Sunteți pe pagina 1din 165

Structurile urbane din spaţiul românesc

(secolele XIV-XVIII)

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” din IAŞI


FACULTATEA DE ISTORIE
Învăţământ la distanţă

CURS SPECIAL DE ISTORIE MEDIEVALĂ A ROMÂNILOR

Structurile urbane din spaţiul românesc


(secolele XIV-XVIII)
Autor şi Titular: Prof.univ.dr. Laurenţiu RĂDVAN

ANUL III
SEMESTRUL I
2016-2017
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

SUMAR

A. Programa cursului
B. Bibliografie

C. Studii şi articole recomandate pentru lectură:

I. Traduceri din engleză în română:

1. Edith Ennen, The medieval town, Amsterdam, New York, 1979, p. 1-16, 63-93, 106-126
(ce este oraşul şi apariţia oraşului medieval I-II).
2. Richard Hodges, The Rebirth of Towns in the Early Middle Ages, în Richard Hodges, Brian
Hobley, The Rebirth of Towns in the West. AD 700-1050, Londra, 1988, p. 1-7 (renaşterea
oraşelor în Evul Mediu timpuriu).
3. Lewis Mumford, The City in History, New York, 1961, p. 248-265 (nevoia de protecţie a
oraşului medieval).
4. David Nicholas, The Growth of the Medieval City. From Late Antiquity to the Early
Fourteenth Century, Londra, 1997, p. 64-78, 87-93 (revigorarea urbană, negustori şi
meşteşugari, urbanizarea).

II. Traduceri din germană în română:

1. Heinz Stoob, Die Mittelalterliche städtebildung im Karpatenborgen, în Die Mittelalterliche


Städtebildung im Südöstlichen Europa, ed. de Heinz Stoob, Köln, Viena, Böhlau Verlag,
1977, p. 184-221 (întemeierea oraşelor medievale din arcul carpatic).
2. Hugo Weczerka, Die stellung der Rumänischen Stadt des Mittelalters im Europäischen
Städtewesen, în Die Mittelalterliche Städtebildung im Südöstlichen Europa, ed. de Heinz
Stoob, Köln, Viena, Böhlau Verlag, 1977, p. 226-256 (poziţia oraşului românesc medieval in
cadrul urbanităţii europene).

III. Laurenţiu Rădvan, Începuturile oraşelor din Moldova (din Oraşele din Ţările Române în
evul mediu, Iaşi, 2011).

Laurenţiu Rădvan 2
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

PROGRAMA CURSULUI

I. Obiective academice:

Cursul pe care îl propunem urmăreşte să furnizeze o înţelegere critică atât a evoluţiei


structurilor urbane în spaţiul românesc de la începuturi până în perioada modernă, cât şi
crearea unei imagini istoriografice asupra vastei problematici a urbanismului. Vom pune
accent pe următorii factori, ce au încurajat dezvoltarea oraşelor: factorul politic, reprezentat
de autorităţile locale, care au favorizat dezvoltarea în preajma centrelor lor fortificate a unor
locuri de comerţ, care le aduceau totodată venituri; factorul economic, cu accent pe comerţ, ce
a reprezentat în această regiune motorul economiei urbane; factorul etnic, rolul coloniştilor
străini, germani şi maghiari care, după ce s-au stabilit în Transilvania la chemarea regilor
maghiari, au trecut şi la sud şi est de Carpaţi, fiind încurajaţi de domnii ţărilor române.

II. Rezultatele predării:

a. studentul să poată analiza comparatist fenomenul urban din regiunea în care se află, cu
asemănările şi deosebirile pe care le prezintă faţă de alte regiuni;
b. dezvoltarea abilităţilor interdisciplinare ale studenţilor în aşa fel încât să poată realiza o
lucrare scrisă în domeniu;
c. dezvoltarea gândirii independente şi stăpânirea de către studenţi a tehnicilor participării la o
dezbatere ştiinţifică.

III. Evaluare:

Fiecare student urmează să realizeze după toate regulile ştiinţifice o lucrare, al cărei subiect va
fi ales la începutul cursului (un studiu de caz). O lucrare scrisă, la final, va întregi evaluarea.

IV. Metodologia predării:

1. prelegerea
2. discuţii în cadrul cursului
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

CURSUL

Rezumatul temelor prelegerii

1. Introducere. Istoriografie, termeni cheie şi concepte (privilegiu, comună, consiliu


orăşenesc, primar, ghildă/breaslă)

2. Geneză urbană: situaţia din Europa

3. Geneză urbană: situaţia din ţările române (Transilvania, apariţia Ţării Româneşti şi a
Moldovei)

4. Geneză urbană: apariţia oraşelor din ţările române

5. Comunităţile urbane (organizare internă şi reprezentare; patriciat şi săraci; economie;


relaţiile cu puterea centrală)

6. Economie urbană (ocupaţii, starea drumurilor)

7. Topografia urbană şi percepţiile străinilor

8. Oraşul din spaţiul românesc între Occident şi Orient

Rezumatul discuţiilor

1. Terminologia urbană

2. Direcţiile genezei urbane

3. Oraşul medieval din spaţiul românesc - specific

4. Comunitatea urbană

5. Oraşe şi sate în Principatele Române. Imagini

6. Studii de caz: Transilvania, Ţara Românească şi Moldova (comparaţie).


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

BIBLIOGRAFIE

Lucrări generale

- Armbruster, Adolf, Dacoromano-Saxonica. Cronicari români despre saşi. Români în


cronica săsească, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.
- Beldiceanu, Nicoară, Recherche sur la ville ottomane au XVe siècle. Etudes et actes, Paris,
Libraire D’Amérique et D’Orient, 1973.
- Berstein, S., Milza, P., Istoria Europei, vol. III, Iaşi, 1998.
- Brătianu, Gh. I., Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, Bucureşti, 1935.
- Idem, Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană, ed. de Victor Spinei, Iaşi,
Editura Polirom, 1999.
- Cantacuzino, Gh. I., Cetăţi medievale din Ţara Românească în secolele XIII-XVI, <ed. a II-
a>, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001.
- Câlţia, Simion, Aşezări urbane sau rurale? Oraşele din Ţările Române de la sfârşitul
secolului al 17-lea la începutul secolului al 19-lea, Editura Universităţii din Bucureşti, 2011.
- East-Central Europe in Transition. From the Fourteenth to the Seventeenth Century, ed. de
Antoni Maczak, Henryk Samsonowicz and Peter Burke, Cambridge, Cambridge University
Press, 1985.
- Engel, Pal, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei medievale, Cluj, 2007.
- Ennen, Edith, The Medieval Town, Amsterdam, North-Holland, 1979.
- Fisher, Jack C., Urban Analysis: A Case Study of Zagreb, Yugoslavia, în „Annals of the
Association of American Geographers”, 53 (1963), nr. 3.
- Floareş, Dan, Fortificaţiile Ţării Moldovei din secolele XIV-XVII, Iaşi, 2005.
- Fügedi, Erik, Castle and Society in Medieval Hungary (1000-1437), Budapesta, Académiai
Kiadó, 1986.
- Georgescu, Valentin Al., Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al
XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1980.
- Idem, Legislaţia urbană a Ţării Româneşti (1765-1782), Bucureşti, Editura Academiei,
1975.
- Giurescu, C.C., Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul
secolului al XVI-lea, ed. a II-a, Bucuresti, Editura Enciclopedică, 1997.
- Guide international d'Histoire urbaine, ed. de Philippe Wolff, Paris, Éditions Klincksiek,
1977.
- Gutkind, E.A., Urban Development in East-Central Europe: Poland, Czechoslovakia and
Hungary, vol. VII; Urban Development in Eastern Europe: Bulgaria, Romania and the
U.S.S.R., vol. VIII, ed. de Gabriele Gutkind, New York, The Free Press, 1972.
- Hammond, Mason, The Emergence of Mediaeval Towns: Independence or Continuity? în
„Harvard Studies in Classical Philology”, 78 (1974).
- Hensel, Witold, The origins of Western and Eastern Slav Towns în „World Archaeology”,
vol. I (1969), nr. 1.
- Hodges, Richard, The Rebirth of Towns in the Early Middle Ages, în Richard Hodges, Brian
Hobley, The Rebirth of Towns in the West. AD 700-1050, Londra, 1988.
- Hohenberg, Paul M., Hollen Less, Lynn, The Making of Urban Europe, 1000-1950,
Cambridge, Harvard University Press, 1985.
- Johanek, Peter, Merchants, Markets and Towns, în The New Cambridge Medieval History,
vol. III (c. 900 - c. 1024), ed. de Timothy Reuter, Cambridge, Cambridge University Press,
1999.
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

- Le Goff, Jacques, Civilizaţia Occidentului medieval, trad. de Maria Holban, Bucureşti,


Editura Ştiinţifică, 1970.
- Matei, Mircea D., Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească până în
secolul al XVII-lea, Iaşi, Editura Helios, 1997.
- Mumford, Lewis, The City in History, New York, 1961.
- Nicholas, David, The Growth of the Medieval City from Late Antiquity to the Early
Fourteenth Century, Londra, Longman, 1997.
- O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu. De la Imperiul Roman târziu la marile
descoperiri geografice (sec. V-XVI), Al.-F. Platon, L. Rădvan, B.-P. Maleon, Iaşi, Editura
Polirom, 2010.
- Panaitescu, Petre P., Comunele medievale în Principatele Române, în Interpretări
româneşti, ed. de Ştefan S. Gorovei and Maria-Magdalena Szekely, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1994.
- Pascu, Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, ed. a II-a, Cluj, Editura Dacia, 1972; vol. II,
Cluj-Napoca, 1979; vol. III, Cluj-Napoca, 1986.
- Pirenne, Henri, Oraşele evului mediu, trad. de Cristiana Macarovici, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 2000.
- Rady, Martyn C., Medieval Buda: a Study of Municipal Government and Jurisdiction in the
Kingdom of Hungary, New York, Columbia University Press, 1985.
- Rădvan, Laurenţiu, Oraşele din Ţara Românească până la sfârşitul secolului al XVI-lea,
Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2004.
- Idem, Oraşele din Ţările Române în evul mediu (sfârşitul sec. al XIII-lea – începutul sec. al
XVI-lea), Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2011.
- Rusu, Adrian Andrei, Castelarea carpatică, Cluj, 2005.
- Stoob, Heinz, Die Mittelalterliche städtebildung im Karpatenborgen, în Die Mittelalterliche
Städtebildung im Südöstlichen Europa, ed. de Heinz Stoob, Köln, Viena, Böhlau Verlag,
1977.
- „Studia Balcanica”, Sofia, III (1970), theme: La ville balkaniques, XVe-XIXe ss..
- Town in decline, AD 100-1600, ed. de T. R. Slater, Burlington, Ashgate, 2000.
- Urban Society of Eastern Europe, ed. de Bariša Krekic, Berkeley, University of California
Press, 1987.
- Verhulst, Adriaan, The Origins of Towns in the Low Countries and the Pirenne Thesis (first
part) în „Past and present”, 122 (1989).
- Weber, Max, The City, ed. de Dan Martindale, Gertrud Neuwirth, Glencoe, The Free Pres,
1958.
- Weczerka, Hugo, Die stellung der Rumänischen Stadt des Mittelalters im Europäischen
Städtewesen, în Die Mittelalterliche Städtebildung im Südöstlichen Europa, ed. de Heinz
Stoob, Köln, Viena, Böhlau Verlag, 1977.

Monografii

- Artimon, Alexandru, Bacău, reşedinţă voievodală, Bacău, 1996.


- idem, Civilizaţia medievală urbană din sud-vestul Moldovei în secolele XIV-XVI (centrele
urbane Bacău-Târgu Trotuş-Adjud), Iaşi, Universitatea “Al. I. Cuza”, 1998.
- idem, Oraşul medieval Trotuş în secolele XIV-XVI. Geneză şi evoluţie, Bacău, Ed. Corgal
Press, 2003.
- Bădărău, Dan, Caproşu Ioan, Iaşii vechilor zidiri (până la 1821), Iaşi, Editura Junimea,
1974.
- Berindei, Dan, Oraşul Bucureşti, reşedinţă şi capitală a Ţării Româneşti (1462-1862),
Bucureşti, Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice din România, 1963.

Laurenţiu Rădvan 6
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

- Bogdan, N., A., Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială, ilustrată, ediţia a II-a, Iaşi,
Tipografia Naţională, 1914.
- Caian, Dimitrie F., Istoricul oraşului Focşani, Focşani, 1906.
- Cândea, Ionel, Brăila, origini şi evoluţie până la jumătatea secolului al XVI-lea, Brăila,
Editura Istros, 1995.
- Cheptea, Stelea, Un oraş medieval Hârlău, Iaşi, 2000.
- Codreanu, Theodor, Istoria Huşilor, Galaţi, Editura Porto Franco, 1995.
- Constantinescu, Nicolae, Curtea de Argeş (1200-1400). Asupra începuturilor Ţării
Româneşti, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1984.
- Costăchescu, Vasile, Istoria oraşului Folticeni, Fălticeni, 1941.
- Cronica Cotnarilor, ed. de Gh. Ungureanu, 1971.
- Giurescu, C. C., Istoria Bucureştilor, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1979.
- Idem, Istoricul oraşului Brăila din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1968.
- Greceanu, Eugenia, Ansamblul medieval Piteşti, Bucureşti, Muzeul Naţional de Istorie,
1982.
- Idem, Ansamblul urban medieval Botoşani, Bucureşti, Muzeul Naţional de Istorie, 1981.
- Ionescu, Dimitrie Gh., Istoria oraşului Buzău din cele mai vechi timpuri până astăzi,
Bucureşti, Editura Litera, 1979.
- Istoria Clujului, sub red. lui Ştefan Pascu, Cluj, 1974.
- Istoria oraşului Iaşi, coord. C. Cihodaru, vol.I, Iaşi, Editura Junimea, 1980.
- Istoria oraşului Roman (1392-1992), Societatea Culturală „Roman-600”, Roman, 1992.
- Lupu, Nicolae, Cetatea Sibiului, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Meridiane, 1968.
- Matei, Mircea D., Civilizaţie urbană medievală românească. Contribuţii (Suceava până la
mijlocul secolului al XVI-lea), Bucureşti, Editura Academiei, 1989.
- Idem, Emandi, Emil I., Cetatea de scaun şi curtea domnească din Suceava, Bucureşti,
Editura Sport Turism, 1988.
- Neamţu, Vasile, Istoria oraşului medieval Baia (Civitas Moldaviensis), Iaşi, Editura
Universităţii „Al. I. Cuza”, 1997.
- Paltânea, Paul, Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918, vol. 1-2, Galaţi, Editura
Porto Franco, 1994-1995.
- Răuţescu, Ioan, Câmpulung-Muscel. Monografie istorică, Câmpulung-Muscel, 1943.
- Sevastos, M., Monografia oraşului Ploeşti, Bucureşti, 1937.
- Simache, I. N., O străveche aşezare din regiunea Ploieşti: Târgşorul vechi, în Din
activitatea muzeelor noastre. Studii, referate, dări de seamă, documente, I, Ploieşti, 1956.
- Ştefulescu, Alexandru, Istoria Târgu-Jiului, Târgu Jiu, 1906.

Izvoare

- Antonovici, Ioan, Documente bârlădene, vol. I-V, Bârlad, 1911-1912.


- Bogdan, Ioan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi Ţara
Ungurească în secolele XV – XVI, vol. I (1413-1508), Bucureşti, 1905.
- Idem, Documente şi regeste privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi Ungaria
în secolele XV – XVI, Bucureşti, 1902.
- Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, trad. de Gh. Guţu, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 1973.
- Călători străini despre ţările române, vol. I-IX, Bucureşti, 1968-1997.
- del Chiaro Fiorentino, Anton-Maria, Revoluţiile Valachiei, Iaşi, 2005.
- Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti, 1983.

Laurenţiu Rădvan 7
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

- Documenta Romaniae Historica, seria A, Moldova; seria B, Ţara Românească; seria C,


Transilvania.
- Documente privind istoria oraşului Bucureşti, ed. de Florian Georgescu, Paul I.
Cernovodeanu, Ioana Cristache Panait, Bucureşti, Muzeul de Istorie a Oraşului Bucureşti,
1960.
- Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. I-VII, ed. de Ioan Caproşu, Iaşi, 1999-
2005.
- Dragomir, Silviu, Documente nouă privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Sibiul în
secolul XV şi XVI, Bucureşti, 1927.
- Evreii din România în texte istoriografice, Bucureşti, 2002.
- Giurescu, Constantin C., Harta stolnicului Constantin Cantacuzino. O descriere a Munteniei
la 1700, în RIR, XIII (1943).
- Giurescu, Dinu C., Anatefterul. Condica de porunci a visteriei lui Constantin Brâncoveanu,
în SMIM, V (1962).
- Iorga, N., Scrisori de negustori, Bucureşti, 1925.
- Idem, Scrisori şi zapise de meşteri români, Bucureşti, 1926.
- Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. I-II, ed. de Victor Eskenasy,
Bucureşti, Editura Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, 1986-1988.
- Manolescu, Radu, Socotelile Braşovului, registrele vigesimale, vol. I-II, Brăila, 2005.
- Platon, Alexandru-Florin; Rădvan, Laurenţiu, De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul din
Nantes. Izvoare de istorie medievală (secolele V-XVI), Iaşi, Editura Polirom, 2005.

Referinţe

- Stoicescu, Nicolae, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România. I. Ţara


Românească (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea), vol. I-II, Bucureşti, 1970.
- Idem, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din România.
Moldova, Bucureşti, 1974.
- Idem, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1961.

Laurenţiu Rădvan 8
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Studii şi articole recomandate pentru lectură

Ce este oraşul?
(Introducere)

din Edith Ennen, The Medieval Town, p. 1-16

La întrebarea ”ce este un oraş” se poate răspunde cu uşurinţă într-o manieră veridică
pentru perioada medievală. Ca un contur compact, limitele unui oraş medieval aglomerat,
înconjurat de ziduri, dominat de biserici şi fortăreţe erau într-un izbitor contrast cu teritoriul
înconjurător. Acest oraş era foarte diferit sub aceste aspecte de întinsele centre urbane ale
zilelor noastre. Zidul nu servea numai ca mijloc de protecţie; era şi o graniţă între legile
oraşului şi cele ale ierarhiei nobiliare care marca un contrast jurisdicţional. Oraşele se bucurau
de un fel de constituţie, prin care burghezii îşi conduceau singuri oraşul şi în unele cazuri
chiar obţineau autonomia oraşului de la senior. Prin această politică se planta sămânţa
egalităţii în drepturi din zilele noastre şi astfel surplusul libertăţii orăşeanului de azi are drept
model condiţia orăşeanului medieval.
Oraşul medieval nu îngrădea numai o populaţie diferită prin libertăţi orăşeneşti, ci
diferită şi prin libertatea mişcării, prin multitudinea de meserii existente. Aici, în oraşe s-a
format ramura industrială a economiei, controlată, direcţionată de autorităţile urbane; centre
comerciale, amplasamentele urbane dezvoltă alianţe comerciale (bresle) pe tot cuprinsul
Europei, care aveau legături cu Orientul Apropiat şi cu nordul Africii. Aceste alianţe
determinau soarta oraşului si duceau politica economică într-un timp când regii şi principii
erau prea ocupaţi să elaboreze legi şi politici referitoare la prismele economice formate,
încercând să-şi impună suzeranitatea în faţa vasalilor şi să centralizeze statele.
Focarul vieţii economice urbane era piaţa, loc unde o varietate de produse din diferite
zone erau comercializate. Prin mijlocirea pieţei, oraşul era capabil să domine teritoriile
adiacente, funcţionând ca un centru al vieţii economice. Raza de influenţă a centrului urban
depindea în egală măsură alături de poziţia economico-politică şi de cea culturală.
Amplasamentele care nu puteau ţine pasul cu progresele, adică nu reuşeau să aibă unităţi
sofisticat ierarhizate bine definite încetau să mai concureze. Această funcţie centralizatoare se
constituie ca unul dintre cele mai esenţiale atribute ale oraşului.
Intenţia istoricilor din ziua de azi nu este să elaboreze o definiţie rigidă a oraşului, ci
să stabilească o serie de criterii a cărei compoziţie să varieze în funcţie de timp şi spaţiu.
Această serie poate fi apoi modificată, lărgită ulterior sau adăugată unei liste de priorităţi. Îi
suntem recunoscători lui C. Haase pentru această genială descoperire în definiţia oraşului.
„Mănunchiul” lui de elemente include întotdeauna criterii precum: forma şi aspectul exterior a
oraşului; colonizarea premeditată şi graduală; planul oraşului, structura interioară, stratificarea
societăţii, diviziunea muncii şi, ocazional, dacă este cazul în Evul Mediu, statutul legal. De
asemenea trebuie să luăm în considerare şi aspectul funcţional al oraşului cu partea sa de
contribuţie la elementul centralizator în multe dimensiuni ale vieţii cotidiene. Structura şi
funcţia, atât timp cât există una lângă alta nu s-au produs de două ori în aceeaşi combinaţie.
Într-o variantă aparte au creat cunoscuta individualitate pe care fiecare oraş o posedă. Trebuie
să luăm în calcul şi cunoştinţa contemporanilor a acestor factori şi felul în care aceştia o
exprimau în acele timpuri.
Chiar şi cel mai simplu şi mai flexibil concept al oraşului trebuie oricum folosit numai
ca schemă de bază sau ca exponent al reconstituirii, dacă este destul de important. El ne poate
ajuta să schiţăm o fascinantă varietate în aspectul oraşelor, la care fragmentele de tradiţie şi
dovezile ce au supravieţuit ar contribui de altfel numai cu o definiţie lacunară. Un astfel de
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

concept ne poate de asemenea îndruma să distingem diferite funcţii: să furnizeze o idee


plauzibilă şi exactă a marilor oraşe medievale şi a teritoriilor înconjurătoare, atât în relaţiile
dintre ele cât şi în cronologia lor.
Ce fel de cultură urbană se naşte din Evul Mediu? Istoria urbană nu începe în Evul
Mediu. De ce altfel ar trebui să folosim termenul de „Ev Mediu”? Prin el am ajuns să
înţelegem perioada dintre anii 500-1500 d. Hr., deşi aceste împărţiri în perioade distincte sunt
în permanenţă discutabile. Ele pot servi numai ca procedee de a aduce ireversibila curgere a
timpului sub controlul istoricului. Ar trebui să tratăm barierele nesigure ale timpului şi
stratificarea trăsăturilor ce marchează perioada dintre 500 şi 900 d. Hr. ca o epocă de tranziţie
de la Antichitate la Evul Mediu, şi perioada de la 1350 la 1500 ca translaţia între timpul
medieval şi cel modern.
Putem spune cu adevărat că a existat o cultură urbană în toată această perioadă de la
500 la 1500 d. Hr. definită de noi drept Evul Mediu? Nu era Evul Mediu timpuriu şi târziu o
epocă a economiei agrare, dominată de mari proprietari de pământ bine ierarhizaţi, în frunte
cu regele şi cu vasalii săi stratificaţi în diferite nivele de servitudine?
Vom da un răspuns detaliat la problema continuităţii culturii Antichităţii în Evul
Mediu; ne vom concentra în plasarea culturii medievale urbane în schema istorică generală.
Primele aşezări împrejmuite de tip urban datează încă dinaintea olăritului. Privită dint-un
ansamblu mai larg, tranziţia spre o cultură predominant urbană a avut loc în Orientul Apropiat
odată cu începutul mileniului al şaptelea înainte de Hristos. Regiunile Europei au fost
urbanizate în timpuri diferite. Aici procesul de urbanizare a început în regiunea Mediteranei
de Est, în al doilea mileniu înainte de Hristos, dar regiunea Rinului a fost atinsă abia în primul
secol al erei creştine. Oraşul în Antichitate care cuprinde în sine atât grecescul polis cât şi
romanul civitas a constituit baza organizării vieţii publice, furnizând centrele permanente ale
preoţilor şi magistraţilor. Împreună cu districtul său, oraşul era o unitate pe lângă care regiune
rurală nu era decât un accesoriu, lipsit de clasa sa conducătoare. Dominanţa acestui edificiu al
vieţii al oraşului a fost conservată în Evul Mediu numai în zona Mediteranei, şi mai presus de
toate în centrele urbane italiene.
De cealaltă parte a Alpilor regiune rurală şi-a menţinut importanţa politică şi culturală.
Aceasta s-a manifestat în castelele izolate ale nobililor, în moşiile de ţară, şi în biserici şi
mânăstiri, care deşi situate departe de oraş serveau ca centre religioase şi de cultură. Cele care
deţineau o putere seculară nu puteau neglija descendenţa lor din vechi conducători germanici
din regiunile rurale, şi oraşul nu a fost niciodată un loc de reşedinţă pentru nobilimea nord-
vest europeană. Evidentul contrast între oraş şi provincie, o lege specială urbană şi
concentrarea exclusivă a comerţului şi industriei în oraşe sunt toate trăsături specific
medievale. De altfel relativa diminuare a oraşelor medievale este un indiciu că ele îşi
pierduseră statutul important pe care îl aveau în Antichitate.
În timpul apariţiei Evului Mediu din Antichitate arii ale Europei fără o cultură urbană
au existat împreună cu alte regiuni europene cu o tradiţie urbană antică. Partea Europei
rămasă în afara graniţelor lumii romane nu avea oraşe. Expansiunea Imperiului a fost
finalizată prin diferite mijloace de urbanizare, dar la nivele diferite de intensitate. Civitas era o
obişnuita formă de colonizare. Cu câteva excepţii a format celula unităţii politice. Această
urbanizare a unit lumea de la valul lui Hadian în Britania până la Eufrat într-o manieră care nu
avea să mai fie atinsă niciodată.
În interiorul Imperiului Roman putem distinge un număr de regiuni distincte
economice:
(1) Italia, împreună cu Sicilia, Sardinia, Corsica şi regiunea de sud a Alpilor.
(2) Hispania, Galia şi vestul Germaniei cu Britania ca arie de separaţie şi Scoţia şi
Irlanda căzând sub influeţă romană.

Laurenţiu Rădvan 10
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

(3) Regiunea centrală şi nordică a Alpilor, nordul şi centrul Balcanilor până la Delta
Dunării la Marea Neagră, la care a fost alipită în timpul lui Traian Dacia transdanubiană (azi
România).
(4) Nordul roman al Africii de la Maroc la Tripoli.
La aceste patru regiuni latinizate se pot adăuga încă trei, care au rămas în principal
grecizate:
(1) Grecia mamă în sudul Balcanilor împreună cu Orientul Apropiat în mare parte
elenizat şi regiunea Asiei Mici, încorporând Creta şi Cirenaica, Crimeea, sudul Rusiei între
aproximativ Kiev şi Marea Neagră cu Armenia şi Munţii Caucaz drept limite.
(2) Siria, palestina, nord-vestul Arabiei şi nordul Mesopotamiei formau o altă arie
elenizată
(3) Egiptul era poate cel mai bogat, şi din punct de vedere financiar cea consolidată
regiune având strânse legături cu Nubia şi Cirenaica.
Pentru a înţelege situaţia de la începutul Evului Mediu trebuie să considerăm primele
două zone menţionate mai sus drept graniţe pentru cea de-a treia. Italia a decăzut sub domnia
împăraţilor, în timp ce provinciile au intrat în prim plan. Familiile conducătoare din Italia s-au
dezintegrat. Oraşele antice ale Italiei au fost incorect descrise ca simple oraşe consumatoare,
dar Roma, în timpurile imperiale se putea încadra pe bună dreptate în această categorie. 400
000 de tone de cereale erau anual distribuite populaţie Romei, în afara produselor furnizate
festivalurilor şi jocurilor. Oraşele provinciale s-au dovedit de asemenea costisitoare centre ale
civilizaţiei. Orăşenii bogaţi au construit arcuri de triumf, teatre, arene, temple, terme şi
apeducte. Economia s-a dezvoltat pe baza consumului şi a vieţii de lux, şi inovaţiile tehnice
tind să confirme acest lucru. Numărul sclavilor a scăzut, în timp ce poziţia celorlalţi oameni s-
a îmbunătăţit. Rămăşiţele marii mase ale cetăţenilor liberi a evoluat în humiliores ai legii
romane. În al doilea secol după Hristos, deşi aşezările urbane ale imperiului deveneau mai
mici, mai ales în Italia şi în vechea arie a colonizării greceşti, ele şi-au păstrat modul de viaţă
antic pentru mult timp. Totuşi, împăratul Hadrian deja considera necesar să specializeze
permanent unele grupări economice ale oraşelor pe ramura lor comercială. Mijloacele de
transport erau dezvoltate sau neglijate în funcţie de capriciile birocraţiei statului. În domeniul
bancar marile realizări ale trecutului au fost ruinate: tesserae nummulariae, amintirea ce
garanta securitatea reglementărilor depunerilor băncilor private italiene a căzut în desuetudine
în decursul primului secol al erei creştine. Persoana ideal capabilă a societăţii romane era
marele proprietar de pământ, ce locuia în oraşe şi al cărui scop în viaţă culmina cu o carieră
oficială în serviciul de stat şi într-o viaţă de altfel ocupată de politică, literatură şi sport.
În epoca imperială civitas era o unitate organizată compusă dintr-un oraş legat de o
arie rurală înconjurătoare – territorium est universitas agrorum intra fines cuiusque civitatis
(“un teritoriu este constituit din totalitatea pământurilor aflate între graniţele fiecărui civitas”),
aşa cum clasifică codicele de legi. Locuitorii acestor civtates erau acei oameni care
descindeau din orăşeni, care erau adoptaţi, sau care erau eliberaţi, şi în final cei care primeau
cetăţenia ca un privilegiu special, independent dacă locuiau în oraş sau în zona rurală a
acestuia. Organele lor de conducere erau adunările populare, a căror influenţă a fost redusă în
epoca imperială, curia şi magistraţii. Curia era condusă de bogaţii proprietari de pământ care
locuiau în oraşe, dar care aveau mari proprietăţi în mediul rural. Negustorii aparţineau acestui
grup doar în relativ puţine oraşe, de exemplu în Ostia, portul Romei, sau în Alexandria din
Palmyra. Negustorii şi meşteşugarii aveau ca loc de întâlnire collegia (corporaţii). Multe
astfel de corporaţii aveau propriile temple şi sedii de adunări.
Provinciile din vest adaugă nuanţe particulare acestei imagini. Oricine este de acord cu
Max Webber în folosirea termenului veche “cultură de coastă (ţărm)” acesta nu se referă doar
la districtele particular de coastă, ci închipuie o formaţiune regională, o dependenţă a unei
părţi de alta, şi astfel întreaga reţea de contacte în bazinul Mării Mediterane. În Mediterana

Laurenţiu Rădvan 11
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

comunicaţiile radiau în toate direcţiile în timp ce în Atlantic erau reduse la un tipar liniar.
Odată cu alipirea Hispaniei şi Galiei. Imperiul Roman nu numai că a lărgit graniţele atlantice,
dar de asemenea a obţinut prin uriaşele suprafeţe ale acestor ţări râuri largi şi uşor navigabile,
de un fel care, în afară de Nil lipsea cu desăvârşire: Baetisul (Guadalquivir), Dunărea, Rinul şi
Ronul. Galia în particular era împrejmuită de râuri care izvorau din interior şi înconjurau ţara.
Pe drumul de la Narbonne la Bordeaux ajungeai după o scurtă perioadă la cumpăna apelor
dintre Marea Tireniană şi ocean. Valea Ronului, cu Saône constituia principala rută
comercială spre interiorul Galiei. Prin acest drum Lyonul şi-a câştigat poziţia de maximă
importanţă, atât în comerţ cât şi în administraţie, apoi ca un punct de sprijin pentru activităţile
misionarilor în provinciile Germaniei de Vest. De la Saône se desprindeau multe drumuri,
având ca destinaţie finală Britania. Cel mai scurtă cale pe uscat ducea în valea Loirei. Sena
curgea în direcţia Britaniei, şi încă din timpurile imperiale bogaţii nautae Parisiaci erau activi
aici. Ronul superior traversabil de-a lungul văii lega albiile râurilor Aare, Doub şi Moselle cu
bărcile care veneau din Toul, asigurând astfel legătura dintre Ron şi Rin. În aceste râuri se
vărsau afluenţi mai mici care stabileau legături cu ţinuturile din interior. Prin canalele,
porturile şi podurile construite, romanii au perfecţionat reţelele de transporturi. În ceea ce
priveşte transportul pe uscat au putut folosi posibilităţile unei tradiţii reuşite în creşterea cailor
în Galia şi Germania, precum şi drumurile de căruţe bine dezvoltate ale Galiei.
În oppida, ca de exemplu Bibracte, situat pe patru dealuri înalte, sudul şi centrul Galiei
deja aveau în perioada pre romană centre meşteşugăreşti, de unde bunurile erau trimise pe
drumurile de ţară. Meşteşugurile artistice ale Galiei, mai presus de toate în domeniul
metalurgiei erau de o calitate excelentă şi erau o parte a tradiţiei ce a continuat neîntreruptă
din timpurile celtice până în cele romane. În sud-estul Germaniei existau de asemenea oppida
celtice. Una a cărei existenţă a fost pe deplin confirmată, şi care a fost mai amănunţit
investigată după război este cea de la Manching, lângă Ingolstadt. Zidurile împrejmuiau o
suprafaţă de 380 de hectare şi era un important centru politic, economic şi cultural în perioada
La Tène târzie. Un alt exemplu este Stradonitz în Boemia. Industria pre romană a metalului în
Noricum a dat marea importanţă Magdalensberg-ului.
În nord-estul Galiei şi în vestul Germaniei tipuri urbane precum oppida nu existau. Pe
malurile Rinului romanii au concentrat numeroase trupe în vederea acţiunilor ofensive, pentru
apărarea frontierei renane după înfrângerea din Pădurea Teutoburgică. Aici aparenţa lor a
marcat o epocă; într-o scurtă perioadă, malul stâng al Rinului a cunoscut o uriaşă dezvoltare,
ce nu a fost de origine autohtonă. Civilizaţia urbană creată aici în acest timp a fost produsul
unei extraordinare investiţii a lumii imperiale cu toate posibilităţile ei.
Astfel de conjucturi favorabile au dat şansa sistemului de transport de a se dezvolta în
vestul roman. A ajuns în Britania şi prin coastele Mării Nordului şi estuarele Emsului şi
Weserului a pătruns în teritoriile non-romane ale Germaniei, într-un final atingând
Scandinavia. Tendinţa romană de a se întinde pe coasta Atlanticului până la Marea Nordului
însemna că ei întâlniseră în estuarul Rinului vase ce veneau din direcţia opusă, din interiorul
Galiei şi din vestul Rinului. Britania, Germania şi Franţa erau în felul acesta legate între ele şi
a fost creată o zonă de transport prefigura epoca hanseatică.
Această reţea a transportului putea fi folosită de industria nativă, şi odată ce armata a
înlăturat stăpânirea ei din sectorul privat, progresul economic a devenit posibil. Faptul acesta
s-a întâmplat în anii 69-70 d. Hr., după ce înăbuşirea răscoalei bataviene a adus pace şi
sfârşitul statutului colonial, măcar în aspectele economice. Ca un exemplu se poate observa cu
mare precizie progresul estic al ceramicii terra sigillata. Douăzeci de ani mai târziu s-a mutat
în sudul Galiei şi nouăzeci de ani ami târziu în estul Galiei, azi Lorraine şi Saar. În al doilea
secol d. Hristos a atins Trier şi Rinul, Rheinzabern, Sinzig, Remagen, şi apoi a depăşit
frontiera romană (limes).

Laurenţiu Rădvan 12
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

La mijlocul primului secol ceramica a început să fie fabricată într-o manieră artistică
în Colognia, principalul oraş al Germaniei inferioare, şi la sfârşitul secolului teracota a
început să fie produsă. Probabil industria bronzului şi alamei, care a fost mutată în regiunea
dintre Aachen şi Liège din Capua, a început pe la 80 d. Hr., materia brută provenind de la
Gressenich. Industria sticlei din Colognia începe odată cu primul secol al erei creştine. La
sfârşitul celui de-al doilea secol sticluţe de parfum erau deja fabricate aici şi rămăşiţele uscate
ale conţinutului au fost conservate. De la 150 d. Hr. a existat în Colognia un atelier specializat
în anumite forme de sticlă, care a atins maximul de dezvoltare al industriei sticlăriei antice, de
exemplu un minunat vas, cu mânere acoperite cu rozete şi ghirlande în alb, roşu, albastru şi cu
fir de aur. Din secolele trei şi patru s-au păstrat sticle gravate, printre care şi cunoscutul Circus
Bowl, cel mai mare şi mai bine conservat exemplu al sticlei şlefuite din Antichitate, fabricat
în Colognia cândva între 320 şi 340 d. Hr. Cea mai frumoasă piesă de sticlă Netz-Diatret de
Colognia a fost găsită într-un mormânt datat la începutul secolului al patrulea. Sticla de
Colognia a fost găsită cel mai departe în Scoţia.
Industria stofei în Galia practicată în casă, dar într-o manieră organizată de distribuţie
a existat în nord, de la mare la Moselle, adică în regiunea nervilor, atrebatilor, ca şi a
treverilor. Secundinii, la Igel, lângă Trier erau producători ai acestui tip de stofă, şi au devenit
celebri datorită impunătoarei lor pietre de mormânt care se mai păstrează şi acum la Igel.
Un produs obişnuit al zonei renane era vinul, probabil deja produs la data cuceririi
romane şi apoi cu siguranţă susţinut de aceştia. Cererea de bunuri a Imperiului Roman nu
încetat, însă a scăzut: anumite soiuri de vin, struguri, ulei şi măsline, papirus şi articolele ale
industriei obiectelor de lux şi de artă, mirodenii, balsamuri, pietre semi-preţioase şi perle erau
importate, iar negustorii orientali veneau în zonă. Cererea de bunuri de lux importate a atins
apogeul mai departe de secolul trei, palatul din Trier fiind splendid mobilat şi, curând după
aceea, biserica creştină îşi dezvolta cultul. Aceste importuri erau parţial finanţate de taxele din
întregul imperiu, risipite astfel pentru împărat, curte, armată şi administraţie. Dacă cercetăm
această porţiune a frontierei Rinului separat faţă de economia imperiului ca un tot unitar,
revărsarea acestor venituri obţinute din impozite aici a constituit un important element în
echilibrul plăţilor. De altfel părţi ale regiunii de frontieră erau capabile să compenseze
importurile prin exporturi majore. Balanţa comerţului începuse să se stabilizeze. Stofa a jucat
un rol important aici. Probabil că cele mai joase preţuri ale producţiei de stofă înregistrate în
această provincie au constituit baza exportului ei înfloritor. Comparativ cu Galia şi Germania
de vest, agri decumates, pe malul estic al Rinului şi în zona Dunării, cu excepţia Noricumului,
au rămas pământuri coloniale, parţial aprovizionate din Galia estică şi mai apoi la început de
centrele din Rinland.
Intensitatea cu care s-a impus civilizaţia romană a variat firesc. A atins punctul
culminant prin marile civitates precum Colognia, aşezări de o bogăţie industrială
considerabilă şi cu legături comerciale ce ajungeau până în Britania. Alt exemplu este Parisul,
unde insula de pe Sena, locul oppidum-ului preroman de la Lutetia, a devenit în curând prea
mic şi unde au fost construite pe ambele maluri ale râului cartiere elegante în stilul roman
ajungând până la vârful Muntelui Saint-Geneviève, unde se află Panteonul în ziua de azi.
Aici, pe malul stâng, ajungea la sfârşit drumul care se întindea de la Roma prin Autun., oraşul
roman construit în partea de jos a vechii aşezări celtice de la Bibracte, şi prin Orleans spre
Paris. Malul stâng al Senei furniza de asemenea un teren solid, potrivit sistemelor de încălzire
centrală îndrăgit de arhitecţii romani. Conturul Muntelui Saint-Geneviève a fost ajustat pentru
a construi un amfiteatru. Malul stâng avea de asemenea şi o rezervă consistentă de apă.
Apeductul se termina la locul unde astăzi putem vedea ruine din secolul al XII-lea care încă
mai poartă numele de Palais des Thermes.
Parisul aparţinea regiunii cunoscute sub numele de Gallia Lugdunensis. Capitala
pentru Belgica Secunda era Durocortorum, astăzi Rheims. Nemetacum, mai târziu Atrebatum

Laurenţiu Rădvan 13
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

sau Arras; era centrul industriei stofei nord galice. Surse din timpul lui Diocleţian numite birri
(mantii) şi saga (rochii cu mâneci) erau articole prin care Arrasul era recunoscut, şi egalau în
calitate textilele egiptene şi asiatice. Tariful preţurilor maximale al lui Diocleţian menţionează
birri din Cambria şi textile din Amiens, anticul Samarobriva care era un alt oraş provincial
bine aşezat.
Trierul constituia atât baza pentru politica de agresiune a imperiului împotriva
germanilor, în estul Rinului, cât şi baza urbanizării Galiei. Era cel mai mare centru comercial
şi capitala Belgicăi Prima. În valea Mosellei, lângă Trier, drumurile din sud, prin Lyon şi
Metz, din centru, prin Reims, şi cele dinspre Rin convergeau. Vechiul vad de lângă Trier era
deja din anii 70 d. Hr. echipat cu un pod durabil. O serie de clădiri publice incluzând şi un
amfiteatru apreciat să reziste cu 30 000 de spectatori la fel ca şi fabuloasele case private,
conţin mărturia epocii de aur a Trierului în secolul al II-lea. Inscripţiile arată că negustori din
Trier erau activi în Carnuntum, Regensburg, Bordeaux şi Lyon, şi în sfârşit printre ei un
negustor care făcea comerţ peste Alpi, membru al celebrilor Corpus Cisalpinorum şi
Transalpinorum. Acest om era proprietar de corăbii şi făcea negoţ cu vin şi ceramică.
Animale de povară cărând baloturi de stofă apar pe coloana din Igel. Ei traversează un lanţ de
munţi, probabil Alpii. Producerea stofei în regiunea Trierului era o industrie organizată
centralizat, de primă importanţă. În oraş cultura antică era promovată de către grammatici
latini şi graeci.
Splendide construcţii publice satisfăceau nevoile acestor remarcabile aşezări,
asigurând mai presus de toate rezerva de apă potabilă. În zilele noastre se mai poate vedea
sistemul de conducte Mainz la Zahlbach, rămăşiţele care alimentau Colognia şi Bonnul de la
Eifel, precum şi apeductul aparţinând sistemului de aprovizionare de la Metz, care traversează
Moselle la Jouz-aux-Arches. Metz era un alt oraş înfloritor, cu un amfiteatru şi cu negustori şi
meşteşugari organizaţi în colegii industriale, printre ei holitores şi nautae mosallici, cu
secretarul lor, tabularius. Doctorii din Metz sunt de asemenea o categorie bine atestată. La
intersecţia drumurilor dintre Metz şi Reims şi dintre Trier şi Lyon era situat oraşul mai puţin
important Toul, aflat la sfârşitul culoarului navigabil al Mosellei.
O trăsătură specifică a provinciilor de graniţă sunt marile cartiere generale militare,
care aveau atributele unor oraşe. Pe Rin, Mainz, Bonn, Neuss şi Xanten intră în această
categorie. Ele s-au transformat din tabere militare fortificate în canabae legionis (barăci
militare) care atrăgeau industria – atelierele militare erau de asemenea populate de
comercianţi care făceau negoţ cu germanii non-romanizaţi – şi în sfârşit în civilul vicus
(aşezare, colonie)
Pe lângă marile fortăreţe şi garnizoane existau de asemenea multe oraşe mici sau sate
urbanizate, vici. Ei au bătătorit drumurile şi aveau clădiri excelente, teatre tradiţionale, temple
şi includeau printre populaţia lor prosperă cetăţeni de frunte, industriaşi şi câţiva negustori.
Vicus-ul de la Schwarzenecker în Saar, care nu a fost niciodată reconstruit, a fost făcut
accesibil după cercetări arheologice la scară mare. Pe întinderea locuinţelor, mobilarea caselor
şi operele antice de o calitate superioară găsite aici constituie un interesant exemplu al acestor
vici. Prosperitatea locului depindea de poziţia sa ca structură intermediară de aprovizionare a
garnizoanelor de pe Rin. O aşezare specializată în producerea stofei, fullonica, a fost
descoperită aici. Ceramica de tip terra sigillata era de asemenea fabricată în împrejurimi şi
era exportată în Britania şi în regiunea Dunării.
Augsburg, Regensburg, Passau, Juvavum-Salzburg şi Carnuntum erau cele mai
importante oraşe şi aşezări din zona Dunării. În Pannonia, ca şi în sudul Galiei infiltrarea
negustorilor italieni a precedat cucerirea romană. Carnuntum era centrul comerţului cu
chihlimbar. De la sfârşitul primului secol al erei creştine legăturile comerciale l-au unit cu
sudul, nordul şi vestul regiunii. A jucat un rol important ca punct intermediar în exportul
mărfurilor galice şi renane, şi cunoaştem un locuitor din Trier ce activa ca negustor în

