special
din sistemul administraţiei penitenciare, cu excepţia liceului militar;
• elevii, ucenicii şi studenţii care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea
de muncă, ca urmare a accidentelor de muncă sau bolilor profesionale survenite în
timpul şi din cauza practicii profesionale;
• persoanele care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă şi
marii mutilaţi, ca urmare a participării la lupta pentru victoria Revoluţiei din Decembrie
1989 ori în legătură cu evenimentele revoluţionare din decembrie 1989, care erau
cuprinşi într-un sistem de asigurări sociale anterior datei ivirii invalidităţii din această
cauză, au dreptul la pensie de invaliditate în aceleaşi condiţii în care se acordă pensia de
invaliditate persoanelor care au suferit accidente de muncă.
Pensia de invaliditate dobândită din riscuri nelegate de muncă se acordă ca şi
precedenta, numai că pentru gradul I de invaliditate cota de pensie este, între 27 şi 70% din
salariul luat de bază la pensionare.
Pensionarii încadraţi în gradul I de invaliditate au dreptul în afara pensiei, la o
indemnizaţie pentru însoţitor în cuantum fix. Cuantumul indemnizaţiei pentru însoţitor
reprezintă 80% din valoarea unui punct de pensie, stabilită în condiţiile legii. Pensia de
invaliditate se acordă de la data încetării plăţii indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de
muncă sau, după caz, de la data încetării calităţii de asigurat, dacă cererea a fost înregistrată în
termen de 30 de zile de la data emiterii deciziei medicale de încadrare într-un grad de
invaliditate, în situaţia pensiei de invaliditate.

59
1.3. Pensia de urmaş se acordă copiilor şi şotului supravieţuitor.
Copiii au dreptul la pensie de urmaşi până la împlinirea vârstei de 16 ani sau până la
terminarea studiilor, dar nu peste vârsta de 26 de ani (dacă durata studiilor superioare este de
peste 5 ani).
Soţia supravieţuitoare are dreptul la pensie de urmaş, începând de la 55 de ani şi dacă a
convieţuit cu soţul minim 15 ani (între 10 şi 15 ani pensia se calculează proporţional cu
numărul de ani de convieţuire).
Cuantumul pensiei de urmaş se calculează la pensia de care ar fi beneficiat decedatul, în
cotă de 50% în cazul unui singur urmaş, 75% în cazul a doi urmaşi şi 100% în cazul a trei sau
mai mulţi urmaşi.
În Uniunea Europeană cât şi în România se aplică un sistem de asigurare a pensiilor
bazat pe trei piloni respectiv:
Pilonul I: Sistemul public de asigurări de pensii, în care sunt cuprinşi toţi angajaţii
inclusiv, rezidenţi, pe baza contribuţiilor angajatorilor şi angajaţilor, devenit sistemul bazat pe
principiul “Pay as you go” respectiv, „generaţia activă suportă pensiile pentru generaţia
inactivă”.
Pilonul II: sistem de pensii private, finanţate de angajatori şi angajaţi, până la
producerea evenimentului de ieşire la pensie a angajaţilor, fondurile sunt folosite pentru
investiţii, respectându-se regulile şi tendinţa care funcţionează pe piaţa de capital. Pe baza
acestui sistem de ieşire la pensie, cel în cauză beneficiază de o pensie aflată în corelaţie directă
cu mărimea contribuţiilor sale la acest fond.
Pilonul III: sistem individual de pensii bazat pe contracte bilaterale, încheiate de
angajaţi cu societăţi private de asigurări de viaţă.
1.4. Pensia anticipată se acordă cu cel mult 5 ani înainte de împlinirea vârstei standard
de pensionare, cu condiţia ca asiguratul să depăşească stagiul complet de cotizare cu cel puţin 8
ani. La data îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă, pensia
anticipată se transformă în pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează prin adăugarea
perioadelor asimilate şi a eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de suspendare a
plăţii pensiei anticipate. Transformarea pensiei anticipate în pensie pentru limită de vârstă se
face din oficiu.
1.5. Pensia anticipată parţial. Persoanele asigurate care au realizat stagiile complete de
cotizare prevăzute de lege, precum şi cele care au depăşit stagiul complet de cotizare cu până la
8 ani pot solicita pensie anticipată parţială, cu reducerea vârstelor-standard de pensionare cu
cel mult 5 ani. Cuantumul (valoarea) pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul
pensiei pentru limită de vârstă care s-ar fi cuvenit, prin diminuarea acestuia cu 0,75% pentru
fiecare lună de anticipare, până la îndeplinirea condiţiilor pentru obţinerea pensiei pentru limită
de vârstă. La data îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă,
pensia anticipată parţială se transformă în pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează prin
eliminarea diminuării şi prin adăugarea perioadelor asimilate şi a eventualelor stagii de cotizare
realizate în perioada de suspendare a plăţii pensiei anticipate parţiale. Transformarea pensiei
anticipateparţiale în pensie pentru limită de vârstă se face din oficiu.
2. Trimiterile la tratament balnear şi odihnă sunt drepturi pe care le primesc
beneficiarii sub forma unor servicii de tratament balnear şi odihnă, ale căror costuri sunt
suportate în proporţie de 70% (în medie) de către asigurările sociale, restul fiind suportat de
beneficiar. La aceste costuri se adaugă şi cele rezultate din reducerile de care se bucură unii
beneficiari. Trimiterile se fac pe baza unor prescripţii medicale, cu prioritate pentru cei
încadraţi în grupele de muncă I şi II, suferinzii de boli cronice sau profesionale, invalizii,
familiile cu mulţi copii.
3. Indemnizaţii şi ajutoare sunt drepturi pe care le primesc beneficiarii pentru
mai multe tipuri de împrejurări / riscuri care le afectează într-un fel sau altul capacitatea de
muncă, punându-i temporar în situaţia de a nu-şi putea câştiga existenţa prin activitatea pe care
ă

60
o desfăşoară în mod obişnuit. Aceste indemnizaţii şi ajutoare pot fi grupate după obiectul lor
astfel:
• privind sănătatea;
• privind maternitatea; • privind locul de muncă;
• altele.
3.1. Indemnizaţiile privind sănătatea sunt drepturi care se acordă fie în scopul
prevenirii, fie în scopul refacerii sănătăţii.
a) indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi refacerea / întărirea sănătăţii sunt
acordate salariaţilor angajaţi cu contract pe durată nedeterminată şi sunt suportate parţial de
către cel care a angajat (primele 10 zile) şi parţial de către asigurările sociale de stat. Sunt
utilizate astfel următoarele forme: trecerea temporară în altă muncă (mai uşoară) sau
reducerea programului de lucru, trimiterea la tratament balnear, trimiterea în carantină,
acordarea unor materiale ajutătoare (proteze, aparate, centuri ş.a.).
Pentru prima formă menţionată, indemnizaţia o constituie diferenţa între salariul
anterior trimiterii / reducerii şi cel ce ar trebui plătit după aceasta. Indemnizaţia nu poate fi
acordată mai mult de 90 de zile, iar mărimea ei nu poate depăşi 25% din salariul anterior.
Pentru a doua formă menţionată, indemnizaţia o constituie plata zilelor de tratament
ce depăşesc durata concediului de odihnă şi a celor 2-3 zile necesare pentru transport ulterior
tratamentului şi readaptare. Trimiterea la tratament se poate face şi în cazul în care angajatul
este deja în incapacitate de muncă (boala, urmarea unui accident). În acest caz indemnizaţia o
constituie o cotă de 50-85% din salariul tarifar şi sporurile legale de care a beneficiat
angajatul anterior îmbolnăvirii / accidentului şi se acordă pe toată durata tratamentului
balnear.
Pentru a treia formă menţionată, indemnizaţia se acordă tuturor angajaţilor (inclusiv
celor temporari) pentru care organele medicale autorizate instituie carantina. Indemnizaţia
este de 90% din salariul tarifar şi se acorda pe toată durata carantinei.
Pentru a patra formă menţionată, se acordă ca indemnizaţie costul sau o parte din
costul materialului recomandat de organul medical competent. În cazul materialelor necesare
ulterior unei boli profesionale sau accident de muncă indemnizaţia este de 100% din costul
respectivului material. În cazul celor necesare ulterior unei boli neprofesionale sau accident
în afara muncii, indemnizaţia se acordă în funcţie de mărimea salariului în cotă de 50-100%
din costul respectivului material.
În toate aceste cazuri, participarea celui ce a angajat este motivată prin stimulentul pe
care aceasta îl creează privind îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi asigurarea protecţiei
muncii.
b) indemnizaţia de concediu medical se acordă celor ce primesc un concediu medical în
vederea însănătoşirii în urma îmbolnăvirii sau accidentării. Durata acordării este de 180 de zile,
eventual majorată cu avizul Ministerului Sănătăţii cu încă 90 de zile. La trecerea intervalului
de 180 / 270 de zile şi în caz că nu a fost refăcută capacitatea de muncă se recomandă şi se
avizează pensionarea de invaliditate.
Indemnizaţia se acordă tuturor angajaţilor (inclusiv cei temporari) şi cu condiţia
(pentru cei cu contract pe durată nedeterminată) să fi contribuit la asigurările sociale cel puţin
4 luni în ultimele 12 anterioare îmbolnăvirii / accidentării sau cel puţin 10 luni în ultimele 24
anterioare îmbolnăvirii / accidentării.
Plata acestor indemnizaţii este în sarcina celui la care este angajat salariatul şi numai
pentru unele excepţii ea revine asigurărilor sociale.
Cuantumul indemnizaţiei se stabileşte ca o cotă din salariul tarifar plus sporurile
legale ale beneficiarului (avute anterior îmbolnăvirii / accidentării) şi diferenţiat după
vechimea în muncă: 50% pentru o vechime până la inclusiv 2 ani; 65% între 2 şi inclusiv 5
ani; 75% între 5 şi inclusiv 8 ani şi 85% peste 8 ani. Pentru primele 3 zile de concediu
medical acordat pentru îmbolnăviri / accidentări nelegate de muncă, indemnizaţia este de

61
50% din cea cuvenită conform diferenţierilor menţionate mai sus. Pentru toate cazurile de
îmbolnăviri / accidente legate de muncă şi pentru bolile infectocontagioase indemnizaţia este
de 100% din chiar prima zi a concediului medical şi pentru toate categoriile de salariaţi.
3.2. Indemnizaţiile pentru maternitate sunt drepturi care se acordă mamelor sau
viitoarelor mame sub forma indemnizaţiei de maternitate, indemnizaţiei pentru îngrijirea
copilului, indemnizaţiei pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani şi indemnizaţiei de
naştere.
a) indemnizaţia de maternitate se acorda femeilor însărcinate salariate. Cele care
beneficiază prin lege de un concediu de maternitate de 126 zile, în principiu 63 de zile prenatal
şi 63 de zile postnatal, cu posibilitatea opţiunii viitoarei mame de a scurta prenatalul în
favoarea postnatalului. De asemenea, se poate acorda, până la vârsta de 9 luni a copilului, un
program de muncă redus cu 2 ore şi fără diminuarea salariului. În acest din urmă caz,
indemnizaţia este egală cu suma cu care s-ar diminua salariul pentru cele 2 ore libere acordate
salariatei.
În cazul concediului de maternitate indemnizaţia se stabileşte ca o cotă din salariul
tarifar plus sporurile legale ale angajatei sau în sumă fixă.
b) indemnizaţie pentru îngrijirea copilului se acordă mamelor al cărui copil în
vârstă de până la 3 ani s-a îmbolnăvit. Mama beneficiază de un concediu medical pe durata
bolii copilului şi de o indemnizaţie de 50-85% din salariul ei tarifar plus sporurile legale.
Această indemnizaţie se acordă mamelor ce nu mai beneficiază de indemnizaţia de maternitate
(conform a) de mai sus) şi nu au optat pentru indemnizaţia de creştere a copilului (conform c)
de mai jos). Plata cade în sarcina celui ce a angajat.
c) indemnizaţia pentru creşterea copilului până la vârsta de 2 ani se acordă la
cerere, după expirarea postnatalului. În acest context, o formă de sprijin este şi posibilitatea
mamelor de a lucra în scopul creşterii şi îngrijirii copilului.
3.3. Ajutorul pentru lipsa locului de muncă se acordă persoanelor care şi-au pierdut
locul de muncă sau celor ce nu au avut încă un loc de muncă. Sunt uzuale următoarele forme
de ajutor:
Ajutorul de şomaj se acordă persoanelor care şi-au pierdut locul de muncă, dar nu din
iniţiativa lor, şi celor ce, terminând studiile, nu-si pot găsi loc de muncă. De la prima condiţie
fac excepţie cazurile în care întreruperea activităţii din proprie iniţiativă este cauzată de un
motiv care nu întrerupe vechimea în muncă la momentul reangajării (îngrijirea copilului sub 7
ani etc.). Alături de aceste condiţii de cauzalitate a lipsei locului de muncă se mai adaugă
condiţii de evidenţă (înregistrarea la oficiile forţei de muncă şi protecţiei sociale din raza
judeţului de domiciliu, confirmarea medicală a unei stări de sănătate care să-i permită să
muncească), condiţii de inexistenţă a unor surse alternative de venit şi condiţia de refuz
nejustificat a unor propuneri de loc de muncă sau recalificare făcute de oficiul de muncă.
Ajutorul de şomaj se acordă la cerere, după caz, de la data:
• încetării contractului individual de muncă;
• încetării contractului de asigurare pentru şomaj;
• încetării concediului pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de doi ani,
respectiv trei ani;
• absolvirii, în cazul absolvenţilor unei instituţii de învăţământ.
Indemnizaţia de şomaj se acordă şomerilor pe perioade stabilite diferenţiat în funcţie de
stagiul de cotizare. Cuantumul indemnizaţiei de şomaj, este o sumă fixă, neimpozabilă, lunară
reprezentând 50% din salariul de bază minim brut pe ţară, în vigoare la data stabilirii acestuia.
Persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj au următoarele obligaţii:
• să se prezinte lunar la agenţia pentru ocupare a forţei de muncă la care sunt
înregistrate pentru a primi sprijin în vederea încadrării în muncă;

62
• să participe la serviciile pentru stimularea ocupării şi de formare profesională
oferite de agenţia pentru ocuparea forţei de muncă;
• să caute activ un loc de muncă.
Nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj persoanele care, la data solicitării dreptului,
refuză un loc de muncă potrivit pregătirii sau nivelului studiilor sau refuză participarea la
servicii pentru stimularea ocupării si de formare profesională oferite de agenţiile pentru
ocuparea forţei de muncă. De asemenea, nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj absolvenţii
care, la data solicitării dreptului, urmează o formă de invăţământ.
3.4. Ajutor de deces se acordă în caz de deces al salariatului, pensionarului sau
membrului cooperator, precum şi în caz de deces al unuia din membrii familiei sale. Legea
stabileşte o varietate de cazuri de acordare a acestui ajutor în raport cu gradul de rudenie, cu
faptul că beneficiarii acestui ajutor erau sau nu în întreţinerea celui dispărut, cu venitul acestuia
sau al beneficiarilor de ajutor, cu existenţa sau nu a unor descendenţi copii în întreţinerea
dispărutului, cu vechimea în muncă ş.a.
Cuantumul ajutorului de deces se stabileşte anual prin legea bugetului asigurărilor
sociale de stat şi nu poate fi mai mic decât valoarea salariului mediu brut pe economie
prognozat. Ajutorul de deces se acordă la cerere pe baza certificatului de deces. Ajutorul de
deces se acordă în cuantumul prevăzut de Legea bugetului asigurărilor sociale de stat şi făcut
public de CNPAS, valabil la data decesului.
În cazul decesului unui membru de familie, cuantumul ajutorului de deces reprezintă
jumatate din cuantumul ajutorului de deces cuvenit unui asigurat sau pensionar. Ajutorul de
deces se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat. Legea asigurarilor sociale de
stat pe anul 2016 (Legea 340/2015) stabileşte cuantumul ajutorului de deces astfel:
• în cazul asiguratului sau pensionarului,cuantumului acestui ajutor este de 2.681
lei;
• în cazul unui membru de familie al asiguratului sau al pensionarului, ajutorul de
deces este de 1.341 lei.
Calculul şi plata indemnizaţiilor de asigurări sociale se fac lunar, pe baza certificatului
medical eliberat în condiţiile legii de către:
• angajator, cel mai târziu odată cu lichidarea drepturilor salariale pe luna respectivă;
• instituţia care administrează bugetul asigurărilor pentru şomaj;
• casa teritorială de pensii după depuneriea certificatului medical sau a cererii pentru
acordarea indemnizaţiei pentru creşterea copilului.
5.2. Asigurările sociale pentru sănătate
Organizarea acestei componente a sistemului asigurărilor sociale are caracter
obligatoriu şi funcţionează descentralizat. În paralel se pot practica alte forme de asigurări
facultative de sănătate şi se pot organiza şi societăţi private pentru asigurarea sănătăţii.
Asigurările sociale de stat pentru sănătate sunt organizate pe baza următoarelor
principii:
• cuprinderea exhaustivă a tuturor cetăţenilor ca beneficiari;
• solidaritatea socială, care înseamnă că toţi cetăţenii contribuie conform salariului /
venitului şi beneficiază în măsura în care au nevoie de asistenţă / îngrijire /
tratament în caz de îmbolnăvire / accident; contribuie, totodată, toate persoanele
juridice;
• subsidiaritatea, adică sursele financiare constituite prin contribuţia cetăţenilor sunt
în completarea celor pe care le alocă statul pentru sănătate şi a celor pe care
cetăţenii asiguraţi înşişi le cheltuiesc pentru sănătate din propria lor voinţă;
• definirea strictă a serviciilor ce pot fi prestate în limitele sistemului atunci când se
produce riscul îmbolnăvirii / accidentării; aceste servicii sunt angajate cu furnizori
din sectorul public sau privat;

63
• finanţarea autonomă, care presupune că sumele din contribuţii ale cetăţenilor şi ale
persoanelor juridice sunt folosite quasiexclusiv pentru finanţarea serviciilor
medicosanitare; sunt posibile alocaţii bugetare sub formă de subvenţii din partea
statului, al căror obiect îl formează realizarea unor programe guvernamentale pentru
protecţia sănătăţii, cercetare medicală ş.a. sau pentru investiţii de anvergura;
• conducere autonomă, ceea ce înseamnă că există organe proprii de conducere a
activităţii şi de gestionare a fondurilor, care au caracter nonprofit, sunt
independente,
au surse proprii de finanţare, au contabilitate proprie şi cont la bancă. Aceste organe
pot colabora cu organe ale statului şi aplică masurile stabilite de Ministerul
Sănătăţii.
Calitatea de asigurat revine oricărui cetăţean român cu domiciliul în ţară, din momentul
în care s-a angajat sau a început să plătească contribuţia, precum şi tuturor membrilor familiei
sale, care nu au venituri proprii şi care se află în întreţinerea sa. Legea prevede în ce măsură
pot beneficia de această calitate unii cetăţeni străini sau apatrizi, precum şi cetăţeni români care
nu plătesc contribuţia (cei ce satisfac serviciul militar obligatoriu, cei ce suferă pedepse
privative de libertate, beneficiarii de ajutor social ş.a.).
Contribuţia beneficiarilor se stabileşte la o cotă de 5,5% din salariul / venitul brut lunar,
se deduce din venitul brut în vederea determinării venitului impozabil şi se varsă la casa de
asigurări pentru sănătate.
Contribuţia persoanelor juridice sau a celor ce angajează se stabileşte la 5,2% asupra
fondului lunar de salarii.
Destinaţia fondurilor de asigurări sociale pentru sănătate este stabilită prin lege:
• plata medicamentelor şi serviciilor medicale
angajate în beneficiul asiguraţilor;
• cheltuieli de administrare şi funcţionare; •
fond de rezervă, în cotă de 5% din încasări.
Drepturile asiguraţilor se stabilesc printr-un contract-cadru elaborat de Casa Naţională
de Asigurări pentru Sănătate şi Colegiul Medicilor din România, cu avizul Ministerului
Sănătăţii şi aprobat prin hotărâre de Guvern.
Casa Naţională a Asigurărilor pentru Sănătate funcţionează pe baza unui statut propriu
în care se prevăd ca organe de conducere: adunarea generală a reprezentanţilor şi consiliul de
administraţie (preşedinte, vicepreşedinte şi membrii); de asemenea, se prevăd limita
competenţei teritoriale, organizarea activităţii generale şi de specialitate (tehnică, financiar -
contabilă, administrativă etc.), atribuţiile corpului de experţi medicali ş.a. Casa se supune
controlului de gestiune al Curţii de Conturi şi exercită, împreună cu Colegiul Medicilor din
România, controlul activităţii medicale şi a calităţii acesteia.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice sunt:


a) mărimea şi structura aparatului de stat (regimul politic existent);
b) factori economici;
c) nivelul salarizării funcţiilor publice;
d) factorii demografici şi urbanizarea;
e) factori monetari.
ă

64
Argumentaţi răspunsurile corecte.
Răspuns: b, d

2.Principalele surse de finanţare a cheltuielilor publice pentru cultură sunt:


a) încasările proprii ale instituţiilor respective;
b) credite externe;
c) fonduri extrabugetare;
d) donaţii, sponsorizări;
e) fonduri bugetare. Răspuns:a, d, e

3. Principiile care stau la baza organizării asigurărilor sociale de stat ca o componentă a


sistemului asigurărilor sociale sunt:
a) principiul obligativităţii;
b) principiul diversităţii;
c) principiul generalităţii;
d) principiul unicităţii.
Justificaţi variantele corecte de răspuns.
Răspuns: a, c, d

4. În categoria cheltuielilor publice pentru acţiuni economice se includ şi:


a) cheltuielile pentru protecţia mediului;
b) cheltuielile pentru pregătirea şi perfecţionarea resurselor umane;
c) cheltuieli pentru cercetare dezvoltare;
d) cheltuieli pentru protecţia socială. Răspuns: a, c

5. Care din afirmaţiile de mai jos sunt corecte:


a) Constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare apare ca un proces unitar
şi neîntrerupt;
b) Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice nu poate fi apreciată prin prisma
dimensiunii transferurilor de valoare operate de la diverse persoane juridice şi fizice la
fondurile publice şi de la acestea către diverşi beneficiari;
c) Mărimea fondurilor publice nu este influenţată de regimul amortizării mijloacelor fixe;
d) Mărimea fondurilor publice este influenţată de volumul produsului intern brut, de rata
formării brute de capital şi respectiv de rata consumului, de raportul dintre consumul
individual şi cel social. Răspuns: a, d

6. Metoda evaluării indirecte, în cazul stabilirii obiectului impozabil, cunoaşte


următoarele variante de realizare:
a) evaluarea pe baza unor semne exterioare ale obiectului impozabil;
b) evaluarea forfetară;
c) evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului;
d) evaluarea administrativă;
Să se argumenteze variantele corecte de răspuns.
Răspuns: a, c

7. În totalul veniturilor bugetului de stat al României ponderea cea mai mare o au:

65
a) veniturile din impozite şi taxe;
b) transferurile primite din străinătate;
c) veniturile din dividende, chirii, redevenţe de la regiile autonome şi societăţile comerciale;
d) împrumuturile de stat interne;
e) veniturile de la instituţiile publice.
Răspuns: a

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6

SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

Obiective: Cunoaşterea conceptului sistemului


resurselor financiare publice
Clasificarea resurselor financiare publice
f actorii care influenţează nivelul resurselor financiare
publice;
indicatorii de analiză a resurselor financiare publice;

Cuvinte cheie: resursele


financiare publice;
Cheltuieli pentru sănătate

66
Cheltuieli pentru acţiuni economice
Cheltuieli pentru servicii publice generale, apărare, siguranţa
naţională, ordine publică

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării


obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp determinat.

Impozitele, taxele, contribuţiile şi împrumuturile de stat, alocaţiile, subvenţiile şi


transferurile bugetare constituie nu numai metode de prelevare şi de repartizare a resurselor
financiare publice, dar şi instrumente cu ajutorul cărora organele de decizie caută să orienteze
dezvoltarea economică şi socială a ţării în direcţia dorită de acestea.
6.1. Conţinutul resurselor financiare publice şi alocarea acestora
Resursele financiare, la nivel naţional, cuprind ansamblul resurselor financiare ale
autorităţilor şi instituţiilor publice, resursele întreprinderilor publice şi private, resursele
organismelor fără scop lucrativ, precum şi resursele populaţiei. Volumul resurselor financiare
ale unei societăţi depinde de mărimea produsului intern brut, precum şi de posibilitatea apelării
la resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare, donaţii etc.).
Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat
centrale şi locale, resursele asigurărilor sociale de stat şi resursele instituţiilor
publice cu caracter autonom.

Resursele financiare publice includ resursele administraţiei de stat centrale şi locale,


resursele asigurărilor sociale de stat şi resursele instituţiilor publice cu caracter autonom.
Resursele financiare publice împreună cu resursele financiare private constituie, aşadar,
resursele financiare ale societăţii.
Dat fiind caracterul limitat al resurselor financiare, se pune problema alocării resurselor
necesare producerii tuturor categoriilor de bunuri: publice, private şi mixte. Producţia de
bunuri publice şi raportul dintre acestea şi bunurile private sunt determinate de decizia privind
alocarea resurselor între sectorul public şi cel privat.
În teoria finanţelor publice, se consideră că alocarea efectivă a resurselor între sectorul
public şi cel privat determină o anumită proporţie între acestea, putându-se accepta că alocarea
resurselor este optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute la nivel maxim, prin
intermediul sectorului privat şi a celui public.
6.2. Structura resurselor financiare publice
Cererea de resurse financiare publice este determinată de nivelul şi evoluţia cheltuielilor
publice. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat, este influenţată de un
ansamblu de factori, printre care pot fi menţionaţi:
• factori economici, care imprimă o anumită evoluţie a produsului intern brut, ceea ce
poate să determine sporirea veniturilor impozabile;
• factori monetari (dobândă, credit, masă monetară), care îşi transmit influenţa prin preţ.
Creşterea preţurilor, accentuarea fenomenelor inflaţioniste generează sporirea
resurselor din impozite şi taxe;
• factori sociali, care presupun redistribuirea resurselor în scopul asigurării nevoilor de
educaţie, protecţie şi asigurări sociale, sănătate etc.;
• factori demografici, care în anumite condiţii pot influenţa numărul populaţiei active şi
sporirea numărului contribuabililor;

67
• factori politici şi militari care, prin măsurile de politică economică, socială sau
financiară pe care le implică, pot avea ca efect sporirea producţiei şi a veniturilor,
creşterea contribuţiilor pentru asigurările sociale, sporirea fiscalităţii, presiuni asupra
bugetului general consolidat, influenţând, în acelaşi timp, nivelul resurselor financiare
publice;
• factori de natură financiară, ce sintetizează influenţa celorlalţi factori prin
dimensiunea cheltuielilor publice. Totodată, volumul cheltuielilor influenţează
mărimea deficitului bugetar, a cărui acoperire necesită resurse publice suplimentare.
Privite din punct de vedere al conţinutului lor economic, principalele categorii de
resurse sunt:
Prelevările cu caracter obligatoriu sunt constituite în cea mai mare parte din veniturile
cu caracter fiscal (impozite şi taxe de la agenţii economici cu capital privat şi de la populaţie).
Resursele de trezorerie sunt constituite din împrumuturi pe termen scurt, de regulă până
la un an, contractate de stat prin punerea în circulaţie a unor bonuri de tezaur. Resursele astfel
mobilizate constituie un important mijloc de finanţare ce poate fi utilizat pentru acoperirea
golurilor temporare de casă ale bugetului administraţiei centrale de stat, fie pentru acordarea
unui sprijin financiar întreprinderilor publice sau colectivităţilor locale care nu reuşesc să-şi
asigure echilibrul financiar pe seama resurselor proprii. Resursele de trezorerie sunt mobilizate
numai temporar, iar după o anumită perioadă de timp, prin retragerea din circulaţie a bonurilor
de tezaur, are loc restituirea sumelor împrumutate de către stat, de la tezaurul public, pe termen
scurt.
Resursele mobilizate prin intermediul împrumuturilor publice sunt reprezentate de
datoria publica a unui stat pe termen mediu şi lung. Recurgerea la împrumuturi nu poate depăşi
anumite limite, datorită efectelor pe termen lung pe care acestea le au asupra statului debitor.
În perioada contemporană este posibilă şi finanţarea pe calea emisiunilor monetare
fără acoperire, ca un mijloc de procurare a unor resurse financiare necesare statului.
Structura organizatorică a statelor reprezintă un alt criteriu de grupare a resurselor
publice. Astfel, în statele de tip federal, resursele publice se împart în:
• resurse ale bugetului federal;
• resurse ale bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor membre; • resurse ale
bugetelor locale.
În statele de tip unitar, resursele publice se împart în:
• resurse publice ale bugetului central;
• resurse ale bugetelor locale.
Resursele mobilizate pe linia asigurărilor sociale (contribuţii pentru asigurări sociale)
figurează în bugetul general (central) care se întocmeşte ca un buget consolidat prin
cumularea tuturor categoriilor de resurse pe structura sistemului bugetar (cu eliminarea
transferurilor). În statele de tip federal, aceste resurse se regăsesc ca venit atât în bugetul
general consolidat, cât şi în bugetele statelor, regiunilor sau provinciilor.
Luând în considerare regularitatea cu care se încasează la bugetul public naţional,
avem:
Resurse ordinare (curente) care sunt considerate normale constituite din acele venituri
la care statul apelează în mod obişnuit, în condiţii şi care se încasează la buget cu o anumită
regularitate. În categoria resurselor ordinare (curente) se cuprind: veniturile fiscale, contribuţia
pentru asigurările sociale de stat, contribuţiile ce alimentează fondurile speciale şi veniturile
nefiscale.
Veniturile fiscale provin din impozite directe aşezate asupra veniturilor şi averii
persoanelor fizice şi juridice particulare şi din impozite indirecte (taxe de consumaţie sau
accize, taxe vamale, monopoluri fiscale, taxe de înregistrare şi de timbru).

