CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Biomecanica este ştiinţa care aplică legile Mecanicii la studiul sistemelor biologice (umane
sau animale): celule, ţesuturi, organe, organisme, populaţii, ecosisteme. Biomecanica studiază
caracteristicile răspunsului în timp și spațiu ale materialelor biologice, solide, lichide și vâsco-elastice,
și ale corpului uman în ansamblu cînd sunt supuse acțiunii unor sisteme de forțe interne și externe.
1.1. Sisteme de referinţă
Corpul uman, în ansamblu, poate fi considerat ca un sistem de corpuri conectate între ele prin
diferite legături. Din punct de vedere mecanic, corpul uman sau anumite segmente anatomice pot fi
modelate printr-un lanţ cinematic deschis (simplu sau arborescent) format din elemente şi cuple
cinematice.
Mişcarea corpului uman este produsă de aparatul locomotor. Sistemul osteoarticular format din
oase şi articulaţii, constituie partea pasivă a aparatului locomotor, iar sistemul muscular constituie
partea activă a aparatului locomotor.
Oasele sistemului osteoarticular au rolul de a susţine întregul corp şi de a contribui la stabilirea
dimensiunilor acestuia, dar constituie totodată şi elementele de care sunt ataşaţi muşchii responsabili
pentru producerea mişcărilor. Pentru simplificarea modelelor elaborate în vederea studierii corpului
uman, elementele lanţului cinematic pot fi considerate corpuri rigide legate prin articulaţii.
Corpul uman, la fel ca toate sistemele de corpuri este tridimensional, iar pentru studiul său
sunt necesare mai multe sisteme de referinţă:
 un sistem de referinţă fix, unic şi bine precizat, ataşat spaţiului în care evoluează corpul uman.
În general, axele sistemului de referinţă fix au direcţiile verticală şi orizontală.

 sisteme de referinţă absolute, dacă axele intersectează centrul unei articulaţii, iar mişcarea
unui segment anatomic este descrisă în raport cu cupla respectivă. Sistemul de referinţă fix este
un sistem de referinţă absolut.

 câte un sistem de referinţă (SA) ataşat fie corpului, fie unei anumite părţi a acestuia, având
originea într-un punct oarecare al părţii respective şi reflectând integral mişcarea sa. Un sistem
de referinţă ataşat este un sistem de referinţă relativ, mişcarea segmentului fiind descrisă în
raport cu segmentul adiacent. Axele unui sistem de referinţă ataşat (relativ) au direcţii oarecare
în spaţiu.

Când se studiază corpul uman ca un ansamblu de corpuri legate între ele prin articulaţii,
fiecăruia dintre aceste corpuri trebuie să i se ataşeze un sistem de referinţă care să-i precizeze
poziţia şi orientarea faţă de corpul ce îl precede în succesiunea considerată, astfel încât în orice
moment, orice corp din succesiunea ce formează sistemul să poată fi în mod simplu exprimat faţă
de sistemul de referinţă fix.
Există mai multe tipuri de coordonate şi sisteme de referinţă cu ajutorul cărora poate fi
exprimată poziţia unui corp, în general, respectiv a corpului uman, în particular: coordonate
carteziene, coordonate cilindrice şi coordonate sferice. Cel mai mult utilizat este sistemul
coordonatelor carteziene.

1.2. Plane cardinale şi axe

Pentru un om care se află în poziţie anatomică (ortostatică, de echilibru vertical), stând în
picioare pe o suprafaţă orizontală cu braţele atârnând pe lângă trunchi, capul drept şi ochii privind
înainte, cu feţele palmare ale mâinilor anterior în supinaţie poate fi definit sistemul de referinţă
determinat de planele şi axele prezentate în figura 1.1. Planele care trec prin centrul de masă al
corpului uman sunt numite plane cardinale.

Figura 1.1. Sistem de referinţă ataşat corpului uman – poziţia anatomică

planul planul frontal

sagital

planul
transversal

Figura 1.2. Planele sagital, transversal şi frontal

Se definesc planele (figura 1.2):

 planul sagital care împarte corpul uman în părţile stângă şi dreaptă fiind poziţionat pe direcţia
antero–posterioară a acestuia; dacă planul împarte corpul în două jumătăţi simetrice, el este
numit sagital cardinal sau principal sau medio-sagital sau planul simetriei bilaterale. Planele
paralele cu planul sagital se numesc plane parasagitale sau paramediane.
Se pot astfel evidenţia aspectele lateral şi medial (figura 1.3).

Figura 1.3. Evidenţierea situărilor laterală şi medială

 planul transversal sau orizontal care secţionează corpul pe direcţie orizontală; el împarte corpul în
părţile superioară sau cranială şi inferioară sau caudală (figura 1.4); planul transversal ce trece
prin centrul de greutate al corpului se numeşte transversal cardinal sau principal.

Figura 1.4. Evidenţierea situărilor superioară şi inferioară

 planul frontal sau coronal, perpendicular pe planele transversal şi sagital; el împarte corpul în
părţile anterioară sau ventrală şi posterioară sau dorsală (figura 1.5); când acest plan trece prin
centrul de greutate al corpului, el este denumit frontal cardinal sau principal.
 Figura 1.5. Evidenţierea situărilor anterioară şi posterioară

Termenii de proximal şi distal sunt utilizaţi pentru a descrie situarea relativă în raport cu un anumit
punct de referinţă: proximal înseamnă apropiat de punctul considerat, iar distal înseamnă depărtat
de acel punct (figura 1.6).

Figura 1.6. Evidenţierea termenilor distal/proximal

În anumite situaţii pot fi utilizaţi termeni care descriu local situările relative. În figura 1.7 se
prezintă termenii utilizaţi pentru talpa piciorului.

Dorsal Aspect

Plantar Aspect
Figura 1.7. Evidenţierea termenilor utilizaţi pentru talpa piciorului

Dreptele de intersecţie ale planelor sunt axele sistemului de referinţă considerat şi sunt
denumite astfel:
 axa antero-posterioară sau sagitală sau ventro-dorsală (intersecţia planelor sagital şi transversal)
corespunde grosimii corpului;
 axa longitudinală sau verticală (intersecţia planelor sagital şi frontal) corespunde înălţimii
corpului, străbate corpul în lungimea sa şi este perpendiculară pe sol; axa care trece prin centrul
de greutate al corpului şi cade în centrul poligonului de susţinere este axa verticală principală;
 axa latero-medială sau frontală sau transversală (intersecţia planelor frontal şi transversal).
Poligonul de susţinere a corpului uman este reprezentat de suprafeţele plantare şi spaţiul dintre
acestea.

1.3. Plane şi axe ce nu trec prin centrul de masă (necardinale)

Planele sagitale, frontale şi transversale ce nu trec prin centrul de masă al corpului uman sunt utile
pentru descrierea mişcărilor din articulaţii, precum şi pentru studiul mişcărilor care au loc în jurul
unor axe externe. Aceste plane necardinale trebuie să fie paralele cu planele corespunzătoare
cardinale.

Figura 1.8. Plane cardinale şi axe de mişcare; a) planul sagital şi axa frontală; b) planul frontal şi
axa sagitală; c) planul orizontal şi axa verticală.

1.4. Mişcările segmentelor anatomice

Tipuri de mişcări posibile în articulaţii
În articulaţiile corpului uman se produc şase tipuri de mişcări, în diferite combinaţii [J. Hamill, K.
M. Knutzen – Biomechanical Basis of Human Movement].
Flexia-extensia este mişcarea care se produce în aproape toate articulaţiile corpului: şold, genunchi,
gleznă, umăr, cot, pumn, degete, trunchi, etc. În figura 1.9 sunt prezentate exemple ale mişcărilor de
flexie-extensie.
 Flexia este mişcarea în care unghiul dintre două segmente anatomice adiacente scade.
 Extensia este mişcarea opusă flexiei, în care unghiul dintre două segmente anatomice
adiacente creşte, în timp ce articulaţia revine la poziţia de zero (sau poziţia de referinţă).
 Atunci când mişcările de flexie şi extensie depăşesc domeniul normal, acestea se numesc
hiperflexie şi hiperextensie.
 Figura 1.9. Mişcările de flexie-extensie

O altă pereche de mişcări o constituie abducţia-adducţia (figura 1.10). Această pereche de mişcări,
mai puţin întânită decât flexia-extensia, are loc în articulaţiile: metatarsofalangeală, şold, umăr,
pumn.
 Abducţia este mişcarea prin care segmentul anatomic se depărtează de linia
mediană a corpului.
 Adducţia este mişcarea opusă abducţei, prin care segmentul anatomic se apropie
de linia mediană.
Atunci când mişcările de abducţie şi adducţie depăşesc domeniul normal, acestea se numesc
hiperabducţie şi hiperadducţie.

Figura 1.10. Mişcările de abducţie-adducţie

A treia pereche de mişcări este rotaţia medială (internă) şi rotaţia laterală (externă) (figura 1.11).
Rotaţia reprezintă mişcarea unui segment anatomic în jurul axului longitudinal al corpului.
Mişcările de rotaţie sunt întâlnite în articulaţiile vertebrelor, umărului, şoldului şi genunchiului.

Figura 1.11. Rotaţiile

Suplimentar, există mai multe mişcări specifice diferitelor segmente anatomice (figura 1.12):

- flexie laterală stânga şi dreapta – este o rotaţie laterală, întâlnită doar pentru cap şi trunchi;
- elevaţie-depresie – este o mişcare de ridicare/coborâre a scapulei;
- supinaţie-pronaţie – este o mişcare specifică antebraţului, rotaţia antebraţului cu palma în sus
se numeşte supinaţie, mişcarea antebraţului cu palma orientată în jos se numeşte pronaţie;
- inversie-eversie – este o mişcare specifică labei piciorului, se produce în articulaţiile
intertarsale şi metatarsale. Inversia este mişcarea în care talpa piciorului este orientată spre
celălalt picior. Eversia este mişcarea în care talpa piciorului este orientată spre exterior.

Figura 1.12 Mişcări specifice

Bibliografie
 2. STATICA

Deoarece corpul uman are în componenţă multe ţesuturi moi noţiunea de solid rigid în
studiile de biomecanică nu este potrivită, astfel că nu poate fi niciodată considerat un solid rigid
în conformitate cu definiţia din Mecanica clasică. În anumite situaţii, pentru studii simplificate,
unele porţiuni ale structurii corpului uman pot fi considerate ca elemente rigide, sau pot fi
considerate ca rigide prin comparaţie cu ţesuturile moi înconjurătoare.
In studiile de biomecanică a corpului uman, elementele sistemului osteoarticular, ce reprezintă
partea pasivă a aparatului locomotor, se consideră solide rigide, iar muşchii şi ligamentele
(componentele sistemului muscular, partea activă a aparatului locomotor) sunt considerate ca
fiind elementele care dezvoltă şi transmit forţe şi momente, având şi proprietăţi amortizoare în
anumite situaţii, mai ales în timpul unor acţiuni mecanice exterioare.
Forţele active din corpul uman, la fel ca şi tensiunile sau deformaţiile produse în diferitele
ţesuturi, pot fi calculate şi/sau determinate experimental. Determinările experimentale se pot
realiza direct pe corpul uman, pe modele sau pe ţesuturi prelevate de pe cadavre.
Cele două categorii de probleme importante pe care le tratează un studiu de biomecanică, din
punct de vedere static, sunt, la fel ca în Mecanica clasică:
 Reducerea sistemelor de forţe, ce constă în determinarea celui mai simplu sistem de forţe
echivalent cu un sistem de forţe dat ce acţionează într-un punct al unui sistem biomecanic;
 Echilibrul sistemelor de forţe şi de corpuri, ce implică stabilirea condiţiilor pentru care
diferite sisteme de forţe sunt în echilibru şi modul în care se concretizează aceste condiţii la
exprimarea echilibrului corpurilor sau sistemelor de corpuri.
Pentru rezolvarea celor două probleme se folosesc principiile, conceptele, axiomele şi
regulile din statica solidului rigid, aplicate însă doar în situaţiile în care ele corespund structurii
ţesuturilor umane şi în care aproximaţiile astfel făcute nu sunt prea grosolane.

2.1. Reducerea sistemelor de forţe

În cazul cel mai general, asupra unui solid rigid pot acţiona forţe aplicate în diferite puncte ale
acestuia, având direcţii oarecare în spaţiu. Un asemenea sistem de forţe se numeşte sistem de
forţe oarecare, care, în cazul unui sistem biomecanic, este format atât din forţele exterioare
(greutatea, forţele direct aplicate), cât şi din forţele musculare.
În studiile de biomecanică, reducerea forţelor se realizează, de obicei, în raport cu articulaţiile
corpului uman.
2.1.1. Momentul unei forţe în raport cu un punct şi cu o axă
Se consideră un solid rigid şi un punct oarecare O, respectiv o axă   ce trece prin punctul O

(figura 2.1). Asupra corpului acţionează o forţă F într-un punct A distinct de punctul O.

Momentul forţei F în raport cu punctul O este egal cu produsul vectorial dintre vectorul de
 
poziţie r al punctului de aplicaţie al forţei şi forţa F :
    
M O ( F )  r  F  OA  F (2.1)
 
Momentul forţei F în raport cu axa   este egal cu proiecţia pe axă a momentului forţei
calculat în raport cu un punct oarecare O al axei:
     
M  ( F )  (r  F )  u  pr M O ( F ) (2.2)

unde u este versorul axei (Δ).

A 
 u
 r
F   
 M  (F ) M O (F )

y
O

(Δ)
x

Figura 2.1. Momentul unei forţe în raport cu un punct şi în raport cu o axă

2.1.2. Cupluri de forţe

 
Un sistem de forţe F1 ,F2 (figura 2.2), situate pe suporturi paralele, având sensuri opuse şi
module egale F1  F2  F , se numeşte cuplu de forţe.
Observaţii:
- rezultanta acestui sistem de forţe este întotdeauna egală cu zero;
- un cuplu de forţe este caracterizat de momentul său, care este un vector liber.
- momentul cuplului de forţe se poate calcula ca moment al oricăreia din forţele cuplului în
raport cu punctul de aplicaţie al celeilalte forţe.
  
M  A2 A1  F1  A1 A2  F2 (2.3)
Modulul momentului este dat de produsul M  F d , în care d este distanţa dintre suporturile
forţelor şi se numeşte braţul cuplului.
 d
A1
 1 
M F1

 
A2 F2   F1

Figura 2.2. Cuplu de forţe ce acţionează asupra unei vertebre

2.1.3. Torsorul de reducere într-un punct al unui sistem de forţe oarecare


Se consideră un corp asupra căruia acţionează un sistem de n forţe oarecare Fi aplicate în
punctele distincte Ai şi un punct O de reducere aparţinând corpului. Reducând fiecare forţă în
punctul O rezultă câte o forţă egală cu cea iniţială şi un moment egal cu momentul forţei în
raport cu punctul de reducere. Rezultă astfel în punctul O două sisteme de vectori concurenţi:
 
forţele Fi şi momentele acestora, calculate în raport cu punctul de reducere M Oi , care pot fi
înlocuite cu rezultantele lor.
    n 
R  F1  F2  ...  Fn   Fi (2.5)
i 1

    n  n 
M O  M O1  M O 2  ...  M On   M Oi   OAi  Fi (2.6)
i 1 i 1
   
Rezultanta R şi momentul rezultant M O constituie torsorul de reducere τ O ( R, M O ) al
sistemului de forţe în raport cu punctul O.