Laurenţiu Rădvan 14
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

aşezarea rurală de la Carnuntum. De la începutul secolului al II-lea negustorii din Colognia s-


au unit într-o ligă a comercianţilor din regiunea Aquincumului. Hadrian a creat un
municipium roman la Carnuntum, dar numai rareori în istoria lui acest oraş de la frontiera
imperiului va atinge o aşa siguranţă sau prosperitate.
Ca parte a civilizaţiei ei înalt dezvoltate, Roma a introdus limba ei, viaţa ei spirituală –
ce includea un întreg cer plin de zei – în noile provincii romane. Limba celtă a fost folosită
încă mult timp în ţinuturile natale şi vecine ale provinciei Belgica. Limba latină nu era totuşi
necunoscută în regiunea Trierului în timpul lui Cesar, deoarece sistemul de drumuri deja
menţionat facilita comunicarea cu Mediterana. Cetăţenii Trierului, făcând comerţ aici,
aduceau la întoarcere şi cunoştinţele lor despre limbă. Faptul că limba latină era limba
războiului a contribuit decisiv la răspândirea ei. Inscripţiile dovedesc că latina era atât scrisă
cât şi citită de o mare parte a populaţiei Trierului în secolele al II-lea şi al III-lea, şi că
băştinaşii o foloseau în inscripţii funerare, sacre şi pe clădiri. Ocazional, se poate întâlni un
tată cu un nume celtic, a cărui fiu are un nume latin. Weisgeber a arătat că o proporţie
surprinzător de mare din numele personale din Trier nu pot fi explicate prin originea latină ori
celtică, dar aparţineau unui grup lingvistic local necunoscut. El a mers mai departe, dovedind
că numele atribuite de către romani populaţiei germanice din zona Rinului includeau, pe lângă
elementul celtic, un element de origine pre-germanică. Afirmaţia, încă acceptată de Aubin,
conform căreia în timpul lui Caesar întreg malul drept al Rinului de la Basel la delta Rin-
Meuse (Maas) era colonizat de populaţii germanice, la fel ca şi malul stâng până în Olanda, a
fost în totalitate respinsă.
În măsura în care malul stâng reprezintă zona de interes, trebuie să luăm în
consideraţie numeroase elemente indigene în cadrul acestei populaţii: celtică în sud şi vest, şi
poate împreună în unele locuri cu o populaţie nici celtică , nici germanică, sau germanică în
sensul larg al cuvântului, populaţie sporită fără îndoială de către imigranţii germanici
(Elbgermanen). Suprapuşi peste aceştia erau romanii, care nu aveau nici ei o origine etnică
uniformă. Această populaţie pestriţă era unificată printr-o romanizare mai mult sau mai puţin
superficială. Acest fapt este limpede dovedit de practicile religioase.
‘Pacea romană’ (Pax Romana), care nu avea să mai fie dobândită în istoria Europei, s-
a prăbuşit în timpul crizei secolului al III-lea, care a fost o criză politică şi militară, de
asemenea şi una economică şi monetară. După anul 224 d. Hr. Persia, sub conducătorii
sasanizi s-a transformat într-o puternică şi ambiţioasă forţă mondială care ameninţa în
permanenţă Roma. În 252 goţii au invadat Asia Mică. În 256 germanii au cucerit toate
fortăreţele limes-ului german. Alamanii au fost împinşi înainte temporar, în Auvergne, în timp
ce francii ajunseseră în Spania. Colonia Iulia Faventia Paterna Barcino, adică Barcelona, a
fost distrusă în 260. Un declin al populaţiei şi al producţiei, crizele preţurilor, atât inflaţioniste
cât şi deflaţioniste au zdruncinat economia. Clasa aristocratică, a proprietarilor de pământ, a
abandonat locuinţele din oraşe şi s-a retras la vilele situate pe marile moşii. Aceste proprietăţi
ale secolului al III-lea se reduceau la mici domenii, aflate în interiorul statului, cu soldaţi şi
centre de producţie proprii, cu numeroşi fermieri şi ţărani dependenţi. Se bucurau de mari
scutiri de taxe şi îşi urmăreau prosperitatea mai curând decât să fie orientate spre piaţă. Pe
moşia lui Ausonius nu erau numai sclavi şi ţărani dependenţi (coloni), ci şi tâmplari, zidari şi
fierari.
Toate acestea reprezentau un abrupt regres al urbanizării. Invaziile barbare au cauzat
distrugerea permanentă a multor aşezări şi o restrângere a multor stabilimente urbane. Mici
centre urbane, civitates, şi accesibilele vici erau în grabă întărite cu ziduri, iar pietrele de altar
şi sculpturile din vremuri de pace acum apuse erau luate şi zidite în pereţii fortificaţi, atât de
mare era nevoia de piatră fasonată. Oraşele împrejmuite de ziduri au încetat să fie locuri
liniştite de trai. Împăratul Iulian, care a trăit mult timp la Paris, a făcut cel mai bun lucru când
a scris prietenilor săi că îi plăcea să stea în micul oraş al Lutetiei, situat pe o insulă, şi legat de

Laurenţiu Rădvan 15
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

celălalt mal prin două poduri de lemn. Insulei îi lipsea propriul izvor, aşa că apa trebuia
scoasă din râu, dar nivelul constant al apei facilita aceasta şi strălucirea ei era încântătoare
pentru ochi.
În general, un civitates în nordul Galiei avea o suprafaţă de la 10 la 30 de hectare.
Oraşele din Provence nu erau reduse în acest mod, şi Toulouse a rămas la o suprafaţă de 80
până la 90 de hectare. Cea mai remarcabilă excepţie era Trierul. În timpul lui Constantin
zidurile sale înconjurau o suprafaţă de 285 de hectare şi populaţia în secolul al IV-lea era se
ridica la 60 000 de locuitori. Multe din marile clădiri ale Trierului, ca şi ale Cologniei datează
din această perioadă târzie. În Trier, bazilica, băile imperiale şi enormul grânar de pe malul
Mosellei, şi în Colognia impozanta clădire a praetorilor ieşind în faţă înspre Rin, şi podul
Rinului, toate aparţineau acestei epoci. În civitates-urile care nu erau capabile să ţină pasul cu
avântul economic se observă de asemenea schimbări. A doua epocă de aur a Trierului se
diferenţiază de prima prin rolul important pe care l-a avut statul, un factor fundamental de la
început. Aici, ca şi în Arles, Lion, Reims, Tournai, şi Autun (mai târziu înlocuit de Metz)
întâlnim fabrici ale statului, mai ales în industria textilelor. Autoritatea statului era preţul care
trebuia plătit pentru continuarea supravieţuirii Imperiului.
Obligaţia ereditară de a păstra fie o ocupaţie urbană, fie de a rămâne legat de un
pământ a fost aplicată după ce bogaţii curiales s-au retras pe domeniile lor, numai cei mai
puţin prosperi rămânând în oraşe. Adminstraţia şi colectarea impozitelor au căzut pe umerii
lor, şi mulţi au încercat să evite greutăţile părăsind oraşele. Curia urbană şi-a pierdut pentru
totdeanuna importanţa, iar locul ei a fost luat de defensor civitatis, curator rei publicae, şi
apoi de către comes civitatis. Până la începutul secolului al V-lea multe oraşe au încetat să mai
fie sub autoritatea senatelor urbane. Ele s-au restrâns la nivelul taberelor militare fortificate cu
ziduri, care erau acum izolate de teritoriile înconjurătoare nu de drept (de iure) ci de fapt (de
facto), atât de către zidurile lor, cât şi de pierderea clasei conducătoare în favoarea mediului
rural. Unitatea clasică a oraşului şi a terenului în civitas-uri şi caracterul oraşului de reşedinţă
a marilor proprietari de pământ dispăruse; astfel oraşele pierduseră mult din însemnătatea lor.
Lumea a încetat să mai fie condusă de la Roma. În 381, Constantinopolul a fost
desemnat noua Romă. Palatul împăratului, a cărui autoritate nu mai avea o bază legală, ci
una religioasă a devenit inima Byzantiumului (Bizanţului). Înlocuirea distribuirii taxelor cu
impozitele directe, începută de Diocleţian a devenit o condiţie necesară politicii economiei de
stat. Moneda de aur din epoca lui Constantin, solidus, a continuat să fie folosită în Byzantium,
în timp ce în nordul Alpilor a fost înlocuită cu sistemul monetar de argint. Până în 1070
moneda de aur bizantină, solidus, beasant-ul nu s-a devalorizat, dovadă a stabilităţii obţinute
aici.
Biserica creştină a compensat mişcarea generală a aristocraţiei în mediul rural.
Biserica şi-a legat organizarea de cea a statului şi centrele urbane, civitates, furnizau atât
bazele activităţii misionare creştine, cât şi locuri de reşedinţă ale episcopilor. Când
territorium-ul din jurul oraşului a fost pus sub autoritatea episcopului, acest fapt milita
împotriva slăbirii continue a legăturilor dintre mediul urban şi cel rural. Transferul şi
adoptarea unor obligaţii exercitate mai înainte de stat, chiar şi autoritatea civilă şi arbitrară, în
adaos faţă de acumularea de averi şi domenii considerabile, pentru care obţineau imunitate,
serveau la întărirea puterii şi poziţiei episcopilor în oraşele Antichităţii târzii.
Colapsul autorităţii centrale în haosul secolului al V-lea, conjugat cu prăbuşirea
administraţiei statale şi cu dispariţia magistraturii de defensor, a transformat inevitabil
episcopul în seniorul civitas-urilor şi a pus în mişcare evenimentele ce vor conduce la
autoritatea episcopală asupra oraşelor în Evul Mediu. În secolul al II-lea creştinătatea deja
înainta cu repeziciune în provinciile germane ale Imperiului Roman. O organizaţie episcopală
s-a dezvoltat aici în Antichitatea târzie, în timp ce multe comunităţi creştine prosperau în
civitates şi castella. Descoperirile arheologice aduc tot timpul noi dovezi în sprijinul largii

Laurenţiu Rădvan 16
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

răspândiri propagată de creştinism. Inscripţiile şi bunurile din morminte confirmă penetrarea


valorilor creştine în viaţa de zi cu zi. Numai din Trier, 800 de inscripţii funerare au
supravieţuit din Antichitate. În 326 d. Hr. camera de ceremonii a palatului a fost demolată. În
locul ei a fost construită marea biserică dublă, a cărei suprafaţă este acum acoperită de
catedrala şi biserica Maicii Domnului. Sf. Ieronim, Athanasius şi Lactantius au petrecut mult
timp în vechiul oraş episcopal şi au consultat importanta bibliotecă aflată acolo. În faţa
civitates-urilor şi castrelor (castra) renane, cu excepţia Ulpiei Traiana de pe Rinul Inferior, la
Colognia, Bonn, Mainz, creştinii au construit capele în cimitire pentru locurile lor de
înmormântare, la fel ca şi biserici închinate martirilor şi episcopilor cucernici, printre ele
acea “minune de calitate imperială” (Doppelfeld), biserica Sfântului Gereon în Colognia.
Biserici ale comunităţii, precum recent descoperitele locuri de botez sub parohia bisericii
Boppard, care funcţiona odată ca baie militară.
Aceste caracteristici, adică reducerea treptată a civilizaţiei urbane şi formarea
întinselor domenii în mediul rural ca noi centre, nu numai economice, dar şi de influenţă
social-politică, împreună cu avansul creştinătăţii şi cu sporirea puterii şi bogăţiei Bisericii
trebuie luate în seamă când avem în vedere legăturile dintre cultura urbană antică şi cea
medievală.

Laurenţiu Rădvan 17
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Apariţia oraşului medieval


(I)

din Edith Ennen, The medieval town, p. 63-86

Începând cu secolul al VII-lea populaţia Europei a început sa crească. Această explozie


demografică a făcut posibilă si necesară în acelaşi timp o creştere a suprafeţei destinată cultivării.
Putem aşeza prima perioadă a curăţării pământurilor in Europa între secolele VII şi X putem găsi
zone izolate sau aşezări dense, de exemplu în jurul Parisului, in zona unde se cultivă viţa de vie sau
din Moselle şi de asemenea în Ardeni şi Pirinei, acelaşi lucru îl putem spune şi despre zonele care nu
sunt foarte fertile. Îmbunătăţirile tehnologice prin intensificarea exploatărilor, au contribuit la
obţinerea de noi terenuri arabile: unelte mai bune, pluguri şi grape, la fel şi răspândirea morilor de
apă care, în contrast cu situaţia din sudul Europei, puteau depinde de cantităţi continue de apă în
timpul ploilor de vară; metode îmbunătăţite de înhămare a animalelor de povară. Toate aceste
schimbări au îmbunătăţit producţia. În marile state din nordul caselor religioase france, locuitorii au
început să împartă terenul arabil în trei părţi egale pe pământurilor de exploatare senioriale, aşa
numitele pământuri salice. Aceste părţi erau semănate prin rotaţie cu seminţe de toamnă şi primăvară,
a treia parte rămânând nesemănată. Acesta a fost începutul sistemului agricol a celor trei terenuri
arabile şi a însemnat o creştere semnificativă a producţiei de grâu care a reprezentat mai multă pâine
pentru un număr mai mare de populaţie. Oricum sistemul avea dezavantajul că a treia parte a
pământului rămânea necultivat, seminţele erau semănate la întâmplare şi zonele arabile aveau nevoie
nu numai de o muncă disproporţionată, dar cerea totodată mari suprafeţe de pământ. Producţia, în
concordanţă cu standardele moderne, era deosebit de scăzută şi populaţia, în general trăia la un pas de
foamete. Fiecare recoltă slabă se putea transforma într-un dezastru deoarece nu puteau fi acumulate
pentru mult timp surplusuri suficiente de la un anotimp la altul sau pentru distribuirea de la o
localitate la alta.
Pădurea era şi ea importantă în viaţa oamenilor, ei fiind conştienţi de asta. Nu era numai
rezerva de vânătoare a regilor şi nobililor, fiarele sale adăugând varietate mediului medieval, de
asemenea producea fructe sălbatice şi miere, materialul pentru toate uneltele posibile, pentru
construcţia caselor, clădirilor elegante chiar şi pentru castelele şi bisericile timpurii şi pentru vase.
Producea combustibil pentru încălzire şi pentru industrie, cum ar fi cea a fierului şi obţinerea sării din
minele de sare, unde procesul de prelucrare era dependent de căldură. Curăţirea lor furniza păşuni
pentru animale deoarece existau puţine pajişti: pe domeniile mănăstirii Saint Germain des Pres erau
213 hectare de păşuni in timp ce suprafaţa arabilă era de 11.000 de hectare. Pădurea era
indispensabilă mai ales pentru creşterea porcilor şi pe pământul aceluiaşi domeniu 153 de hectare
servea pentru menţinerea a 100 de porci.
Trebuie sa plasăm dezvoltarea urbanismului economic medieval european, bazat pe comerţ şi
transportul de bunuri, fără fundalul agrar şi să vedem relaţia cu partea agrară a economiei. Revoluţia
Industriala a fost precedată de una agrară. Nu au existat numai factori politici dar şi sociali.
Ameliorarea solului, cu toate că a fost organizată de nobili, nu ar fi putut îndeplinite fără munca grea
a ţăranilor dependenţi. Colonizarea ţăranilor a oferit mari privilegii. Un nou tip de libertate s-a asociat
cu colonizarea pământului. Creşterea populaţiei la sate a făcut posibilă trimiterea surplusului de
oameni la oraşe care în Evul Mediu erau dependente de imigranţi pentru dezvoltare. Îmbunătăţirea
treptată a poziţiei ţăranilor a înviat relaţiile economice intre sat şi oraş. Populaţia satelor producea
piaţa pentru bunurile industriale şi le plătea cu surplusul de produse agricole. Nu mai exista cererea
pentru bunurile de lux decât de o mica parte a laicilor şi a clericilor din clasele superioare care
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

continuau acest tip de comerţ. De asemenea, ţăranii au reuşit să îşi satisfacă nevoile proprii vânzând
surplusul produs comercianţilor şi meseriaşilor. Pieţele, odată cu creşterea populaţiei au început să îi
includă pe locuitorii deveniţi dependenţi in aprovizionarea lor de la sate. În oraşe, meseria devenea
cea care furniza bunurile esenţiale.
Aceste procese nu pot fi incluse în statistici nete. În concordanţă cu informaţia din Domesday
Book (1086) populaţia Angliei in acel timp număra 1.100.000 de locuitori, iar în 1346 putem găsi
3.700.000. Oricum părţile de informaţii păstrate ar trebui să ajungă. Nu sunt totdeauna aşa de
explicite ce graficele din 1181 a magistratului a Sfântului Severin din Cologne. Se refera la cazul
unui tânăr care a preferat viaţa de vânzător celei de cultivator de pământ şi, cum el însuşi atesta, era
atât de mândru de viaţa de la oraş încât nu ar mai fi putut suporta viaţa de la ţară şi considera că
închiriindu-şi renta îşi asigura pământul bineînţeles şi pentru a strânge capital pentru a-şi incepe noua
carieră în oraş. Legea comitală a oraşului Dinat la mijlocul secolului al XI -lea a reglat statutul legal
al celor din afară care erau atraşi de oraş şi vroiau să rămână acolo. Printre ei erau ţăranii dependenţi
din mănăstirea Saint Hubert şi a episcopului de Liege. Când Ducele Godfrei I de Brabant şi abatele
de Gembloux au construit împreună o biserica izolată dar uşor de apărat Mont Saint Guibert, mulţi au
venit atraşi de faptul că locul era liber şi şi-au construit case acolo. În acest caz s-a fondat un oraş
timpuriu. Într-un alt caz ce altceva puteau face ţăranii sau cei asupriţi care şi-au vândut pământul
bisericii din Paderborn decât să intre în procesul de formare a oraşului Paderborn însuşi, care era sub
controlul energicului lor episcop Meinwerk? Oamenii au sperat la o viaţă mai liberă şi mai uşoară, o
siguranţă mai mare si o şansă in plus pentru a realiza ceva, mai multă companie, splendidele
spectacole din timpul festivalurilor bisericii sau aceea care işi permiteau să viziteze curtea sau prinţii.
Atât de mare a fost atracţia vieţii de la oraş incât proprietarii de pământ au fost obligaţi să limiteze
emigraţia aici prin forţă sau concesii.
Creşterea activităţii de schimb între oraş şi sat a lansat o creştere în numărul aşezărilor de
piaţă. Secolul X a dus mai departe dezvoltările din secolul al IX--lea a legii de piaţă germane.
Graficul mănăstirii Corvey garanta oraşului Meppen din 946, pacea regelui asigurată tuturor celor
care vizitau piaţa şi în călătoriile spre exterior şi în cele de la întoarcere. După campania sa ungară,
Otto I a distins o serie de pieţe printre care Bergstrasse şi cele din Alsacia. Împreună cu prietenul său
de încredere Episcopul Adaltag din Hamburg a transformat poziţia economică din nordul şi estul
Germaniei. În particular a transformat aranjamentele mercantile la Magdemburg. Comercianţii de aici
au primit de la împăraţii ottonieni libertate vamală pe teritoriul imperiului, cu excepţia obligaţiilor
pentru a plăti uneltele la Mainz, Cologne, Tiel din Betuwe si Bardowiek. Sub Otto al III--lea,
caracterele pieţei regale au atins un nou stadiu de dezvoltare. Anumite locuri erau destinate pentru a
avea o nouă lege specială de piaţă şi serveau ca prototipuri. Aceste locuri alese erau vechi centre de
piaţă care datorită frecvenţei şi prestigiului continuităţii lor au devenit modele pentru alte locuri. Ele
şi-au câştigat prin trudă numele. Dintre ele Mainz ocupă primul loc deoarece obiceiurile sale de piaţă
au ajuns destul de departe până în Lake Constance şi Saxonia, apoi urmează Cologne ale cărei legi au
fost adoptate în Elbe şi Moselle, Bavaria şi-a format zona proprie de legi comerciale sub dominaţia
Resemburgilor. Dortmund în nord vest şi Zurich şi Constance în sud vest erau centre comerciale de
rang secundar. În secolul al IX -lea, în timp ce puterea regală era în declin, zonele de comerţ din estul
Rinului au început să crească în importanţă. Aşezările comerciale cu pieţele speciale ale bisericii s-au
dezvoltat din vechile colonii comerciale. Acest lucru s-a întâmplat la Hamburg, Osnabruck, Munster,
Paderborn, Hildesheim, Goslar, Quedlinburg, Halberstad, Stade, Bardowiek şi Brunswick.
În secolul al XII -lea în regiunea din jurul Elbei, aşezările comerciale nu îşi mai aveau
originea în pieţele comerciale, ius fori de către lorzii teritoriali. Un exemplu este Juteborg, care în
1174 a primit privilegii de la Arhiepiscopul Wichman al Magdemburgului.
În vreme ce în perioada carolingiană Meuse-Moselle a format axa comercială principală,
aceasta a fost acum înlocuită de Rin, fapt care este reflectat în cele mai vechi obiceiuri Koblenz, tarif
ce datează de la sfârşitul secolului al XI -lea. De când uneltele erau deseori plătite în natură din
încărcătura vapoarelor, ne provin informaţii despre caracterul schimbului. Comerţul de pe Rin era

Laurenţiu Rădvan 19
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

legat de oraşele din nordul Italiei cu ajutorul comercianţilor prin Constantinopol şi Zurich folosind
trecătorile munţilor Elveţiei, în timp ce comercianţii din Resemburg asigurau legături similare prin
sud est. Meuse era o axă importantă de legătură, în special la mijlocul distanţei ce cuprindea Dinat,
Namur, Hny şi Liege. Urmează apoi Moselle cu Metz, Toul şi Trier. Centrul important de pe râul
Main era Wurzburg, pe Scheldt era Antwerp şi pe Ijssel Deventer.
Numai robii, armele şi şoimii de vânătoare sunt menţionaţi direct ca şi bunuri de schimb în
tariful Koblenz. Vapoarele pentru încărcare acoperă cererile din Flanders, brânză şi somon din
Olanda, hering sărat şi ţipari, vin şi ceară veselă din aramă şi tigăi din Meuse apar printre mărfurile
furnizate prin plata vămii, astfel se explică multitudinea articolelor în folosinţa zilnică şi a bunurilor
industriale. Ramura industriei din regiunea Meuse şi-a adus mărfurile în marea rută vest est via
Cologne şi Dortmund spre bogatele depozite de cupru din Harz şi Goslar. Există o evidenţă
documentară a acestui schimb din 1103. În 1005 împăratul Henry al II -lea garanta bisericii Sfântul
Adalbert de la Achen a zecea parte din toate drepturile regale în Walcheren, Dortmund şi Goslar.
Combinaţia acestor locuri le creşte din nou importanţa ca şi centre de schimb, iar comerţul cu fier a
urmat cu siguranţă via Walcheren spre Anglia. Legăturile comerciale dintre Cologne, Tiel şi Londra
datează cel puţin din anul 1000.
Zona economică nord vestică, al cărei flanc drept devenise mai prosper în secolul al X -lea şi
al XI -lea s-a extins spre sud pe lângă Rin. Mărfurile din Orient erau aduse pe aceeaşi rută. O relatare
a ambasadei împăratului Otto al lui Ibrahim ibn Ahmed al Tartuschi menţiona cu mirare ca “aici erau
de găsit [la Mainz] mirodenii care se găseau normal numai in Estul Îndepărtat, cu toate că Mainz este
aşezat departe în vest, printre ele găsindu-se piper, cuişoare, costus şi gargant. Ele sunt importate din
India unde se găsesc în mari cantităţi. Numea Mainzul “un oraş foarte mare populat în părţi, dar cu
spaţii deschise. Este bogat in grâu, viţă de vie şi fructe”. Comercianţii frizieni urcau în sus pe Rin cu
haine, aducând în schimb vin la întoarcere. La Worms, uneltele erau plătite de comercianţi, frizieni şi
meşteşugari.
Creşterea producţiei industriale este deosebit de importantă. Existenţa unui grup de
comercianţi întreprinzători care erau pregătiţi să călătorească departe şi-şi asumau riscuri, garantând
piaţa pentru aceste bunuri. Producţia liberă a breslelor, liberă deoarece nu era controlată de interesele
lorzilor, cerceta apropierea schimbului şi pieţelor in civitas sau portus . Aglomerarea industriei şi
meşteşugarilor în oraşe a determinat îmbunătăţiri în calitate, care era o condiţie a progresului într-un
timp când comercianţii ignoranţi nu erau încă capabili în reglarea producţiei teritoriale pe întregul
district teritorial. În secolul al XI-lea urbanizarea nord vestului Europei s-a accelerat şi industria
textilă s-a dezvoltat.
Adige la Verona şi de la Po în Lombardia apar deja în secolul al X-lea ca având un trafic
activ, legând ţărmurile italiene de comerţul maritim. Mulţumită poziţiilor sale, era posibilă medierea
între Constantinopol, cel mai mare oraş din lume la vremea aceea, centru de rafinament nemaiauzit,
de artă, de industrie şi lumea slavilor din Balcani şi vest. Liutprand de Cremona, negociatorul
mariajului lui Otto al II -lea la curtea bizantină a scris o descriere a călătoriilor sale. Plin de răutate
împotriva bizantinilor, el descria cum prin isteţimea lor veneţienii şi oamenii din Amalfi făceau
contrabandă cu bunuri din purpură şi mătase, cu toate că exportul era interzis din lege imperială
Veneţia importa de asemenea mirodenii şi textile din Orient şi nordul Africii şi aducea produse din
industria metalelor ca şi sclavi şi cherestea de pe pământurile slavice şi Istria înapoi în Orient, unde
sarazinii aveau nevoie urgentă de cherestea pentru construcţia vapoarelor. De asemenea îşi oferea
produsele proprii, peşte şi sare din minele de sare. Sub Doge Peter al II -lea Orseolo (991-1009) a
început expansiunea în Dalmaţia. Deja în 992, Veneţia putea asigura privilegii importante comerţului
propriu prin conducătorii bizantini. În timpul crizei cauzate de atacurile normanzilor asupra
Imperiului Bizantin în 1082, a obţinut “Golden Bull”care a marcat sfârşitul primului stagiu al ridicării
sale. Acest lucru a adus libertate pentru toţi datornicii de pe teritoriul Imperiului Bizantin şi a oferit
veneţienilor o serie de depozite şi magazine în cele mai bune zone de schimb şi slujbe în capitala
bizantină, unde aveau deja o biserică. În acest timp Amalfi a coborât într-o poziţie secundară ca

Laurenţiu Rădvan 20
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

importanţă în comerţul oriental. Asemeni Veneţiei, aparţinea Imperiului Bizantin dar practic se
bucura de independenţă. Poseda o flotă care în secolul al IX -lea era cea mai formidabilă din Marea
Tyrrheniană. Negustorii din Amalfi aveau interes deosebit în Naples, coloniile din Constantinopol,
Antioh, Ierusalim, Egipt şi menţinea legături de schimb cu Muslim Spania. Pentru un oraş mic,
despărţit de ţărmurile sale de munţi stâncoşi, a avut o remarcabilă dar şi istovitoare muncă de
expansiune. Se spunea că Amalfi, nu este Amalfi. Rolul de conducere în această epocă de aur a
oraşului a fost luat de către oamenii de stat şi întreprinzători, Mauro şi fiul său Pantaleone di Mauro.
Mauro importa mătase şi opere de artă de la Constantinopol şi a ridicat spitale pentru tovarăşii de la
ţară in Antioh şi Ierusalim. Fiul său a acordat uşile de bronz bisericii Sf. Paul din Roma. În faţa
ameninţării normanzilor a încercat o alianţă între Papă, împăratul Henry al IV -lea, Gisulph din
Salermo şi împăratul grec Constantin al X -lea. Cucerirea normanzilor a oraşului Amalfi a marcat
intr-adevăr o răsturnare de situaţie. Cartierul amalfitan din Constantinopol a fuzionat cu acela al
Veneţiei, în timp ce aşezările de la Durazzo, Ravena şi Bari ca şi cele din Egipt şi Siria au
supravieţuit la un nivel redus. Oricum, comercianţii din Amalfi au continuat să fie găsiţi în fiecare
port de pe coasta Tyrrheiană. Când a izbucnit războiul între Pisa şi Genova, Amalfi s-a aliat cu Pisa.
Napoli, unul din cele mai vechi oraşe ale Italiei şi centrul unei câmpii fertile a permis oraşelor
Amalfi şi Pisa să-şi dezvolte potenţialul comercial a poziţiei sale de port în timp ce proprii locuitori,
au rămas deţinători de proprietăţi. Acelaşi lucru a fost valabil pentru Salermo în ciuda menţiunilor din
secolul al XI -lea în arhiva privilegiilor din Pavia numită Honoratae civitas Papie a oamenilor din
Salerno care aduceau textile orientale în Pavia. Gaeta avea o flotă comercială, se ocupa cu industria
mătăsurilor şi ajuta cu suplimentarea cu hrană a Romei. Deţinea legături cu Geniva şi avea colonizări
şi în Constantinopol, deşi oraşul nu putea fi comparat în nici un fel cu Amalfi. Apulia era expus
atacurilor sarazinilor pentru o lungă perioadă de timp. Oraşul Siponto a trecut sub dominaţia lor în
927, Taranto în 976 şi Bari a fost singurul salvat de aceeaşi soartă în 1002 prin intermediul
veneţienilor. Pe de altă parte, Bizanţul s-a agăţat cu tenacitate de această regiune a cărui centru, Bari,
a fost reşedinţă bizantină ale cărei reguli grele au fost puţin resimţite de populaţia locală. Deja in
1064 populaţia din Bari a fost obligată printr-un jurământ sa-l susţină pe Robert Guiscard, şi în 1071,
oraşul a căzut în cele din urmă în faţa normanzilor. Oraşele de pe coasta Apuliei erau adevărate raiuri
pentru pelerinii ce călătoreau spre Ţara Sfântă şi alte centre comerciale. Bari este cel mai bine
documentat de către ei. Cronica episcopului de Cambrai povestea miraculoasa salvare a împăratului,
cum a scăpat de la înec înotând spre un vas străin dezvăluind că este un comerciant bogat din Bari.
Povestea este cu siguranţă fictivă, dar arată că Bari era privit ca un bogat centru comercial chiar şi
mai departe. Primul “Taur de aur” oferit Veneţiei în 992 a permis veneţienilor sa-i asimileze pe
amalfitani, evrei şi longobarzi, aceştia sunt locuitorii non-greci ai oraşului Bari, pe vasele lor, care ar
fi fost inapţi să se bucure de avantajul uneltelor micşorate cu care aceste vase erau echipate. Aceasta
i-a nemulţumit pe comercianţii din Bari, dar nu a influenţat activitatea comercială dintre acesta şi
Bizanţ. Comerţul cu Levant a supravieţuit cuceririi normande din sudul Italiei. A existat un episod în
1080 când vasele din Bari, la întoarcerea din Antiohia au furat moaştele Sf. Nicolae din Myra şi le-au
adus acasă pe 9 mai în 1087. În 1089 Papa Urban al II -lea a consacrat magnifica biserică Sf. Nicolae
din Bari.
Roma se ocupa puţin cu comerţul străin datorită prezenţei autorităţii papale dar a rămas cum
fusese şi în antichitate un importator considerabil de bunuri. Era unul dintre cele mai mari centre ale
pelerinilor creştini, şi pelerini şi comercianţi se găsesc des împreună. Anglo-saxoni, frizienii, francii,
longobarzii, ungurii( după 1001) toţi aveau biserici proprii şi cimitire în Oraşul Sfânt. În districtul
cunoscut ca oraşul Leonine, existau burgus Saxonum sau Anglorum şi burgus frisonorum. În 1052
este menţionat deja schimbul de monezi romane. Romanii aveau o reputaţie pentru zgârcenie:
“romanii în concordanţă cu obiceiurile lor urmăreau scoaterea banilor ca şi când ar fi existat o regulă
canonică” (populus Romanus suo more nummorum canones secutus). Teribilele jafuri ale
normanzilor din 1084 au fost extrem de determinante pentru dezvoltarea oraşului. Ridicarea Pisei a
început în secolul al XI -lea cu expediţiile de succes împotriva sarazinilor. Ei au adus Pisa în stadiul

Laurenţiu Rădvan 21
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

de lord al porturilor Sardiniei şi o baza importantă din zona centrală a nordului Africii. În sudul Italiei
pisanii aveau o colonie în Naples. I-au preluat pe rivalii genovezi în Corsica, bucurându-se de
privilegii comerciale în Roma, de-a lungul coastei dintre Gaeta, Luni si Arno. Genova a urmat ca şi
importanţă Pisa. În hrisovul pe care regii italieni Berengar şi Adalbert l-au garantat genovezilor în
985, oraşul apare în primul rând ca şi reşedinţă a proprietarilor de pământ a căror grijă principală a
fost să rămână nederanjaţi în posesia pământurilor lor atât înăuntrul cât şi în afara oraşului. Caracterul
legal precis al posesiunii pământului şi alte trăsături speciale trebuie definite mai îndeaproape.
Documentul se referă în parte la concesiuni. Pământul era exploatat în beneficiul stăpânilor de
pământ. Partea hrisovului care descrie posesiile numind iobagi ambele sexe. Validitatea legală a
variatelor titluri de proprietate este garantată: titluri prin legea uzuală, de dări scrise şi prin
ierarhizare. Secţiunea de posesie menţionează de asemenea morile, drepturi de pescuit, viţă de vie şi
mine de sare, acestea fiind produse care pot fi comercializate. Deja, în acea perioadă nevoile
comerciale, mai ales comerţul maritim au determinat dezvoltarea oraşului. Genova nu avea legături
prea convenabile cu ţărmurile ca şi Pisa. Un document din 1065 dezvăluie implicarea genovezilor în
activitatea comerţului obişnuit pe coasta siriană. Proprietarii de pământ din secolul al X--lea sunt:
viconţii (vicecomites), avocaţii bisericii (defensores ecclesiae) şi gastaldi cărora li s-a cuvenit o mare
parte din proprietăţile episcopale şi religioase. Ei sunt marii concesionari ai proprietăţii bisericii pe
care au reînchiriat-o mai departe. Legea comercială a genovezilor din 1056 dezvăluie deja o
exploatare extensivă a proprietăţilor închiriate având ca scop procurarea capitalului comercial la fel
cum nobilii rezidenţi din oraşe au ridicat la scară largă industria comerţului.
De asemenea găsim în Italia urmele unei creşteri impresionante în piaţă şi industrie. Un hrisov
al lui Otto I la Milano în 952 descria piaţa publică ( mercatus publicus ), care avea tarabe cu bănci în
faţa lor (stationes in ibi banculos ante se habentes). Ştim numele oamenilor deţinători de loturi
alăturate de pământ existând printre ei şi comercianţi. Comerţul din Lucca a avut chiar de la început o
bază industrială, învechite în multe tehnici care supravieţuiseră Antichităţii: arta baterii aurului şi
argintului în coli fine la fel şi arta variată de alunecare care era practicată încă din secolul al IX -lea.
Lucca le păstra pe amândouă ca tradiţii nepieritoare. Schimbul de aur era un export italian cu o
importanţă aparte. Mai târziu, Pisa a devenit un centru de industrie a pielăriei, Milano al prelucrării
armelor, in timp ce Veneţia păstra un monopol virtual al anumitor tipuri de prelucrare a sticlei fine.
Hainele, obţinute dintr-un amestec de bumbac şi lână, era deja exportat din Piacenza la Genova în
secolul al XII -lea. Florenţa era un centru de finalizare a textilelor provenite din nord vestul Europei.
Industria mătăsii răspândită din Sicilia, a cărui centru era în Palermo, la Toscana, în timp ce Veneţia
deţinea rapida şi înfloritoarea prelucrare a mătăsurilor legăturilor sale bizantine. Lucca a devenit
centru de căpătâi a prelucrării mătăsii din Toscana.
Sudul Franţei şi Spania au suferit enorm după dominaţia sarazinilor din secolul al IX -lea. În
838, Marsilia a fost atacată pe neaşteptate, Barcelona a fost cucerită în 852 şi 985. În anul 880
sarazinii spanioli au asigurat un puternic zid între Hyeri şi Fraxinet, aproape de Frejus şi au jefuit aici
până aproape de graniţă. Numai în 973 a putut contele William de Arles să-i distrugă pe fraxineţi.
Viaţa economică s-a putut redresa în secolul al XI -lea. O fortăreaţă cu turnuri a fost aleasă să
protejeze Barcelona. Comercianţii slavi din oraş erau prezenţi de obicei la pieţele genoveze şi în 1009
un comerciant numit Robert a apărut în oraş (in civitae Barchenona advenit quidam homo nomine
Roberto negociatore) care, asemeni şcolarilor care descoperă, era comerciant flamand de haine. Ruta
spre Spania era deja cunoscută în timpurile ottoniene slavilor înstăriţi, dar “acel Robert” a fost un
pionier solitar pe această rută.
Această “renaştere a comerţului la distanţă” a fost studiată de Pirenne. Pentru el comerţul pe
distanţe mari a fost un semn caracteristic al dezvoltării economice şi a văzut o legătură directă între
“renaissance economique” şi începuturile vieţii urbane: “L`origine des villes du moyen âge se
rattache directement comme un effect a sa cause a la renaissance commerciale”. Aceasta este cu
siguranţă o părere subiectivă. Nu trebuie să privim oraşul medieval unic de avantajul oraşului Rialto,
port al Genevei, Cologne sau oraşelor flamande. Această teză provocatoare al lui Pirenne, Planitz şi

Laurenţiu Rădvan 22
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Rőrig a fost produsul unei reacţii justificabile la tezele lui Rudolf Sohm şi Georg von Below
supraaccentua semnificaţia zonelor bogate în industrie din care centrele comerciale obţinea
produsele. La rândul său, reacţia împotriva celor trei mari istorici orăşeni a devenit prea “ascuţită”. A
trebuit să amplificăm munca acestor mari cercetători şi să apreciem rolul comerţului fără a-i mai
nuanţa imaginea. Trebuie să clarificăm faptul căci comerţul secolului al XI -lea era deja diferit faţă de
comerţul perioadei dintre secolul VIII şi X. Se baza acum pe exportul industrial în oraşe şi
dezvoltarea a continuat în secolele următoare. Comerţul şi formarea breslelor au devenit acum
profesii urbane. Comercianţii sezonieri, proprietarii de pământ care se ocupau cu comerţul,
manufacturierii din statele mari erau într-un proces de declin dacă nu dispăruseră deja în totalitate.
Diviziunea muncii între oraş şi sat a început să decadă. Piaţa oraşelor a jucat un rol important în acest
proces. Nu era un comerţ străin, dar pieţele au transformat oraşele în centre de viaţă economică.
Creşterea aşezărilor comerciale, mai ales în estul Rinului, intensificarea vieţii comerciale în vechile
civitates ca şi “pieţele permanente” din Milano (Lopez), sunt indicaţii a progresului modului urban de
viaţă.
În legătură cu “renaşterea pe scară largă a comerţului” trebuie să ţinem seama de “renaşterea
asociată cu revirimentul rural”. Higounet a descris în detaliu cum revirimentul lent al Bordeauxului,
unde viaţa urbană a dat uitării declinul în secolul al IX -lea, era datoare în secolul X şi XI nu prin
iniţiativa comercianţilor implicaţi în schimbul străin ci prin decăderea din viaţa rurală, mai ales o
creştere în rândul populaţiei rurale. Expansiunea agriculturii a readus bordeauxul în poziţia de centru
comercial. Înainte de a-şi relua locul de frunte în comerţ, şi-a găsit în secolele X şi XI forţele
necesare salvării în pământurile din Garonne şi Gasconia. Dar chiar şi această apropiere de umbra
dezvoltării urbane este privită tot subiectiv. Este prea exclusivistă preocuparea cu factorii economici,
cu tratarea progresului din oraşe ca urmare a diviziunii muncii.
Oraşele medievale erau de asemenea centre de putere şi administraţie cu toate că în nordul
Alpilor, nu erau aşezări de oraşe stat ci feudale. Aachen a rămas “oraşul regal şi principala reşedinţă
regală” (urbs Aquensis urbs regalis sedes regni principalis). În 876 Regino Prum numea Frankfurtul
“scaunul principal din estul regatului” (principalis sedes regni orientalis) şi din secolul IX până la
începutul secolului al XI -lea era unul din locurile cele mai însemnate în itinerariile regale ca loc de
oprire. La fel cum Achen a devenit important în timpul ultimilor ani de domnie a lui Charlemagne, la
fel sub Louis Germanul, Frankfurtul şi-a consolidat rolul ca centru principal al domniei şi locul
reşedinţei regale. Între 833 octombrie şi 876 august, Louis Germanul a vizitat Frankfurtul de 33 de
ori incluzând şederi îndelungate, printre ele fiind şi cele de durata iernii.
Regensburg, pe care l-am menţionat deja de câteva ori ca şi centru de comerţ străin, era
reşedinţa episcopală şi ducală bavareză. Sub Louis Germanul şi Arnulf de Carinthia a devenit o
importantă reşedinţă regală. Rheims a avut o poziţie asemănătoare cu cea de capitală în vestul
regatului franc în secolul IX, cum avusese Laon în secolul X. În contradicţie cu dorinţa
Merovingienilor pentru locaţia oraşelor, care reprezenta un ultim ecou al antichităţii, în timpul
Carolingienilor, palatele regale erau mutate în mod frecvent în oraşe cu o poziţie aproape de
posesiuni în afara galilor. Sub Otto cel Mare, Magdenburg ca şi Resenburg a experimentat o
combinaţie similară aceea de-a servi ca şi centru de comerţ extern şi de-a fi reşedinţă regală devenind
astfel Achenul din nord. Un palat franc sau saxon, într-adevăr n-ar fi “urmat “ un oraş, astfel că
importante zone unde erau palate ca: Ingelheim sau Tribur, Werla şi Tilldea nu s-au dezvoltat
niciodată ca oraşe.
Oraşele palat au reapărut sub împăraţii Stanfer. În cazurile deja cunoscute Aachen şi Frankfurt
palatele au format “inima” oraşului care s-a dezvoltat în jurul lor. Magdemburg şi Regemburg aveau
deja trăsături urbane înainte ca palatele lor să fie construite. Acest lucru se referă mai ales la
Regensburg. Aloys Schulte compara Regensburg cu Pavia. Roman Ticinium replica ortrogoţilor
împotriva bizantinilor, după uciderea lui Alboin în 572, a fost centrul politic al Lombardiei. A rămas
reşedinţa regatului Italiei după ce a fost cucerită de franci cu toate că era o capitală destinată
rebeliunilor. Pavia a servit drept centru administrativ, financiar şi judiciar. Acolo era locul unde