68
Veniturile nefiscale cuprind prelevările la buget cu titlu de dividend, redevenţe, chirii,
amenzi etc. de la întreprinderile şi proprietăţile de stat şi de la instituţiile publice.
Resursele extraordinare (incidentale) sunt constituite din acele venituri la care statul
recurge în situaţii excepţionale, când resursele curente nu sunt suficiente pentru acoperirea
cheltuielilor publice. În categoria resurselor extraordinare se cuprind: emisiunea de bani de
hârtie peste necesităţile reale ale circulaţiei monetare, împrumuturile contractate pe plan intern
şi în exterior, ajutoarele şi alte transferuri primite din străinătate, ş.a.
Privite din punct de vedere al provenienţei lor resursele financiare publice se grupează
în:
Resurse interne, alcătuite din: impozite, taxe, veniturile de la întreprinderile şi
proprietăţile de stat, donaţiile interne, emisiunile de bani de hârtie, împrumuturile contractate
pe piaţă internă.
Resurse externe, ce cuprind: împrumuturile de stat externe, transferurile externe primite
sub formă de ajutoare nerambursabile etc. Împrumuturile de stat externe pot fi contractate de la
guvernele altor ţări, de la instituţii financiar-bancare internaţionale, de la bănci private sau la
alţi deţinători de capitaluri băneşti.
Autorul Mutaşcu Mihai prezintă în lucrarea sa şi alte criterii de clasificare a veniturilor
publice sau a resurselor publice pe lângă cele menţionate şi anume 36: După natura juridică se
identifică:
• veniturile de drept privat, procurate de pe piaţă prin concurenţă cu subiecţii
economici privaţi şi reglementate de dreptul comercial (ansamblul veniturilor
patrimoniale);
• veniturile de drept public, atrase în mod legiferat din sectorul privat pe calea
prelevărilor fiscale şi statuate de normele dreptului public.
Clasificarea Fondului Monetar Internaţional. În viziunea acestui organism internaţional
veniturile publice sunt compuse din:
• veniturile din impozite şi taxe (toate prelevările fiscale mai puţin contribuţiile
sociale);
• contribuţiile sociale (contribuţiile angajatorilor şi angajaţilor, precum şi alte
contribuţii cu caracter social);
• veniturile din transferuri financiare (transferuri financiare primite de la guverne
străine, organizaţii internaţionale sau autorităţi publice de rang inferior);
• alte venituri (venituri din închiriere de proprietăţi ale statului, dividende şi alte
rente, amenzi şi penalităţi, transferuri altele decât cele anterioare, împrumuturi de
stat, alte venituri).
În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în
conformitate cu structura Sistemului bugetar. Potrivit prevederilor Legii privind finanţele
publice, resursele financiare publice se constituie şi se gestionează printr-un sistem unitar de
bugete, şi anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele
fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele altor instituţii cu caracter autonom,
în condiţiile asigurării echilibrului financiar.
Principalele categorii de resurse publice sunt:
I. Resursele bugetului de stat:
* Venituri curente
A. Venituri fiscale
A.1. Impozite directe
A.2. Impozite indirecte
B. Venituri nefiscale
* Venituri din capital
II. Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat:
69
A. Venituri fiscale
A.1. Contribuţia pentru asigurările sociale
A.2. Alte contribuţii.
B. Venituri nefiscale
III. Resursele bugetelor locale.
1. Venituri proprii (fiscale şi nefiscale)
2. Cote şi sume defalcate din venituri ale bugetului de stat
3. Cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale
4. Transferuri cu destinaţie specială de la bugetul de stat
IV. Resursele fondurilor speciale
Fondurile speciale se constituie pe seama unor venituri fiscale de tipul contribuţiilor şi
impozitelor indirecte cu afectaţie specială (contribuţia pentru pensia suplimentară, contribuţia
la fondul pentru plata ajutorului de şomaj, taxa pentru drumuri, încasări din comisionul vamal)
precum şi din venituri nefiscale stabilite în raport de destinaţia fiecărui fond (de exemplu,
venituri din aplicarea unei cote asupra volumului de prime brute în cazul fondului special
pentru protejarea asiguraţilor).
Fondurile speciale răspund unor nevoi temporare, specifice fiecărui program de
guvernare şi, de aceea, ele diferă ca număr şi destinaţie, de la o perioadă la alta.
În categoria resurselor financiare publice se includ şi veniturile instituţiilor publice cu
caracter de venituri curente.
6.3. Indicatorii de apreciere ai resurselor financiare publice
Pentru cuantificarea resurselor financiare publice, precum şi pentru a realiza
analiza şi previzionarea acestora se folosesc trei categorii de indicatori:
- indicatori privind nivelul resurselor financiare;
- indicatori privind structura resurselor financiare;
- indicatori privind dinamica resurselor financiare

1. Indicatorii privind nivelul veniturilor publice


a) Un prim indicator privind nivelul veniturilor încasate este valoarea totală a veniturilor
publice (VT) care reprezintă o însumare a veniturilor publice şi se poate exprima atât în
mărime nominală, cât şi în mărime reală.
n

VT =∑vi
i=1
VT reprezintă veniturile publice totale;
Vi reprezintă valoarea veniturilor fiecărui buget component al bugetului general
consolidat; i reprezintă numărul bugetelor componente ale bugetului general consolidat.

b) în comparaţii internaţionale se foloseşte, ca indicator privind nivelul veniturilor publice,


ponderea veniturilor publice în produsul intern brut.

VT
VT / PIB = ×100

PIB
VT reprezintă veniturile publice totale;
ă

70
PIB reprezintă nivelul produsului intern brut într-o anumită perioadă de timp.

În perioada actuală, la nivelul majorităţii statelor, se remarcă o accentuare a procesului


de redistribuire a veniturilor prin intermediul instrumentelor financiare, ceea ce înseamnă o
creştere a ponderii veniturilor publice în PIB .
c) Un alt indicator folosit în comparaţii internaţionale îl reprezintă veniturile publice
medii pe locuitor exprimate în EURO

VT lei /loc

VTEuro/loc =
Curslei/ Euro
2. Indicatorii privind structura veniturilor publice
Aceşti indicatori exprimă ponderea fiecărei categorii de venituri publice în total venituri
sau într-o anumită grupă de venituri. Indicatorii privind structura veniturilor publice se
calculează pe baza clasificării veniturilor publice.

gi(%)=V i
×100
VT
unde:
gi(%) reprezintă ponderea venitului i în total venituri sau într-o anumită grupă de
venituri; Vi reprezintă venitul a cărui pondere se calculează;
VT reprezintă venitul total sau volumul veniturilor unei anumite grupe de venituri.

3. Indicatorii privind dinamica veniturilor publice


Pentru a cuantifica modificările survenite în timp se folosesc o serie de indicatori:
• modificarea nominală şi reală, în mărime absolută şi relativă a veniturilor publice;
• modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut;
• modificarea veniturilor publice medii pe locuitor, exprimate în USD/EUR;
• modificarea ponderii veniturilor publice;
• coeficientul de concordanţă a veniturilor publice în raport cu produsul intern brut;
• elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut.

a) Modificarea nominală şi reală a veniturilor publice, exprimată în mărime absolută şi


relativă, permite comparaţii între veniturile publice ale mai multor ani.
Pentru a determina modificarea nominală a veniturilor publice vom folosi mărimea
veniturilor publice exprimate în preţuri curente. Această modificare poate fi determinată atât în
mărime absolută, cât şi relativă.

ΔVTn/ n−1 =VTn −VTn−17

unde VTn, VTn-1 reprezintă veniturile publice exprimate în preţuri curente pentru anul O
şi anul 1.

ΔVTn/ n−1(%)= VTn −VTn −1×100

71
VT n−1

VTr reprezintă veniturile publice în expresie reală.

Pentru obţinerea unor informaţii cât mai aproape de realitate cu privire la modificarea
veniturilor publice, vom folosi veniturile publice exprimate în preţuri constante.
Modificarea în mărime reală a volumului veniturilor publice se determină prin
următoarele formule:
• modificarea în mărime absolută:
VT nn V nn−1
ΔVTr = −

I
Ipn pn−1

• modificarea relativă în expresie reală:


VTrn −V rn−1
ΔVTr (%) = ×100

V rn−1

b) Modificarea ponderii veniturilor publice în PIB se determină astfel:


VTn VT n−1 ΔVT /
PIB(%) = ×100 −×100

PIBn PIB n−1


c) Modificarea veniturilor publice medii pe locuitor exprimate în EURO/DOLAR
se determină astfel:

ΔVT Euro /loc =VTEuro /locn −VT Euro / locn−1

d) Coeficientul de corelare dintre veniturilor publice şi produsul intern brut se


determină
după următoarea formulă:

VT n ×100
VT n−1
k=
PIB n ×100
PIB n−1
ă

72
e) Elasticitatea veniturilor în raport cu PIB

VTn −VT n−1


×100
VT n−1
e=
PIBn − PIB n−1
×10
0
PIB n−1

O elasticitate supraunitară ne indică o creştere a ponderii veniturilor publice în PIB.


Dacă elasticitatea este subunitară se reflectă o tendinţă de restrângere a ponderii veniturilor
publice în PIB. Dacă elasticitatea este unitară are loc o menţinere în timp a ponderii veniturilor
publice în PIB.

Aplicaţia 1: Se dau următoarele date referitoare la veniturile bugetului de


stat al României.:

Indicatorul Valoarea
(milioane lei)
1) Impozitul pe profit 39.396.000
2) Impozitul pe venit datorat de persoanele fizice 59.154.000
3) Cote şi sume defalcate din impozitul pe venit -56.552.200
4) Contribuţii 2.300.000
5) Alte impozite directe 5.942.000
6) TVA 124.574.000
7) Sume defalcate din TVA pentru bugetele locale -34.348.400
8) Accize 45.880.000
9) Taxe vamale 8.163.000
10) Alte impozite indirecte 28.816.000
11) Vărsăminte din profitul net al regiilor autonome 2.000.000
12) Vărsăminte de la alte instituţii publice 6.777.200
13) Venituri diverse 8.100.000
14) Venituri din valorificarea unor bunuri ale statului 551.000
15) Încasări din rambursările împrumuturilor acordate 238.000
Sursa: Ministerului Finanţelor Publice www.mfinanţe.ro

Să se determine:
a) veniturile curente şi veniturile din capital;

73
b) structura veniturilor curente (fiscale şi nefiscale);
c) veniturile totale şi structura lor pe principalele categorii ale acestora.

a) Veniturile curente=Veniturile fiscale+Venituri nefiscale


Veniturile fiscale=Impozite directe+Impozite indirecte
Impozite directe = 39.396.000 + 59.154.000 - 56.552.200 + 2.300.000 + 5.942.000 =
50.239.800
Impozite indirecte = 124.574.000 - 34.348.400 + 45.880.000 + 8.163.000 +
28.816.000 Impozite indirecte=173.084.600

Veniturile fiscale=50.239.800+173.084.600=223.324.400 mil lei


Veniturile nefiscale=2.000.000+6.777.200+8.100.000=16.877.200 mil lei

Veniturile curente=223.324.400+16.877.200=240.201.600 mil lei


Veniturile din capital=551.000

• g(%)= Impozite directe ×100 = 50.239.800 ×100=20,92%


Venituricurente 240.201.600

• g(%)= Impozite indirecte ×100 = 173.084.600 ×100 =72,06%


Venituricurente 240.201.600

• g(%)= Veniturinefiscale×100 = 16.877.200 ×100 =7,03% Venituricurente


240.201.600

 g(%)= Impozitulpeprofit ×100 = 39.396.000 ×100=16,4%


Venituricurente 240.201.600

 g(%)= Impozitulpevenit ×100 = 59.154.000 ×100 =24,63%


Venituricurente 240.201.600

74
Interpretarea rezultatelor: ponderea cea mai mare în veniturile curente o au impozitele
indirecte, având un procent de 72,06%, urmate de impozitele directe cu un procent de 20,92%
şi de veniturile nefiscale cu un procent de 7,03%.
c)Veniturile totale=Venituri curente+Venituri din capital+Încasări din rambursare
Veniturile totale=240.201.600+551.000+238.000=240.990.600 mil lei

Venituricurente 240.201.600
g1(%)= ×100 =×100=99,67%

Venituritotale 240.990.600

Venituridincapital 551.000
g2(%)= ×100 =×100=0,23%

Venituritotale 240.990.600

Venituridinincasari 238.000
g3(%)= ×100 =×100 =0,1%

Venituritotale 240.990.600

Interpretarea rezultatelor: ponderea cea mai mare în veniturile totale o au veniturile


curente care deţin un procent de 99,67%, urmate de veniturile din capital cu un procent de
0,23% şi de veniturile din încasări cu un procent de 0,1%.

Aplicaţia 2: Se dau următoarele informaţii referitoare la veniturile publice ale


României:

Indicatorul Valoarea în Valoarea în


2007 2008
Veniturile curente (mil lei) 55.496,3 66.888,5
Veniturile din capital (mil lei) 74,3 112
Încasări din rambursările 4,9 4,2
împrumuturilor acordate (mil lei)
Cheltuieli totale (mil lei) 64.630,37 78.867,95

75
PIB (mil lei) 404.700 503.900
Sursa: Ministerului Finanţelor Publice www.mfinanţe.ro şi a Institutului Naţional de
Statistică www.insse.ro

Să se calculeze:
a) valoarea veniturilor totale şi ponderea acestora în PIB;
b) creşterea nominală absolută şi relativă a cheltuielilor totale şi a veniturilor totale;
c) elasticitatea veniturilor totale în raport cu PIB;
d) coeficientul de concordanţă dintre venituri şi PIB.

a) Veniturile totale=Venituri curente+Venituri din capital+Încasări din rambursare


Anul 2007: Veniturile totale=55.496,3+74,3+4,9=55.575,5 mil lei
Anul 2008: Veniturile totale=66.888,5+112+4,2=67.004,7 mil lei

Ponderea veniturilor totale în produsul intern brut:


VT 55.575,5
VT / PIB2007 = ×100 =×100 =13,73%
PIB 404.700

VT 67.004,7
VT / PIB2008 = ×100 =×100=13,3% PIB
503.900
Interpretare: veniturile totale deţin în PIB în anul 2007 un procent de 13,73%,

respectiv13,3% în anul 2008.

b) Creşterea absolută şi relativă a cheltuielilor publice totale:

ΔCPT2008/ 2007 = CPT2008 −CPT2007 =78.867,95-64.630,37=14.237,58 mil lei

ΔCPT2008/ 2007 (%)= CPT2008 −CPT2007 ×100= 78.867,95− 64.630,37 ×100=22,03%

CPT2007 64.630,37

76
Creşterea absolută şi relativă a veniturilor totale:

ΔVT2008/ 2007 =VT2008 −VT2007 =67.004,7-55.575,5=11.429,2 mil lei

ΔVT2008/ 2007 (%)= VT2008 −VT2007 ×100= 67.004,7 −55.575,5 ×100=20,57%

VT2007 55.575,5

Interpretarea rezultatelor: în perioada curentă se constată o creştere a cheltuielilor


publice totale cu valoarea de 14.237,58 mil lei, respectiv o creştere de 22,03%, iar veniturile
totale au crescut cu suma de 11.429,2 mil lei, adică cu un procent de 20,57%.

c) Coeficientul de elasticitate:
VT2008 −VT2007 67.004,7 −55.575,5
×100 ×100
VT 2007
55.575,5
e= = =0,84
PIB2008 − PIB2007 ×100 503.900 − 404.700 ×100
PIB2007 404.700

Interpretarea rezultatului: valoarea subunitară a coeficientului ne indică faptul că


veniturile totale sunt inelastice în raport cu produsul intern brut, respectiv modificarea
veniturilor totale este mai lentă decât modificarea produsului intern brut.
d) Coeficientul de concordanţă:
VT2008 67.004,7
×100 ×100
VT 2007 55.575,5 120,57
k= = = =0,97

PIB2008 ×100 503.900 ×100 124,51


PIB2007 404.700

Interpretarea rezultatului: valoarea subunitară a coeficientului ne arată că ritmul de


creştere al produsului intern brut devansează ritmul de creştere al veniturilor totale.

Aplicaţia 3: Se dau următoarele date privind execuţia bugetară pentru doi ani
în România:
-mil lei-
Indicatorul Valoarea în 2002 Valoarea în
2003
Veniturile bugetului de stat 178.422,03 241.268,57

77
Veniturile bugetelor locale 52.364 94.534,2
Veniturile bugetelor asigurărilor 89.211,1 125.822,88
sociale de stat
Produsul intern brut 1.267.561 1.430.428
Populaţia (mii loc) 22.324 22.315
Cursul de schimb lei/dolar 23.405,8 24.567,2
Sursa: Ministerului Finanţelor Publice www.mfinanţe.ro

Să se calculeze:
a) modificarea nominală relativă a veniturile bugetare;
b) modificarea ponderii în PIB a veniturilor totale;
c) veniturile bugetare publice medii pe locuitor exprimate în monedă naţională şi
în dolari;
d) modificarea reală absolută şi relativă, cunoscând indicele preţurilor din 2002
IP=105 %, respectiv IP=108% în 2003.

VBS2003 −VBS2002 241.268,57 −178.422,03


a) ΔVBS (%) = ×100 =×100=35,22%

VBS2002 178.422,03
V −VBL2002
BL2003
94.534,2 −52.364
ΔVBL (%) = ×100 =×100 =80,53%

VBL2002 52.364

VBASS 2003 −VBASS 2002 125.822,88−89.211,1


ΔVBASS (%) = ×100 =×100=41,04%

VBASS 2002 89.211,1


Interpretarea rezultatelor: în anul 2003, faţă de anul 2002, se constată o creştere (în
expresie nominală) a veniturilor bugetului de stat cu un procent de 35,22%, a veniturilor
bugetelor locale cu un procent de 80,53% şi a veniturilor bugetelor asigurărilor sociale de stat
cu un procent de 41,04%.
VT2003 ×100 − VT2002 ×100 = 461.625,65 ×100
ΔVT / PIB(%) =

78
PIB2003 PIB2002 1.430.428
b)

− ×100 = 2 ,2%

VTP2002=319.997,13 milioane lei


VTP2003=461.625,65 milioane lei

c) ΔVT /loc =VT /loc2003 −VT /loc2002 =2.068,68-1.433,42=635,26 mil lei

VT 319.997.130

VT /loc2002 = 2002
= =1.433,42 mil lei/loc

Populatia22,324
VT 461.625.650

VT /loc = 200.3
= =2.068,68 mil lei/loc

2003 Populatia 22,315

ΔVT $ /loc =VT$ /loc2003 −VT $ /loc2002 =0,08-0,06=0,02 $

VT lei /loc 1.433,42

VT $ / loc2002 = 2002 = =0,06 $ Curslei/$ 23.405,8


VT lei /loc 2003 2.068,68

VT $ / loc2003 = = =0,08 $
Curslei/$ 24.567,2

d) Modificarea absolută în expresie reală:

V V 241.268,57 178.422,03

79
ΔVBS = BS2003 − BS2002 = − =223.396,82-169.925,74=53.471,08 mld

I
Ip2003 p2002 108% 105 %
lei

V V 94.534,2 52.364
ΔVBL = BL2003 − BL2002 = − =87.531,67-49.870,48=37.661,19 mld lei

I
Ip2003 p2002 108% 105 %

VBASS 2003 VBASS 2002 125.822,88 89.211,1


ΔVBASS = − = − =116.502,67-84.962,95=31.539,72 mld

Ip2003 I p2002 108% 105 %


lei

Modificarea relativă în expresie reală:

VBS2003 −VBS2002 223.396,82 −169.925,74


ΔVBS (%) = ×100 =×100= 31,47%

VBS2002 169.925,74

VBL2003 −VBL2002 87.531,67 − 49.870,48


ΔVBL (%) = ×100 =×100 =71,51%

VBL2002 49.870,48

VBASS2003 −VBASS2002 116.502,67 −84.962,95


ΔVBASS (%) = ×100 =×100=37,12%

VBASS2002 84.962,95

Interpretarea rezultatelor: în anul 2003, faţă de anul 2002, se constată o creştere, în


expresie reală, a veniturilor bugetului de stat cu valoarea de 53.471,08 mld lei, respectiv o
creştere de 31,47%, a veniturilor bugetelor locale cu suma de 37.661,19 mld lei, adică cu un
ă

80
procent de 71,51% şi a veniturilor bugetelor asigurărilor sociale de stat cu suma de 31.539,72
mld lei, adică cu un procent de 37,12%.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Care din afirmaţiile de mai jos nu este corectă:


a) Elasticitatea impozitului presupune ca cesta să poată fi adaptat continuu necesităţilor
de venituri ale statului;
b) Echitatea fiscală cere ca impunerea să fie generală;
c) Impunerea în cote proporţionale se utilizează numai în cazul impozitelor indirecte;
d) Procurarea şi distribuirea resurselor financiare ale statului se realizează în procesul
repartizării produsului intern brut, cu ajutorul unor metode şi instrumente specifice.
Răspuns: c

2. Cota de impunere reprezintă:


a) impozitul aferent unei unităţi de impunere;
b) impozitul plătit de un singur contribuabil,
c) raportul dintre impozitul plătit şi venitul impozabil
Răspuns: a

3. În funcţie de modul de stabilire a impozitelor se disting:


a) impozite directe şi indirecte;
b) impozite portabile şi cherabile;
c) impozite reale şi personale;
d) impozite de cotitate şi de repartiţie.
Alegeţi varianta corectă şi argumentaţi.
Răspuns: d

4. Care din veniturile bugetare de mai jos sunt încasate de bugetele locale?
a) Taxele vamale;
b) Accizele;
c) Impozitul pe clădiri;
d) Impozitul pe teren;
e) Monopolurile fiscale
f) Impozitul pe spectacole;
g) Taxa pe valoare adăugată.
Răspuns: c, d, f
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7

81
IMPOZITELE: NOŢIUNI GENERALE

Obiective: Cunoaşterea conceptului de impozit;


Clasificarea impozitelor
Elementele impozitelor
Asezarea şi perceperea impozitelor

Cuvinte cheie:
Impozit şi taxă;
Asietă, subiect, obiectul impunerii, cota de impozite, termenul de
plată, aşezarea impozitului, materia impozabilă,
Impozite drecte şi indirecte

7.1. Conţinutul şi rolul impozitelor

Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile


şi/sau averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea
acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu,
cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie directă din partea statului.

Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înţeles în sensul că plata acestora către stat
este o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care realizează venit dintr-o
anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care, conform legii, datorează
impozit. Dreptul de a introduce impozite îl are statul şi el se exercită, de cele mai multe ori,
prin intermediul puterii legislative (Parlamentul), iar uneori şi, în anumite condiţii, prin
organele de stat locale
Impozitele sunt plăţi care se fac către stat cu titlu definitiv şi nerambursabil. În schimbul
acestora, plătitorii impozitelor nu pot statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată.
Sarcina achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice şi/sau juridice care
realizează venit dintr-o anumită sursă prevăzută de lege. Această sursă este, pentru muncitori şi
funcţionari - salariul, pentru agenţii economici - profitul, pentru proprietarii funciari - renta,
pentru deţinătorii de hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.) - venitul produs de acestea
(dividende, dobânzi ş.a.). Micii meseriaşi şi liber-profesioniştii suportă impozitele din venitul
realizat de pe urma activităţii desfăşurate.
Rolul cei mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece acestea
constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea
cheltuielilor publice.
7.2. Elementele tehnice ale impozitelor sau ale prelevărilor fiscale
Pentru ca prin impozite să se poată realiza obiectivele financiare, economice şi sociale
urmărite de către stat la introducerea lor, este necesar ca reglementările fiscale să fie cunoscute
şi respectate atât de organele fiscale, cât şi de contribuabili. Drept urmare, în legile prin care se
instituie impozite se precizează persoanele în sarcina cărora cade plata impozitelor, materia
ă

82
supusă impunerii, mărimea relativă a impozitului, termenele de plată, sancţiunile ce se aplică
persoanelor fizice şi/sau juridice care nu-şi onorează obligaţiile fiscale la termenele stabilite,
sustrag materia impozabilă de la impunere şi încalcă alte dispoziţii ale reglementărilor fiscale.
Printre elementele impozitului se numără: subiectul (plătitorul), suportătorul, obiectul
impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota (cotele) impozitului, asieta, termenele
de plată după cum se poate observa în figura următoare.

ELEMENTELE IMPOZITULUI

Subiectul Unitatea de impunere

Suportătorul Cota impozitului

Obiectul impunerii Asieta

Sursa Termenul de plată

Figura nr. 7.1. Elementele impozitului

Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata
acestuia. Astfel, de exemplu, la impozitul pe salariu, subiect al impozitului este muncitorul sau
funcţionarul, la impozitul pe profit - agentul economic, la impozitul pe succesiuni -
moştenitorul (moştenitorii) etc. în reglementările fiscale, ca şi în vorbirea curentă, subiectul
impozitului este denumit contribuabil.
Uneori impozitul datorat de o persoană este vărsat la buget de către o altă persoană, de
exemplu: impozitul pe venitul din salarii, datorat statului de un muncitor sau funcţionar, este
reţinut de către persoana care îl plăteşte drepturile salariale şi apoi este vărsat la buget; la fel
procedează o bancă, o editură, o publicaţie sau o altă persoană care, din venitul cuvenit unei
persoane (dobândă, drept de autor, colaborare etc.), reţine impozitul datorat statului şi-l varsă la
buget. În aceste cazuri, subiect al impozitului este salariatul, beneficiarul dobânzii, al dreptului
de autor sau ai colaborării, iar nu cel care a reţinut de la acesta impozitul datorat statului şi i-a
vărsat efectiv la buget, prin plata în numerar sau prin virament. Mutaşcu Mihai Ioan, autorul
lucrării Finanţe publice face distincţie între subiectul activ (beneficiarul) şi subiectul pasiv
(contribuabilul).
Suportătorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul. În
mod normal, subiectul impozitului ar trebui să fie şi suportătorul real al acestuia. În realitate,
sunt frecvente cazurile în care suportătorul impozitului este o altă persoană decât subiectul.
Acest lucru este posibil, deoarece sunt diverse căi şi mijloace pentru a transpune, într-o măsură
mai mare sau mai mică, impozitele plătite de unele persoane fizice sau juridice în sarcina
altora.
Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. La impozitele directe, obiect
al impunerii poate fi, după caz, venitul sau averea. Astfel, în cazul impozitului pe profit,
obiectul impunerii îl constituie profitul, la impozitul pe salarii - salariul şi alte drepturi de
personal, la impozitul pe donaţiuni - bunurile mobile şi imobile care fac obiectul donaţiei, deci,
cu alte cuvinte, averea donată etc. În cazul impozitelor indirecte, materia supusă impunerii
poate fi produsul care face obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul importat sau uneori cel
exportat etc.