2.1.4. Reducerea forţelor paralele. Poziţia centrului de greutate

Un sistem de forţe ale căror drepte suport sunt paralele formează un sistem de forţe paralele.
Dacă toate forţele sistemului au direcţia paralelă cu axa Ox a unui referinţă xOyz cu originea în
punctul de reducere O, punctele lor de aplicaţie Ai au coordonatele xi , yi , zi  , (figura 2.4),
elementele torsorului de reducere sunt:
 n   n  n 
R   Fi i  Fi  i  Fxi  Rx i
i 1 i 1 i 1
 n  n   n  n  
M O   M Oi  OAi  Fi  j  Fxi z i  k  Fxi yi  M Oy j  M Oz k (2.7)
i 1 i 1 i 1 i 1

Se observă din relaţiile (2.10) că elementele torsorului de reducere sunt ortogonale.

În cazul forţelor paralele, axa centrală este evident paralelă cu direcţia comună a forţelor şi trece
prin punctul C numit centrul forţelor paralele:
n n
 
 Fi ri  Gi ri

OC  rC  i 1  i 1 (2.8)
n n
 Fi  Gi
i 1 i 1

Figura 2.4. Reducerea unui sistem de forţe paralele

Centrul forţelor paralele are o importanţă deosebită în biomecanica corpului uman, unde, în
afara forţelor dezvoltate de muşchi, majoritatea forţelor ce apar sunt forţe de greutate. Un astfel
de sistem particular de forţe paralele admite un centru, care se numeşte centru de greutate şi este
punctul de aplicaţie al greutăţii corpului. Când corpul uman se află în poziţia ortostatică, centrul
său de greutate se află în planul mediosagital într-o poziţie plasată anterior osului sacru la o
distanţă de câţiva centrimetri. Acesta este motivul pentru care se pot căra cu oarecare uşurinţă
greutăţi mari pe spate. Plasarea unei astfel de sarcini tinde să deplaseze, prin contracţia
muşchilor extensori ai coloanei vertebrale, centrul de greutate al corpului spre o poziţie aproape
coliniară cu coloana.
Poziţia centrului de greutate al corpului uman se modifică pentru diferite posturi ale acestuia,
respectiv se modifică în timpul diferitelor mişcări. De aceea trebuie să se precizeze întotdeauna
în ce postură a fost determinat.
Centrul de greutate nu este situat neapărat în limitele fizice ale corpului, ci poate fi
undeva în spaţiu, în vecinătatea corpului.
Posibilitatea ca centrul de greutate să fie în afara corpului a dat naştere la unele studii cu
aplicabilitate la săriturile în înălţime şi săriturile cu prăjina, unde s-a observat că dacă un atlet are
o poziţie similară cu cea a unui bumerang, acesta poate trece peste bară în timp ce centrul de
greutate va trece sub sau prin bară (figura 2.5 Tehnica Fosbury permite atletului să treacă peste
bară, în timp ce centrul său de greutate trece prin sau pe sub bară şi figura 2.6).
 Figura 2.5. Modificarea poziţiei centrului de greutate pentru un atlet

Figura 2.6. Centrul de greutate al unui săritor cu prăjina poate trece prin bară, sau pe sub
bară, în timp ce săritorul trece peste bară

2.2. Forţe externe

Dintre forţele externe, cel mai mare impact asupra comportării statice a corpului uman o are
forţa de greutate. Această forţă se consideră aplicată în centrul de masă al porţiunii respective a
corpului. Forţele de greutate au întotdeauna direcţia verticalei locului şi se pot manifesta fie ca
forţe active, fie ca forţe rezistente
Muşchii care, într-o anumită poziţie statică, trebuie să intervină împotriva forţei gravitaţionale
pentru a menţine această poziţie, se numesc antigravitaţionali. De exemplu, în poziţia
ortostatică, poziţie obişnuită de echilibru a corpului uman, toţi muşchii posteriori ai trunchiului şi
ai membrului inferior: muşchii cefei, muşchii proprii ai spatelui, extensorii coapsei, muşchii
posteriori ai coapsei, tricepsul sural şi ceilalţi muşchii posteriori ai gambei şi muşchii plantari, îşi
măresc starea de contracţie statică şi sunt deosebit de solicitaţi.
O altă categorie de forţe externe acţionează asupra corpului uman sau porţiunilor sale, sunt cele
care se manifestă sub formă de presiuni, definite ca raport dintre forţa elementară ce acţionează
perpendicular pe o suprafaţă elementară şi aria suprafeţei respective:

 dF
p (2.9)
dA
Astfel, dacă se consideră suprafaţa plantară de sprijin a corpului uman pe un plan, se constată
prin măsurători că presiunea are o anumită distribuţie pe aria de contact. Aceasta depinde atât de
arhitectura oaselor, muşchilor şi ligamentelor cât şi de proprietăţile mecanice ale ţesuturilor tăplii
piciorului. Calculul distribuţiei presiunii este complicat şi nu dă decât valori aproximative. Se
poate însă determina o valoare medie a acesteia împărţind forţa de greutate totală a corpului la
amprenta pe planul orizontal a ariei plantare totale, care se poate calcula pe baza unor măsurători
(figura 2.7).

G/2 G/2

dA
dA

(P)

dN
dN

Figura 2.7. Presiunea plantară

Calculul presiunilor medii are importanţă foarte mare în biomecanică unde toate determinările in
vivo sunt dificil de realizat. In structurile articulare de exemplu, unde presiunile exercitate de
anumite acţiuni mecanice musculare asupra suprafeţelor osoase aparţinând articulaţiei respective
sunt practic imposibil de calculat din cauza configuraţiilor anatomice complexe, o mărime medie
a presiunii dă măcar informaţii asupra ordinului de mărime al solicitării distribuite. Această
valoare poate fi utilă pentru caracterizarea globală a solicitării într-o anume postură statică. Dacă
se schimbă postura, forţele musculare se modifică după principiile descrise în paragraful
precedent şi deci, distribuţia presiunii la faţa articulară considerată va fi alta. Evident şi această
afirmaţie este condiţionată de păstrarea în noua situaţie a aceleiaşi morfologii a feţei articulare,
condiţie care în majoritatea cazurilor rămâne valabilă.

2.3. Echilibrul corpurilor supuse la legături

În cazul cel mai general, asupra unui corp acţionează un sistem de forţe oarecare, aplicate în
diferite puncte ale corpului şi având direcţii oarecare în spaţiu. Condiţia de echilibru a corpului
este aceeaşi cu cea a sistemului de forţe care acţionează asupra sa şi care se exprimă prin
anularea elementelor torsorului de reducere determinat în raport cu orice punct:

 R  0
 (2.10)
M O  0

Corpul în echilibru poate fi liber sau supus la legături. In legătură cu corpul uman aflat în
condiţii normale, nu se pune problema stării sale libere. Acesta poate fi tratat în stare liberă doar
în condiţii de imponderabilitate când nu se află supus la nici o legătură şi poate ocupa orice
poziţie în spaţiu sub acţiunea unui sistem de forţe exterioare.
Un corp este supus la legături atunci când anumite deplasări ale sale sunt împiedicate de alte
corpuri. Prin considerarea axiomei legăturilor, în fiecare dintre punctele corpului în care aceste
restricţii se manifestă, se introduce câte o forţă sau/şi un moment, care produc acelaşi efect
mecanic ca şi legătura propriu-zisă. Astfel, solidul se va afla sub acţiunea a două sisteme
distincte de forţe:

 Sistemul forţelor exterioare, Fi , (i  1, ..., n) , în general cunoscut;

 Sistemul forţelor de legătură (reacţiuni) F jl , ( j  1, ..., p) , necunoscut.

Pentru ca rigidul să fie în echilibru, este necesar şi suficient ca elementele torsorului de reducere
al forţelor ce acţionează asupra sa (în acest caz, exterioare şi de legătură), să fie nule:
  

 R  R ext  R l 0
   (2.11)

 O
M  M Oext  M Ol  0

2.3.1. Tipuri de legături

Într-o problemă de biomecanică pot fi întâlnite toate tipurile de legături studiate de Mecanica
solidului rigid.
Rezemarea
Un corp (C) se reazemă pe corpul de legătură (L) atunci când un punct O al său rămâne mereu pe
suprafaţa celui de legătură. Definiţia legăturii evidenţiază faptul că un rigid rezemat are 5 grade
de libertate, întrucât unul din punctele sale (cel în care se consideră că se realizează legătura)
trebuie să satisfacă ecuaţia suprafeţei de legătură.
Considerându-se rezemarea în punctul O, prin reducerea sistemului de forţe exterioare
   
Fi (i  1,2,...,n) se obţine torsorul format ( Rext , M Oext ) . Acţiunea mecanică a rezultantei Rext se

poate aprecia prin considerarea a două componente: Rn dirijată după direcţia normalei comune

la cele două suprafeţe în contact şi Rt situată în planul tangent comun.

Acţiunea mecanică a momentului M Oext se poate aprecia prin considerarea a două componente:
 
M On , dirijat după direcţia normalei comune la cele două suprafeţe în contact şi respectiv, M Ot
situat în planul tangent comun.
Condiţiile de echilibru pentru un solid rigid rezemat sunt:
 
Rn  N  0 (2.12)

Rt  0 dacă legătura este ideală (2.13)
 
Rt  Fr  0 dacă legătura este reală (2.14)

M On  0 dacă legătura este ideală (2.15)
 
M On  M p  0 dacă legătura este reală (2.16)

M Ot  0 dacă legătura este ideală (2.17)
 
M Ot  M r  0 dacă legătura este reală (2.18)
unde:

 N este reacţiunea normală

 Fr este forţa de frecare la alunecare statică ( Fr max  o N )
 o  tgo este coeficientul de frecare la alunecare statică

 M p este momentul frecării de pivotare ( M p max  p0 N )
 p este coeficientul de frecare la pivotare statică

 M r este momentul frecării de rostogolire ( M r max  r0 N )

 r este coeficientul de frecare la rostogolire statică

Un caz tipic în care frecarea de pivotare poate fi exemplificată este caracteristic posturii verticale
a unei balerine ridicată pe poante (figura 2.8). Aria redusă de contact cu podeaua este cea pe care
reacţiunea normală este distribuită şi apar forţe de frecare de asemenea distribuite ce produc şi
momentul frecării de pivotare. Când balerinei i se imprimă o mişcare de rotaţie în jurul unui ax
vertical mişcarea nu se produce decât după ce momentul de pivotare maxim este depăşit. Din
punct de vedere al mişcării balerinei, acest moment trebuie să fie foarte mic pentru ca numărul
de rotaţii executate să poată fi cât mai mare. Pe de altă parte, balerina trebuie să poată sta şi
singură pe poante în poziţie verticală de repaus, ceea ce implică şi o limită inferioară nenulă a
momentului de pivotare. De aceea poantele nu se fac punctiforme, pentru a nu permite ca un
moment exterior oricât de mic să scoată balerina din starea de echilibru şi să-i imprime o mişcare
de rotaţie.
 Figura 2.8. Momentul frecării de pivotare
Cum momentul frecării de rostogolire în punctul considerat de contact are suportul în
planul tangent comun el nu poate fi produs decât de forţe de legătură perpendiculare pe acest
plan. Singura forţă de legătură astfel plasată, este reacţiunea normală. Dar, ea trece prin punctul
considerat de contact şi deci nu poate produce moment în raport cu acest punct. Astfel, pentru a
putea lua în considerare frecarea de rostogolire, este necesar ca legătura dintre cele două rigide
să se realizeze pe o suprafaţă de contact şi nu doar într-un punct, aşa cum s-a precizat şi în cazul
momentului frecării de pivotare (figura 2.9).

Figura 2.9. Momentul frecării de rostogolire

Exemple:
La exerciţiile la paralele şi la bară fixă, gimnaştii pudrează barele şi palmele cu talc pentru a
reduce coeficientul frecării de rostogolire. Micşorarea momentului frecării de rostogolire le
permite să execute exerciţii mai complexe, cu mai multe rotaţii decât în cazul în care palmele
transpiră, iar momentul exterior produs de muşchi nu poate depăşi momentul de frecare decât
într-un interval unghiular mai limitat.
La un exerciţiu la bârnă trebuie să se asigure un moment de rostogolire suficient de mare pentru
ca un balans involuntar al sportivei să nu determine rostogolirea de pe bârnă şi ratarea
exerciţiului. De aceea bârna nu se pudrează pentru reducerea coeficienţilor de frecare, în această
stare oferind mai multă siguranţă pentru exerciţiile în care un moment de rostogolire prea mic ar
dăuna caracterului tehnic şi artistic.
 coeficienţii de frecare ce apar în cazul rezemării corpului se pot determina exact numai
pe cale experimentală. Există stabilite intervale de valori ale acestora pentru diferite
cupluri de materiale, dar acestea se modifică cu gradul de prelucrare al suprafeţelor în
contact, iar pentru rostogolire şi pivotare depind şi de geometria acestor suprafeţe.
Aplicarea axiomei legăturilor la toate cazurile de rezemare, introduce o singură mărime
necunoscută scalară: modulul reacţiunii normale N. Toate celelalte elemente ale torsorului
forţelor de legătură: forţa de frecare la alunecare, momentul frecării de pivotare şi momentul
frecării de rostogolire, atunci când există, depind de modulul reacţiunii normale, astfel încât nu
constituie necunoscute suplimentare.

Articulaţia
Un corp rigid (C) este articulat de un rigid de legătură (L) dacă:
 are un punct comun cu acesta, legătura numindu-se articulaţie sferică; rigidul astfel legat
rămâne cu 3 grade de libertate, punctul de legătură având coordonatele cunoscute.
 are două puncte comune cu acesta, legătura numindu-se articulaţie cilindrică; rigidul astfel
legat rămâne cu un singur grad de libertate, punctele de legătură ce determină axa articulaţiei
fiind de asemenea cunoscute.
Se consideră solidul rigid (C) articulat sferic în punctul O, asupra căruia acţionează un sistem

de forţe exterioare cunoscute Fi (i  1, 2, ..., n) (figura 2.10). Acest sistem se reduce în punctul O
  
la o rezultantă Rext şi un moment rezultant M Oext . Rezultanta Rext tinde să deplaseze solidul
rigid din articulaţie, ceea ce nu este posibil, punctul de legătură fiind fix.
Condiţiile de echilibru pentru un solid rigid articulat sferic sunt:
 
Rext  Rl  0 (2.19)

M Oext  0 dacă legătura este ideală (2.20.a)
 
M Oext  M f  0 dacă legătura este reală (2.20.b)

unde Rl este reacţiunea din articulaţie

 M f este momentul frecării în articulaţie, M f max  l r Rl
 l este coeficientul de frecare în articulaţie


(L) Rext

M Oext


Rl
(C)

Figura 2.10. Articulaţia sferică

Deci, în cazul unui corp articulat sferic, indiferent dacă legătura este ideală sau cu frecare,
aplicarea axiomei legăturilor se materializează prin introducerea a trei mărimi necunoscute
scalare reprezentând proiecţiile reacţiunii din articulaţie. Momentul de frecare din articulaţie nu
introduce necunoscute suplimentare, acesta fiind dependent de modulul reacţiunii.
In corpul uman există mai multe articulaţii sferice dintre care cele mai importante sunt
articulaţiile: scapulohumerală şi coxofemurală, (figura 2.17).
Clavicula
Os coxal

Cap femural

Cap humerus

Scapula
Femur
Humerus

Figura 2.11. Articulaţii sferice ale corpului uman

Încastrarea
Un corp (C) este încastrat într-un corp de legătură (L) atunci când este fixat permanent de acesta
(figura 2.12). Din definiţie rezultă că un corp încastrat nu mai are nici un grad de libertate.

Sistemul de forţe exterioare Fi (i  1, 2, ..., n) se reduce în raport cu un punct O din zona
 
încastrării la un torsor format din: rezultanta Rext şi momentul rezultant M Oext . Nici unul dintre
elementele torsorului forţelor exterioare nu poate modifica poziţia corpului încastrat, legătura
opunându-se prin elemente egale şi de sens contrar, astfel încât echilibrul este păstrat în orice
condiţii.