Laurenţiu Rădvan 23
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

locuitorii şi curţile bisericilor şi mănăstirilor din centru şi nordul Italiei şi Franţei s-au răspândit.
Episcopii oraşelor Milano, Lodi, Cremona, Bergamo, Toronto, Genova, Piacenza şi Regio şi
mănăstirile Sf. Ambrose din Milano, Bobbio, Sf. Giulia, Nonantola, Sf. Martin din Tours şi Cluny
toate aveau curţi proprii în oraşe. Au profitat de activitatea de aici, de complexitatea bunurilor de lux
şi de congregaţiile comercianţilor. Economia timpurie din Pavia, controlată de oficialităţile regale era
descrisă în faimoasa Instituta regalia et ministeria Camerae regum Langobardorum et honorantiae
civitatis Papiae: “instituţiile regale şi oficii ale Camerei regilor lombarzi şi a nobilului oraş Papal
“datând aproximativ din 1010 – 1020. Acest document aşează dările regale a comercianţilor
veneţieni, din Salerno, Gaeta şi Amalfi şi a altora din nordul Alpilor. Îi enumeră de asemenea pe
aceea din bresle, organizaţi în ministeria , măcelari, pescari şi dezvăluie organizarea monetară. Multe
din drepturile Camerei au fost uitate sau nerespectate. În nordul Italiei marile comune au eliminat
controlul regal asupra economiilor lor şi, mai devreme, Veneţia, Amalfi şi Genova şi-au pierdut
legăturile cu vechii lor stăpâni din Bizanţ. Aceasta servea drept model pentru a nu exagera rolul jucat
de regi şi alţi lorzi teritoriali în dezvoltarea urbană. Oricum, influenţa puterii regale asupra dezvoltării
oraşelor a persistat, cu excepţia zonelor unde a devenit fosilizată prin structurile arhaice ale
Imperiului Ottonian. În cazurile în care statul era dezvoltat pentru timpurile respective sau avea baze
puternice în Antichitate, rolul era efectiv. Ţara flamanzilor oferă un exemplu strălucitor pentru primul
exemplu, iar oraşele episcopale pentru al doilea. Cele mai timpurii trăsături a statului modern din
nordul Alpilor a apărut în nord vest, în Flandra domeniul regal francez şi Normandia. Flandra oferă o
particularitate a prototipului timpuriu. Nu numai că erau concentrate aici, dar în întreg sudul Olandei
şi sporadic în majoritatea zonelor, s-au dezvoltat castele rezidenţiale care erau emblemele marilor
oraşe flamande. Contele Baldwin al II -lea, care preluase pământurile sale, devastate de aşezarea
vikingilor, a adus în această zonă dintre râul Scheld şi Artois, sub dominaţia sa într-o succesiune de
războaie teribile între 898 şi 918 şi a construit castele pe coastele şi ţărmurile din Scheldt şi Lys,
pentru a-şi apăra ţara Flandra împotriva lor. Aceste castele comitale flamande, dintre care Bruges este
cel ma vechi, sunt asemenea palate, nu în sensul celor contelui de Flandra care avea fixată locuinţa în
fiecare dintre ele. El, asemeni altor lorzi a rămas ambulantes. Aceste castele păstrează în planul lor
câteva caractere ale palatelor. La fel ca şi castelul propriu- zis, un loc sigur pentru reşedinţa conţilor,
întregul complex oferă de asemenea locuinţe pentru oamenii care lucrau în castel şi grânar. Bruges
avea o fundaţie dedicată Doamnei Noastre şi Sf. Donatian, a cărui biserică a fost modelată în
mănăstirea Sf. Maria din Aachen. Aceasta dezvăluie o asigurare a dinastiei carolingiene a cărui sânge
îi curgea prin vene. O combinare a reşedinţei lordului şi un fundament religios este tipică palatelor
regale şi a fost preluată de înalta nobilime.
În acelaşi fel ca şi conţii flamanzi sau alţi conducători din sudul Olandei, Conardienii din
valea Lohn şi-au aşezat castele în Limburg, Weilburg şi Wetzlar a devenit un oraş imperial. Warburg
în Westphalia aparţine aceleiaşi categorii. La Ghent castelele comitale (Steen)şi mănăstirea Sf.
Pharailis, care nu mai există, avea aşezări ale meşteşugarilor unde cei care se ocupau de pielărie,
printre alţii, asigurau nevoile castelului. Şi la Bruges şi în Ghent o colonie de comercianţi s-a
dezvoltat în afara reşedinţei comitale. În Ghent, castelul comital şi mănăstirea Sf. Pharaildis au stat în
centru între Vorburg cu străzile Cordwainers şi portus separate de râu prin complexul principal. Mai
târziu, castelele comitale flamande devin centre legale, administrative a districtului castelelor şi
aceste organizaţii a districtelor administrative controlate de castelele comitale au determinat ca
oraşele şă fie dominate de centrele de administraţie a castelelor. Există numeroase semne de întrebare
cu privire la topografia şi cronologia oraşelor Bruges şi Ghent timpurii care încă rămân controversate.
S-a descoperit prin cercetare că a existat un dualism reprezentat de reşedinţa comitală, fiind protejat
de apă şi un portus separat aşezat peste râu. În Ghent acest portus includea organizaţiile breslelor şi
tot aici marile mănăstiri Sf. Peter şi Sf. Bravo au pus bazele viitoarelor aşezări.
O situaţie duală asemănătoare exista în oraşele episcopale. Acestea comprimau scaunul
episcopilor şi aşezările meşteşugarilor care s-au dezvoltat în umbra celor dintâi. În Cologne această
zonă comercială s-a dezvoltat în locul unei mari pieţe, în Trier într-o zonă controlată de episcop şi

Laurenţiu Rădvan 24
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

imună de jurisdicţiile din afară sau, ca o altă variantă specială, în Speyer, asemeni unor comercianţi
asemeni unor comercianţi aşezaţi în preajma palatului regal şi a oraşului episcopal. Topografia
acestor oraşe este bazată pe un plan simplu. În aceste cazuri, aşezările episcopilor joacă rolul
castelelor comitale cu toate că nu sunt mult mai vechi, dar de asemenea, în totalitate diferite ca
origine, mergând înapoi în Antichitate. Statutul ridicat al episcopilor din Imperiu au crescut
importanţa oraşelor care s-au dezvoltat din aşezările episcopale.
În Cologne noul declin al oraşelor a început după distrugerea acestuia de normanzi în 881-
882. Informaţii precise despre desfăşurarea distrugerii lipsesc. Doi ani mai târziu, casele şi fortăreţele
erau reconstruite. În 891 bisericile erau restaurate şi în primii 30 de ani din secolul al X -lea au apărut
unele noi în zone care nu fusese niciodată locuite. Este clar mai departe că noi aşezări au luat naştere
în afara ruinelor. Oraşul s-a dezvoltat în timpul domniei fratelui regelui Arhiepiscopul Bruno (953-
965). Ca arhidux, tutor şi provisor în vestul Imperiului Ottonian, a transformat Cologne într-un
centru al Vechii Lotharginia. În 953 revolta magnaţilor din Lotharingia a izbucnit aici. Situaţia din
vestul Franţei a fost de asemenea controlată din Cologne. Mulţi au fugit de normanzi la Bruno la
“cel mai sigur port” (tutissimum portum). Festivalul Whitsun din 965 a fost o zi memorabilă în
Cologne, o sărbătorire a familiei ottoniene şi o petrecere a curţii . Otto I s-a întors la Cologne din
Italia aducând-o cu el pe mama sa Matilda, sora sa Gerbera, regina Franţei, cu fiii ei Lothar şi
Charles. Ca gazdă Bruno a acţionat asupra destinelor Lotharginiei şi vestului Franţei.
Cam în această perioadă a început o expansiune în viaţa economică din Cologne. Schimbul
său străin a rămas pe bazele chiar independente a oraşului Cologne ca şi o reşedinţă episcopală, cu
toate că acesta nu era un factor chiar de neglijat în dezvoltarea economică ca un întreg. Deja în 967
există o menţiune a unei întruniri de Paşti a credincioşilor în Cologne, probabil o indicaţie a
tradiţionalismului sărbătorirea Paştelui chiar exista. Achiziţia Arhiepiscopului Bruno de la Sf. Peter
legată cu siguranţă a dat impetuozitate celui de-al doilea târg care a avut loc în sărbătoarea bisericii
Sf. Peter din Chains. Cel de-al treilea târg s-a desfăşurat la sfârşitul lui octombrie odată cu
sărbătorirea sfântului episcop din Cologne: Sf. Severin. Ceea ce au realizat împăraţii ottonieni pentru
Cologne, au făcut împăraţii salieni pentru Speyer. Expansiunea oraşelor au urmat reconstrucţia
imensei catedrale din secolul al XI -lea şi construcţia zidurilor oraşelor care au avut loc în câteva
etape.
În legătură cu alte dezvoltări pe care le-am menţionat şi ilustrat deja, puternicul spirit religios
din Evul Mediu a contribuit de asemenea la dezvoltarea în viaţa urbană. Comerţul a început să fie
conectat la festivalurile religioase. Aşezările libere, salvitates franceze, a trasat ruta pelerinilor la
Santiago de Compostela; pelerinajele fiind responsabile pentru naşterea oraşelor sau prosperitatea
celor existente. Trebuie doar să privim la oraşele medievale de pelerinaj Le Puy şi Chartres.
În decursul secolului al XI -lea biserica din Charters a devenit centrul principal de pelerinaj al
Franţei. O relicvă a Fecioarei a fost păstrată acolo şi fusese pusă în slujba războaielor împotriva
normanzilor şi a ajutat într-o epidemie de boală de febră. Biserica Romanesque era la fel de mare ca
şi catedrala din zilele noastre. Prin 1100, în legătură cu catedrala, cam 20 de biserici au umplut văile
şi dealurile, iar economia era puternic influenţată de pelerinaj. Hanuri, magazine, brutării, măcelării şi
schimbul banilor erau afaceri profitabile numai datorită comerţului cu pelerini. Astfel Chartres era un
oraş, al hainelor aparţinând de Isle de France, din nordul Franţei, regiune de producţie a textilelor. De
asemenea avea deja şcoli excelente în secolul al XI-lea, asemeni celor franceze de la Orleans şi Paris
care au excelat de asemenea în secolul al XI -lea.
În sudul Olandei, Liege a avut o şcoală importantă în timpul Ottonienilor şi Salienilor. Casele
religioase au continuat să asigure centre importante de viaţă literară şi artistică, şi erau de asemenea
puncte de pornire ocazionale pentru dezvoltarea oraşelor ca Saint Trond din Ţările de Jos, unde
dezvoltarea vieţii economice a coincis cu creşterea în importanţă ca un centru de pelerinaj. Cronica
mănăstirii Saint Trond certifică acest lucru.
Oraşele au fost din totdeauna centre religioase, aceasta era principala formă de legătură cu
Roma. Acum devin din nou centre culturale în competiţie cu casele şi castelele religioase. “Oraşele

Laurenţiu Rădvan 25
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

şi-au extins vechile lor fortificaţii şi au umplut interiorul lor” (Aubin). Naples, închis între pereţii săi
antici, în secolul al X -lea s-a dezvoltat în jurul junctura nova şi, în timpul lui Roger al II -lea, care-l
cucerise în 1140, avea 30,000 de locuitori. Genova, fortificat în 642 de Rothari, a fost refortificat în
952. Zidurile închideau suburbia aparţinând reşedinţa episcopală ca şi castrum şi civitas dar burgus
rămăseseră în afara sistemului de fortificaţii până în 1156. Primele ziduri ale oraşului Veneţia
datează din anul 900. Oraşul s-a dezvoltat din civitas Rivoalti devenind curând civitas Veneciarum.În
1084 a început diviziunea oraşelor în cartiere cunoscute ca şi confinia 72 dintre ele sunt menţionate în
Liber plegiorum (1224-1228) şi aproape toate aveau biserici proprii. Milano s-a dezvoltat printr-o
serie de cercuri concentrice, după cum ştim din descrierea lui Bonvicinius de Ripa, De magnilibus
urbis Meridionali din 1288. Deja la acea dată avea 15,500 de case.
Dezvoltarea urbană dintre Loire şi Rin a urmat tiparele dualităţii topografice unui centru
urban antic şi un comerţ timpuriu sau aşezări meşteşugăreşti, după cum am arătat deja. Trebuie de
asemenea să permitem, pentru existenţa altor dezvoltări umane incipiente şi pentru prezenţa
numeroaselor variante în cele două elemente principale şi relaţiile lor mutuale. Vechiul centru urban
poate fi unul episcopal găsit în afara zidurilor romane – estul Rinului, în interiorul fortificaţiilor
timpurii medievale - un palat regal sau castelul unui nobil, o casă religioasă fortificată sau o
mănăstire; în general le putem descrie ca reşedinţe fortificate sau alte aşezări domneşti. Suburbium
dezvoltându-se în jurul acestor reşedinţe senioriale sau regale pot fi colonii meşteşugăreşti timpurii,
un vicus, portus, emporium sau negotiatorium claustrum sau poate fi o aşezare comercială. Putem da
două exemple: Verdun şi Bonn. Pentru Verdun avem descrierea lui Richer din 955, bazată pe
propriile cunoştinţe ale zonei. În primul rând el descrie civitas, reşedinţă episcopală fortificată aşezat
pe un plan protejat de copaci înaintând încet spre Meuse fiind foarte greu de capturat, apoi descrie
coloniile asociate ale comercianţilor bine fortificate dar separate de civitas prin Meuse şi comunicau
numai prin două poduri. Comercianţii din Verdun, care au creat fortăreţe foarte timpuriu, ne sunt
cunoscuţi ca şi slavi bogaţi care se ocupau cu schimburi din timpurile ottoniene. Prizonierii de război
aduşi din Magdeburg pe drumul spre Cologne, în Verdun şi vânduţi ca şi gărzi de corp califului din
Cordoba. Profitul acestui schimb, care s-a oprit prin 980, era “imens”. Verdun avea de asemenea
comerţul estic, şi este demonstrat de un tratat încheiat de comercianţii de aici cu cei din Cologne.
Pentru comercianţii din Verdun, Cologne era un loc pentru obţinerea de aramă din munţii Harz pe
care o foloseau în industria metalelor pentru o calitate artistică superioară. Ei au adus condimente la
Cologne şi probabil alte produse mediteraneene. Târgurile din Champagne le-a oferit de asemenea
contracte cu Italia şi în secolul al XIII -lea acorduri de afaceri făcute cu ei apar în înregistrările
notariale genoveze.
Situaţia din Bonn era oarecum diferită faţă de cea de la Verdun, un centru de schimb străin a
cărui loc a fost luat în secolul al XIII -lea de Metz. În secolul al IX -lea, în Bonn, o colonie de
comercianţi s-a dezvoltat de-a lungul unei singure străzi în umbra unei aşezări deja existente în jurul
mănăstirii Sf. Cassius, deci în inima unei vechi aşezări urbane. În secolul al XI -lea a apărut o piaţă în
faţa aşezării nefortificate a unei mănăstiri; este posibil ca rămăşiţele vechii colonii de comercianţi să
fie încorporate în ea – detaliile topografice vin să sprijine această ipoteză. Marea piaţă, care
corespunde cu cea din prezent era ocupată de un număr considerabil de tarabe, rânduri de case
terasate care cu planurile lor rectangulare formau un tipar uniform. Aceasta era o aşezare
nefortificată. Prima dată a fost fortificată după 1244 din ordinul conducătorilor oraşului. Cazul
oraşului Bonn ilustrează într-un mod plăcut faptul că dezvoltarea unui oraş este un lung proces de
elaborare, nu fără momente decisive de deliberare de planuri, de realizare a unor noi fundaţii, toate
acestea fiind incluse în procesul de dezvoltare lentă. O descriere a acestor oraşe între Loire şi Rin ca
şi oraşe cu o dezvoltare înceată, în contrast cu acelea create de un singur act de întemeiere şi a acelora
de la sud de Loire şi Alpi care rămaseră complet închise în jurul anticelor ziduri. Bineînţeles, toate
oraşele mari, în procesul timpului, au primit stimuli “proaspeţi” pentru dezvoltarea lor. În timp ce
oraşele din estul Germaniei, mai ales cele din sudul Elbei li s-a atribuit mai înainte o poliţă de
întemeiere bine chibzuită, cercetările arheologice şi cele istorice au arătat existenţa unor tipuri de

Laurenţiu Rădvan 26
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

aşezări urbane timpurii. O nouă şi interesantă, deşi neconfirmată a distins o dualitate topografică
cuprinzând castelele pe de-o parte şi cartierele comerciale pe cealaltă parte în estul Europei Centrale.
Împrăştierea acestor aşezări comerciale poate fi inclusă în secolul al XIII -lea prin locaţia bisericilor
dedicate Sf. Nicolae, care sunt caracteristice acestor centre urbane . Importanţa acestei ipoteze poate
fi aceea că aşezările comerciale pot oferi legătura dispărută dintre castelele oraşelor ingenioşilor slavi
şi oraşele estice guvernate de autoritatea germană care a apărut mai târziu. Aceste elemente a
dezvoltării treptate şi a întemeierii bine chibzuite se găsesc de asemenea în est şi dezvăluie
următoarele tipuri: (1) vechile civitas din sud comprimă o singură unitate de aşezări (2) aşezările
duble constituite din reşedinţa lorzilor şi centre comerciale şi economice (3) întemeierea urbană bine
chibzuită. Trebuie să avem în vedere faptul că aşezările care aparţin numai uneia din aceste categorii
sunt rare. Cum am stabilit deja în discuţia de continuitate, nu există două cazuri la fel în procesul
dezvoltării oraşelor medievale. Fiecare are caracterul său individual.
Începând cu secolul al X -lea, când zidurile erau construite, oraşele au preluat aparenţa
medievală tipică. Zidul, nu era în mod sigur un gest romantic, ci era rezultatul unei necesităţi într-un
timp care era intr-adevăr disperat după pace, dar pe care nu o obţinea.
Numărul mic al lorzilor şi principatele credeau că pacea era deranjată mai mult de vrajba
cronică, de luptele majore mai ales de când, până în 1495, neînţelegerile în Germania erau permise cu
scopuri de dispută legale. Zidul roman, recent reparat, sau castelele lorzilor ajungeau ca şi locuri de
refugiu în cazul atacurilor ungurilor şi sarazinilor, dar nu erau suficiente pentru protecţia suburbiilor
aşezate în afara zidurilor cu populaţia în continuă creştere.
Zidurile romane din această cauză erau extinse pentru a încorpora aşezările negustorilor sau
pentru a furniza creşterea împreună cu civitas, cum s-a întâmplat în secolul al XIII -lea la Bourges,
Poitiers şi Dijou, iar acum zidurile protejau suburbiile şi închideau reşedinţa lorzilor şi pieţele
negustorilor în interiorul aceluiaşi sistem de ziduri.
Dualitatea oraşelor a fost astfel încheiată. Zidurile din piatră le-au înlocuit pe cele din pământ.
În Cambrai, de exemplu, episcopul şi burghezii şi-au unit responsabilităţile prin 1090 pentru a
construi ziduri de piatră acolo unde înainte oraşele erau protejate numai cu rampe din lemn.
“Episcopul, cu ajutorul cetăţenilor, în locul rampelor de lemn ce înconjurau oraşul, le-au fortificat
mai bine cu un zid de lemn” (unde eisedem civibus auxiliantibus totam in circuitu civitatem vallo
ligneo prius compositum ipse eqiscopus munivit muro lapideo fortius). De asemenea fortăreţelor
catedralelor din interiorul oraşelor le-a fost făcută o fortificaţie separată: “ de asemenea el a fortificat
interiorul oraşului ecleziastic cu un zid puternic unde se afla biserica închinată binecuvântatei maici
al lui Dumnezeu şi mănăstirea Sf. Autbertus, construită pe o formidabilă movilă”(castellum etiam
infra civitatem, in quo erat et aecclesia b.genetreci Dei et coenobium sancti Autberti muro excelso
firmavit, fossato relevato alto et terribili). Prin introducerea construcţiilor în piatră din zona
mediteraneană în nord vestul Europei, întâlnim unul din curentele profunde care au iniţiat şi
acompaniat dezvoltarea urbană din centrul Europei.

Laurenţiu Rădvan 27
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Apariţia oraşului medieval


(II)

din Edith Ennen, The medieval town, p. 86-93 (continuare).

[...] Piatra a fost din nou folosită în nordul Alpilor în perioada post romană pentru
protecţia specială a reşedinţelor lorzilor, pentru castele sau pentru construcţiile nobililor
privilegiaţi şi marile construcţii religioase dar de asemenea şi pentru biserici mai mici
fortificate. Ridicarea zidurilor de piatră de către centrele comerciale şi industriale este un
criteriu sigur a importanţei lor reînnoite. Rangul superior al anumitor oraşe se reflecta de
asemenea în clădirile de piatră care variau de la loc la loc în funcţie de particularităţile
culturale locale. S-au dezvoltat două tipuri principale de clădiri medievale ale nobilimii,
casele turn şi conacele (Saalgeschosshaus), elementele de bază ale căror origini se află în
zona mediteraneană la sfârşitul Antichităţii târzii şi care a început să influenţeze clădirile
claselor superioare din nordul Europei în secolul XI. Metz şi Trier la marginea regiunii
construcţiilor din piatră Lorraine, unde erau notabile pentru numărul caselor cu turn.
Întinderea Rihnului până la Utrecht este plină de case turn sau de conace castelane
monumentale. De asemenea sunt destule clădiri de piatră în zona Meuse de foarte devreme, de
asemenea şi în Flandra, în timp ce Burgundia Franceză, valea Loarei şi Britania au multe
clădiri urbane din lemn sau tencuite (Fachwerkbauten). Conacele au contribuit mai mult la
felul de viaţă al nobililor decât casele turn. Încă aveau influenţă puternică asupra orăşenilor şi
chiar asupra ţăranilor din vestul şi sudul Europei.
La începutul Evului Mediu conacele erau limitate faţă de palatele imperiale, castelele
marilor dinastii princiare, palatele episcopilor şi abaţiilor. Ele au luat forma unor clădiri lungi
cu două sau trei etaje. Un zid înalt era situat de obicei deasupra paterului. Prezenţa camerelor
locuibile în etajele superioare este o trăsătură decisivă şi rămâne încă o caracteristică a caselor
de la oraş ale oamenilor mari prosperi până în secolul XII.
Zidurile de piatră împărţeau clar desele construcţii în sus şi complexele expuse ale
oraşelor de zona rurală înconjurătoare cu toate că erau şi excepţii de la aceasta. Aproape toate
oraşele din Tyrol erau fără ziduri în timp ce în sudul Germaniei se găseau sate care erau
fortificate. Dar, în general zidul este o caracteristică a oraşului din Evul Mediu. Ridicarea sa
era una din obligaţiile comunale cele mai împovărătoare ale populaţiei oraşului medieval. Era
realizarea unei populaţii care a venit de departe şi de aproape în aceste centre pentru a lucra şi
care altfel era lipsită de orice caracter unificant – local, legal sau comunal. Zidurile îi legau
într-o entitate socială unificată, o burghezie care se încredea în ea însăşi. Dreptul de a ridica
fortificaţii era adesea o cauză majoră a disputelor dintre lordul oraşului şi locuitori, de
exemplu la Cologne. Zidurile oraşului au jucat un rol important în economia oraşului; în
oraşele aparţinând teritoriilor autonome ale lorzilor, prinţul era în mod natural şi interesat
participant pentru că aceste oraşe erau principalele locuri fortificate ale principalităţii. El era
pregătit să scutească poporul oraşului de datoria lor de a menţine zidul prin strângere de taxe
sau permiţându-le să strângă o acciză sau să perceapă o taxă. Această datorie a devenit o
sursă majoră de venit pentru multe oraşe. Majoritatea oraşelor achiziţionau zidurile în secolul
XII, iar unii pionieri chiar din secolul X, în timp ce în regiunile centrale ale primelor
formaţiuni de oraşe, Rhine, Neuse şi Scheldt. Oraşele erau zidite în secolul XI.
Ce nume ar trebui să folosim pentru aceste aşezări extinse acum asupra oraşelor şi
cum ar trebui să-i denumim pe locuitorii lor. Izvoarele contemporane sunt scrise în întregime
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

în latină iar traducerea lor nu este uşoară pentru istoricii, cronicarii timpului şi funcţionarii
cancelariilor care au scris registrele oficiale erau obligaţi să folosească terminologia antică
pentru a descrie aşezările din zilele lor. Această nomenclatură clasică deseori a căpătat un
nou înţeles, de exemplu cuvântul latin civitas la începutul Evului Mediu a ajuns să însemne
doar o aşezare fortificată, adesea o episcopie fortificată, în timp ce o abaţie înconjurată de
ziduri va fi descrisă ca o lapidea civitas şi la sfârşit civitas a devenit de asemenea sinonim cu
castru. Termenul german pentru oraş înregistrat de poeţi în glosare era burg. Centrele romane
au primit numele de burg - Kolnaburg. Acesta este termenul care a rămas în folosinţă şi
astăzi. „Pe zidul castelului”, în limba vorbită astăzi în Cologne, înseamnă „pe zidurile
oraşului”. De aici încolo se vorbeşte şi de castru Bonna – Bonnaburg. Annolied, scris între
1080 şi 1100 continuă să folosească termenul burg şi doar uneori mai noul stat. Pe de altă
parte legenda Sf. Servatius scrisă de Henry von Veldeke cam prin 1170 foloseşte în
exclusivitate stat. Cuvântul modern stadt pentru oraş apare astfel în secolul XI.
Nici un nume nu a fost dat în exclusivitate populaţiei urbane. Termenii latini cives nu
sunt de neschimbat. Cives poate să însemne orice locuitor al oraşului sau un laic opus
clericului. Când Notker de Sfgall a tradus civis ca burgliute (oamenii castelului) prin 1000 ar
fi putut în acest caz să se gândească la populaţia din Constance şi astfel ar fi însemnat poporul
oraşului, dar o distincţie clară între oamenii unui burg (castel) şi a unui stadt (oraş) este
probabil distincţia clară dintre castele şi oraşe. Etimologia latină medievală a burgus-ului şi
burgensis-ului este relevantă dar de asemenea foarte controversată. Burgus poate însemna o
fortăreaţă dar de asemenea un aşezământ mai mult sau mai puţin fortificat. Al doilea înţeles a
fost deja folosit mult în secolul IV şi pe scară mai mare în secolul IX şi X burgus va fi folosit
pentru aşezările din văile Saône, Rhône şi Loire. Din aceste regiuni termenul burgus ca
aşezământ s-a răspândit în Franţa la sfârşitul secolului X în special în sudul Franţei şi de acolo
în nordul Italiei şi nordul Spaniei. Suntem îndatoraţi lui Liutprant de Cremona pentru o
explicaţie a termenului: „ei denumesc o mulţime de case care nu sunt în apropierea zidului
burgus”. Astfel burgus însemna o aşezare nefortificată construită în sus. În zonele în care se
vorbea germana – Brabant şi Flandra de asemenea ca sudul Germaniei – burgus avea la
început acest înţeles la sfârşitul secolului XI şi secolul XII. Cuvântul burgensis a apărut de la
termenul burgus. El a apărut în toate proporţiile după secolul XI în zona Rhône – Saône –
Loire şi desemna pe locuitorii unui burgus. Cu precădere când burgii devine un loc privilegiat
despre care se va discuta mai târziu, cuvântul burgensis va denota locuitorii unui aşezământ
liber, privilegiat. Din acest punct de plecare, burgensis a început să fie folosit în zonele
vorbitoare de germană pentru oamenii care trăiau sub legea unui oraş care în germană erau
denumiţi burgaere, iar limbile germanice ale Olandei, folosind o derivaţie de la portus,
poorter. În Germania se dezvolta o altă direcţie: cuvântul burg a ajuns să fir înlocuit de Stadt,
dacă se vorbea de un oraş şi în sfârşit burgus era folosit dor în sens limitat de aşezare
fortificată. Pe de altă parte burgaere a ajuns să însemne mai puţin sau mai puţin des,
locuitorul unui castel şi a fost folosit, în cele din urmă, in exclusivitate pentru un orăşean care
se bucura de un statut legal special. Se poate doar specula dacă latinescul medieval burgensis
a contribuit la dezvoltarea termenului burgher. Ceea ce contează este că în secolul unsprezece
şi-au făcut apariţia termenii, folosiţi încă şi astăzi. O nouă conştiinţă de sine a ieşit la iveală
prin schimbările de nomenclatură.
Oraşele întemeiate special acum răsăreau peste tot în Europa. În Spania poblaciones-
urile reprezentau un astfel de val de întemeieri. În secolul XI în Franţa, în special în sud şi sud
vest, îşi fac apariţia privilegii înfiinţând burgi şi salvitates. În 1007 contele de Anjou a
construit o abaţie cu un burgus pe moşiile alodiale. El a acordat-o abaţiei de la Beaulieu şi a
explicat că ”oricine locuieşte în acest oraş nu va niciodată supus infamiei de a fi rob, ci că toţi
locuitorii vor fi liberi”. Libertatea era asigurată noilor locuitori şi nimeni nu putea să-i acuze
că erau oameni servili, fără libertate, dependenţi. Faimosul principiu legal conform căruia

Laurenţiu Rădvan 29
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

„aerul de oraş te face liber” apare deja aici. Salvitates-urile erau larg răspândite în ducatul
Gasconiei şi în comitatul Toulouse, aliniindu-se rutei de pelerinaj la Santiago. Ele ofereau
protecţie şi pace, favorizând cultivarea pământului şi erau, centre ocazionale pentru pieţe.
Ducii de Gasconia asigurau securitatea salvitas-urilor abaţiei de la La Sauve-Majeure pe ruta
pe care mergeau pelerinii care veneau să se roage acolo şi pentru negustorii care veneau la
târgurile anuale sau săptămânale. În interiorul graniţelor salvitas-ului - desemnate de cruci-
toata lumea se bucura de securitate: cavalerii, ţăranii sau negustorii; la fel cum şi burgesses
care locuiau în burgus-uri se bucurau de securitate nelimitată. Potopul de lume din salvitas a
crescut atât de mult încât au apărut mai multe aşezări, fiecare cu biserica şi parohia proprie. În
secolul XI au apărut noi fondări de oraşe în Flandra, cu toate că actul înfiinţării trebuie dedus,
pentru că nu sunt înregistrate în documente. Zona stearpă şi necultivată din Flandra dintre
linia de coasta şi râul Lys, careera aproape paralelă cu ea era dăruită cu oraşe prin eforturile
conţilor BaldwinV (1037-1067) şi Robert Frizianul(1071-1091): Thourout, Lille, Messines,
Aire şi Cassel erau creaţiile lor. Înfiinţarea castelelor ca centre ale districtelor administrative
cu case religioase canonice şi târguri – Torough, Zpres, Messines şi Lille au devenit mari
toate. Oraşele-târguri flamande erau realizarea conţilor, dar ele au obţinut cel mai mare succes
doar cu cooperarea negustorilor. Prin aceste întemeieri conţii au unit coasta cu zona Scheldt.
Am menţionat deja cea mai veche întemeiere, a ducilor de Brabant, Mont-Saint-Guibert, care
datează din 1116. Cea mai importantă întemeiere a fost, totuşi Hertogenbosch, descrisă în
1196 ca „noul civitas de lângă pădure”. Cartea ei de drepturi, nedatată ajunge până la vremea
ducelui Henry I , cel mai notabil întemeietor de oraşe dintre ducii Barbantini.
În Anglia de sub regii normanzi a fost întotdeauna problema extinderii vechilor oraşe
englezeşti şi a fondării unor noi oraşe; cele mai multe întemeieri se aflau la frontiera Ţarii
Galilor. Cel mai mare număr de întemeieri de oraşe s-a produs în secolul XII incluzând pe
acelea ale lorzilor feudali, in special în zonele înapoiate şi subpopulate precum ţinutul Lancan,
Devon şi Cornwall. Valul acestor întemeieri a trecut în a doua jumătate a secolului XIII.
În Germania semnele puternice ale formarii de noi oraşe au apărut mai târziu.
Fondarea Freiburg-ului de către ducii Zahringer s-a petrecut la începutul secoluluiXII.
Freiburg a fost lipit de o fanfară care proclama sosirea unei noi ere în dezvoltarea urbană a
Germaniei. În charta sa de întemeieri Conrad von Zähringen explică faptul că a instalat o
piaţă pe pământul propriu – forum constitui – la Freiburg, şi înfiinţarea unei pieţe a dus la
întemeierea unui oraş. A avut grijă mai încolo de adunarea negustorilor binevoitori de peste
tot şi aceştia au constituit o asociaţie pe bază de jurământ cu fondatorul oraşului. Lăsând
deoparte pentru moment partea constituţională a chestiunii, trebuie să stabilim acum că
privilegiile de piaţă a fost iniţiat nu pentru beneficiul lordului ci a oamenilor din pieţe. Fiecare
nou-venit primea o bucată de pământ de cincizeci până la o sută de picioare pe care să-şi
construiască o casă cu drept ereditar pentru care plătea o rentă de un şiling pe an. Staufer-ii
au înfiinţat oraşe în Alsacia, Swabia şi Pleissenland. În nordul Germaniei Lübeck era cel mai
important oraş nou; în 1158-1159.În cele din urmă Henry inimă de Leu şi-a preluat şi şi-a
completat întemeierile, care au început pe lângă Schauenburg în 1143. Această întemeiere
avea în spatele ei forţa experienţei mercantile a Colognei şi Westphaliei. În Westphalia era
întemeierilor a început în 1185 cu succesul formării Lippstadt-ului. Scopul acestor fondări
timpurii germane era să înfiinţeze centre comerciale şi industriale pe rutele favorabile
comerţului. Aceste oraşe au devenit importante sau cel puţin centre de rang mijlociu.
Întemeierile mai timpurii de oraşe se datorau iniţiativei statelor de tip modern, comunele
Italiei, monarhia franceză şi principatele din interiorul Imperiului German.
Boghi franchi a apărut sporadic în locuri din Veneţia şi Liguria, mai frecvent în Emilia
şi au fost numeroase în Lombardia şi Piemont de la începutul secolului XII. Ele erau
întemeieri ale marilor comune, care au folosit acest mijloc pentru a impune politica lor
regională asupra oraşelor învecinate sau a lorzilor feudali. Borghi franchi erau folosite ca

Laurenţiu Rădvan 30
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

puncte de siguranţă pentru a controla un drum, o intersecţie, un pod, sau ieşirea dintr-o vale
precum şi punctul central al unei regiuni miniere, ca un mijloc de a deschide o zonă pentru
agricultura, sau pentru a asigura o rută într-o zonă subdezvoltată. De exemplu în 1179 comuna
Brescia a rezolvat reconstruirea castelului Casaloldo, a ridicat o piaţă acolo în următorul an şi
a garantat locuitorilor castrum-ului şi suburbium-ului anumite privilegii. Ei nu trebuiau să
plătească taxe mai mari decât cetăţenii din Brescia şi se bucurau de aceiaşi libertate, în
schimbul aprovizionării castelului cu trupe ăi menţinerii fidelităţii faţa de comuna Brescia. Un
document din 1210 înfăţişează cum au început să existe asemenea noi aşezări fortificate.
Comuna Vercelli va fi responsabilă pentru construirea noului burgum, săpând tranşee şi
instalând patru porţi fortificate cu un turn şi o biserică-toate pe cheltuială proprie. Vor fi
construite o piaţă şi un drum, care va face legătura cu alte localităţi care vor fi create, iar
fiecare locuitor urma să primească un lot pentru construit; taxele nu trebuiau să fie mai mari
decât în Vercelli. Gina Fasoli a avut la dispoziţie surse documentare bogate pe care de multe
ori le cita în detaliu după forma originală,pentru a scoate la iveală politica, comunelor faţă de
întemeierile de oraşe, construirea de borghi şi statutul legal al locuitorilor acestora.
Aşa cum borghi franchi asigurau puncte puternice pentru consolidarea oraşelor
statului, la fel întemeierile de oraşe ale principilor teritoriali germani, asigurau nucleele
efective după care se va organiza dezvoltarea statelor lor, create iniţial din asamblarea
districtelor necoordonate achiziţionate printr-o varietate de titluri legale. Această politica
urbană a prinţilor nu constituia doar crearea oraşelor, ci includea de asemenea şi dezvoltarea
oraşelor deja existente sau a locurilor pe cale de deveni oraşe. La graniţa dintre teritoriul
lordului şi în zonele care erau împărţite între mai mulţi lorzi, noile întemeierii erau
numeroase. Unui grup special aparţineau locurile acordate cu privilegii de lord dar care nu au
ajuns niciodată la statutul de oraşe-locuri care aveau lege urbană: ville neuves în Franţa şi în
părţile imperiului în care se vorbea franceza; Freitheiten, Täler şi Weichsbilde în Germania.
Poblaciones, salvitates, burghi liberi, bastides şi borghi franchi au câte ceva care se apropie
de această structură legală. În Lorena mişcarea pentru libertate a început cu cartea de drepturi
din 1177-1178, care din păcate nu a supravieţuit în original, dăruită de episcopul de Toul
locuitorilor noii construite fortăreţe de la Liverdun. Mişcarea s-a modelat mai presus de toate
pe legea de la Beaumont din 1182. Acceptarea acestei legi însemna de multe ori doar
eliberarea de sub servitute a locuitorilor unui sat fără a garanta mai departe legea oraşului.
Ocazional înfiinţarea unui oraş era , de asemenea pur fictivă. Într-un anumit caz se făcea o
înţelegere între cele două părţi pentru scoaterea bunurilor şi împărţirea responsabilităţilor pe
care să le combine într-o noua villa ca o ieşire dintr-o situaţie legală complexă şi dificilă.
Regii francezi au folosit asemenea înţelegeri pariage pentru a-şi extinde influenţa. Bastides-
urile din sudul şi sud vestul Franţei secolelor XIII-XIV erau instrumentele politicii regale sau
baroniale şi erau legate de schimbările structurii agrare. Bastides-urile Gasconiei erau ridicate
frecvent pe pământul fermelor cisterciene sau premonstratensiane, după ce a fost abandonată
cultivarea lor directă de către abaţii. Cistercienii erau bucuroşi să încheie înţelegerile cu regii
Franţei sau baronii Gasconiei pentru ridicarea de asemenea bastides pe pământul lor.
Bastides-urile senioriale erau în mod deliberat contre-fundaţii pentru bastides-urile regale.
Distincţia dintre eliberarea satelor, crearea zonelor cu legi urbane şi crearea oraşelor a
fost una extrem de fluidă. Hanc libertatem dedi reprezintă însumarea tuturor notificărilor de
privilegii episcopale din Liverdun; şi legea oraşului Huy din 1066 conţinând termenul libertas
villae. Oricum termenul a inclus două tipuri de aşezări diferite în întregime, atât la momentul
primirii privilegiului dar şi mai târziu.
Leon din Spania este un oraş. Saarbrücken sau Elberfeld, care şi-a făcut apariţia ca
Freihete, au devenit oraşe importante chiar dacă doar în epoca modernă. Blankenbrg de pe
Sieg, ridicat în 1245 la rangul de oraş de contele Henry al III lea de Sayn, este astăzi unul din
cele mai mici oraşe titulare din Germania, şi doar modelul lui de aşezare ne mai aminteşte de

Laurenţiu Rădvan 31
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

zilele sale urbane. O adevărată economie de oraş nu s-ar fi putut dezvolta niciodată aici. Încă
de la începuturile sale funcţia sa de fortăreaţă şi de centru administrativ a fost mai importantă
decât rolul său economic. Multe întemeieri ale lorzilor teritoriali germani au fost centre pentru
controlul oficial asupra terenurilor lorzilor şi au supravieţuit până în secolul XIX ca districte
şi centre birocratice. Fiecare lord teritorial, oricât de mici ar fi fost terenurile sale, vroia să
aibă propriile sale oraşe ca simboluri ale prestigiului şi din teama că altfel prea mulţi oameni
întreprinzători ar pleca în oraşele lorzilor vecini. Rezultatul a fost că au apărut multe mini-
oraşe. Multe nu erau decât nişte sate înconjurate de ziduri altele arătând un anumit grad de
diferenţiere socială care se ridica din afaceri şi economia mercantilă, care le-a adus nefericitul
nume de „oraşe burguri”. Este imposibil de înfăţişat întreaga varietate a acestui capitol în
istoria urbană. Această discuţie ne-a confruntat cu probleme legale şi constituţionale, asupra
cărora trebuie să ne întoarcem acum.