83
Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere. În
cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide în toate cazurile cu sursa. În schimb, la
impozitele pe avere, nu întotdeauna există o asemenea coincidenţă, deoarece, de regulă,
impozitul se plăteşte din venitul realizat de pe urma averii respective şi numai arareori acesta
diminuează substanţa averii propriu-zise.
Pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil se foloseşte o anumită unitate de
măsură, care poartă denumirea de unitate de impunere. Drept unitate de impunere putem
întâlni: unitatea monetară în cazul impozitului pe venit, metrul pătrat de suprafaţă utilă la
impozitul pe clădiri, hectarul de teren la impozitul funciar, bucata, kg, litrul etc. la unele taxe
de consumaţie.
Cota impozitului sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent unei unităţi de
impunere. Impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale (proporţionale,
progresive sau regresive).
Cotele procentuale pot fi, de asemenea:
1. proporţionale, în situaţia în care procentul de impozit din venit rămâne
constant (nemodificat), indiferent de mărimea venitului impozabil. Această metodă de
impunere respectă principiul: la venituri egale-impozite egale, şi este specifică perioadei de
început a capitalismului, dar ea este folosită des şi în prezent în multe ţări ale lumii printre care
şi ţara noastră (impozitul pe profit, pe dividende etc).
2. progresive, care cresc pe măsura sporirii venitului (materiei impozabile).
Aceste cote progresive au două variante:
a) cresc într-un ritm constant - cote progresive simple;
b) cresc într-un ritm variabil - cote progresive compuse.
a) Cote/e progresive simple, sau globale, sunt acelea în care procentul de
impunere aferent unei tranşe a venitului impozabil se aplică întregului venit realizat de
contribuabil şi care se încadrează în aceea tranşă. Această metodă dezavantajează pe cei care
au veniturile impozabile situate la limita imediat superioară celei până la care acţionează o
anumită cotă de impozit mai mică, deoarece în această situaţie un contribuabil cu un câştig
impozabil mai mic, care se încadrează într-o tranşă cu o cotă de impozit mai mică, poate să
obţină o sumă mai mare după plata impozitului decât un contribuabil cu un câştig impozabil
mai mare, dar care se situează cu acesta în tranşa imediat următoare în care funcţionează o cotă
de impozit mai mare. Din acest punct de vedere ele sunt deci inechitabile.
b) Cotele progresive compuse (pe tranşe de venituri) presupun diferenţierea
acestora pe tranşe de venit impozabil, impozitul rezultând prin calcularea impozitului aferent
fiecărei tranşe, prin însumare obţinându-se impozitul total de plată. Această tehnică de
impunere este mai echitabilă din punct de vedere al egalizării veniturilor şi se aplică, de obicei,
la impunerea persoanelor fizice (impozitul pe salarii, pe activităţi independente, a veniturilor
din cedarea folosinţei bunurilor etc.) deci şi la calculul impozitului anual global.
3. regresive, care nu sunt altceva decât consecinţa impozitelor indirecte, deoarece
impozitul plătit la cumpărarea unei mărfi sau la utilizarea unui serviciu este rezultatul aplicării
aceleiaşi cote procentuale, indiferent de mărimea veniturilor cumpărătorilor sau beneficiarilor
de servicii.
4. degresive, în această situaţie cotele de impozite cresc până la un nivel al bazei
de impozitare, de la care descresc (pe măsura creşterii bazei de impozitare).
Prin asietă (mod de aşezare a impozitului) se înţelege totalitatea măsurilor care se iau
de organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului
impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile şi determinarea impozitului datorat statului.
Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat statului. Neachitarea
impozitului până la termenul stabilit prin lege, atrage după sine obligaţia contribuabilului de a
plăti şi majorări de întârziere. De altfel, prin lege sunt prevăzute şi alte sancţiuni care se aplică
ă

84
contribuabililor răi platnici, cum sunt: popriri (de exemplu, pe salarii), sechestrarea unor bunuri
de valoare identică cu suma impozitului neachitat la termen etc.
7.3. Principiile impunerii
Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni, efectuate în baza legii, care au
drept scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice.
Impunerea are atât o latură de natură politică, cât şi una de ordin tehnic (concretizată în
metodele şi tehnicile utilizate pentru determinarea mărimii obiectului impozabil şi a
cuantumului impozitului).
Principiile impunerii reprezintă toate acele norme sau proceduri tehnico-administrative
care trebuie urmate de administraţiile financiare privind instituirea şi acceptarea prelevărilor
fiscale semnificând în fapt „dreptate” socială în materie de impunere.
După părerea lui A. Smith, la baza politicii fiscale a statului ar trebui să stea mai multe
principii sau maxime, după cum urmează:
1.Principiul justeţii impunerii (echităţii fiscale) constă în aceea ca supuşii fiecărui stat să
contribuie, pe cât posibil, cu impozite în funcţie de veniturile pe care le obţin. Prin promovarea
acestui principiu, se urmărea anularea privilegiilor de care se bucurau nobilii şi clerul în ceea
ce priveşte impozitele directe şi participarea tuturor supuşilor statului acoperirea cheltuielilor
publice pe măsura veniturilor obţinute;
2.Principiul certitudinii impunerii presupune ca mărimea impozitelor datorate de fiecare
persoană să fie certă şi nu arbitrară, termenele, modalitatea şi locul de plată să fie stabilite fără
echivoc, pentru a fi cunoscute şi respectate de fiecare plătitor. Prin promovarea acestui
principiu, se urmărea să se pună capăt domniei bunului plac în stabilirea şi încasarea
impozitelor. A. Smith considera că un mic grad de nesiguranţă este un defect mai mare decât
un considerabil grad de nedreptate.
3.Principiul comodităţii perceperii impozitelor cere ca impozitele să fie percepute la
termenele şi în modul cel mai convenabil pentru contribuabil.
4.Principiul randamentului impozitelor urmărea ca sistemul fiscal să asigure încasarea
impozitelor cu un minim de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător pentru plătitori. Acest
principiu este o reflectare a tezei “guvernului ieftin”, conform căreia aparatul pentru stabilirea
şi perceperea impozitelor, la fel ca întregul aparat de stat, nu trebuie să fie costisitor. Totodată,
acest aparat nu trebuie să stingherească într-un fel activitatea economică a plătitorilor şi nici să-
i îndepărteze de la ocupaţiile lor.
Aceste principii au avut indiscutabil un caracter progresist, fiind îndreptate împotriva
arbitrariului ce domnea în materie de impozite în perioada de trecere de la feudalism la
capitalism şi în primele stadii de dezvoltare a capitalismului.
Fiecare impozit nou introdus trebuie să corespundă cerinţelor principiilor de echitate, de
politică financiară, de politică economică şi socială. Aceste principii însă sunt interpretate de
pe poziţiile celor care deţin puterea politică şi drept urmare sunt aplicate în concordanţă cu
interesele acestora.

7.3.1. Principii de echitate fiscală


Ca noţiune, echitatea fiscală înseamnă dreptate socială în materie de impozite.
Pentru a putea fi vorba de echitate fiscală sunt necesare: impunerea diferenţiată a
veniturilor şi a averii în funcţie de puterea contributivă a subiectului impozitului şi scutirea de
plata impozitului a persoanelor cu venituri mici, adică stabilirea unui minim neimpozabil.
Când se apelează la spiritul de justiţie în repartizarea sarcinilor fiscale între membrii
societăţii, trebuie să se facă distincţie între egalitatea în faţa impozitului şi egalitate prin
impozit.

85
Egalitatea în faţa impozitului presupune ca impunerea să se facă în acelaşi mod, pentru
toate persoanele fizice şi juridice, indiferent de locul unde domiciliază sau îşi au sediul, adică
să nu existe deosebiri de tratament fiscal de la o zonă la alta a ţării.
Egalitatea prin impozit presupune diferenţierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta, în
funcţie de o serie de criterii economice şi sociale, printre care pot fi menţionate: mărimea
absolută a materiei impozabile, situaţia personală a subiectului impozabil, natura şi
provenienţa veniturilor etc.
Respectarea echităţii fiscale presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii, şi
anume:
1.Stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit
minim care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare. Minimul neimpozabil însă
poate fi stabilit ca atare numai în cazul impozitelor directe (mai ales la impozitele pe venit),
neavând aplicabilitate în materie de impozite indirecte;
2.Sarcina fiscală să fie stabilită în funcţie de puterea contributivă a fiecărui plătitor, adică
cu luarea în considerare a mărimii venitului sau averii care face obiectul impunerii, precum şi a
situaţiei personale a acestuia (singur, căsătorit, numărul persoanelor aflate în întreţinerea sa
etc.);
3.La o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită
în comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, respectiv sarcina fiscală a unei
persoane să fie stabilită în comparaţie cu sarcina altei persoane din aceeaşi categorie socială;
4.Impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale, respectiv toate
persoanele care realizează venituri sau care posedă un anumit gen de avere, cu excepţia
persoanelor ale căror venituri se situează sub un anumit nivel (minimul neimpozabil).
7.3.2. Principii de politică financiară
La introducerea unui impozit se cere ca acesta să îndeplinească şi cerinţe de ordin
financiar. Astfel, acesta trebuie să aibă un randament ridicat, să fie stabil şi elastic.
Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat, se cer a fi îndeplinite mai multe
condiţii:
1. Impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de persoanele (fizice
sau juridice) care obţin venituri din aceeaşi sursă posedă acelaşi gen de avere sau îşi apropie
(prin cumpărare, etc.) aceeaşi categorie de bunuri. Universalitatea impozitului în aceeaşi
măsură, presupune ca întreaga materie impozabilă aparţinând unei persoane să fie supusă la
impunere;
2. Să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere (pe căi licite sau ilicite) a
unei părţi din materia impozabilă;
3. Volumul cheltuielilor privind stabilirea materiei impozabile, calcularea şi
perceperea impozitelor să fie cât mai redus posibil.
Un impozit este considerat stabil daca nu este influenţat într-un sens sau altul, de
mutaţiile de ordin conjunctural ale ciclului economic. Un impozit este stabil dacă randamentul
său fiscal nu se modifică în funcţie de evoluţiile conjuncturale din economie, adică volumul
său nu creşte în faza de prosperitate şi nu scade în faza de recesiune. Impozitele asupra averii
sunt, de pildă, mai stabile decât cele asupra veniturilor sau asupra cheltuielilor.
Elasticitatea impozitului presupune ca impozitul să poată fi adaptat în permanenţă
necesităţilor de venituri ale statului. Practica fiscală a demonstrat că elasticitatea impozitului
acţionează în special în sensul majorării încasărilor din impozite. Elasticitatea poate fi legală
sau economică.
Un impozit este elastic din punct de vedere legal atunci când modificarea cotei sale duce
la modificarea volumului încasărilor.
Un impozit este elastic în raport cu conjunctura din economie atunci când încasările cresc
în faza de prosperitate şi se reduc în faza de recesiune.
ă

86
7.4. Aşezarea şi perceperea impozitelor
Aşezarea impozitelor presupune efectuarea mai multor operaţiuni succesive, constând în
stabilirea mărimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului şi perceperea
(încasarea) impozitului.
7.4.1. Stabilirea obiectului impozabil
Această operaţiune are drept scop constatarea şi evaluarea materiei impozabile. Pentru ca
veniturile sau averea să poată fi supuse impunerii, este necesar mai întâi ca organele fiscale să
constate existenţa de fapt a acestora, iar apoi să procedeze la evaluarea lor.
Evaluarea materiei impozabile îşi propune să determine dimensiunea acesteia, ceea ce se
poate realiza apelând fie la metoda evaluării indirecte bazate pe prezumţie, fie la metoda
evaluării directe, bazată pe probe.
Metoda evaluării indirecte cunoaşte trei variante de realizare: evaluarea pe baza unor
semne exterioare ale obiectului impozabil, evaluarea forfetară şi evaluarea administrativă.
Evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil, specifică impozitelor de
tip real, permite stabilirea doar cu aproximaţie a mărimii obiectului impozabil, fără să se ia în
consideraţie situaţia persoanei care deţine obiectul respectiv.
Evaluarea forfetară constă în aceea că organele fiscale, cu acordul subiectului
impozabil, atribuie o anumită valoare obiectului impozabil. Evident, nici în acest caz nu sunt
create premisele necesare pentru stabilirea cu exactitate a valorii obiectului impozabil.
Evaluarea forfetară nu-şi propune să stabilească cu exactitate nivelul materiei
impozabile ci se mulţumeşte cu o valoare medie a acesteia. Tehnica forfetară de evaluare poate
fi una legală sau una convenţională50.
1) În cazul forfetarii legale, se pleacă de la datele fixate cu anticipaţie de către
legiuitor şi strâns legate de materia impozabilă. El stabileşte o prezumţie legală cu privire la
unele elemente indispensabile pentru existenţa materiei impozabile.
2) Evaluarea forfetară convenţională presupune existenţa unui acord între
contribuabil şi reprezentantul fiscului, aceştia convenind în privinţa volumului materiei
impozabile pentru o perioadă de timp determinată.
Evaluarea forfetară prezintă avantajul că este extrem de simplă, ea fiind preferată în
cazurile în care materia impozabilă nu poate fi stabilită cu exactitate. Ea nu deranjează
contribuabilul, iar pentru fisc metoda este puţin costisitoare.
Evaluarea administrativă are caracteristic faptul că organele fiscale stabilesc valoarea
materiei impozabile pe baza elementelor (datelor) pe care le au la dispoziţie. În măsura în care
subiectul impozitului nu este de acord cu evaluarea făcută de organul fiscal, el are dreptul să o
conteste, prezentând argumentele de rigoare.
Metoda evaluării directe, la rândul ei, cunoaşte două variante de realizare: evaluarea pe
baza declaraţiei unei terţe persoane şi evaluarea pe baza declaraţiei plătitorului de impozit.
Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane constă în aceea că mărimea obiectului
impozabil se stabileşte pe baza declaraţiei scrise pe care o terţă persoană, care cunoaşte această
mărime, este obligată prin lege să o depună la organele fiscale.
Evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului (plătitorului) se realizează cu participarea
directă a subiectului impozitului. Contribuabilul este obligat să ţină o evidenţă strictă privind
veniturile şi cheltuielile ocazionate de activitatea pe care o desfăşoară, să încheie un bilanţ
fiscal, să întocmească şi să înainteze organelor fiscale o declaraţie care să rezulte veniturile pe
care le realizează şi cheltuielile care au fost efectuate pentru obţinerea acestora, respectiv
averea pe care o posedă. Pe baza acestei declaraţii, organele fiscale procedează la stabilirea
mărimii materiei impozabile.
7.4.2. Determinarea cuantumului impozitului
După stabilirea obiectului impozabil, se trece la calcularea impozitului propriu-zis. În
funcţie de modul de stabilire, distingem impozite de repartiţie şi impozite de cotitate.

87
Impozitele de repartiţie s-au practicat în perioada feudalismului şi în primele stadii de
dezvoltare a capitalismului şi s-au caracterizat prin faptul că statul, în funcţie de nevoile sale de
venituri, proceda la stabilirea sumei globale a impozitelor ce urma să fie încasată pe întreg
teritoriul ţării. Această sumă era apoi repartizată pe unităţi administrativ-teritoriale, iar la
unitatea de bază (de exemplu, comuna) avea loc defalcarea, pe subiecte sau obiecte impozabile,
a sumei atribuite.
În cazul impozitului de repartiţie legiuitorul nu stabileşte mai întâi cotele legale ale
impozitului, ci volumul lui total la nivelul întregii ţări. Acesta se determină pornind de la
contingentul impozitului, stabilit de lege la nivel naţional, repartizat apoi pe zone ale ţării şi pe
unităţi administrativ - teritoriale, până la nivelul fiecărei comune. Impozitul de repartiţie
prezintă cel puţin două avantaje:
• primul avantaj pentru stat este acela că el are siguranţa că impozitul de care are nevoie
va fi încasat, deoarece fiecare comună va stabili o astfel de cotă încât contingentul
comunal să fie atins;
• al doilea avantaj este acela că impozitul de repartiţie elimină tentativele de fraudă
deoarece disimularea unei părţi a materiei impozabile de către un plătitor este rapid
desconspirată de către vecinii săi care altfel vor plăti ei un impozit mai ridicat.
Impozitul de repartiţie prezintă însă şi două neajunsuri:
• primul inconvenient este acela că soluţia face ca impozitul să fie lipsit de elasticitate
deoarece tentativa de creştere a contingentului naţional se izbeşte de opoziţia consiliilor
locale;
• al doilea inconvenient este cel legat de inegalitatea cotei pe care o antrenează
contigentarea impozitului astfel că povara fiscală va fi foarte diferită de la o localitate la
alta deoarece diferită este şi capacitatea contributivă a acestora.
Datorită neajunsurilor sale, impozitul de repartiţie a fost înlocuit cu cel de cotitate.
Impozitele de cotitate se stabilesc, pornind de jos în sus, prin aplicarea unor cote
procentuale asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare plătitor în parte. În aceste
condiţii, impozitele de cotitate înlătură, în cea mai mare parte, neajunsurile specifice
impozitelor de repartiţie, deoarece ele se stabilesc, de regulă, în funcţie de mărimea obiectului
impozabil şi ţinându-se cont de situaţia personală a plătitorului impozitului.
7.4.3. Perceperea impozitelor
Odată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la cunoştinţă
contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului şi termenele de plată a acestuia. După
aceasta se trece la perceperea (încasarea) impozitelor. Încasarea impozitelor printr-un aparat
fiscal propriu s-a generalizat în perioada capitalismului ascendent şi se utilizează şi în prezent.
În condiţiile existenţei unui asemenea aparat, perceperea impozitelor se realizează prin
următoarele metode:
a)metoda plăţii directe care presupune încasarea impozitelor direct de către organele
fiscale de la plătitori;
b) metoda impunerii de către organele fiscale, după care se emite înştiinţarea de
plată pentru încasare, contribuabilul fiind obligat apoi ca într-un anumit termen să-şi achite
obligaţiile menţionate în acea înştiinţare de plată
c)prin stopaj la sursă ;
d) aplicarea de timbre fiscale.
Încasarea impozitelor de către organele fiscale direct de la plătitori cunoaşte două
variante de realizare:
• când plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale a achita impozitul
datorat statului (în acest caz avem de-a face cu aşa-numitul impozit portabil);

88
• când organul fiscal are obligaţia de a se deplasa la domiciliul plătitorilor pentru a le
solicita să achite impozitul (este vorba aici de impozitul cherabil).
Stopajul la sursă constă în aceea că impozitul se reţine şi se varsă la stat de către o terţă
persoană (Ex. Impozitul pe salarii, impozitul pe dividende etc).
Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale se practică în cazul taxelor datorate statului
pentru acţiunile în justiţie şi, de asemenea, pentru taxele privind actele, certificatele şi diferitele
documente elaborate de notariate publice şi de organe ale administraţiei de stat.
7.5. Clasificarea impozitelor
După trăsăturile de fond şi de formă, impozitele pot fi grupate în impozite directe şi
indirecte.
Impozitele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor
persoane fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de
impozit prevăzute în lege. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite
termene dinainte stabilite. În cazul acestor impozite, subiectul şi suportătorul impozitului sunt,
în intenţia legiuitorului, una şi aceeaşi persoană, deşi, practic, uneori acestea nu coincid.
Dacă ţinem cont de criteriile care stau la baza aşezării impozitelor directe, atunci
acestea pot fi grupate în impozite reale şi impozite personale.
Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământul,
clădirile, fabricile, magazinele etc.), făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului
impozitului. Ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de impozite obiective sau pe produs,
deoarece se aşează asupra produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face nici o legătură
cu situaţia subiectului impozitului.
Impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu
situaţia personală a subiectului impozitului, motiv pentru care sunt cunoscute şi sub denumirea
de impozite subiective.
Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri şi al prestării unor
servicii (transport, spectacole, activităţi hoteliere etc.), al importului, ori exportului etc. ceea ce
înseamnă că ele vizează cheltuielile, respectiv cheltuirea unor venituri. În cazul impozitelor
indirecte, chiar prin lege se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau
juridice decât suportătorului acestora.
După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte pot fi grupate în:
• taxe de consumaţie;
• venituri de la monopolurile fiscale; • taxe vamale;
• taxe de timbru şi de înregistrare.
Dacă avem în vedere obiectul impunerii, atunci impozitele pot fi clasificate în impozite
pe venit, impozite pe avere şi impozite pe consum (pe cheltuieli).
În funcţie de scopul urmărit de stat la introducerea lor, impozitele pot fi grupate în
impozite financiare şi impozite de ordine.
Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri necesare acoperirii
cheltuielilor statului. Astfel de impozite sunt, în primul rând, impozitele pe venit, taxele de
consumaţie ş.a.
Impozitele de ordine sunt introduse mai ales pentru limitarea unei anumite acţiuni sau în
vederea atingerii unui ţel ce nu are caracter fiscal.
De exemplu, prin instituirea unor taxe ridicate la vânzarea băuturilor alcoolice şi a
tutunului se urmăreşte limitarea consumului acestora, având în vedere efectul lor nociv asupra
sănătăţii persoanelor care le consumă.
După frecvenţa realizării lor, impozitele se pot grupa în impozite permanente şi
impozite incidentale.

89
Impozitele permanente se încasează periodic (de regulă, anual), iar impozitele
incidentale se introduc şi se încasează o singură dată (de exemplu, impozitul pe averea sau pe
profiturile excepţionale de război).
Impozitele mai pot fi grupate şi după instituţia care le administrează.
Din acest punct de vedere, în statele cu structură federală, distingem impozite federale,
impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi impozite locale, iar în
statele de tip unitar se întâlnesc impozite ale administraţiei centrale de stat şi impozite ale
organelor administraţiei de sfat locale.
Conform Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.) impozitele pot fi clasificate astfel:
1) Impozitul pe venit, beneficii, câştiguri din capital - pentru persoanele fizice
îmbracă forma impozitului pe venit net, iar pentru persoanele juridice, impozitul pe venitul
persoanelor juridice. Alte impozite pentru beneficii şi câştiguri: impozitul pe chirii, impozitul
pe dobândă, dividende.
2) Impozitul pe salarii şi mâna de lucru - impozitul pe salariu, pe venitul
asociaţilor unici sau liber-profesioniştilor.
3) Impozitul asupra patrimoniului - impozitul asupra patrimoniului net, pe
tranzacţii mobiliare şi imobiliare, pe proprietatea imobiliară, pe succesiuni, alte impozite
periodice de patrimoniu.
4) Impozite interioare pe bunuri şi servicii - se referă la impunerea bunurilor şi
serviciilor în stadiul producţiei sau comercializării, impozitele cumulative în cascadă, aferente
vânzării cu ridicata sau cu amănuntul, TVA, accize, taxe pentru utilizarea vehiculelor cu motor,
pentru exercitarea anumitor activităţi, impozitele asupra extracţiei sau a prelucrării produselor
extractive.
5) Impozitul pe comerţ exterior şi tranzacţii internaţionale:

■ taxe de export;
■ taxe de import;
■ beneficii din schimb;
■ beneficii din monopolul de import-export;
■ taxe pe operaţiuni de schimb;
■ alte impozite pe comerţ exterior şi tranzacţii
internaţionale.
6) Alte încasări fiscale: ■ taxe de timbru; ■ alte impozite.

90
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8

IMPOZITELE DIRECTE

Obiective: Cunoaşterea conceptului de impozit direct


Trăsăturile impozitelor directe
Tipologia impozitelor directe
Modalitattea de determinare a impozitelor directe

Cuvinte cheie:
impozite directe
impozite reale
impozite personale
impozite pe avere
impozit pe teren
impozit pe clădiri
impozit pe venit/profit

8.1. Caracterizare generală a impozitelor directe

Impozitele directe constituie forma cea mai veche şi mai simplă de impunere.
Impozitele directe reprezintă prelevări fiscale care au incidenţă imediată
asupra capacităţii contributive şi se stabilesc nominal în sarcina unor persoane
fizice şi juridice în funcţie de veniturile sau averea acestora.

Impozitele directe prezintă următoarele trăsături distinctive :


• sunt impozite nominative, ce cad în sarcina unei anumite persoane fizice sau juridice;
• se stabilesc în funcţie de veniturile sau averea contribuabililor, pe baza cotelor de
impozit prevăzute de lege;
• au un cuantum şi termene de plată precis stabilite, acestea fiind aduse din timp la
cunoştinţa plătitorilor;

91
• subiectul şi suportatorul sunt, în intenţia legiuitorului, una şi aceeaşi persoană;
• tehnica de percepere a celor mai multe impozite directe este cea a rolului „nominativ”.
• sunt transparente deoarece elementele care privesc asieta fiscală pot fi uşor
identificate de contribuabili;
• sunt pretabile la dublă impunere; • sunt pasibile de reacţii psihologice.
Impozitele directe fiind nominative şi având un cuantum şi termene de plată precis
stabilite, fiind aduse din timp la cunoştinţa plătitorilor, sunt considerate mai echitabile şi deci
mai de preferat decât impozitele indirecte, deoarece la acestea din urmă consumatorii
diferitelor mărfuri şi servicii, de regulă, nu ştiu cu anticipaţie când şi mai ales cât vor plăti
statului, sub forma taxelor de consumaţie şi a altor impozite indirecte.
Istoria şi practica fiscală relevă existenţa a două categorii de impozite directe:
impozitele reale fundamentate fără a se ţine cont de situaţia personală a contribuabilului şi
impozitele personale stabilite în strânsă legătură cu situaţia economico-socială a subiectului
impozabil.
8.2. Impozitele reale sau obiective
Impozitele reale s-au întâlnit în perioada descompunerii feudalismului şi în primele
stadii de dezvoltare a capitalismului şi s-au prezentat, în principal, sub următoarele forme: 
impozitul funciar;
 impozitul pe clădiri;
 impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii libere; 
impozitul pe capitaluri băneşti.
Impozite de tip real se practică şi în zilele noastre. Astfel, într-o serie de ţări în curs de
dezvoltare, exploataţiile agricole sunt supuse unor impozite de tip real. În cazul acestor
impozite, sarcina fiscală este dimensionată în funcţie de suprafaţa de teren, de numărul
animalelor, de cantitatea de îngrăşăminte folosite, de valoarea materialelor procurate pentru
lucrările de irigaţii sau de alţi factori.
Rezultă că, în cazul impozitelor reale, la impunere nu se ia în considerare produsul net
(venitul) real al obiectelor impozabile, ci produsul brut sau cel mediu prezumat, ceea ce îi
dezavantajează pe micii producători şi îi avantajează pe marii producători care au condiţii
pentru a realiza un venit mai mare decât cel mediu.
Actualmente, în practica fiscală internaţională există foarte puţine impozite reale,
majoritatea statelor lumii efectuând de-a lungul timpului operaţiuni de „cosmetizare” a
impozitelor reale prin „personalizarea acestora.”
8.3. Impozitele personale sau subiective
Trecerea de la impozitele de tip real la cele de tip personal s-a făcut treptat, începând cu
a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Creşterea cheltuielilor publice, impozitele indirecte
apăsătoare pentru cei cu venituri mici, introducerea si stabilirea minimului neimpozabil,
precum şi acordarea de înlesniri familiilor care se confruntau cu dificultăţi financiare reprezintă
câteva dintre cauzele care au condus la înlocuirea impunerii reale cu impunerea personală.
Impozitele personale se întâlnesc sub forma impozitelor pe venit şi, respectiv, a impozitelor pe
avere.
8.3.1. Impozitele pe venit
Ca formă de bază a impozitelor personale, impozitele pe venit au putut fi introduse
atunci când s-a înregistrat o suficientă diferenţiere a veniturilor realizate de diferite categorii
sociale. Impozitele pe venit sunt prelevări fiscale directe aplicate asupra tuturor categoriilor de
venituri obţinute atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice.