Figura 2.12. Aplicarea axiomei legăturilor la încastrare

Ecuaţiile de echilibru permanent valabile sunt cele mai generale:

 

Rext  Rl  0
  (2.23)

 Oext
M  M Ol  0

arată faptul că aplicarea axiomei legăturilor în cazul încastrării se materializează prin

 
introducerea a 6 mărimi necunoscute scalare: proiecţiile unei forţe Rl şi ale unui moment M Ol ,
total necunoscute.
La corpul uman, doar articulaţiile rigidizate prin îmbolnăvire sau prin accidentare furnizează
exemple de astfel de legături. De exemplu, la un membru inferior pus în aparat ghipsat ca urmare
a unei accidentări, poate exista situaţia încastrării femurului la centura scapulară, a ansamblului
tibie-fibulă la femur, etc. Articulaţia atlantooccipitală se poate de asemenea transforma într-o
încastrare dacă subiectul uman este obligat să poarte un guler rigid care-i anulează orice tendinţă
de orientare normal posibilă a craniului faţă de coloana vertebrală (a occipitalului faţă de atlas).
Exemplele sunt numeroase, rezultând încastrări din imobilizarea totală a oricărei articulaţii a
corpului uman.

Legătura prin fir

Un corp (C) are o legătură prin fir dacă un punct al său O este legat prin intermediul unui fir
flexibil şi inextensibil de un punct A (figura 2.13).
Firul fiind inextensibil, împiedică mişcarea solidului rigid după direcţia sa în sensul în care ar fi
întins. Din acest motiv, firul se înlocuieşte cu o reacţiune având direcţia firului şi sensul opus
tendinţei sale de întindere, care se notează T şi se numeşte tensiune în fir. In orice punct dintr-
un astfel de fir tensiunea are aceeaşi valoare.
 Figura 2.13. Corp legat prin fire

In corpul uman se pot considera legături prin fir cele existente între muşchi şi punctele de
inserţie care se realizează prin intermediul tendoanelor. In majoritatea cazurilor tendonul este
bine dezvoltat având o structură conjuctivă fibroasă ceea ce îl face necontractil şi inextensibil.
Deşi forma tendoanelor nu este întotdeuna cea a unui fir, putând avea şi formă de panglică, sau
chiar de cilindru, el poate fi modelat printr-un fir, deoarece întruneşte principiile acestui model:
una dintre dimensiuni (lungimea) mult mai mare ca celelalte două, inextensibilitate şi
flexibilitate. Tensiunea în tendon este forţa dezvoltată în muşchiul cu care acesta este solidar.
Comportarea ca fir tendonului este mult influenţată de proporţia şi orientarea fibrelor de colagen.
Dacă peste 75% din totalul fibelor de colagen ce alcătuiesc tendonul sunt paralele şi orientate
longitudinal, modelarea sa prin fir este corectă.
Tot ca fire se comportă, în corpul uman, ligamentele. Acestea sunt benzi fibroase care se inseră
pe oasele unei articulaţii contribuind la menţinerea contactului între suprafeţele articulare.
Ligamentele sunt inextensibile şi suficient de flexibile pentru a putea fi modelate prin fir.
Din cauza incompresibilităţii lor, atât tendoanele cât şi ligamentele pot prelua doar forţe de
întindere.

2.4. Echilibrul sistemelor de solide rigide

Un sistem de solide rigide conţine două sau mai multe corpuri între care există legături. Aceste
legături, care realizează un sistem din mai multe rigide, se numesc legături interioare. În afară
de acestea, în cazul unui sistem de solide rigide există legături exterioare, între corpurile din
sistem şi altele din exteriorul sistemului. Prin aplicarea axiomei legăturilor, vor apărea în mod
corespunzător, reacţiuni exterioare şi reacţiuni interioare.
Metoda separării (izolării) se bazează pe observaţia că, pentru ca un sistem de corpuri să fie în
echilibru, fiecare corp din sistem trebuie să fie în echilibru. Metoda separării prevede tratarea
individuală a fiecărui rigid din sistem şi studierea echilibrului propriu, sub acţiunea forţelor
exterioare şi a celor de legătură exterioare şi interioare care îi revin.
Prin separarea corpurilor, legăturile interioare se înlocuiesc prin reacţiuni interioare, care,
conform principiului acţiunii şi reacţiunii, sunt egale ca mărime şi opuse ca sens la cele două
solide rigide separate.
 6. APLICAŢIILE ANTROPOMETRIEI ÎN BIOMECANICĂ

Antropologia este ştiinţa care se ocupă de studiul originii, dezvoltării şi comportamentului

fizic, social şi cultural al omului.
Antropometria, ca subdomeniu în cadrul antropologiei, are ca obiect de activitate studiul
mărimilor fizice ale corpului uman, pentru utilizarea acestora în clasificarile şi comparaţiile
antropologice, precum şi tehnicile corespunzatoare de măsurare.
 Chaffin et al, 1999 defineşte Antropometria ca fiind ştiinţa care se ocupă cu măsurarea
dimensiunilor, masei, formei, proprietăţilor şi inerţiei corpului uman (Chaffin et al., 1999)
Studiile antropometrice au multiple utilizări: pentru evidenţierea evoluţiei fizice în timp a
omului, în medicina, în biomecanica, în sport, prin anumiţi parametrii de performanţă, în industria
vestimentară, în ergonomie, în robotica etc.
Cu ajutorul antropometriei pot fi relevate diferenţele dintre indivizi şi dintre grupurile de
indivizi, ţinând cont de vârsta, sex, rasa, somatotip etc.
Ca si biomecanica, antropometria utilizeaza
 Plane (sagital, frontal şi transversal)
 Axe
 Poziţii relative de măsurare
 Măsuratorile antropometrice statice ţin cont de o multitudine de factori, precum:
vârsta, sexul, rasa, ocupaţia, perioada istorică, procentajul din interiorul grupului specific de
populaţie etc.
În biomecanica ocupaţională, câteva dintre mărimile antropometrice statice sunt mai
importante, datorită multitudinii de aplicaţii pe modele analizate în planele sagital şi frontal:
lungimile segmentelor corpului, poziţiile centrelor de masă segmentare, densitatea segmentară.
Când se studiază mişcările diferitelor segmente sau ale întregului corp uman şi faţă de planul
transversal, atunci trebuie luate în considerare şi celelalte marimi antropometrice statice
corespunzatoare.
6.1. Determinarea parametrilor antropometrici
Pentru analiza mişcărilor unui subiect uman în timpul unor activităţi impuse sunt necesari
parametrii antropometrici corespunzători individului investigat:

 înălţimea subiectului uman investigat [m];

 masa întregului corp [Kg];
 masele segmentelor anatomice individuale [Kg];
 poziția centrului de masă al întregului corp [m];
 pozițiile centrelor de masă ale segmentelor anatomice individuale, exprimate în raport cu
anumite repere anatomice (articulația distală sau proximală) [m];
 momentele de inerție ale întregului corp exprimate în raport cu un anumit sistem de referință
[Kg m2];
 momentele de inerție ale segmentelor anatomice individuale exprimate în raport cu anumite
sisteme de referință [Kg m2];
 momentele de inerție ale segmentelor anatomice individuale exprimate în raport cu sisteme
de referință cu originile în centrele de masă [Kg m2].

Proprietăţile de inerţie (masa, centrul de greutate, momentul de inerţie) sunt dificil de

determinat pe o persoană vie. Metoda coeficienților foloseşte tabele de proporţii ce prevăd
parametrii segmentelor corporale pentru măsurători simple, neinvazive, cum ar fi masa totală a
corpului, lungimile segmentelor şi înălţimea corpului.
 Dempster, în una din lucrările sale, a colectat date de la persoane aflate în viaţăşi de la opt
cadavre. Cadavrele au fost segmentate, iar lungimea, masa şi volumul fiecărui segment au fost
înregistrate. Cu datele obţinute, Dempster a calculat poziția centrului de greutate (utilizând metoda
suspendării) şi momentele de inerţie (utilizând tehnica pendulului) pentru fiecare segment. În final,
Dempster a creat tabele prezentând masele segmentelor ca proporţii ale masei întregului corp,
pozițiile centrelor de greutate şi lungimile razelor de girație1 ca proporţii ale lungimilor segmentelor
(Tabel 6.1).

Tabelul 6.1. Parametrii segmentelor corpului uman – Dempster

Majoritatea acestor parametri sunt rezultatul unor investigaţii îndelungate, ale medicilor, pe
cadavre umane şi reprezintă medierea rezultatelor determinărilor pe subiecții umani. Astfel, s-a
ajuns la obţinerea unor coeficienţi de scalare generalizaţi, ai lungimii şi greutăţii, pentru fiecare

1
Raza de giraţie este distanţa faţă de axa de rotaţie unde ar trebui concentrată toată masa corpului pentru a da acelaşi
moment de inerţie faţă de acea axă
segment al corpului uman în parte. Doar înălţimea şi greutatea subiecţilor umani pot fi măsurate
direct pentru fiecare subiect uman în parte.
În figura 6.1 se prezintă repartiţia zonelor corpului uman şi cei mai importanţi parametri
antropometrici ai acestora, în cazul subiecţilor umani cu vârsta mai mare de 18 ani. Astfel:
zona A – cuprinsă între extremitatea superioară a capului şi cea a trunchiului;
zona B – cuprinsă între extremitatea superioară şi cea inferioară a trunchiului;
zona C – cuprinsă între extremitatea superioară a trunchiului şi cea a braţului;
zona D – cuprinsă între extremitatea superioară a braţului şi cea a antebraţului;
zona E – cuprinsă între extremitatea superioară a antebraţului şi cea a mâinii;
zona F – cuprinsă extremitatea inferioară a trunchiului şi bazin;
zona G – cuprinsă între bazin şi extremitatea superioară a gambei;
zona H – cuprinsă între extremitatea superioară a gambei şi cea a piciorului.

Figura 6.1. Împărţirea corpului uman pe zone (a); cotarea segmentelor corpului uman (b)
(http://www.dh.aist.go.jp/bodyDB/m/index-e.html)
 Fig. 6.3 (Dempster’s data (1955, 1959) – Coordonatele centrelor de greutate ale segmentelor
anatomice exprimate procentual

6.2 Densitatea întregului corp

Corpul uman constă din mai multe tipuri de ţesuturi fiecare cu o densitate ρ diferită. De
exemplu densiţile specifice pentru diferite tipuri de structuri anatomice sunt:
- osul cortical: ρ >1.8;
- ţesut muscular: ρ >≃1;
- ţesut gras: ρ <1.

Densitatea medie este funcţie de constituţia corporală. În 1966 Drills şi Contini au dezvoltat
pentru densitatea ρ a corpului o expresie ce este dată ca o funcţie a indicelui ponderal, c. Acest
indice ponderal are expresia:

√
unde:

- M – masa corpului (kg);

- h – înălţimea corpului (m).

Expresia densităţii are forma:

ρ= 0.69+0.9c
Se poate observa că o persoană scundă şi grasă are un indice ponderal mai scăzut
decât o persoană înaltă şi slabă deci are o densitate corporală mai mică.
 Exemplu: Pentru o persoană cu înălţimea h=1.78 m şi greutatea M=77 kg indicele ponderal
este:

Pentru densitate se obţine: ρ= 0.69+0.9c= 1.069

Pentru o persoană cu înălţimea h=1.60 m şi greutatea M=77.3 kg indicele ponderal este:

Pentru densitate în această situaţie se obţine: ρ= 0.69+0.9c= 1.033

Densităţile segmentelor
Fiecare segment este format dintr-o combinaţie unică de oase, muşchi, grăsime şi alte
ţesuturi, iar densitatea în interiorului uni anumit segment nu este uniformă, în general, datorită
proporţiei mai mari de oase densităţile segmentelor distale sunt mai mari decât a celor proximale iar
segmenetele individuale îşi cresc densităţile după cum creşte densitatea medie a corpului.

6.3. Distribuția maselor în analiza biomecanică

Distribuția maselor în analiza teoretică și experimentală a mișcărilor corpului uman
reprezintă o problemă deosebit de importantă. Astfel, determinarea masei și a momentelor de inerție
ale întregului corp sau doar ale unor părți ale acestuia constituie date preliminare pentru analiza
mișcărilor.
6.3.1 Masa segmentelor corpului uman
Metodele standard de calcul al maselor segmentelor anatomice sunt cântărirea subiectului și
multiplicarea masei întregului corp cu un anumit coeficient care reprezintă proporţia cu care fiecare
segment anatomic contribuie la masa totală a corpului. Mai mulți cercetători au studiat proprietățile
inerțiale ale segmentelor corpului uman și au determinat tabele cu valori rezultate în urma unor
calcule statistice [Research Methods in Biomechanics, D.Gordon E. Robertson, Graham E.
Caldwell, et al].
Exemple de coeficienți care reprezintă proporția dintre masa segmentului anatomic și masa
întregului corp, precum și alți parametri ai segmentelor corpului uman sunt prezentate în Tabelul
1.1. Valorile din aceste tabele provin de la măsurări pe cadavre (cadavrul unui bărbat de o vârstă
medie), astfel că nu pot fi utilizate pentru toţi subiecţii, în special pentru copii şi femei.
Masa unui segment anatomic oarecare (ms) se determină astfel:
ms Psmtotal
unde:

 mtotal este masa totală a corpului;

 Ps este proporţia masei segmentului considerat.
Având în vedere că întregul corp este divizat într-un număr oarecare de segmente anatomice,
suma tuturor valorilor lui P trebuie să fie egală cu 1:
 S

P 1,000
s1
s

unde:

 S este numărul segmentelor corpurilor;

 s este numărul segmentului.

Exemplu: Se consideră o persoană cu masa 56.7 kg. Să se determine determine proporţia

masei membrului inferior (picior, gamba şi coapsă).
Din tabelul 6.1 avem pentru picior P=0.0145; pentru gambă P=0.0465; pentru coapsă P=0.100
Astfel se obţine:
Masa piciorului = 0.0145*56.7kg=0.82215 kg
Masa gambei = 0.0465*56.7 kg= 2.63655 kg
Masa coapsei = 0.100*56.7kg = 5.67 kg
Rezultă masa membrului inferior M= 0.82215 kg +2.63655 kg+=5.67 kg = 9.1287 kg
Proporţia fiecărui segment din masa totală a membrului inferior se determină împărţind
masa fiecărui segment la masa totală a membrului inferior:
Ppicior=0.8221/9.1287 = 0.0906
Pgambă= 2.63655/9.1287 = 0.28882
Pcoapsă = 5.67/9.1287 = 0.62112
→ P =9.1287/9.1287 = 1

Centrul de masă [Research Methods in Biomechanics, D.Gordon E. Robertson, Graham E.