Laurenţiu Rădvan 32
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Renaşterea oraşelor în Evul Mediu timpuriu

de Richard Hodges (p. 1-7)

Rezumat: Moses Finley a încercat să definească oraşul antic ca pe un tip de entitate socială şi
economică. Poate fi definit oraşul medieval timpuriu în acelaşi fel ? În acest eseu, arheologia,
antropologia şi istoria sunt folosite pentru a propune o tipologie de urbanism de la sfârşitul
antichităţii până la sfârşitul mileniului. O atenţie specială este acordată oraşului ca o expresie
materială a modurilor evoluate de producţie care caracterizează ceea ce s-a numit mai târziu
primul mileniu. Eseul nu are ca scop doar să aducă un contrapunct la tratatul lui Finley asupra
acestui subiect, ci să arate că arheologia face posibilă dezvoltarea unei importante teme
istorice.
Acum jumătate de secol Henri Pirenne a murit, şi un învăţat clasic a publicat primul
lui eseu despre ocupaţiile antice. Surprinzător, cum ar părea, aceste evenimente din 1935 încă
merită consideraţie. Mai des aceste evenimente sunt luate în consideraţie de arheologii şi
istoricii angajaţi în cercetarea oraşului medieval timpuriu. Pentru început, de ce ar trebui să ne
amintim de Pirenne ? Răspunsul stă nu aşa mult în ce a scris el, ci în maniera în care el s-a
apropiat de trecut. Pirenne a fost probabil primul istoric medieval care a înlăturat cătuşele
,,istoriei vulgare” a secolului al XIX-lea şi a asimilat, până la un anumit punct, curentele
timpurii de atunci, analiza marxistă şi sociologia durkhemiană.
Pirenne, împreună cu antropologi ca Brunislav Marlinowski şi Marcel Mauss au
întâlnit o lume ce putea fi interpretată dintr-un sfânt punct de vedere opus limitatelor aspecte
constituţionale şi militare favorizate de istoricii victorieni. Pirenne, recunoscut de învăţaţii
francezi a fost părintele al Analelor, tradiţia ştiinţelor sociale istorice, ceea ce a declanşat o
schimbare a paradigmei.
Dar de ce să ne lamentăm asupra morţii lui din 1935 ? Răspunsul posibil unul
speculativ şi singur o ipoteză neverificabilă – este aceea că dacă ar fi trăit mai mult, rolul
arheologie în ştiinţele sociale istorice poate ar fi evoluat diferit şi într-un mod mai fructuos.
Lăsaţi-mă să înfrumuseţez această teză improbabilă. Pirenne a fost fascinat de procesul socio-
economic. El a contribuit mult la conceptul de istorie convingătoare prezentată în lucrările
târziului Fernand Braudel – poate cel mai influent istoric al timpurilor noastre. Braudel,
având-ul în vedere pe Pirenne, defineşte istoria ca fiind întruchiparea a trei ritmuri ale
timpului: istoria evenimentelor şi a personalităţilor – spuma de pe vârful valului; istoria
proceselor sociale evoluând peste lungi şi diferite perioade de timp; şi istoria fără timp, lunga
durată a omului şi locul lui în mediul înconjurător (Braudel, 1980, 25-54). Aceasta este o
alternativă epică la istoria tip tabloid a evenimentelor şi personalităţilor tipice pentru epoca
victoriană, la fel ca în media zilelor noastre. Pirenne, în cartea sa Oraşe medievale (1925), i-a
pus pe medievalişti pe acest curs încă din 1925. Ultima sa mare lucrare Mohamed şi Carol cel
Mare (1939), scoate cu greu din context ritmurile clasicului târziu şi ale perioadelor
medievale timpurii pentru aceste oraşe.
Din păcate a fost greu, deoarece ajunsese doar la o schiţă a viitoarei cărţi când a murit.
Nu în cele din urmă a atras atenţia asupra excavaţiilor lui Holwerda de la Dorestad şi era
evident familiarizat cu investigaţiile lui Jankuhn la Haithabo. Explora alte surse pentru a
întregi mostra scrisă. Având în vedere timpul, ar fi amplificat el, atunci, aceste noi dimensiuni
ale trecutului ? Ar fi putut să dea câteva direcţii generaţiilor de arheologi şi istorici care fără
aceasta, doar au colectat şi au menţinut valorile victoriene împotriva cărora el a stat categoric?
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Să nu facem nici o greşeală, cercetarea istorică (incluzând în prima şi arheologia) a


evoluat foarte puţin din 1935. Merită a fi reamintită faimoasa foaie a lui Philip Grierson
asupra acestui subiect, ,,comerţul în evul negru: o critică a evidenţei” în care el a scris ,,se
spune că spada nu minte, dar datorează acest merit în parte faptului că nu poate vorbi” (1959,
129). De asemeni însărcinează istoricii să descopere o metodologie viabilă pentru a putea
studia istoria economică a acelor timpuri. Lăsaţi-mă ca în continuare să consider tânărul care a
publicat prima sa lucrare despre economia antică în 1935. Mă refer, desigur, la târziul sir
Moses Finley. Conexiunea nu este una arbitrară; Finley a înţeles influenţa lui Pirenne în
abordare lui pentru istoria economică (1966 - 1967). Dar Finley, ca şi Braudel, a putut să
extindă şi să dezvolte acele idei formative pe care Pirenne se lupta. El a asimilat marxismul,
weberianismul şi alte abordări, care îl disting de ce el a numit ,,pozitivism vulgar” – simpla
colectare de fapte. Asemeni lui Braudel el a apreciat ritmurile trecutului, şi această abordare
sfântă l-a adus în contact cu toate dimensiunile lumii antice. La fel ca Braudel, deasemeni, el a
apreciat că ştiinţele sociale istorice trebuie să consiste din mai mult decât traducere literală a
mostrei documentare dacă istoria vrea să rămână în pas cu o veşnică schimbabilă tradiţie
culturală vestică. Valorile victoriene nu mai sunt potrivite.
Recunoştinţa noastră pentru trecut, astăzi se leagă de mai multe discipline, nu în cele
din urmă antropologia, şi ne face să recunoaştem că literatura antichităţii era în majoritate un
monopol al elitelor împărţite după scopuri ideologice explicite (Finley, citat de Shaw şi Saller,
1981, XV). În abordarea economiei clasice, de exemplu, Finley a fost influenţat de
antropologii substantivişti ai şcolii lui Polanyi. Lucrarea sa dezvoltă obiective care îmi
imaginez i-ar fi trezit interesul şi lui Pirenne. Singura critică când este vorba de astfel de
arheologie (1985); nu este greu de apreciat de ce. Tradiţionala arheologie clasică întrupează
valorile societăţii diletanţilor şi în acelaşi timp prezenta nevoie capitalistă pentru antichităţi ca
o alternativă la aur. În contrast cu noua arheologie a fost aproape invariabil în afara pasului
ştiinţelor social-istorice (Finley, 1971; Renfrew 1980; Rolands 1982). Numai acum o a doua
generaţie de arheologi antropologi pot avea loc discursuri fructuoase cu finleiţii, acum că sunt
cunoscuţi (Carandini 1985).
Doresc să continui pe scurt cu studiile lui Finley despre oraşul antic, deoarece încă din
timpul lui Pirenne, posibil din cauza umbrei pe care a aruncat-o, nu în mică parte, datorită
obstacolelor metodologice, studenţii şi discipolii lui Pirenne – Braudel, Duby şi Le Roy
Ladurie – au optat pentru alte sfere de cercetare unde au putut implementa filosofia tradiţiei
Analelor. Finley singur a analizat oraşul în primul mileniu în tradiţia Analelor. Intentia mea,
deaceea, este sa examinez vederea lui Finley asupra oraselor clasice; sa consider ipotezele
antropologice pe care se mizeaza; si in final , sa ma concentrez pe ipotezele care sunt
pertinente pentru arheologii si pentru istorici.
Finley nu are nici un dubiu ca oraşul antic este un produs al propriului context politic.
In ajungerea la aceasta concluzie recunoaşte o datorie pentru mulţi invaţaţi ai secolului XIX.
Dar exista un mic dubiu asupra vederilor lui despre oraşul clasic că ar fi falsificate în cruciada
de conflicte care – l desparte pe Karl Marx de Max Weber. Marx a provocat faimoasa doctrină
a lui Adam Smith , oraşul şi ţara erau părţi complementare ale unui întreg reciproc avantajos.
Invers, în Das Kapital, Marx subliniază separaţia dintre oraş şi ţara în lumea antică. “Unul
poate spune că toată istoria economică a societăţii este concentrată în mişcarea acestei
antiteze,” (Marx/ Finley 1981,19), a scris el. În vederea lui Marx oraşul antic cu teritoriile lui
este totalitatea economică (Finley 1981,19).
Weber, în contrast, a fost fascinat de sociologia oraşelor antice. El, şi în special
studiile lui, au definit modelul de oraş consumator: un loc care nu plăteşte întreţinerea lui din
producţia proprie pentru că nu are nevoie. În loc îşi derivă întreţinerea pe baza unei
revendicări legale, precum taxe sau impozite, fără să fie nevoie să livreze valori în schimb
(Finley 1984,192, cităndu-l pe Sombart). Weberienii susţineau că oraşul antic era diferit de

Laurenţiu Rădvan 34
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

cel medieval şi de cel modern european. Mai târziu, contra lui Marx, au fost integrate în
economii agrare regionale.
Finley uneşte cele două teorii într- un model stimulativ caracteristic. Punctul lui de
început constă din două fapte: “primul, lumea greco romană era mai urbanizată decât orice
altă societate înainte de era modernă. Al doilea, oraşul stat, cea mai apropiată unitate de cea
de oraş ţară a ramas modulul de bază chiar şi după ce componenta statală în oraş stat şi-a
pierdut înţelesul iniţial(Finley 1981,20). El urmareşte aceste puncte pentru a concura cu
Weber precum că oraşul antic era prima oară un oraş consumator în care relaţiile puterii din
acel loc se bazau pe bogăţia generată de chirii si taxe curgând spre şi circulând între locuitorii
oraşului (Finley 1981,21). El îşi califică ipoteza susţinând că au fost probabil câteva variaţii
de la această normă, dar nu în cele din urmă el declară deschis că “Eu cred că este corect
metodologic să reţinem oraşul antic ca pe un tip “(Finley 1981,23).
După părerea mea acest tip pare un circular al sistemului politic: un mecanism pentru
integrarea unei vaste politici care era aproape suficientă pentru a întâlni nevoile de manevrare
şi procesare a informaţiilor din Imperiul Roman. Precum un arheolog numai superficial
familiarizat cu lumea romană, găsesc teza lui Finley convingătoare din două motive. În primul
rând, oraşul antic apare să fi fost dominat de clădiri monumentale, spre deosebire de oraşele
medievale în care producţia şi distribuţia ca aspecte apar mult mai promiţătoare. În al doilea
rând, sărăcimea ţăranului roman contrastează marcant cu arheologia medievală a
contracandidaţilor. Sistemul regional de distribuţie a luat forme diferite în cele două perioade.
Teza mea, desigur, diverge strict din generalizarea lui Marx despre relaţiile oraş ţară, în Evul
Mediu, şi necesar urmează alte discuţii. Înainte să explorez aceste teme din târziul prim
mileniu, lăsaţi-mă să evidenţiez un punct. După părerea lui Finley oraşul antic este produsul
propriului context imperial imens. Urmează, de aceea, că declinul şi căderea contextului este
menită să implice declinul şi dispariţia instituţiei. Ce a înlocuit-o poate fi descris în
terminologie antică, dar dacă unul acceptă vederea lui Finley, atunci detaliile complete de
istorie europeană contrazic puternic împotriva reînvierii tipului. Originile şi dezvoltarea
urbanismului medieval timpuriu, de asemeni, trebuie relaţionate cu specificul lor şi cu
contextul politic îngrădit.
Pentru a descoperi acest context trebuie să ne aventurăm mult peste ce Finley descrie
ca fiind fundul sacului individualelor istorii ale oraşelor (1981,20). Renaşterea oraşului în
Evul Mediu timpuriu necesită o apreciere de urbanism şi a locurilor de piaţă decât ca simple
locuri în peisaj. Aceasta este principiul central al tezei lui Pirenne. A fost deasemeni o temă
supremă în opera lui Georges Duby (1974), de exemplu, la fel ca Philip Grierson (1959).
După părerea lor renaşterea oraşului este o trăsătură critică în evoluţia politică a statelor
europene la fel ca creaţia sistemului agrar de piaţă. Nici unul dintre aceşti învăţaţi nu susţine
strict viziunea avansată de Marx şi prin extensie înfrumuseţată de discipoli ca Kosminsky şi
profesorul Hilton, târziul sistem medieval de piaţă agrară era foarte restrictiv şi niciodată
evoluat total (1978). Altfel majoritatea istoricilor centrişti l-au preferat pe Pirenne la
reînvierea urbană din secolul al X-lea la începuturile sistemului integrat regional de pieţe cu
sisteme de producţie distribuţie bine articulate. Totuşi, după cum voi ilustra, mulţi arheologi
neinteresaţi de nimic altceva decât de loc au omis să considere implicaţiile instituţionale ale
istoriilor individuale ale oraşelor.
Între aceste două puncte, sursele istoricului sunt complet nesatisfăcătoare pentru
scopul de a scrie istorie braudeliană. Arheologia singură rămâne martora ritmurilor timpului.
Acest lucru nu elimină sursele scrise; o viziune minimă ar fi aceea că ilustrează marginile
istoriei. Totuşi, o critică Finley, trebuie să spun că asemenea surse nu trebuie uitate. Cu alte
cuvinte, precum straturile solului, aceste declaraţii comprimate ideologic dinspre trecut
trebuie interpretate. Mi se pare că în interpretarea lor devine mai uşoară în timp ce deblocăm
ritmurile timpului. Atunci, după cum Marc Bloch a menţionat, martorul poate fi pe deplin

Laurenţiu Rădvan 35
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

examinat. Totuşi, avem nevoie de marcaje pentru a ţine pasul cu tranziţia momentului
descrisă de Pirenne şi discipolii săi şi confirmată prin manifeste de interpretare sigură a
înregistrării arheologice. Antropologia aduce multe marcaje, cum Duby şi Grierson au
apreciat. De aceea este o mare eroare pentru noi arheologii să trecem peste însemnătatea
examinării martorului. Totuşi, voi sfârşi prin a menţiona, că este o eroare care descoperă mult
din paradigma noastră istorică, la fel şi curentul arheologic pe care ne pliem. Lăsaţi-mă să
consider pe scurt două abordări relevante la această problemă.
Antropologia, după cum am punctat în variate publicaţii (1982 a; 1982 b; şi 1988 b;)
nu tratează societate precapitalistă ca pe o expresie mai primitivă a sistemului modern
industrializat. Mulţi antropologi consideră că trebuie să avem modele conceptuale pentru
sistemele trecute. Antropologii economişti, substantivişti conduşi de Karl Polanyi, George
Dalton şi Marshall Sahlens au propus o abordare atractivă pentru antropologia economică, pe
care Finley şi Duby, de exemplu, au găsit-o folositoare (Hodges 1988 b). Substantiviştii,
totuşi, au eşuat să precizeze aspecte de maximizare şi de existenţă generală a relaţiei preţ –
beneficiu, decizie făcută pentru multe societăţi trecute. Problema lor a fost, de fapt, că datele
ajunse în perioadele timpului modern au fost puţine. Adesea au tratat culturi şi regiuni mari în
izolare, nepercepând impactul dinamic al conexiunilor de mare distanţă.
Prin extensie, lucrarea lui Carol A. Smith (1976) încearcă să rezolve această problemă.
Smith a dezvoltat o tipologie de reţele regionale de schimb, adecvate pentru diferite tipuri de
stratificare socială în societatea agrară. Modelul ei este o dezvoltare sofisticată a tezei lui
Marx despre precapitalism, formulată în termeni geografici (spaţiali). După cum am arătat şi
în altă parte (1982 a; 1988 b) aceasta este o parte folositoare din munca arheologilor pentru că
se concentrează pe folosirea spaţiului, pe scara ierarhizării în societate ca şi pe producţie şi
distribuţie. Este posibil să măsori fiecare dintre aceste variabile folosind culturi materiale, şi
să iluminezi structura instituţională. Dând o datare corectă ca şi date arheologice regionale
bune, putem dezvolta o secvenţă de şabloane din care să rezulte utilizarea resurselor. Lăsaţi-
mă să sugerez, totuşi, că modelele lui Smith nu pot fi luate integral în forma prezentată.
Cercetarea ei a fost cu privire la Guatemala de după război, şi admite, erori în sfera sistemului
mondial modern capitalist. Inevitabil, cum şi Finley printre alţii ilustrase sistemele trecute în
special cele practicate de economii de succes (opuse celor rămase în urmă ca Guatemala) ar fi
putut lua diferite forme. Pe scurt, arheologii istorici şi geografii au un rol în dezvoltarea
modelelor lui Smith.
Am luat modelele lui Smith ca pe o parte a muncii pentru interpretarea urbanismului
medieval. ,,Obscur catatonic” a fost părerea unui istoric despre meritele acestui exerciţiu. Fără
dubiu, încă mai cred că aceste modele alcătuiesc un punct rudimentar de plecare pentru
cercetarea evoluţiei urbane şi politice. Lăsaţi-mă să ilustrez meritele abordării pentru a studia
renaşterea oraşului în vest utilizând datele arheologice anglo-saxone (Hodges 1987 a).
Prima în secolele V – VI putem observa regiunile Angliei, o foarte limitată ierarhie
prestabilită cu un plus pentru domeniul domestic de producţie, şi cu circulaţia restricţionată de
obiecte folosite în ritul mortuar. Aceasta a fost o lume fără oraşe consumatoare sau pieţe
ţărăneşti. Principala ocupaţie a multor oraşe romano – britanice părăsite nu poate fi
interpretată ca un indicator al vieţii de oraş, ca pe un tip al lui Finley.
Al doilea, la sfârşitul secolului VI şi începutul secolului VII ierarhia s-a modificat
semnificativ. Emporia de tip A, pieţe de schimb periodice ca la Ipswich, ca şi la palate,
biserici şi locuri de îngropare, marchează nevoia unui nou sistem politic. Aceste noi locuri
coincid ca şi circulaţia regională de bonuri, în majoritate ritualice, distruse în contextul
funerar. Nu uitaţi, totuşi, că această fază se întâmplă la timpuri diferite în teritorii diferite.
Conexiunile continentale sunt un factor în transformarea – teritoriu după teritoriu – într-o
entitate teritorială.

Laurenţiu Rădvan 36
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Al treilea, la sfârşitul secolului al VII-lea sistemul aşezării s-a modificat din nou. Tipul
periodic emporium A de la Hamwih (Southamptonul saxon) a fost radical transformat într-o
comunitate urbană. Am descris anterior aceasta ca fiind tipul de emporium B. O aşezare de 45
ha cu un plan al străzilor incluzând o stradă principală largă a fost construită într-o închidere.
Clădiri, de o parte şi de alta a străzii, majoritatea conţinând moloz au populat străzile chiar
dacă proprietatea nu era stabilită. Southampton avea o populaţie de câteva mii, şi cu alte
cuvinte era de 40 – 50 ori mai mare decât orice aşezare din ierarhie. Din păcate nu-i putem
defini tot contextul, excepţie fac monedele şi dezvoltarea expresiei artistice.
Al patrulea, sfârşitul secolului VIII şi începutul secolului IX putem detecta o alterare
accentuată în structura aşezării. Tipul B emporia a existat în acest timp la Londra, Ipswich şi
Southampton. Sunt motive pentru a atribui schimbările în formă regală, monastică şi sătească
a aşezărilor din această perioadă. Sate planificate şi existenţa de facilităţi de stocare în adaosul
celor din aer liber trădează începutul a ce istoricii moderni au numit o deturnare. Aceste
dezvoltări sunt oglindite în producţie. Dovada arheologică pentru creşterea ofertei în
producţia de ceramică, laminate, şi fier par să fie o parte dintr-un pachet ideologic şi
tehnologic mai vast exportat de la carolingieni la receptivele familii regale engleze, căutând
metode să-şi modifice circumstanţele.
Al cincilea, controversatul Hamwih, datat ca tip B emporia sugerează declinului
tipului înainte de asaltul viking. Acest lucru nu este inconsistent cu istoria Wessex-ului sau cu
a altor regate de atunci, şi nişte bănuieli, nimic mai mult, că puterea politică era de succes
concentrată în familii individuale.
Al şaselea, sfârşitul secolului IX şi începutul secolului X s-a întâmplat ceea ce am
numit prima revoluţie industrială engleză. De fapt putem detecta 3 faze înainte de 1000 d. H.
în evoluţia pieţelor competitive cu circulaţia produselor comode şi cu distribuţia regională.
Faza I marchează apariţia rafturilor primare şi secundare în pieţe. Faza II este tipică pentru al
treilea rând de rafturi şi pentru „big bang” (cum Richard Morris, 1983, a descris-o), când
bisericile parohiale au fost construite pentru a controla baza rurală de resurse. Faza III la
sfârşitul mileniului, sau poate la începutul secolului XI marchează începutul schimburilor
competitive.
Această serie de felii ale timpului ce se concentrează pe istoria geografică oferă la un
loc diferite perspective ale Angliei anglo-saxone. Dar modelele lui Smith trebuie interpretate
cu grijă. Tentaţia este să tratezi aceste episoade ca pe secvenţa unei clipe precizată de scrierile
contemporane şi să-ţi asumi un angajament spaţial ce se dezvoltă în următorul. Smith însăşi
este prinsă de apropierea excelentă, dar arhaică a lui Marx de ritmurile formaţiunii
precapitaliste. Un grup de antropologi, totuşi, au abodat transformările socio-economice
folosind etnografia sunetelor şi date istorice. Lăsaţi-mă să focalizez asupra muncii a doi
învăţaţi şi să găsesc marcajele pentru a articula aceste episoade.
Wolf (1982) rescrie tipologia socială a lui Marx în trei mari categorii: modul capitalist
de producţie, modul tributar de producţie, şi modul de bază de producţie. În această discuţie,
nu mai e nevoie să spun, suntem interesaţi de ultimele două. Nu este uşor să le defineşti, pe
scurt amândouă categoriile, dar cred că trebuie să apreciem rudimentele acestei tipologii
pentru a scoate înţelesul secvenţei de tipare urbane pe care tocmai le-am descris.
După părerea lui Wolf, modul principal de producţie este determinat de puterea
structurilor politice. Regalitatea restricţionează cantitatea de muncă socială care trebuie
mobilizată şi delimitează concentraţia resurselor din mâna individului sau a familiei.
Caracteristic pentru societatea bazată pe neamuri este formarea urmată de dezintegrarea
grupărilor. Acestea sunt descrise ca şefii, formate în jurul unui lider carismatic care durează şi
după moartea acestuia. După cum spune Wolf, şeful poate fi centrul puterii, dar el este şi
prizonierul ei. Să rupă limitările neamului şeful trebuie să aibă mecanisme care garantează

Laurenţiu Rădvan 37
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

independenţa puterii peste resurse. Pentru a avea asemenea putere este nevoie de instrumente
politice de dominare noi.
În contrast, modul tributar de producţie împarte populaţia în producători în surplus şi
cumpărători. Este înlocuită înrudirea. În aceste circumstanţe mecanismele sunt necesare
pentru a asigura că surplusul este transferat de la o clasă socială la alta. Coeziunea devine o
trăsătură critică în societăţile instalate şi administrate de aparatul de stat (Wolf, 1982, 99).
Munca socială este manipulată pentru scopul expres al puterii şi dominaţiei. Totuşi, dominaţia
poate fi exercitată de elita conducătoare, la vârful ei, sau în cel mai jos caz de lorzii locali care
controlează mijloacele de producţie şi cauzează slăbirea muncitorilor. (Wolf 1982, 80).
Va fi aparent că fiecare dintre aceste categorii sociale întrupează un spectru de
aranjamente sociale. Nu în cele din urmă va fi la fel de clar că capitalismul este diferit de
aranjamentele tributare la fel cum modernul este pentru acele societăţi înrudite. Putem
contrasta cu aranjamentele instituţionale în societăţile înrudite, delimitate de voinţa colectivă,
cu formele tributare care sunt variabile critice în societăţile bazate pe tribut. Tributul în formă
de măsuri fiscale reglate în lumea antică la fel cum era în Anglia anglo–saxonă în secolul X şi
după. Dar în faza de intervenţie mecanismul instituţional pentru colectarea tributului a fost
contrabalansat de mecanismele straturilor sociale. Aş postula că seria de episoade anglo-
saxone identificată peste aproximările greoaie, schimbări în mecanismul social în avantajul
regilor care au adunat putere. Lăsaţi-mă să fiu mai precis. Ceea ce observăm între secolele V
şi X este o tranziţie între schimbul de daruri, caracteristic pentru societăţile înrudite, şi
schimburile restrictive, comode care constituie o variabilă critică a societăţilor tributare total.
Cheia pentru schimbarea de la o formă de interacţiune socială la alta a fost definită de Sahlens
ca ,,distanţa înrudită” (1974, 185-276). Schimbul de daruri are loc între rude ca un mediu
integrativ, dar cum înrudirea se extinde în timp şi cei ce schimbă devin străini, schimbul
comod intervine. Tot cum Gregory a evidenţiat, ,,conceptele, darurile şi produsele, diferite
fiind, sunt în cele din urmă complementare: conceptul de comoditate, care presupune
independenţă reciprocă şi alienabilitate, este o oglindă a conceptului de dar, care presupune
dependenţa reciprocă şi inalienabilitate” (1982, 24).
Distincţia nu s-a pierdut printre istoricii Evului Mediu care au notat persistenţa luării
deciziilor înrudite şi proeminenţa concomitentă a dării darurilor până în secolul IX. Istoricii,
de asemeni, au notat începutul relaţiilor tributare cu acceptul bisericii şi cu secvenţa
semnificativă a stagiilor prin care elitele regale şi-au mărit autoritatea: 1) rentă în produse, 2)
muncă socială în formă de obligaţii militare. Într-un eseu important Brooks (1971) a creionat
istoria acestor obligaţii până la aranjamentele codificate din secolul X. O mai deasă
arheologie în această formă dă o nouă perspectivă asupra trecutului material. Le-am vândut
tehnologie şi o versiune a trecutului scrisă în termeni burghezi ai prezentului. Am fost sclavii
istoriei, şi ce mai istorie a fost aia! Chiar straturile însele sunt cele mai uscate prafuri în vânt
şi o consecinţă este aceea că marea tradiţie arheologică face faţă unui viitor nenobil. Avem la
dispoziţie mecanismele pentru rescrierea istoriei. Avem surse diverse şi multiple care dau o
foarte diferită poveste comportamentală, care în propriile mari instituţii şi diferenţe materiale
iluminează vârsta noastră (Leone, 1982). Henri Pirenne, gigantul istoriei medievale al
secolului XX, a învăţat în timp record că ritmurile timpului sunt mai dinamice şi mai
intrigante decât rapida sa instruire din facultate. Postulez că dacă Pirenne ar fi trăit astăzi, ne-
ar fi îndemnat pe noi, arheologii, să punem suflet în istoria medievală, letargică şi
tradiţionalistă, menţinută şi stabilizată în Anglia. Mecanismele declinului urban (după cum a
recunoscut) şi cele ale renaşterii şi creşterii constituie imagini vide cu care alterăm prezenta
stare a istoriei şi să o aducă, de drept, unui public mai mare. În concluzie, aleg să cred, că nu
am pierdut ultima jumătate de secol, ci mai degrabă am reiterat acele viziuni exprimate de
Pirenne în 1935.

Laurenţiu Rădvan 38
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Nevoia de protecţie [a oraşului medieval]

din L. Mumford, The City in History, p. 248-265

Pentru ca o nouă viaţă să prindă formă în Evul Mediu, era necesar ca vechea viaţă să
se dezintegreze şi mai mult. Dar nu trebuie să ne imaginăm această schimbare ca fiind bruscă
sau uniformă.
Această viaţă în general, peste tot în Europa, a devenit mai crudă şi mai haotică, fără
îndoială; şi asta pentru că forţele formative nu mai erau romane, ce-i adevărat, încă înainte ca
Imperiul să se dezmembreze. La un moment dat, vasele care aduceau papirus din Egipt erau
oprite de piraţi; altă dată serviciul poştal era inexistent; sau, un bătrân patrician roman, în
calea sa de a ajunge cel mai important ofiţer civil în Roma, dispărea, şi se întorcea după patru
ani de tăcere într-o mănăstire spaniolă. Foametea şi boala au redus populaţia ca întreg;
probabil rata naşterii a scăzut-cât anume este greu de spus. Cu siguranţă, puţini oameni au mai
rămas în oraşe; şi oraşele vechi s-au oprit din a mai funcţiona ca centre de producţie şi comerţ.
Datorită unei bogăţii a dovezilor literare, avem o imagine mai bună a ceea ce s-a întâmplat în
Galia, decât oriunde în altă parte. Şi aici nu este nici o îndoială că oraşele care au reuşit să se
fortifice împotriva barbarilor au ocupat o arie mult mai mică decât cea iniţială. Bordeaux a
fost redus de zidurile sale la o treime din mărimea sa iniţială şi Autun, fondat de Augustus, s-a
micşorat de la un oraş de cinci sute de acri la un sat de douăzeci şi cinci.
Avem o imagine încă şi mai bună a ceea ce s-a întâmplat de la Nîmes şi Arles în
Provence. În Nîmes vechiul amfiteatru a fost transformat de vizigoţi într-un mic orăşel, cu
două sute de locuitori şi două biserici : după închiderea teatrului, pereţii groşi de zidărie
serveau ca ziduri de apărare. Şi cu toate că zidurile din Arles au fost reconstruite de Teodoric,
acestea au fost distruse din nou în lupta dintre Carol Martel şi arabi : după care amfiteatrul din
Arles, de asemenea, a servit ca fortăreaţă, şi un mic orăşel medieval a luat naştere în interiorul
său, mai aglomerat ca toate celelalte, după cum încă ne mai arată un tipar din sec. 17; clădirile
acestui mic aşezământ nu erau distruse până la începutul sec. 19.
Noua cultură creştină care a înflorit în aceste circumstanţe nu a preluat o formă urbană
până în sec. 11. Dar seminţele acestei culturi erau deja plantate în biserică şi mănăstire; pentru
a supravieţui, arhitectura exprimă nevoile acestei epoci zbuciumate, cu accentul pe
împrejmuire, protecţie, securitate, durabilitate şi continuitate. A se vedea-San Stefano,
Rotundo, Albi, Durham.
Totuşi între sec. 6 şi 11, când în sfârşit oraşele din Vest au apărut la viaţă şi au început
să se dezvolte şi să se înmulţească, aici se întinde o perioadă „romanescă” ale cărui aspecte
contradictorii trebuie să fie înţelese. Norii care pluteau asupra peisajului erau negri şi
turbulenţi; dar frânturi de lumină se abăteau asupra lor din când în când, ca în marea
creativitate monastică a Irlandei, în special la Iona. Dar din sec. 8 până în sec. 11, întunericul
a devenit mai des; şi perioada de început a violenţei, a paraliziei şi a terorii s-a înrăutăţit cu
sarazinii şi invaziile vikinge. Fiecare căuta securitate. Când fiecare şansă poate fi o neşansă,
când fiecare moment poate fi ultima clipă a cuiva, nevoia de protecţie a dominat orice altă
preocupare. Izolarea nu mai garanta siguranţa. Dacă mănăstirea ar fi condus retragerea, oraşul
ar fi condus contra-atacul.
Acuma în Italia şi Franţa vechile căi nu au dispărut niciodată în întregime, cu toate că
acestea au decăzut. Din acest motiv curentele păgâne în acea viaţă, curente atât de profunde,
încât Venus cea albă şi cea neagră ştiute pentru lumea romană, ar fi fost mai târziu repetate în
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

imagini de alb şi negru ale Fecioarei Maria. Ceea ce a fost numit Renaşterea secolului 12 era
mai degrabă reîntoarcerea către o conştiinţă împlinită a ceva ce nu a fost niciodată înlocuit sau
uitat. Nu John de Salisbury l-a citat pe Platon cu secole înainte ca platonicii să se întoarcă în
Italia?
Ce este un Campo-Santo din Pisa al secolului 12, decât un grup de clădiri publice
detaşate, stând înăuntrul propriului lor spaţiu încăpător, mai mult acropolă sau forum decât
piaţă medievală. Ce-i adevărat, în opinia lui Vasari, o parte din inspiraţia arhitecţilor provine
de la antichităţi şi sarcofagii ca acelea aduse acasă de flota pisană din Est. Dar această
admiraţie pentru munca romană antică nu era un produs al unui umanism târziu: era mai
degrabă îmbinarea unei moşteniri vii care, prin accidente nefericite, a fost privată de cele mai
bune exemple locale ale sale.
Nu derivă Botezul însuşi, în parte, de la baia romană, o baie purificată şi eterică pentru
o abluţiune de ceremonie dar la fel de nobilă în rang. Poate că nu este nici un accident că
Botezul ajunge la o magnitudine deosebită ca o clădire separată, în primul rând în ţara care la
origine a produs prototipul roman secular.
Dar chiar şi acolo unde vechea viaţă a rămas ca, după cum se pare, moartă, de lungă
durată, înnegrită de gerul iernii, nimeni nu poate nega micşorarea generală a energiei şi
creativităţii. Viaţa a mers în sens invers, spre un nivel de subzistenţă; pentru securitatea
trupească, nu mai mult, omul era fericit să se strecoare sub protecţia vreunui şef barbar; într-
adevăr, cum oraşul s-a dezmembrat, părţile sale originale, variate, au reapărut separat; aşa că
bătrânul şef cu a sa bandă de război, în a sa fortăreaţă, conducând un cuib de sate, se întoarce
din nou. Dezvoltările urbane pe care doar o singură persoană le poate specula în legătură cu
reţinerile sale prudente în Palestina şi Mesopotamia, pot fi acum documentate pe teren în toata
Europa.
Dacă încercuirea Mediteranei de către sarazini a grăbit trecerea de la organizaţia
imperială uniformă la o economie de producţie locală şi troc, cu o acoperire a obiceiurilor
locale, legilor locale, jurisdicţiilor incompatibile, lovitura finală a venit din celălalt capăt al
Europei în invaziile norvegienilor în sec. 19. Lovitura finală-şi prima mişcare înspre
recuperare.
Aceste atacuri erau conduse în vase mici care au pătruns la inima provinciei dintre
Britania şi Elba; nici o regiune nu era imună la dări, incendii, ucideri.
Temerea asupra unor asemenea incursiuni se poate să fi creat o nouă legătură de
interes între şeful feudal şi ţăranii săi tributari. Dar de asemenea a arătat inferioritatea tehnică
a bandelor locale de război împrăştiate, unindu-se pedestru în atacuri opuse de iuţii lorzi ai
mării, specializaţi în război.
Necesitatea completă a condus la redescoperirea acelei paze urbane antice-zidul.
Împotriva atacurilor neaşteptate un zid de pază, la orice oră, era mult mai util decât orice
cantitate de curaj militar.
Puterea şi siguranţa unei fortăreţe cocoţată pe o stâncă abruptă putea fi reprodusă chiar
şi în şesuri, cu condiţia ca locuitorii unui sat să fi construit un zid, sau chiar o palisadă de
lemn. Avem dovezi care supravieţuiesc, ale unor asemenea palisade din lemn din Polonia,
probabil mai devreme de sec. 5 î. Hr., totuşi dacă asta era în special de a păstra în vite şi copii
sau de a ţine la o parte jefuitorii se poate la fel de bine să fie pus la îndoială. Dar un perete
gros de piatră, în principal când este înconjurat de un şanţ de apărare, a ţinut atacatorul la golf.
În teroarea invadatorilor, locuitorii din Mainz, de exemplu, la sfârşit şi-au restaurat
zidurile romane stricate. Şi cu împuternicirea împăratului german, Henry I, ziduri au fost
construite chiar şi în jurul mănăstirilor de călugări şi a celor de maici pentru a le proteja de
atacul păgânilor. De două ori în sec. 19, în 860 şi 878, mănăstirea din St. Omer a fost
devastată de norvegieni. Dar când aceşti vikingi s-au întors în 891, au aflat că Abbey a avut în

Laurenţiu Rădvan 40
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

sfârşit ziduri construite şi îl puteau apăra. Într-adevăr a fost atât de reuşit acest mod reînnoit
de a obţine siguranţă încât, până în sec. 20, mănăstirea din St. Omer a devenit un oraş.
Încă din 913 „Cronica Anglo-Saxonă” relatează mai mult despre construcţia fortăreţei
şi a zidurilor din jurul aşezărilor că erau una dintre activităţile şefului armatei regelui. Aici
încă mai este dovada, dacă oricine are nevoie de rolul de regi ca întemeietori de oraş, prin
abilitatea lor să acumuleze muncă în plus. Dar încă din 885 “Cronica” arată că Rochester a
fost împrejmuit cu ziduri şi apărat cu succes de către burghezii săi; în timp ce un an mai târziu
regele Alfred însuşi a fortificat Londra. Serviciul militar a devenit o necesitate a cetăţeniei, şi
este chiar posibil ca abilitatea să prevadă o armată permanentă şi să repare ziduri împrejurul
unui oraş-a fost aşa cum a sugerat Frederick William Maitland, una din calificările pentru
privilegiul urban corporativ.
Împrejmuirea cu ziduri nu numai că a dat protecţie din afara invaziei: a avut o nouă
funcţie politică, pentru că a dovedit un instrument cu două tăişuri.
Inversând precedentul oraşului antic, zidul putea fi folosit la păstrarea libertăţii în interior.
Cu ajutorul zidului, un mic orăşel, odată neajutorat chiar şi în faţa unei mici forţe
armate, ar deveni o fortăreaţă. Lumea s-ar aduna la asemenea insule binecuvântate ale păcii,
după cum mai întâi ei s-au supus în disperare şefilor de bande, devenind vasalii lor şi şerbi în
schimb a puţin pământ şi siguranţă-sau au renunţat la toate speranţele de fericire domestică de
a găsi un sanctuar pustiu într-o mănăstire de călugări sau călugăriţe.
Era siguranţă, odată ce zidul era ridicat în trepte. Viaţa în regiune, izolată de la ţară,
chiar şi în umbra unui castel apropiat, acum a încetat să fie la fel de atractivă ca viaţa în oraşul
populat. Lucrul la zid însăşi era un preţ ieftin pentru a plăti pentru o asemenea securitate şi
regularitate în meşteşug şi muncă. Cu toate că dreptul de a construi ziduri a rămas,
semnificativ, o prerogativă regală, Pacea de la Constance, din 1184, a dat acest drept oraşelor
libere din Italia.
De reţinut ordinea. În primul rând tremurătoarea regiune de ţară, cu producţia sa locală
şi principalul schimb local. Doar abaţiile şi domeniile regale ar schimba vinul lor, grânele lor,
uleiul lor, la distanţe mari.
Ce meşteşug a apărut la un oraş de la o distanţă era capricios/nesigur şi nedemn de
încredere. Dar odată un oraş a fost încercuit de un zid, alte însuşiri normale ale vieţii urbane ar
apărea: recipientul, restabilit, a devenit de asemenea un magnet. Prelungirea zidului de la
castel sau abaţie către satul învecinat deseori a însemnat începutul material al unui oraş, cu
toate că privilegiile legale ale unei corporaţii active municipale ar putea fi obţinute numai
printr-o negociere dificilă cu episcopul sau cu stăpânul feudal care deţinea pământul.
Cel mai important privilegiu economic, cel al deţinerii unei pieţe regulate o dată pe
săptămână, convocând pentru schimb ţăranii din vecinătate, pescarii, meşteşugarii, a depins şi
de securitatea fizică/materială şi de sanctuarul legal. Deci, ca şi în Grecia antică, cei care
veneau la piaţă erau protejaţi, pe durata orelor cât dura piaţa, de către Pacea Pieţei, acum
simbolizată de Crucea Pieţii. Aici o nouă clasă a căpătat protecţie împotriva furtului şi
tributului arbitrar, şi a început să se stabilească permanent, la început doar în afara zidurilor:
negustorii. Când aceştia au devenit membri permanenţi ai corporaţiei orăşeneşti, o nouă eră a
început, care a ajutat la redeschiderea vechilor şosele şi canale navigabile.
Faptul că negustorii au reprezentat o nouă clasă poate fi dedus din poziţia lor
topografică în noua suburbie aşezată chiar în afara zidurilor. Dacă la început castelul sau
mănăstirea era centrul oraşului, după secolul 11 activităţile proaspete ale comunităţii au
început să se schimbe către piaţă, şi încorporarea negustorilor şi meşteşugarilor, ca cetăţeni
liberi, ar fi marcată în mai mult de un loc prin extinderea zidului împrejurul suburbiei lor. Este
important de reţinut că, aşa cum arată Hegel, “noul sfert” în Regensburg în secolul 11 - ca
diferit de sfertul regal şi cel clerical - era acela al negustorilor.

Laurenţiu Rădvan 41
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

În oraşul medieval aceste puteri, spiritualul şi temporalul, cu ordinele lor vocaţionale,


războinicul, negustorul, preotul, călugărul, poetul, discipolul, meşteşugarul şi meşterul, au
realizat ceva ca un echilibru. Acea balanţă a rămas delicată şi nesigură; dar efortul de a o
menţine era constant şi efectul real, deoarece fiecare componentă socială era cântărită, fiecare
cum se cuvine reprezentat. Până la sfârşitul Evului Mediu-acesta este într-adevăr unul din
semnele sfârşirii-nici un element nu era îndeajuns de puternic pentru a-şi stabili permanent
propria sa comandă asupra tuturor celorlalţi. Ca un rezultat, şi material şi politic, oraşul
medieval, deşi a recapitulat multe din trăsăturile ordinii urbane timpurii, era în câteva rânduri
o creaţie originală. Libertate, egalitate de corporaţie, participare democratică, autonomie, nu
erau niciodată în întregime realizate în nici un oraş medieval; dar era probabil acolo o măsură
mai importantă a acestor calităţi decât a fost expusă înainte, chiar şi în Grecia. Pentru un
rezumat în timp ce ”communitas” a triumfat asupra ”dominium-ului”.
Practica de a îngădui libertatea oraşelor din secolul 11 către secolul 14 era de fapt o
renunţare în partea stăpânilor citadelei, chiar şi a tributurilor şi impozitelor exagerate care în
mod original au adus oraşul la existenţă. Deşi castelul deseori s-a înălţat măreţ deasupra
oraşului, întotdeauna ameninţând cu reluarea prerogativele sale originale, în oraşele libere
stăpânirea feudală a luat un loc la fel ca oricare entitate semi-corporatistă: mai întâi printre
egali deşi câteva secole mai târziu, prin creşterea absolutismului centralizat, prinţii au
recâştigat teritoriul pe care îl pierduseră, şi chiar mai mult, l-au extins. Cât de completă poate
fi renunţarea originală, oricum, un oarecare descoperă în acordarea libertăţii Barcelonei, în
care regele a decretat că nici un colector de impozite sau taxe sau orice alt oficial poate
împiedica sau deţine mişcarea oricărui cetăţean, oficialilor sau mesagerilor lor, a bunurilor,
sau a mărfurilor lor. Această mişcare urbană, care a apărut din insecuritatea şi dezordinea
Europei romaneşti, a avut o existenţă schimbătoare : s-a mărginit sub diferite stindarde,
rezultată din diferite circumstanţe, şi a produs rezultate diverse.
Câteodată urbanizarea era în mod deliberat favorizată de seniorii feudali, care căutau
să-şi sporească venitul, utilizând rentele funciare urbane, luând o parte din taxe la piaţa locală,
profitând de un corp mare de consumatori pentru a spori valoarea produselor neconsumabile
de pe propriile lor moşii.
Deseori cererea de către oraşe pentru independenţă era opusă de stăpânii feudali, în
special de episcopi, care erau mult mai înspăimântători decât şefii de război deoarece erau
agenţi ai unei instituţii considerabile, ordonând şi resurse materiale şi spirituale de feluri
neobişnuite. În unele ţări, ca în Anglia şi Franţa, libertatea municipală era încurajată de o
coaliţie temporară cu puterea centrală, ca un înţeles de slăbire a nobililor feudali care au
provocat dominionul regelui. Dar, opusă sau ajutată, populaţia s-a scurs în aceste centre
protejate, le-a construit şi le-a reconstruit, şi a adus părţi neglijate din viaţa ei spre un nou
grad de activitate şi productivitate. În câteva secole, oraşele Europei au recapturat mult din
pământul pe care dezmembrarea Imperiului Roman îl pierduse.