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice

92
Plătitorii acestui impozit sunt persoanele fizice care au domiciliul sau rezidenţa într-un
anumit stat, precum şi cele nerezidente, care realizează venituri din surse aflate pe teritoriul
acelui stat, cu unele excepţii prevăzute de lege.
De la plata impozitului pe venit se acordă unele scutiri. Astfel, în mod frecvent sunt
scutiţi de plata impozitului pe venit suveranii şi familiile regale, diplomaţii străini acreditaţi în
tara respectivă (cu condiţia reciprocităţii), uneori militarii, instituţiile publice şi persoanele
fizice care realizează venituri sub nivelul minimului neimpozabil.
Obiectul impunerii îl formează veniturile obţinute din: industrie, comerţ, agricultură,
bănci, asigurări, profesii libere etc., de către capitaliştii întreprinzători, proprietari, mici
meşteşugari, muncitori, funcţionari, liber-profesionişti şi care pot îmbrăca următoarele forme:
salariul pentru angajaţi, profitul agenţilor economici, dividendele repartizate acţionarilor,
venituiri din închirieri
Venitul impozabil este cel care rămâne din venitul brut, după ce se fac anumite
scăzăminte, cum sunt: cheltuielile de producţie, dobânzile plătite pentru creditele primite,
sumele prelevate la fondul de amortizare şi la fondul de rezervă, primele de asigurare plătite,
cotizaţiile la asigurările de boală, de accidente şi de şomaj, precum şi la casele de pensii,
pierderile din activitatea anilor precedenţi, pierderile provocate de calamităţi naturale etc.
În majoritatea cazurilor, impozitul pe venit se aşează pe fiecare persoană care a realizat
venituri, fiind deci o impunere individuală.
În practica fiscală se întâlnesc două sisteme de aşezare a impozitelor pe veniturile
persoanelor fizice. Este vorba mai întâi de sistemul impunerii separate a fiecărui venit provenit
dintr-o anumită sursă şi apoi de sistemul impunerii globale a veniturilor, indiferent de sursa de
provenienţă.
Sistemul impunerii separate poate fi întâlnit fie sub forma unui impozit unic pe venit,
care permite totuşi o impunere diferenţiată pentru fiecare categorie de venit (în funcţie de
natura acestuia), fie prin instituirea mai multor impozite, care vizează fiecare în parte venitul
obţinut dintr-o anumită sursă.
Acest sistem prezintă avantajul simplităţii, preciziei şi lejerităţii constrângerii în cazul
progresivităţii fiscale, însă comportă şi o serie de impedimente, cauzate în special de faptul că
are un randament fiscal scăzut, generează costuri ridicate de aplicare şi dezavantajează
persoanele care au o singură sursă de venit.
Sistemul impunerii globale presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o
persoană fizică, indiferent de sursa de provenienţă, şi supunerea venitului cumulat unui singur
impozit. Impunerea globală a veniturilor realizate de persoanele fizice este cea mai frecvent
întâlnită, ea practicându-se în ţări ca SUA, Germania, Franţa, Italia, Belgia, Marea Britanie,
Ungaria etc.
Avantajul sistemului de impunere globală oferă posibilitatea aplicării progresivităţii
impozitării, asigură individualizarea fiscală a persoanelor fizice, reduce numărul tentativelor de
sustragere de la plată şi conferă un randament fiscal ridicat, iar impedimentele acestuia se
referă la imposibilitatea diferenţierii sarcinii fiscale pe surse de venit, volumul mare de muncă
şi inechitatea pricinuită persoanelor care obţin venituri din mai multe surse.
Din compararea celor două sisteme de impunere, rezultă că impunerea separată permite
tratarea diferenţiată a veniturilor, în ceea ce priveşte modul de aşezare şi nivelul cotelor de
impozit, deoarece, practic, acestea din urmă diferă în funcţie de sursa de provenienţă a
veniturilor (din salarii, din afaceri, din profesii libere etc.).
Persoanele care realizează venituri din mai multe surse sunt avantajate deoarece nu mai
sunt afectate de consecinţele progresivităţii impunerii, care se fac simţite prin cumularea
veniturilor practicată în sistemul impunerii globale.

93
În România, în perioada 2000-2004 s-a trecut de la impunerea separată la
impunerea globală, după care începând cu anul 2005 se practică impunerea cu cotă
unuică de impozitare.

Pentru calcularea impozitului pe veniturile persoanelor fizice pot fi utilizate cote


proporţionale sau progresive. În unele ţări, venitul impozabil este supus mai întâi impunerii în
cote proporţionale şi apoi impunerii în cote progresive. Cea mai frecvent utilizată este
impunerea în cote progresive pe tranşe de venit.
Principalele categorii de venituri impozabile sunt:
– venituri din salarii;
– venituri din activităţi independente;
– venituri din cedarea folosinţei bunurilor;
– venituri din investiţii;
– venituri din pensii;
– venituri din activităţi agricole;
– venituri din premii şi din jocuri de noroc; – venituri din transferul proprietăţilor
imobiliare; – venituri din alte surse.
De menţionat că nu sunt supuse impozitării: pensiile de orice fel şi ajutoarele primite
în cadrul sistemului asigurărilor sociale (dacă nu depăşesc cuantumul legal), alocaţiile de stat
pentru copii, pensiile de întreţinere, bursele acordate elevilor, studenţilor şi doctoranzilor,
dobânzile acordate pentru titlurile de stat, precum şi cele aferente depunerilor la vedere în
conturi la societăţi bancare, sumele sau bunurile primite ca ajutor, donaţie, moştenire sau
sponsorizare, potrivit legii, sumele primite de asiguraţi în baza contractelor de asigurare de
bunuri sau persoane, veniturile obţinute din tranzacţionarea valorilor mobiliare etc.

În România, în perioada de tranziţie spre economia de piaţă, cel mai important impozit
perceput de la persoanele fizice îl reprezintă, în continuare, impozitul pe salariile individuale,
care de la 1 ianuarie 1991 a înlocuit impozitul pe fondul total de salarii.
a) Impozitul pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor
Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o
persoană fizică rezidentă ori nerezidentă ce desfăşoară o activitate în baza unui contract
individual de muncă, a unui raport de serviciu, act de detaşare sau a unui statut special prevăzut
de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care
ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă.
Venitul net din salarii al unui contribuabil se stabileşte prin deducerea din venitul
salarial brut a următoarelor cheltuieli:
a) contribuţiile obligatorii datorate de contribuabil (contribuţia pentru asigurările
sociale de stat 10,5%; contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate 5,5%; contribuţia la
fondul de şomaj 0,5%);
b) deducerea personală de bază.

Deducerea personală de bază se acordă pentru persoanele fizice care au un venit brut de
până la 1.500 lei astfel:
- pentru contribuabilii care nu au nici o persoană în întreţinere – 300 lei;
- pentru contribuabilii care au o persoană în întreţinere - 400 lei,
- pentru contribuabilii care au două persoane în întreţinere– 500 lei; - pentru
contribuabilii care au trei persoane în întreţinere– 600 lei; - care au patru sau mai
ă

94
multe persoane în întreţinere 800 lei.
Pentru contribuabilii care realizează venituri brute din salarii între 1.501 şi 3.000 lei
deducerile sunt degresive faţă de cele de mai sus şi se stabilesc prin ordin al Ministrului
Finanţelor, iar contribuabilii care realizează venituri lunare brute de peste 3.000 lei nu
beneficiază de deducere personală.
Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final, care se calculează şi se
reţine la sursă de către plătitorii de venituri.
Impozitul lunar la locul unde se află funcţia de bază, se determină prin aplicarea cotei de 16%
asupra venitului net din salarii, calculat prin deducerea din venitul brut a contribuţiilor
obligatorii aferente unei luni, şi următoarele: deducerea personală acordată pentru luna
respectivă, cotizaţia sindicală plătită în luna respectivă, contribuţiile la fondurile de pensii
facultative, astfel încât la nivelul anului să nu se depăşească echivalentul în lei a 400 euro,
primele de asigurare voluntară de sănătate conform Legii nr. 95/2006, republicată, suportate de
angajaţi, până la echivalentul în lei al sumei de 400 euro;
Pentru veniturile obţinute în celelalte cazuri, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de
calcul determinate ca diferenţă între venitul brut şi contribuţiile obligatorii pe fiecare loc de
realizare a acestora.
Plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula şi de a reţine
impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării plăţii acestor venituri, precum şi de
a-l vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se
plătesc aceste venituri.
b) Impozitul pe veniturile din activităţi independente
Veniturile din activităţi independente cuprind: veniturile comerciale, veniturile din profesii
liberale şi veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual şi/sau
într-o formă de asociere, inclusiv din activităţi adiacente.
Venitul net din activităţi independente se determină ca diferenţă între venitul brut şi
cheltuielile aferente realizării de venituri, deductibile38, pe baza datelor din contabilitatea în
partidă simplă.
Venitul net din drepturile de proprietate intelectuală, inclusiv din crearea unor lucrăride artă
monumentală se stabileşte prin scăderea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin
aplicarea cotei de 40% asupra venitului brut.
Venitul net anual dintr-o activitate independentă stabilit pe baza normei de venit nu poate fi
mai mic decât salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, în vigoare la momentul
stabilirii normei de venit, înmulţit cu 12.
Contribuabilii care obţin venituri din activităţi independente, impuşi pe bază de norme de
venit, precum şi cei care obţin venituri din drepturi de proprietate intelectuală au dreptul să
opteze pentru determinarea venitului net în sistem real.
Opţiunea de a determina venitul net pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă este
obligatorie pentru contribuabil pe o perioadă de 2 ani fiscali consecutivi şi se consideră
reînnoită pentru o nouă perioadă dacă contribuabilul nu solicită determinarea venitului net
anual pe baza normelor de venit, prin completarea corespunzătoare a declaraţiei de venit
estimat şi depunerea formularului la organul fiscal competent până la data de 31 ianuarie
inclusiv.
Contribuabilii pentru care venitul net se determină pe bază de norme de venit şi care în anul
fiscal anterior au înregistrat un venit brut anual mai mare decât echivalentul în lei a sumei de
100.000 Euro, începând cu anul fiscal următor au obligaţia determinării venitului net anual în
sistem real.
Opţiunea pentru determinarea venitului net în sistem real se exercită prin completarea
„Declaraţiei de venit estimat ” cu informaţii privind determinarea venitului net anual în sistem
real şi depunerea formularului la organul fiscal competent până la data de 31 ianuarie inclusiv,
în cazul contribuabililor care au desfăşurat activitate în anul precedent, respectiv în termen de
95
30 zile de la începerea activităţii, în cazul contribuabililor care încep activitatea în cursul
anului fiscal.
Contribuabilii pentru care determinarea venitului anual se efectuează în sistem real au
obligaţia să completeze Registrul de evidenţă fiscală, în vederea stabilirii venitului net anual.
Un contribuabil care desfăşoară o activitate independentă are obligaţia să efectueze plăţi
anticipate în contul impozitului anual datorat la bugetul de stat, cu excepţia veniturilor pentru
care plata anticipată se efectuează prin reţinere la sursă. Plăţile anticipate se efectuează în 4
rate egale, până la data de 25 inclusiv, a ultimei luni din fiecare trimestru.
In cazul veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală, plăţile anticipate se determină prin
aplicarea unei cote de impunere de 10% la venitul brut.
Impozitul ce trebuie reţinut se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare celei în care a fost plătit venitul.
Fac excepţie de la plăţile anticipate, veniturile din arendare, pentru care contribuabilul
stabileşte impozitul, pe baza declaraţiei de impunere. Contribuabilii care determină venitul net
din activităţi agricole, datorează plăţi anticipate către bugetul de stat pentru impozitul aferent
acestui venit, în două rate egale, astfel: 50% din impozit până la data de 25 septembrie,
inclusiv şi 50% din impozit până la data de 25 noiembrie, inclusiv.
Pentru stabilirea plăţilor anticipate, organul fiscal va lua ca bază de calcul venitul anual
estimat, în toate situaţiile în care a fost depusă o declaraţie privind venitul estimat pentru anul
curent, sau venitul net din declaraţia de impunere pentru anul fiscal precedent, după caz. La
stabilirea plăţilor anticipate se utilizează cota de impozit de 16%.
Contribuabilii care realizează, individual sau într-o formă de asociere, venituri din activităţi
independente, venituri din cedarea folosinţei bunurilor, venituri din activităţi agricole,
determinate în sistem real, au obligaţia de a depune o declaraţie de impunere la organul fiscal
competent, pentru fiecare an fiscal, până la data de 25 mai inclusiv a anului următor celui de
realizare a venitului. Declaraţia de impunere se completează pentru fiecare sursă şi categorie de
venit. Pentru veniturile realizate într-o formă de asociere, venitul declarat va fi venitul
net/pierderea distribuită din asociere.
Organul fiscal competent are obligaţia recalculării venitului net anual/pierderii nete anuale,
determinat în sistem real, pe baza datelor din contabilitate, stabilit potrivit Declaraţiei privind
venitul realizat, prin deducerea din venitul net anual a contribuţiilor sociale obligatorii datorat.
Data de 25 mai, inclusiv, a fiecărui an fiscal se constituie atât termen de declarare, cât şi
termen de plată a impozitului pe venit.
Contribuabilii pot dispune asupra destinaţiei unei sume, reprezentând până la 2% din
impozitul datorat pe venitul net anual impozabil, pentru susţinerea entităţilor nonprofit care se
înfiinţează şi funcţionează în condiţiile legii, unităţilor de cult, precum şi pentru acordarea de
burse private.Organul fiscal competent are obligaţia calculării, reţinerii şi virării sumei
reprezentând până la 2% din impozitul datorat.
c) Impozitul pe veniturile din cedarea folosinţei bunurilor
Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor (închiriere, arendare) sunt veniturile, în bani şi/sau
în natură, provenind din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de către
proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal. Persoanele fizice care realizează venituri din
cedarea folosinţei bunurilor din derularea unui număr mai mare de 5 contracte de închiriere la
sfârşitul anului fiscal sau obţine venituri din închirierea în scop turistic a 5 camere situate în
locuinţa proprietate personală, începând cu anul fiscal următor califică aceste venituri în
categoria venituri din activităţi independente şi le supun regulilor de stabilire a venitului net
pentru această categorie.
Contribuabilii care realizează venituri din închirierea în scop turistic a camerelor situate în
locuinţe proprietate personală, având o capacitate de cazare cuprinsă între una şi 5 camere
inclusiv, datorează un impozit pe venitul stabilit ca normă anuală de venit.
ă

96
Norma anuală de venit corespunzătoare unei camere de închiriat se determină de
Direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, pe baza criteriilor stabilite prin ordin
comun al ministrului economiei, comerţului şi turismului şi al ministrului finanţelor publice şi
a propunerilor Ministerului Economiei, Comerţului şi Turismului privind nivelul normelor
anuale de venit.
Impozitul anual datorat se calculează prin aplicarea cotei de 16% asupra normei anuale
de venit, impozitul fiind final.
Plata impozitului se efectuează în cursul anului către bugetul de stat, în contul impozitului
anual datorat, în două rate egale, astfel: 50% din impozit până la data de 25 iulie şi 50% din
impozit până la data de 25 noiembrie.
Venitul brut din cedarea folosinţei bunurilor din patrimoniul personal, altele decât veniturile
din arendarea bunurilor agricole, reprezintă totalitatea sumelor în bani şi/sau echivalentul în lei
al veniturilor în natură şi se stabileşte pe baza chiriei sau a arendei prevăzute în contractul
încheiat între părţi pentru fiecare an fiscal, indiferent de momentul încasării chiriei sau arendei.
Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor se stabileşte prin deducerea din venitul brut a
cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 40% asupra venitului brut.
În cazul veniturilor obţinute din arendarea bunurilor agricole din patrimoniul personal, venitul
brut se stabileşte pe baza raportului juridic/contractului încheiat între părţi şi reprezintă
totalitatea sumelor în bani încasate şi/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură primite.
In cazul în care arenda se exprimă în natură, evaluarea în lei se face pe baza preţurilor medii
ale produselor agricole, stabilite prin hotărâri ale consiliilor judeţene şi, respectiv, ale
Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Venitul net din arendă se stabileşte la fiecare plată prin deducerea din venitul brut a
cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 40% asupra venitului brut.
Impozitul pe veniturile din arendă se calculează prin reţinere la sursă de către plătitorii de
venit la momentul plăţii venitului, prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului net, impozitul
fiind final.
Impozitul astfel calculat şi reţinut pentru veniturile din arendă se plăteşte la bugetul de stat
până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut.
Un contribuabil care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor pe parcursul unui an,
cu excepţia veniturilor din arendare, datorează plăţi anticipate în contul impozitului pe venit
către bugetul de stat. Plăţile anticipate se efectuează în 4 rate egale, până la data de 25 inclusiv
a ultimei luni din fiecare trimestru.
Impozitul pe venitul net anual datorat, este calculat de organul fiscal, pe baza declaraţiei
privind venitul realizat, prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului net anual impozabil din
anul fiscal respectiv.
Contribuabilii care realizează, individual sau într-o formă de asociere, venituri din cedarea
folosinţei bunurilor, au obligaţia de a depune o declaraţie privind venitul realizat la organul
fiscal competent, pentru fiecare an fiscal, până la data de 25 mai inclusiv a anului următor celui
de realizare a venitului. Declaraţia privind venitul realizat se completează pentru fiecare sursă
şi categorie de venit. Pentru veniturile realizate într-o formă de asociere, venitul declarat va fi
venitul net/pierderea distribuită din asociere.
Pentru veniturile realizate începând cu anul 2016, organul fiscal competent are obligaţia
determinării, pe categoria de venituri din cedarea folosinţei bunurilor, a venitului anual realizat,
sumă de venituri nete anuale, în vederea aplicării prevederilor referitoare la verificarea
încadrării în plafonul corespunzător anului fiscal respectiv pentru contribuţia de asigurări
sociale de sănătate, in sensul că nu poate fi mai mare decât valoarea a de 5 ori câştigul salarial
mediu brut pe ţară, în vigoare în anul pentru care se stabileşte contribuţia.
Persoanele fizice care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor, sunt obligate să
efectueze în cursul anului plăţi anticipate cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate

97
care se stabilesc de organul fiscal competent, prin decizie de impunere, în 4 rate egale, până la
data de 25 inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru.

d) Impozitul pe veniturile din investiţii


Veniturile din investiţii cuprind: dividende, venituri impozabile din dobânzi, câştiguri din
transferul titlurilor de valoare şi orice alte operaţiuni cu instrumente financiare, câştiguri din
transferul aurului financiar, definit potrivit legii, venituri din lichidarea unei persoane juridice.
Pentru tranzacţiile din anul fiscal, fiecare intermediar sau plătitor de venit, după caz, are
următoarele obligaţii:
- calcularea câştigului anual/pierderii anuale pentru tranzacţiile efectuate în cursul anului pentru
fiecare contribuabil;
- transmiterea către fiecare contribuabil a informaţiilor privind câştigul annual/pierderea anuală,
în formă scrisă către acesta, până la data de 28 februarie a anului următor celui pentru care se
face calculul.
- să depună anual, până în ultima zi a lunii februarie a anului curent, pentru anul anterior, la
organul fiscal competent o declaraţie informativă privind totalul câştigurilor/pierderilor, pentru
fiecare contribuabil.
Veniturile sub formă de dividende, inclusiv sumele primite ca urmare a deţinerii de titluri de
participare, se impun cu o cotă de 16% din suma acestora. Obligaţia calculării şi reţinerii
impozitului pe veniturile sub formă de dividende revine persoanelor juridice, odată cu plata
dividendelor către acţionari sau asociaţi. Termenul de virare a impozitului este până la data de
25 inclusiv a lunii următoare celei în care se face plata. In cazul dividendelor distribuite, dar
care nu au fost plătite acţionarilor sau asociaţilor până la sfârşitul anului în care s-au aprobat
situaţiile financiare anuale, impozitul pe dividende se plăteşte până la data de 25 ianuarie
inclusiv a anului următor.
Începând cu 1 ianuarie 2017, cota de impozit pe dividende este de 5%.
Veniturile sub formă de dobânzi pentru depozitele la vedere/conturi curente, precum şi cele la
depozitele clienţilor, constituite în baza legislaţiei privind economisirea şi creditarea în sistem
colectiv pentru domeniul locativ, realizate începând cu 1 iulie 2010, se impun cu o cotă de 16%
din suma acestora, impozitul fiind final, indiferent de data constituirii raportului juridic.
Impozitul se calculează şi se reţine de către plătitorii de astfel de venituri la momentul
înregistrării în contul curent sau în contul de depozit al titularului. Virarea impozitului se face
lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare înregistrării în cont.
Veniturile sub formă de dobânzi realizate începând cu 1 iulie 2010 pentru depozitele la termen
constituite, instrumentele de economisire dobândite, contractele civile încheiate se impun cu o
cotă de 16% din suma acestora, impozitul fiind final, indiferent de data constituirii raportului
juridic. Pentru veniturile sub formă de dobânzi, impozitul se calculează şi se reţine de către
plătitorii de astfel de venituri la momentul înregistrării în contul curent sau în contul de depozit
al titularului, respectiv la momentul răscumpărării, în cazul unor instrumente de economisire.
In situaţia sumelor primite sub formă de dobândă pentru împrumuturile acordate pe baza
contractelor civile, calculul impozitului datorat de către plătitorii de venit se efectuează la
momentul plăţii dobânzii. Virarea impozitului pentru veniturile din dobânzi se face lunar, până
la data de 25 inclusiv a lunii următoare înregistrării/răscumpărării, în cazul unor instrumente de
economisire, respectiv la momentul plăţii dobânzii, pentru venituri de această natură, pe baza
contractelor civile.
e) Impozitul pe veniturile din pensii
Veniturile din pensii reprezintă sume primite ca pensii de la fondurile înfiinţate din
contribuţiile sociale obligatorii făcute către un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din
fonduri de pensii facultative şi cele finanţate de la bugetul de stat, diferenţe de venituri din
pensii, precum şi sume reprezentând actualizarea acestora cu indicele de inflaţie.

98
Venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin deducerea din venitul din pensie a unei
sume neimpozabile lunare de 1.050 lei şi a contribuţiilor obligatorii calculate, reţinute şi
suportate de persoana fizică. Suma neimpozabilă lunară de 1.050 lei se majorează cu 50 lei în
fiecare an fiscal, începând cu drepturile aferente lunii ianuarie, până ce plafonul de venit
neimpozabil ajunge la valoarea de 1.200 lei/lunar.
Impozitul se calculează prin aplicarea cotei de impunere de 16% asupra venitului impozabil
lunar din pensii. Impozitul calculat se reţine la data efectuării plăţii pensiei şi se virează la
bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se face plata
pensiei.
f) Impozitul pe veniturile din activităţi agricole silvicultură şi piscicultură
Veniturile din activităţi agricole cuprind veniturile obţinute individual sau într-o formă de
asociere, fără personalitate juridică, din61: cultivarea produselor agricole vegetale, exploatarea
plantaţiilor viticole, pomicole, arbuştilor fructiferi şi altele asemenea şi creşterea şi exploatarea
animalelor, inclusiv din valorificarea produselor de origine animală, în stare naturală.
Veniturile din silvicultură şi piscicultura reprezintă veniturile obţinute din recoltarea şi
valorificarea produselor specifice fondului forestier naţional, respectiv a produselor lemnoase
şi nelemnoase, precum şi cele obţinute din exploatarea amenajărilor piscicole.
Veniturile obţinute din valorificarea produselor agricole în altă modalitate decât în stare
naturală reprezintă venituri din activităţi independente şi se supun regulilor de impunere proprii
categoriei respective.
Veniturile din silvicultură şi piscicultură se supun impunerii potrivit prevederilor de la
capitolul „Venituri din activităţi independente", venitul net anual fiind determinat în sistem
real, pe baza datelor din contabilitate, contribuabilii având obligaţia de a completa Registrul de
evidenţă fiscală.
Veniturile din activităţi agricole pentru care nu au fost stabilite norme de venit sunt venituri
impozabile şi se supun impunerii potrivit prevederilor de la „Venituri din activităţi
independente”, venitul net anual fiind determinat în sistem real, pe baza datelor din
contabilitatea în partidă simplă. Pentru aceste venituri sunt aplicabile regulile de impunere
proprii veniturilor din activităţi independente pentru care venitul net anual se determină în
sistem real.
Venitul dintr-o activitate agricolă se stabileşte pe bază de norme de venit.Normele de venit se
stabilesc pe unitatea de suprafaţă (ha)/cap de animal/familie de albine.
Normele de venit se propun de către entităţile publice mandatate de Ministerul Agriculturii şi
Dezvoltării Rurale, pe baza metodologiei stabilite prin hotărâre a Guvernului, se aprobă şi se
publică de către Direcţiile Generale Regionale ale Finanţelor Publice, până cel târziu la data de
15 februarie a anului pentru care se aplică aceste norme de venit.
Impozitul pe venitul net din activităţi agricole se calculează prin aplicarea unei cote de 16%
asupra venitului net. Orice contribuabil care desfăşoară o activitate agricolă pentru care venitul
se determină pe bază de normă de venit are obligaţia de a depune anual o declaraţie la organul
fiscal competent, până la data de 25 mai inclusiv a anului fiscal, pentru anul în curs.
Plata impozitului anual stabilit conform deciziei de impunere anuale se efectuează către
bugetul de stat în două rate egale, astfel: 50% din impozit până la data de 25 octombrie inclusiv
şi 50% din impozit până la data de 15 decembrie inclusiv.Impozitul se virează la bugetul de
stat şi din acesta nu se distribuie cote defalcate către bugetele locale.
g) Impozitul pe veniturile din premii şi din jocuri de noroc
Veniturile din premii cuprind veniturile din concursuri, sumele primite ca urmare a participării
la Loteria bonurilor fiscale, precum şi cele din promovarea produselor/serviciilor ca urmare a
practicilor comerciale. Nu sunt venituri impozabile materialele publicitare, pliantele, mostrele,
punctele bonus acordate cu scopul stimulării vânzărilor.

99
Veniturile din jocuri de noroc cuprind toate sumele încasate, bunurile şi serviciile primite, ca
urmare a participării la jocuri de noroc, indiferent de denumirea venitului sau de forma în care
se acordă, inclusiv cele de tip jack - pot, definite conform normelor metodologice.
Veniturile sub formă de premii se impun, prin reţinerea la sursă, cu o cotă de 16% aplicată
asupra venitului net realizat din fiecare premiu.