Caldwell, et al]
In general centrul de masă este acel punct în care este concentrată toată masa unui sistem şi,
din punct de vedere dinamic, descrie comportarea înregului sistem de puncte materiale.
Centrul de greutate şi centrul de masă de obicei au aceeaşi localizare. În Biomecanică, la fel
ca și în Mecanica teoretică, poate fi folosit oricare din cei doi termeni, cu excepția cazurilor când
corpul este la o distanță mare față de suprafaţa pământului sau, atunci când este afectat de o sursă
gravitaţională mare.
Centrul de greutate este definit ca fiind punctul în care, pentru studiul echilibrului, se poate
considera concentrată întreaga masă a corpului. Pentru mişcarea de translaţie a unui corp rigid,
parametrii cinematici ai centrului de greutate sunt suficienți pentru studiul mișcării întregului corp.
Se consideră un corp a cărui masă totală este M.
 Fig. 6.4

M= mi
dar mi=ρiVi
 mi este masa fiecărei secţiuni i;
 Vi este volumul fiecărei secţiuni i.
Dacă corpul are densitate constantă atunci M = ρ Vi
Dacă se consideră centrul de greutate situat la o distanţă x de marginea unui segment atunci
se poate scrie:

n
M  x   mi xi
i 1

1 n
x  mi xi
M i 1
a. Centrul de greutate al unui segment anatomic
Pentru a se simplifica şi generaliza procesul de calcul al centrului de greutate al segmentelor
anatomice, Dempster a dezvoltat o metodă de exprimare a distanţelor de la fiecare capăt al unui
segment (distal și proximal) până la centrul de greutate al segmentului, ca proporţii (R) ale lungimii
segmentului anatomic (l). Aceste proporţii sunt definite ca:

rproximal r
Rdistal distal
R proximal  l
l

Fig. 6.5
Pentru a putea determina poziția centrului de greutate al unui segment trebuie determinate
coordonatele capetelor segmentului. Valorile coeficientului R pentru un anumit segment anatomic
pot fi obținute din tabele de tipul Tabelul 6.2 În general, Tabelul 6.2 – Dempster - se poate folosi în
cazul bărbaţilor maturi deoarece aceste proporţii au fost obținute ca valori medii de la opt cadavre
de sex masculin. Se pot folosi atât valorile Rproximal cât şi Rdistal, dar, prin consens, centrul de greutate
al unui segment anatomic este definit de obicei în funcție de capătul proximal. Coordonatele
centrului de greutate al segmentului (xcg, ycg) se pot determina din ecuațiile:

x
cgx R 
x 
proximalx
proximal
distal
proximal

y
cgy 
R 
y 
proximaly
proximal
distal
proximal

unde: (xproximal, yproximal) şi (xdisal, ydistal) sunt coordonatele capetelor proximale, respectiv distale ale
segmentului anatomic. Suma R proximal R 
distal1 r
, deoarece rproximal l, lungimea segmentului
distal

anatomic.
Astfel, distanța de la centrul de greutate până la capătul proximal se poate calcula cu relația:

r R
proximal l
proximal

Exemplu: Utilizând datele antropometrice din Tabelul 6.1 să se calculeze centrul de greutate
al coapsei, Fig.6.6 cunoscând coordonatele:
trohanterul mare (72.1, 92.8), condilul femoral lateral (86.4, 54.9).

Fig. 6.6

Utilizând relaţiile de calcul prezentate mai sus se obţine:

x = 72.1 + 0.433(86.4 –72.1) = 78.3
y = 92.8 – 0.433(92.8 – 54.9) = 76.4
 b. Centrul de greutate al întregului corp/sistem de corpuri [Research Methods in
Biomechanics, D.Gordon E. Robertson, Graham E. Caldwell, et al] – cazul bidimensional
Pentru determinarea poziției centrului de greutate al unui membru sau al unei combinaţii de
segmente, se utilizează metoda centrelor de greutate parțiale din Mecanica teoretică:
L L

Psxcgs Py s cgs

x
Cmembru 
s1
L
 s1L
yCmembru
P s1
s P
s1
s

unde:
 L este numărul de segmente în care a fost divizat membrul;
 (xC-membru, yC-membru) reprezintă centrul de greutate al membrului;
 (xcgs, ycgs) reprezintă centrul de greutate al fiecărui segment;
 Ps reprezintă proporţia masei fiecărui segment.
Centrul de greutate al întregului corp se calculează în mod asemănător:
S
S y  P
sx

Ctotal cgs
x
Ctotal P
sx
cgs
s
1
s
1

unde:

 (xC-total, yC-total) reprezintă coordonatele centrului de greutate al întregului corp;

 (xcgs, ycgs) reprezintă coordonatele centrelor de greutate ale segmentelor;
 S este numărul segmentelor corpului;
 Ps reprezintă proporţia masei fiecărui segment.

Segment Proporţia Coordonata x a Coordonata y a x∙P y∙P

centrului de centrului de
masă masă
Segment 1 P1 x1 y1 x1*P1 y1*P1
Segment 2 P2 x2 y2 x2*P2 y2*P2
Segment 3 P3 x3 y3 x3*P3 y3*P3

∑ 1.00 Coordonata Coordonata

după x a după y a
centrului de centrului
masă de masă

Pasul1: se determine proporţia masei fiecărui segment (P)

Pasul 2: se multiplică coordonata centrului de masă ( x) al fiecărui segment cu P
Pasul 3: se multiplică coordonata centrului de masă ( y) al fiecărui segment cu P
S
Pasul 4: Se calculează P x
s 1
s cg s

S
Pasul 5: P x
s 1
s cg s
 4. BIOMECANICA SISTEMULUI OSTEO–ARTICULAR

Sistemul osteo–articular uman este compus din totalitatea articulaţiilor, oaselor între care
apar articulaţiile, ligamentelor, ca elemente ce contribuie la menţinerea legăturii articulare, precum
şi a tuturor celorlalte componente (cartilaje, lichid sinovial etc.) care, într-un mod sau altul, îşi
produc efectul util asupra funcţionalităţii articulaţiei.
Principalele funcţii ale sistemului osteo-articular sunt:
de susţinere, asigurând suportul rigid al ţesuturilor moi.(Scheletul oferă cadrul care susţine corpul
şi menţine poziţia verticală).
de protecţie, asigurând protecţia organelor vitale ale organismului;
 Craniul protejeaza creierul, ochii, urechile şi mijlocii şi interne;
 Vertebrele protejează măduva spinării;
 Cutia toracică, coloanei vertebrale, şi stern a proteja plămânii, inima şi vasele de sânge
majore.
de locomoţie, prin realizarea sistemelor de pârghii osoase cu ajutorul cărora muşchii pun în
mişcare corpul uman.

4.1 Osul
Din punct de vedere biomecanic osul asigură suportul mecanic şi pârghia oricărui segment
care se mişca. Scheletul corpului omenesc se poate considera ca fiind alcatuit, functie de diferitele
regiuni, din scheletul capului, scheletul trunchiului si scheletul membrelor.
Oasele care formeaza scheletul corpului omenesc sunt prezentate în figura 4.1.

Fig. 4.1
Oasele corpului uman au dimensiuni şi forme diferite, existând o legatură între aspectul lor
exterior şi funcţiile acestora. Principalele caracteristici ţinând seama de forma geometrică a oaselor
sunt: dimensiuni principale (lungime, lăţime, grosime), feţe, margini, unghiuri etc.
Din punct de vedere al raportului dintre dimensiunile principale există:
 oase lungi - au ca rol principal realizarea de pârghii osoase prin intermediul cărora
se obţin mişcări rapide şi de amplitudine mare; se găsesc în structura scheletului
membrelor;
  oase scurte -sunt cele care suportă elastic greutatea corpului (oasele tarsiene),
contribuie la menţinerea echilibrului intrinsec al coloanei vertebrale (vertebrele) şi
permit executarea unor mişcări complexe ale mâinii (oasele carpiene);
 oase plate - realizează suporturi stabile (precum bazinul) sau oferă muşchilor
suprafeţe întinse sşi mobile de inserţie (omoplatul).

Oasele sunt într-un continuu prces de remodelare, prin două procese biologice: de resorbţie
(datorită osteoclastelor) şi de refacere sau producere de masă osoasă (prin intermediul
osteoblastelor).
Cele două două procese biologice au loc astfel încât volumul resorbţiei este în permanenţă
egal cu volumul producerii de masa osoasă. Acest proces continuu are un rol important în
vindecarea microfracturilor care se produc în mod natural în tesutul osos, odata cu înaintarea în
vârsta.
Principalele solicitări mecanice care pot să acţioneaze asupra unui os sunt:

întindere compresiune încovoiere forfecare torsiune solicitări combinate

Fig.4.2
Solicitările mecanice produc în structura osului, din punct de vedere mecanic, tensiuni
(normale sau/si tangentiale) şi deformaţii (liniare sau/si unghiulare) ale caror evoluţii pot fi
observate pe diagrama tensiune–deformaţie.
Materialul din care este constituit un os este neomogen şi vâscoelastic. Una din cele mai
importante caracteristici ale osului este densitatea. Determinarea densităţii osoase se poate realiza
prin investigaţii de tomografie computerizată sau prin osteodensitometrie.

4.2 Biomecanica sistemului muscular

Muşchii sunt organe active care contribuie la menţinerea unei anumite posturi şi la execuţia
diferitelor mişcări (mişcări ale unor segmente ale corpului sau mişcări ale corpului în ansamblu).
Funcţiile muşchilor pot fi îndeplinite datorită proprietăţilor acestora:
 excitabilitate – proprietatea generală a materiei vii de a răspunde la acţiunea unor agenţi
(excitanţi) din mediu: fizici, chimici şi fiziologici;
 extensibilitate – proprietatea muşchiului de a se întinde sub acţiunea forţei;
 elasticitate – proprietatea muşchiului de a reveni la forma iniţială după încetarea solicitării de
întindere sau contractare;
 contractabilitate - proprietatea muşchiului de a-şi schimba forma (devenind mai scurt şi mai
gros) atunci când asupra lui acţionează un excitant. Studiul contacţiilor musculare se realizează
prin electromiografie.
Muşchiul are o compoziţie chimică complexă: 72-80% apă şi 20-28% reziduu uscat. Reziduul
uscat este format din săruri minerale şi substanţe organice. Sărurile minerale au un rol important în
activitatea muşchilor [I.C. Voiculescu – Anatomia şi fiziologia omului]:
 calciul – rol în excitabilitatea musculară şi în producerea contracţiei;
 potasiul – rol în oprirea activităţii muşchiului;
  sodiul – intervine în procesele chimice energetice din muşchi.

Clasificarea muşchilor se face în funcţie de mai multe criterii:

a). După formă muşchii pot fi:
 muşchi lungi- se găsesc în special la membre;
 muşchi laţi - poziţionaţi la nivelul trunchiului, unii contribuie la formarea pereţilor marilor
cavităţi (muşchii laţi ai abdomenului);
 muşchi scurţi, ce au dimensiuni mici şi aşezare mai profundă (muşchii profunzi ai spatelui);
b). După numărul capetelor de origine: biceps, triceps, cvadriceps.

Muşchiul biceps Muşchiul cvadriceps

Fig.4.3

c) După modul de grupare a fasciculelor musculare faţă de tendoane:

 fasciculele musculare se continuă direct cu ale tendonului, aproximativ în aceeaşi direcţie
(muşchii laţi ai abdomenului);
 la majoritatea muşchilor, fasciculele musculare se insera oblic pe tendon- muşchii penaţi;
muşchi unipenaţi, fasciculele musculare trec oblic de o singură parte a tendonului; muşchi
bipenaţi, fasciculele musculare se insera oblic pe ambele părţi ale tendonului;
 la unii muşchi, corpul este întrerupt şi împărţit în două porţiuni printr-un tendon intermediar:
muşchi digastrici (omohioidianul); uneori există mai multe fîşii aponevrotice transversale care
împart muşchiul în mai multe segmente (muşchiul drept abdominal).

d) După aşezare există muşchi superficiali, cutanaţi sau pieloşi aşezaţi direct sub piele şi muşchi profunzi,
subfasciali, aşezaţi sub fascia segmentului respectiv.

e) După numărul articulaţiilor peste care trec muşchii se clasifică astfel:

a. Non-articulari
b. Uniarticulari
c. Biarticulari
d. Multiarticulari
f) Din punct de vedere funcţional muşchii se clasifică astfel:
 Muşchii agonişti: muşchii care iniţiază şi produc mişcarea;
Muşchii agonişti execută aceeaşi mişcare: de flexie, extensie, abducţie adducţie etc., în această
categorie intră puţini muşchi deoarece majoritatea muşchilor produc sau pot participa la mai multe
categorii de mişcări.

 Muşchii antagonişti: muşchii care se opun mişcării agoniştilor cu rol de frâna musculară.
Muşchii antagonişti execută mişcări opuse în articulaţiile pe care le mobilizează. Ei sunt
consideraţi principală frână a mişcărilor. În cazul când aceştia nu au timp suficient să amortizeze
mişcarea datorită rapidităţii cu care se execută, solicitarea se transmite ligamentelor şi capsulei
articulare care pot suferi traumatisme.

 Muşchii sinergici: sunt muşchii prin a căror contracţie creşte acţiunea agoniştilor.
Muşchii sinergici îndeplinesc în comun anumite mişcări, dar fiecare în parte poate efectua
acţiuni diferite. Din însumarea lucrului lor mecanic rezultă mişcarea respectivă.
 Muşchi fixatori: fixează acţiunea agoniştilor, antagoniştilor şi sinergicilor.

Ex. Când se flexia antebraţului pe braţ cu gantera, bicepsul brahial este agonist, brahioradialul
este sinergist, iar tricepsul brahial este antagonist.
Fig. 4.4 Muşchi agonişti şi muşchi antagonişti

Muşchii antagonişti se relaxează în timpul acţiunii agoniştilor, pentru ca mişcarea să se

realizeze cu uşurinţă. Antagoniştii au şi un rol protector, ei modulând forţa contracţiei agoniştilor.
Cand bicepsul se contractă puternic, tricepsul se contracta şi el pentru a preveni smulgerea
tendonului bicepsului şi pentru controlul mişcării. Astfel antagoniştii reglează viteza,
amplitudinea şi direcţia mişcărilor.
Cea mai mare importanţă pentru realizarea posturilor statice ale corpului uman o au muşchii
scheletici, adică muşchii striaţi care se fixează pe oase.
Ei reprezintă componenta activă a aparatului locomotor, determinând prin acţiunea lor schimbarea
configuraţiilor oaselor şi articulaţiilor, ce reprezintă componentele pasive. Muşchii determină
poziţiile de echilibru static în limita posibilităţilor oferite de conformaţiile anatomice ale
articulaţiilor.
Unitatea morfofuncţională a muşchilor scheletici este fibra musculară striată (fibră cu grad
înalt de contractibilitate).
Pentru realizarea funcţiilor motoare intrinseci, muşchii au corpul liber, dar extremităţile sunt
inserate pe oase prin intermediul tendoanelor. In majoritatea cazurilor, tendoanele sunt bine
dezvoltate. Ele sunt inextensibile, având o structură conjunctivă fibroasă care le oferă rezistenţă
mecanică foarte ridicată. La fiecare muşchi, capătul proximal este considerat convenţional ca
origine a inserţiei, iar cel distal ca inserţie terminală. Intre cele două capete muşchiul prezintă o
structură adaptată sarcinilor sale motoare, conţinând fibre musculare striate, ţesut conjunctiv, vase,
nervi şi formaţiuni receptoare.

Majoritatea muşchilor pot fi consideraţi ca o colecţie de fibre aranjate în paralel. Astfel, în

general, pot fi considerate două tipuri de arhitecturi de fibre:
 muşchi cu fibre aranjate în paralel, la care axa după care este generată forţa este paralelă, numiţi
muşchi longitudinali;
 muşchi ale căror fibre sunt aranjate sub un anumit unghi în raport cu axa după care este generată
forţa, numiţi muşchi penaţi.
 Responsabile pentru forţele dezvoltate în muşchi sunt fibrele musculare, o singură fibră
putând dezvolta o forţă de (1...3).10-4 N. In funcţie de numărul de fibre conţinute de fiecare muşchi,
rezultă şi forţa pe care acesta o poate dezvolta.