Creşterea populaţiei şi bogăţie

Reluarea meşteşugului deseori este luată, chiar şi de excelenţi savanţi ca Pirenne, ca o


cauză directă a construirii oraşului şi activităţile de civilizare care au apărut în sec. 11. Dar
înainte să se întâmple asta, un surplus de produse rurale şi un surplus de populaţie erau
necesare, pentru a asigura şi bunuri pentru meşteşug şi clienţii să le cumpere.
Cum populaţiile barbare din Europa de Nord şi Centrală au devenit docile faţă de
creştinism, au înşelat mai mult poate prin miturile şi superstiţiile lor uimitoare, decât
pătrunderile lor în condiţia umană; partea jucată de Biserică a continuat să crească. Protecţia

Laurenţiu Rădvan 42
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

oferită de episcopi a rivalizat cu cea a conţilor feudali, şi extinderea propriei puteri economice
a Bisericii, ca un stăpân deţinător de moşii, prin cumpărare şi testamente pioase, i-a dat
acesteia o poziţie pe care chiar şi regii au trebuit să o respecte. În crearea celor mai multe
dintre aceste condiţii de suferinţă şi oportunitate, ordinele monastice au servit ca
deschizătoare de drumuri: de fapt, ele au condus tot progresul urban, oferind refugiu celor
refugiaţi şi adăpost ospitalier călătorului obosit, construind poduri, stabilind pieţe. La o dată
mai devreme, mănăstirea de călugăriţe de la Gernrode din Germania a fost numită ”Kloster
und Burg”; şi multe alte mănăstiri au servit la fel, ca un loc de refugiu dublu.
Din fericire, stăpânirea unei pieţe regulate într-un loc protejat a lucrat la avantajul
seniorului feudal sau a stăpânului monahal. Cu mult înainte de marea redeşteptare a
meşteşugului în sec. 11, un oarecare găseşte sub Otto II(973-983) că permisiunea a fost dată
văduvei Imma, care a găsit o mănăstire în Karnten, pentru a asigura o piaţă şi o monetărie, şi
de a trage de acolo taxe: provizii tipice în documentele mult mai târzii pentru noi oraşe. În
timpul lui Otto, Hegel notează mai departe că cele mai multe din privilegiile de piaţă erau
acordate stăpânilor religioşi, decât seniorilor temporari.
În Lombardia, unde oraşele erau deja în existenţă, toate proprietăţile şi apartenenţele
vechilor municipalităţi cu drepturile de jurisdicţie, erau transferate automat către episcopat, al
cărui episcop de fapt preluase vechile îndatoriri ale prefectului municipal. O asemenea
concesie a fost făcută la Modena în 892 şi la Bergamo în 904. Numai cu grea rezistenţă
Biserica, care luase conducerea în asigurarea securităţii şi ordinii, a consimţit să transfere
funcţiile sale municipale, în schimbul breslelor de negustori şi meşteşugari.
Pacea Pieţei nu putea fi distrusă fără să sufere pedepse grele. Acea pace a fost recunoscută
ca esenţială negoţului încă de pe vremea lui Homer, într-adevăr probabil cu mult înainte: şi
în ţări sub egidă regală, o lege specială a pieţei, aplicată la târguri şi pieţe, cu o curte
specială având jurisdicţie asupra negustorilor, a luat existenţă. În Anglia aceasta se numea
„Curtea Prafului de Plăcintă” - anglicizat normand pentru ”picioare prăfuite”. Astfel,
diferitele forme de securitate oferite de religie, de jurisprudenţă, de practica economică
standard, nu mai puţin de ingineria arhitecturală, unită pentru a asista în fondarea oraşelor
medievale.
Dar reţineţi: piaţa regulată, se ţinea o dată sau câteodată de două ori pe săptămână, sub
protecţia Episcopului sau Abatelui, era un instrument al vieţii locale, nu un meşteşug
internaţional. Aşa şi trebuie să fie fără surpriză că încă din 833, când meşteşugul la mare
distanţă era mai mult în suspendare, Ludovic Piosul în Germania a dat unei mănăstiri
permisiunea de a ridica o monetărie pentru o piaţă deja în existenţă.
Redeşteptarea meşteşugului în sec. 11, pe vremea aceea, nu era evenimentul critic care
a pus fundaţiile noului tip de oraş medieval: cum am arătat, multe noi fundaţii urbane
anticipează acest fapt, şi multe alte dovezi pot fi adăugate.
Fanatismul comercial era mai degrabă un simptom al unei redeşteptări incluse care se
desfăşura în civilizaţia vestică; şi asta era în parte un semn al noului simţ de securitate pe care
oraşul construit a ajutat să-l aducă la existenţă.
Deşi meşteşugul este un simptom al redeşteptării, unificarea politică a Normandiei,
Flandrei, Aqvitaniei şi Brandenburg-ului este un altul; reclamaţiile de pământ şi curăţarea
pădurilor ordinelor monastice, de asemenea, ordinul cistercienilor, fondat în 1098 este al
treilea (simptom); şi imensul plan de construcţie al clădirii care a acoperit Europa cu o ”robă
albă a bisericilor” - clădirile nu sunt articole ale comerţului(relaţiilor sociale) -trebuie socotite
ca un al patrulea(simptom). Accentuarea exagerată a rolului pieţei ca un generator al oraşelor
derivă în parte din faptul că istoricii au citit motive prezente şi îndemnuri înapoi la situaţiile
din trecut; şi în parte provine din eşecul lor în a distinge diferitele roluri ale pieţelor locale,
regionale şi internaţionale. Această întreagă dezvoltare a fost interpretată greşit de Pirenne

Laurenţiu Rădvan 43
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

deoarece acesta a refuzat titlul de oraş al unei comunităţi urbane care nu a nutrit meşteşug la
mare distanţă şi adăposteşte o(mare)clasă mijlocie mercantilă-o definiţie destul de arbitrară.
Pieţele internaţionale au un efect minuscul asupra fondării de oraşe. Marile târguri
internaţionale în Evul Mediu adeseori au luat locul, în acel timp, unui festival religios, când
pelerinii din multe părţi ale ţării s-ar aduna la un altar sfânt(moaştele unui sfânt); a fost
mulţimea pelerinilor care ar atrage comercianţii călători temporari la un asemenea loc. Dar
asemenea târguri au survenit, cel mult, numai de patru ori pe an: într-adevăr, ştim din ultimul
exemplu al lui Nijnii Novgorod că oraşul care a parvenit în jurul târgului ar fi aproape părăsit
în restul anului.
Meşteşugul internaţional nu a produs oraşele medievale: dar a avansat (promovat)
creşterea lor, ca la Veneţia, Geneva, Milano, Arras, Bruges, după ce au fost stabilite pentru
alte scopuri.
În general, motivul pentru rolul secundar al negustorilor ar trebui să fie evident:
redeşteptarea meşteşugului în linii capitaliste a fost limitat la mărfuri luxoase, introduse din
fiecare parte a Europei şi încă, după cruciade, din Est. Dar însuşi oraşul era un loc de schimb
pentru producţia agricolă şi meşteşugărească locală: aşa că încă într-o perioadă mai târzie
decât sec. 11, negustorii cu rezervările lor justificate, în opinia lui Georg von Below, numai
pentru o mică parte a populaţiei din oraş. Oricât de important a devenit comerţul, producătorii
din oraşul medieval au fost cei care au alcătuit în jur de a patra-a cincia parte din locuitori; în
comparaţie, poate, cu prima, a cincia parte sau mai puţin în oraşul din ziua de azi.
Oraşe ca Chartres, cu ai săi 10. 000 de locuitori şi faimoasa sa catedrală, a oferit
facilităţi care au atras atât pelerinii cât şi meşteşugarii, şi asta a dat ceva din statutul unui târg
internaţional. Profiturile în plus făcute de această invazie temporară-ca dintr-o mare convenţie
sau congres într-un oraş modern-au beneficiat măcelarii, brutarii, negustorii de vin, nu mai
puţin decât producătorii de tunici sacre; şi asta a autorizat aceste bresle, cum ne reaminteşte şi
von Simson, de a asigura cele cinci ferestre importante de căpătâi care onorează Fecioara.
Adevărul, atunci, se găseşte în interpretarea exact opusă lui Pirenne: redeşteptarea
oraşelor protejate a fost cea care a ajutat redeschiderea rutelor de meşteşug regionale şi
internaţionale, şi a condus la circulaţia trans-europeană a surplusului de mărfuri, în special a
acelor obiecte de lux care puteau fi vândute la un profit înalt prinţilor şi magnaţilor, sau acele
articole în aprovizionare locală suficient de scurtă pentru a comanda preţuri bune: lână fină
din Anglia, vin de pe Rin, condimente şi mătăsuri din Est, armură din Lombardia, şofran şi
argint viu(mercur)din Spania, piele din Pomerania, textile finite din Flandra, nu în ultimul
rând icoane religioase şi obiecte evlavioase din diferite centre de artă.
Oraşele au format mijlocul pentru a-şi atinge un scop în această graniţă a bunurilor:
din Bizanţ la Veneţia, din Veneţia la Augsburg, şi peste Rin; şi deci, de asemenea, de la
Marseille şi Bordeaux la Lyon şi Paris, sau din oraşele baltice ca Dantzig şi Stralsund în jos
spre Mediterana. Faimosul marţipan de Lűbeck stă ca mărturie prin ambele sale nume (St.
Mark’s Bread)şi compoziţia sa(apă migdalată şi trandafirie)către aceste relaţii cu Veneţia şi
Estul. Cu această călătorie de bunuri, oraşele au stabilit mai întâi pe o bază de producţie locală
creşterea în populaţie şi bogăţie; şi populaţia negustorilor a crescut în mod natural cu ei.
Odată ce aprovizionarea cu mâncare era mai abundentă, odată ce aşezările urbane au devenit
mai sigure, comerţul a servit într-un alt mod ca un stimul la creştere: cineva trebuie să
plătească pentru obiectele de lux străine în bani. Cum cererea pentru găteli a crescut şi era
nevoie de mai mulţi bani pentru echipamentul soldatului feudal, în special pentru cavalerii
înşişi în armura lor scumpă, seniorii feudali au avut un stimulent special pentru a-şi
transforma posesiunile lor rurale în arii urbane care a dus la o înapoiere de bani în rentă mult
mai mare. Rentele urbane se poate să nu aibă exclusiv asigurate fondurile pentru întreprindere
capitalistă, dar întreprinderea capitalistă cu siguranţă a stimulat dorinţa pentru rentele urbane.
Asemenea întreprindere a înmugurit după cruciade, începând la sfârşitul secolului 11, şi a

Laurenţiu Rădvan 44
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

stârnit un apetit pentru obiecte de lux orientale, până acum aproape necunoscute într-o
economie seniorială de mare amploare.
Această nevoie a dat moşierului feudal o atitudine ambivalentă asupra oraşului. Cum
puterea a încetat de a fi reprezentată în mintea lui în termeni puri militari, acesta era tentat de
a împărţi (separa) cu un crâmpei de control asupra arendaşilor săi individuali şi dependenţi,
pentru a avea contribuţia lor colectivă responsabilă în forma plăţilor băneşti şi rentelor urbane:
cereri pe care şerbii nu au putut să le întâlnească din sărăcia sa. Acesta era un al doilea motiv
important pentru construirea de noi oraşe şi pentru acordarea de noi privilegii centrelor care
izvorau, prin creşterea limpede a populaţiei, din sate(pure). Rezistenţa relativă a episcopilor,
pe de altă parte, de a acorda libertăţi urbane poate fi explicată ca rezultatul venitului lor
abundent fără a fi nevoie să împartă cu controlul pământului sau cel politic.
Capitalismul timpuriu însuşi, oricum, a dovedit mai degrabă o ruptură decât o forţă
integratoare în viaţa oraşului medieval. Deoarece capitalismul a grăbit schimbarea de la
vechea economie protectoare, bazată pe funcţie şi statut, ţintind spre securitate, dojenit într-o
anumită măsură de preceptul religios şi de un simţ apropiat de legături şi datorii de familie,
spre o nouă economie de comerţ, bazată pe întreprindere individuală, îndemnată de dorinţa de
câştig monetar. Istoria economică a oraşului medieval este într-o mare măsură o poveste a
transferului de putere de la un grup de producători protejaţi, câştigând o viaţă modestă,
obţinând o condiţie de egalitate relativă, la un grup mic de negustori angro privilegiaţi,
prietenii şi rivalii prinţilor, angajaţi în tranzacţii pe scară mare, deseori pe distanţe lungi, de
dragul câştigurilor imense. Cu acest transfer a mers ridicarea unei noi ierarhii, cu rang şi
poziţie bazată în principal pe bani, şi puterea banului poate comanda.
În schimb, atitudinea de protecţie şi supunere, care caracterizează ideal superiorul şi
inferiorul sub regimul feudal, a dat cale exproprierii ostile pe de o parte, cu revoltă agitată şi
contra-provocare pe de alta: în scurtul război al clasei, în care nici un sfert nu era aşteptat sau
dat-precis în simţul clasic pe care l-ar fi gratificat Karl Marx.
Pentru un timp, poate două sau trei secole, cele două ordine s-au amestecat în aceleaşi
oraşe, câteodată cu rezultate dureroase în viaţa lor economică, ca atunci când, în Flandra, în
1336, Louis de Nevers, în afara loialităţii pentru suzeranul său francez, a ordonat arestul
reprezentanţilor englezi, şi a provocat represalii în partea englezilor care au ruinat meşteşugul
de textile care asigura calculul cu venitul său. Mai mult, acţiunea a provocat o avansare a
breslelor din Ghent, înzestrate de Jacques Artevelde. Dar la sfârşit, banii au dominat peste tot,
atât împotriva sistemului de protecţie feudal cât şi a celui de protejare a breslelor. Pentru bani
era capabil de mobilitate, concentrare, multiplicare; puterea în alte forme era fixată, greu de
convocat. Chiar şi cei mai puternici monarhi erau ţinuţi într-un control mereu strâns de către
conducătorii de finanţe.
Această schimbare de la o economie de protecţie reciprocă la una de exploatare
capitalistă unilaterală, nu a aşteptat, aşa cum Max Weber din păcate a lăsat multă lume să
creadă, înflorirea protestantismului de secol 16: pentru protestantismul însuşi, din contra, a
început în sec. 13 cu waldensii -a se vedea ”Condiţia Omului”- ca un protest creştin împotriva
noilor practici ale capitalismului. Economia capitalistă era deja cu mult peste orizont când
Chaucer a scris elogiul său melancolic asupra ”Epocii de altădată”, când” nu revendică nici un
profit, nu a fost nici o bogăţie”. Prin asigurarea unui cuib în care pasărea cuc a capitalismului
poate să-şi aşeze ouăle, oraşul întărit cu ziduri a făcut în curând posibil pentru posterioritate să
fie înconjurată de către noul venit zgomotos pe care l-a adăpostit.
Mai jos de redeşteptarea industriei şi comerţului care a avut loc între secolele 11 şi 13
a fost un fapt de o importanţă şi mai fundamentală: extinderea imensă a terenului arabil prin
Europa şi aplicarea în cazul pământului a unor metode mai adecvate de agricultură, incluzând
aplicarea sistematică a îngrăşământului urban către regiunile de fermă învecinate.

Laurenţiu Rădvan 45
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

În această legătură, concentrarea unei populaţii urbane poate crea un model caritabil
ecologic, asigurând o reînnoire a pământului şi o îmbunătăţire a recoltei-dacă se bazează pe
agonisire şi nu pe risipire. Zonele împădurite în Germania, o sălbăticie în sec. 19 a dat drumul
pământului arabil.
Mlăştinoasele Ţări de Jos, care au sprijinit numai o mână de pescari viguroşi, au fost
transformate într-unul din cele mai productive pământuri în Europa. Oameni liberi, ca pescarii
frizieni, în mod voluntar s-au alăturat împreună la muncă grea care până acum a fost făcută
numai sub constrângere militară riguroasă şi organizare colectivă. Fără conducerea preotului
sau regelui, fără alte unelte decât lopata, ei au construit şi platforme mari de pământ pe care
un oraş întreg ar sta. Aceste isprăvi de muncă liberă au servit ca introducere la izbucnirea
energiei industriale care a venit spre un climat aproape exploziv în sec. 17
Irigarea în scopuri agricole a fost practicată în Milano încă din 1179; şi aproape de
Rochefort du Gard în Provence, un întreg loc a fost drenat de către călugări, pentru a fi
transformat în mari vii. Înainte de asta a mers reproducerea mai bună a cailor, inventarea unei
armuri îmbunătăţite şi utilizarea potcoavelor din fier, răspândirea morilor de apă şi morilor de
vânt. Aceste îmbunătăţiri au înzestrat noile comunităţi urbane cu surse vaste de putere şi le-a
dat un avantaj economic deasupra celor mai puţin favorizate regiuni. Mai departe invenţiile
mecanice, nu numai că au transformat exploatarea minieră şi metalurgia, şi au făcut
producerea de sticlă una din artele principale; ei de asemenea au suprimat nevoia pentru
munca servilă, şi au asigurat un surplus mult mai mare de putere şi bunuri decât o economie
de sclav ar putea crea sub biciuirea înfometării. În acea vreme crescândă a efortului,
comerţului, care a eşuat în perioada romanescă, a fost lansată încă o dată răspândirea
pânzelor.
Aici încă o dată, cum a subliniat Bertrand Gille, contribuţia mănăstirii era una vitală.
Doar pentru că, călugării au căutat să înlăture munca inutilă, pentru a avea mai mult timp
pentru studiu, meditaţie şi rugăciune, ei au luat conducerea în introducerea surselor mecanice
de putere şi în inventarea obiectelor de uz casnic. Reglementările cistercienilor au favorizat
construirea de mănăstiri lângă râuri astfel încât să asigure puterea de apă; şi cât de mult a
contat acest lucru se poate vedea într-o descriere de la Clairvaux Abbey, în Migne, pe timpul
Sf. Bernard.
“Râul intră în abaţie tot atât de mult ca buna interpretare după cum câte un obstacol
permite. Întâi ţâşneşte în moara de cereale, unde este foarte activ angajat în măcinatul bobului
sub greutatea roţilor şi în zguduirea ciurului fin care separă făina de tărâţe. De acolo curge în
următoarea clădire, şi umple cazanul care este încălzit pentru a prepara bere pentru
cheful(beţia)călugărilor; ar trebui ca rodnicia viţei de vie să nu recompenseze munca
vinificatorului. Dar râul încă nu şi-a terminat munca, pentru că acum este atras spre maşinile
super-încărcate, urmând după moara de cereale. În moară are preparată mâncarea fraţilor şi
datoria sa este acum de a servi în facerea hainelor lor. Astfel creşte şi alternativ coboară
ciocanele şi maiurile grele…ale maşinilor supraîncărcate. Acum râul intră în tăbăcărie unde
dedică multă grijă şi muncă în prepararea materialelor necesare pentru încălţămintea
călugărilor, apoi se divide în multe ramuri mici şi, în cursul său ocupat, trece prin domenii
variate, căutând peste tot pe cei care cer serviciile sale pentru orice scop (oricare ar fi el), ori
pentru gătit, rotire, zdrobire, udare (irigare), spălare sau măcinare. La sfârşit, pentru a câştiga
mulţumiri, nu lasă nimic nefăcut, şi lasă totul curat”.
Acest echipament mecanic nu era neobişnuit în mănăstiri; dar a luat timp şi capital
pentru a-l introduce chiar şi într-o formă mai incoerentă în oraşul medieval. Cu ce se poate
lăuda deja mănăstirea în sec. 11, oraşul ar putea face asta numai în sec. 13 şi 14.
În cursul a trei secole, Europa pe care o ştim astăzi era deschisă sau redeschisă pentru
colonizare. Această ispravă se compară exact cu deschiderea continentului nord-american
între sec. 17-20. S-ar putea, într-adevăr considera cucerirea americană ca o continuare a

Laurenţiu Rădvan 46
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

procesului original de colonizare a unui pământ nou, pentru colonizarea Noii Anglii, la toate
evenimentele, era în contextul medieval urban ca acela al Cavalerului Virginia şi Ducelui
New York a fost chiar o caracteristică feudală şi mai veche a unei economii senioriale, cu
sclavi şi servitori angajaţi (şerbi temporari).
Această extensie a bazei agricole, această creştere în putere fizică, a fost ceea ce în
schimb a făcut posibilă creşterea populaţiei. Conform cu evaluarea lui Prosper Boissonade,
regiunea dintre Rin şi Moselle şi-a mărit populaţia de zece ori între secolele 10 şi 13.
Regiunile(domeniile) engleze, care au numărat 1. 200. 000 de suflete în 1086 -o reprezentare
exactă aprovizionată de “Domesday Book” (Cartea Judecăţii de Apoi)- a ajuns la un total de
2. 355. 000 către 1340. Peste tot, dacă rata naşterii nu era ridicată, numărul oamenilor care au
supravieţuit şi au trăit destul de mult pentru a reproduce a fost cu siguranţă mai mare.
Această creştere nu a fost reţinută la teritoriile care abia se deschideau în Nord. Italia a
făcut aşa un progres în economia sa agricolă astfel încât să numere pe puţin 10. 000. 000 de
suflete până către sec. 14. Mai bine stabilită pe baza sa antică, mai aproape de civilizaţiile
superioare ale Estului, Italia a fost liderul natural în renaşterea urbană. În sec. 13, Veneţia era
o municipalitate superior organizată; în acel timp Veneţia şi Milano, fiecare avea probabil
peste 100. 000 de oameni. Cu toate că cele mai multe din aceste figuri de populaţie sunt
neplăcute şi nedemne de încredere, nu există îndoială de direcţia curbei populaţiei, înspre
Ciuma Neagră în sec. 14
Oraşele germanice, poate cu excepţia vechiului oraş-graniţă roman al Vienei, au atins
în medie o populaţie mult mai mică. Dar acolo nu era lipsă de energie în mişcarea de
colonizare germană, sau în procesul de urbanizare. Pentru că în cursul a patru secole, 2. 500
de oraşe au fost fondate; şi cadrul municipal pe vremea aceea, aranjat, a durat substanţial până
în sec. 19. Contururile originale ale teritoriului deseori au rămas neschimbate, cu toate că între
timp oraşul şi-a umplut regiunea normală agricolă. În timpul anilor de vârf ai mişcării nu
numai că numărul de oraşe s-a multiplicat, dar rata populaţiei a crescut, atât cât se poate
estima, era aproximativ comparabilă cu cea din sec. 19 în Europa. La sfârşitul secolului 12, de
exemplu, Parisul avea în jur de 100. 000 de locuitori; şi la sfârşitul celui de al 13-lea ceva de
genul 240. 000. În 1280, Florenţa avea 45. 000 de locuitori, şi în 1139, în jur de 90. 000; în
timp ce în Ţările de Jos, Bruges şi Ghent au arătat figuri comparabile. Statisticile asupra
creşterii ocupaţiei urbane de suprafaţă sunt tot atât de impresionante. Cât pentru anul 20
împrăştiate de Moartea Neagră, care câteodată a omorât jumătate din populaţia unui oraş, a
cauzat numai o retragere temporară. Meşteşugul, producţia industrială, mecanizarea,
organizarea, acumularea de capital-toate aceste activităţi au ajutat la construirea şi extinderea
de oraşe. Dar aceste instituţii nu dau cont pentru hrănirea gurilor flămânde, nici măcar pentru
simţul ridicat al vitalităţii fizice care a acompaniat acest efort întreg. Lumea nu trăieşte în aer,
cu toate că ”aerul de oraş face lumea liberă” după cum spunea zicala germană. Viaţa prosperă
a acestor oraşe a fost înrădăcinată în îmbunătăţirea agricolă a regiunii de ţară: nu este ceva
mai puţin decât o iluzie de londonez de baştină de a separa prosperitatea oraşului de cea a
ţării.
Cu toate că relaţia dintre familiile de negustori urbani către ţărani care şi-au arendat
pământul în exterior ar putea rămâne suspicios şi nedrept, nu de a spune reciproc ostil
„Cronicile Familiei Florentine” oferă mărturie în acest punct-relaţia era apropiată şi constantă.
Viile dispuse, câmpurile îngrijite protejate, traficul fructelor şi legumelor către oraş,
transporturile în afară şi a bălegarului (?), incluzând terenurile necultivate de lână ale
Florenţei-toate aceste au dat oraşului, chiar şi un oraş prea mare ca Florenţa, o miză la ţară.
Asta a fost atât de aproape, în câteva oraşe italiene, încât fiecare cartier ar adopta un sat
particular care s-ar întinde ca şi propria sa provincie rurală.
În oraşele mai mici, după cum ştim din minunatele atlase urbane din sec. 16 şi 17 -
Blaeu, Merian, Speed -îmbunătăţirile agricole şi farmecele rurale ale regiunii de ţară erau

Laurenţiu Rădvan 47
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

transportate în inima oraşului martor la grădinile interne, spaţiile deschise cultivate, şi chiar şi
câmpurile comune, înăuntrul sau în afara zidurilor. Oraşul tipic medieval, excluzând puţinele
metropole prea mari ale Italiei, care departe de a fi tipice, nu a fost în întregime în ţară ci în
afara ţării; şi ca şi în antica Mesopotamie, ceva mâncare era crescută, numai pentru a respinge
de la înfometare sub asediu, înăuntrul zidurilor.
Într-adevăr, agricultura şi ocupaţiile rurale ca vânătoarea de păsări şi pescuitul au
format o parte a vieţii de zi cu zi a oraşului. Ca şi în sec. 14 în Anglia, burghezilor li s-a cerut
de către lege fără deosebire de clasă să asiste la timpul secerişului în creşterea recoltei. Exodul
verii, al londonezilor din Est, din Kent, este poate ultima supravieţuire a obiceiului medieval.
Multe centre mici în Franţa şi Elveţia, reţinute în creşterea lor mult timp înainte, încă mai
arată aceste spaţii deschise, niciodată construite deasupra, şi încă folosite ca grădini, ca în acel
mic oraş fermecător pe Lacul Leman, Nyon. Chiar şi în oraşele aglomerate ca Paris, unde
chiriile mari au rezultat în acoperirea continuă asupra spaţiilor deschise originale, mănăstirile
de călugări şi călugăriţe şi hotelurile aristocraţiei au apărat arii mari de grădină şi livadă.

Oraşe privilegiate; Fortăreţe coloniale

Dacă noile metode sau cele reînnoite de protecţie militară-zidul şi armata orăşenească-
au asigurat popularitate proaspătă pentru oraşe ca locuri pentru reşedinţă şi muncă protejată
social, un set special de motive economice, cu toate acestea au existat, care dau socoteală
pentru progresul pe care această mişcare l-a făcut. Eliberarea oraşelor a fost un pas spre
aranjarea eficientă a vieţii economice: înlocuirea în loc de schimburile de bani, şi de serviciul
vieţii de către munca în acord urbană sau salariu sezonier. În scurt, pentru a folosi vechea
distincţie a lui Sir Henry Maine, de la statut la contract.
Mitul secolului 18 despre contractul social a fost o raţionalizare a bazelor politice ale
oraşului medieval, a cărui supravieţuire în Geneva, Cetăţeanul Jean-Jacques Rousseau a ştiut,
şi a cărui independenţă şi respect de sine le-a apreciat. Pentru oraşul corporatist era deseori în
fapt bazat pe un contract social între proprietarul funciar şi colonişti sau locuitori: a apărut ca
un rezultat a unui târg, pentru valoarea dată şi primită de ambele părţi, nu în principal ca un
rezultat a unei cuceriri militare, ca în cele mai multe exemple. Asta, dacă nu mă înşel, a fost
un alt fapt nou în istoria urbană. Corporaţia însăşi, cum a observat şi F. W. Maitland, “a venit
cu viaţa urbană”
Mişcarea oraşelor, începând cu sec. 10, este o poveste despre vechi aşezări urbane
devenind mai mult sau mai puţin oraşe care se guvernează singure, şi despre noi aşezări făcute
sub auspiciile seniorului feudal, înzestrate cu privilegii şi drepturi care serveau ca atragere de
grupuri permanente de meşteşugari şi negustori. Documentul (privilegiul) oraşului, acordat
ambelor tipuri de oraşe, era un contract social; oraşul liber avea atât securitate legală cât şi
militară, şi pentru a trăi într-un oraş corporatist pentru un an şi o zi muta obligaţiile de şerbie.
Prin urmare oraşul medieval a devenit un mediu selectiv, strângând pentru sine cea mai
pricepută, cea mai aventuroasă-probabil pentru cea mai inteligentă-parte a populaţiei rurale.
Cetăţenia însăşi, asociaţie liberă, a înlocuit vechile legături de sânge şi pământ, a familiei şi
credinţei feudale
Interesul politic în perioada medievală de obicei se concentrează pe lupta pentru putere
între burghezia urbană şi conducătorii săi, conţii, episcopii, regii. Asta tinde să neglijeze
partea pe care feudalismul însuşi a luat-o spre a încuraja creşterea oraşelor. Multe din
conflictele din vechile centre au derivat din încercările de a conduce un târg greu cu noii
cetăţeni, decât din rezistenţa la câştigarea oricărui privilegiu. Deoarece noile oraşe au fost
fondate pe o scară largă în Europa, în special în zonele de frontieră, de către marii proprietari.

Laurenţiu Rădvan 48
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Cu toate că un sat, câştigând prematur statutul legal de oraş, nu au crescut niciodată suficient
pentru a justifica titlul, ceea ce este şi mai surprinzător este numărul de oraşe care au început
de la un scris neciteţ, o zgârietură. J. M. Houston notează că evidenţa nu arată o evoluţie
gradată de la comunităţile agricole la oraşe: privilegiile din Ayr, Dumbarton, Cannontage, şi
St. Andrew implică şi faptul că privilegiile burghezilor erau condiţionate la colonizarea în ţară
în cadrul oraşului. Asta a fost un fel de sistem de plantare urbană. Din nou oraşul a fost”un
fapt de prinţ”. Multe din noile oraşe erau posturi de frontieră, ca în Gasconia, Ţara Galilor,
Pomerania.
În partea politică, am sa-l citez pe Thomas Frederick Tout, al cărui studiu despre schiţa
oraşului medieval era un punct de atracţie în engleză în acest domeniu. “Necesitatea politică
pentru facerea unui oraş a crescut mai devreme decât nevoia economică. În începuturile umile
ale noilor oraşe din Evul Mediu, consideraţiile militare au fost întotdeauna supreme. Un
conducător puternic a cucerit un district adiacent vechii sale colonii, sau a dorit să apere
frontiera sa împotriva unui duşman învecinat. El a construit fortăreţe robuste şi a încurajat
subiecţii săi să locuiască în ele, astfel încât să poată lua responsabilitatea pentru apărarea lor
permanentă.
Într-un sens, aceste oraşe-ca în coloniile militare romane-erau un substitut ieftin pentru
o armată staţionară. Prin darea noilor burghezi dreptul de a purta arme, suveranul a ocolit
necesitatea pentru ca altfel să plătească pentru folosirea lor. Odată ce şerbul avea un merit
permanent asupra pământului el era legat de acesta. Pentru prima dată când a negociat
puterea, şi proprietarul a fost forţat sa întrunească cererile. În general, societatea în
comunitatea urbană corporatistă, chiar şi într-un orăşel aşa de insignifiant ca Lorris în Franţa
(care nu a obţinut dreptul de autoguvernare), a dorit libertatea din plăţile forţate şi din
serviciul militar feudal. Cetăţenia dădea posesorului său mobilitate de persoană.
Prin luptă, prin târg sau prin nişte combinaţii de acest fel oraşele au câştigat dreptul de
a avea o piaţă regulată, dreptul de a fi subiect la o lege specială a pieţei, dreptul de a bate
monedă şi de a stabili greutăţi şi măsuri, dreptul cetăţenilor de a fi încercaţi în curţile sale
locale, sub legile lor locale şi ordonanţe, şi nu în cele din urmă, după cum s-a mai notat,
dreptul de a purta arme. Aceste puteri, care au fost odată luate de citadelă, acum au aparţinut
oraşului, şi fiecare cetăţean a avut o responsabilitate de a le exersa.
Probabil dreptul cetăţenilor de a purta arme a făcut să reducă puterea nobilimii feudale
decât inventarea prafului de puşcă: nu burghezii din Flandra au apărat floarea cavaleriei
franceze în luptă deschisă, fără beneficiul prafului de puşcă? Careva găseşte ultimul ecou a
acestei note speciale în libertatea urbană, în aprovizionarea Constituţională în Statele Unite
aceea că dreptul cetăţenilor de a purta arme nu ar trebui sa fie restrâns, cu toate că este în
Elveţia democratică, cu tradiţia sa municipală. Oraşul însuşi este o creaţie a statului şi există
prin suferinţă. Oraşele istorice ale Europei, astăzi, sunt toate mai vechi decât statul care legal
cere aceste drepturi, şi a avut o existenţă independentă înainte ca dreptul lor să ajungă să fie
recunoscut!
Toate aceste drepturi pot sau nu pot conduce la o autonomie locală completă, liberă de
orice interferenţă, ca în marile oraşe Hansa din orăşel, Bremen, şi Lűbeck, care au funcţionat
ca oraşe libere până în timpul lui Bismarck. Dar ele eu înzestrat comunitatea locală cu
majoritatea semnelor a ceea ce se numeşte un stat suveran. Şi prin acelaşi semn ei au trecut
spre sfârşit la entităţile naţionale mai mari, provincialismele, invidiile, care au marcat oraşul
împrejmuit.
Când un senior feudal dorea bani pentru a echipa o armată, se alătura Cruciadelor, sau
se deda obiectelor de lux care s-au prelins în Europa, el avea o sursă economică de bogăţie
principală: pământul său. Sub obicei feudal, el nu ar putea înstrăina sau vinde pământul; dar
divizându-l, prin încurajarea creşterii oraşelor vechi prin acordarea de autonomie, şi prin
fondarea de noi centre, ar putea spori rentele sale anuale. Cu toate astea, cu arendările mari

Laurenţiu Rădvan 49
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

obişnuite, rentele ar putea creşte încet pentru proprietarul iniţial, moştenitorii săi, cu toate
acestea, nu ar beneficia în decursul timpului de profitul necâştigat a creşterii oraşului şi
prosperitate. nu trebuie uitat un lucru: chiar şi în Londra, până în ziua de azi, puţini proprietari
feudali, Ducele de Bedford, Ducele de Westminster, şi Coroana, au deţinut titlul celor mai
greu exploatate arii. În legea germană, pământul era plasat într-o categorie specială care se
separă de clădire şi proprietate personală; şi odată ce pământul însuşi a devenit un obiect al
comerţului, pentru a fi cumpărat şi vândut ca orice alt produs, oraşul medieval, ca o instituţie
corporatistă, a fost blestemată.
Aproape la fel de important ca renta pământului însuşi în centrele urbane erau surse
speciale de venit urban în care proprietarul pământului avea o parte: instrumente la poduri şi
piaţa locală. Câteva din aceste vechi îndatoriri au durat în Europa-ca taxa pe venit-direct în
sec. 20, chiar şi în Paris. de obicei, într-un oraş pionier, s-ar putea să fie necesar de a remite
taxe noilor veniţi. Multe oraşe fortificate în sudul Franţei, ar putea rămâne economic la fel ca
social.
Acum am putea înţelege atitudinea ambivalentă a feudalismului în această mişcare.
Oraşul liber era o nouă sursă de bogăţie. Oraşul a concentrat puterea oamenilor şi cea
economică şi arme de apărare: cetăţenii săi, mult mai mult decât şerbii care îşi serveau
stăpânul, au avut ceva pentru care lupta-libertatea pe care şi-au câştigat-o, casele care le-au
construit, oraşul pentru care au ajutat la crearea lui. În timp ce câmpul de luptă, turnirul şi
vânătoarea erau punctele principale ale vieţii feudale, oraşul a oferit resurse economice şi
culturale pe care chiar cel mai mare castel nu şi l-ar putea permite. În Italia oportunităţile
pentru viaţa civilă au atras nobilii şi micii proprietari de pământ către oraş. Chiar şi în Italia,
trecerea între aceste două aspecte ale mediului înconjurător s-a lărgit. Oraşul era o societate
exclusivă, bazată pe asocieri voluntare pentru un scop comun.

Laurenţiu Rădvan 50
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Revigorarea [urbană din] secolul al X-lea

din D. Nicholas, Medieval cities, p. 64-73

Deşi secolul al X-lea a fost prezentat în mod tradiţional ca o perioadă de înrăutăţire


economică, istoricii recenţi au evidenţiat o creştere urbană substanţială peste tot. Bazele
reţelei urbane din sec. XI şi XII au fost stabilite în sec. X. Descentralizarea politică a sprijinit
interdependenţa economiilor regionale care este atât de necesară pentru schimbul de
mărfurilor şi serviciilor, ce sunt cauza existenţei oraşelor. Musulmanii, deşi invaziile lor au
devastat centrele sud-răsăritene ale Franţei, au făcut comerţ cu negustori italieni, mai ales cu
cei din Genova şi Pisa, care erau atunci pe coasta Mediterană. Veneţia a dezvoltat un comerţ
răsăritean înfloritor înainte de 1000.
În nord cele mai multe informaţii ale sec. X sugerează o creştere mai mult topografică
decât economică. Deşi comerţul renăştea, rar este pus în legătură un negustor cu un anume
oraş. Cu siguranţă mai mulţi indici despre legătura lor au apărut abia în sec. XI.
FRANŢA

Oraşele sudice ale Franţei erau încă lovite de atacurile musulmanilor şi de deplasarea
comerţului pe rutele principale departe de Mediterană, spre Marea Nordului. Musulmanii erau
sursa principală de aur pentru curtea economiilor ale Europei nordice, dar în Franţa
Mediterană şi în delta Rhone mai mult prădau decât făceau comerţ. Deşi comerţul cu sclavi şi
meseriile orientale de lux nu erau complet terminate, era prea slab să fie bază pentru
dezvoltarea comercială a oraşului. Activitatea monetară a încetinit şi în câteva zone a încetat
în sec. X; şi evreii, a căror prezenţă de obicei înfăţişa comerţul, cumpărau şi cultivau
pământul. Numai comerţul cu sare a generat mai multe activităţi comerciale în sudul Franţei.
Urbanizarea în sudul Franţei a fost de asemenea întârziată pentru că aria, care a fost atât de
importantă politic şi economic sub dominaţia romană, acum avea mai multe „oraşe” decât
erau nevoie pentru a conduce comerţul să reducă nivelele sec. X. Astfel oraşele din această
regiune au rămas fortăreţe. Familiile nobile au implicat alegerile episcopale în luptele pentru
putere.
Au fost câteva renaşteri de populaţii la sfârşitul sec. X. Noul cartier Sauveterre din
Marsilia a fost format în jurul anului 980; Narbonne, ale cărui ziduri erau în ruină la începutul
sec. X, a avut trei burguri dens populate în 990, unul din ele numit Villeneuve. În această arie
au fost ziduri romane atât de mari încât aşezarea suburbană era neobişnuită ca si dezvoltarea
populaţiei. Astfel cântecele despre expansiunea topografică care ilustrează renaşterea urbană
în nord sunt rare pentru sud-răsăritul Franţei până în sec. XI timpuriu. În altă parte în Franţa
recuperarea a fost perceptibilă în sec. X, mai ales în centrele episcopale care erau pe arterele
principale pentru comerţul interregional. Aria ocupată iniţial restrânsă, ca şi sanctuarele
mişcate mai aproape de zidurile complexului episcopal, lasă vacant spaţiul de la periferii şi
suburbii. În Franţa, dar nu şi în Germania, unde erau complexe episcopale mai recente,
distincţia devine clară între sporirea „oraşului” clerical (vechea fortificaţie) şi restul aşezării.
Deşi câteva burguri erau înfiinţate în sec. X, câteva vechi devin în mai mică măsură
clerice, şi până la sfârşitul sec. câteva au fost zidite. Metz (plan 6), ca şi Londra, Ghent, Huy
şi alte oraşe, a fost nodul arterei principale dintre comerţul la mare distanţă (Mosel) şi un mic

43
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

pârâu favorabil comerţului local (Seille). În sec. X timpuriu episcopul a restaurat zidul roman
şi a dat o fortificaţie separată pentru a despărţi portus de la Monsel de „suburbia (canoanele)
Sf. Ştefan”. Noile cartiere din Metz s-au dezvoltat mai întâi între zid şi Seille, nu de-a lungul
Moselului. Metz a fost recunoscut pentru bogăţia lui în sec. X, cu trei târguri şi o colonie
evreiască, şi planul aşezării sugerează că, comerţul local domina economia prosperă a
oraşului.
Numărul de burguri dintr-o aşezare nu este de altfel o cheie ca un oraş să fie în orice
caz dezvoltat; Bayeux, care nu a devenit un oraş principal, avea 5 burguri, dar Rouen avea
doar unul. Similar, mărimea vechilor fortificaţii nu este o cheie pentru numărul de burguri.
Toulouse, a cărui zid a fost cel mai mare din Franţa, a avut de asemenea 6 burguri. Oricând un
nucleu suburban a existat înainte de renaşterea comercială, în general a atras mai multe
aşezări decât oricare oraş sau burguri. Aceasta s-a întâmplat la Tours, Limoges, Perigueux şi
Reims (plan 7) unde un nou cartier s-a dezvoltat în jurul fortăreţei-mănăstire din Saint-Remi.
Din 13 parohii ale bisericilor din Reims în sec. IV, 11 au existat de la sfârşitul sec. X. În
Toulouse vechiul burg Saint-Sernin l-a depăşit pe cel fondat în sec. XI şi XII. Aici şi în Arras
burgul a devenit mai important ca oraşul, care a fost prea mic şi pre aglomerat pentru ca o
piaţă să se dezvolte înăuntrul zidurilor. Cea mai mare arie fortificată, probabil piaţa, trebuia
situată la suburbii.
Oraşele principale au început să-şi depăşească rivalii în sec. X. Rouen, principalul oraş
din Normandia, a crescut mult mai rapid decât Parisul. Deşi stăpânitorii Normandiei erau
scandinavi, populaţia oraşului a rămas francă. Prosperitatea Rouenului s-a bazat pe
manevrarea comerţului pe Sena cu Anglia şi pe transferul mărfurilor de pe apă pe uscat la
Vexin. ”Negustorii apei” au fost activi la Rouen şi Paris. Pierderile de la Billinsgate (cca
1002) îi surprinde pe negustorii din Rouen traversând portul din Londra cu vin, pe care s-ar
putea să-l fi primit de la rugătorii francezi. Mai mulţi autori notează câţiva străini în Rouen,
incluzând refugiile politice şi pelerini ca şi negustori.
Parisul de asemenea a reînviat în sec. X, deşi nu încă ca o capitală politică; Laon a fost
reşedinţa favorabilă pentru carolingienii de mai târziu. Târgul de la mănăstirea suburbană
Saint-Denis, înfiinţat în sec. VII, a reînviat ca o legătură comercială între Franţa mediterană şi
nordică. Parisul a avut o colonie evreiască şi a profitat de interdependenţa închisă dintre Ile de
la Cite şi de bogatele mănăstiri suburbane, în care aria a avut o densă concentraţie
neobişnuită. Un burg a fost format în sec. X în jurul mănăstirii Saint-Germain-des-Pres de-a
lungul drumului până la Petit-Pont.
În altă parte în Franţa, Dijon a rămas bipolar în sec. X, dar un pas important spre
unirea celor 2 comunităţi a fost făcut în 913, când piaţa, care a fost în partea de est a
fortăreţei, a fost mutată în afara zidului. Burgul de la mănăstirea Saint-Benigne încă avea
propria piaţă. Un nou zid în jurul civitasului din Tours a fost construit în 903 şi 918. Clădiri
romane vechi au fost demolate şi interprinse altele noi. Aşezări extra-muros au prosperat în
jurul mormântului şi mănăstirii Saint-Martin. Burgul mănăstirii a fost demolat după 919. O a
treia aşezare a fost dezvoltată în 940 în jurul bisericii din Saint-Julian între fort şi oraş, deşi
aşezarea economică cea mai importantă a fost burgul Saint-Martin. 4 aşezări au primit un
singur zid comun în 1356.

ANGLIA

Bătălia bulgară şi cucerirea regatului Mercia în inimile ţării în sec. X timpuriu a dat un
impuls pronunţat urbanizării în Anglia, care a avut cele mai mari oraşe în sec. X decât ariile
directe de peste canal. Mai multe burguri şi o categorie aparte, „porturile”, se suprapun cu
marile burguri, arătând caracteristicile urbane. Sursele contemporane disting ceaster (o

44
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

aşezare romană) de port (o aşezare pur comercială cu o piaţă, de obicei unificată) şi fiecare
din burguri, care era o simplă fortificaţie. Regele Edward de Elder (899-924) a ordonat ca
toate tranzacţiile comerciale să fie dirijate în porturi în prezenţa martorilor şi a prim
magistratului. Acesta a tras aparent administraţia pentru succesorul său Athelstan (924-39)
limitând aceasta la tranzacţii implicând mai mult de 20 penny. Athelstan a legat de asemenea
acest statut de starea bună a zidurilor şi a restricţionat monetăria în porturi. Curţile oraşului
sunt menţionate în statutul din 962 care distinge mari orăşele, unde 36 de martori aşteaptă să
fie numiţi în funcţie, de sute de mici orăşele. În sec. X timpuriu sunt distincţiile de tern
„pământ-drept” de „orăşel-drept”. Mai multe centre au început să le depăşească pe altele după
950. Este probabil ca cele mai multe centre engleze să fi avut populaţii mititele după domnia
lui Alfred, se înregistrează o mică creştere ale suburbiilor până după 1066 exceptând
Winchester şi Londra. Zidurile alfrediene au fost suficiente pentru oraşele mari, termenul pe
care îl putem folosi acum pentru urbanizare burhs. Până la 1000 mai multe oraşe anglo-
saxone înainte de oraşele romane au fost au fost mai mari decât strămoşii lor.
Londra este cunoscută mică în sec. X, dar a fost un centru politic şi cel mai întins oraş
din Anglia. Numărul de monetării din Londra sugerează că oraşul era tras înainte de altele în
sec. X târziu, dar Lincoln, Zork, Chester, Oxford, Exeter, Stamford şi Norvegia produceau de
asemenea multă monedă. Cronica anglo-saxonă raportează că Londra plătea 12% dare în
1018.
Norvegia este cazul remarcabil în creşterea urbanizării în sec. X din Anglia. Oraşul a
fost format din fuziunea a 5 aşezări, 2 din ele cu numele wic, de-a lungul râului Wensum
lângă calea drumului roman. Norvegia nu a crescut mult înainte de ocupaţia daneză. Edward
cel Mare l-a făcut burg, dar numeroasele străzi „porţi” sugerează continuitatea influenţei
scandinave. „Nordwic”, aria din jurul eventualei catedrale care a devenit nucleu pre-urban şi a
dat numele său întregii aşezări, a avut o monetărie în 930. Mai multe suburbii s-au dezvoltat
în sec. mai târziu, incluzând o aşezare de comerţ în jurul bisericii din Saint Vaast şi Amand, ai
cărui susţinători sugerează influenţă flamandă. Norvegia a avut o manufactură de olărit
substanţială. Mult mai important, a devenit oraşul ţării curţilor din Norfolk şi Suffolk. Ţările
împerecheate în altă parte erau mici sau slab populate, dar acestea două au avut cele mai înalte
densităţi de populaţie rurală din Anglia. Cu câteva oraşe competitive în prosperul hinterland
agrar, în contrast cu multe alte orăşele din sud – vestul Angliei, Norvagia s-a dezvoltat mai
întâi ca un centru comercial politic şi local în sec. X, adăugând comerţ în străinătate şi câteva
industrii în sec. XI. Graniţele pariziene sugerează creşterea rapidă în prima jumătate a sec. XI,
întâmplându-se la Londra; în 1086 Norvegia avea o arie de 200 ha, 24 de biserici şi o
populaţie de cel puţin 5000.