61
Legea nr. 227/2015 privind Codul Fiscal, art.103
Veniturile din jocuri de noroc se impun prin reţinere la sursă. Impozitul datorat se determină la
fiecare plată, prin aplicarea următorului barem de impunere asupra fiecărui venit brut primit de
un participant, de la un organizator sau plătitor de venituri din jocuri de noroc:
- până la 66.750 lei, inclusiv 1%,
- peste 66.750 - 445.000 lei, inclusiv, impozitul este 667,5 + 16% pentru ceea ce depăşeşte suma
de 66.750 lei,
- peste 445.000 impozitul este 61.187,5 + 25% pentru ceea ce depăşeşte suma de 445.000 lei.
Nu sunt impozabile veniturile obţinute din premii şi din jocuri de noroc, în bani şi/sau în
natură, astfel:
- sub valoarea sumei neimpozabile stabilită în sumă de 600 lei, realizate de contribuabil pentru
fiecare premiu,
- veniturile obţinute ca urmare a participării la jocurile de noroc caracteristice cazinourilor,
cluburilor de poker, slot - machine şi lozuri sub valoarea sumei neimpozabile de 66.750 lei,
inclusiv, realizate de contribuabil pentru fiecare venit brut primit.
Impozitul calculat şi reţinut în momentul plăţii este impozit final.
Obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine plătitorilor de venituri. Impozitul pe
venitul calculat şi reţinut se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare celei în care a fost reţinut.
Pentru veniturile din jocuri de noroc, fiecare organizator/plătitor de venituri are următoarele
obligaţii:
- transmiterea către fiecare contribuabil a informaţiilor referitoare la fiecare venit brut, primit în
cursul anului fiscal, până în ultima zi a lunii februarie a anului curent pentru anul precedent, în
formă scrisă;
- să depună anual, până în ultima zi a lunii februarie a anului curent, pentru anul anterior, la
organul fiscal competent o declaraţie informativă referitoare la fiecare venit brut, pentru fiecare
contribuabil.
h) Impozitul pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal
Veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare se calculează la transferul dreptului de
proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcţiilor
de orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra terenurilor de orice fel fără
construcţii.
Contribuabilii datorează un impozit care se calculează astfel:
1. pentru construcţiile de orice fel cu terenurile aferente acestora, precum şi pentru terenurile
de orice fel fără construcţii, dobândite într-un termen de până la 3 ani inclusiv:
- 3% până la valoarea de 200.000 lei inclusiv;
- peste 200.000 lei, 6.000 lei + 2% calculat la valoarea ce depăşeşte 200.000 lei inclusiv;
2. pentru imobilele descrise mai sus dar dobândite la o dată mai mare de 3 ani:
- 2% până la valoarea de 200.000 lei inclusiv;
- peste 200.000 lei, 4.000 lei + 1% calculat la valoarea ce depăşeşte 200.000 lei inclusiv.
ă

100
Nu se datorează impozit în următoarele cazuri:
- la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi construcţiilor de orice fel, prin
reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul legilor speciale;
- la dobândirea dreptului de proprietate cu titlul de donaţie între rude şi afini până la gradul al
III-lea inclusiv, precum şi între soţi.
- în cazul actelor de desfiinţare cu efect retroactiv pentru actele de transfer al dreptului de
proprietate asupra proprietăţilor imobiliare;
- constatarea în condiţiile art. 13 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996,
Pentru transmiterea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor acestuia cu titlul de
moştenire, nu se datorează impozit, dacă succesiunea este dezbătută şi finalizată în termen de
doi ani de la data decesului autorului succesiunii. În cazul nefinalizării procedurii succesorale
în termenul prevăzut mai sus, moştenitorii datorează un impozit de 1% calculat la valoarea
masei succesorale.
Pentru transmiterea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor acestuia, impozitul se
calculează la valoarea declarată de părţi în actul prin care se transferă dreptul de proprietate sau
dezmembrămintele sale. In cazul în care valoarea declarată este inferioară valorii orientative
stabilite prin studiul de piaţă realizat de către camerele notarilor publici, notarul public notifică
organelor fiscale respectiva tranzacţie.
Camerele Notarilor Publici actualizează, cel dată pe an, studiile de piaţă care trebuie să
conţină informaţii privind valorile minime consemnate pe piaţa imobiliară specifică în anul
precedent şi le comunică direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice din cadrul
A.N.A.F. Impozitul se calculează şi se încasează de notarul public înainte de autentificarea
actului sau, după caz, întocmirea încheierii de finalizare a succesiunii. Impozitul calculat şi
încasat se virează până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost încasat.
Notarii publici au obligaţia să depună semestrial la organul fiscal teritorial o declaraţie
informativă privind transferurile de proprietăţi imobiliare, cuprinzând următoarele elemente
pentru fiecare tranzacţie: părţile contractante, valoarea înscrisă în documentul de transfer,
impozitul pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal, taxele
notariale aferente transferului.
Impozitul stabilit se distribuie astfel: o cotă de 50% se face venit la bugetul consolidat şi o
cotă de 50% se face venit la bugetul unităţilor administrativ-teritoriale pe teritoriul cărora se
află bunurile imobile ce au făcut obiectul înstrăinării.

Impozitele pe veniturile persoanelor fizice se stabilesc, de regulă, pe baza declaraţiei de


impunere a contribuabilului sau pe baza elementelor de care dispun organele fiscale. Impozitul
astfel determinat se înscrie în debitul contribuabilului, în registrul de rol.

Impozitul pe profitul persoanelor juridice

Pentru stabilirea impozitului pe profitul realizat de persoanele juridice, (societăţile de


capital) în unele ţări se foloseşte acelaşi sistem de impunere ca în cazul persoanelor fizice, iar
în altele se practică un sistem distinct.
În România, conform legii, societăţile comerciale se pot constitui ca: societăţi în nume
colectiv, societăţi în comandită simplă, societăţi în comandită pe acţiuni, societăţi pe acţiuni şi
societăţi cu răspundere limitată. Cel mai des întâlnite sunt societăţile pe acţiuni, ale căror
obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar acţionarii răspund numai în limita
capitalului pe care îl deţin.
Profitul obţinut de o societate de capital se repartizează atât acţionarilor sub formă de
dividende - proporţional cu participarea lor de capital, cât şi la dispoziţia societăţii pentru
constituirea unor fonduri. Prin urmare, în cazul societăţilor de capital putem vorbi de profitul

101
societăţii înainte de repartizare, de profitul repartizat acţionarilor sub formă de dividende şi de
profitul rămas la dispoziţia societăţii 1.
În România, în perioada de după decembrie 1989, sistemul de impozitare a persoanelor
juridice care realizează profit a cunoscut o evoluţie continuă, în strânsă legătură cu schimbările
intervenite în derularea reformei economice şi sociale.
Contribuabilii impozitului pe profit.
Desfăşurarea unei activităţi economice îndreptată spre obţinerea de profit duce la
impunerea profitului obţinut cu impozitul pe profit. Contribuabilii care plătesc impozitul pe
profit sunt: a) persoanele juridice române;
b) persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu
permanent/mai multor sedii permanente în România;
c) persoanele juridice străine care obţin venituri din transferul proprietăţilor
imobiliare situate în România sau al oricăror drepturi legate de aceste proprietăţi, inclusiv
închirierea sau cedarea folosinţei bunurilor proprietăţii imobiliare situate în România,
veniturile din exploatarea resurselor naturale situate în România, precum şi veniturile din
vânzarea - cesionarea titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română;
d) persoanele juridice străine care au locul de exercitare a conducerii efective în
România;
e) persoanele juridice cu sediul social în România, înfiinţate potrivit legislaţiei
europene.

Cotele de impozitare
Conform Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal cota de impozit pe profit se aplică
asupra profitului impozabil şi este de 16%.
Cota 16%
generală
impozitare
Cotele de

Cote
5% în cazul contribuabililor care obţin venituri din activităţile
specifice
desfăşurate de natura barurilor de noapte;

Contribuabilii care desfășoară activități de natura barurilor de noapte, cluburilor de


noapte, discotecilor sau cazinourilor, inclusiv persoanele juridice care realizează aceste venituri
în baza unui contract de asociere, și în cazul cărora impozitul pe profit datorat pentru aceste
activități este mai mic decât 5% din veniturile respective, sunt obligați la plata impozitului în
cotă de 5% aplicat acestor venituri înregistrate.
În acest caz avem două moduri de calcul a impozitului pe profit:
Impozit = profit impozabil × 16%, dacă Impozit = 5% × veniturile aferente barurilor
impozitul > 5% din veniturile aferente de noapte, a cluburilor de noapte, a
barurilor de noapte, a cluburilor de discotecilor, a cazinourilor, dacă profitul
noapte, a discotecilor, a cazinourilor impozabil × 16% < 5% × veniturile
aferente barurilor de' noapte, a cluburilor de
noapte, a discotecilor, a cazinourilor

1 Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M., Negrea, E. Finanţele agenţilor economici, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,1995.
ă

102
Determinarea profitului impozabil
Profitul impozabil se determină ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi
cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile
neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile.

profit impozabil = venituri realizate – cheltuieli efectuate – venituri neimpozabile +


cheltuieli nedeductibile

Pentru calculul profitului impozabil trebuie să ţinem cont de toate veniturile şi toate
cheltuielile care sunt aferente unui an fiscal.
Sunt considerate venituri neimpozabile pentru calculul impozitului pe profit:
- dividendele primite de la o persoană juridică română;
- dividendele primite de la o persoană juridică străină plătitoare de impozit pe
profit cu care România are încheiată o convenţie de evitare a dublei impuneri, dacă persoana
juridică română care primeşte dividendele deţine la persoana juridică străină din statul terţ, la
data înregistrării acestora, pe o perioadă neîntreruptă de un an, minimum 10% din capitalul
social al persoanei juridice care distribuie dividende;
- veniturile din anularea, recuperarea, inclusiv refacturarea cheltuielilor pentru
care nu s-a acordat deducere;
-veniturile reprezentând creşteri de valoare rezultate din reevaluarea mijloacelor fixe,
terenurilor, imobilizărilor necorporale, după caz, care compensează cheltuielile cu descreşterile
anterioare aferente aceleiaşi imobilizări; -sumele colectate, potrivit legii, pentru îndeplinirea
responsabilităţilor de finanţare a gestionării deşeurilor; -despăgubirile primite în baza
hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului;
- sumele primite ca urmare a restituirii cotei - părţi din aporturile
acţionarilor/asociaţilor, cu ocazia reducerii capitalului social, potrivit legii.
La calculul profitului impozabil cheltuielile sunt considerate deductibile numai
dacă sunt aferente veniturilor impozabile.
În ceea ce priveşte cheltuielile nedeductibile la calculul profitului impozabil, ele pot fi
nedeductibile sau pot fi deductibile limitat.
Din cele deductibile limitat, exemplificăm:
- cheltuielile de protocol în limita unei cote de 2% aplicată asupra profitului
contabil la care se adaugă cheltuielile cu impozitul pe profit şi cheltuielile de protocol;
- cheltuielile sociale, în limita unei cote de până la 5%, aplicată asupra valorii
cheltuielilor cu salariile personalului;
- cheltuielile reprezentând tichetele de masă şi vouchere de vacanţă acordate de
angajatori;
- pierderile tehnologice care sunt cuprinse în norma de consum proprie necesară
pentru fabricarea unui produs sau prestarea unui serviciu,
- scăzămintele, perisabilităţile, pierderile rezultate din manipulare/depozitare,
potrivit legii;
- cheltuielile cu dobânda şi diferenţele de curs valutar; - amortizarea.
Printre cheltuielile nedeductibile, se numără:
- cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat;
- dobânzile/majorările de întârziere, amenzile, confiscările şi penalităţile,
datorate către autorităţile române/străine, potrivit prevederilor legale, cu excepţia celor aferente
contractelor încheiate cu aceste autorităţi;

103
- cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a mijloacelor fixe
amortizabile constatate lipsă din gestiune ori degradate, neimputabile;
- cheltuielile făcute în favoarea acţionarilor sau asociaţilor;
- cheltuielile înregistrate în evidenţa contabilă, care au la bază un document emis
de un contribuabil declarat inactive;
- cheltuielile înregistrate în evidenţa contabilă, indiferent de natura lor, dovedite
ulterior ca fiind legate de fapte de corupţie;
- diferenţa de cheltuieli peste limita prevăzută de lege, pentru cele deductibile
limitat.
Impozitul pe profit datorat se determină prin aplicarea cotei de impozit corespunzătoare
asupra profitului impozabil.

IMPOZIT PE PROFIT = PROFIT IMPOZABIL× COTA DE IMPOZITARE


Profitul investit în echipamente tehnologice, calculatoare electronice şi echipamente
periferice, maşini şi aparate de casă, de control şi de facturare, precum şi în programe
informatice, produse sau achiziţionate, inclusiv în baza contractelor de leasing financiar, şi
puse în funcţiune, folosite în scopul desfăşurării activităţii economice, este scutit de impozit.
Activele corporale pentru care se aplică scutirea de impozit sunt cele prevăzute în subgrupa
2.1, respectiv în clasa 2.2.9 din Catalogul privind clasificarea şi duratele normale de
funcţionare a mijloacelor fixe, aprobat prin HG 2139/2004.
Profitul investit reprezintă soldul contului de profit şi pierdere, respectiv profitul
contabil brut cumulat de la începutul anului, obţinut până în trimestrul sau în anul punerii în
funcţiune a activelor respective. Scutirea de impozit pe profit aferentă investiţiilor realizate se
acordă în limita impozitului pe profit datorat pentru perioada respectivă.
Contribuabilii care beneficiază de aceste scutiri au obligaţia de a păstra în patrimoniu
activele respective cel puţin o perioadă egală cu jumătate din durata de utilizare economică,
stabilită potrivit reglementărilor contabile aplicabile, dar nu mai mult de 5 ani.
Prevederile legale privind scutirea se aplică pentru profitul reinvestit în activele
respective, produse şi/sau achiziţionate şi puse în funcţiune până la data de 31 decembrie 2016
inclusiv.
Pierderea anuală, stabilită prin declaraţia de impozit pe profit, se recuperează din
profiturile impozabile obţinute în următorii 5 ani consecutivi (începând cu anul 2009 - 7 ani
consecutivi). Recuperarea pierderilor se va efectua în ordinea înregistrării acestora, la fiecare
termen de plată a impozitului pe profit, potrivit prevederilor legale în vigoare din anul
înregistrării acestora. Pierderea fiscală înregistrată de contribuabilii care îşi încetează existenţa
prin divizare sau fuziune nu se recuperează de către contribuabilii nou-înfiinţaţi sau de către cei
care preiau patrimoniul societăţii absorbite.
Contribuabilii au obligaţia să depună o declaraţie anuală de impozit pe profit până la
data de 25 martie inclusiv a anului următor, cu excepţia organizaţiile nonprofit şi a
contribuabililor care obţin venituri majoritare din cultura cerealelor, a plantelor tehnice şi a
cartofului, pomicultură şi viticultură care au obligaţia de a declara şi plăti impozitul pe profit,
anual, până la data de 25 februarie inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează
impozitul, precum şi persoanele juridice care, în cursul anului fiscal, se dizolvă cu sau fără
lichidare.
Declararea şi plata impozitului pe profit, cu excepţiile prevăzute mai jos, se efectuează
trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare încheierii trimestrelor I - III.
Definitivarea şi plata impozitului pe profit aferent anului fiscal respectiv se efectuează până la
termenul de depunere a declaraţiei privind impozitul pe profit.

104
Impozitul pe veniturile realizate de microîntreprinderi

În scopul asigurării unor venituri mai ridicate la bugetul de stat şi pentru simplificarea
evidenţei asupra operaţiunilor efectuate de unii agenţi economici care au o activitatea redusă
din punct de vedere valoric, a fost instituit de către Ministerul Finanţelor impozitul asupra
veniturilor realizate de microîntreprinderi.
Pentru a intra sub incidenţa acestui impozit, persoanele juridice trebuie să îndeplinească
o serie de condiţii.
realizează venituri, altele decât cele din activităţi
în domeniul bancar, în domeniile asigurărilor şi
reasigurărilor, al pieţei de capital, cu excepţia
persoanelor juridice care desfăşoară activităţi de Condiţii vechi
intermediere în aceste domenii, în domeniile
Microîntreprinderile jocurilor de noroc, consultanţei şi
managementului;
a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul
în lei al 65.000 euro;
capitalul social este deţinut de persoane, altele
decât statul şi autorităţile locale.
realizează venituri, altele decât cele obţinute din
desfăşurarea de activităţi în domeniul bancar,
asigurare-reasigurare, piaţa de capital (cu
Microîntreprinderile excepţia activităţilor de intermediere în aceste
domenii), jocuri de noroc, explorare, dezvoltare,
exploatare
a zăcămintelor petroliere şi gazelor naturale;
Condiţii noi
a realizat venituri, altele decât cele din
consultanță și management, în proporție de peste
80% din veniturile totale;
a realizat venituri care nu au depășit echivalentul
în lei a 100.000 euro
Atenţie! S-a abrogat condiţia referitoare la
numărul de salariaţi.
Persoanele juridice române aplică impozitul pe venitul microîntreprinderilor începând cu anul
fiscal următor celui în care îndeplinesc condițiile de microîntreprindere precizate mai sus.
O persoană juridică română care este nou-înființată este obligată să plătească impozit pe
veniturile microîntreprinderilor începând cu primul an fiscal, cu excepţia situaţiei în care
aceasta intenționează ca începând cu data înregistrării în registrul comerțului să desfășoare
activități în domeniul bancar, asigurare-reasigurare, piaţa de capital, jocuri de noroc, explorare,
dezvoltare, exploatare a zăcămintelor petroliere și gazelor naturale
De asemenea persoana juridică română nou-înființată care, la data înregistrării în registrul
comerțului, are subscris un capital social reprezentând cel puțin echivalentul în lei al sumei de
25.000 euro poate opta să i se aplice regimul juridic al impozitului pe profit. Opțiunea este
definitivă, cu condiția menținerii valorii capitalului social de la data înregistrării, pentru
întreaga perioadă de existență a persoanei juridice respective. În cazul în care această condiție
nu este respectată, persoana juridică aplică prvederile privind impozitul pe veniturile
microîntreprinderilor, începând cu anul fiscal următor celui în care capitalul social este redus

105
sub valoarea reprezentând echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro de la data înregistrării,
dacă sunt îndeplinite condițiile microîntreprinderii. Cursul de schimb utilizat pentru
determinarea echivalentului în lei pentru suma de 25.000 euro este cursul de schimb leu/euro
comunicat de Banca Națională a României, valabil la data înregistrării persoanei juridice.
Cotele de impozit pentru veniturile unei microîntreprinderi, conform Codului fiscal
sunt: a) 1% pentru microîntreprinderile care au peste doi salariați, inclusiv;
b) 2% pentru microîntreprinderile care au un salariat;
c) 3% pentru microîntreprinderile care nu au salariați.
Pentru persoanele juridice române nou-înființate, care au cel puțin un salariat și sunt
constituite pe o durată mai mare de 48 de luni, iar acționarii/asociații lor nu au deținut titluri de
participare la alte persoane juridice, cota de impozitare este 1% pentru primele 24 de luni de la
data înregistrării persoanei juridice române. Cota de impozitare se aplică până la sfârșitul
trimestrului în care se încheie perioada de 24 de luni. de 3 % .
Baza impozabilă o constituie veniturile din orice sursă, din care se scad:
a) veniturile aferente costurilor stocurilor de produse;
b) veniturile aferente costurilor serviciilor în curs de execuție;
c) veniturile din producția de imobilizări corporale și necorporale;
d) veniturile din subvenții;
e) veniturile din provizioane, ajustări pentru depreciere sau pentru pierdere de valoare, care au
fost cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil;
f) veniturile rezultate din restituirea sau anularea unor dobânzi și/sau penalități de întârziere, care
au fost cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil;
g) veniturile realizate din despăgubiri, de la societățile de asigurare/reasigurare, pentru pagubele
produse bunurilor de natura stocurilor sau a activelor corporale proprii; h) veniturile din
diferențe de curs valutar;
i) veniturile financiare aferente creanțelor și datoriilor cu decontare în funcție de cursul unei
valute, rezultate din evaluarea sau decontarea acestora;
j) valoarea reducerilor comerciale acordate ulterior facturării;
k) veniturile aferente titlurilor de plată obținute de persoanele îndreptățite, potrivit legii, titulari
inițiali aflați în evidența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sau moștenitorii
legali ai acestora;
l) despăgubirile primite în baza hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului;
m) veniturile obținute dintr-un stat străin cu care România are încheiată convenție de evitare a
dublei impuneri, dacă acestea au fost impozitate în statul străin.
IMPOZIT = BAZA IMPOZABILĂ × COTA DE IMPOZITARE
Calculul și plata impozitului pe veniturile microîntreprinderilor se efectuează
trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se calculează
impozitul. Microîntreprinderile au obligația de a depune, până la termenul de plată a
impozitului, declarația de impozit pe veniturile microîntreprinderilor. Persoanele juridice care
se dizolvă cu lichidare, potrivit legii, în cursul aceluiași an în care a început lichidarea au
obligația să depună declarația de impozit pe veniturile microîntreprinderilor și să plătească
impozitul aferent până la data depunerii situațiilor financiare la organul fiscal competent.
Persoanele juridice care, în cursul anului fiscal, se dizolvă fără lichidare au obligația să
depună declarația de impozit pe veniturile microîntreprinderilor și să plătească impozitul până
la închiderea perioadei impozabile.
Trebuie să mai subliniem faptul că microîntreprinderile sunt obligate să țină evidența
amortizării fiscale iar pentru declararea, reținerea și plata impozitului pe dividendele plătite

106
către o persoană juridică română, microîntreprinderile sunt obligate să aplice prevederile
codului fiscal în acest sens.
8.3.2. Impozitele pe avere
Instituirea acestor impozite a fost făcută în strânsă legătură cu faptul că diferite
persoane fizice şi juridice au drept de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile.
În practica fiscală din diferite ţări, impozitele pe avere se întâlnesc sub următoarele
forme:
™ impozite asupra averii propriu-zise;
™ impozite pe circulaţia averii;
™ impozite pe sporul de avere sau pe creşterea valorii averii.

În ceea ce priveşte impozitele pe avere în România, menţionăm că ele se întâlnesc atât


sub forma unor impozite pe averea propriu-zisă, cât şi a impozitelor pe circulaţia averii.

Impozite asupra averii propriu-zise


Dintre impozitele pe averea propriu-zisă mai importante sunt impozitele pe clădiri şi
terenuri.
Impozitul pe clădiri cade în sarcina persoanelor fizice şi juridice deţinătoare de clădiri
(cu unele excepţii).
Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor
administrativteritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă,
persoanelor juridice, se stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a
concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, în condiţii
similare impozitului pe clădiri.
Impozitul, precum şi taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al comunei, al oraşului sau
al municipiului în care este amplasată clădirea. In cazul municipiului Bucureşti, impozitul şi
taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasată clădirea.
Impozitul pe clădirile aflate în proprietatea persoanelor fizice şi juridice care sunt utilizate
pentru prestarea de servicii turistice cu caracter sezonier, pe o durată de cel mult 6 luni în
cursul unui an calendaristic, se reduce cu 50%. Reducerea se aplică în anul fiscal următor celui
în care este îndeplinită această condiţie.
În cazul persoanelor fizice, impozitul pe clădirile rezidenţiale şi clădirile - anexă, se calculează
prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,08% - 0,2% la valoarea impozabilă a clădirii. În cazul
unei clădiri care are pereţii exteriori din materiale diferite, pentru stabilirea valorii impozabile a
clădirii se identifică valoarea impozabilă cea mai mare corespunzătoare tipului clădirii
respective.Valoarea impozabilă a clădirii, exprimată în lei, se determină prin înmulţirea
suprafeţei construite desfăşurate a acesteia, exprimate în metri pătraţi, cu valoarea impozabilă
corespunzătoare, exprimată în lei/m2, stabilită de lege.
Suprafaţa construită desfăşurată a unei clădiri se determină prin însumarea suprafeţelor
secţiunilor tuturor nivelurilor clădirii, inclusiv ale balcoanelor, logiilor sau ale celor situate la
subsol, exceptând suprafeţele podurilor care nu sunt utilizate ca locuinţă şi suprafeţele scărilor
şi teraselor neacoperite.Valoarea impozabilă a clădirii se ajustează în funcţie de rangul
localităţii şi zona în care este amplasată clădirea, prin înmulţirea valorii determinate cu un
coeficient de corecţie corespunzător, fiecărei zone.
Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se
calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2 - 1,3% asupra valorii care poate fi:
a) valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în ultimii 5 ani
anteriori anului de referinţă;
b) valoarea finală a lucrărilor de construcţii, în cazul clădirilor noi, construite în ultimii 5 ani
anteriori anului de referinţă;
107
c) valoarea clădirilor care rezultă din actul prin care se transferă dreptul de proprietate, în cazul
clădirilor dobândite în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă.
Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, utilizate pentru
activităţi din domeniul agricol, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de
0,4% asupra valorii impozabile a clădirii.
În cazul clădirilor cu destinaţie mixtă aflate în proprietatea persoanelor fizice, impozitul se
calculează prin însumarea impozitului calculat pentru suprafaţa folosită în scop rezidenţia cu
impozitul determinat pentru suprafaţa folosită în scop nerezidenţial.
În cazul persoanelor juridice, impozitul/taxa pe clădirile rezidenţiale aflate în proprietate se
calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,08% - 0,2% asupra valorii impozabile a
clădirii. Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor juridice, impozitul pe
clădiri/taxa se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2 - 1,3% asupra valorii
impozabile a clădirii.
Cota de impozit se stabileşte prin hotărâre a Consiliului Local, iar la nivelul municipiului
Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Impozitul pe teren se percepe de la persoanele fizice, care deţin în proprietate anumite
suprafeţe de teren, situate în raza municipiilor oraşelor şi comunelor.
Impozitul pe teren se stabileşte luând în calcul numărul de metri pătraţi de teren, rangul
localităţii în care este amplasat terenul, zona şi categoria de folosinţă a terenului, conform
încadrării făcute de Consiliul local.
In cazul unui teren amplasat în intravilan, înregistrat în registrul agricol la categoria de
folosinţă terenuri cu construcţii, precum şi terenul înregistrat în registrul agricol la altă
categorie de folosinţă decât cea de terenuri cu construcţii în suprafaţă de peste 400 m 2,
impozitul/taxa pe teren se stabileşte prin înmulţirea suprafeţei terenului, exprimată în hectare,
cu suma pe hectar corespunzătoare zonei, iar acest rezultat se înmulţeşte şi cu un coeficient de
corecţie prevăzut de lege.
Înregistrarea în registrul agricol a datelor privind clădirile și terenurile, a titularului dreptului
de proprietate asupra acestora, precum și schimbarea categoriei de folosință se pot face
numai pe bază de documente, anexate la declarația făcută sub semnătura proprie a capului de
gospodărie sau, în lipsa acestuia, a unui membru major al gospodăriei.
Atât în cazul impozitului pe teren cât şi a celui pe clădiri se acordă anumite scutiri.
Impozitul pe clădiri şi pe teren se plăteşte anual în două rate egale, până la datele de 31 martie
şi 30 septembrie inclusiv. Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe clădiri, datorat pentru
întregul an de către contribuabili, până la data de 31 martie a anului respectiv, se acordă o
bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a Consiliului local. La nivelul municipiului
Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti. Impozitul
anual pe clădiri şi pe teren datorat aceluiaşi buget local de către contribuabili, persoane fizice
sau juridice, de până la 50 lei inclusiv, se plăteşte integral până la primul termen de plată.

Impozitele pe circulaţia averii


Impozitele pe circulaţia averii au ca obiect al impunerii trecerea dreptului de
proprietate asupra anumitor bunuri de la o persoană la alta. În raport cu modalitatea în care are
loc transmiterea dreptului de proprietate, întâlnim:
• impozite asupra transferului cu titlu gratuit a dreptului de proprietate (impozitul pe
succesiuni; impozitul pe donaţii);
• impozite asupra transferului cu titlu oneros a dreptului de proprietate.
În cazul impozitului pe succesiuni, obiectul impozitului îl constituie averea primită
drept moştenire de o persoană fizică. Sarcina fiscală se stabileşte fie asupra întregului activ
succesoral (de exemplu, în Marea Britanic, SUA, Australia etc), independent de modul de

108
împărţire între moştenitori, fie asupra fiecărei părţi succesorale (de exemplu în Franţa, Belgia,
Germania etc.) în condiţiile progresivităţii impozitului.
Subiectul impunerii îl constituie moştenitorii şi legatarii lor, iar materia impozabilă
este reprezentată de averea lăsată ca moştenire, din care au fost deduse în prealabil datoriile
care grevează succesiunea.
Determinarea impozitului se face pe baza cotelor progresive, al căror nivel este
diferenţiat în funcţie de valoarea succesiunii şi de gradul de rudenie între decujus (decedat) şi
moştenitorii acestuia. La aceeaşi valoare a averii lăsată moştenire, impozitul este cu atât mai
mare cu cât gradul de rudenie este mai îndepărtat.
Impozitul pe donaţii s-a instituit pentru a preveni eludarea impozitului pe succesiuni pe
calea efectuării de donaţii de avere în timpul vieţii. Obiectul impozitului pe donaţii îl
constituie averea primită drept donaţie de o persoană fizică. La determinarea valorii
impozabile, adesea nu operează reducerile care se fac în cazul succesiunilor. Subiectul
impozabil este persoana care a primit donaţia şi este numită donatar.
Impozitul se calculează în cote progresive, al căror nivel este influenţat de valoarea
averii donate, de gradul de rudenie între donator şi donatar şi, uneori, şi de momentul şi scopul
donaţiei respective.
Impozitele asupra transferului cu titlu oneros a dreptului de proprietate se percep cu
ocazia tranzacţiilor privind bunurile imobiliare sau mobiliare şi sunt reprezentate de:
• impozitele pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobiliare;
• impozitul pe hârtii de valoare;
• impozitul pe circulaţia capitalurilor şi a efectelor comerciale etc.
Aceste impozite se stabilesc în cote proporţionale sau progresive şi se numesc taxe de
înregistrare deoarece se percep la înregistrarea actului de vânzare-cumpărare la instituţia
publică de profil.