Secţiunea fiziologică SF, egală cu suma secţiunilor transversale ale tuturor fibrelor dintr-un muşchi
(măsurată perpendicular pe direcţia longitudinală a fibrelor), diferă de secţiunea anatomică reală la
un anumit nivel al muşchiului (măsurată perpendicular pe direcţia determinată de tendoane).
In plus, forţa dezvoltată depinde evident de orientarea fibrelor faţă de tendon, precum şi de
faptul că în timpul unei anumite acţiuni mecanice, doar o parte a fibrelor musculare participă activ.
Numai la muşchii formaţi din fibre lungi şi paralele secţiunea anatomică este practic aceeaşi cu cea
fiziologică, mai ales în porţiunea lor centrală unde fibrele sunt de fapt paralele.
La muşchii penaţi (cu orientarea fibrelor faţă de tendon cuprinsă între 10-300) secţiunea
fiziologică este mai mare decât cea anatomică, de aceea ei reprezintă aşa numiţii muşchi de forţă.
(figura 4.5).
Modificarea totală a lungimii unui muşchi este egală cu modificarea totală a lungimii fibrei
musculare. Forţa musculară este egală cu suma forţelor generate de fibrele individuale.
Mecanica muşchilor penaţi este însă mai complicată. Aranjamentul geometric al fibrelor
musculare individuale relativ la axa longitudinală a muşchiului influenţează relaţia dintre fibra
musculară şi modificarea lungimii muşchiului.
Astfel, fibrele musculare aranjate pe direcţia longitudinală a muşchiului transmit întrega forţă
la tendon. Fibrele musculare orientate sub un anumit unghi faţă de tendon transmit doar o parte din
forţă pe direcţia longitudinală a tendonului.
Dacă fibrele musculare sunt aranjate sub un unghi de penaţie în raport cu axa longitudinală a
tendonului, mărimea forţei dezvoltate de fibra musculară şi transmisă tendonului este afectată de
unghiul de penaţie (F1=Fcos α, α fiind unghiul de penaţie).

Tendoane
F cosα
Secţiune
transversală
Lungimea musculară

α
anatomică 
F
Secţiune
transversală
fiziologică
Lungimea
fibrei

Figura 4.5. Tipuri arhitecturale de muşchi

La muşchii penaţi, comportarea mecanică este mult mai complexă. Pe de-o parte dispoziţia
oblică a fibrelor pe tendon permite ca muşchiul să fie format dintr-un număr mai mare de fibre
legate de acesta (deci SF este mai mare), dar pe de altă parte, pe direcţia determinată de tendoanele
de la capete nu se însumează forţele dezvoltate în fiecare fibră, ci proiecţiile lor pe această direcţie,
care au evident valori mai mici.
Studii experimentale făcute pe muşchi penaţi de diferite tipuri au stabilit că forţele dezvoltate
de aceştia variază în funcţie de mărimea secţiunii fiziologice şi de lungimea fibrelor musculare
(figura 4.6).
 In cazul a doi muşchi penaţi cu aceeaşi lungime a fibrelor şi acelaşi unghi de înclinare al
acestora se observă că muşchiul cu secţiune fiziologică mai mare va produce forţe de valori mai
mari.

Forţă musculară [N]'

200 Secţiune mică
Secţiune mare

100

0
0 10 20 30
Lungime musculară [cm]
Fig. 4.6 Dependenţa dintre lungimea muşchiului şi forţa dezvoltată (aceeaşi lungime a fibrelor şi acelaşi unghi de înclinare)

In figura 4.7 se prezintă comparativ dependenţa forţei dezvoltate de lungimea muşchiului în

cazul a doi muşchi cu aceeaşi secţiune fiziologică şi unghi de înclinare a fibrelor identic, dar cu
lungimi de fibre diferite.
Forţa musculară [N]'

100 Fibră scurtă

90
Fibră lungă
80
70
60
50
40
30
20
10
0
5 10 15 20 25
Lungime musculară [cm]

Fig. 4.7 Dependenţa dintre lungimea muşchiului şi forţa dezvoltată (Aceeaşi secţiune fiziologică şi unghi de înclinare a fibrelor
identic, dar cu lungimi de fibre diferite)

Se observă că valoarea maximă a forţelor dezvoltate este aceeaşi, dar ea se menţine pe un

interval de lungimi mult mai larg la muşchiul mai lung decât la cel cu lungime mai redusă.

Lucrul mecanic efectuat de muşchi

Din punct de vedere fizic un muşchi efectuează lucru mecanic doar în contracţia izotonică. In
contracţia izometrică nerealizând o deplasare a oaselor care se fixează, muşchiul nu efectuează
lucru mecanic.
Contracţia izometrică - se modifică tensiunea muşchiului lungimea rămânând constantă. Forţa
dezvoltată este egală cu cea care trebuie învinsă (contracţia posturală sau pentru susţinerea unui
obiect). Caracterizează musculatura posturală. Muşchiul nu efectuează lucru mecanic.
Muşchii sunt în contracţie izometrică atunci când se încearcă ridicarea unui obiect greu. Forţa care
se dezvoltă în muşchi în aceste contracţii este mai mare decât în cele izotonice.
Contracţia izotonică – este aceea în care tensiunea rămâne constantă, dar variază lungimea. Este
caracteristică majorităţii muşchilor scheletici. Realizează lucru mecanic şi produce mişcare.
 Fig 4. 8 Contracţie izotonică (A); contracţie izometrică (B)
(http://medical-dictionary.thefreedictionary.com/_/viewer.aspx?path=dorland&name=contraction_isometric.jpg)

In activitatea obişnuită, muşchiul trece prin faze de constacţie izometrică şi izotonică, iniţierea
unei contracţii fiind, de obicei izometrică.

4.3 Pârghii biomecanice.

Luând în considerare relaţiile dintre oase şi muşchi pot fi identificate cele trei tipuri de pârghii
cunoscute în mecanică, în funcţie de punctele de aplicaţie ale forţelor musculare F şi forţelor
rezistente R şi de poziţia punctului de reazem S.
 Pârghii de gradul I: R-S-F. O pârghie de ordinul I are punctul de reazem situat între R şi F.
Pârghii de gradul I în organismul uman:
 trunchiul se află în echilibru pe membrele ca o pârghie de gradul I;
 capul în echilibru pe coloana vertebrală. Punctul de sprijin este
vertebra atlas, forţa de rezistenţă este reprezentată de greutatea capului iar forţa
activă este dezvoltată de muşchii cefei.

În figura 4.12 este prezentat cazul susţinerii capului în echilibru de către coloana vertebrală.

S  S – reazem;
 R- forţa de rezistenţă
F  F – forţă musculară
R
R
F

Figura 4.9. Pârghie de gradul I

 Pârghii de gradul II: S-R-F. Aceste pârghii se caracterizează prin interpunerea punctului de
rezistenţă între cel de sprijin şi cel de forţă.
Pârghii de gradul II în organismul uman:

 piciorul având ca rezistenţă greutatea corpului transmisă prin tibie; greutatea corpului este
aplicată la nivelul articulaţiei tibio-tarsiene, astfel încât forţa o vor da muşchii inseraţi prin
tendonul lui Ahile pe calcaneu; punctul de reazem la ridicarea vârful picioarelor, se află la
extremitatea metatarsienelor în contact cu solul;
 segmentul membrului superior în timpul executării flotărilor.
 Atunci, sprijinul se face pe falange, puncte fixe, greutatea corporală se lasă în dreptul articulaţiei
tibio-fibulare, iar forţa care se opune acesteia este reprezentată de muşchiul triceps sural (Muschiul
triceps sural format din muşchii gemeni şi muşchiul solear, este cel mai puternic muşchi al gambei)

 S (punctul de reazem)
 R (forţă de rezistenţă – greutatea)
F  F (forţă musculară)
F S

S R

Fig. 4.10 Pârghie de gradul II

 Pârghii de gradul III: S-F-R. Aceste pârghii au punctul de aplicaţie al forţei active între
punctul de reazem şi punctul de aplicaţie al rezistenţei.
Se numesc şi pârghii de viteză.

Identificarea pârghiilor de gradul III în organismul uman:

 antebraţul în flexie funcţionează ca o pârghie de gradul al III-lea când muşchii flexori se contractă
pentru a-l ridica; bicepsul se contractă generând o forţă care are punctul de aplicaţie pe antebraţ. În
acest caz, braţul forţei active este de aproximativ 8 ori mai mic decât braţul forţei rezistente, rezultă
că forţa activă trebuie să fie de 8 ori mai mare decât forţa rezistentă;

 gamba acţionează ca o pârghie de gradul III, la fotbal, în cazul unui voleu, piciorul nu este fixat pe
sol, deci punctul de aplicaţie al forţei active se află la mijloc iar rezistenţa este reprezentată de un
ansamblu de forţe (greutatea mingii, greutatea piciorului etc.). Spre exemplu, însumând greutatea
piciorului, greutatea gambei, greutatea obiectului lovit (mingii), forţa de contracţie a extensorilor
gambei pe coapsă, precum şi valorile acceleraţiei rezultate din pendularea gambei spre înainte,
rezultă că o minge de fotbal poate fi lovită cu o forţă de aproximativ 2 kN chiar de un individ
neantrenat.
În figura 4.11 este prezentat cazul în care antebraţul este în poziţie flexată, iar în mână este
ţinut un obiect de o anumită greutate.

 A - reazem
 C - punctul de aplicare a forţei active
(musculare)
 B - punctul de aplicaţie al forţei de
rezistenţă

Figura 4.11 Pârghie de gradul III

 5. BIOMECANICA COLOANEI VERTEBRALE

Coloana vertebrală (figura 5.1 reprezintă regiunea mediană şi posterioară a trunchiului,

formată din suprapunerea unor componente osoase. Acestea sunt vertebrele şi pot fi adevărate (între
ele se găsesc discuri intervertebrale) sau false (sudate între ele).
Vertebrele se constituie în segmente, în funcţie de regiunea pe care o ocupă şi sunt notate
după indexul corespunzător poziţiei la nivelul coloanei. Astfel, ele se clasifică în: coloana cervicală
(7 vertebre), ce corespunde gâtului, coloana toracală (12 vertebre), ce corespunde toracelui, coloana
lombară (5 vertebre) şi coloana sacrală (9 vertebre).
Privită în planul antero-posterior, coloana lombară este dreaptă şi simetrică faţă de linia
imaginară m (figura 5.2.a.), iar vertebrele sale îşi măresc dimensiunile de sus în jos. Liniile verticale
a şi a’ delimitează lateral regiunea sacrală, trecând aproximativ prin acetabul, iar orizontala h
străbate spaţiul dintre ultimele două vertebre lombare, mărginind, totodată, partea superioară a
regiunii iliace.

Figura 5.1. Coloana vertebrală

a. b.
Figura 5.2. Coloana lombară

Privită în plan lateral (figura 5.2.b.), coloana lombară formează trei unghiuri cu regiunea
sacrală:
- unghiul lombosacral (α=140°), format de axele vertebrei L5 şi ale osului sacru;
- unghiul de înclinare al sacrului (β=30°), format de acesta cu planul orizontal;
- unghiul de înclinare al pelvisului (γ=60°).
Curbura determinată de poziţia vertebrelor lombare în poziţie ortostatică se numeşte
lordoză. Aceasta se consideră normală atunci când linia imaginară ce uneşte punctele posterioare
extreme ale vertebrelor L1 şi L5 este verticală, atingând valoarea maximă a, la nivelul vertebrei L3.
O vertebră lombară (figura 5.3.) prezintă următoarele părţi componente: corpul vertebral (1),
două lamine (2) ce formează procesul spinos (3) prin unirea lor în partea posterioară, procesul
transvers (4), pediculii (5) care unesc corpul vertebral de partea posterioară, procesul articular
superior (6) şi procesul articular inferior (7).

Figura 5.3. Elementele componente ale unei vertebrei lombare

Regiunea cuprinsă între corpurile vertebrale şi componentele posterioare se numeşte canalul

vertebral şi are forma aproximativă unui triunghi echilateral. Privind de sus în jos, stabilizarea
laterală a vertebrelor lombare se realizează prin conexiunile, dintre procesele articulare inferioare
ale unei vertebre cu procesele articulare superioare ale vertebrei imediat următoare. Se generează
astfel o structură de sprijin (articulaţie) ce prezintă un rol important în biomecanica segmentului
lombar.
Discul intervertebral reprezintă acea componentă care conectează două vertebre
consecutive. El este format dintr-o parte centrală, numită nucleu pulpos, ce este înconjurat de un
inel fibros (figura 5.4.a.). Structura nucleului pulpos este o substanţă gelatinoasă, transparentă, ce
conţine 88% apă. O caracteristică interesantă a acestuia constă în faptul că nu este străbătut de vase
sânge sau de nervi, fiind bine izolat. Structura inelului fibros este formată dintr-o reţea de fibre de
colagen, care prezintă în plan transversal o dispunere concentrică, iar în plan coronal fibrele
formează unghiuri (θ) de 60° cu verticala, alternând ca direcţie, de la exterior spre nucleul pulpos
(figura 5.4.b.)

Nucleu
pulpos

a. b.
Figura 5.4. Structura discului intervertebral
 Ligamentele coloanei lombare (figura 5.5.) asigură controlul pasiv al mişcării, ajută la
protejarea măduvei spinării şi permit un interval substanţial de mobilitate.

Figura 5.5. Ligamentele coloanei lombare

Ligamentele sunt anizotropice datorită structurii fibroase, orientarea fibrelor realizându-se în

funcţie de rolul mecanic al ligamentului respectiv. Comportamentul ţesutului este neliniar, vâsco-
elastic şi dependent de raportul de deformare.
Coloana lombară este înconjurată de mai multe grupe de muşchi, fiecare dintre acestea
având un rol bine definit. În funcţie de poziţia pe care o ocupă faţă de coloana lombară, muşchii se
clasifică în:
- psoasul major, ce acoperă zona antero-laterală a coloanei;
- intertransversarii laterali şi quadratus lumborum, care conectează procesele transversale
anterioare;
- muşchii posteriori, care acoperă regiunea cu acelaşi nume.
Muşchiul psoas major se întinde din regiunea antero-laterală a coloanei lombare, până la
pelvis, inserându-se în trohanterul mic al femurului. La nivelul segmentului lombar, acesta se
ataşează în mod sistematic de suprafeţele anterioare ale proceselor transversare, de discurile
intervertebrale şi de marginile corpurilor vertebrale. Din punct de vedere biomecanic, muşchiul are
un rol neglijabil, el folosind segmentul lombar ca şi suport pentru a acţiona asupra articulaţiei
coxofemurale.
Muşchii intertransversari laterali sunt structuraţi în două categorii: intertransversarii laterali
ventrali şi dorsali. Primii fac legătura între extremităţile proceselor transversare consecutive, în timp
ce a doua categorie de muşchi conectează un proces accesor de un proces transversar alăturat. Rolul
muşchilor intertransversari laterali nu a fost determinat experimental, dar se presupune că ar avea
elemente comune cu cei posteriori.
Muşchiul quadratus lumborum este compus patru fascicule de fibre oblice şi longitudinale,
aranjate pe trei straturi, care fac legătura între procesele transverse, creasta iliacă şi a 12-a coastă.
Datorită structurii neuniforme a muşchiului, nu a fost posibilă determinarea cu exactitate a rolului
pe care îl îndeplineşte acesta. Totuşi, activitatea muşchiului a fost sesizată în timpul respiraţiei, prin
fixarea ultimei coaste şi la mişcarea de flexie laterală. De asemenea, prin acţionarea fasciculelor
muşchiului în spatele axei de rotaţie a coloanei lombare, se consideră că acesta ar putea îndeplini
rolul de muşchi extensor.
Muşchii posteriori sunt dispuşi în spatele proceselor transverse şi se împart în trei grupe:
muşchii intersegmentali (interspinali şi intertransversari medii), muşchii polisegmentali (multifidus
şi componentele lombare ale muşchilor longissimus şi iliocostali) şi muşchii polisegmentali lungi
(lungul dorsal şi iliocostal). Ultima grupă prezintă o caracteristică specială ce constă în faptul că,
deşi nu sunt direct ataşaţi de coloana lombară, produc un efect semnificativ asupra acesteia. Rolul
muşchilor posteriori se apreciază în funcţie de intensitatea mişcării coloanei lombare. Astfel, pentru
mişcări minore muşchii acţionează în flexia laterală şi la iniţierea extensiei, pentru mişcări majore
se evidenţiază la flexie, extensie şi la ridicarea unei greutăţi, iar în cazul în care nu se efectuează o
anumită mişcare, muşchii au rolul de a menţine stabilitatea posturală sunt prezentaţi muşchii care
acţionează asupra coloanei lombare şi rolul pe care îl au aceştia în cadrul mobilităţii segmentului.