GERMANIA

Creşterea urbană a fost mai lentă în sec. X în Germania decât în vest, probabil pentru
că comerţul centrat pe puternica dar încă ambulanta curte regală. Astfel mai multe expansiuni
manifestate au venit în oraşele episcopale din Rhineland şi în acele oraşe mici departe de est.
Între 969 şi 982 monarhii le-au dat episcopilor de pe Rinul superior oraşe din guvernul
secular, şi bursa Worms incluzând ambele oraşe şi suburbii.
Oraşele germane au fost reparate şi şi-au extins zidurile în sec. X. Fortificaţia Mainz
făcea comerţ dificil, din jurul zidului roman aşezarea civilă avea accesul permis doar pe calea
terestră. Comerţul pe distanţă lungă de pe râu a crescut în perioada carolingiană, o trecătoare a
fost întreprinsă pe partea Rinului din zid. Câteva oraşe de pe Rin, începând cu Worms între
891 şi 914 au făcut cartiere în oraş responsabile cu menţinerea părţilor zidului similar cu
situaţia engleză din Burghal Hidage şi chinta franceză. La Mains câteva sectoare din oraş nu

45
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

plăteau taxă de piaţă episcopului pentru că ei aduceau produsele lor în piaţa Mains pentru a le
vinde. La întoarcere, fiecare era responsabil să menţină un număr Zinnen (circa 3 m) de zid.
Zinnenul era marcat cu pietre în zid care au fost încă vizibile în sec. XV. La Novgorod
cartierele erau responsabile pentru segmentele comune ale zidului, dar ei erau rivali atât de
feroce încât nu-şi coordonau eforturile; dar stilurile construcţiei circumspecte trădau diversele
origini ale fiecărui sector.
Mai multe din evidenţa creşterii urbane în sec. X în Germania, sunt prezenţele
coloniilor străine în oraşe. Aşezarea friziană a fost în afara zidului roman din Worms, şi
probabil în „suburbia Rinului” târziu din Cologne. Un analist a numit cartierul de-a lungul
Rinului din Mains „cea mai bună parte” a oraşului în 886. În Regensburg o aşezare
negustorească s-a dezvoltat de-a lungul Dunării de vest din oraşul roman în sec. X timpuriu,
arunci întinzându-se gradual aproape de mănăstirea din St. Emmeram. Câteva oraşe din
imperiu aveau comunităţi evreieşti sugerând comerţul distant mai târziu decât în Franţa. Ei
apar notaţi în Mettz în 888, în Worms în 960, în Regensburg în 981, apoi la Cologne, Trier şi
Speyer în sec. XI. Au fost 550 de evrei în 1096 în Mainz care au însemnat un procentaj
considerabil din populaţia oraşului. Mainz a avut o şcoală de rabini în sec. X târziu.
Comunităţile de evrei au făcut comerţ cu Ungaria. Deşi evreul Tortasa Ibrahim Ibn Jakud
menţionează terenuri arabe şi copaci fructiferi înăuntrul zidului din Mainzul ottonian, oraşul a
avut de asemenea o monetărie, şi condimente din India au fost găsite acolo.
Multe activităţi urbane din estul Rinului în sec. X au fost în legătură cu misiunile
germane asupra slavilor. Oraşul Magneburg a avut cea mai rapidă creştere în sec. X din
Germania, la graniţa aşezării germane şi slave, la intersecţia rutelor terestre din vest şi unde
Elba dezvoltă câţiva afluenţi în timp ce albia râului continuă până spre Kracovia.
Carolingienii au fortificat oraşul până la eventuala piaţă a catedralei, dar otonienii l-au
reconstruit şi au adăugat un palat. Un al doilea nucleu va fi New Town fondat de Henric Leul
în sec. XII. Cetăţenii din aria înconjurătoare au avut datorii la serviciile zidului oraşului.
Câţiva negustori au locuit în fortificaţie dar mai mulţi au fost la suburbie exact în afară, în
jurul vechii pieţe şi „bisericii negustoreşti” din St. John. În 965 Otto I a dat jurisdicţie între
„evreii şi alţi negustori să trăiască acolo permanent”. În sec. XI timpuriu negustorii îşi
depozitau mărfurile la St John sub supravegherea „celor mai tari bărbaţi ai oraşului”. În timp
ce câteva oraşe din Franţa aveau cartiere pieţe, regii germani au autorizat numeroase pieţe în
sec. X şi XI. În timp ce mai multe oraşe franceze şi câteva germane aveau câteva pieţe, cu
târguri principale dezvoltându-se în afara zidului fortificaţiei centrale, cea mai uzuală formă în
Germani şi Anglia era pentru piaţă era să se dezvolte ca un patrulater neregulat sau triunghi
pentru a lărgi strada principală care traversează oraşul. Biserica negustorilor a fost construită
normal în această piaţă. În aşezarea negustorească din jurul cartierului St John din Magneburg
au creat o piaţă stradală triunghiulară. Când a fost construit hall-ul oraşului în sec. XIII,
acesta a fost divizat în piaţa veche, pe partea râului, şi în piaţa separată din jurul cartierului St
John. La Augsburg, Speyer, Wurzburg originala piaţă stradală a fost transformată într-un loc
de piaţă în sec. XI şi XII târzii. Pieţele sub forma străzilor lărgite în forme triunghiulare
elongate sun de asemenea găsite la Strasbourg, Speyer, Tiel şi Liege.
Deşi suburbiile au fost mai puţin importante în faza iniţială a urbanizării Germaniei
decât a Franţei, câteva oraşe germane au avut pieţe exterioare cu model francez. Fortificaţia
suburbiei Wik reprezintă un important stadiu în urbanizarea medievală ceea ce este diferit ca
formă şi funcţie de construcţia multiplilor nuclee ecleziastici, ca un oraş şi o suburbie. Wik
caracteristic dezvoltat de-a lungul unei părţi principale de drum, atunci s-a dezvoltat un
complex de pieţe simplu şi iregulat. Trier, Halle şi Quedlinburg au avut exemple.
Cologne (Koln) a fost cel mai târziu oraş din Germania care a avut o suburbie zidită.
Până la zidul roman care nu era chiar pe Rin, un Wik comercial, cartier din St. Martin, s-a
dezvoltat între el şi râu în sec. IX. Deutz,” suburbia Rinului”, a fost planificat de arhiepiscopul

46
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Bruno din Cologne cu model rectangular, piaţă şi o formă de triunghi care a fost în principal
împărţit în 2 pieţe distincte. Suburbia Rinului a fost adusă înăuntrul marelui oraş construit în
950 şi a devenit un nucleu comercial din Cologne medievală.
Aşezarea zidită din Regensburg a fost divizată în sectoare deţinute de rege, clericii şi
negustorii care erau dependenţi de mănăstirea din St. Emmeram. În 920 ducele Bavariei a
zidit hotarul din St. Emmeram cu ajutorul corporaţiei liderilor locali, dar curând cetăţenii din
„Senat” au dărâmat capătul de vest al zidului roman şi au transformat mănăstirea într-o mare
fortificaţie. Deci „Noul oraş” din Regensburg a fost creat în jurul mănăstirii din vestul St.
Emmeram din zidul roman. Acesta a dat Regensburgului singurul wik zidit în regiunea
Dunării înainte de sec. XII. Numai alte 2 oraşe din aria controlată nominal de împărat, Namur
şi Verdun din Meuse, au fortificat wik în sec. X. cronicarul Richer menţionează o „îngrădire a
negustorilor” peste Meuse din citadela din Verdun în 985. Negustorii sunt călători, pentru
câteva populaţii care vor construi cu greu un zid permanent. Apare mai probabil pentru că
oraşul era foarte mic şi autoritatea episcopului înăbuşitoare pentru creşterea comunităţii
negustoreşti din Verdun, aşa că negustorii au trecut peste râu. În Germania, mai ales în oraşele
lipsite de antecedente romane, wik şi civitas erau în general împrejmuite de un zid simplu, în
timp ce în centrele romane vechi şi în Franţa erau zidite mai curând separat.
Separat de dominaţia episcopului şi a contelui, din guvernarea sau compoziţia socială
din sec. X, oraşele germane sunt cunoscute mici. Episcopii aveau drepturi din legea temporară
în oraşele din Rhineland pentru că regele i-a dat contelui în altă parte. Deşi arhiepiscopul era
rege în Mainz, alţi nobili aveau pământ şi dependenţi înăuntrul zidurilor. Cetăţenii l-au
îngrădit pe arhiepiscopul din oraş în 939. episcopul a guvernat în general prin „prefectul
oraşului”, „judecătorul oraşului” sau „avocat”. Contele din orăşele şi avocatul regelui erau
aceleaşi persoane la Mainz, Worms, Speyer, Trier, Wurzburg şi Magdeburg. Ei erau diferiţi în
Cologne, Regensburg, Strasbourg şi Augsburg. În câteva oraşe contele era oficial superior, în
altele avocat.

EUROPA DE EST

Aventurile scandinave au stimulat de asemenea creşterea urbană în Europa de Est.


Liderul suedez a avut o bază la nord de Novgorod în 862; adepţii lui numiţi varegi şi ruşi de
slavi şi bizantini, au dat numele lor Rusiei. Mai departe în sud varegii au stabilit o rută
comercială importantă între Baltică şi Constantinopol de-a lungul Dnieper via Kiev, unde au
dominat o aşezare slavă pre-existentă în 882. Kiev a evoluat ca o capitală politică, probabil
prima autentică în Europa în afară de Cordoba musulmană din Spania.
Înainte de creşterea importantă din Moscova din Evul Mediu târziu, Kiev şi Novgorod
erau singurele oraşe ruse de mărime considerabilă pe pământurile care vor deveni Rusia şi
statele vecine. Ambele erau pe ruta varegă, pe râurile importante şi la intersecţia căilor
călăuzite în interior. Ambele erau polinucleare. Oraşele ruse au dezvoltat vechi mari colonii
mai repede ca cele din vest, şi varegii au descoperit locuire slavă în 3 oraşe din aria
Novgorodului când au ajuns. Locul a devenit urban în sec. X când cele 3 au crescut împreună
şi a fost întinsă o piaţă comună în afara „oraşului nou” în aria mlăştinoasă de pe timpuri dintre
deal şi râu. Novgorod a avut o aşezare permanentă la suedezi în 980 care a fost destul de mare
pentru a susţine o tulburare şi masacrul din 1015. Oraşul s-a dezvoltat pe ambele maluri ale
râului Volkhov, cu o fortăreaţă centrală localizată pe vârful dealului care cuprindea complexul
prinţului, reşedinţa oficialilor şi nobililor guvernului, şi catedrala Sf. Sophia pe malul stâng, şi
un teren comercial cu o aşezare vicleană cu piaţă importantă peste râu. Jumătate vestică a
Novgorodului este încă cunoscută ca „partea Sophiei”, estul ca „partea comerţului”. Cartierele
particulare ale oraşului reţin administraţiile separate până în Evul Mediu, o reflecţie a originii

47
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

lor ca oraşe gospodăreşti. Novgorod a fost într-o arie mlăştinoasă care a dat acces în interior
prin pâraie mici, dar împrejurimile mlăştinoase au arătat că Novgorod trebuia mereu să
importe mâncare de pe o distanţă mare. Deşi Novgorod şi Kiev erau importante politic,
Novgorod a fost mai dezvoltat economic ca terminal rus făcând comerţ cu Scandinavia şi
Germania.
Kiev s-a dezvoltat sub forma a trei oraşe separate fără o citadelă centrală: primul a fost
stabilit de varegi, al doilea în sec. X târziu de prinţul Vladimir cel Mare, şi al treilea din sud a
fost adăugat de fiul său Yaroslav. Numai ultimele orăşele ale Kievului, stabilite în sec. XIII,
arată un plan grilă. Mănăstirile au fost mai importante în dezvoltarea urbană în Rusia veche
decât în vest, servind ca nuclee de populaţii în cadrul oraşelor şi suburbiilor. Ele erau mai ales
importante la periferiile Novgorodului, întreţinând o linie de apărare pe câţiva km de oraş.
Dezvoltarea urbană polonă a fost lipsită de stimulii externi provenind de la scandinavi
şi Rusia şi în general urmată de modelul ilustrat de vest, dar mult mai înceată. În sec.IX,
Gniezno, Poznan, Varşovia şi Kracovia au existat ca fortăreţe slave de-a lungul râurilor
principale. Suburbiile dezvoltate în jurul acestor fortăreţe au fost zidite chiar în sec. X şi au
adăpostit negustori, meşteşugari şi mai puţin important cavaleri. Piaţa principală a fost al
treilea nucleu. Ducele ca rege al fortificaţiei a controlat strict întreaga arie. Ca şi în vest, cele
mai importante biserici erau în citadelă, pe când vechile fundaţii erau în piaţa suburbană.

48
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Negustori şi meşteşugari în Italia post-carolingiană

din D. Nicholas, Medieval cities, p. 74-78

Majoritatea oraşelor italiene nu au suferit o mărire semnificativă a suprafeţei lor până


în sec. XI şi chiar mai târziu. Centrele situate pe coastă au suferit din cauza raidurilor
musulmane şi nordul Italiei a fost afectat de incursiunile maghiare. Conflictele civile, mai ales
în Roma şi Romagna au împiedicat creşterea economică din nordul Italiei, aceasta fiind o
precondiţie a expansiunii oraşelor-târguri aici. Trebuie să păstrăm o perspectivă adecvată, cu
toate că şi oraşele mai mici italiene ale începutului de Ev Mediu erau mult mai mari decât cele
din nordul Alpilor. Centrele italieneşti (al căror zid roman sau medieval timpuriu a afectat
dezvoltarea aşezării) au arătat semne de creştere. Bologna s-a extins substanţial în sec. X, mai
ales în partea de est a vechiului nucleu care a devenit cunoscut ca vechea „rump” civitas.
Câteva mănăstiri suburbane, fondate în timpul perioadei Lombarde, au devenit nuclee ale
creşterii, incluzând eventuala piaţă principală a oraşului medieval la intersecţia porţii
Ravegnana cu zidul Roman şi suburbiile care creşteau în jurul mănăstirii San Stefano47.
Semnele creşterii au devenit mult mai clare la sfârşitul sec. al X-lea în particular în
Lombardia. Urmând unui secol de stabilitate a preţurilor şi banilor, sfârşitul sec. X şi
începutul sec. XI evidenţiază în „Cologne street” (numele a fost folosit din 875) arată o
subdiviziune progresivă în parcele odată cu creşterea populaţiei şi a preţurilor pământului şi
caselor în Milano şi suburbiile sale.
Oraşele italiene au arătat o creştere în activitatea negustorilor în sec. X. Pavia a atins
culmile la începutul sec. X, fiind capitala Lombardiei carolingiene şi supusă Milanului în sec.
XI. O descriere a Pavbiei scrisă la 1025 cu ţinuta secolului X ne prezintă o clientelă
internaţională în pieţele din Pavia, incluzând negustori din Salemo, Gaeta, Amalfi, Veneţia şi
chiar Anglia. Şamberlanul palatului regal avea grijă de economie. Negustorii străini erau
„licenţiaţi” şi plăteau pentru dreptul de a face afaceri în Pavia. Veneţienii plăteau o sumă
enormă în schimbul dreptului de a cumpăra mâncare din orice piaţă a regatului Lombard.
Negustorii din Pavia erau consideraţi „oameni valoroşi şi sănătoşi”. În contrast cu artizanii
descrişi anterior ei nu plăteau tribut, dar ei depindeau de rege şi protecţia sa care le asigura
acces gratuit în pieţele regatului, în afara Paviei. Ei aveau dreptul de întâietate de a cumpăra
în acele pieţe şi chiar în Pavia: nici un negustor nu putea face vreun schimb „înaintea
negustorilor din Pavia, decât dacă este unul dintre ei”. Documentul menţionează locuri
obişnuite la ieşirile văilor Alpilor. Comerţul oraşelor nord italiene, Asti, Vercelli, Milano,
Verona, Cremona, Piacenza şi Lucca împreună cu Pavia s-au angajat în controlarea rutelor
care le treceau.49
Oraşele italiene au continuat să fie o componentă de bază în sec. X, dar sursele spun
mai puţin de ele şi mai mult de cavaleri (militari), nobili (nobiles) şi negustori (negotiatores).
Străzile din jurul pieţelor erau denumite după meşteşugurile practicate în ele. La Milano
referinţele la persoanele libere ca artizani, sunt mult mai numeroase şi sunt prezentate foarte
bine în sec. X în comparaţie cu sec. IX. Apariţiile cele mai frecvente sunt cele ale bancherilor,
care câteodată lăsau afacerile fiilor lor, dar şi fierarii erau, de asemenea, numeroşi şi câţiva
dintre ei aveau pământ în afara oraşului. Meşteşugarii erau de obicei identificaţi după străzile
de rezidenţă. După cronicarul Landuff cel Bătrân, în Milano anului 961 avea cinci maeştri
brutari pe care episcopul i-a însărcinat să producă pâine pentru populaţie la o greutate şi un
preţ stabilit.50
Câteva oraşe italiene aveau un nivel ocupaţional diferit despre care ne vom documenta
mai târziu în oraşele din nord. Pe la 830, meşteşugarii din Pavia produceau pentru curtea

49
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

regală, care le vindea produsele şi referinţele despre negustorii oraşului s-au înmulţit după
887. Descrierea din 1025 prezintă Pavia cu organizaţii (ministeria) ale bancherilor,
tăbăcarilor, negustorilor de textile, pescarilor şi corăbierilor. Bancherii din Pavia aveau nouă
conducători iar cei din Milano patru. Alte ministere aveau doi conducători care să se ocupe de
afacerile lor cu şamberlanul regal. Aceste organizaţii datorau un tribut curţii regale şi datorii
către navele lor. Tributul era plătit în schimbul privilegiului de a exercita schimburile: „Nici
un om nu putea avea aceste activităţi decât dacă este unul din conducători”.
Referinţele la poliţia oraşului, comunităţii şi organizaţii sunt dificil de interpretat, dar
ne arată că aceste oraşe mult mai puternice din punct de vedere social, economic decât orice
alt oraş din nordul Europei. 51
Totuşi, faptul că îndeletnicirile erau practicate asta nu înseamnă că cei care le
practicau erau organizaţi. „Collegia” romană pare să fi dispărut în jurul anului 800; după
sec.VII singura evidenţă despre atelierele meşteşugăreşti care este demnă de a fi luată în
seamă este menţionată în textul din 1025, meşteşugarii milanezi şi o organizaţie de pescari cu
cel puţin unsprezece membri în Ravenna în 943. Ministerele par să nu fie o moştenire ale
vechilor „collegia” pentru schimburile menţionate în textul din Pavia fiind acelea ce implicau
afacerile cu regalitatea. 52
Pavia afişează un punct de vedere care neglijează celelalte oraşe italiene, mai ales în
prima fază. Majoritatea oraşelor mai mari de la începutul evului mediu din Europa de pe lângă
râuri, şi-au unit la un moment dat rutele comerciale. Doar mai târziu reţeaua de rute a fost
destul de puternică pentru a ridica oraşele mai importante. Dar majoritatea râurilor italiene, cu
excepţia lui Po, erau prea mici pentru a avea o importanţă în comerţ. Nici un oraş-port din
nordul Europei sau Italia nu era suficient de prosper ca centrele de pe uscat. Psa şi Geneva nu
au devenit mari centre comerciale până în sec.XI au crescut rapid când Cruciadele le-au
permis o mai bună penetrare a pieţelor estice. Amalfi, port la Marea Tyhnhenia, a făcut un
comerţ înfloritor între sec.X şi începutul sec.XII. El a controlat schimbul Bizanţului şi
musulmanilor cu sudul Italiei, trecând şi peste influenţa Veneţiei în Adriatica. Aveau propriile
centre în oraşe din est şi deţineau magazine la Pisa şi Genoa. Dar Amalfi a decăzut când
Normanzii şi-au sfârşit influenţa politică asupra ducatului, pentru alte porturi care erau
localizate mai bine şi erau mai mari. Aceste rute erau mult mai importante decât râurile sau
porturile de coastă pentru renaşterea comerţului în sec.X şi XI, deoarece făceau pelerinaje şi
comerţ cu nordul Europei. Concluzia este clară: marile oraşe italiene au crescut ca mari centre
agricole şi capitale politice. De altfel, negustorii italieni vor domina mai târziu pieţele de
capital şi mare parte din schimburile de bunuri din nordul Europei, şi totuşi nu este nici o
menţiune referitoare la prezenţa lor, la târgurile (bâlci, iarmaroace) până la începutul
sec.XII53.
Pieţele de schimb ale marilor oraşe au început să se extindă în sec.X. În timp ce
aristocraţia proprietară de pământ îşi consolida poziţia, negustorii erau întâlniţi în general în
jurul palatului şi al aristocraţiei, unde, pieţele de schimb şi oportunităţile se găseau. În 952,
împăratul a dat catedralei din Milano cinci loturi de pământ în oraş, acolo unde era piaţa
publică. Pe două dintre cele cinci care păreau să fi fost dinainte o piaţă, şi una dintre ele era
mărginită de canalizarea oraşului pe una din laturi. Prinţul a inclus o dată cu donaţia şi o hală
a pieţei, care se afla în interiorul ei. Această garanţie era deci o extindere a unei facilităţi
existente. La 901, piaţa împrejmuită din Pavia era împărţită în zone unde se vindeau numai
anumite produse, probabil aceste produse erau vândute pe tarabă. La fel ca în nordul Europei,
oraşele italiene mai mari, inclusiv Pavia, au avut asemenea pieţe auxiliare până în sec.X ca o
completare a pieţei principale.

50
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Oraşul şi contado în Evul Mediu Timpuriu Italian

Legătura apropiată dintre negustorii italieni şi cea ce cerea piaţa oraşelor (care după
perioada carolingiană erau mai dezvoltată în Italia decât în nordul Europei şi faptul că
schimburile realizate de marile oraşe italiene, cu excepţia Veneţiei, se bazau în general pe
bunuri obţinute din cultivarea pământului din jurul oraşului sau a resurselor, decât pe importul
unor produse de lux, explică continua relaţie de complementaritate dintre negustorii şi
proprietarii de pământ din Italia. Episcopul Rather de Verona a observat că unii negustori erau
interesaţi de acumularea de capital şi proprietăţi mobile de la nobili a căror rang nu se datora
arborelui genealogic ci bunurilor pe care le posedau. În acest context este evident că acele
bunuri erau pământurile. Foarte multe texte din sec.X vorbesc despre comercianţi proprietari
de pământ, dar mai mult în oraş decât în împrejurimile lui. Această observaţie devine evidentă
în sec.XI, dar nobilimea oraşelor care îşi păstrau domeniile rurale şi faptul că nobilii care
deţineau castele aveau putere asupra populaţiei rurale, a ajutat oraşele şi cetăţenii să
controleze piaţa rurală de schimb mult mai mult decât a fost posibil asta în nordul Europei. 55
Deci oraşele italiene erau implicate la fel de mult ca şi guvernarea princiară într-un
mod care prefigura posibila subordonare economică şi politică a zonei rurale (contado) faţă de
oraş. La începutul sec.X, contele era cel care guverna contado, episcopul avea putere doar în
oraş. Dar unii episcopi au primit imunităţi care-i făceau independenţi faţă de conţi încă din
sec.IX, iar regii slăbiţi din ce în ce mai mult au început să patroneze, să folosească puterea
episcopului ca atu în faţa conţilor şi să transforme funcţionarii acestora din oraş ca servitori
regali.
Era neobişnuit pentru un episcop să deţină toate puterile unui conte, dar în toate
cazurile în care aceasta s-a întâmplat, au fost implicate oraşe importante care ulterior au ajuns
să beneficieze de autonomie considerabilă. Episcopii din Mantua nu au fost în stare să obţină
drepturi comitale (drepturi în mod normal exercitate în numele prinţului de către un conte în
zona rurală şi deci au avut atribuţii asemănătoare cu cele ale episcopilor urbani din nordul
Europei. Oraşul Mantua a fost condus de lorzii Decanossa. Locaţia sa era mai puţin bună
pentru circulaţia mărfurilor pe uscat decât ce a Piacenzei, li astfel Mantua niciodată nu a fost
mai mult decât o piaţă agricolă locală. Chiar dacă cetăţenii în cele din urmă se vor răzvrăti
împotriva episcopului şi vor alcătui guverne independente de el, autoritatea episcopală în oraş
şi contado pare să fie dat naştere unui simţ de coeziune şi comuniune în această etapă
timpurie. Chiar înainte ca guvernele oraşelor să înceapă să încurajeze formarea oraşului,
fortificarea şi îmbunătăţirea infrastructurii în contado episcopii făcuseră asta anterior.
Arhiepiscopul din Milano a încercat să controleze drumurile care duceau spre Alpi şi afluenţii
lui Po. El a construit un canal în 1037 care lega Melegnano şi Lambro de Milano.56
Autoritatea episcopală a întărit puterea marilor oraşe. Cu toate că cei mai mulţi
episcopi din Lombardia făceau parte din familii aristocratice rurale, centrul puterii lor era în
oraşul propriu-zis. Ei stăpâneau împrejurimile oraşului prin intermediul viconţilor sau
avocaţilor, sau din ce în ce mai mult în sec.X, numind căpitani care controlau pământul
bisericii şi castelele, deci deveneau vasalii bisericii. Căpitanii erau lorzi rurali care veneau la
oraş pentru că aici era curtea episcopului şi deveneau şi în oraş puternici proprietari de
pământ. Cu toate că ei au încercat să se rupă de influenţa episcopală după anul 1000,ei erau
agenţii episcopului împotriva contelui în sec.X. Conţii erau în general împinşi către periferia
contado-ului în cazul în care episcopul era puternic.57 Acest fapt poate fi observat cel mai bine
la Milano, al cărui episcop era cel mai puternic din Italia.
La Padua, de exemplu, regele a dat episcopului sarcina de a fortifica oraşul în 911
după invazia maghiară. Atribuţiile sale au fost confirmate în 364 de Otto I. Când un conte
reîntors în Padua,la începutul sec.XI, era prea târziu pentru el să conteste stăpânirea
episcopului. Episcopul, de asemenea, avea o autoritate comitală în contado, bazându-şi

51
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

puterea pe un nucleu unde el avea pământ şi putere de decizie. La Padua şi în alte oraşe din
Italia, curtea alcătuită din vasalii episcopului forma totodată şi consiliul oraşului. Un text din
945 relatează că episcopii din Mantua, Verona şi Brescia organizaseră consilii care intrau în
atribuţiile regelui doar. În unele locuri nu a existat nici o competiţie cu vreun conte. Curtea
episcopului a luat locul curţii contelui în multe oraşe. Episcopii au avut o putere mare în cele
mai multe oraşe la începutul sec. XI, datorită garanţiilor carolingiene de imunitate şi datorită
garantării puterii comitale de către ottonieni. Sec. X a fost martor a unei separări a comitatelor
şi a unei separări a zonei urbane de zona rurală. 58
Imunităţile şi garanţiile comitale erau inutile fără mijloace de punere în practică a lor.
În timpul sec.X treptata pierdere a puterii de către conţi a dus la construirea a numeroase
castele în contad-iile oraşelor. Proprietarii castelelor adeseori erau clienţi sau vasali ai
nobililor din oraş sau ai episcopului. La fel ca şi prinţii din antichitate, episcopii au oferit
rudelor lor castele şi mijloace de solidificare a controlului lor asupra zonelor rurale. Acest
proces a fost însoţit de extinderea curţii episcopale, care era alcătuită din căpitani, avocaţi,
emisari şi funcţionari. În timp ce zona controlată de episcop creştea, la fel creştea şi
importanţa curţii episcopale. Deci construcţia castelelor din sec. X a întărit puterea episcopală
în contado. Episcopii erau stăpâni ai oraşelor şi ai unei zone rurale mari din jurul lor, dar
puterea lor era încă mai slabă în afara decât în interiorul zonelor urbane.
Cele patru mari dioceze din Florenţa la sfârşitul sec. X - Aldobrandeschi, Gherardeschi,
Guidi, Cadolingi – făceau parte dintr-un plan pentru a câştiga puterea.59
Ceea ce este probabil cel mai relevant pentru scopurile noastre este faptul că drepturile pe care
episcopii, conţii şi alţi nobili le-au câştigat în zona rurală a Italiei în sec. X în cele din urmă
vor trece către guvernanţii oraşelor care au subminat puterea lor.
Dar stăpânirea episcopilor nu constituie întreaga poveste. Cetăţenii unor localităţi
începuseră să participe în luarea deciziilor politice alături de episcopi. Încă din 851 locuitorii
oraşului Cremona au pretins curţii regale din Pavia că taxa cerută pe bărcile lor de către
episcop era ilegală. În anul 924, comercianţii din Cremona erau atât de puternici încât au
încercat să mute portul oraşului într-un loc în care nu era controlat de episcop. 60 În 904,
regele Berengar a dat episcopului de Begano „putere şi apărare” asupra turnurilor, zidurilor şi
porţilor; dar zidurile trebuiau reconstruite „oriunde episcopul şi cetăţenii considerau că este
necesar”. Deci episcopul era plasat pe picior de egalitate ca şi ceilalţi cetăţeni şi trebuia să se
consulte cu ei, de fapt devenind conducătorul lor. Implicarea cetăţenilor paşnici alături de
episcopi este atestată şi în Mantua. În 958, regii Berengar şi Adalbert au dat locuitorilor din
Genoa o imunitate minoră, recunoaşterea drepturilor lor cotuniare şi dreptul funcţionarilor
publici de a intra în casele cetăţenilor pentru a colecta taxele. Deci cetăţenii au obţinut putere
executivă şi legislativă, dar puterea judiciară a rămas în mâinile marchizului ca stăpân al
oraşului până în 1056,când a dat oraşului dreptul de a avea un tribunal. Acesta este primul act
păstrat care dă unui grup de cetăţeni dreptul să acţioneze în afară de episcopul lor. 61
Au fost mai multe revolte urbane în Italia decât în nord, unde singura răzvrătire
serioasă a fost afacerea Mainz din 939 şi faimoasa dar scurta „uniune” formată la Cambrai
împotriva episcopului în 967. Încă din 886 un „conflict” a avut loc la Pavia între anturajul
regelui şi „cetăţeni”. Milano s-a răzvrătit în 948-953 în favoarea episcopului ales canonic şi
împotriva celui numit de împărat. Contele de Verona în numele împăratului l-a schimbat pe
episcopul Rather în 968 ca răspuns la rugămintea locuitorilor oraşului. Milanezii s-au ridicat
împotriva episcopului lor în 983, dar Cremona oferă cel mai timpuriu exemplu de ostilitate
dintre episcop şi cetăţeni. Împăratul a emis un act în 996 către „toţi cetăţenii liberi ai
Cremonei, bogaţi şi săraci”, care le acorda „tot ceea ce aparţinea statului” între gura râului
Adda şi portul Vulpariolo, care, de fapt, însemna controlul unui port exterior şi a teritoriului
dintre el şi oraş. Dar actul a fost revocat mai târziu în acelaşi an, ca o violare a dreptului

52
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

episcopului de a controla malurile râului. De atunci o „conspiraţie” şi „un jurământ de


asociere” care va dura până la mijlocul sec. XI. 62

53
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

De la seniorie la urbanizarea economică: proprietatea şi industria în oraşele


secolului XII

din D. Nicholas, The medieval cities, p. 87-93.

Reşedinţe şi oraşe

Primele oraşe medievale au fost iniţial reşedinţele nobililor, prinţilor temporari sau ale
clericilor bogaţi, cu destui meşteşugari şi în special negustori care să-i aprovizioneze bunurile
şi serviciile de care aveau nevoie. Economia urbană a fost dominată de cererile pieţei generate
de sursele respective, mai ales în Italia, cu numărul ei mare de episcopi, unde colectarea
rentelor şi a zeciuielilor se axa pe bisericile urbane.
În timpul perioadei merovingiene şi carolingiene oraşele erau pieţe regionale de grâne
şi puncte de oprire pentru negustorii călători. În toate oraşele se făcea transferul materii prime
de la producător la consumator şi cele mai prospere din ele erau localizate pe frontierele
economice la intersecţia dintre cerere şi ofertă între regiuni care aveau nevoi şi altele din care
lipseau bunuri esenţiale, servicii şi personal. Pe lângă funcţiile lor politice şi defensive erau
locuri centrale pentru mediul lor sătesc, transmiţând produsele lor unor pieţe mai îndepărtate.
Dar dezvoltarea unui oraş este de asemenea condiţionată de distanţa pe care oamenii sunt
dispuţi sa o parcurgă pentru a obţine bunuri sau servicii. Astfel oraşele în care s-a dezvoltat o
specializare de grad înalt producând diverse sau orientând piaţa spre lucruri rare sau
necesităţi strategice şi au devenit mai mari decât cele care nu făceau aceasta.
Chiar şi cartele borough-urilor englezeşti timpurii dădeau locurilor centrale
monopoluri chiar în ţinuturile lor, deşi mai mult pentru a facilita sarcina colectorului de taxe a
regelui decât pentru a stimula oraşul. Henry I a interzis schimbul încărcăturilor de nave şi
căruţe în ţinutul Cambridge cu excepţia borough-lui Cambridge unde va fi impusă o taxă.
Până în 1086 plata oraşelor era de 10 ori media pentru satele din ţinutul său sugerând că atât
de mult din creşterea sa se datora faptului că era singurul loc important din comitat la acea
vreme. Locuitorilor din Cambridge li s-a dat dreptul de ţine un târg la Reach, la 10 mile în
amonte. Elita oraşului s-a îmbogăţit exportând materia primă şi importând produse de lux, în
special vin. Henry al II-lea a ordonat negustorilor străini din ţinutul Lincoln să facă comerţ
doar în Lincoln. Asemenea aprovizionări au centralizat comerţul în oraşele timpurii şi le-au
oferit slujbe şi patronaje cu toate că aceste monopoluri nu durau la nesfârşit. Boston a depăşit
repede Lincoln chiar în ţinutul Lincoln.

Lorzi şi cetăţi

În secolul XI multe oraşe erau încă dominate de complexul fortificat al lordului


oraşului şi adesea de fortăreţele persoanelor importante din anturajul său. Clădiri mari din
piatră erau vizibile şi în Italia, unde nobilii de ţară petreceau mult timp în oraşe şi în nord. La
începutul secolului XII reprezentanţii episcopului aveau case fortificate la Leon, în vreme ce
ofiţerii conţilor flamanzi aveau un complex defensiv la Bruge. Până în secolul XIII, când
primăriile au devenit frecvente bisericile erau principalele clădiri publice. Erau folosite centru
adunări, anchete, audieri, depunerea jurămintelor şi contracte. Cu toate că suburbiile se
dezvoltau ele erau încă secundare aşezământului din interior, fortificaţii iniţiale, ca importanţă
politică şi economică. Vechile conflicte dintre lorzii rivali din oraş, episcopi şi conte sau

Laurenţiu Rădvan 53
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

episcopi şi abate au continuat să fie împărţite, în special atunci când fiecare controla o zonă
clar delimitată. Episcopul de Marsilia era lordul noilor cartiere în tip ce vicontele deţinea
vârful dealurilor. Conflictele de la Harbonne s-au terminat doar în 1112 când vicontele i-a
făcut rău episcopului. Diviziuni similare au apărut la Nemes, Arles, Aix-en-Provence,
Avignon, Cahors şi Agen. Fiecare lord din aceste ţinuturi si-a fortificat cartierele ceea ce a
accentuat caracterul lor militar şi a dat peste cap dezvoltarea lor comercială. Clericii
catedralelor au avut de asemenea domeniile proprii şi erau adesea un al treilea element
teritorial pe lângă episcop şi conte. Cu cât guvernele deveneau mai sofisticate , prinţii
petreceau mai mult timp în oraşe lor de căpătâi . Reşedinţele favorizate au continuat să se
dezvolte la cererea personalului de la curte, în special în Germania, care avea un comerţ
lucrativ în est, in timp ce regii dinaintea lui Henry al II-lea (1002-1024) se mutau de obicei în
castele rurale sau domenii regale, de acum înainte preferau oraşele episcopale. De la perioada
lui Henry al IV-lea (1056- 1106) faptul că oraşele episcopale erau fortificate însemna că
regele le acorda o atenţie crescută. Curţile locale, la fel ca cele regale au contribuit la
prosperitatea unor oraşe, în special Toulouse, Arles, Angers, Orleans, Mainz şi în mod
particular Vienna în secolul XII. Faptul că Troyes şi Provins erau reşedinţe ale conţilor de
Champagne a contribuit mai mult la creşterea lor stabilă ca centre urbane decât au făcut-o
trecătorii care vizitau faimoasele lor târguri. Retragerea curţii însemna declinul cert pentru
oraş. Aachen, capitala lui Carol cel Mare s-a atrofiat în secolul XI. Speyer, reşedinţa favorită a
împăraţilor Saviani a primit trei noi ziduri între secolul X şi 1180; dar oraşul nu a crescut mult
după ce dinastia s-a stins în 1125 pentru ca nu avea potenţial economic care să depăşească
piaţa lor locală. Whinchester, capitala reală a Angliei Normande este cea mai spectaculoasă
ilustraţie a patronajului regal. Pentru că regii Angevini de după 1154 favorizau Westminster.
Populaţia Whinchester-ului de 8 mii de locuitori în 1148 a fost la apogeu în perioada
medievală.

Capitalul evreiesc şi dezvoltarea urbană

Pe lângă dezvoltarea creşterii de bunuri şi servicii curţile princiare atrăgeau investiţii.


Cele mai multe cetăţi ale secolului XI, care vor deveni centre de schimb la lungă distanţă
aveau aşezăminte de evrei care împrumutau bani lorzilor oraşului şi care puteau furniza
capital pentru industriile care se dezvoltau în suburbii. Călătorul Benjamin de Tudela nota
mărimea comunităţilor evreieşti din Italia şi sudul Franţei la începutul secolului XII:
majoritatea avea câteva sute de locuitori cu toate că Genoa, Pisa şi Lucca sânt excepţii
evidente. Cu toate că în cele mai multe oraşe erau asociaţi cu cămătăria, un evreu de Brindisi
din 10 era vopsitor. Criticii se plâng încă de la începutul secolului VI de afacerile episcopilor
cu evreii cămătari, şi Benjamin de Tudela a notat că evreii din Roma timpului său „ ocupau o
poziţie onorabilă şi nu plăteau tribut printre ei aflându-se şi reprezentanţi ai papei Alexandru,
conducătorul spiritual al creştinătăţii”.
Cartierele evreieşti erau de obicei în vechiul oraş fortificat dar aproape de marginea sa
şi unele străzi evreieşti erau apropiate de cartierele industriale. Şederea evreilor în Barcelona a
fost în oraşul de vis-a-vis de palatele episcopului şi contelui. Marsilia avea o „corporaţiei de
evrei” sub conducerea a trei universităţi dar ele erau asimilate de comunitatea creştină ca
cetăţeni şi proprietari de pământ şi aveau acelaşi drepturi în ghilde precum creştinii. Ambele
oraşele de sus şi jos ale Marsiliei aveau o sinagogă cu piaţă evreiască şi băi. Săpăturile de la
Rouen au scos la iveală o sinagogă din aproximativ 1100 sub curtea noului palat de justiţie.
Evreii erau foarte importanţi în Paris până când Philip Augustus a început să-i
persecute în 1182 şi le-a demolat cartierul. Strada Jewery (Rue de la Juiverie) care se alătură
străzii Micului Pod (Rue du Petit-Pond) la sud, era centrul economic al Île de la Cite
conţinând depozitul de grâu şi reşedinţele multor creştini. Oraşele englezeşti aveau de

Laurenţiu Rădvan 54
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

asemenea comunităţi evreieşti. Cele mai mari erau în Londra şi Lincoln urmate de
Canterbury. Cea din Norwich avea aproape 200 de persoane cel mult stabilite lângă castelul şi
piaţa din zona Saddlegate/Highmarket .

Expansiunea fizică a oraşelor

Terminologia urbanizării

În timp ce populaţia oraşelor creştea substanţial în secolul XI şi extrem de rapid în


secolul XII, aşezările se transformau înainte fiind entităţi discrete. Terminologia folosită în
izvoare pentru oraşe a devenit astfel mai puţin precisă. Villa, care însemna o proprietate rurală
în Evul Mediu timpuriu a fost uneori folosit pentru oraş. Burgus sau Burg desemna iniţial o
suburbie dar în secolul XI putea de asemenea să însemne orice din afara zidului oraşului; dar
Annolied (1076-1126) l-a folosit pentru a denumi întreg oraşul Cologne. În mod curios, în
Germania burgess (burgensis) a ajuns să denumească locuitorii oraşului exact în timpul când
Burg cu conotaţiile sale suburbane se supunea Stadt-ului, preferatul autohton care era folosit.
Mai târziu Burgensis desemna doar locuitorii cu drept întreg de cetăţenie ca grupuri din
interiorul oraşului devenind diferenţiate. În Franţa burgensis a fost aplicat fără discriminare
locuitorilor suburbiilor şi civitates-urilor de asemenea până în secolul XII. Burgess al oraşului
(burgensis ville) e prima dată folosit la Bourge în 1100 ca sinonim pentru cetăţean (civis).
Contrastul dintre burgensis şi civis s-a format după 1100 doar în acele locuri ca Toulouse,
Limoges şi Tours, unde diviziunea topografică a secţiunii oraşului a continuat să fie adâncă.
În Ţările de Jos componentele burgus –ului desemnau în general zona chiar din faţa sau
dinlăuntrul complexului castelului, cu toate că burgensis putea să însemne locuitorii întregului
oraş.

Parohiile urbane

Exceptând Anglia zona locuită a întregilor oraşe a crescut în Evul Mediu mijlociu.
Înmulţirea parohiilor este un indicator pentru creşterea populaţiei. Majoritatea oraşelor din
Franţa şi Ţările de Jos aveau câteva mici parohii în interiorul zidurilor, dominate de catedrala
centrală în timp ce parohiile suburbane erau mai mari în zonă dar mai puţin populate. La Metz
9 din eventualele 26 parohii se aflau în interiorul zidului roman, 11 în suburbii şi altele în
satele abaţiei. Curios, multe biserici menţionate acolo în secolul VIII nu au devenit centre ale
parohiilor care erau demarcate în secolul XI şi XII pe măsură ce oraşul creştea.
Multe parohii din interiorul oraşului au devenit prea dens populate pentru ca slujitorii
bisericii să se poată descurca şi astfel au fost subîmpărţite. Toulouse avea doar 3 parohii în
1000 dar 7 până în 1200. Oraşul central Ghent avea iniţial o parohie separată de biserica de la
palatul contelui, dar aceasta s-a transformat în 4 parohii când 3 zone dens populate din
aproprierea pieţei şi astfel a fost retrasă de la parohia catedralei Sf. Ioan. Suburbia dens
populată conţinea alte 4 parohii. Expansiunea Strasbourg-ului de la 19 ha la 54 ha a adus cu
ea două noi parohii, totalul fiind de 6 parohii. După exemplul flamand oraşele italiene aveau o
singură mare parohie până în secolul XII, dar cu numeroase mici parohii subsidiare.
Este greu de comparat, dar pentru vechea Anglie oraşele aveau numeroase mici
parohii, moştenirea moşiilor bisericeşti ale lorzilor acelor ţinuturi unde au fost construite
oraşele. Aceasta este opoziţia normei în Franţa. Multe din ele erau atât de mici încât nu au mai
existat la sfârşitul Evului Mediu din lipsă de sprijin. Parohiile se înmulţeau extrem de repede
între o mie şi cucerirea normandă apoi scădeau adânc sugerându-ne ca şi alţi indici că
normanzii au impulsionat urbanizarea englezească. Oricum până în a doua jumătate a
secolului XII Lincoln şi Norwich aveau 45 de parohii, York 40, Exeter 30, Canterbury 22 şi

Laurenţiu Rădvan 55
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Londra 107 în interiorul zidurilor. Whinchester probabil avea 57 de parohii ale bisericii, multe
din ele fiind fundaţii private. Oraşele Angliei de după cucerire semănau cu continentul având
mai puţine parohii; chiar şi marele Yarmouth şi Boston aveau doar o singură parohie fiecare.