TESTE DE AUTOEVALUARE
1. După părerea lui Adam Smith, la baza politicii fiscale a statului ar trebui să stea mai
multe principii şi anume:
a) principiul comodităţii perceperii impozitelor;
b) principiul randamentului impozitelor
c) principiul certitudinii impunerii;
d) principiul justeţii impunerii;
e) principiul sustragerii impunerii
Justificaţi răspunsurile adevărate
Răspuns:a, b, c, d

2. În cazul impozitelor directe, fazele execuţiei bugetare sunt următoarele:


a) aşezarea impozitului;
b) lichidarea;
c) ordonanţarea;
d) emiterea titlului de percepere a impozitului. Justificaţi variantele corecte de răspuns
Răspuns: a, b, d

109
3. Potrivit clasificaţiei veniturilor bugetare, contribuţiile pentru asigurările sociale
reprezintă:
a) venituri curente;
b) venituri din capital;
c) impozite directe;
d) venituri nefiscale;
e) impozite indirecte;
f) venituri fiscale;
g) subvenţii primite de la unităţile cotizante. Răspuns: a, c, f

4. Care din veniturile bugetare de mai jos sunt încasate de bugetele locale?
a) Taxele vamale;
b) Accizele;
c) Impozitul pe clădiri şi terenuri;
d) Monopolurile fiscale;
e) Taxa pe valoare adăugată. Răspuns: c

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9

IMPOZITELE INDIRECTE

Obiective: Cunoaşterea conceptului de impozit imdirect


Clasificarea impozitelor imdirecte
Caracterizarea impozitelor imdirecte
Cunoaşterea modalităţilor de aplicare a
impozitelor imdirecte
Deosebirea dintre impozitele directe şi indirecte

Cuvinte cheie:
Taxe de consumaţie;
TVA
Taxe vamale
Acciye
Monopol
uri
fiscale taxe de timbru şi de
înregistrare.

9.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte

110
În perioadele când o economie înregistrează un curs ascendent, impozitele indirecte pot
avea un randament fiscal ridicat. În schimb, în perioadele de criză şi depresiune, când
producţia şi consumul înregistrează un recul, încasările din impozitele indirecte urmează
aceeaşi evoluţie, periclitând realizarea echilibrului bugetar sau conducând la adâncirea
deficitului bugetar.
Astfel, de exemplu, în România, în bugetul de stat pe anul 1998 era prevăzut ca
impozitele indirecte să devină predominante şi să deţină o pondere de 68,7% în totalul
veniturilor fiscale. În procesul de execuţie, deoarece P.I.B., în loc de o creştere zero, cum se
preconizase, a înregistrat, după primele 6 luni, o scădere de aproape 6%, a fost necesară
rectificarea bugetului de stat, prilej cu care veniturile ce urmau a se realiza din impozitele
indirecte au fost diminuate cu 8,3 mii miliarde lei, adică cu 18,6%. Rezultă că impozitele
indirecte manifestă o sensibilitate sporită fată de conjunctura economică.
Impozitele indirecte se deosebesc de cele directe prin câteva caracteristici esenţiale:
• îmbracă, în principal forma impozitelor pe consum, deoarece se percep la vânzarea
anumitor mărfuri sau la prestarea unor servicii;
• nu au un caracter nominativ, ele se realizează de la toţi cei care consumă bunuri din
categoria celor impuse, independent de veniturile, averea sau situaţia personală a acestora;
• în cazul impozitelor indirecte nu se mai acordă facilităţile fiscale cunoscute la aşezarea
impozitelor directe (scutirea de la impunere a minimului neimpozabil, reduceri sau scutiri
de impozit pentru cei cu sarcini sociale etc);

• perceperea impozitelor indirecte necesită un cost relativ redus, ceea ce justifică preferinţa
unor ţări pentru impozitele indirecte;
• cotele de impozit nu sunt diferenţiate în funcţie de venitul, averea sau situaţia personală a
celui care cumpără mărfurile sau serviciile care fac obiectul impozitelor indirecte;
• subiectul şi suportătorul nu sunt una şi aceeaşi persoană, în calitatea de plătitori ai
impozitelor indirecte apar, de regulă, întreprinzătorii (agenţii economici), iar în calitatea
de suportatori, consumatorii bunurilor sau serviciilor ce cad sub incidenţa acestor
impozite;
• tehnica de percepere este diferită de cea a impozitelor directe, în cazul lor nefiind posibilă
deschiderea „rolului nominativ”.
Impozitele indirecte cunosc următoarele forme de manifestare:
• taxe de consumaţie,
• monopoluri fiscale, • taxe vamale şi
• diferite taxe.
Dintre avantajele care justifică preferinţa unor state pentru practicarea impozitelor
indirecte cele mai importante sunt:
• productivitatea lor destul de ridicată şi operativitatea cu care procură resurse financiare
pentru stat;
• prin modul de aşezare şi percepere, impozitele indirecte limitează considerabil evaziunea
fiscală;
• fiind cuprinse în preţul mărfurilor, impozitele indirecte sunt suportate în mod treptat de
către contribuabili, care, cel mai adesea, le ignoră, confundându-le cu preţul (fenomenul
de “anestezie fiscală”);
• uneori se afirmă că, întrucât actul cumpărări unui bun este conştient şi voluntar, şi plata
impozitelor indirecte are caracter voluntar, facultativ. Această idee este valabilă, cel mult,
în ceea ce priveşte procurarea unor obiecte de lux însă nu şi în ceea ce priveşte bunurile de
consum de strictă necesitate.
Alături de aceste avantaje impozitele indirecte prezintă şi o serie de deficienţe, şi
anume69:

111
• principala critică adusă fiscalităţii indirecte este legată de lipsa de echitate a acesteia.
Impozitele indirecte au un caracter regresiv (progresivitate inversă) şi exercită o presiune
fiscală mai mare asupra categoriilor sociale cu venituri mici;

• un al doilea reproş adus impozitelor indirecte vizează randamentul instabil al acestora


generat de sensibilitatea lor în raport de conjunctura economică;
• cel puţin unele dintre impozitele indirecte (taxele vamale, de exemplu) sunt criticabile şi
din punct de vedere al costului de percepere al lor.
9.2. Taxele de consumaţie
Taxele de consumaţie relevă prelevările fiscale care „răspund cel mai bine definiţiei
impozitelor indirecte, în măsura în care se aplică în momentul schimburilor de bunuri şi/sau
servicii sau derulării unor operaţiuni de cesiune a elementelor de patrimoniu” fiind cuprinse în
preţul de vânzare al mărfurilor şi serviciilor care circulă în interiorul statului cere impune
respectivele prelevări obligatorii.

Altfel spus, taxele de consumaţie sunt impozite indirecte care se includ în preţul
de vânzare al mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul ţării care percepe
impozitul. Mărfurile asupra cărora se percep taxe de consumaţie sunt, în general,
cele de larg consum, iar acestea pot diferi ca structură de la o ţară la
alta.

De regulă, printre aceste mărfuri întâlnim: zahărul, pastele făinoase, orezul, sarea,
uleiul, vinul, berea, ceaiul, cafeaua, cacao, textilele, încălţămintea etc.
Taxele de consumaţie îmbracă fie forma taxelor de consumaţie pe produs, cunoscute şi
sub denumirea de taxe speciale de consumaţie sau accize, fie forma unor taxe generale pe
vânzări, când se percep la vânzarea tuturor mărfurilor, indiferent dacă acestea sunt bunuri de
consum sau mijloace de producţie.
Taxele speciale de consumaţie sau accize
Taxele specifice de consumaţie sau accizele sunt aşezate asupra unor produse care se
consumă în cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele, pentru ca în acest
fel impozitul să aibă în mod constant un randament fiscal cât mai ridicat. Drept urmare,
accizele se instituie asupra unor produse care au o cerere neelastică, cum sunt benzina,
motorina, alcoolul etilic, tutun, etc.
În ţara noastră, în perioada de după Revoluţia din decembrie 1989, regimul accizelor a
fost instituit prin Legea nr. 42/1993. În conformitate cu această lege, accizele se calculau, în
principal, în baza sistemului ad-valorem prin aplicarea unor cote procentuale asupra bazei de
impozitare. La ţigarete, acciza era stabilită în sumă fixă pe unitatea de măsură. Sistemul
advalorem practicat la noi a generat o serie de aspecte negative, cum sunt: fenomene de
evaziune fiscală în cazul băuturilor alcoolice prin subevaluarea bazei de impozitare şi
comercializarea ilicită a produselor de acest gen provenite din import; concurenţă neloială în
rândul producătorilor de alcool şi băuturi alcoolice.
Pentru înlăturarea acestor carenţe, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/1997
sa trecut de la sistemul ad-valorem, la calcularea accizelor în baza unei sume fixe stabilite pe
unitate de măsură şi exprimată în ECU. Acest din urmă sistem viza produse şi grupe de
produse ca: alcool, băuturi alcoolice, ţigarete, cafea şi produse petroliere şi a intrat în vigoare la
1 ianuarie 1998.
Drept urmare, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/1998 s-a prevăzut ca
începând de la 1 ianuarie 1999 să se treacă la:

112
• stabilirea de accize în lei/U.M. pentru alcool, băuturi alcoolice, vinuri şi produse pe
bază de vin, bere, produse din tutun şi cafea;
• actualizarea trimestrială (prin ordin al ministrului finanţelor) a nivelului accizelor
stabilite în lei, în funcţie de evoluţia ratei inflaţiei şi a cursului de schimb valutar
pentru produsele: alcool, băuturi alcoolice, produse din tutun şi cafea;
• pentru a se limita aria evaziunii fiscale şi pentru a uşura misiunea organelor fiscale cu
atribuţii de control privind determinarea corectă a cuantumului accizelor datorate
bugetului de stat, în cazul alcoolului etilic alimentar, al băuturilor alcoolice şi al
oricăror altor produse destinate industriei alimentare sau consumului, care conţin
alcool etilic alimentar, accizele se datorează şi se calculează o singură dată de către
agentul economic producător sau importator.
Urmare a aderării la Uniunea Europeană, prevederile referitoare la accize incluse în
Codul Fiscal au fost în cea mai mare parte armonizate cu prevederile directivei a XII-a a
Uniunii Europene.
În România avem următoarele produse cu accize armonizate: alcool şi băuturi alcoolice (bere,
vin, băuturi fermentate altele decât bere şi vinuri, produse intermediare - concentraţie alcoolică
ce depăşeşte 1,2% în volum, dar nu depăşeşte 22% în volum, alcool etilic), tutun prelucrat
(ţigarete, ţigări şi ţigări cu foi, tutun de fumat), produse energetice (benzină, motorină, kerosen,
păcură, gaz natural, cărbune, cocs) şi electricitate.
Produsele accizabile sunt supuse accizelor la momentul: producerii acestora, inclusiv, la
momentul extracţiei acestora, pe teritoriul UE sau importului acestora pe teritoriul UE.
Accizele devin exigibile în momentul eliberării pentru consum în statul membru în care se face
eliberarea pentru consum.
Persoana plătitoare de accize care au devenit exigibile este:
- în ceea ce priveşte ieşirea unor produse accizabile dintr-un regim suspensiv de accize:
antrepozitarul autorizat, destinatarul înregistrat sau orice altă persoană care eliberează
produsele accizabile din regimul suspensiv de accize ori în numele căreia se efectuează această
eliberare şi, în cazul ieşirii neregulamentare din antrepozitul fiscal, orice altă persoană care a
participat la această ieşire;
- în cazul unei nereguli în cursul unei deplasări a produselor accizabile în regim suspensiv de
accize: antrepozitarul autorizat, expeditorul înregistrat sau orice altă persoană care a garantat
plata accizelor, precum şi orice persoană care a participat la ieşirea neregulamentară şi care
avea cunoştinţă sau care ar fi trebuit să aibă cunoştinţă în mod normal de caracterul
neregulamentar al acestei ieşiri;
- în ceea ce priveşte deţinerea unor produse accizabile: persoana care deţine produsele accizabile
sau orice altă persoană implicată în deţinerea acestora;
- în ceea ce priveşte producerea unor produse accizabile: persoana care produce produsele
accizabile sau, în cazul unei produceri neregulamentare, orice altă persoană implicată în
producerea acestora;
- în ceea ce priveşte importul unor produse accizabile: persoana care declară produsele
accizabile sau în numele căreia produsele sunt declarate în momentul importului ori, în cazul
unui import neregulamentar, orice altă persoană implicată în importul acestora.
Atunci când mai multe persoane sunt obligate să plătească aceeaşi datorie privind accizele,
acestea sunt obligate să plătească în solidar acea datorie.
Producţia de produse accizabile se poate desfăşura numai în cadrul unui antrepozit fiscal, care
este locul în care produsele accizabile sunt produse, transformate, deţinute, primite sau
expediate în regim suspensiv de accize de către un antrepozitar autorizat în cadrul activităţii
sale. Un antrepozit fiscal poate fi folosit numai pentru producerea sau depozitarea de produse
accizabile (dacă acciza nu a fost plătită). Antrepozitul fiscal nu poate fi folosit pentru vânzarea
cu amănuntul a produselor accizabile, cu unele excepţii.

113
Antrepozitul fiscal este locul aflat sub controlul autorităţii fiscale competente, unde produsele
accizabile sunt produse, transformate, deţinute, primite sau expediate în regim suspensiv de
către antrepozitarul autorizat, în exerciţiul activităţii, în anumite condiţii prevăzute de lege.
Antrepozitul vamal este locul aprobat de autoritatea vamală potrivit legislaţiei vamale în
vigoare.
Este interzisă producerea de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal. Este de asemenea
interzisă deţinerea unui produs accizabil în afara antrepozitului fiscal, dacă acciza pentru acel
produs nu a fost plătită.
Antrepozitarul autorizat, destinatarul înregistrat şi expeditorul înregistrat au obligaţia
depunerii la autoritatea competentă a unei garanţii, care să asigure plata accizelor care pot
deveni exigibile.
În cazul antrepozitarilor autorizaţi, prin normele metodologice se stabilesc niveluri minime şi
maxime ale garanţiilor, în funcţie de natura şi volumul produselor accizabile ce urmează a fi
realizate sau depozitate. Garanţia este valabilă pe întreg teritoriul UE.
Tipul, modul de calcul, valoarea, durata şi condiţiile de reducere a garanţiei sunt prevăzute în
normele metodologice, pe tipuri de activităţi şi grupe de produse.
În cazul antrepozitarului autorizat care deţine şi calitatea de expeditor înregistrat, condiţiile şi
cuantumul garanţiei se stabilesc prin normele metodologice.

114
Valoarea garanţiei se analizează periodic, pentru a reflecta orice schimbări în volumul
afacerii sau ale nivelului accizelor.
Autoritatea competentă va notifica în scris autorizarea ca antrepozit fiscal, în termen de 60 de zile
de la data depunerii documentaţiei complete de autorizare.
Marcarea produselor alcoolice (produse intermediare şi alcool etilic) şi a tutunului prelucrat se
efectuează cu timbre sau banderole. Responsabilitatea marcării produselor accizabile revine
antrepozitarilor autorizaţi, destinatarilor înregistraţi, expeditorilor înregistraţi sau importatorilor
autorizaţi. Marcajele se solicită de la autoritatea fiscală competentă, care autorizează o unitate
specializată pentru tipărirea lor. Importatorii vor transmite producătorilor externi marcajele
corespunzătoare, în vederea aplicării acestora pe produsele accizabile contractate.
Marcarea şi colorarea motorinei, păcurii şi a produselor asimilate acesteia, care vor putea fi
eliberate pentru consum, deţinute în afara unui antrepozit fiscal, transportate inclusiv în regim
suspensiv de accize, utilizate, oferite spre vânzare ori vândute, pe teritoriul României, numai dacă
sunt marcate şi colorate.
Accizele sunt venituri la bugetul de stat. Termenul de plată a accizelor este până la data de 25
inclusiv a lunii următoare celei în care acciza devine exigibilă. Pentru orice produs accizabil,
acciza devine exigibilă la data când produsul este eliberat pentru consum în România. În cazul
pierderilor sau lipsurilor, acciza pentru un produs accizabil devine exigibilă la data când se
constată pierderea sau o lipsa produsului accizabil. întârzierea la plata accizelor cu mai mult de 5
zile de la termenul legal atrage suspendarea autorizaţiei deţinute de operatorul economic plătitor
de accize până la plata sumelor restante. Orice plătitor de accize are obligaţia de a depune lunar la
autoritatea fiscală competentă o declaraţie de accize, indiferent dacă se datorează sau nu plata
accizei pentru luna respectivă. Declaraţiile de accize se depun la autoritatea competentă, de către
plătitorii de accize, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei la care se referă declaraţia.
Plătitorul, are de asemenea, obligaţia de a ţine registre contabile precise, care să conţină
suficiente informaţii pentru ca autorităţile fiscale să poată verifica respectarea prevederilor legale
şi poartă răspunderea pentru calcularea corectă şi plata la termenul legal a accizelor către bugetul
de stat şi pentru depunerea la termenul legal a declaraţiilor de accize la autoritatea fiscală
competentă.
Orice plătitor de accize poartă răspunderea pentru calcularea corectă şi plata la termenul legal a
accizelor către bugetul de stat şi pentru depunerea la termenul legal a declaraţiilor de accize la
autoritatea competentă.
Antrepozitarii autorizaţi pentru producţie sunt obligaţi să depună la autoritatea competentă o
situaţie care să conţină informaţii cu privire la produsele accizabile: stocul de materii prime şi
produse finite la începutul perioadei de raportare, achiziţiile de materii prime, cantitatea fabricată
în cursul perioadei de raportare, stocul de produse finite şi materii prime la sfârşitul perioadei de
raportare şi cantitatea de produse livrate.
Antrepozitarii autorizaţi pentru depozitare sunt obligaţi să depună la autoritatea competentă o
situaţie, care să conţină informaţii cu privire la stocul de produse finite la începutul perioadei de
raportare, achiziţiile şi livrările de produse finite în cursul perioadei de raportare, stocul de
produse finite la sfârşitul perioadei de raportare. Toţi operatorii economici cu produse accizabile
sunt obligaţi să accepte orice control ce permite autorităţii competente să se asigure de
corectitudinea operaţiunilor cu produse accizabile.
Accizele nearmonizate sunt taxe speciale percepute asupra următoarelor produse: - produse din
tutun încălzit care, prin încălzire, emit un aerosol ce poate fi inhalat, fără a avea loc combustia
amestecului de tutun;
- lichidele cu conţinut de nicotină destinate inhalării cu ajutorul unui dispozitiv electronic de tip
„Ţigaretă electronică”.
Aceste produse accizabile sunt supuse accizelor la momentul producerii, achiziţiei
intracomunitare sau importului acestora pe teritoriul Comunităţii.
Momentul exigibilităţii accizelor intervine:

115
- la data recepţionării produselor provenite din achiziţii intracomunitare;
- la data efectuării formalităţilor de punere în liberă circulaţie a produselor provenite din operaţiuni
de import;
- la data vânzării pe piaţa internă a produselor provenite din producţia internă.

Taxele generale pe vânzări


Taxele generale pe vânzări se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri. Din
punctul de vedere al verigii (unitatea producătoare, unitatea comerţului cu ridicata sau cu
amănuntul) la care se încasează, impozitul pe cifra de afaceri poate îmbrăca forma
• impozitului cumulativ (multifazic) şi forma
• impozitului unic sau monofazic.
În cazul impozitului cumulativ, mărfurile sunt supuse impozitării la toate verigile pe la care
trec din momentul ieşirii lor din producţie şi până când ajung la consumator.
Impozitul pe cifra de afaceri unic se încasează o singură dată, indiferent de numărul
verigilor prin care trece o marfă, de la producător la consumator. Impozitul unic se poate încasa
fie în momentul vânzării mărfii către producător, când se numeşte taxă de producţie, fie în stadiul
comerţului cu ridicata ori cu amănuntul când se numeşte impozit pe circulaţie sau impozit pe
vânzare.
Impozitul pe cifra de afaceri brută se calculează prin aplicarea cotei de impozit asupra
întregii valori a mărfurilor vândute, care include şi impozitul plătit la verigile anterioare.
Impozitul pe cifra de afaceri netă se aplică numai asupra diferenţei dintre preţul de vânzare
şi preţul de cumpărare, adică numai asupra valorii adăugate de către fiecare participant la procesul
de producţie şi circulaţie al mărfii respective. Referitor la obiectul taxei pe valoarea adăugată este
de menţionat că sub incidenţa acestui impozit intră: livrările de mărfuri către terţi şi pentru
consumul propriu, achiziţiile de bunuri, prestaţiile de servicii, bunurile importate. Totodată, sunt
impozabile şi unele operaţiuni care pot fi asimilate vânzării sau cumpărării, ca de exemplu:
creditul pentru consum, cesiunea de mărfuri şi, pe un plan mai general, orice tranzacţie privind
transferul proprietăţii unui bun material.
Taxa pe valoarea adăugată se poate calcula prin aplicarea cotei de impozit:
a)fie asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la producător la
consumator;
b) fie asupra preţului de vânzare din stadiul respectiv, obţinându-se astfel taxa asupra
preţului de vânzare, din care se deduce taxa (calculată în acelaşi fel) aferentă preţului de vânzare
din stadiul anterior. Diferenţa rezultată este taxa pe valoarea adăugată aferentă stadiului respectiv.
În practică se utilizează cu precădere a doua variantă de calcul.
Baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată o reprezintă preţul de vânzare al diferitelor
mărfuri sau valoarea serviciilor prestate. În vederea calculării taxei, se stabileşte volumul total al
vânzărilor sau prestărilor de servicii (cifra de afaceri), pe perioada de impunere (lună, trimestru
etc.), la care se aplică cota de impozit. Pentru a nu se impune de mai multe ori aceeaşi valoare, se
scad sumele vărsate anterior la buget cu titlu de taxă pe valoarea adăugată aferente mărfurilor
respective. În vederea efectuării acestor deduceri, este necesar ca taxa pe valoarea adăugată să fie
evidenţiată distinct în fiecare factură.
La baza aplicării taxei pe valoarea adăugată poate sta, în general, fie principiul originii
mărfurilor, fie principiul destinaţiei acestora.
Conform principiului originii, se impozitează valoarea care este adăugată tuturor bunurilor
autohtone, inclusiv valoarea celor care vor fi ulterior exportate, fără însă să fie impozitată
valoarea adăugată în străinătate şi care se află încorporată în bunurile supuse impozitării.
Înseamnă, deci, că este impozitată numai valoarea adăugată în interiorul ţării, exporturile fiind
impozitate, iar importurile fiind scutite.

116
În cazul aplicării principiului destinaţiei, se impozitează întreaga valoare adăugată
realizată atât în tară, cât şi în străinătate, pentru toate bunurile destinate consumului ţării
respective. Prin urmare, exporturile sunt scutite de plata taxei pe valoarea adăugată, iar
importurile vor fi impozitate.
Taxa pe valoarea adăugată este vărsată la buget de către fiecare întreprindere (care apare în
calitate de vânzător) şi se suportă de consumatorii mărfurilor sau serviciilor respective o dată cu
cumpărarea lor.
Conform reglementărilor care stau la baza taxei pe valoarea adăugată în România, sub
incidenţa acesteia cad toate operaţiunile vizând livrările de bunuri mobile şi prestări de servicii
efectuate în cadrul exercitării activităţii profesionale; transferul proprietăţii bunurilor imobiliare
între agenţi economici, precum şi între aceştia şi instituţii publice sau persoane fizice; importul de
bunuri şi servicii. De menţionat că toate aceste operaţiuni trebuie efectuate de o manieră
independentă de către persoane fizice sau juridice.
Pentru ca operaţiunile de mai sus să poată fi supuse taxei pe valoarea adăugată trebuie ca
transferul dreptului de proprietate să se refere la bunuri aflate pe teritoriul României, iar în cazul
prestărilor de servicii acestea trebuie utilizate în România, indiferent de locul unde este situat
sediul sau domiciliul prestatorului. Bunurile din import sunt supuse impozitării în România, la
intrarea acestora în tară şi la înregistrarea declaraţiei vamale.
Obligaţia plătii taxei pe valoarea adăugată ia naştere în mod automat la data efectuării
livrării de bunuri mobile, transferului proprietăţii bunurilor imobiliare şi prestării serviciilor.
Dacă este vorba de livrări de bunuri şi prestări de servicii cu plata în rate sau de cele care
dau naştere la decontări sau încasări succesive, obligaţia plătii taxei pe valoarea adăugată
intervine la expirarea perioadei pentru care se face decontarea sau, după caz, la data stabilită
pentru plata ratelor.
Baza de impozitare o reprezintă valoarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate, din
care s-a dedus taxa pe valoarea adăugată. Această bază se determină în funcţie de: preţurile
negociate între vânzător şi cumpărător, care cuprind şi accizele stabilite potrivit legii; tarifele
negociate pentru prestările de servicii; suma rezultată din aplicarea cotei de comision sau suma
convenită între parteneri, pentru operaţiunile de intermediere; valoarea în vamă, stabilită potrivit
legii, la care se adaugă taxa vamală, alte taxe şi accizele datorate pentru bunurile şi serviciile din
import; preţurile cu care sunt vândute bunuri din depozitele vămii sau cele stabilite prin licitaţie
etc.
Referitor la cotele de impozitare este de subliniat mai întâi faptul că, iniţial, s-a utilizat o
cotă de 18% pentru bunurile şi serviciile din ţară şi din import şi cota zero pentru exporturi. De la
1 ianuarie 1995, s-au aplicat următoarele cote: cotă normală de 18%, cota redusă de 9% şi cota
zero. Cota redusă s-a aplicat la majoritatea produselor alimentare, la bunurile destinate utilizării în
exclusivitate în scopul apărării sănătăţii, precum şi la aparatura tehnică medicală.
Începând cu 1 ianuarie 1998, ca urmare a noii politici fiscale promovate de Guvern, prin
care se punea accent pe creşterea contribuţiei impozitelor indirecte la formarea veniturilor
bugetului de stat, concomitent cu o anumită reducere a ponderii impozitelor directe, a avut loc
majorarea cotelor aplicate pentru calcularea taxei pe valoarea adăugată. Astfel, cota normală
(standard) s-a majorat de la 18% la 22%, iar cota redusă s-a majorat de la 9% la 11%. Totodată, a
avut loc restrângerea numărului de scutiri de la plata taxei pe valoarea adăugată, apreciindu-se că
unele din scutirile care se acordau până la această dată nu se înscriau pe linia cerinţelor privind
armonizarea legislaţiei române cu legislaţia statelor membre ale Uniunii Europene referitoare la
taxa pe valoarea adăugată.
Din anul 1999 şi până în iunie 2010 cota normală (standard) a fost de 19% şi se aplica
pentru operaţiunile privind livrările de bunuri, transferurile imobiliare şi prestările de servicii din
ţară şi din import. Cota zero s-a aplicat la exportul de bunuri şi prestările de servicii care privesc
direct exportul, efectuate de agenţi economici cu sediul în România.

117
În anul 2010 cota standard a taxei pe valoare adăugată a crescut la 24% şi se aplica asupra
bazei de impozitare pentru orice operaţiune impozabilă care nu era scutită de taxa pe valoare
adăugată sau care nu era supusă cotei reduse a taxei pe valoare adăugată.