Biomecanica unităţii funcţionale lombare

O verterbră lombară, asemeni solidului rigid liber în spaţiu, are şase grade de libertate,
putând executa trei mişcări de translaţie şi trei de rotaţie în planele frontal, coronal şi sagital. Pe
lângă aceste posibilităţi de mişcare simplă, se pot executa şi mişcări compuse.
Mobilitatea segmentului lombar este dată de mobilitatea fiecărei unităţi funcţionale în parte.
O unitate funcţională cuprinde două vertebre consecutive, discul dintre acestea şi ligamentele
corespuzătoare. Cele şase grade de libertate se concretizează în trei tipuri de mişcări: flexie-
extensie, înclinare (flexie) laterală şi rotaţie. Pentru exemplificare s-au considerat câte două
vertrebre lombare, pentru fiecare caz evidenţiind mişcarea relativă dintre acestea.
În timpul mişcării de flexie, corpul vertebrei superioare se înclină şi alunecă uşor, anterior,
în direcţia săgeţii F, reducând grosimea discului vertebral în plan anterior, şi crescând-o în plan
posterior. Astfel, discul ia forma unei pene, nucleul pulpos este tras în spate, întinzând fibrele
posterioare ale inelului fibros. În acelaşi timp, procesul articular inferior al vertebrei superioare
alunecă superior, şi tinde să se îndepărteze faţă de procesul articular superior, al vertebrei inferioare
(săgeata 1, figura 5.6.a.). Prin urmare, ligamentele articulaţiilor celor două procese sunt întinse la
maxim, ca de altfel şi ligamentul intraspinos (arcul 2), ligamentul supraspinos şi ligamentul
logitudinal posterior, ceea ce conduce, în final la limitarea flexiei.

a. Mişcarea de flexie b. Mişcarea de extensie

Figura 5.6. Flexia şi extensia unităţii funcţionale lombare

La extensie (figura 5.6.b.), corpul vertebrei superioare se înclină şi se deplasează posterior,

în direcţia săgeţii E. În acelaşi timp, discul intervertebral este turtit posterior şi expandat anterior,
transformându-se, geometric, într-o pană cu baza în planul anterior. Nucleul este împins în faţă,
întinzând fibrele anterioare ale inelului fibros şi ligamentul longitudinal anterior 5, relaxând
ligamentul longitudinal posterior. În mod simultan, între procesele articulare ale vertebrelor
inferioare şi superioare se creează o interacţiune din ce în ce mai strânsă, determinând procesele
insterspinoase să se atingă. În acest fel, se limitează extensia prin structura osoasă a arcului
vertebral, precum şi datorită tensiunii dezvoltate în ligamentul longitudinal.
În timpul flexiei laterale (figura 5.7, stânga), corpul vertebrei superioare se înclină
ipsilateral, în timp ce discul ia forma de pană, având baza indreptată contralateral. Ligamentul
intratransvers contralateral este întins iar cel ipsilateral se relaxează (7 în figura 5.7, dreapta).
 Figura 5.7. Flexia laterală a unei unităţi funcţionale lombare

Dacă se priveşte din planul opus (figura 5.7, dreapta), procesele articulare alunecă relativ,
unul faţă de celălalt, în aşa fel încât procesul ipsilateral al vertebrei superioare este înălţat (8 în
figura 5.7, dreapta), în timp ce procesul contralateral este coborât (9 în figura 2.7, dreapta). Toate
acestea conduc, simultan, la relaxarea ligamentelor contralateral şi capsular, şi întinderea acestor
structuri ipsilateral.
Faţetele articulare ale proceselor articulare superioare, a vertebrelor lombare nu sunt plate, ci
concave în plan transversal şi perfect verticale. Din punct de vedere geometric, profilele lor
corespund cu un cilindrum cu centrul în O (figura 5.8), localizat posterior, în apropierea bazei
procesului spinos.
Trebuie subliniat faptul că centrul acestui cilindru nu coincide cu centrul platourilor
vertebrale, astfel, atunci când vertebra superioară se roteşte pe cea inferioară, mişcarea de rotaţie
are loc în jurul centrului iniţial, cu vertebra superioară alunecând peste cea inferioară. Discul
intervertebral nu este solicitat în timpul rotaţiei, acest fapt conducând, teoretic, la o amplitudine de
mişcare mai mare. Totuşi, forţele de forfecare implicate limitează mişcarea, în aşa măsură încât
rotaţia coloanei vertebrale, din punct de vedere segmental şi global, să fie minimă.

Figura 5.8. Rotaţia unui segment lombar

Corpurile vertebrale au rolul de a suporta solicitările de compresiune, suprafața lor crescând

progresiv, în direcție caudală, proporțional cu sarcina impusă de greutatea trunchiului. Discul
intervertebral, prin poziția sa în cadrul unității funcționale și prin compoziția structurală, prezintă o
importanţă funcţională mecanică deosebită.
Dispunerea încrucişată a fasciculelor fibrelor de colagen ale inelului fibros, îi permite
acestuia să reziste solicitărilor de încovoiere şi torsiune ridicate. În timpul activităţilor zilnice,
discul este încărcat într-o manieră complexă, fiind supus, de regulă, unei combinaţii de torsiune,
încovoiere şi compresiune. Astfel, flexia, extensia şi flexia laterală generează la nivelul discului
tensiuni de tracţiune şi comrpesiune, în timp ce mişcarea de rotaţie induce, de regulă, tensiuni de
forfecare.
 Privind în plan vertical (figura 5.9.) alternanţa structurilor osoase şi cartilaginoase permit
distingerea unui segment pasiv (I), dat de vertebră, şi un segment activ (II), încadrat în figură de
linia groasă neagră. Acesta din urmă este constituit din discul intervertebral, foramen, procesele
articulare şi ligamentele flavum şi interspinos. Prin mobilitatea acestei unităţi funcţionale se
defineşte mişcarea întregului segment lombar.

Figura 5.9. Unitatea funcţională lombară

Legătura între partea anterioară şi cea posterioară poate fi privită din punct de vedere al
orientării structurilor trabeculare. Astfel, vertebrele pot fi asimilate cu un sistem de pârghii de
gradul I, în care procesul articular (1) constituie pivotul. Sistemul permite absorbţia forţelor axiale
de compresiune ce acţionează asupra segmentului lombar: absorbţia directă şi pasivă la nivelul
discului intervertebral (2) şi absorbţia indirectă şi activă, la nivelul muşchilor paravertebrali (3).
Astfel, absorbţia forţelor de compresiune este activă şi, în acelasi timp, pasivă.
O secţiune în plan frontal al vertebrei (figura 5.10.a.) arată cortexul subţire, dispus de fiecare
parte platourile vertebrale cartilaginoase şi centrl spongios al acesteia.

a. Planul frontal al vertebrei b. Planul sagital al vertebrei

Figura 5.10. Dispunerea fibrelor în structura vertebrei lombare

Trabeculele sunt dispuse după direcţiile forţelor, ele fiind verticale, orizontale şi oblice.
Dacă privim în plan sagital (figura 5.10.b.), se observă două categorii de fibre trabeculare. O parte
pornesc din suprafaţa superioară, trec prin pediculi, ajungând în final la procesul articular superior
şi la cel spinos. Cea de-a doua categorie de fibre pornesc de la nivelul inferior, prin pediculi,
atingând procesul articular inferior şi cel spinos.
Încrucişările acestor sisteme trabeculare constituie zonele de maximă rezistenţă şi, totodată,
o zonă triunghiulară de minimă rezistenţă, formată în totalitate din trabecule verticale (figura
5.11.a.). Astfel se explică efectul de pană al fracturilor vertebrale, produse prin compresiune.

a. Trabecule verticale b. Plan orizontal c. Presiunea din centrul discului

Figura 5.11. Efectul de pană al fracturilor vertebrale
 Forţele aplicate asupra discurilor intervertebrale sunt cu atât mai mari cu cât discul este mai
apropiat de osul sacru. Atunci când se consideră doar solicitări de compresiune axiale, s-a arătat că,
în momentul acţionării platoului vertebral asupra discului, nucleul preia 75% din forţă iar inelul
fibros restul de 25%. Totuşi, în plan orizontal, nucleul tinde să transmită o parte din forţă către
inelul fibros.
Presiunea din centrul discului nu este niciodată nulă, chiar şi în cazul când discul nu este
încărcat. Această presiune se datorează capacităţii de absorbţie a apei de către disc, determinând
bombarea acestuia în învelişul său inextensibil. Starea creată se numeşte stare de pretensionare sau
preîncărcare, crescând rezistenţa la solicitările apărute la compresiune şi la flexie laterală. Odată cu
înaintarea în vârstă, nucleul pierde această capacitate de absorbţie şi, totodată, a stării de
preîncărcare.
Atunci când o forţă axială se aplică asimetric, platoul vertebral superior se înclină spre
partea supraîncărcată, sub un anumit unghi (α) faţă de axa orizontală (figura 5.12.). Astfel, fibra
AB’ se va întinde până în poziţia AB dar, în acelaşi timp, presiunea internă a nucleului de pe
direcţia săgeţii va readuce fibra în poziţia iniţială.
Acest mecanism de autostabilizare este în legătură directă cu starea de pretensionare. Astfel,
inelul fibros şi nucleul constituie un cuplu funcţional, a cărui eficienţă depinde de integritatea
fiecărei componente.
Dacă scade presiunea internă a nucleului sau atunci când capacitatea lui este deteriorată,
cuplul funcţional îşi pierde instantaneu din efectivitate.

Figura 5.12. Starea de pretensiune a unităţii funcţionale lombare

Starea de pretensiune explică, de asemenea, proprietăţile elastice ale discului, arătate de

experimentul lui Hirsch. Dacă un disc P este expus unei forţe violente S, grosimea discului prezintă
oscilaţii amortizate, pe un interval de o secundă. Dacă forţa este prea violentă, există riscul ca
intensitatea reacţiei oscilatorii să distrugă fibrele inelului fibros.
Măsurările experimentale in vitro ale presiunii intra-discale, la nivelul nucleelor, aparţinând
unor discuri normale sau puţin degenerate, au scos în evidenţă o presiune intrinsecă în discul
neîncărcat, de aproximativ 10N/cm². Această presiune se datorează forţelor exercitate de
ligamentele longitudinale şi de ligamentul flavum, pentru a menţine constantă postura coloanei.
Datorită faptului că materialul nucleului este puţin compresibil, o forţă de compresiune
determină bombarea laterală a discului. La nivelul coloanei lombare, tensiunile de tracţiune din
zona posterioară a inelului fibros s-au estimat a fi de 4-5 ori mai mari decât forţa axială de
compresiune aplicată.
Porţiunea posterioară a unităţii funcţionale validează mişcarea acesteia. Tipul mişcării este
determinat de orientarea feţelor articulaţiilor intervertebrale faţă de planul transversal (90°) şi cel
frontal (45°). Acest tip de aliniere permite flexia, extensia şi flexia laterală dar aproape nicio rotaţie.
Pe lângă rolul de ghidare al mişcării, feţele articulare mai asigură şi preluarea sarcinilor.
Distribuţia eforturilor între feţe şi disc variază în funcţie de poziţia segmentului lombar, atrăgând
valori maxime în hiperextensie (aprox. 30% din încărcarea totală) Datorită faptului că feţele
articulare nu constituie principala structură de suport în extensie, dacă s-ar presupune deteriorarea
totală a acestor articulaţii, se impune o cale alternativă. Această soluţie consideră transferul
sarcinilor axiale către inelul fibros şi către ligamentul longitudinal anterior. S-au înregistrat, de
asemenea, valori mari ale încărcării feţelor şi în mişcările de flexie înainte, cuplată cu rotaţie.
Structurile ligamentare din jurul coloanei lombare contribuie la stabilizarea intrinsecă. Toate
grupele de ligamente au un conţinut ridicat de colagen, ce le limitează extensibilitatea în timpul
diferitelor mişcări. Excepţie face ligamentul flavum, care conectează două arce vertebrale adiacente.
Acesta prezintă un procent mare de elastină, ce îî permite să se deformeze la flexie şi extensie.
Chiar şi în poziţia neutră a coloanei, ligamentul flavum se găseşte sub o tensiune constantă.
Deformaţiile din diferitele tipuri de ligamente variază în funcţie de mişcarea segmentului
lombar. În timpul flexiei, ligamentele interspinoase ating cele mai mari valori ale deformaţiilor,
fiind urmate de ligamentele capsulare şi de ligamentul flavum. La extensie, ligamentul longitudinal
anterior prezintă deformaţiile maxime. În mişcarea de flexie laterală, ordinea ierarhică
descrescătoare a deformaţiilor este: ligamentul contralateral, ligamentul flavum şi ligamentul
capsular. Acesta din urmă este cel mai solicitat la rotaţie. Proprietăţile funcţionale ale ligamentului
sunt o combinaţie a caracteristicilor sale fizice şi a orientării, respectiv localizării, în funcţie de
vertebra aflată în mişcare. De exemplu, un ligament cu un braţ forţă mare oferă o stabilitate mai
ridicată faţă de unul cu un braţ forţă mic. Acest principiu se explică în exemplul următor.
O vertebră având două ligamente, A şi B, se află în mişcare de flexie, determinând vertebra
să se rotească în jurul unei axe instantanee de rotaţie, faţă de verterba adiacentă, considerată fixă.
Acest fenomen generează forţele FA şi FB în cele două ligamente. Presupunând că au aceeaşi
intensitate, rezistenţa opusă mişcării de flexie de către fiecare ligament va fi proporţională cu
braţele forţă (LA şi LB). Astfel, ligamentul A va oferi o stabilitate mai bună faţă de ligamentul B,
deşi au aceeaşi intensitate şi aceleaşi caracteristici fizice.
După cum se observă în figura 5.13 , funcţia ligamentului este dependentă de poziţia faţă de
axa instantanee de rotaţie. Astfel, deplasarea acesteia din urmă determină variaţia braţelor forţă şi,
implict, a forţelor din ligamente.