Expansiunea zidurilor

Până în 1100 multe oraşe şi-au înconjurat centrul cu suburbii, şi până în 1200 mari
aşezări de pe continent aveau apărare. Majoritatea oraşelor au crescut enorm în secolul XI şi
XII. Florenţa a adăugat doua ziduri într-un secol, în 1078 şi între 1173 şi 1175 , în ultimul
formând un fel de sfert de cerc cu Arno. Includea numeroase borghi care au fost lăsate în
afara zidului anterior. Cum se întâmplă cu multe ziduri, acestea au închis spaţiul liber care
lăsa loc expansiunilor viitoare, dar chiar şi mai puternica creştere a populaţiei din secolul
XIII, a smuls multe din noile împrejurimi inclusiv pe cea a Florenţei.
Într-adevăr, faptul că, cartierele suburbane se dezvoltau şi erau cu ziduri este adesea
un stadiu secundar a creşterii populaţiei, pentru mai mult spaţiu pentru locuitori a fost creată
de asemenea prin diviziunea apartamentelor de închiriat şi expansiunea în teritorii libere din
interiorul aglomerării principale, în special în centrele vechi. De exemplu, în Roma, forma
normală de casă privată în secolul XII era podeaua la stradă şi un etaj deasupra pământului.
Erau multe case independente, de sine stătătoare cu grădini spate şi curţi în faţă. Dar casele cu
mai multe etaje au devenit mai frecvente cu cât populaţia creştea în secolele XII şi XIII.
Subdiviziunile temeliei în camere separate au devenit mai folositoare la sfârşitul secolului
XII. Ca şi în zonele rurale, lorzii care încercau să adune venit promovând aşezările borghi
suburbane dădeau în mod normal case cu apartamente de închiriat cu o rentă continuă
(mphyteusis) ca o încurajare a emigraţiei dar valoarea proprietăţii reale şi rentele creşteau
mult în oraşele centrale precum Milano şi Piacenza în secolul XI cu toate că au rămas mici în
Roma până în 1140.
Zidul reprezenta un aspect important al personalităţii unitare a oraşului. În Anglia
aparţinea în principiu regelui dar zidurile de pe continent aparţineau municipalităţii. Pe lângă
evidenta importanţă militară a zidului la porţile sale erau colectate taxe pe import. Porţile
Sevilliei erau deschise dimineaţa devreme dar gărzile puteau să reţină pe oricine a cărui
identitate nu o puteau verifica. Adeseori ceremoniile publice începeau la ziduri sau le
implicau şi pe acestea. Părţile laterale din zid erau folosite pentru a colecta apa de băut. Unele
ziduri aveau deja locuitori. Descriind capturarea Waterford-ului de către normanzi în 1170
Giraldis Cambrensis a vorbit despre o casă ieşită în afara zidului ţinută sus de o grindă pe care
normanzii au tăiat-o pentru a sparge zidul.
Cu toate că zidul demarca oraşul de suburbii noţiunea de burgesses care se ascunde în
interiorul zidurilor pentru apărare este anacronică pentru că oraşul fără suburbii este rar
întâlnit până la războaiele secolului XIV. Canterbury avea suburbii extramurale chiar şi
înainte de 1066 iar suburbiile de pe o singură stradă s-au dezvoltat în nord şi vest în secolul
XII. Era destul spaţiu pentru ca locuitorii acestor suburbii să se acomodeze dacă doreau să
locuiască acolo. Whinchester avea majoritatea suburbiilor în afara fiecărei porţi de-a lungul
drumurilor romane. Cartea zilei de Apoi, de asemenea înfăţişează case în afara zidurilor în
1086 la Colchester, Hereford, Leichester, Oxford şi Lincoln, toate din acestea suferind de
populări masive înlăuntrul zidurilor după 1066.

Laurenţiu Rădvan 56
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Oraşul medieval
(conducerea oraşului şi comunele)

din Edith Ennen, The Medieval Town, p. 106-126.

Să fi existat oare deja o burghezie unită şi liberă, trăind sub aceeaşi lege? Acest lucru
a fost fără îndoiala aşa în sec. 10 si 11. Locuitorii oraşului erau stratificaţi social şi erau supuşi
la numeroase legi. Membrii breslei negustorilor, despre care deja am discutat, formau un
astfel de grup (strat social). Unii dintre ei au venit în oraş din alte părţi, din locuri îndepărtate.
Negustorii aparţineau păturii superioare a societăţii urbane, atât în oraşele mari cât şi în cele
mici, în jur de 1100, sub numele de optimi, prudentiores sau meliores. Acestui strat superior
mai aparţinea şi grupul cunoscut sub numele de ministeriales . care era fie în serviciul unui
senior al oraşului or în serviciul altor nobili. Ei erau îndeosebi numeroşi şi influenţi, în oraşele
episcopale şi regale. Rareori se întâmplă ca aceştia să rămână de partea seniorului oraşului; ei
îşi creau propriile lor ideologii ce puteau sa îi aducă într-o puternică opoziţie cu stăpânul. Un
astfel de exemplu este conspiraţia (fortissima coniurata) ministerialilor din Utrech împotriva
arhiepiscopului lor, din 1159. Relaţia dintre ministeriales şi locuitorii oraşelor a fost şi
probabil va rămâne subiectul unor discuţii îndelungate între istorici. O proporţie ridicată
dintre oamenii conducători ai oraşului venea din rândul ministerialilor. O diferenţă importantă
este între oraşele sud-germanice, unde ministeriales, au devenit o nobilime a oraşului, şi între
un loc precum Cologne din sec. 12, unde interesele comerciale dominau atât pe ministeriales
cât şi pe locuitorilor oraşelor care se asemănau aşa încât nu pot fi deosebite.
Din stratul mijlociu al societăţii urbane, aparţineau numeroşii Zensuales , oameni care
au ieşit de sub servitute: dintre aceştia erau dependenţii care de multe ori rămâneau supuşi
stăpânilor lor şi care astfel au sprijinit oraşul prin înstrăinarea regulilor non-urbane. Tendinţa
era ca oamenii legaţi de glie care fugeau, căutau sa rupă relaţia cu stăpânul, iar reacţia
stăpânului la aceasta ameninţa pacea oraşului. Situaţia era una extrem de nesigură şi flexibilă.
Sec. 11,12 sunt caracterizate prin lupta pentru progresul social. Ministeriales, de exemplu, au
ieşit de sub servitute în felul acesta. Statutul economic şi politic cât şi avuţia şi influenţa au
încetat a mai reflecta statutul unei persoane sub lege. Adevărate tragedii, litigii chiar şi
conflicte sociale puteau să rezulte atunci când libertatea unui om important era tăgăduită.
Zicala bine cunoscuta “aerul de oraş te face liber”, se adevereşte la oraş, deşi sunt în mod
normal , considerabile variaţii si excepţii. Carta lui Lorris (Art. 18), datând din prima
jumătate a sec. 12, deja exprimă maxima clasica: dacă un om trăieşte un an şi o zi fără a fi
molestat de stăpânul lui, poate să trăiască acolo, liber si fără restricţii. Acest principiu se
găseşte în legile oraşelor flamande, engleze si germane, din sec 12. Cum s-a întâmplat aceasta
şi cum a fost îndepărtat controlul legal al stăpânului, în acea vreme? In nord-vestul Europei
întâlnim prima tendinţa a unei populaţii supuse de a-şi obţine libertatea în oraşul Dinant şi
Huy, din valea Meuse. În Dinant problema imigranţilor a fost abolită de stăpânul comital,
care a proclamat ca toţi imigranţii cu excepţia oamenilor care făceau parte din trei categorii
speciale de lorzi, să fie direct supuşi lui. Vechea zicală care zice că aerul îi dă libertatea
omului, avea aici înţelesul de a da orăşenilor un statut comun în faţa legii. Dar cetăţenii
doreau mai mult decât egalitate, ei doreau libertate. În 1066 cetăţenii din Huy au cumpărat
libertatea oraşului (libertas villae) de la arhiepiscopul din Liege cu o sumă considerabilă de
bani. Carta privilegiilor, care s-a păstrata în condiţii proaste, este cea mai veche dovadă a
legilor oraşului, care să fi supravieţuit în zona nordică a Alpilor. Aceasta reglementa trei
grupuri principale de probleme: dări sub legea negustoriei, despre care deja am discutat; legea

Laurenţiu Rădvan 53
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

de guvernare a noilor cetăţeni; şi cea de a treia, legea teritoriului local. Maxima care spune că
“legea oraşului îţi dă libertate”, nu a fost încă conceputa. În Huy, oamenii servili au rămas
legaţi, supuşi stăpânilor. Totuşi, sarcina de a oferi statut de servil a rămas în mâna stăpânilor,
iar procedura legală care controla această dovadă a fost una tărăgănită. Un serv poate fi dat
înapoi numai în custodia unui om care dovedeşte că este un stăpân bun şi drept; un om legat
de glie pe care stăpânul l-a însărcinat cu servicii mai multe decât cele tradiţionale/obişnuite
avea dreptul să rămână nemolestat. În Huy se desfăşoară o variantă îndepărtată a azilului.
Oricine comitea omucidere în afara graniţelor oraşului şi care reuşeşte să ajungă pe teritoriul
lui nu avea voie să fie atins atâta vreme cât avea curajul să se înfăţişeze în faţa curţii. Era
astfel îndepărtat de acte proprii de răzbunare. De asemenea oricine cauza o rană deschisă
unui alt om iar apoi fugea într-o casă, putea să rămână acolo până când era chemat în faţa
curţii de justiţie. Astfel de măsuri legale au apărut încă de mai târziu la burgi şi salviates, în
sud-vestul Franţei. Această mişcare de libertas pare clară, la fel ca şi termenii burgi şi
burgenses, care au atins regiunea Meuse din zonele din sud-vestul Franţei. Aceste concepte
despre libertate îşi au deseori originea în colonizările de mai înainte şi reprezenta “legea unei
noi aşezări”. Unii se întreabă dacă nu cumva spaniolii poblaciones pot fi o sursă a acestui
proces al desfăşurării legale. De ani de zile m-am axat pe privilegiul de la Cardora din 986, ca
dovadă pentru aceasta, de vreme ce asigura libertate pentru toţi, incluzând chiar pe
răufăcători. Există numeroase dovezi de influenţe culturale considerabile care vin din sud-
vestul Franţei către centrul Europei, cât şi despre relaţia culturală strânsa între sud-estul
Franţei şi Spania în timpul Evului Mediu. Cercetări amănunţite au rămas să se facă aici. Mai
trebuie să amintim aici întrebarea pusă lui Kroeschell, şi anume cât de mult puţinii migratori
care se aşezau aici puteau să fie un model pentru marile şi dezvoltatele oraşe? Cei care veneau
sau locuitorii îşi pot dezvolta din asfel de exemple propriul lor concept despre viata.
Dezvoltarea de mai târziu a organizării urbane, totuşi, a variat în mod normal potrivit mărimii,
importanţei politice şi economice şi potrivit structurii sociale a aşezării. Orăşenii puteau să
aducă contribuţii la dezvoltarea legii numai după ce şi-au stabilit propria libertate şi a
proprietăţii.
Legea urbană cu flexibilitatea-i specifică, cu preponderenţa în scris, a introdus în mod
deliberat şi legi uniforme a prevalat asupra vechilor legi obişnuite. Calculabilitatea şi
raţionalismul caracterizau spiritul negustoresc. Rigiditatea vechii forme a legii, vare, a fost
pusă deoparte în sec. 12 din legile oraşului. În afară drepturilor de libertate speciale ale
burgesses, iniţial privilegiul burgesses celor sub jurământ şi exceptând lucrătorii cu ziua,
servitoarele, servitorii şi ucenicii, în oraş începe să se contureze uşor o egalitate înaintea legii
şi a curţii; egalitatea în exercitarea puterii politice era aproape inexistentă. Oraşul căuta să îi
protejeze pe burgesses de jurisdicţia curţilor din afară. Distincţiile dintre statute au înlocuit
diferenţa dintre sărac şi bogat, în timp ce opresiile stăpânului oraşului au fost înlocuite cu
opresiile propriului patriciu. În Cologne, în 1258, exista o plângere că bogaţii şi puternicii
burgenses, forţau oamenii de rând să devină dependenţii lor, Muntleuntum, (literar “gura
oamenilor”) ceea ce a condus la menţinerea sistemului legal. De asemenea conflictele între
nativi şi imigranţi au devenit tot mai pronunţate. Comerţul dintre oraşe adus o lege privind
străinii, ce era necesară, una capabila să ofere remedii rapide. Legile care guvernau
monopolurile comerţului oraşelor era în mai multe rânduri dezavantajos pentru un străin şi era
de asemenea spre stoparea comerţului direct între străini.
În concluzie, pe la Mijlocul Evului Mediu, zidurile unui oraş închideau un teritoriu
care avea propria jurisdicţie şi administraţie proprie simplă şi clar diferenţiată. Egalitatea şi
uniformitatea legii se extindea atunci când legea pe care o putem numi o “mama” oraş era
adoptată de un lanţ de oraşe “fiică”. Aceasta nu a fost totuşi niciodată îndeplinită. De la
mijlocul sec. 12 se pot distinge două tipuri de sistem legal existente în oraşul Meuse: legea lui
Namur şi legea de la Liege, iar acestea corespundeau zonelor controlate de seniorii acestor

Laurenţiu Rădvan 54
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

doua oraşe. În a doua jumătate a sec. 12 deja găsim noi oraşe formate după legea din
Magdeburg. În 1188-1189 a fost fondat oraşul Hamburg, după legea din Lubeck. La începutul
sec. 13, legea din Speyer a devenit un model răspândit. Aceste “familii” de oraşe urmând
acelaşi cod urban, reprezintă fenomene larg răspândite în Europa. În Spania, Jaca a format un
astfel de oraş “mamă”, iar în Anglia acelaşi lucru se întâmplă cu Oxford, care la rândul lui era
o organizaţie a Londrei.
În oraşe, începând cu sec. 12, puterea burgheziei implicată în politică prin asociaţiile de
juraţi. Putem mai uşor învăţa ce rol juca aceasta în comunitate dacă privim mai degrabă la
regiunea din nordul Franţei şi Flandrei decât în regiunea dintre Rin şi Moselle. În cea din
urmă, interzicerile imperiale au restricţionat dezvoltarea mişcării. Putem observa aceasta în
Trier deşi dovezile sunt puţine, de-asemenea în Cologne, şi mai ambiguu în Freiburg im
Breisgau. În Flandra, autonomia a fost căpătată de către orăşeni, adunaţi împreună sub
jurământ, conduşi de către breasla mercenarilor. În 1127 în circumstanţe politice speciale, în
principal conflictul asupra succesorului, uciderea din copilărie a contelui Charles cel Bun, au
oferit patricienilor scuza de a se uni sub jurământ împreună cu cives meliores din oraşelor
Flandrei pentru acţiuni comune cu privire la problema succesiunii. Astfel a fost încrederea şi
prietenia între orăşeni aşa încât ei doreau să acţioneze doar colectiv (nam ex civitatibus
Flandrie et castris burgensis stabant in eadem securitate et amicitia ad contradicerent).
Notarul unui conte, Galbert din Bruges, care era un participant la aceste evenimente şi care
le-a observat cu un ochi realist, ne-a lăsat o ştire cu ceea ce s-a întâmplat. Ne descoperă
maturitatea la care a ajuns viaţa publică din Flandra acelei vremi. William al Normandiei, la
început cel de mai succes candidat la succesiunea tronului, a făcut concesii oraşelor a căror
statut de oraşe unite le-a transformat în importanţi factori politici. El le-a garantat privilegii
substanţiale; în unele din privilegiile pentru Sfantul-Omer, unde avem documentul original,
erau date numeroase privilegii, chiar mai mult de atât, a fost recunoscută asociaţia jurată a
burghezilor. Aceasta a fost modelată după asociaţia de jurământ din Aire de pe râul Lys, pe
care Count Robert o recunoaşte în 1100. Puterea acestor asociaţii din Sf. Omer se vede într-un
alt document care nu a obţinut niciodată puterea de lege, dar care, crede Ganshof, reflectă
aspiraţia orăşenilor de aici. În comună, Eidgenossenschaft or asociaţia de juraţi, aveau să
joace un rol decisiv: iurati comunionis (“judecatorii comunei”) aleşi fără participarea
seniorului oraşului, aveau să acţioneze ca reprezentanţi şi membrii ai oraşului destul de străini
faţă de Schoffengericht (vechea curte urbană condusă de senior). Acesta corespundea unei
comune de tip nord franceze. În Tournai şi Compiegne, primarul şi iurati administrau singuri
oraşele; în Saint-Quentin, Laon, Chauny, Corbie, Roye, Braye-pe-Somme, Peronne şi Athis
iurati trebuiau să se obişnuiască cu vechile acorduri din cadrul colegiilor achevinilor. În
Flandra o constituţie bazată pe asociaţiile de juraţi nu s-a dezvoltat, iar achevinii au rămas ei
mai degraba în conducerea oraşului decât ligile sub jurământ. William Clito, în carta
convenciones după cum este numit privilegiul din Burges, dadea dreptul orăşenilor de a-şi
schimba legea in propria adunare, după cum erau noile circustanţe comes superadde eis
<civiles> ut potestative et licenter consuetudinarias leges suas de die in diem corrigerent et
in melius conutarent secundum qualitatem temporis et loci). Acest plan nu a supravieţuit
regulilor conţilor energici de la curtea Alsaciei. Dar oraşele au reuşit să-şi menţină auto –
guvernarea şi a avut aceasta avantajul că de mai înainte s-a dezvoltat în sistemul de legi
modern şi guvernarea din Flandra? Din atitudinea lui Galbert putem observa clar cât de
responsabili se considerau burghezii flandrezi pentru statutul de terra Flandrae. Un sentiment
asemănător de responsabilitate pentru evenimentele din afara zidurilor lor e de regăsit în
oraşele renane din 1254 şi mai târziu. Încă de la începutul ei, mişcarea comunală din Franţa a
avut şi un caracter revoluţionar. Aflăm ştiri despre aceasta, mai întâi în Le Mans, din 1070;
facta itaque conspiratione quam comunionem vocabant, asa cum este pus în Actus pontificum
Cenomannis in urbe degentium. Aceasta mişcare a avut într-adevar rădăcini urbane deşi

Laurenţiu Rădvan 55
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

presupunea un caracter regional şi avea multe asemănări cu diocezele comunale. În Le Mans,


înainte de revolta din 1070, mai exista pe lângă civitatis consuetudines atque iustitie, o lege
tradiţională a oraşului. În sec 12, regele Franţei a condus această mişcare şi devine probabil
singurul ei garant, care acum reprezenta un singur tip de comună.
În Nordul Franţei asociaţiile de juraţi ajung să fie la fel de numeroase ca şi comunitatea.
Aceasta era teritorială. Potrivit expunerii din documentul lui Filip Augustus pentru Amiens,
datând din 1190, comuna este definită atât ca district, cartier cât şi ca asociaţie de burgesses.
Într-o cartă oficială pentru comuna Soisson din 1189 se promulga ca toţi locuitorii oraşului şi
a suburbiilor trebuie să facă un jurământ comunei (universi homines infra murum civitatis et
extra in suburbio commorantes… comunionem jurent). Acesta într-adevăr pare să fie un act
fundamental al formării comunei Soisson, care cuprindea toţi bărbaţii rezidenţi din oraş nos
<rex> în civitatem Suessionensen communiam constituisse de hominibus illis, qui ea die
donum aut plateam habebant infra terminos urbis et suburbiorum eius. Clerici şi cavalerii
erau excluşi . Protecţia era de asemenea acordată, pentru că servilor nu li se permitea, într-un
sens indirect ca şi căsătoria, să se sustragă stăpânilor lor. Dar şi aici, după un an “aerul de oraş
îi făcea liberi”. În Amiens colectivitatea burgesses erau desemnaţi iurati. Obligaţiile lor
reciproce de a fi loiali şi de a acorda ajutor, erau scrise în primul capitol al cartei (unusquiqus
iurato sup fidem, auxilium consiliumque per omni iuste observabit). De multe ori, totuşi,
putem întelege prin iurati adunarea de juraţi care a fost aleasă. De-a lungul timpului această
adunarea a comunei era convocată la izbucnirea unei revolte. Comunitatea aceasta, mai
subordona şi organele de guvernare de natura executivă; de exemplu în Amiens erau dekanes
şi servientes comunie. Cea mai importantă însărcinare era menţinerea păcii. Pax şi comunia
erau sinonime.
Menţinerea ordinii în oraş stă la baza asprului cod penal pe care îl realizau şi aplicau
deasupra oricărei pedepse ale comunităţii, distrugerea casei ticălosului/ereticului, care, în
acelaşi timp era un simbol al expulzării din societate. Această pedeapsă era folosită şi în
Amiens împotriva unei persoane jignite care a căutat să îşi facă singură dreptate, şi care nu era
mulţumită de sistemul rigid al compensaţiei stabilit de către corpul oficial al comunei.
Seniorii oraşelor, fie rege or arhiepiscop, nu erau complet privaţi de autoritate când
comunitatea a început să existe. Regele nu numai că avea dreptul să pună pecetea pe ceea ce
hotăra comunitatea dar, de asemenea putea să o anuleze. În Amiens regele era reprezentat de
prepositus şi bailli; existau limitări ale drepturilor lui de a interveni în chestiuni legale ca
opozant al major şi scabini sau iudices după cum comitetul de guvernare din Amiens era
cunoscut. Din valoarea personală a regelui un anumit procentaj era din venitul de datoriile
judiciare. Când în Hesdin, cineva şi-a răscumpărat casa printr-o amendă, jumătate a mers la
rege iar cealaltă jumătate pentru fortificarea oraşului. În importantul oraş de materiale,
Amiens, negustorii şi comerţul care îl practicau sunt menţionate în cartă. Era asigurată o
protecţie specială pentru aceştia şi o rapidă asistenţă legală era dată unui străin când un
datornic nu-şi plătea datoria. Vechiul edict al negustorilor despre scutirea din a lupta duelul
judiciar, era definit cu grijă teritorial, şi era interzis să se angajeze în comună un apărător deja
angajat. Echevini erau autoritatea consacrată pentru atestarea legalităţii documentelor iar
existenta lor s-a dovedit prin verificarea nevinovăţiei prin tortura, care era inutilă. Structurile
mai vechi au supravieţuit în perioada constituţională a comunei. În Amiens mai existau încă
trei ungebotene Dinge. În schimb este imposibil aici să se meargă mai departe în variaţiile
remarcabile a legii şi a constituţiei care a existat în comunele nord franceze. Adunările de
juraţi, nu reprezintă aici doar un episod revoluţionar, în aceasta este reprezentată o cale spre o
libertate mai mare pentru comunitate. Era de asemenea într-o stare formativă un tip
constituţional în sensul ei. La bază stătea frăţia de juraţi care cuprindea toate domeniile lumii
feudale incluzând clerici si feudali. Avea importanţă în a căpăta mai multă independenţă
pentru orăşenii de departe şi de peste zona restrânsă a constituţiei. Nu fără motiv aceasta a dat

Laurenţiu Rădvan 56
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

naştere la opoziţii decisive. Adunarea sub jurământ a oraşului, recunoscută de regele John din
adunarea sub jurământ a Londrei în 1911, a fost descrisă ca tumor plebi, timor regni, terror
sacerdotti o durere/tristeţe printre oameni, o teroare pentru rege şi o groază pentru clerici.
Planitz avea dreptate când a văzut adunarea juraţilor ca o forţă conducătoare puternică care
caracteriza formarea constituţiei în marele oraşe medievale. El, nu a reuşit să o diferenţieze de
breaslă şi nu a făcut o diferenţiere suficientă între formarea comunităţii şi dezvoltarea unei
constituţii libere şi chiar autonome. El nici nu a separat ceea ce era pur legal de ceea ce era
procesul constituţional şi este prea neglijent şi tranşant în studiul său de răspândire a adunării
juraţilor. Tipul nord francez al comunei, având la baza adunările de juraţi era echivalentul
confederaţiilor de juraţi din Cologne, Trier si Flandra la fel ca şi în alte părţi.
În zona mediteraneană, spre care ne vom îndrepta acum, erau stări comparabile în
dezvoltarea comunei constituţionale. Este imposibil să studiem variaţiile fiecărei zone din
această zonă imensă. Poziţia excepţională a Veneţiei, ca oraş care nu a aparţinut niciodată
unui stat feudal, a fost deja amintită. Max Weber a descris natura arbitrară a puterii dogelui
“cu totul patrimonial în caracter, un fel de rege de oraş”. Autoritatea dogelui a fost urmată de
o creştere a puterii familiilor patriciene care au trăit în jurul lui Rialto. În sec. 12, pe lângă
rege a luat fiinţă Consiliul Înţelepţilor (Sapientes). Rolul oamenilor, adunaţi în placitum, era
limitat la rostirea încuviinţării (collaudatio), la ceea ce a decis Consiliul. Aşa cum puternic a
accentuat Max Weber, nevoile financiare ale comunităţii, care erau create de poliţele de
război şi comerciale, constituiau un element puternic în crearea oligarhiei patriciene. După
1164 oraşul, datorită faptului că făcea parte din liga oraşului împotriva Stauferului, putea să-şi
acopere obligaţiile financiare cu ajutorul unui credit consorţiu. Opt dintre aceştia erau aşa-
numiţii nobili tribuciari, tribunii fiind căpeteniile insulelor separate. Patru membri veneau
din “noile” familii care s-au îmbogăţit prin intermediul comerţului. Dintre aceştia era un
Ziani, care era membru al unei familii proverbial bogate, care a câştigat proprietăţi enorme
atât în Veneţia sec. 12 cât şi din afara acesteia. Existenţa unei adunări a mulţimii/gloatei, a
Marelui Consiliu si a Consiliului Mic, divizarea oraşului corespunzând confidiei sau
confradei, trentaciei, şi sestierii, metoda alegerii dogelui alegând 40 de alegatori de către
patru probo homines, bine stabilita formă a jurământului administrat dogelui devenit primul
oficial în oraş, toate arătau cât de sistematic a fost realizată constituţia de către patricieni.
Potrivit lui Max Weber: Metodele constituţionale şi administrative a Veneţiei, erau
faimoase datorită succesului tiraniei, atât patrimoniala cât şi guvernamentală, controlând o
suprafaţă vastă de pământ şi mare (apa) prin stricta limitare a libertăţii de acţionare pe care şi-
au impus-o familiile nobile. Controlul lor a fost menţinut pentru că aveau împreuna întregul
aparat al puterii printr-un atât de rigid sistem de control, aşa cum nu s-a mai întâlnit până
atunci. Aceasta era posibil deoarece orice membru al grupării, care era dominat de puternice
interese monopolitice, avea zilnic înaintea ochilor o solidaritate de bază a intereselor în afara
şi înlăuntrul grupării ceea ce făcea posibil să absoarbă interesele individuale în tirania
colectivă. S-a desfăşurat de fapt astfel: puterea a fost divizată între autorităţi competitive la
centru. “Colegii” diferite care se ocupau cu scopuri administrative specifice, aproape toate au
fost investite cu puteri legale şi administrative , au concurat între ei pentru control;
administraţia a fost împărţită în multe ramuri, toate ocupate de nobili în vreme ce afacerile
legale, militare şi financiare, au fost împărţite între diferiţi oficiali; oficialii erau în serviciu
doar pentru o perioadă scurtă şi erau sub un control sever în timpul prestării serviciului;
începând cu sec. 14, s-a înfiinţat o curte politică de supraveghere, Consiliul celor Zece. Ca un
instrument de teroare acesta a fost îndreptat direct spre nobilime. Pe de altă parte, era pe
departe cel mai cunoscut corp din mulţime, care erau excluşi de la puterea politică, deoarece
era singura dar cu efect, cale de succes în urmărirea oficialilor patricieni.
Situaţia din alte oraşe italiene era foarte schimbată de cea din Veneţia cu unitate
internă proprie. La începutul dezvoltării constituţionale a portului Genova, se află privilegiu

Laurenţiu Rădvan 57
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

din 958, despre care deja am vorbit. Acesta merită atenţia noastră ca unul dintre cele mai
vechi hrisoave din Europa. Acesta a fost, după cum arată onorabilul istoric din Munchen,
Eduard Hlavitschka, recunoscut de regele Berengar II şi Adalbert în condiţii politice speciale.
Berengar trăia sub o permanentă frică faţă de împăratul Otto I. În 950/51 el efectiv a retrasat
frontiera de la lângă Obertenga, din care făcea parte Genova, dar Margrave Obert a dat
exercitarea propriu-zisă a puterii din Genova unui viceconte care făcea parte dintr-o veche
familie de origine romană din Genova. În 952 era viceconte Ido, din a cărui fiu, Obert, au
descins trei ramuri de familii de viceconţi din Genova. Margrave Obert, care în 954 era
consilier adversarului lui Berengar, Lothar, la curtea din Pavia, era unul din magneţii italieni
care a fugit în Germania în 1960 să caute ajutorul lui Otto împotriva “tiranului” Berengar. În
aceste circumstanţe a căutat regele Berengar să-şi asigure sprijinul Genovei de partea sa, prin
acordarea unor privilegii.
După cucerirea ei de către Rothari în 642-644, zidurile Genovei au fost distruse şi au
decăzut la statutul de vicus. Dar nu a fost refortificat. Datorită sistemului acestuia de apărare,
acesta a constituit un loc de refugiu sigur pentru cei ce fugeau de atacurile consecutive ale
sarazinilor. Zidurile, care înconjurau castelul cu biserică Sf. Maria al Castello cât şi oraşul cu
catedrala Sf. Lorenza, nu cuprindeau totuşi burgus cu catedrala San Siro. Privilegiul nu
menţionează despre împărţirea tripartită a Genovei, dar care totuşi este menţionată în alte
documente din sec. 12. Hrisovul se preocupă numai de locuitorii din civitas, şi nu
menţionează nimic despre marcgrafi sau arhiepiscopi. Prin civitas aici se înţelege întreg
oraşul, nu în sensul restrâns ci în sensul larg al cuvântului., cuprinzând castrum cât şi burgus.
Se poate crede că acordarea privilegiilor locuitorilor din civitas Januensis presusupunea o
entitate asemănătoare unei afaceri capabilă de a accepta şi promulga un hrisov. Dar din câte
am văzut, era îndeosebi o necesitate politică care obliga regele să se întoarcă direct spre
populaţia oraşului. Nu se spune nimic despre organizarea acestora ceea ce se poate crede că
erau organizaţi pe o bază improvizată pentru a satisface aceste circumstanţe speciale, iar dacă
nu, documentul precizează în mod special legea tradiţională a cetăţenilor cât şi garantarea
posesiunii de proprietate. R. Keller a presupus deja că aceste obiceiuri făceau parte din
existenţa legii de la prima fondare a Genovei. Alcătuirea de cartiere este şi ea dovedită prin
existenţa burgurilor. Această clarificare, confirmată de relaţia strânsă între privilegiile
Genovei şi pablaciones spanioli, îmi pare mai demnă decât părerea lui Vito Vitale, care
credea în supravieţuirea obiceiurilor legale romano-bizantine. În pofida oricărei idei că ar fi
existat o legătură cu antichitatea, trebuie să luăm în consideraţie dovezile găsite în Italia
superioară cât şi în istoria dramatică a Genovei, iar mai mult de atât, topografia oraşelor care
scot la iveala dovezile unei migraţii masive în sec 10, poate chiar mai devreme, în sec. 9. Mai
mult de atât , privilegiu care prevedea libera aşezare a străinilor şi liniştea casei sunt incluse în
privilegiile din 958. Mulţimea de “liniştea casei” , au creat liniştea oraşului Genova; astfel
privilegiului i-au urmat rândurile scrise în timpul longobarzilor, iar oraşul apare ca o zona a
păcii înălţate şi speciale.
Importanţa instituţiilor imunitare ale Evului Mediu, fără îndoială limitându-se la
Genova, este o confirmare solidă a prezenţei “unui element local în evoluţia comunei”
(Dilcher). Societatea genoveză din timpul aşezărilor, s-a dezvoltat într-o adevărată comunitate
într-o zona protejată şi recunoscută de rege şi având libertate. O astfel de comunitate liberă
este abia găsită în această formă în Italia şi mai ales nu în marile oraşe. Aceasta este
consecinţa creşterii graduale, inegale a oraşelor, fiind un fenomen mai frecvent decât creşterea
prin alăturarea de sub urbii, care era o imagine a noilor aşezări. Cele mai multe dintre noile
aşezări erau doar borghi.
Una din formele de aşezare italiano-lombardă, spre care se îndreaptă în mod special
istoricul german din Frankfurt, Dilcher, este crearea oraşului ca o zonă cu regulile
constituţionale proprii, încă sub conducerea arhiepiscopului şi diferită de satele

Laurenţiu Rădvan 58
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

înconjurătoare. Rezultatul acesteia a fost că locuitorii oraşului ca concives episcopi se bucurau


cu toţii de statutul privilegiat de biserică episcopală. Dilcher accentuează că aceasta
presupunea un nou concept de districtus civitates care a făcut posibilă o lege tipic urbană. El a
scos în evidenţă, că între 800 şi 1000 AD, locuitorii oraşelor formau o societate mai unită.
Genova oferă un exemplu de astfel de societate la un anumit stadiu de dezvoltare. Dilcher a
atribuit bisericii o contribuţie considerabilă la trecerea la o tradiţie a legii publice de la cea a
conducătorilor. H. F. Schmid, totuşi, îi pune pe arhiepiscopi pur şi simplu figura conducătoare
în oraşele lor, şi a arătat că mirenii jucau un rol în administrarea proprietăţilor ecleziastice :
“în fiecare oraş episcopal există un cerc de oameni calificaţi în drept şi afaceri, un strat învăţat
şi prosper. Această clasă producea şi popi, arhiepiscopi, consului şi podestas, şi mai sus decât
toţi, iudeces şi notari care erau atât de numeroşi în oraşul italian medieval. Dilcher mai arată
că arhiepiscopii nu au ajuns niciodată la statutul de autoritate de stăpân sau senioriala asupra
oraşului. Diferenţa în statut dintre arhiepiscop şi cetăţean conducător era mai mică decât cea
din nordul Europei unde arhiepiscopul şi negustorii mai bogaţi aparţineau la sfere de viaţă
diferite.
În Italia, în sec. 11, exista o slăbire şi o schimbare a vechilor şi timpurii ordini
medievale. Despărţirea Bisericii de stat a dus la bucurie, îndeplinire iar aceasta, parţial, a
pavat calea de despărţire a spiritualului de sferele temporale care începuseră în alte părţi ale
Europei în sec. 11. O dezvoltare tipică , atât în Italia cât şi în sudul Europei în general, a fost
penetrarea oraşelor de aristocraţia cu pământuri. În timp ce, în nordul Alpilor, nobilii zideau
castelul în afara oraşului, nobilimea italiană s-a găsit împinsă sau silită să intre în viaţa de
oraş. Genova, a încheiat tratate, aşa-numitele înţelegeri habitacum cu nobilii supuşi din satele
înconjurătoare, prin care obliga pe nobili să facă un jurământ pentru a rămâne în Genova
pentru un anumit timp în fiecare an , pentru a participa în campaniile de militari de la oraş cu
un număr anume de oameni înarmaţi, să-şi însoare copii cu genovezi dacă puteau să facă asta
onorabil, şi să participe la parlamentum în timpul rezidenţei în oraş. Această urbanizare
obligatorie a aristocraţiei latifundiare era larg răspândită, deşi condiţiile puse aristocraţiei
variau considerabil. În 1220, comuna Como a forţat unul din nobilii din Borino să stea în oraş
în timpul războiului şi să îşi aducă familia cu el dacă doreşte . Rezidenţa nobililor în oraşe a
devenit la acea vreme un fenomen obişnuit în partea de sud a Europei.
În Italia aceşti nobili urbani s-au întors la comerţ, în general comerţ maritim la o scară
largă. Asta însemna că porturile italiene de la Veneţia, Pisa şi Genova, probabil şi oraşul de
pe insula Florenţei, posedau colonii pe care le puteau folosi ca o reţea de bază economică. În
Italia diferenţa dintre negustorii bogaţi şi nobilii care participau în afaceri, a dispărut. Dorinţa
pentru profit a crescut aristocraţia, i-a condus la expansiunea colonială şi de multe ori la
război. Cantado a devenit territorium urban. După cum imperiul german era dominat de
nobilimea latifundiară, statele oraşe conduceau Italia. Lupta pentru putere, care în nordul
Alpilor se exprima în feude teritoriale nesfârşite, în Italia se luptau în interiorul oraşului de la
palat la palat şi de la turn la turn prin rivalitatea familiilor patriciene. Astfel pacea oraşului era
ameninţata din interior.
Mişcarea pentru reforma bisericii a zguduit de asemenea ordinea şi pacea, aşa cum au
făcut revoltele pataria în care neliniştea religioasă şi socială au fost ţesute alături, şi
implicarea Italiei imperiale în lupta dintre împărat şi papă. Acum s-a făcut şi o încercare de a
câştiga pacea oraşului printr-o asociaţie de juraţi a întregii populaţii urbane. Mai devreme,
mişcarea societăţilor de juraţi a ocupat un loc în Italia. După cum era cazul, de vreme ce ne
ocupăm cu zona de nord a Alpilor, trebuie să facem distincţie între ligi sub jurământ, create au
un scop anume, şi comunitatea oraşului care avea la bază asociaţiile sub jurământ. Analele lui
Benevento amintesc de primele comunităţi (prima comunitas) în anul 1015 şi de coniuratio
secundo pentru 1042. În faţa puterii superioare normande, după ce deja îi acordase omagiu lui
Roger II, Ducele Sergius VII de Benevento în 1134 a încheiat un pact cu napolitanii, de a fi

Laurenţiu Rădvan 59
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

corecţi cu nobilii, cu medianii şi cu toţi locuitorii din Neapole. Apoi acesta le-a promis
inviolabilitatea persoanei şi a proprietăţii şi a asigurat trecerea şi rezidenţa tuturor călătorilor
spre Neapole pe ţărm, pe mare, fie că sunt negustori sau nu. El a dat o chezăşie să nu distrugă
casele din Neapole şi să nu permită introducerea nici unei alte tradiţii fără a cere sfatul cel
puţin al nobilimii. Consuetudo poate fi înţeleasă aici ca având un înţeles legal precis deşi
poate să însemne şi taxa. El a promis că nici cum nu va recurge la forţă sau subterfugiu pentru
a submina societas, dar dimpotrivă să o susţină. Războiul şi pacea, neutralitatea sau alianţa
aveau să fie încheiate numai cu sfatul unui număr cât mai mare de magnaţi. Când Sergius a
murit in 1137 s-a făcut o încercare cu ajutorul arhiepiscopilor, de a crea o republică
aristocratică. Dar, în 1140, Roger II a invadat Neapolul iar Marele Privilegiu al lui Tancred
din 1190 a transformat Neapolul într-un oraş regal, bucurându-se de anumite avantaje şi
privilegii. Magistraţii oraşului erau consulates în a căror alegere medianii, jucau un rol
important, dar aristocraţia a continuat şi mai apoi ca mai înainte, să joace rolul dominant. În
fruntea acestora era compalazzo, ales de către Tancred din rândul napolienilor.
Totuşi, dezvoltarea mişcării asociaţiilor sub jurământ era mult mai puternică şi cu mai
mult succes în nordul Italiei. În cele din urmă pataria din Milan ajunge să fie coniuratio, deşi
în amestec cu scopurile religioase şi politice şi cu caracterul anarhic şi revoluţionar copleşitor,
aceasta mişcare apare ca o excepţie. O indicaţie superficială a existenţei unei comunităţi
libere a oraşului este o înfăţişare a consulilor. Numele era o adopţie conştientă a tradiţiei
antice. Formarea consulatelor a început spre sfârşitul sec. 11. Originea şi-o trage din
sfătuitorii primarilor oraşelor, şi foarte adesea dintre sfătuitorii episcopali. Consulii apar în
ultimul deceniu al sec. 11, în Pisa, Milan, Asti, Geneva, Arezzo. În 1105 în Pavia şi Pistoia, în
1109 în Camo, în 1115 în Lucca, 1112-1116 în Cremona, în 1117 în Bergamo, Sienasi
Brescia şi în 1120 în Bologna, Verona şi Florenţa.
Pietro Visconti era cu siguranţa un consul la Pisa în 1094; familia sa a jucat un rol
important în expediţia flotei adunate din Pisa, Geneva, Amalfi împotriva Mahdyei. Sub el
erau mai puţini nobili din cantado. În inima consulatului din Pisa se aşeza un grup mic de
navigatori care deţineau pământ în cantado cât şi turnuri în Pisa, unde locuiau. Ei erau sub
jurământ pentru a observa consuetudines quas habent de mari. La acelaşi nivel cu consulii se
aflau în sec. 12. Consilium credentie sau senatul, ales din acelaşi grup social, şi Parlamentum
civitatis, care nu avea putere executivă. O ordonanţa a consulilor din Pisa din 1162
menţionează existenţa a patru sau cinci consuli, mercatorum pisanorum, care funcţionau ca o
curte comercială şi care de asemenea exercitau control industrial asupra meşteşugarilor care
aparent s-au organizat până în 1194 în arti corporative.
În rivalul Pisei, Genova, era o legatură strânsă între consulat şi adunarea juraţilor.
Situaţia de aici se schimbă în întregime din sec.10. O politică de expansiune comercială a
devenit acum principalul scop. După 1099 comuna Genovei se organiza ca o compagna. Chiar
despre hrisoavele şi ordonanţele date de consuli şi compagnas putem afla ceva despre situaţia
din Genova din Analele januenses, scrise de Caffaro, care s-a născut pe la 1080, şi a luat parte
la expeditiile militare genoveze, atât ca soldat cât şi ca ofiţer. El a devenit consul şi a fost
angajat ca mesager la Calixtus II şi la împăratul Frederick Barbarossa. În 1152 el prezintă
consulilor din Geneva analele pe care le-a dictat clericului lui, William de Columba, să le
transcrie şi să le includă în cartulariu comunei. Caffaro a avut continuatorii săi iar Analele
oferă o înfăţişare semi-oficială a celor doua sute de ani glorioşi din istoria Genevei.
Caffaro este cel care surprinde că în 1099 o compagna a fost iniţiată la Geneva, care a
durat trei ani şi a avut şase consuli. Crearea campagnei a avut loc într-un moment memorabil
pentru cele trei porturi de nord italiene. Ierusalimul a fost cucerit, iar acum, una după alta o
flota din Pisa ,din Veneţia şi din Genova, au apărut în coasta siriana, “o demonstrare a puterii
de vest navale, care trebuie că a avut cel mai profund efect pentru saracizi.”(Schaube). Flota
genoveza avea să ajungă ultima, deoarece conflictele interne care au împărţit oraşul au trebuit