Conform noului Cod fiscal (care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2016) cota standard este de 20%
şi se aplică asupra bazei de impozitare pentru operaţiunile impozabile care nu sunt scutite de taxă
sau care nu sunt supuse cotelor reduse.
Cota redusă de 9% se aplică asupra bazei de impozitare pentru următoarele prestări de servicii
şi/sau livrări de bunuri:
- livrarea de proteze şi accesorii ale acestora, cu excepţia protezelor dentare;
- livrarea de produse ortopedice;
- livrarea de medicamente de uz uman şi veterinar;
- cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similară, inclusiv închirierea
terenurilor amenajate pentru camping;
- livrarea următoarelor bunuri: alimente, inclusiv băuturi, cu excepţia băuturilor alcoolice, destinate
consumului uman şi animal, animale şi păsări vii din specii domestice, seminţe, plante şi
ingrediente utilizate în prepararea alimentelor, produse utilizate pentru a completa sau înlocui
alimentele,
- serviciile de restaurant şi de catering, cu excepţia băuturilor alcoolice, altele decât berea.
Cota redusă de 5% se aplică asupra bazei de impozitare pentru
- serviciile constând în permiterea accesului la castele, muzee, case memoriale, monumente
istorice, monumente de arhitectură şi arheologice, grădini zoologice şi botanice, târguri, expoziţii
şi evenimente culturale, cinematografe, altele decât cele scutite;
- livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate exclusiv sau în
principal publicităţii;
- livrarea locuinţelor ca parte a politicii sociale, inclusiv a terenului pe care sunt construite. Terenul
pe care este construită locuinţa include şi amprenta la sol a locuinţei.
Prin locuinţă livrată ca parte a politicii sociale se înţelege:
- livrarea de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, destinate a fi utilizate drept cămine
de bătrâni şi de pensionari;
- livrarea de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, destinate a fi utilizate drept case de
copii şi centre de recuperare şi reabilitare pentru minori cu handicap;
- livrarea de locuinţe care au o suprafaţă utilă de maximum 120 m 2, exclusiv anexele gospodăreşti,
a căror valoare, inclusiv a terenului pe care sunt construite, nu depăşeşte suma de 450.000 lei
380.000 lei, exclusiv taxa pe valoarea adăugată, achiziţionate de orice persoană necăsătorită sau
familie. Suprafaţa utilă a locuinţei este cea definită prin Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată,
cu modificările şi completările ulterioare. Anexele gospodăreşti sunt cele definite prin Legea nr.
50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare. Cota redusă se aplică numai în cazul locuinţelor care în momentul
vânzării pot fi locuite ca atare şi dacă terenul pe care este construită locuinţa nu depăşeşte
suprafaţa de 250 m2, inclusiv amprenta la sol a locuinţei, în cazul caselor de locuit individuale. În
cazul imobilelor care au mai mult de două locuinţe, cota indiviză a terenului aferent fiecărei
locuinţe nu poate depăşi suprafaţa de 250 m 2, inclusiv amprenta la sol aferentă fiecărei locuinţe.
Orice persoană necăsătorită sau familie poate achiziţiona o singură locuinţă cu cota redusă de 5%,
respectiv:
- în cazul persoanelor necăsătorite, să nu fi deţinut şi să nu deţină nici o locuinţă în proprietate pe
care au achiziţionat-o cu cota de 5%;
- în cazul familiilor, soţul sau soţia să nu fi deţinut şi să nu deţină, fiecare sau împreună, nici o
locuinţă în proprietate pe care a/au achiziţionat-o cu cota de 5%;

118
- livrarea de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, către primării în vederea atribuirii
de către acestea cu chirie subvenţionată unor persoane sau familii a căror situaţie economică nu le
permite accesul la o locuinţă în proprietate sau închirierea unei locuinţe în condiţiile pieţei.

Taxa pe valoare adăugată este practicată, în prezent în ţările membre ale U.E. şi în alte ţări
cum sunt: Japonia, Canada.
Principalele caracteristici ale taxei pe valoarea adăugată, din care se pot desprinde o serie
de avantaje, sunt următoarele:
• este un impozit indirect, suportat de către consumatorii finali ai bunurilor şi serviciilor;
• este un impozit general întrucât se aplică, în principiu, la toate tranzacţiile privind
bunurile şi serviciile;
• este un impozit unic cu plata fracţionată, corespunzătoare valorii adăugate în fiecare
stadiu;
• este un impozit neutru în raport cu numărul stadiilor prin care trece produsul şi nu
influenţează consumatorul în a reduce consumul;
• este un impozit transparent ceea ce permite exercitarea dreptului de deducere şi de taxare
a investiţiilor şi exporturilor;
• asigură o mai mare ritmicitate a veniturilor la buget prin accelerarea decontărilor.
Taxa pe valoarea adăugată are însă şi o serie de neajunsuri, dintre care, cel mai important
este regresivitatea acesteia, mai ales atunci când se aplică într-o cotă unică.

9.3. Monopolurile fiscale

După cum am văzut, în cadrul impozitelor indirecte apar şi monopolurile fiscale. Astfel,
statul instituie monopoluri fiscale asupra producţiei şi/sau vânzării unor mărfuri ca: tutun, sare,
alcool, cărţi de joc şi alte produse specifice.
Monopolurile fiscale, în funcţie de sfera lor de cuprindere, pot fi depline sau parţiale.
Monopolurile fiscale depline se instituie de către stat atât asupra producţiei, cât şi asupra
comerţului cu ridicata ori cu amănuntul a unor mărfuri. În schimb, monopolurile parţiale sunt
instituite fie numai asupra producţiei şi comerţului cu ridicata, fie numai asupra comerţului cu
amănuntul.
Printre ţările în care monopolurile fiscale aduc încasări relativ importante, putem
menţiona: Italia (asupra tutunului şi chibriturilor), Germania (asupra alcoolului sau băuturilor
alcoolizate), Spania (asupra tutunului şi petrolului) şi Tunisia.
Veniturile realizate de către stat de pe urma monopolurilor fiscale sunt formate, pe de o
parte, din profitul creat în procesul de producere a acestor mărfuri - pe care statul îl realizează ca
orice întreprinzător -, iar pe de alta, din impozitul indirect cuprins în preţ, care se încasează de la
consumatorii mărfurilor respective. Deoarece numai statul produce sau numai statul vinde astfel
de mărfuri, el poate stabili un preţ în care să fie inclus şi un asemenea impozit indirect. Algoritmul
de calcul al impozitului indirect monopolul fiscal este 73:

Mf=Pv-(Cp+P)

unde:
Mf reprezintă monopolul fiscal;
Pv ilustrează preţul de vânzare stabilit de către stat la bunul produs;
Cp relevă costul ocazionat de producerea bunului; P semnifică
profitul statului ca întreprinzător.

119
În România, s-a instituit un monopol fiscal parţial în anul 2000 74 asupra comercializării
alcoolului etilic rafinat şi a alcoolului tehnic. Prin această reglementare s-a interzis circulaţia şi
comercializarea alcoolului brut, etilic rafinat şi tehnic între agenţii economici, în special, pentru
înlăturarea fenomenului evazionist, în anul 2001 s-a renunţat însă la acest monopol.
Aria de acţiune a monopolurilor fiscale precum şi importanţa acestora a scăzut,
actualmente statele având la dispoziţie alte instrumente de procurare a veniturilor.
9.4. Taxele vamale

9.4.1. Caracterizare generală a taxelor vamale


Taxele vamale sunt impozite indirecte, al căror subiect este agentul economic ce
efectuează operaţiuni de comerţ exterior, al căror obiect este valoarea în vamă a respectivei
operaţiuni şi al căror suportator este, în principal, consumatorul final.
Taxele vamale pot fi percepute de către stat asupra importului, exportului şi tranzitului de
mărfuri. În practica fiscală internaţională, taxele vamale care se utilizează cel mai frecvent sunt
cele asupra importului de mărfuri.
Taxele vamale de export se întâlnesc sporadic, deoarece statele sunt interesate în
încurajarea exportului de mărfuri, deoarece acesta constituie, în majoritatea cazurilor, mijlocul cel
mai important de realizare a resurselor valutare. Atunci când, totuşi, se percep astfel de taxe, ele
au fie un scop pur fiscal, fie unul economic. În unele ţări se întâlnesc situaţii când statul instituie
taxe vamale de export asupra unor materii prime pentru a determina prelucrarea lor în ţară, iar în
altele când acestea se instituie asupra unor semifabricate sau produse finite care deţin o pondere
importantă în exportul lor. Printre ţările în care se poate vorbi de practica unor taxe vamale de
export menţionăm: Indonezia (asupra produselor nepetroliere), Thailanda (la exportul de zahăr şi
orez), Malayezia (la exportul de cauciuc, cositor, bauxită şi alte minereuri, cherestea, uleiuri de
palmier şi piper).
Taxele vamale de tranzit se instituie asupra mărfurilor care fac obiectul comerţului
exterior, cu ocazia trecerii acestora pe teritoriul unei terţe ţări. În condiţiile actuale, taxe vamale de
tranzit nu se practică decât cu titlu de excepţie, deoarece statele sunt interesate în încurajarea
tranzitului de mărfuri, fiindcă de pe urma acestuia realizează încasări în valută, cum sunt: tarife
pentru folosirea căilor ferate, taxe pentru utilizarea drumurilor publice etc.
Taxele vamale de import se instituie asupra importului de mărfuri şi se calculează asupra
valorii acestora, în momentul în care ele trec frontiera tării importatoare. Importatorul, o dată cu
depunerea documentelor prin care intră în posesia mărfii importate, achită şi taxa vamală de
import.
Prin urmare, natura economică a taxei vamale de import este similară cu aceea a taxelor de
consumaţie percepute asupra mărfurilor din producţia autohtonă.
După forma lor de exprimare, taxele vamale pot fi de trei feluri, şi anume: ad-valorem,
specifice şi compuse.
Taxele vamale ad-valorem se exprimă ca procent din valoarea mărfurilor importate.
Taxele vamale specifice sunt stabilite ca sumă fixă pe unitatea fizică de marfă importată
(de exemplu, pe tonă, pe bucată etc.).
Taxele vamale compuse apar ca o combinaţie a primelor două.
Taxele vamale practicate de o anumită ţară, indiferent de felul lor, sunt trecute într-un
tabel care poartă denumirea de tarif vamal. În tariful vamal sunt specificate, pentru fiecare
categorie de produse sau produse individualizate, taxele vamale exprimate în procente, precum şi
cele rezultate din aplicarea măsurilor tarifare preferenţiale prevăzute în reglementările legale.
În funcţie de nivelul lor, taxele vamale de import, menţionate în tariful vamal naţional sau
de grup, pot fi: taxe vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate, taxe vamale
autonome şi taxe vamale preferenţiale.

120
Taxele vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai favorizate se aplică la importul de
mărfuri pe care o ţară membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului îl efectuează din ţările
membre ale aceluiaşi organism sau din alte ţări cu care aceasta are acorduri bilaterale, pe baza
cărora îşi acordă reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate.
În România, persoanele juridice plătesc taxe vamale numai pentru mărfurile importate,
care se calculează prin aplicarea cotei procentuale asupra valorii mărfurilor în vamă. În cazul
ţărilor cu care România întreţine relaţii comerciale pe baza unor convenţii sau înţelegeri
internaţionale, aplicarea taxelor vamale se face în conformitate cu prevederile acestora.
Pentru evitarea unor discriminări, taxele vamale înscrise în tariful vamal se aplică tuturor
agenţilor economici, indiferent de forma de proprietate şi, de regulă, la toate produsele care fac
obiectul importurilor.
Taxele vamale de import se determină pe baza tarifului vamal de import al României, care
se aprobă prin lege. În tariful vamal este menţionată taxa vamală în procente, care se aplică la
valoarea în vamă a mărfurilor, exprimată în lei. Transformarea în lei se face la cursul de schimb
comunicat de Banca Naţională a României.
Conform acestei proceduri, valoarea în vamă se stabileşte (ori de câte ori este posibil) pe
baza valorii de tranzacţie la care se adaugă, în măsura în care au fost efectuate, dar nu au fost
induse în preţ, şi următoarele elemente:
• cheltuielile de transport al mărfurilor importate până la frontiera română;
• cheltuielile de încărcare, de descărcare şi de manipulare conexe transportului mărfurilor
importate, pe parcurs extern;
• costul asigurării pe parcursul extern.
Pentru a se putea determina valoarea în vamă, importatorul este obligat să depună la biroul
vamal o declaraţie pentru valoarea în vamă, însoţită de facturi sau de alte documente de plată a
mărfii şi a cheltuielilor pe parcurs extern, aferente acesteia.
În afara taxelor vamale obişnuite, pe plan internaţional se mai practică şi alte tipuri de
taxe, cum sunt:
• taxe de retorsiune, care sunt taxe sancţionale aplicate faţă de ţările care au luat măsuri de
politică comercială unilaterală şi neloială;
• taxe compensatorii, instituite ca taxe speciale în scopul neutralizării oricărei subvenţii
acordate, direct sau indirect, în ţara de origine sau în ţara exportatoare;
• taxe anti-dumping ce sunt percepute suplimentar, peste taxa vamală obişnuită pentru a
contracara politica de dumping prin care unele state încearcă să cucerească noi pieţe.
În ţara noastră se practică doar taxe vamale de import care se determină prin aplicarea
cotelor proporţionale la valoarea în vamă. Odată cu aderarea la Uniunea Europeană, România a
renunţat la propriul Cod vamal şi a trecut la utilizarea Codului Vamal Unic al Uniunii Europene
în relaţiile comerciale pe care le are cu ţările extracomunitare.
9.5. Taxele
Taxa derivă din latinescul „taxis” şi reprezintă un transfer de valoare obligatoriu la
dispoziţia statului, cu echivalent, titlu definitiv şi destinaţie specială, datorat conform dispoziţiilor
legale de către persoanele fizice şi juridice în schimbul unui serviciu public instituţional.
Potrivit definiţiei se poate aprecia că taxa este o prelevare:
• bănească, deoarece persoanele fizice şi juridice efectuează către instituţiile de stat
transferuri de putere de cumpărare în schimbul unor servicii publice speciale;
• obligatorie, pentru că transferul de valoare este impus de stat în măsura în care
beneficiarul acestuia, prin solicitarea unui serviciu instituţional, doreşte să-şi exercite în
fond un drept legal;
• la dispoziţia statului, pentru că transferul bănesc este dirijat în scopul satisfacerii
necesităţilor de resurse financiare ale statului în vederea producerii de servicii publice
speciale de natură instituţională;

121
• cu echivalent, deoarece există un raport direct şi imediat între transferul de valoare
efectuat şi serviciul public furnizat de către instituţiile statului (de obicei valoarea
serviciului este inferioară cuantumului taxei plătite, fapt care apropie foarte mult din
punct de vedere conceptual taxa de preţul politic);
• definitivă, pentru că puterea de cumpărare odată transferată nu va mai fi restituită de către
stat;
• cu destinaţie precizată, întrucât este colectată de instituţiile statului în vederea furnizării
unor servicii publice speciale de natură juridică, administrativă, industrială sau ecologică;
• datorată de persoane fizice sau juridice, deoarece mobilizările financiare cad în sarcina
persoanelor fizice şi juridice ca beneficiare de servicii publice;
• cu plată neregulată, deoarece încasarea acestora nu se face de către stat cu o anumită
frecvenţă.
Ca formă a impozitelor indirecte, taxele reprezintă plăţile pe care le fac diferite persoane
fizice şi/sau juridice pentru serviciile efectuate în favoarea lor de anumite instituţii publice. Taxele
întrunesc majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor, şi anume: caracter obligatoriu, titlu
nerambursabil, urmărirea în caz de neplată. Dacă impozitele nu presupun o contraprestaţie din
partea statului, în schimb taxele dau dreptul plătitorului să beneficieze de un anumit serviciu.
După natura lor, taxele pot fi clasificate astfel:
• taxe judecătoreşti;
• taxe de notariat;
• taxe consulare şi • taxe de administraţie.
Taxele judecătoreşti se încasează de către instanţele jurisdicţionale în legătură cu acţiunile
introduse spre judecare de către diferite persoane fizice sau juridice.
Taxele de notariat se plătesc pentru eliberarea, legalizarea sau autentificarea de diferite
acte, copii etc., fiind încasate de către notariate.
Taxele consulare se încasează de către consulate pentru eliberarea de certificare de origine,
acordarea de vize etc.
Taxele de administraţie se încasează de către diferite organe ale administraţiei de stat în
legătură cu eliberări de autorizaţii, permise, legitimaţii etc., la cererea anumitor persoane.
După obiectul operaţiunii care se efectuează şi urmează a fi taxată, taxele pot fi de două
feluri: taxe de timbru şi taxe de înregistrare.
Taxele de timbru se percep la efectuarea de către instituţiile publice a unor operaţii, cum
sunt: autentificarea de acte; eliberarea unor documente (de exemplu, cărţi de identitate,
paşapoarte, permise de conducere auto etc.); legalizări de acte etc. Taxele de timbru poartă această
denumire pentru că încasarea lor se face prin aplicarea de timbre fiscale.
Taxele de înregistrare se percep la vânzări de imobile, la constituirea, fuzionarea sau
dizolvarea societăţilor de capital; de asemenea, ele se percep asupra fiecărei operaţii de vânzare şi,
respectiv, cumpărare la bursă etc.
Atât taxele de timbru, cât şi cele de înregistrare pot fi stabilite fie ad-valorem (atunci când
acţiunile sau faptele supuse taxării sunt evaluate în bani şi când taxa se calculează prin aplicarea
unor cote la valoarea respectivă), fie în sume fixe, în toate celelalte cazuri. Încasarea taxelor se
poate face în numerar sau - aşa cum am văzut - prin aplicarea de timbre fiscale.
În legislaţia financiară a unor ţări se întâlneşte, pe lângă impozite şi taxe, şi o categorie
intermediară între acestea, cunoscută sub denumirea de contribuţie.
Contribuţiile reprezintă sumele încasate de anumite instituţii de drept public, de la
persoane fizice sau juridice, pentru avantaje reale sau presupuse de care acestea beneficiază. Plata
contribuţiei este obligatorie, iar prin intermediul acesteia se stabileşte de la început participarea
parţială a persoanei fizice sau juridice la acoperirea cheltuielilor efectuate de stat pentru oferirea
avantajului respectiv.

122
Contribuţia provine etimologic din latinescul „contributio” şi reprezintă un transfer de
valoare obligatoriu la dispoziţia statului, fără echivalent, cu titlu definitiv şi cu destinaţie strict
precizată, datorată conform dispoziţiilor legale de către persoanele fizice şi juridice în vederea
acoperirii unor cheltuieli publice de interes comunitar sau de natură socială. Din definiţie se
desprinde faptul că aceasta este o prelevare:
• bănească, întrucât persoanele fizice şi juridice efectuează către stat transferuri de putere de
cumpărare în schimbul unor servicii publice de interes comunitar sau social;
• obligatorie, pentru că transferul de valoare este impus de către stat prin legi tuturor
persoanelor fizice şi juridice;
• la dispoziţia statului, întrucât transferul bănesc este orientat în vederea furnizării unor
servicii publice comunitare sau sociale;
• fără echivalent, deoarece, pe de o parte, nu există un raport direct şi imediat între
transferul de valoare efectuat şi serviciul public furnizat de către stat, iar pe de altă parte,
este posibil ca subiectul plătitor să utilizeze sau nu respectivul serviciu;
• definitivă, pentru că puterea de cumpărare odată transferată nu va mai fi restituită de către
stat;
• cu destinaţie precizată, întrucât este mobilizată de stat în vederea furnizării unor servicii
publice de natură comunitară sau socială;
• datorată de persoane fizice sau juridice, deoarece obligaţiile de plată cad în sarcina
persoanelor fizice şi juridice ca beneficiare de servicii publice cu caracter sociocomunitar;
• cu plată regulată, deoarece colectarea acestora se face de către stat cu o anumită frecvenţă
stabilită reglementat.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt cotele de TVA aplicabile ?


a) 19 %;
b) 5 % şi 9%;
c) 22%; 11%; 0%;
d) 20%
Răspuns: b, d

2. Vânzarea cu plata în rate sau închirierea unor bunuri intră în sfera de aplicare a TVA?
a) nu;
b) da;
c) da, dacă se realizează pe baza unui contract cu clauza trecerii proprietăţii asupra bunurilor
respective după plata ultimei rate sau la o anumită dată; Răspuns. c

3. Ce sunt accizele:
a) taxe pe venit;
b) taxe speciale de consumaţie pe anumite produse;
c) taxe pe vânzări;
Argumentaţi răspunsul.
Răspuns: b

123
4. La baza aplicării taxei pe valoare adăugată poate sta:
a) principiul destinaţiei;
b) principiul comodităţii;
c) principiul originii.
Să se argumenteze variantele corecte de răspuns.
Răspuns: a, c

5. Cota redusă de TVA respectiv 9% se aplică conform Codului fiscal în următoarele


situaţii:
a) livrarea de bunuri cu plata în rate;
b) livrării de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate exclusiv
publicităţii;
c) livrarea de proteze de orice fel şi accesoriile acestora, cu excepţia protezelor dentare;
d) medicamentelor de uz uman şi veterinar;
e) serviciile de cazare în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similară,
inclusiv închirierea terenurilor amenajate pentru camping.
f) livrarea de produse pentru care urmează să se întocmească factură.
Răspuns: c, d, e

6. Care din afirmaţiile de mai jos nu este corectă:


a) Elasticitatea impozitului presupune ca acesta să poată fi adaptat continuu necesităţilor de
venituri ale statului;
b) Echitatea fiscală cere ca impunerea să fie generală;
c) Impunerea în cote proporţionale se utilizează numai în cazul impozitelor indirecte;
d) Procurarea şi distribuirea resurselor financiare ale statului se realizează în procesul
repartizării produsului intern brut, cu ajutorul unor metode şi instrumente specifice.
Răspuns: c

7. În funcţie de modul de stabilire a impozitelor se disting:


a) impozite directe şi indirecte;
b) impozite portabile şi cherabile;
c) impozite reale şi personale;
d) impozite de cotitate şi de repartiţie.
Alegeţi varianta corectă şi argumentaţi Răspuns:
d

8. Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat trebuie îndeplinite următoarele


condiţii:
a) impozitul să aibă un caracter universal;
b) impunerea să fie generală;
c) să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere (pe căi licite sau ilicite) a unei părţi
din materia impozabilă;
d) cheltuielile privind stabilirea materiei impozabile, calcularea şi perceperea impozitelor să
fie cât mai ici. Răspuns: a, c, d

9. Care din veniturile bugetare de mai jos sunt încasate de bugetele locale?

124
a) Taxele vamale;
b) Accizele;
c) Monopolurile fiscale
d) Taxa pe valoare adăugată. Răspuns: -

10. Când se produce o sustragere de la impunere a materiei impozabile (evaziune fiscală) cu


caracter ilicit?
a) În cazul în care statul permite amortizarea accelerată a unor active fixe;
b) În cazul în care legea permite deducerea din venitul impozabil a unor sume pentru
sponsorizări;
c) Înscrierea în declaraţiile de impunere numai a unei părţi din veniturile realizate;
d) În cazul în care impunerea unor venituri se face pe baza unor norme de venit. Răspuns: c

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10

EVAZIUNEA FISCALĂ ŞI REPERCUSIUNEA IMPOZITELOR

Obiective: Cunoaşterea conceptului de evaziune fiscală


Formele evaziunii fiscale
Cauzele evaziunii fiscale
Combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale

Cuvinte cheie:
Evaziune fiscală legală
Evaziune fiscală ilegală

10.1. Caracterizarea şi formele evaziunii fiscale

Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea de la impunere a unei părţi mai


mari sau mai mici din materia impozabilă. Ca fenomen, evaziunea fiscală se
întâlneşte deopotrivă atât pe plan naţional, cât şi internaţional.

Într-o definiţie mai completă, evaziunea fiscală este prezentată ca fiind “sustragerea prin
orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate
bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor sociale
extrabugetare, de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine...”
În funcţie de modul cum poate fi săvârşită, evaziunea fiscală cunoaşte două forme de
manifestare2:

2 Bistriceanu, G., Bugetul de stat al României, Ed. Universitară, Bucureşti, 2007, p.242

125
• evaziune care poate fi realizată la adăpostul legii (evaziune legală) şi
• evaziune care se realizează cu încălcarea legii, fiind, deci, ilicită sau frauduloasă.
Evaziunea fiscală realizată la adăpostul legii permite sustragerea unei părţi din materia
impozabilă fără ca acest lucru să fie considerat contravenţie sau infracţiune. Evaziunea legală este
posibilă deoarece legislaţia din diferite ţări permite scoaterea de sub incidenţa impozitelor a unor
venituri, părţi de venituri, componente ale averii ori a anumitor acte şi fapte care, în condiţiile
respectării riguroase a cerinţelor principiilor generalităţii şi echităţii impunerii, nu ar trebui să
scape de la impozitare. Prezentăm în continuare câteva exemple de evaziune fiscală la adăpostul
legii.
Impunerea veniturilor realizate de anumite categorii de persoane fizice pe baza unor norme
medii de venit, creează condiţii pentru contribuabilii care realizează venituri mai mari decât
media, să nu plătească impozit pentru diferenţa respectivă.
Se întâlnesc, de asemenea, situaţii când, în vederea impunerii, venitul total al soţilor să fie
împărţit în mod egal între aceştia, indiferent de aportul concret al fiecăruia la realizarea lui. În
acest fel se creează condiţii pentru ca impozitul datorat statului să fie diminuat.
Evaziunea legală poate fi evitată prin corectarea, perfecţionarea şi îmbunătăţirea
conţinutului legilor care au făcut-o posibilă.
Evaziunea fiscală frauduloasă se întâlneşte pe o scară mult mai largă decât evaziunea licită
şi se înfăptuieşte cu încălcarea prevederilor legale, bazându-se, deci, pe fraudă şi pe rea credinţă.
Drept urmare, acest fenomen antisocial trebuie combătut puternic, fiindcă sustrage de la bugetul
statului un volum important de resurse financiare care ar putea fi folosit pentru acoperirea unor
cheltuieli de ordin social sau economic.
Frecvent, evaziunea fiscală frauduloasă se întâlneşte sub diferite forme, cum ar fi: ţinerea
unor registre contabile nereale; distrugerea voită a unor documente care pot ajuta la aflarea
adevărului privind livrările de mărfuri, preţurile folosite, comisioanele încasate sau plătite etc.;
întocmirea de documente de plată fictive; modificarea nejustificată a preţurilor de aprovizionare şi
a cheltuielilor de transport, manipulare şi depozitare; practicarea unor preţuri de livrare ori a unor
cote de adaos comercial cu un nivel mai ridicat decât al celor afişate, declarate sau înregistrate în
contabilitate; întocmirea unor declaraţii vamale false la importul sau exportul de mărfuri;
întocmirea de declaraţii de impunere false, când cu bună ştiinţă nu sunt menţionate decât o parte
din veniturile realizate etc.
10.2. Evaziunea fiscală în România
Faptul că răul câştigă mai uşor teren decât binele este dovedit şi de dimensiunile evaziunii
fiscale în România zilelor noastre. Astfel, după unele aprecieri ale Curţii de Conturi, evaziunea
fiscală înregistrată în anul 1997 reprezenta un volum de cel puţin 24.000 miliarde de lei, iar cea
din anul 1998 unul de aproximativ 40.000 de miliarde de lei. Faţă de produsul intern brut,
evaziunea fiscală reprezenta, în anul 1997, aproximativ 10%, în anul 1998 se menţine aproximativ
la acelaşi nivel, iar faţă de bugetul general consolidat al statului, reprezenta aproximativ 30% în
anul 1997 şi circa 32% în anul 1998.
Dimensiunea deosebită a evaziunii fiscale în România este recunoscută şi de unii membri
ai Guvernului. Astfel, “... din punct de vedere economic, este în floare evaziunea fiscală. A
devenit pur şi simplu un fenomen de masă”.
Prezentăm în continuare exemple mai semnificative de manifestare a evaziunii fiscale în
ţara noastră.
Conform prevederilor unor acte normative fundaţiile, organizaţiile şi asociaţiile nonprofit,
cu caracter umanitar, social, cultural, sportiv etc. sunt scutite de la plata taxelor vamale pentru
unele bunuri provenite din ajutoare şi donaţii. Printre aceste bunuri figurează şi autovehiculele.
Drept urmare, în cursul perioadei 1995.1996 au fost introduse în ţară de către numeroase asociaţii
şi fundaţii non-profit, în regim de scutire de taxe vamale, circa 13.500 autoturisme. În urma
controalelor efectuate, în anul 1997, de către organele Ministerului Finanţelor la 689 de
organizaţii non-profit din toată ţara, a rezultat că la peste 80% din acestea au fost încălcate
prevederile legale în vigoare, după cum urmează: bunurile primite sub formă de ajutoare şi donaţii
126
au fost utilizate în alte scopuri decât cele prevăzute în obiectul de activitate; bunurile respective
nu au fost înregistrate în patrimoniu ori au fost utilizate în interes personal sau pentru obţinerea de
profit. Deci, în loc ca pentru autoturismele importate să se fi plătit taxe vamale, care echivalau cu
128 miliarde de lei, s-a ajuns ca în cazul majorităţii fundaţiilor constituite din persoane fizice, câţi
membri sunt, atâtea maşini primite ca donaţii să existe. Apare foarte limpede cum o lege strâmb
croită, creează condiţii pentru ca evaziunea fiscală să se practice în linişte...”
Unii agenţi economici practică preţuri de livrare inferioare costurilor produselor livrate şi,
implicit, calculează accizele în raport de preţurile respective şi nu de costurile efective ale
produselor, aşa cum este legal. Concret, evaziunea fiscală se realiza prin: utilizarea ca bază de
calcul a accizelor datorate pentru băuturile alcoolice, a preţurilor de livrare negociate cu
cumpărătorul, preţuri care se situau sub nivelul costurilor cu care au fost realizate produsele;
stabilirea preţului materiei prime (porumbul), din care s-a obţinut alcoolul folosit la fabricarea
băuturilor alcoolice, sub preţul pieţei.
În urma unui control efectuat de Curtea de Conturi, în cadrul atribuţiilor sale de verificare
a formării resurselor financiare ale statului, privind calcularea, evidenţierea şi vărsarea la bugetul
de stat a accizelor pentru alcool şi băuturi alcoolice, a rezultat că 43% dintre agenţii economici
verificaţi s-au sustras de la plata accizelor. Valoarea sustragerilor, constând în accize şi T.V.A.,
care nu au fost vărsate la bugetul de stat reprezenta peste 80 miliarde de lei, la care se adaugă
majorările de întârziere, în sumă de aproape 40 miliarde lei.
Cele mai frecvente cazuri de sustragere a agenţilor economici de la plata obligaţiilor către
bugetul de stat se produc prin neînregistrarea în contabilitate a veniturilor realizate. O altă
modalitate de evaziune, la care apelează de cele mai multe ori cetăţeni străini, rezidenţi în
România, este aceea a folosirii de facturi externe falsificate, în care se înscriu preţuri mai mici
decât cele reale. Nu lipsesc din România nici firmele fantomă al căror singur scop îl reprezintă
înşelăciunea şi evaziunea fiscală.
De obicei, aceste firme sunt întemeiate în numele unor cetăţeni care nu au fost niciodată în
România sau care au plecat din ţară la scurt timp după înfiinţarea lor. Numai într-o singură lună a
anului 1997, poliţiştii au descoperit şi anihilat 37 astfel de firme. În numele unor astfel de firme se
emit şi se folosesc ordine de plată fictive prin care se sustrag sume importante cuvenite bugetului
de stat sau sunt înşelate de o serie de firme din alte localităţi. Prin apelarea la astfel de căi de
realizare a evaziunii fiscale se sustrag de la bugetul de stat zeci de miliarde de lei.
Evaziunea fiscală se întâlneşte şi în cazul taxelor de timbru pentru activitatea notarială.
Astfel, de exemplu, în cazul autentificării actelor de înstrăinare a imobilelor, nu de puţine ori,
părţile se înţeleg ca preţul vânzării înscris în actul de vânzare-cumpărare autentificat să fie inferior
celui practicat în realitate, pentru ca taxa de timbru să se calculeze la un preţ mai mic.
În perioada care a trecut de la introducerea taxei pe valoarea adăugată în România, s-au
conturat multiple forme ale evaziunii fiscale şi în acest domeniu. Printre formele cele mai des
întâlnite pot fi menţionate:
• vânzările nedeclarate, care apar cu frecvenţa cea mai mare şi sunt de multe ori greu de
descoperit. Practic, vânzările de bunuri sau prestările de servicii se fac fără întocmirea
documentelor corespunzătoare şi, evident, fără înregistrări în contabilitate;
• omiterea înregistrării, când agentul economic neînregistrat beneficiază de un avantaj care
nu i se cuvine, comparativ cu ceilalţi comercianţi concurenţi, care vor solicita clienţilor
taxa pe valoarea adăugată;
• înţelegeri între vânzători şi cumpărători de a schimba bunuri sau servicii fără plată (gen
barter), cu plată redusă, fără factură sau eventual cu o factură de valoare redusă. Într-o
asemenea situaţie, sigur că va avea loc deducerea unei taxe mai mici, însă pe total circuit
(este vorba de circuitul mărfii de la producător la consumator), valoarea masei
impozabile se va diminua şi la bugetul de stat se va încasa o sumă mai mică;
• deducerile false, care se întâlnesc frecvent şi se realizează prin întocmirea de facturi
false, prin utilizarea repetată a aceloraşi facturi pentru deducere sau prin folosirea de
facturi care se referă la cumpărări inexistente;