Figura 5.13. Funcţia de stabilizare a ligamentului spinal

Caracteristicile materialelor structurilor biomecanice

Structurile biomecanice sunt elemente sau ansambluri de elemente care alcătuiesc
organismele vii. Structurile anatomice umane prezintă un comportament biomecanic complex
datorită în primul rând materialelor dar şi formelor şi funcţionalităţii acestor structuri.
Pentru un anumit material, comportamentul mecanic este descris de relaţia dintre tensiuni şi
deformaţii, iar pentru o structură biomecanică, comportamentul mecanic este descris de relaţia
dintre solicitare şi deformaţie. Determinarea diagramei tensiune-deformaţie pentru un anumit
material se realizează experimental, utilizând o epruvetă de o formă şi dimensiune standardizată.
Forma epruvetei este aleasă în funcţie de tipul de încercare la care este supus materialul:
compresiune, întindere, încovoiere, torsiune.
Diagrama tensiune-deformaţie a unui material fragil cuprinde trei regiuni (figura 5.14 a),
fiecare având câte o semnificaţie fizică. Segmentul liniar OB reprezintă comportamentul elastic
(OA zona liniară – tensiunea este proporţională cu deformaţia, AB parte neliniară – tensiunea nu
este proporţională cu deformaţia), în interiorul căruia materialul revine la dimensiunile iniţiale.
Segmentul BC corespunde comportamentului plastic al materialului, când deformaţiile sunt
semnificative chiar la o creştere mică a sarcinii. După încetarea acţiunii solicitării, materialul nu mai
revine la forma şi dimensiunile iniţiale, rezultând deformaţia plastică, permanentă.
Materialele ductile prezintă o altă alură a curbei caracteristice, caracterizată printr-un
domeniu plastic mai bine evidenţiat care cuprinde intervalele de ecruisare respectiv gâtuire a
materialului. Ruperea acestor materiale survine în urma unei relaxări a stării de tensiune la o
deformaţie continuă.

a) b)

Figura 5.14 Curba caracteristică a unui material oarecare: a) – Materiale fragile, b) – Materiale ductile

În studiile de biomecanică, o manieră specifică pentru caracterizarea comportamentului

neliniar al structurilor anatomice presupune divizarea curbei sarcină-deformaţie în regiuni relevante
din punct de vedere biomecanic şi clinic figura 8.2 Exemplul prezentat în figura 8.2 se referă la un
ligament dar, în aceeaşi manieră, se poate proceda şi pentru oase, articulaţii şi muşchi. Diagrama
este divizată în două intervale: fiziologic şi traumatic. La rândul său, zona fiziologică poate fi
divizată într-o zonă în care deformaţia necesită o solicitare foarte mică (zona neutră - ZN) şi o zonă
în care, pentru deformare este necesară o solicitare mare (zona elastică - ZE). Pentru zona
traumatică, există de asemenea două subzone: microtrauma, în care solicitarea conduce spre rupere
(zona plastică - ZP) şi zona de rupere, unde ţesutul este compromis.
 Figura 5.16 Curba sarcină-deformaţie pentru o structură anatomică

Vâscoelasticitatea ţesuturilor
Vâscoelasticitatea combină proprietăţile de elasticitate şi vâscozitate ale materialelor.
Materialele vâscoelastice sunt caracterizate de două comportamente: fluaj şi relaxare. În timpul
fluajului, structura vâscoelastică supusă unei solicitări constante se deformează continuu în timp, iar
în timpul relaxării, structura vâscoelastică care a fost deformată se relaxează când forţa scade în
timp, la o deformaţie menţinută constantă. S-a demonstrat experimental că majoritatea materialelor
organice precum oasele, ligamentele, tendoanele, muşchii pasivi, polimerii au un comportament
vâscoelastic.
Fluajul este o caracteristică mecanică importantă a structurilor biologice, un fenomen în
care un material sau o structură se deformează în timp sub acţiunea unei sarcini constante şi la o
temperatură constantă. Rezultatele unui astfel de experiment sunt reprezentate sub forma curbelor
de deformaţie de fluaj sub sarcină constantă.
În figura 8.3 este prezentat un test de fluaj pentru o unitate funcţională a coloanei vertebrale.
Pentru început unitatea este suspendată, fără aplicarea vreunei solicitare. Se aplică apoi o solicitare
de 100N, deformaţia care rezultă imediat fiind D1-D0 (deformaţia elastică). Se menţine structura sub
solicitarea de 100N timp de o oră, timp în care apare o deformaţie D2-D1. Această deformaţie
descrie comportamentul vâscoelastic al ţesutului de legătură al celor două vertebre.

Figura 5.17. Testul la fluaj pe o unitate funcţională a coloanei vertebrale

 Relaxarea este fenomenul de variaţie a tensiunilor în timp, în condiţiile unei deformaţii
constante (tensiunea sau forţa dintr-o structură deformată scade în timp, pe când deformaţia este
menţinută constantă). Pentru a pune în evidenţă relaxarea, se poate executa un experiment în care se
aplică asupra unei unităţi funcţionale o forţă constantă într-un interval de timp (figura 5.18).
Rezultatele unui astfel de experiment sunt reprezentate sub forma curbelor de relaxare. La
momentul iniţial al încărcării, deformaţia este în întregime elastică: σ 0  E  ε0
La un moment dat, deformaţia este compusă din componenta elastică şi cea plastică:
ε0  εe  εp , iar tensiunea scade la valoarea σ  E  ε e .

Înlocuind pe  0 şi  e rezultă:

σ0 σ
  εp
E E

σ  σ0  E  ε p

Deformaţia plastică creşte continuu cu timpul, ceea ce are ca efect scăderea continuă a tensiunii, în
anumite situaţii până la anularea acesteia.

Histerezisul reprezintă fenomenul asociat energiei pierdute datorită vâscoelasticităţii

materialelor când acestea sunt supuse unor cicluri de încărcare/descărcare. În cazul materialelor
elastice, cele două curbe corespunzătoare încărcării / descărcării sunt identice, energia de deformare
fiind recâştigată în timpul descărcării. În cazul materialelor vâscoelastice, cum sunt ţesuturile
biologice, curba de descărcare este situată sub curba de încărcare. Aria suprafeţei dintre cele două
curbe reprezintă energia pierdută în timpul ciclului încărcare/descărcare (figura 5.18).

Figura 5.18 Testul la relaxare pe o unitate funcţională a coloanei vertebrale

Un material biologic este în general vâscoelastic, adică prezintă o combinaţie a proprietăţilor

de elasticitate şi de plasticitate. Aceasta înseamnă că după îndepărtarea solicitării revine doar parţial
la forma sa iniţială, o parte din deformaţii fiind remanente. Persistenţa acestor deformaţii se
datorează deformării plastice sau “alunecării” moleculare.
 Figura.5.19 Histerezisul la testul de încărcare-descărcare

Rolul presiunii intra-abdominale în echilibrul trunchiului

Presurizarea cavităţii abdominale este datorată preponderent acţiunii muşchilor abdominali
oblici interni, externi şi transversali. Cercetând direcţia de acţionare a muşchilor oblici (figura 5.20)
se constată faptul că mecanismul de încărcare prezentat în figură nu poate fi corect. Forţa muşchilor
poate fi descompusă într-o componentă dispusă circular, în jurul trunchiului, iar alta pe direcţia
coloanei. La echilibru, muşchii extensori ai spatelui trebuie să producă o forţă suplimentară pentru a
echilibra componenta muşchilor oblici, prevenind o aplecare înainte a trunchiului. Astfel, acţiunea
antagonică a muşchilor ventral şi dorsal în raport cu coloana vertebrală măreşte sarcina la care
aceasta este supusă. Această creştere poate cel mult să fie parţial compensată de momentul de
extensie, generat de presiunea intra-abdominală.
Măsurarea sarcinii de pe coloană, utilizând presiunea din discuri, arată că într-adevăr sarcina
de pe coloană creşte în momentul generării presiunii. Astfel se pot explica anumite simptome
dureroase ale pacienţilor cu simptome agravate în urma exercitării presiunii intra-abdominale (de
exemplu în cazul tusei).

Figura 5.20 Presiunea intra-abdominală generată de acţiunea muşchilor oblici

Acţiunea peretelui muscular abdominal are rolul de a stabiliza partea superioară în raport cu
partea inferioară a trunchiului. În 1985, Maras a arătat că în timpul exerciţiilor rapide de ridicare a
obiectelor, se ating valori extreme ale presiunii înainte de a se observa valori extreme ale
momentului exterior. Acest aspect este în concordanţă cu faptul că la persoanele sănătoase muşchii
abdominali transversali acţionează înaintea unei acţiuni anticipate a muşchilor deltoizi şi a unei
mişcări ulterioare a braţelor. În plus, ipoteza de mai sus este susţinută de observaţia că o presiune
intra-abdominală mare este generată de regulă în timpul exerciţiilor de ridicare de jos. În această
situaţie, momentul generat în flexie este direcţionat, datorită presiunii, în sens opus mişcării
intenţionate a trunchiului.
Pe de altă parte, este posibil ca presiunea intra-abdominală să aibă rolul de a stabiliza forma
coloanei lombare. Presiunea generată în cavitatea abdominală nu este în mod obişnuit foarte mare,
dar poate atinge valori extreme de 13,3 kPa în cazul ridicării unor obiecte foarte grele. Forţa
direcţionată dorsal pe zona lombară poate avea rolul de a preveni o mărire a curburii lordotice, în
cazul în care coloana preia o sarcină axială mare. În orice situaţie, presiunea intra-abdominală
permite muşchilor trunchiului să se contracte, prevenind distrugerea cavităţii abdominale.

Determinarea forţelor care acţionează asupra coloanei vertebrale în timpul activităţilor de

ridicare a greutăţilor

Un factor important care creşte riscul de apariţie al unor afecţiuni a coloanei vertebrale
lombare este constituit de poziţia în care se realizează manipularea maselor. Ridicarea maselor prin
răsucirea, aplecarea sau întinderea corpului conduce la creşte solicitărilor asupra coloanei
vertebrale lombare.
Pentru studiul efectului pe care greutatea de ridicat o are asupra coloanei vertebrale lombare
se pot utiliza mai multe tipuri de modele pentru studiul static, cinematic şi dinamic.

M1. Cap – trunchi – braţe – pentru acest tip de model se va considera o singură forţă direct
aplicată şi anume greutatea trunchiului (aceasta include capul, braţele şi trunchiul).

Fig. 5.21 Modelul M1

In această situaţie asupra discului intervertebral va fi exercitat un moment a cărui mărime se

determină prin produsul dintre forţă şi braţul forţei (distanţa de la discul intervertebral şi până la axa
suport a greutăţii):

unde

 G – mărimea greutăţii greutatea trunchiului;

 L – braţul forţei, reprezintă distanţa de la centrul discului şi până la dreapta suport a
greutăţii.

Se observă că mărimea momentului este direct proporţională cu greutatea trunchiului. Se

consideră pentru studiu că subiectul ridică o greutate având mărimea G iar distanţa dintre
articulaţia lumbosacrală (L7-S1) este L.
 In acest caz greutatea trunchiului se consideră egală cu jumătate din greutatea totală a
corpului. Datorită simplităţii modelului dar şi a faptului că nu se ţine cont de alte forţe direct
aplicate (cum ar fi greutatea masei de manipulat) acurateţea acestuia este redusă.
Se va considera în continuare acelaşi model dar în situaţia în care subiectul ridică o greutate
cu braţele.

Fig. 5.22

In aceste condiţii musculatura spatelui va produce un moment care să anuleze momentul

cumulat creat de greutatea trunchiului cât şi de greutatea masei de manipulat. Dacă nu ar exista
acest moment corpul ar avea tendinţa de a se apleca înainte.
Determinarea maselor, a lungimii membrelor precum şi a poziţiei centrului de greutate se
vor determina din considerente antropomentrice. Lungimea trunchiului se poate determina ca
procent din înălţimea totală a corpului. De asemenea se poate determina poziţia centrului de
greutate a trunchiului conform cu tabelul Dempster. Pentru studiile următoare se vor utiliza valori
antropometrice medii.
Se observă din cele prezentate că momentul care acţionează asupra coloanei vertebrale va depinde de
deplasarea centrului de greutate spre partea anterioară. In aceste condiţii momentul creat de greutatea
trunchiului şi a greutăţii P va creşte supunând coloana la eforturi suplimnentare. Acelaşi efect apare şi în cazul
în care greutatea este ţinută la distanţă faţă de trunchi. In această situaţie braţul greutăţii care trebuie ridicată este
mai mare ceea ce insennă că va creşte momentul pe care îl produce aceasta. Ca urmare şi momentul generat de
musculatura coloanei trebuie să fie mai mare.
Astfel dacă musculatura vertebrală este slăbită, rolul său de amortizare în timpul mişcării de flexie va fi
mult atenuat iar solicitarile vor fi transmise discului interbertebral.
După determinarea mărimii momentului se poate determina forţa musculară necesară pentru ridicarea
greutăţii P. Se cunoaşte că punctul de inserţie al muşcchiului erector spinal este situat o distanţă a = 0.05 cm faţă
de centrul discului intervertebral L5/S1. Acestă forţă contribuie la valoarea forţei de compresie din articulatţia
intervertebrală L5/S1. Dacă se scrie momentul în funcţie de forta musculară Fm şi în funcţie de braţul acesteia
(d1) se obţine:
 Aplicaţie numerică: G=450N, P=200N, L1=0.25m., L2=0.4 m.

Mm= G L1 + P L2= 450 0.25 + 200 0.4 = 112.5 + 80 = 192,5 N m

După determinarea mărimii forţei musculare se poate trece la calculul mărimilor forţelor de
compresiune şi de forfecare. Se consideră cazul în care trunchiul este înclinat cu un unghi de 350 faţă de
verticală.

Principalele forţe care acţionează asupra articulaţiei lubosacrale sunt forţe direct aplicate:

 Greutatea trunchiului, .

 Greutatea obiectului de ridicat .

şi forţe de legătură:

 forţa de forfecare orientată perpendicular pe axa longitudinală a vertebrei;

 - forţa de compresiune orientată paralel cu axa longitudinală a vertebrei;

 - forţa musculară exercitată de muşchiul erector spinae se consideră orientată paralel cu axa
longitudinală a coloanei.

Fig.5.23 Model pentru determinarea forţelor de forfecare şi compresiune

Se consideră cunoscute greutatea a trunchiului =450N, greutatea care trebuie ridicată, =200 N. Se
urmăreşte determinarea forţei musculare dezvoltată de muşchiul erector , precum şi forţele de reacţiune din
articulaţia lumbo-sacrală. Se cunosc distanţele dintre articulaţia lumbo-sacrală şi dreapta suport a greutăţii
(L1) precum şi distanţa (L2) dintre centrul articulaţia lumbosacrală şi dreapta suport a greutăţii de ridicat.

Ecuaţia de echilibru se scrie în raport cu centrul articulaţiei lumbosacrale:

Ecuaţiile vectoriale de echilbru se proiectează pe axele sistemului de referinţă xOy:

Din aceste ecuaţii se determină forţa musculară necesară pentru ridicarea greutăţii:

Cu forţa musculară determinată anterior se determină valoarea forţei de compresiune FM = 192. 5 N.

=650 ∙ 0.57 + 3850 = 4220.5 N

= = 532.49 N

Se observă că în mărimea forţei de compresiune cea mai mare pondere o are forţa musculară.

Conform ecuaţiei NIOSH este stabilit că la valori ale forţei de compresiune mai mari decât 3400N
apare riscul apariţiei afecţiunilor musculo-scheletale.

Mărimea forţei de compresiune se poate estima în funcţie distanţa de la centrul articulaţiei lumbosacrale
şi până la dreapta suport a greutaţii de manipulat. In expresia forţei musculare se observă că mărimea acesteia
depinde de distanţa de la articulaţia lumbosacrală până la dreapta suport a greutăţii corpului precum şi a greutăţii
de ridicat.
 6. BIOMECANICA ARTICULATIEI COTULUI

6.1. Anatomia articulației cotului

Articulația cotului este o structură complexă care asigură funcția de legătură mecanică a
membrului superior între mână, încheietura mâinii și umăr.
Funcția primară pe care o realizează articulația cotului este poziționarea mâinii în spațiu,
pierderea acestei funcții putând cauza dizabilități semnificative în activitățile din viața de zi cu
zi. O altă funcție importantă pe care o realizează articulația cotului este controlarea lungimii
necesare pentru a ajunge la anumite obiecte.