127
• erorile de înregistrare, care pot apărea la prima vedere ca inocente, au, totuşi, o influenţă
destul de mare asupra taxei datorate, mai ales dacă sunt frecvente sau dacă valoarea lor
este mare;
• aplicarea incorectă a cotei zero sau a scutirilor, care poate conduce la diminuarea
serioasă a sumelor cuvenite bugetului de stat, mai ales dacă este asociată cu facturi false,
fiindcă altfel plătitorul de T.V.A, nu are cum să profite de această practică;
• cereri de rambursare nejustificate, când se solicită rambursarea taxei aferente unor
mărfuri exportate sau pentru bunuri la care legea dă dreptul la deducere, fără însă ca în
realitate aceste operaţiuni să fi fost efectuate. O situaţie mai des întâlnită este aceea a
solicitării deducerii taxei pe valoarea adăugată, pentru acelaşi bun exportat, de către doi
agenţi economici, pe considerentul că documentele privind bunul respectiv au circulat
prin mai multe societăţi comerciale.
Cu toată diversitatea metodelor la care contribuabilii recurg pentru a se sustrage ilegal de
la plata obligaţiilor fiscale care le revin, este posibilă realizarea unei clasificări a fenomenelor de
evaziune fiscală astfel:
a. frauda tradiţională care constă în sustragerea parţială sau totală de la plata
obligaţiilor fiscale, prin întocmirea şi depunerea de documente incorecte sau prin neîntocmirii
documentelor cerute de legislaţia în vigoare.
b. frauda juridică care presupune ascunderea adevăratei naturi a unui organism sau a
unui contract pentru a putea scăpa de anumite consecinţe fiscale.
c. frauda contabilă care rezidă în crearea unei aparente contabilităţi regulate, prin
utilizarea de documente false, precum facturi false şi a unor documente pentru cheltuieli
contrafăcute, în scopul majorării tuturor cheltuielilor efectuate, diminuând veniturile, ţinerea unei
evidenţe duble (reale şi fictive), falsificarea bilanţurilor. Scopul final al acestei practici îl
reprezintă reducerea profitului impozabil şi stabilirea unei valori a TVA dedusă redusă.
d. evaziunea frauduloasă prin evaluare care reprezintă un procedeu de diminuare a
valorii stocurilor, de supraestimare a amortismentelor şi provizioanelor, având drept obiectiv şi
efect deplasarea profitului în timp.
Toate aceste abateri se sancţionează atât prin măsuri pecuniare, cât şi privative de libertate.
10.3. Combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale
În România, printre măsurile care pot contribui la limitarea ariei evaziunii fiscale,
menţionăm:
• unificarea legislaţiei fiscale şi o mai bună sistematizare şi corelare a acesteia cu
ansamblul cadrului legislativ din economie;
• eliminarea acelor prevederi din actele normative care pot favoriza evaziunea fiscală şi o
mai bună corelare a facilităţilor fiscale;
• în legislaţia fiscală trebuie să se regăsească; pe lângă prevederile punitive, şi cele care
pot determina un comportament economic normal, care să conducă la limitarea ariei
evaziunii fiscale;
• reorganizarea structurilor teritoriale ale aparatului Ministerului Finanţelor, astfel încât să
se elimine paralelismele şi suprapunerile din activitatea organelor de control financiar şi
fiscal, în ceea ce priveşte supravegherea fiscală, controlul fiscal şi combaterea evaziunii
fiscale, şi asigurarea coordonării unitare în profil teritorial şi la nivel central a tuturor
activităţilor de control;
• trecerea în prim plan a controlului prin excepţie (sondaj) şi pe un plan secundar a
controlului permanent şi excesiv;
• editarea unei publicaţii specializate de către Ministerul Finanţelor, care să faciliteze
interpretarea unitară a cadrului normativ privind identificarea şi combaterea evaziunii
fiscale;

128
• stabilirea unui raport, care să tindă spre optim, între salariu şi stimulente pentru
cointeresarea aparatului fiscal;
• implementarea unui sistem informatic care să furnizeze datele necesare pentru
identificarea, analiza şi combaterea fenomenului evazionist;
• instituirea unui sistem intern de pregătire permanentă a personalului din aparatul
Ministerului Finanţelor cu atribuţii în identificarea şi combaterea evaziunii fiscale.
Ca o concluzie finală, se poate afirma că fără o analiză profundă şi sistematică a
mecanismelor interne ale fenomenului evazionist este greu să se pună în mişcare instrumente şi
măsuri care să conducă la combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale.
10.4. Repercusiunea impozitelor
Echitatea fiscală cere ca persoana care plăteşte impozitul statului să-l şi suporte efectiv, în
realitate, nu de puţine ori lucrurile stau altfel. Atunci când persoana care plăteşte impozitul îl şi
suportă efectiv, avem de-a face cu ceea ce se numeşte incidenţă directă. De exemplu, muncitorul
sau funcţionarul este plătitorul şi, totodată, suportatorul impozitului pe veniturile din salarii.
În unele cazuri, persoana care plăteşte impozitul reuşeşte să recupereze, parţial sau total,
suma achitată statului de la alte persoane cu care intră în raporturi economice. Atunci când
persoana care plăteşte impozitul statului nu este una şi aceeaşi cu persoana care îl şi suportă
efectiv, avem de-a face cu incidenţă indirectă sau repercusiune.
Impozitele care se pot repercuta mai uşor sunt cele indirecte, deoarece ele se varsă statului
de către întreprinderile industriale, prestatoare de servicii, comerciale etc., iar acestea le adaugă la
preţul mărfii şi le transferă, asupra cumpărătorilor, în anumite limite, pot fi repercutată şi unele
impozite directe, cum sunt, de exemplu, impozitele pe venit
Am considerat necesară prezentarea clasificării repercursiunii datorită importanţei
fenomenului evazionist şi a faptului că aceasta reprezintă una dintre cauzele fenomenului de
evaziune, astfel:
Din punct de vedere juridic, repercusiunea poate fi de două feluri:
• repercusiune oficială (repercusiune în intenţia legiuitorului), caz în care însăşi legea face
distincţie între plătitorul impozitului (contribuabilul legal) şi suportatorul acestuia
(contribuabilul de fapt). Cel mai adesea este cazul impozitelor indirecte (T.V.A., de
exemplu), dar şi al unor impozite directe, percepute prin stopaj la sursă;
• repercusiune neoficială, care se produce atunci când contribuabilul de drept transmite
sarcina fiscală asupra altui subiect economic, devenit contribuabil real, împotriva voinţei
legiuitorului, care nu prevede, nu doreşte şi nici nu cunoaşte acest lucru în momentul
instituirii impozitului.
În funcţie de modul în care se realizează transpunerea sarcinii fiscale, putem distinge:
• repercusiune progresivă, când transpunerea se realizează de la producător la consumator;
• repercusiune regresivă, când transpunerea se realizează de la consumator la producător;
• repercusiune oblică, când transferarea impozitelor are loc asupra altor operaţiuni
economice decât asupra celei care i-a dat naştere iniţial (cum ar fi, de pildă, creşterea
salariilor motivată de creşterea impozitelor pe consum).
Din punct de vedere al condiţiilor concrete, locul şi momentul când fenomenul se
manifestă, repercusiunea impozitelor poate fi parţială sau integrală, în funcţie de o serie de
factori, cum sunt:
• gradul de concentrare a activităţilor producătoare de venituri impozabile;
• raportul, existent pe piaţă, între cererea şi oferta aferentă unor bunuri sau servicii
impozabile (dacă cererea este mai mare decât oferta, repercusiunea se poate realiza mai
uşor);
• gradul de ocupare a forţei de muncă şi evoluţia consumului de bunuri şi servicii în legătură
cu acesta;

129
• felul mărfurilor şi/sau serviciilor care fac obiectul vânzării-cumpărării (transpunerea este
posibilă, într-o măsură mai mare, în cazul mărfurilor şi/sau serviciilor cu cerere
neelastică).

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11

ÎMPRUMUTURILE DE STAT. DATORIA PUBLICĂ

Obiective: Cunoaşterea conţinutului economic al creditului


public Datoria publică şi formele datoriei publice

Cuvinte cheie:
Datorie publică internă;
Datorie publică externă;
Împrumutul de stat;

11.1. Conţinutul economic al creditului public

În economia de piaţă, veniturile procurate de stat din impozite şi taxe, precum şl cele de la
întreprinderile şi proprietăţile sale adesea nu acoperă integral cheltuielile bugetare ordinare. În
asemenea situaţii, autorităţile publice se adresează persoanelor fizice şi juridice care dispun de
mijloace băneşti temporar libere, cerându-le să le încredinţeze o parte din acestea pentru
acoperirea diferenţei dintre cheltuielile şi veniturile bugetare.
Cu alte cuvinte, în caz de dezechilibru bugetar completarea veniturilor publice se face cu
resurse de împrumut, adică pe calea creditului public.
Bazat pe încrederea în solvabilitatea statului, creditul public se realizează fie pe calea
contractării directe de către stat de împrumuturi cu persoanele fizice sau juridice deţinătoare de
mijloace băneşti libere, fie prin intermediul unor instituţii specializate - bănci, case de economii,
case de asigurări sociale şi de pensii, societăţi de asigurări şi reasigurări etc. - care colectează
disponibilităţile băneşti de pe piaţă şi pe care le încredinţează apoi statului pe timp determinat.
În afară de autorităţile publice centrale şi locale, apel la resurse de împrumut mai fac
întreprinderile private, publice şi mixte, organizaţiile cooperatiste, ca şi unele categorii sociale,
pentru asigurarea desfăşurării normale a activităţii lor economice (credite pe termen scurt),
efectuarea de investiţii (credite pe termen mijlociu sau lung) ori satisfacerea unor nevoi ale
populaţiei (credite de consum).
Cererea de credit - public şi privat - vine din partea autorităţilor publice, a agenţilor
economici şl a populaţiei, şi oferta de resurse de împrumut este alcătuită din capitalurile băneşti
temporar disponibile ale agenţilor economici, capitalurile şi rezervele libere ale băncilor şi altor
instituţii financiare, veniturile rentierilor, economiile băneşti ale micilor producători de mărfuri,
liber-profesioniştilor şi celorlalte categorii sociale. Având aceleaşi surse de formare, creditul
public intră în competiţie cu creditul privat. Oferta de capital de împrumut fiind limitată,

130
satisfacerea de credite din partea agenţilor economici limitează accesul la credite al autorităţilor
publice şi invers.
Resursele băneşti care alcătuiesc oferta de capital de împrumut sunt puse la dispoziţia
acelor solicitanţi care acceptă condiţiile de acordare a creditului: garanţie, termen de rambursare,
rată a dobânzii, precum şi eventuale alte avantaje. Cu toate că împrumuturile de stat folosite în
mod neproductiv nu produc valoare, ele sunt totuşi purtătoare de dobânzi. În acest caz, plata
dobânzii şi restituirea împrumutului se fac pe seama veniturilor bugetare, adică în principal pe
seama impozitelor şi a taxelor.
În legătură cu folosirea împrumuturilor, trebuie menţionat că sunt şi cazuri când sumele
împrumutate de stat capătă o destinaţie productivă. În asemenea situaţii, dobânda se suportă din
valoarea adăugată în urma utilizării productive a împrumuturilor respective.
Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită între o persoană
fizică sau juridică, pe de o parte, şi stat, pe de alta, prin care prima consimte să pună la dispoziţia
statului o sumă de bani, sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar acesta din urmă se
angajează să o ramburseze la termenul stabilit şi să achite dobânda şi alte costuri cuvenite.
Împrumutul de stat prezintă următoarele trăsături caracteristice:
1. Împrumutul de stat are caracter contractual. Spre deosebire de impozit, care
constituie o prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina unei persoane
fizice sau juridice, împrumutul exprimă acordul de voinţă al părţilor.
2. Împrumutul are un caracter rambursabil. Ca mijloc de procurare a resurselor
băneşti de care statul are nevoie, împrumutul se caracterizează prin aceea că se restituie, la
termenul fixat, persoanelor fizice şi juridice care l-au acordat, spre deosebire de impozit, care
constituie o prelevare, la dispoziţia statului, definitivă şi nerambursabilă.
3. Împrumutul de stat asigură deţinătorilor de înscrisuri publice, pe lângă
rambursarea sumei împrumutate, şi o anumită contraprestaţie. Pentru a putea intra în posesia
sumei de bani care îi lipseşte şi a o folosi potrivit trebuinţelor sale, statul se angajează să achite
sistematic, deţinătorilor de înscrisuri publice, “preţul” acestei folosinţe. “Preţul” la care ne referim
îmbracă forma dobânzii, forma câştigului ori ambele forme, după caz, la care se adaugă adesea şi
alte avantaje materiale. Aşa cum s-a mai arătat, împrumutul de stat se deosebeşte de impozit, între
altele, prin contraprestaţia pe care statul o oferă creditorilor săi.
Statul apelează la împrumuturi fie din necesităţi de trezorerie, fie din necesităţi de
echilibru bugetar. În primul caz, veniturile bugetare ordinare prevăzute a se realiza în anul
considerat acoperă integral cheltuielile bugetare. Deşi pe întregul an bugetul de stat se prezintă
echilibrat, totuşi pe parcursul acestuia, şi cu deosebire în primele luni ale anului, poate să nu
existe o concordanţă deplină între termenele la care se încasează veniturile şi cele la care se
efectuează cheltuielile. Ca urmare, în unele perioade plăţile devansează încasările, ceea ce
provoacă un gol de casă, adică o insuficienţă temporară de resurse, în timp ce în altele se
înregistrează un plus de resurse faţă de ritmul normal al plăţilor.
Organul însărcinat cu execuţia de casă a bugetului trebuie să cunoască din timp perioadele
în care se profilează goluri de casă pentru a putea procura resursele necesare acoperirii acestora
din afara bugetului de stat. În cazul în care disponibilităţile de resurse ale unor instituţii publice nu
acoperă golul de casă al bugetului, atunci se solicită împrumuturi pe termen scurt la alţi deţinători
de resurse băneşti de pe piaţă. În ultimă instanţă se face apel la banca centrală a ţării, sub forma
unui avans în contul veniturilor bugetare viitoare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege.
Pentru împrumuturile contractate pe piaţa internă, inclusiv la banca centrală, pe termen
scurt, se emit bonuri de tezaur 3. În unele ţări emisiunea de bonuri de tezaur este plafonată prin
lege, în timp ce în altele aceasta este nelimitată. În acest din urmă caz, emisiunea de bonuri de
tezaur ca instrument de trezorerie (de acoperire a golurilor temporare de casă) se transformă în
mijloc de echilibrare a bugetului de stat (de acoperire a deficitului bugetar).

3 Bonurile de tezaur sunt titluri de credit purtătoare de dobândă, ce se pot emite de către Ministerul Finanţelor pe
baza legii anuale privind adoptarea bugetului de stat în scopul execuţiei bugetului, pentru a face faţă cheltuielilor
statului până la încasarea veniturilor şi a căror scadenţă nu poate depăşi sfârşitul anului financiar.

131
În condiţiile în care veniturile bugetare ordinare nu acoperă integral cheltuielile bugetare
aprobate pentru anul următor, guvernul ţării are de ales între sporirea veniturilor fiscale (prin
majorarea impozitelor existente sau introducerea de impozite noi) şi contractarea de împrumuturi.
De cele mai multe ari, guvernul optează pentru cea de-a doua soluţie.
11.2. Datoria publică

Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice


centrale, de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la
persoane fizice sau juridice pe piaţa internă şi în străinătate şi rămase de rambursat
la un moment dat.

Gradul de îndatorare a ţării la moment dat se determină prin raportarea soldului datoriei
publice la produsul intern brut, indicatorul astfel stabilit arată în ce măsură valoarea adăugată într-
un an este grevată de datoria publică. În ţara noastră, Guvernul este autorizat să contracteze, prin
Ministerul Finanţelor, împrumuturi de stat interne şi externe, în următoarele scopuri:
• finanţarea deficitului bugetului de stat;
• refinanţarea datoriei publice;
• susţinerea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervei valutare a statului;
• finanţarea internă şi externă a proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea sectoarelor
prioritare ale economiei;
• finanţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, cu capital majoritar
românesc;
• finanţarea achiziţionării de bunuri şi servicii, inclusiv importul de materii prime şi
resurse energetice;
• îndeplinirea obligaţiunilor legate de garanţiile de stat pentru împrumuturi;
• amortizarea şi achitarea împrumuturilor guvernamentale şi răscumpărarea datoriei
neachitate, incluzând capitalul, dobânda şi alte costuri;
• finanţarea necesităţilor pe termen scurt ale bugetului de stat;
• finanţarea cheltuielilor legate de lichidarea consecinţelor dezastrelor naturale şi ale
altor calamităţi;
• menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în Contul General al Trezoreriei
statului;
• alte necesităţi aprobate prin legi speciale.
Datoria publică externă mai poate fi contractată şi pentru:
• crearea unor noi locuri de muncă şi susţinerea întreprinderilor privatizate sau de stat,
pe baza priorităţilor economice şi sociale stabilite de Guvern;
• finanţarea restructurării economiei şi constituirea stocurilor strategice, inclusiv
producţia de bunuri şi servicii pentru piaţa internă şi pentru export;
• finanţarea proiectelor de investiţii în infrastructură, inclusiv cele pentru servicii
sociale;
• finanţarea achiziţiilor publice.
Rambursarea împrumuturilor de stat se asigură, după caz, din împrumuturi special
contractate pentru refinanţarea datoriei publice, din resurse ale Contului General al Trezoreriei
statului, precum şi din alte resurse stabilite prin dispoziţii legale. Rambursarea ratelor de capital,
plata dobânzilor şi a altor costuri aferente datoriei publice au prioritate faţă de alte obligaţii ale
statului.
Instrumentele datoriei publice interne ale statului includ:

132
• titlurile de stat eliberate în monedă naţională;
• împrumuturile de stat acordate de Banca Naţională a României în condiţiile stabilite
prin Legea privind statutul Băncii Naţionale a României;
• împrumuturile de stat contractate la băncile comerciale din România;
• împrumuturile de stat contractate la alte instituţii de credit din România şi de la agenţii
guvernamentale.
Instrumentele datoriei publice externe a României includ:
• titlurile de stat eliberate în valută, emise pe pieţele financiare interne şi externe;
• împrumuturile primite de la guvernele altor state, agenţii guvernamentale, instituţii
financiare multilaterale sau alte organizaţii internaţionale;
• împrumuturile sindicalizate pe termen scurt, mediu sau lung;
• împrumuturile directe primite de la investitori privaţi pe termen scurt, mediu sau lung.
Contractarea împrumuturilor publice prezintă o serie de avantaje:
• ca şi opţiune la împrumuturi, majorarea impozitelor ar afecta standardul de viaţă al
populaţiei, măsura fiind în acelaşi timp nepopulară, dăunătoare imaginii puterii politice
care a promovat-o şi sancţionabilă electoral prin vot;
• oferă alternative de fructificare a unor capitaluri băneşti temporar libere în economie;
• constituie mijloace mai rapide de procurare a resurselor financiare decât impozitele
(mai ales cele directe), deoarece perioada aferentă construirii asietei fiscale este
superioară celei necesare subscrierii împrumutului şi efectuării vărsămintelor în contul
acestuia;
• consolidează patrimoniul statului doar în măsura în care destinaţiile împrumuturilor
vizează acoperirea unor cheltuieli cu caracter productiv.
Dezavantajele împrumuturilor publice se rezumă la faptul că:
• transferă temporal sarcina datoriei, angajând generaţiile viitoare să suporte cheltuielile
de rambursare, numai însă în măsura în care acestea la rândul lor nu
„consimt să-l refinanţeze prin contractarea altor împrumuturi”
• reduc masa creditului privat, descurajând în acest fel iniţiativa privată;
• descurajează plasarea capitalurilor, în vederea fructificării acestora, în instituţii
financiar-bancare private;
• în perioadele de depresiune economică statul poate să preschimbe înscrisurile unui
împrumut vechi cu o dobânda ridicată, cu înscrisuri ale unui împrumut nou cu o
dobândă mai mică;
• pe fondul eventualei deprecieri accelerate a monedei naţionale, statul poate diminua
anumite avantaje materiale oferite iniţial creditorilor.

11.3. Particularităţile împrumuturilor externe. Datoria externă


Împrumuturile externe constituie una din formele exportului de capital. În funcţie de
durata pentru care se acordă, creditele externe pot fi: pe termene scurte (1 - 2 ani), mijlocii (3 - 5
ani) sau lungi (peste 5 ani). Beneficiarul creditului este interesat ca termenul de rambursare să fie
suficient de îndepărtat pentru a-şi putea procura resursele necesare restituirii acestuia şi achitării
dobânzilor şi a altor cheltuieli aferente.
În ceea ce priveşte rambursarea creditelor, practica internaţională cunoaşte următoarele
modalităţi: a) în cote egale; b) în cote inegale, care pot creşte în mod progresiv şi c) într-o singură
tranşă, la scadenţă.

133
La acordarea unui credit, împrumutătorul poate să pretindă o garanţie materială sau una
morală. În primul caz, garanţia poate să constea din mărfuri, documente de dispoziţie asupra
mărfurilor (conosamente, warante etc.), acţiuni şi obligaţiuni, depozite ale unor firme, ale unor
instituţii guvernamentale, bunuri imobiliare, venituri ale statului (taxe vamale, accize, venituri ale
domeniului public ş.a), rezervele de aur şi devize ale statului etc.
Privite din punctul de vedere al creditorului, creditele externe pot fi acordate de către : a)
întreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de firmă);
b) bănci şi alte instituţii financiare (credite bancare);
c) guverne (credite guvernamentale);
d) organisme financiare internaţionale (credite financiare);
e) rentieri şi alte persoane fizice (împrumuturi de stat).
Printre organismele financiare internaţionale, care acordă asistenţă publică multilaterală, se
numără:
a) Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), denumită şi
Banca Mondială;
b) organismele financiare regionale: Banca Interamericană de Dezvoltare (înfiinţată în
1959); Banca Africană de Dezvoltare (1963), Banca Asiatică de Dezvoltare (1966);
Banca de Dezvoltare a Caraibelor (1969); Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (1991);
c) organismele financiare ale Comunităţii Economice Europene: Fondul European de
Dezvoltare (creat în 1957) şi Banca Europeană de Investiţii (înfiinţată în 1958);
d) organismele financiare ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc: Banca
Internaţională de Cooperare Economică (înfiinţată în 1963) şi Banca Internaţională de
Investiţii (înfiinţată în 1970).
Instituţiile de la litera d) şi-au încetat activitatea în urma desfiinţării CAER.
Noţiunea de datorie externă prezintă o arie de manifestare mai largă şi are mai multe
sensuri91:
a) datoria externă brută în sens larg, care cuprinde sumele de bani şi alte valori pe care
rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice, le datorează străinătăţii la un moment dat.
b) datoria externă brută în sens restrâns, cuprinde obligaţiile băneşti faţă de străinătate,
cu următoarele excepţii:
• credite pe termen scurt (sub 1 an), considerate operaţii financiare curente;
• investiţiile străine directe care nu au termen de rambursare sau de lichidare;
• ajutoarele cu caracter nerambursabil, primite în cadrul programelor de asistenţă publică
bi- şi multilaterală;
• împrumuturi externe cu perioadă de graţie de peste 10-15 ani;
• credite contractate de persoane fizice sau juridice negarantate de autorităţile
competente.
c) datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte instituţii din sistemul
său, cuprinde sumele datorate unor creditori publici sau privaţi în valută străină, bunuri şi servicii
cu o perioadă de rambursare mai mare de un an, precum şi sumele datorate de persoane private,
dar garantate de o autoritate publică.
Datoria externă nu cuprinde, deci următoarele:
• datoria persoanelor private către străinătate negarantată de autorităţile publice;
• datoria din tranzacţii cu Fondul Monetar Internaţional;
• datoria ce poate fi achitată la opţiunea debitorului în moneda ţării sale;

134
91
Matei, G., Drăcea, M., Drăcea, R., Mitu, N., Finanţe publice, Ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2007, pp.
306-307
• sumele datorate unor creditori rezidenţi în străinătate, pentru care nu au fost stabilite
termene de plată.
d) datoria externă netă, cuprinde diferenţa dintre activele publice şi private ale
rezidenţilor unei ţări în străinătate şi activele deţinute de rezidenţi străini în ţara considerată.
În România, Guvernul poate angaja, pe termen mediu sau lung, împrumuturi externe.
Aceste împrumuturi externe pot fi contractate fie direct de autorităţile centrale, fie de către
societăţile comerciale, regiile autonome şi autorităţile publice locale cu garanţia
statului.

135
136
137