2.1.1. Anatomia oaselor

Humerusul (fig. 6.1) este un os lung, compus dintr-un corp (diafiză) şi două extremităţi
(epifize): proximală şi distală care formează singur scheletul braţului. Humerusul este aproape
cilindric în partea superioară, iar în partea inferioară prismatic triunghiular. Superior, acest os se
articulează cu scapula, participând la realizarea articulaţiei scapulo-humerale, iar inferior cu
oasele antebraţului (radius şi ulna) alcătuind articulaţia cotului.
Epifiza distală a humerusului este formată din doi condili susținuți proximal de propria
coloana osoasă care formează un arc peste o zonă centrală formată din fosa olecranului și fosa
coronoidă. Fosa coronoidă și fosa olecranului aranjează vârful coronoid și vârful olecarnului în
timpul mișcării de flexie-extensie a cotului.
Humerusul distal prezintă două suprafețe articulare: medială (trohleea) ce articulează cu
crestătura semilunară a ulnei proximale şi laterală (capitulul) care articulează cu capul radial.
Epicondilul medial este o proeminență osoasă care servește la atașarea ligamentului
medial colateral și formează tohleea, iar epicondilul lateral formează capitulul care este
semisferic și articulează cu capul concav al radiusului.
Articulația radio-capitelară suportă aproximativ 60% din forțele axiale plasate de-a lungul
cotului aflat în extensie. Capul radial articulează pe capitulul anterior în flexie și pe capitulul
inferior în extensie completă și este lipsit de cartilaj pe suprafața sa posterioară.

a) Fața anterioară distală a humerusului b) Fața posterioară distală a humerusului

Fig. 6.1. 1-Suprafața anterioară, 2-Capitulul, 3-Fosa coronoidană, 4-Marginea laterală a

capitulului, 5-Epicondilul lateral, 6-Creasta supracondiliară laterală, 7-Epicondilul medial, 8-
Creasta supracondiliară medială, 9-Suprafața medială a trohleei, 10-Fosa olecraniană, 11-
 Suprafața posterioară, 12-Fosa radială, 13-Trohleea

Radiusul (fig. 6.2) este un os lung situat în partea laterală a antebrațului, în dreptul
policelui. Forma radiusului este prismatic-triunghiulară, proximal are dimensiuni mai reduse
decât ulna. Capul radial are forma unui cilindru concav și este atașat de diafiza radiusului prin
colul radial, având rolul de stabilizator secundar al articulației cotului. Epifiza proximală
articulează cu capitulul, iar suprafața circumferențială articulează cu crestătura sigmoidă mai
mică a ulnei asigurând 240° de rotație în jurul capului radial. Cartilajul articular acoperă
suprafața concavă și un arc de aproximativ 280° din margine. Capul radial nu este perfect
circular și este deplasat variabil de la axa colului Articulația humero-radială permite rotația
antebrațului cu 170° (90° supinație până la 80°-90° pronație)

a) Fața anterioară a b) Fața posterioară a c) Fața medială a d) Fața laterală a

radiusului radiusului radiusului radiusului

Fig. 6.2. 1-Marginea anterioară, 2-Linia oblică anterioară, 3-Suprafața anterioară, 4-Capul, 5-
Marginea interosoasă, 6-Suprafața laterală, 7-Colul, 8-Marginea posterioară, 9-Suprafața
posterioară, 10-Rugozitatea pentru mușchiul rotund pronator, 11-Tuberozitatea

Ulna este osul medial al antebraţului (fig. 6.3), fiind aşezat în prelungirea degetului mic,
ca dimensiune fiind mai mare cu 2 cm față de radius. Superior se articulează cu trohleea
hunerusului şi cu capul radial.
a) Fața anterioară a b) Fața posterioară a c) Fața medială a d) Fața laterală a
ulnei ulnei ulnei ulnei

Fig. 2.3. 1-Marginea anterioară, 2-Suprafața anterioară, 3-Procesul coronoidan, 4-Marginea

interosoasă, 5-Suprafața medială, 6-Olecranul, 7-Marginea posterioară, 8-Suprafața
posterioară, 9-Incizura radială, 10-Creasta mușchiului supinator, 11-Incizura trohleară, 12-
Tuberozitatea

Epifiza proximală a ulnei este formată din două proeminențe osoase: una verticală numită
olecran și alta orizontală numită procesul coronoid; aceste proeminențe formează între ele un
unghi drept și circumscris unei cavităţi articulare numită scobitura trohleară ce se articulează cu
trohlea humerusului. Olecranul este porțiunea subcutanată a ulnei, fiind cea mai proeminentă
suprafață osoasă a cotului. Forma scobiturii este eliptică cu o scobitură care articulează cu o
porțiune mai adâncă a trohleei ce asigură stabilitatea osoasă.

6.1.2. Articulația și ligamentele cotului

Contactul dintre două capete osoase, cu sau fără mişcare între ele, împreună cu toate
elementele care le înconjoară, formează o articulaţie. Funcţiile articulaţiilor constau în asigurarea
anumitor mişcări ale oaselor care intră în alcătuirea lor. Mişcările şi forma suprafeţelor articulare
sunt într-o strânsă interdependenţă.
Articulația cotului (fig. 6.4) este formată din trei oase: humerusul distal, ulna proximală și
radiusul proximal. Aceste trei oase alcătuiesc trei articulații: articulația humero-radială,
articulația humero-ulnară și articulația radio-ulnară care se unesc într-o capsulă mică cu un
volum de aproximativ 15-20 cm3. Cele trei articulații ale cotului lucrează în interpoziționare
dinamică pentru a asigura mișcarea necesară activităților din viața de zi cu zi, inclusiv
posibilitatea de transportare a diferite sarcini.
Articulaţia cotului este o articulaţie mobilă de tipul articulaţiilor trohleene (ginglism),
formată dintr-o trohoidă (articulația radio-ulnară proximală), o trochleartroză (scripete -
articulația humero-ulnară) şi o elipsoidă (articulația humero-radială) (Papilian, 2006). Aceste
articulaţii permit flexia-extensia şi mişcări reduse de lateralitate (pronație–supinațieMușchii,
tendoanele și structurile capsulo-ligamentare care înconjoară articulația asigură stabilitatea
acesteia.
 Stabilitatea cotului rezultă din combinarea congruenței articulare a articulațiilor humero-
ulnare și humero-radială și a structurilor capsulo-ligamentoase.

Cele mai importante complexe ligamentoase ale articulației cotului sunt:

 Complexul Ligamentului Colateral Medial (LCM) (fig. 6.5) este cel mai mare dintre cele
două ligamente colaterale și are trei componete: fascia anterioară, ligamentul transversal
(ligamentul lui Cooper) și fascia posterioară
 Complexul Ligamentului Colateral Lateral (LCL) (fig. 6.6) este compus din patru
ligamente diferite: ligamentul colateral ulnar, ligamentul colateral radial; ligamentul
inelar; ligamentul accesoriu colateral lateral care se întinde de la ligamentul circular la
creasta supinatoare.


Fig. 6.5. Complexul LCM (Dumontier, 2011) Fig. 6.6. Complexul LCL (Dumontier, 2011)

Funcțiile principale pe care le îndeplinește articulația cotului sunt:

- crează legătura în sistemul de pârghii care poziționează mâna în spațiu;
- asigură punctul de sprijin al pârghiei antebrațului;
- are rol de articulație portantă;
- transferă energia de la umăr la cot în timpul aruncărilor.

6.1.3. Musculatura articulației cotului

Mușchii care activează articulația cotului asigură stabilitatea dinamică a cotului și
protejează constrângerile statice. Există două grupe de mușchi principali:
 Mușchii flexori (fig. 6.7) din articulația cotului sunt bicepsul brahial și brahialul anterior ca
mușchi principali, iar mușchii epicondilieni ca accesori;
 Bicepsul brahial este un mușchi lung, fusiform, cu două capete superioare (lung și scurt)
și unul inferior (Papilian, 2006). Capul lung se inseră pe tuberculul supraglenoidal al
scapulei printr-un tendon și are o regiune pe cadrul glenoidian, iar capul scurt ia naștere
printr-un tendon pe procesul coracoid; ambele capete fuzionează într-un singur tendon
și se inseră pe tuberozitatea bicipitală a radiusului
 Brahialul anterior este un mușchi, situat sub biceps și jumătatea inferioară a humerusului. Se
inseră proximal pe buza inferioară a amprentei deltoidiene și pe fața internă și externă a
jumătății inferioare a humerusului. Este cel mai puternic flexor al antebrațului pe braț și tensor
al capsulei articulației cotului.
 Brahio-radialul este cel mai superficial și cel mai puternic muşchi al grupului lateral, se inseră
proximal pe marginea externă a humerusului și distal pe apofiza stiloidă a radiusului. Prezintă
cel mai mare avantaj mecanic dintre mușchii articulației cotului


Fig. 6.7. Mușchii flexori principali ai articulației cotului (ESanatos, 2011)

 Mușchii extensori (fig. 6.8) ai cotului sunt: tricepsul ca extensor principal, iar anconeul și
extensorii degetelor ca și mușchi accesori.
 Tricepsul brahial este un mușchi voluminos care ocupă singur fața posterioară a
antebrațului. Prezintă trei capete superioare și unul inferior, dintre cele trei capete
superioare unul este lung și se inseră pe suprafața rugoasă, situată imediat sub cavitatea
glenoidă a scapulei. Celelalte două capete sunt scurte, capul lateral se inseră pe fața
posterioară a humerusului, deasupra șanțului nervului radial, iar cel medial se inseră pe
septul intermuscular brahial medial și pe fața posterioară a humerusului situat sub șantul
radialului. Toate cele trei capete ale tricepsului converg pentru a se insera pe olecran fie
ca tendoane unice sau multiple.
 Anconeul este un mușchi scurt si triunghiular, situat pe fața posterioară a cotului.

2.1.4. Mișcările din articulația cotului

În comparație cu umărul care deține o mișcare amplă pe toate cele trei axe de rotație,
intervalul de mișcare al articulației cotului este mult mai restrâns.
Mișcarea complexă din articulația cotului este împărțită în două componente care
acționează pe axe diferite:
 Mișcarea de flexie extensie,
 Mișcarea de pronație-supinație.

Mișcarea de flexie-extensie
Capacitatea membrului superior de a se plia și de a se extinde astfel încât distanța dintre
umăr și mână să poate fi scurtată sau mărită definește mișcarea de flexie-extensie a articulației
cotului. Mișcarea de felxie-extensie din articulația cotului are loc la nivelul articulațiilor humero-
ulnară și humero-radială și este mișcarea principală din acestă articulație.
Flexia cotului este mișcarea prin care unghiul dintre suprafațele anterioare ale brațului și
antebrațului descrește, iar extensia este revenirea din flexie în poziția anatomică și se manifestă
prin creșterea unghiului dintre braț și antebraț.
Intervalul normal de mișcare pentru flexia-extensia cotului este de aproximativ 0°-145°,
cu intervalul funcțional între 30°-130°. Axa mișcării de flexie-extensie din articulația cotului a
fost descrisă ca fiind axa unei balamale libere. variația axei de flexie pe intervalul de mișcare
fiind asemănată cu axa de deplasare a șurubului care descrie rotația și poziția axei în timpul
flexiei.
Factorii care limitează flexia pasivă sunt:
 impactul capului radial cu fosa coronoidă;
 impactul procesului coronoid cu fosa coronoidă;
 tensiunea capsulei și a tricepsului.

În timpul mișcărilor efectuate, în articulația cotului apar patru zone de contact: două la
nivelul olecranului și două la nivelul procesului coronoid. Zona de contact din articulația
humero-ulnară crește din timpul extensiei până la sfârșitul flexiei cotului; la fel se întâmplă și în
cazul contactului dintre capul radial și capitul. Contactul în zona fosei sigmoide se deplasează
către centrul fosei în timpul mișcării de flexie din articulația cotului.

Mișcarea de pronație-supinație (rotația antebrațului)

Participarea articulației cotului la rotirea antebrațului în jurul axei sale longitudinale,
multiplicând posibilitățile de poziționare a mâinii, definește mișcarea de pronație-supinație a
articulației; această mișcare implică modificări în articulația cotului și în relația dintre ulna și
radius.
În timpul pronației, radiusul trece peste ulna astfel încât palma este orientată posterior, iar
degetul mare spre interior. În timpul mișcării de supinație radiusul și ulna sunt paralele, palma
este orientată anterior, iar degetul mare este orientat spre exterior.
Mișcarea de pronație-supinație normală are loc la valorile de 71° pronație și 81°
supinație, dar majoritatea mișcărilor din activitatea zilnică implică o pronație de 50° și o
supinație de 50°.
Restricțiile în mișcarea de pronație-supinație apar datorită rezistenței pasive a mușchilor
antagoniști care restricționează mișcarea și a structurilor ligamentoase.

Calculul forţelor de reacţiune din articulaţia cotului

O slăbire a muschilor sau lezarea ligamentelor poate duce la forțe anormale in cot, care
pot să cauzeze degenerarea cartilajului articular de os. Mişcările excesive sau forţele de
solicitare prea mari pot să afecteze elementele din articulaţia cortului.
Se consideră braţul flexat cu o greutate P. Forţele care acţionează asupra antebraţului
sunt reprezentate în figură. In model se consideră că bicepşii sunt principalii flexori.
Să se determine forţele de reacţiune din articulaţia cotului şi forţa musculară necesară
pentru menţinerea în echilibru a greutăţii P.
Punctul O reprezintă originea sistemeului de referinţă ales şi coincide cu originea axelor de
rotaţie ale articulaţiei cotului.

Se notează prin A punctual de inserţie al muşchiului biceps pe radiusului. Prin C notează central
de greutate al antebraţului iar prin B se notează punctul în care acţionează greutatea P.

Axioma legăturilor postulează că orice legătură poate fi suprimată şi înlocuită cu

elemente mecanice (forţe, momente) corespunzătoare. Ca urmare, corpul este considerat liber şi
în consecinţă echilibrul său se studiază cu ecuaţiile stabilite pentru corpul liber.
Se determină pentru început forţa de reacţiune din articulaţia cotului precum şi momentul
care acţionează asupra articulaţei cotului.
b=35.5 cm ; d=17.2cm (distanţa la care se află centrul de greutate al antebraţului faţă de O).

Condiţia de echilibru este ca elementele de reducere în punctul O (punctul de reducere se

alege în punctul în care acţionează forţe necunoscute simplificându-se astfel partea de calcule) să
fie egale cu 0.
  – deoarece suportul forţei de reacţiune trece prin punctul de reducere.

Cele două ecuaţii vectoriale se proiectează pe axele sistemului ales (xOy).

Se obţine astfel sistemul de ecuaţii scalare:

Din aceste ecuaţii se obţine reacţiunea din articulaţia cotului:

= 64.8 N

Momentul exercitat în articulaţia cotului este:

= 15.8 * 0.172 + 49*0.355 = 20.10 N

Se va lua in discutie situatia in care se ca va tine cont si de forta musculara a bicepsului.

Se identifică legăturile la care este supus antebraţul în poziţie orizontală astfel încânt să fie în
echilibru sub acţiunea forţei .

Fortele date sunt: Greutatea a bilei şi respectiv greutatea a antebraţului.

Forţe de legătură: Forţa din muşchiul biceps exercitată asupra radiusului ( ) şi reacţiunea din
articulaţia cotului (necunoscută ca mărime direcţie şi sens); punctul; de insertie al muschiului
este la distanta a=0.05m de axa articulatiei.

Se consideră următoarele ipoteze simplificatoare: linia de acţiune a forţei musculară este

verticală.
 Condiţia de echilibru din articulaţia cotului este ca elementele de reducere în punctul O
(punctul de reducere se alege în punctul în care acţionează forţe necunoscute simplificându-se
astfel partea de calcule) să fie egale cu 0.

 – deoarece suportul forţei de reacţiune trece prin punctul de reducere.

Cele două ecuaţii vectoriale se proiectează pe axele sistemului ales (xOy)

Se obţine astfel sistemul de ecuaţii scalare:

Din aceste ecuaţii se obţine:

 Se observa ca forta musculara este de aproximativ 8 ori mai mare decat greutatea pe
care trebuie sa o tina in echilibru.

Valoarea obtinuta in articulatie tinand cont de actiunea fortelor musculare:

R = - 337.2 N
cot
Forţa de reacţiune indica împingerea pe antebraţ a humerusului.