Laurenţiu Rădvan 60
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

să fie rezolvate mai întâi. Un acord a fost semnat în compagna communis , care era o
federaţie regionalei compagne, o entitate care cuprindea atât arhiepiscopi cât şi cetăţeni sub
jurământ. Existenţa acestuia limitată “cât şi continua înlocuire a rămas una din caracteristicile
de bază a campagnei. După 1130 consulii comunei erau conducătorii campagnei în probleme
politice şi militare; consulii de placiris erau un grup distinct care activa ca judecători de
prima instanţa în procese civile; atât legea penala, cât şi funcţiile unei curţi de apel erau
domeniul consulilor de comuni.
Despărţirea din consulat, dintre consulatul de communi şi consulatul de iustitia, a avut
loc în Como între 1167 şi 1172. În sec. 12, opus celor patru consuli de communi, existau opt
consuli de placitis, patru din oraş şi patru din burgus. Până în 1190, în Geneva, consulii se
adunau în palatul arhiepiscopal în multe oraşe italiene, bisericile sau palatele arhiepiscopale,
serveau ca locuri de întruniri pentru adunările care se ocupau cu administraţia oraşului.
Alături de consulii din Como mai exista un consiliu de consiliatores, chemaţi numai din când
în când de consuli dar cărora membrii campagnei erau obligaţi să le ofere sfatul privind
problemele oraşului. Această procedură a fost mai târziu instituţionalizată. Orice locuitor sau
membru din populus trebuia să se supună citaţiilor cu clopotul sau prin crainicul oraşului,
întregii adunări sau parlamentului. Consulii aveau datoria să cheme cetăţeni şi să ceară
jurământ înainte ca aceştia să devină membri compagnei. Oricine refuza citaţia în mai multe
rânduri era lipsit de dreptul de a se angaja în comerţul pe mare şi nici un membru din
campagna nu îndrăznea să încheie înţelegeri comerciale cu el. Campagna deţinea prerogative
militare, legale şi financiare. Scopul acesteia era expansiunea militară, menţinerea legii şi a
ordinii în teritoriile oraşelor, cât şi crearea de monopoluri comerciale pentru membrii ei.
Scopurile acesteia corespundeau cu preocupările clasei sociale superioare din societate:
grupul patricienilor (viscontile), proprietarii de pământ, navigatorii, deţinătorii de nave,
negustorii, oamenii noi care s-au înstărit prin comerţ în număr mare , cât şi avocaţii. Asociaţia
juraţilor apare în edictul consular de la Geneva îndreptat nu împotriva autorităţii primarului
dar mai degrabă împotriva divizării interne şi împotriva formării de grupuri politice în cadrul
oraşului. Decretul detaliat , care intenţiona să menţină pace în Genova, arată cât de greu era de
atins acest lucru. Purtarea armelor era un obicei şi adesea ducea la conflicte armate; în timp ce
feudalii se luptau în afara punctelor puternic fortificate. Membrii campagnei au promulgat, că
de vreme ce fortificaţiile armate erau singurul privilegiu al Genevei, nimănui nu-i era permis
în scopul de a convinge feudalii privaţi, să ţină turnuri fortificate private sau case în cadrul
episcopiei Genovei sau să ocupe biserici, turnuri de biserica, zidurile oraşului, porţile oraşului
sau ziduri de turnuri fortificate. Luarea jurământului era de asemenea interzis fie conspiratio,
coniuratio, rassa per sacramento or fide promissa sau prin obligatio ulla, în alte cuvinte orice
forma de afectare a treburilor oraşului.
Luarea jurământului era aparent la ordinea zilei în viaţa politică interna a Genovei.
Totuşi severi, consulii trebuie ca erau capabili să controleze campagna dar nu puteau să
menţină pacea. Feudele din familii şi ligile de familii, conflictele sociale determinate de
uşoara schimbare în structura populaţiei şi din economia oraşului, au creat probleme
financiare în comuna. Deja în sec. 12 se angaja din ce în ce, mai mult în comerţul pe mare în
sensul propriu al cuvântului. Un truc era să dea venituri consortiei de creditori, compere,
neglijând interzicerea ecleziastică. Consulatul a devenit preţul în luptele dintre diferitele
partide iar expedientul final a venit când consiliul şi consulii au instaurat o podesta la Geneva
în 1190; aceasta s-a întâmplat în multe alte oraşe italieneşti.
Podesta era un oficial ales din alte comunităţi care era vrut să menţină pacea şi ordinea
în timp ce activa sub controlul consiliului. Administrarea legii şi, mai mult de atât, comanda
armatei, au căzut sub jurisdicţia acestuia. El şi-a adus proprii colaboratori şi asistenţi. Podesta
era de obicei un jurist învăţat. Ţinerea acestei instituţii a devenit o profesie şi existau bărbaţi
care deţineau şase astfel de posturi. Max Weber accentua că introducerea de străini în

Laurenţiu Rădvan 61
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

administrarea legii a dus la o contribuţie semnificativă a codificării raţionale şi la răspândirea


legii romane.
Comunităţile lombarde erau de asemenea organizate în ligi de juraţi: “burghezii erau
legaţi împreuna în asociaţii de juraţi (iurati). Aceştia organizau conducerea de zi cu zi a vieţii
din oraşe şi acordau consulilor putere oficială, pentru a conduce treburile comunităţii”
(Dilcher).
Consulii care veneau în Florenţa în 1134, aleşi să servească fiecărui district al oraşului
cu ajutorul sapientilor, asigurau adunarea conducătorilor din comuna. La acea vreme, exista
un consiliu de la 100 la 150 boni homines care sunt mai întâi menţionaţi în 1167. Dintre
aceştia erau , aparent, în afară de consuli care au deţinut mai înainte acest post, reprezentanţii
organizaţi ai populaţiei: enoriaşii, societa della torre - o asociaţie de familii legate prin sânge
sau prietenie care ocupau turnurile din împrejurimi - , societates militum şi societas
mercatorum. Parlamentul se întâlnea de patru ori pe an. Din 1172 Provizorii au exercitat o
autoritate supraveghetoare; în 1189 podestas a apărut pentru întâia oara, şi în 1207 a fost
încorporat în reţeaua constituţiei. Asociaţiile de juraţi, au apărut aproape simultan în nordul
Italiei şi în zona franco-flandro-renana. Serveau aceeaşi funcţie în crearea comunei autonome,
deşi menţinerea păcii era mai semnificativă, în timp ce , în nord, libertatea prin controlul
primarului era principalul scop. Dar organizarea esenţială, aici comitetul de juraţi şi acolo
consulatul, trebuie sa fie distincte. Mai degrabă decât că asociaţiile de juraţi nord europene
derivă din cele nord italiene sau vice-versa, este mai lesne de văzut aici o singură mişcare
europeana. Gautier Dalche a ajuns la o concluzie similară, când se ridica întrebarea dacă
evenimentele care luau parte în nord-vestul oraşelor Spaniei din Santiego, Lugo, Sahagun în
prima jumătate a sec. 12 erau independente de mişcarea comunală din nordul Franţei.
Cronologia mişcărilor , existenţa rutei pelegrine spre Santiago de Compostela, şi elementul
francez în populaţia acestor oraşe, ar susţine o astfel de presupunere. Dar un studiu mai atent,
dezvăluie că frăţiile de juraţi care au răsărit în aceste oraşe, aşa-numitele germanitates,
constituie o variantă aparte.
În opoziţie cu commnunia, o comunitate de juraţi, o germanitas pare să fi format numai
un stadiu în eventualitatea unei comunităţi autonome şi nu ceva de importanţă permanentă.
Aceasta nu a supravieţuit sub circumstanţele originii sale imediate. Contrar la ceea ce s-a
întâmplat sub Pyrenees în cazul comunelor, cuvântul germanicus nu a fost utilizat niciodată în
desemnarea unei comunităţi sau a unui oraş. A fost, într-o oarecare măsura, ca şi communia,
originar o asociaţie de juraţi sau un grup de bărbaţi uniţi sub jurământ, dar a fost de asemenea
o asociaţie de juraţi care nu a încercat să se perpetueze sau să se transforme într-o instituţie
permanentă. Consulii italieni, totuşi, au format cu siguranţă un prototip distinct de consilieri ai
oraşului german. Ideea că aceşti consuli ai oraşului nu au fost modelaţi după exemplare
germane a fost acceptată de mulţi, şi nu de mult s-a întrebat dacă originile lor sunt în Italia, în
sudul Franţei sau în Burgundia. În ceea ce ne priveşte a doua problemă, merită sa fie
menţionat faptul că primul consiliu a apărut în Germania când oraşele nord-italiene aveau
deja podesta. Sistemul consular s-a răspândit repede din Italia spre sudul Frantei:1128 în
Marsilia, 1131 în Arles şi Beziers, 1136 în Avignon, 1141 în Montpellier, 1144 în Nice, 1148
în Narbonne. În oraşele consulare ale Franţei, cât şi în Italia exista o adunare a întregii
burghezii, un consiliu al cărui membri erau numiţi consiliarii. O proporţie de locuri consulare
era de obicei rezervată pentru nobilimea mai putină a oraşului. Pe Rinul superior găsim
oameni care participau la funcţiile consiliului oraşului. În Schaffhausen, locurile din consiliu
erau împărţite între acei care se născuseră cavaleri şi un grup din cei ce nu se născuseră
cavaleri. Consiliul oraşului Worma era compus din noua burghezi şi şase cavaleri. Al doilea
edict al legii oraşului Strasbourg spune că cei 12 consuli ai oraşului să includă ministeriales
cât şi cetăţeni (cives). În Boppard, consiliul oraşului era format din cinci consilieri de rang
nobil cavaleresc şi încă 12 membri din rândul burgheziei şi a clerului oraşului.

Laurenţiu Rădvan 62
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Dacă se încearcă stabilirea momentului apariţiei consiliului, nu trebuie examinaţi doar


consules. Dacă se încearcă într-un alt mod, după cum zice Rorig, se ajunge să se studieze
originile cuvântului şi nu instituţia acestuia. Începutul consulatelor în Germania se desfăşoară
aproape simultan în Lubeck, Utrecht, Speyer şi Strasbourg spre sfârşitul sec. 12 şi începutul
sec 13. Devreme în primul deceniu al sec. 13 , au apărut consiliile de oraş în arhiscopiile din
Basel şi Constance dar şi în Zurich şi în fundaţiile Zahringer din Freiburg im Breisagau şi
Bern, în Colmar şi Mulhouse. Pe Rinul inferior , consiliile de oraş îşi fac apariţia relativ
târziu în constituţia urbană. Planitz a numit drept conducători înaintaşi, ligile de meliores
(meliores vernband), Stadtachoffen şi Stadtsgeschworenen.
În oraşele din Flandra, Brabant şi Hainault din sec. 13, funcţiona o slujbă în termen de
un an ceea ce este un semn de existentă a unui sistem consular împreună cooptând cu membrii
care mergeau în afară. Această variantă de slujbă a apărut mai întâi în Artois, în Arras, în
1194 şi, puţin mai apoi la Ypres în Flandra în 1209 la Ghent în 1212, Douai în 1228, Lille în
1235, Bruges în 1241 şi mai târziu în Brabant şi Hainault, Brussels în 1235, Louvain în 1267,
Leau în 1295, Antwerp în 1300 sau 1350, Hertogenbosch în 1336, Valenciennesin 1302,
Mons în 1315. În oraşele mai mici echivinii au rămas mai ales în slujbe pe viaţă . În astfel de
locuri, spre exemplu în teritoriul Liege-ului, oamenii juraţi conduceau administrarea, iar
slujba anuală era excepţională. Cooptarea însemna o reducere a puterii prinţului care se dădea
prin slujbe. Într-un hrisov al contesei Matilda, acordat oraşului Ghent în 1129, se spune ca în
cazul morţii echivinului, colegiile să prezinte contelui pe cel pe care l-au nominalizat. În 1212
acest drept a dispărut când Ferdinand al Portugaliei, conte al Flandrei, şi-a rezervat dreptul de
a numi patru oameni, din care unul era paroh, care trebuiau să aleagă 14 echevini, pentru
partea sa. După 1228, în Ghent, existau trei feluri de echivini, aranjaţi în trei grupuri fiecare
având 13 membri. Primul grup erau scabinsi keure. Aceştia erau judecătorii principali şi
conducătorii oraşului. Al doilea grup avea prerogative legale limitate. Al treilea grup, îşi
aştepta rândul la activarea în slujbă şi aveau doar o funcţie de sfătuitori. Acest regim a rămas
în acţiune până în 1302. În Ypres după 1209 echevini care plecau au ales 5 probi viri care
alegeau 5 echevini care la rândul lor alegeau alţi opt echevini aşa că numărul ajungea la 13
echevini de toţi. În Duai sistemul era chiar mai complicat. Mai independenţi ca prinţul or ca
echevinii erau iurati a căror existenţă în oraş presupunea o asociaţie a cetăţenilor sub
jurământ. Dupa cum deja s-a menţionat, instituţia membrilor juraţi sau iurati nu era un
fenomen general în sudul Norvegiei: a apărut doar sporadic în Flandra şi în Brabant în cursul
celui de-al 13 sec, dar nicăieri nu a atins importanţa care s-a atins în oraşele din jurul Liege-
ului. Un Consiliu al Mai Marilor format din membrii diferitelor colegii, echivini şi iurati şi
probabil chiar şi alţi indivizi, au apărut sporadic în sec. 13 şi au continuat în marile oraşe în
sec. 14.
Consulii din Cologne sunt pentru prima data menţionaţi în 1216. Dacă aceasta implică
existenţa unui consiliu al oraşului este nesigur. În tot cazul, consiliul oraşului din Cologne
apare în jurul mijlocului secolului; membrii se schimbau anual, după 1305 se crede că
numărul lor era de 15. Cei care ieşeau îşi numeau succesorii. Înainte de 1318 o adunare mai
mare de 82 de membri a fost adăugată consiliului mai mic. Deşi nu era ales de acesta ,ei erau
citaţi din cadrul adunării mai mari, Sondergemeinde, de membrii care ieşeau, şi erau
confirmaţi de consiliu cel mic. Consiliul cel mare nu putea să se întâlnească sau să instituie
propuneri din proprie iniţiativă. A fost chemat să existe de către consiliul celor mici spre a fi
auzite scopuri, ţinte mai importante. Întoarcerea anuala în toate consiliile au asigurat
patricienilor viaţa lungă a Schoffenkolleg cât şi alegerea celor doi burgermasteri, care erau
aleşi de grupul patricienilor, Richerzerche. Astfel şi-au ţinut, aşa cum au făcut din totdeauna
influenţa decisivă în administraţia urbană.
În estul Germaniei, Lubeck şi Magdeburg, erau pionerii pornirii sistemului de consilii a
oraşelor. Printre oraşele fiica a Lubeckului, Rostock avea un consiliu din 1218 şi un consiliu

Laurenţiu Rădvan 63
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

este menţionat în Schwerin, Gustrow şi Parchin, între 1228 şi 1230; la Magdebourg, un


consiliu de oraş e pomenit puţin timp după 1244. Legea Magdeburg-Breslau din 1261 spunea
că alegerea anuală a consiliului a pornit odată cu formarea oraşului.
Ca orice corp medieval, consiliul oraşului a căutat să-şi stabilească o jurisdicţie
independentă, a sa. Cât de mult a câştigat aceasta depinde de succesul în luptă împotriva
primarului. În multe oraşe, spre exemplu, primarul a reuşit să-şi păstreze numai pentru el
dreptul de a condamna la moarte. Consiliul reprezenta cel mai înalt organ al comunei şi
controla întreaga administraţie a oraşului; promulga legi, direcţiona politica externă a
oraşului, controla armata şi taxele şi, mai mult de atât, administra minuţios viaţa comercială,
piaţa oraşului, industria şi monetăria, deşi dreptul de fapt al monetăriei a rămas timp
îndelungat prerogativelor primarului. Politica activă economică a acestuia favoriza
întotdeauna propria burghezie, iar în ochii consiliului, oraşul reprezenta o unitate economică.
Oricum aceasta oferea străinului, negustorului străini, care în Evul Mediu era numit
“oaspete”, oportunităţi suficiente şi drepturi legale pentru oraş care să servească ca atracţie
pentru el.

Laurenţiu Rădvan 64
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Întemeierea oraşelor medievale din arcul carpatic

de Heinz Stoob1

Prin arcul carpatic sfera de influenţă a vechilor culturi europene pătrunde cel mai
adânc în sud-estul continentului. Poziţia geografică în acest context pune în lumină probleme
importante, care au fost conştientizate mai ales în anii '50 la elaborarea „Atlasului Europei
central-estice”. În acest atlas trebuia să apară şi o serie de hărţi cu privire la aria de răspândire
a oraşelor; rezultatul expus doar în 1961 din lipsă de timp şi comentat abia în 1961 a fost doar
începutul unor cercetări care ar fi necesitat o abordare mai minuţioasă. Totuşi harta
Transilvaniei realizată de Hugo Weczerka în colaborare cu mine şi adăugată la acest atlas
poate oferi un punct de orientare bun în ceea ce priveşte răspândirea oraşelor.
Înainte de 1300 sunt datate Satmar, Sevlusch, Bistriţa şi Rodna în zona de sus a
Someşului, Weissenburg (Karlsburg) şi Sibiu pe Mureş şi oraşul Olt (?!?) în sud; pe anexele
slovace (pagina 59) au fost adăugate de mine în afară de Pressburg şi Gran şi oraşele din zona
premontană Tyrnau, Neutra şi Bars tot înainte de 1205 ca şi centrele miniere timpurii
Schemnitz, Altsohl, Jossau, Sarospatak şi Bergsass. Tot până la 1300 sunt atestate şi alte
aşezări printre care Trntschin, cel mai important loc de tranziţie din Waagtal spre Măhren,
Karpfen şi Neusohl din zona minieră din Slovacia, Kasmark, Leutschau şi Gollnitz în Zips şi
Kaschau în Hernadtal. Următoarea serie de oraşe din spaţiul slovac şi transilvănean este
stabilită abia în Evul mediu târziu, mai precis oraşele de pe Tisa de sus şi oraşele
moldoveneşti, dincolo de culmile carpatice. Ca cea mai nouă grupă apar mai târziu oraşele de
la începutul perioadei moderne de pe teritoriului statului românesc.

Între timp cercetările au înaintat, au apărut o serie de lucrări şi de aceea rezultatele şi


concluziile trebuie reevaluate. Trebuie pornit chiar de la aşezarea geografică a acestor oraşe şi
de la actul lor de întemeiere. Pe un fond de roci cristaline pe care s-au aşezat straturi de fliş şi
straturi mezolitice, străbătute la margini de formaţiuni vulcanice, arcul carpatic cuprinde în
interiorul său adâncita câmpie panonică. Abia în munţii Tatra cu vârful Gerlsdorfer (2655 m)
Carpaţii ating un relief alpin, asemănător cu cel din Rodna (Pietrosu 2500), în Făgăraş şi
Retezat (peste 2500). Munţii Banatului (până 1445) închid arcul carpatic până la pătrunderea
Dunării pe la Porţile de Fier. Importante pentru tema noastră sunt zonele de tranziţie, pasuri
şi trecători din Carpaţi: peste Weisskarpaten şi Beschizii de vest se poate ajunge de la
Trentschin la Mahren, din Sillein în Silezia (pasul Jablunk), din Zips prin Neumarkt şi Sandez
în Mica Polonia, spre se putea ajunge şi din Kaschau-Bartfeld peste pasul Dukla; Carpaţii
Împăduriţi erau accesibili din zona de sus a Tisei prin mai multe zone de trecere, prin
Munkatsch, Ungvar, Chust şi Siget până în Galiţia; spre Bucovina se venea prin pasul Rodna
trecând Maramureşu, din zona Bistriţei prin pasul Borgo; Moldova era accesibilă prin văile
înalte ale Mureşului şi Oltului; spre Burzenland duceau multe drumuri din Muntenia prin
Bassau, Predeal şi Torzburg, pe când partea vestică a Olteniei avea legături până în Sibiu de-a
lungul Oltului, până în Brooser Unterwald prin pasul Vulcan şi de la Porţile de Fier, prin
Karnse până în Banat.

1
Text publicat sub titlul Die Mittelalterliche städtebildung im Karpatenborgen, în Die Mittelalterliche
Städtebildung im Südöstlichen Europa, ed. de Heinz Stoob, Köln, Viena, Böhlau Verlag, 1977, p. 184-221.

Laurenţiu Rădvan 53
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Podişul Transilvaniei (300-800 m) este o zonă deluroasă din terţiarul timpuriu cu zone
foarte fertile în văile Someşului, Mureşului. În partea vestică este mărginită de Carpaţii
Occidentali (până în 1849 m), la fel pe o bază de rocă cristalină cu depuneri paleozoice şi
terţiare şi cu zone vulcanice şi bazaltice în extremitatea sudică, cu importante zăcăminte de
minereu ci de late resurse naturale, chiar dacă nu la fel de importante ca cele din Slovacia. În
partea vestică a Carpaţilor Occidentali se află Maramureşul, zona Crişurilor şi Banat, cu
terenuri aluvionare foarte fertile ce vin în continuarea largii câmpii panonice cu straturi bogate
în loess din pleistocen. Părţile estice ale acesteia din jurul la Debreczin, Grosswardein şi
Kecskemt au caracter de coline, fiind pustă uscată, mai departe spre vest urmează văile largi
ale Tisei şi Dunării în alternanţă cu „Alfold”, adevărată stepă cu caracteristicile ei oraşe-sate,
înainte exclusiv domenii de creştere a vitelor.

Chiar în perioada maghiară istoria întemeierii oraşelor s-a complicat, pentru că


lanţurile de trecători menţionate mai sus permiteau permanent pătrunderea din afară spre
câmpia panonică. După sciţii care au venit din est în secolele 6-5 ale mileniului precreştin au
urmat triburile celtice, până când se presupune că traco-dacii sub Burebista, contemporanul
lui Cezar au întemeiat aici pentru prima dată o conducere stabilă. Această a căzut victimă
atacurilor romane sub Traian, care în 101-102 a supus Banatul şi Oltenia, iar în 105-106 în
final Dacia superior. Provincia a fost părăsită abia în 271-272; a aparţinut deci cam 6 generaţii
lumii romane. Pe atunci Mureşul inferior, munţii Biharea, zona de izvorâre a Crişurilor şi
valea Someşului superior formau graniţa, care continua de-a lungul pădurilor carpatice şi prin
anexarea Burzenlandului până la vărsarea Oltului. Banatul şi Transilvania îşi conturau astfel
deja teritoriul pe care îl vor ocupa ca provincii.
Nodul de legătură în sistemul roman de drumuri era Apulum : aici, importantele
tezaure monetare descoperite care mergeau până la Gratian (383) demonstrează continuitatea
populaţiei romane până dincolo de „amissio Daciae”. De pe linia Oltului şi de la fosta capitală
dacă Sarmisegetusa drumurile de aprovizionare romane înaintau până la Apulum, pe de o
parte spre Burzenland, pe de altă parte spre noul castru Potaissa lângă Thorenberg şi mai
departe prin napoca spre castru de graniţă Porolissum şi Mureşul superior. Pe când
Sarmisegetusa era probabil colonia încă de la 108, în Potaissa, Napoca, Porolissum s-au
întemeiat municipii, cercetările recente au stabilit un număr de 12 de astfel de localităţi.
Mineritul intens pentru extragerea metalelor preţioase şi a fierului este atestat la fel ca şi
extragerea sării. Descoperirile arheologice şi numeroasele inscripţii fac dovada unei populaţii
considerabile. Atacurile de la 245 dinspre spaţiul moldovean a produs însă pagube importante
şi foarte mulţi locuitori, chiar dacă nu populaţia în întregime s-a retras înapoi în Moesia la
sfârşitul secolului 3.

Nu se poate vorbi de aceea de o continuitate în existenţa oraşelor, deşi importanţa


arterei de circulaţie între Klausenburg şi Weissenburg iese în evidenţă şi mai târziu când apar
în această zonă primele centre medievale. Oricum populaţia rămasa a suportat vremuri foarte
grele; sarmaţii, vandalii şi goţii au străbătut teritoriul până la stabilirea definitivă a gepizilor.
Probabil că trecuseră deja câteva generaţii de sedentari când în 400 li se pune tribut de către
huni. Aceştia pătrunseseră prin trecătorile din Carpaţii estici, împreună cu Atilla s-a retras şi
regele gepizilor Ardarich în Galia, ca să devină suveran după moartea acestuia şi să
întemeieze cu Marcian o uniune federativă. Împotriva urmaşilor lui Ardarich, Iustinian i-a
provocat pe longobarzii veniţi din Mahren şi Slovacia; regatul gepizilor va cădea victimă în
567 unei alianţe între longobarzi şi avari. Conform descoperirilor centrul influenţei gepizilor
se afla la est de Tisa, în câmpiile Transilvaniei şi în Gr. Kokel. Este vorba probabil de
continuitatea unei părţi din vechea populaţie romanizată a fostei provincii, care a supravieţuit

Laurenţiu Rădvan 54
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

unor numeroase războaie, aşa cum afirmă Paulus Diaconus şi Conversio Bagoarium, din
rândul acestei populaţii se găsesc supravieţuitori până în anul 800.
Urmaşii gepizilor s-au alăturat slavilor în urma dominaţiei autoritare a avarilor. Prin
aceasta substratul etnografic în zona arcului carpatic a primit o nouă nuanţare, care se va
manifesta pronunţat mai ales în Slovacia, dar şi în Transilvania unde este vizibilă în nume de
localităţi şi ape în zona Bistriţei, Braşov, Reşiţa şi până în Banat. În legătură cu simbioza
dintre avari şi slavi trebuie amintită dispariţia rapidă şi surprinzătoare a avarilor după
înfrângerea acestora de către franci sub regele Carol, o parte din avari amestecându-se cu
populaţia slavă. În această problemă lipsesc încă anumite date, poate şi pentru că interesul
cercetătorilor s-a aplecat mai mult asupra perioadei daco-romane decât asupra acestei
perioade a coexistenţei gepido-avaro-slave.
În ceea ce priveşte dominaţia bulgară în sec. 9, perioadă în care populaţia de păstori şi
ţărani se extinde în interiorul Carpaţilor şi a munţilor Bihor şi se amestecă cu populaţia
romanizată, lipsesc şi aici cercetări amănunţite, mai ales pentru că explorarea descoperirilor
geografice prezintă şi aici aceleaşi probleme ca în restul Europei Centrale. Dependent de
bulgari, slavii pătrund până în estul câmpiilor panonice eliberate de avari, deşi nu erau prea
atraşi de solul de stepă uscată, ei fiind cultivatori, crescători de vite şi iubitori de solurile
fertile ale zonei premontane; probabil i-a speriat şi deschiderea geografică a zonei într-o zonă
supusă permanent conflictelor. Astfel că în sec. 9 ungurii, venind prin Carpaţii Păduroşi
găsesc aici o ţară liberă, care se potrivea foarte bine modului lor de viaţă. De aceea au şi pus
repede stăpânire pe ea începând cu zona Siget-Ungvar.
Sistemul de conducere maghiar sub Arpazi, victoria lor asupra regiunii Mohren în
alianţă cu împăratul carolingian au consolidat pentru o perioadă raportul de forţe din spaţiul
panonic. Influenţa cea mai puternică se resimte în Slovacia unde unul din cele mai puternice
centre din Mahren de lângă Neutra intră sub dominaţie ungară. Pe când arpazii trec din zona
lor de influenţă din dreapta Dunării spre Occident, caleidoscopul populaţiei din arcul carpatic
se completează cu uşii şi pecenegii, înrudiţi probabil cu bulgarii şi atraşi din regiunile estice.
Ungarii vor resimţi puternic pericolul ce-i ameninţa din această parte, de aceea îşi vor
consolida sistemul de apărare al graniţelor, pentru a se putea împotrivi bulgarilor, pecenegilor
şi altor popoare nomade care ameninţau zonele de trecere din Carpaţi. Cu această se dezvoltă
un plan amplu de construcţie mai ales în zona trecătorilor şi a văilor din apropierea acestora.
Apărarea maghiară se baza pe asocierea unui lanţ de păduri şi zone necultivate lăsate
în sălbăticie pe zona de graniţă cu un sistem de construcţii militare conduse de grupuri bine
pregătite, aşa-numiţii „gyepu”. Grupurile de aşezăminte erau astfel protejate în zona arcului
carpatic, precum este cel al hasarilor, care s-a stabilit în zona Criş-Someş; deşi încă nu
complet elucidat rămâne şi exemplul celor din Szekler, cu centrul de aşezare în podişurile din
zona Mureşului de sus şi Oltului, unde s-au stabilit probabil în mai multe etape. Un alt
exemplu se poate remarca în zona prealpină între Muhlbach şi Sibiu precum şi în vecinătatea
munţilor harghita pe cotul Oltului de sus.
Un alt fapt demn de remarcat este faptul că la întemeierea oraşelor din Transilvania în
Evul mediu până în zona Odorheiu cele mai importante aşezări rurale ale celor din neamul
Szkeler – Gheorghieni, Târgu-Secuiesc, Miercurea şi Sf. Gheorghe nu jucau încă nici un rol
important şi abia în sec. 19 vor lua un caracter orăşenesc. Exact în aceste zone locuite de
astfel de comunităţi, aşezate la dos de culmile carpatice, având la început o importanţă
relativă s-au întemeiat cele mai vechi oraşe de la marginea arcului carpatic.

O privire asupra episcopatelor şi reşedinţelor de conducere ungare înainte de 1200, aşa


cum a fost realizată de Fugedi în 1969, ne oferă informaţii preţioase despre pătrunderea
puterii arpadiene în arcul carpatic. În primul rând este accentuată funcţia axială a Dunării între
Raab şi Bacs, dar şi importanţa Transdunării cu Fănfkirchen, Veszeprem şi Stuhlweissenburg.

Laurenţiu Rădvan 55
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Aici se afla Waik, rege ridicat la rangul de sfântul Ştefan până la moartea sa în 1038. Aici
veneau primii misionari occidentali, şvabul Wolfang încă din 971, la începutul domniei tatălui
lui Wik, Geisa, apoi Adalbert von Prag probabil în jurul anului 992 şi foarte important Brun
von Querfurt. Prin Silvester şi Otto III, puţin înainte de moartea acestuia ridicat la rangul de
episcop acest saxon se stabileşte în Ungaria şi continuă să se afle în 1007 la curtea regelui
Ştefan, aşa cum arată unele dovezi.
Dacă ne gândim că în aceeaşi vreme în atelierele ungare de bătut monede predominau
sigiliile bizantine, că Ştefan emitea unele documente şi în greceşte, atunci se poate înţelege
cât de importantă era prezenţa acestui saxon din Querfurt. Pe lângă faptul că şi-a adus
însoţitori din Magdeburg, sau oricum din zona Germaniei de jos, se mai adaugă şi lărgirea
relaţiilor de rudenie ale regelui Ştefan, care în 997 îşi căsătoreşte fiica Gisela cu ducele
Heinrich II din Bayern. Ştefan şi-a numit fii după numele casei domnitoare din Sachesen,
Otto, Heinrich-Emmerich şi Bernhard, fiica Hedwig, care mai târziu se va căsători cu graful
Ebehard din Thurgau. Sora vitregă a lui Ştefan, marie s-a căsătorit în 1009 cu dogele veneţian
Otto Orselo şi pe fiul ei Peter îl desemnează Ştefan ca urmaş, întrucât el însuşi a supravieţuit
propriilor fii.
Cu siguranţă cele 5 noi reşedinţe episcopale marcate pe harta lui Fugedi reprezintă
puncte principale ale autorităţii ungare în arcul carpatic sub domnia lui Ştefan cel Sfânt.
Pressburg şi Neutra, fostele centre din Mahren marchează zona slovacă, Erlau marchează
zona de graniţă a chesarilor între izvoarele Tisei şi Hernadului, pe drumurile de legătură spre
Zips şi Maramureş. Linia Mureşului ca poartă de intrare spre sudul Transilvaniei este marcată
de Cenad şi Weissenburg.
Prin victoria obţinută de Ştefan în 1020 asupra pecenegilor câştigă o nouă parte din
Mureşul de sus ca linie de graniţă, însă întemeierea episcopiei în Weissenburg are loc abia
după moartea sa. În luptele pentru succesiune se amestecă fără succes şi cei din neamul
Salian. Henrich IV a fost totuşi în stare să aducă pe tronul Ungariei în 1063 pe cumnatul său
Solomona, după care a urmat o ceremonie de confirmare a încoronării în Weissenburg în
prezenţa vasalului regal, dar lupta pentru învestitură este câştigată în 1074 de verii lui
Solomon, dintre care cel mai important Ladislau se afla în legături foarte apropiate cu
gregorienii, care s-a căsătorit cu Adelheid, fiica lui Rudoph din Rheinfeld. La el se
adăpostesc mulţi gregorieni austrieci din faţa Salienilor şi tot Ladislau este acela care l-a
convins pe Grigore VII pentru ridicarea la rangul de sfinţi în 1083 a lui Ştefan, Emmerich şi a
episcopului Gerard de Cenad.
El însuşi proclamat sfânt mai târziu joacă un rol foarte important în luptele împotriva
pecenegilor, cumanilor şi uzilor şi în întemeierea episcopiei din Weissenburg. El şi nepotul
său Koloman ca succesor au ajuns până la coasta Adriaticei, prin cucerirea Croaţiei şi
Dalmaţiei, înregistrând astfel un punct culminat în dinastia Arpazilor. Prin căsătorie acest
Koloman adaugă coroanei sale şi Zipsul (?) şi întăreşte prin noi construcţii noile graniţe.
În timpul acestor doi regi are loc şi perindarea diferitelor ordine militare în legătură cu
mişcarea cruciaţilor, mai ales cele ale valonilor şi francilor din Trier, ale căror urme s-au
descoperit în spaţiul panonic; Malyusz şi mai nou Fugedi au acordat o importanţă mare rolului
jucat de valoni şi de pelerinii italieni şi aceeaşi problemă o ia în considerare şi Hektor Amman
sub aspect economico-demografic. În urma luptelor de succesiune reînnoite din 1131 puterea
monarhică slăbeşte şi astfel ia avânt iniţiativa celor implicaţi în întemeierea unor noi aşezări.
Un exemplu important sunt construcţiile de pe Hernadul şi Popper-ul de sus, prin care se
marchează o nouă zonă de tranziţie spre Polonia Mică.
Probabil că sub Gesa II (1141-61) a început deja o accelerare a acţiunilor de
construcţie şi întemeiere în zona Kasmark-Beel mai ales din partea pelerinilor valoni şi
germani. În timpul lui Bela III (1173-96) a devenit probabil capitlul Sf. Martin un important
centru bisericesc şi o viitoare episcopie în Zips. Aceasta este considerată ca o etapă

Laurenţiu Rădvan 56
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

premergătoare a întemeierii unui viitor important centru orăşenesc în Zips. Şi în valea Popper-
ului existau astfel de aşezări, importante puncte de reper în raport cu graniţa ungară.

În aceeaşi perioadă există dovezi că în jurul Bistriţei şi a Sibiului hotarele ungare


încercau să pătrundă mai departe spre arcul carpatic şi că colonişti germani, vocati a piisimo
rege Geysa au fost colonizaţi în aceste zone, solo deserto, quod Geysa rex Flandrensibus
prioribus concesit. În văile râurilor, în jurul aşezărilor Homona, Ungvar şi Munkatasch,
husarii unguri cu ajutor slovac conduceau lucrările de construcţie.
Dacă primele lucrări de colonizare şi întemeiere din zona arcului carpatic ţin de
supremaţia monarhiei ungare se poate vorbi în acelaşi timp de acţiuni de întemeiere a unor
noi centre pe locul fostelor zone de extragere minieră sau a sării. Şi ele intrau însă sub
monopolul autorităţii arpadiene. Aşa numitele auraria apar pomenite în/ca vămi încă din
secolul 11, ca şi în taxele percepute de abaţia St. Benedict unde intra şi sarea din Thorenburg,
întrucât Gesa I îi dăruise acest drept. Şi în tarifele vamale din Hainburg şi în dispoziţiile
vamale date de Leopold V în 1192 se pomeneşte de cererea de exploatarea metalelor preţioase
în spaţiul dunărean şi în zone precum Maramureş sau Bistriţa. Exploatarea sării în zona
Sighet-Sibiu, importantă mai ales pentru crescătorii de vite unguri se intensifică în sec. 12
prin colonizarea minerilor veniţi din alte părţi.
Exploatarea fiscală a resurselor naturale a fost un element important care a
impulsionat acţiunile de întemeiere a unor aşezări noi şi de protejare a graniţelor. Din nevoia
de specialişti calificaţi în instalarea ocnelor de sare şi de minereu se stabilesc aici sub
protecţia coroanei ungare grupuri precum saxonii de Corpona (1238), sau de Banya (1240)
până în zona slovacă în jurul la Karpfen, Schemnitz, Altohl, Jossau şi până la minele din
Transilvania şi Banat. Majoritatea acestor mineri, mai ales a celor vorbitori de limbă germană
erau denumiţi după locul de baştină şi aceste denumiri ale acestor hospites se vor încetăţeni
treptat şi la curtea ungară. Venirea acestora a conturat un nou drum de circulaţie spre
străinătate, aflat în zona de influenţă a axei centrale a autorităţii ungare formate de
Stuhlweissburg-Budapesta. Toate celelalte zone din interiorul arcului carpatic se raportează la
această nouă „Ringstrasse”, a cărei parte de est cu linia Kaschau-Satmar-Desch-Weissenburg-
Broos este marcată şi pe hartă.
La începutul sec. 13 această legătura îşi va dovedi încă o dată importanţa chiar şi după
ocupaţia turcească în Ungaria, când va avea loc o mare mişcare de populaţie dinspre est spre
Silezia şi Mica Polonie prin trecătorile Beskizilor. Trecătoarea Jablunka şi trecătorile spre
Liptau, Zips şi spre văile din nord ale Tisei devin foarte importante în menţinerea relaţiilor
paşnice, chiar dacă aceleaşi zone sunt şi cele mai ameninţate. În urma contactului cu zonele
foarte dezvoltate precum Mahren, Silezia de Sus şi zona Cracoviei au profitat mai ales zonele
periferice slovace, dar influenţa lor ajunge şi mai departe până în zona arcului carpatic, în
Transilvania. Cel puţin în jurul Bistriţei, a cărei colonizare începe sub Gesa II în mijlocul sec.
12 cu siguranţa că pe această cale slovacă au ajuns şi coloniştii germani. Paralel are loc şi
trecerea grupelor valonilor, francilor şi germanilor de sus pe linia Dunării; în plus trebuie să
luăm în considerare şi relaţiile de rudenie ale Arpazilor pe care să le schiţăm parţial pe hartă.
Să ne amintim că sub Gesa II în timpul celei de-a doua cruciade pe teritoriul Ungariei trec
diferite grupări. Cel mai mare fiu al lui Gesa şi succesorul său, Ştefan III se căsătoreşte în
1167 cu Agnes von Babenberg şi îi dă în 1172 fratelui acesteia , Hz. Leopold V pe sora sa
Helene de soţie; din 1164 cealaltă soră a sa Elisabeth se căsătoreşte cu Hz. Friedrich von
Bohmen, vărul lui Leopold V. Fratele său mai mic Bela IV a fost educat la curtea lui Manuel
I al Bizanţului, care îl dorea ca succesor, până când în 1167 i se naşte şi lui un fiu, Alexios.
Aceasta a dus la o mutaţie importantă în dinastia Arpazilor. Despărţit de prima sa soţie Maria
Komnena în 1168, Bela se căsătoreşte în acelaşi an cu Agnes de Chatillon, mama fiilor săi.
După moartea acesteia se căsătoreşte pentru a treia oară cu Margarethe (Kapetinger?)

Laurenţiu Rădvan 57
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

devenind astfel cumnatul lui Philipp II August al Franţei şi al împărătesei văduve Agnes, al
cărei soţ Alexios Komnenul fusese omorât în 1183.

Sub domnia lui Bela III, 1173-96 a crescut şi influenţa mediteraneano-valonică în


Ungaria şi când urmaşul său Emmerich s-a căsătorit în 1198 cu Konstanze de Aragon, această
influenţă a crescut şi mai mult. După căsătoria încheiată de fratele său Andrei II în 1203, care
după o scurtă regenţă pentru nepotul de şase ani al lui Ladislau III a devenit rege şi ultimul
strămoş în ultima generaţie a dinastiei Arpad, legăturile cu rudele germane ale soţiei sale
Gertrud von Andechs-Meran capătă o nouă importanţă. Asta a dus în 1213 la puternice
revolte, Gertrud a fost omorâtă, fratele ei Berthold, episcop de Kalocsa din 1206 şi omul de
încredere al lui Andrei a trebuit să renunţe la poziţia sa, devenind mai târziu patriarh de
Aquileja, unde îndeplineşte această funcţie până în 1251. Andrei, care în 1211 îşi logodeşte
fiica Elisabeth, proclamată mai târziu sfântă cu landgraful Ludwig IV de Thuringena ajuns la
înţelegere cu nobilimea sa după un acord dezavantajos în 1222 şi a încercat să-şi întărească
poziţia în arcul carpatic prin noi colonizări cu hospites din vest. În diploma eliberată de el în
1224, Andreanum pentru hospites nostri Theutonici Ultrasilvani regele stabileşte privilegiile
acestora în sudul Transilvaniei: judecătorii aleşi de ei înşişi, comes erau autonomi în faţa
domnitorului, participau la apărarea graniţelor cu 500 şi la campaniile militare în afara
Ungariei cu 100 de soldaţi dacă erau conduse de rege şi cu 50, dacă erau conduse de
reprezentanţi ai acestuia: aveau drepturi libere de exploatare a lemnului şi de 3 ori pe an
dreptul de exploatare liberă a sării, aveau sigiliu propriu.
Aceeaşi stare de lucruri o găsim şi în exploatarea agricolă pe ţărmul mării sau în văile
din Alpi şi Pirinei cam în aceeaşi perioadă. Importante sunt informaţiile privind
comercianţii şi târgurile, care arată că din timpul Andreanum-ului se poate vorbi în
spaţiul arcului carpatic de întemeierea de oraşe. Trei mari elemente stau la baza acestui
proces: monarhia maghiară, exploatarea sării şi metalelor preţioase precum şi mişcarea din
zona Dunării prin trecătorile beskizilor. Dinspre Pressburg, Gran, Ofen, Stuhlweissenburg şi
Cinci Biserici, centre care sunt atestate ca importante baze urbane sub Andreas II şi în
legătură cu reşedinţele episcopale de la stânga Dunării Neutra, Grosswardein şi Csanau se
dezvoltă o nouă serie de aşezări urbane.
Cam la jumătatea drumului între Pressburg şi Neutra se dezvoltă oraşul Tyrnau, unde
sunt atestaţi preoţi în 1211, era aşezat la capătul unor sate de luncă, care aparţineau zestrei
Konstanzei, sora lui Emmerich şi a lui Andreas II primite la căsătoria ei cu Ottokar I.
„Hospites Theutonici” au primit aici privilegii de la Bela IV în 1238. Pe hărţile vremii se vede
încă vechiul sat de luncă cu parohia la margine, apoi a fost extins până la cursul unui pârâu şi
au fost ridicate noi construcţii. Cele trei abaţii ale unor ordine de călugări cerşetori ca şi
spitalul aflat tot în marginea aşezării sunt dovezi ale prezenţei dominicanilor şi franciscanilor
şi întăresc extremitatea sudică în genul unui bastion; câte două porţi se afla la limitele de nord
şi sud ale aşezării.
Poziţia iniţială a oraşului Trentschin era mai puţin avantajoasă, deoarece târgul de
luncă de luncă cu o întindere sinuoasă pe lungime se afla sub nivelul restului aşezării
pomenite încă din 1069. Pentru că parohia este aşezată şi astăzi pe o coastă de deal, probabil
că ea se afla pe temelia de bază a unei cetăţi mai vechi, deşi nu se ştie dacă atestarea de civitas
din 1111 este valabilă sau nu, sigure sunt dovezile privind lucrările de ridicare a aşezării pe
terasa râului din 1249 şi 1265. Dacă pe atunci Trentschin era numit pe atunci villa , acest
lucru poate fi atesta doar la cancelaria ungară, iar dacă există dovezi de preexistenţă a
structurilor urbane, acestea datează probabil din primii ani de domnie a lui Bela IV.
Am discutat deja despre cea mai veche grupare de oraşe de munte slovace, în care
intră Karpfeb, Schemnitz, Alrsohl şi Jossau. ( Bars, Lewencz, Levice au fost datate prea
devreme în harta numărul 59 din Atlasul Europei central-estice). Ca aşezare periferică în

Laurenţiu Rădvan 58
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

câmpia Hernadului, lângă Jossau apare Kaschau. Acolo exista din 1202 o aşezare rurală şi
faptul că Bela IV acordă în 1249 privilegiile către „hospites nostri de Kassa” din comitatul
Ujvar este un argument în plus care justifică o aşezare urbană în Kascau chiar înainte de
invazia tătară. În 1261 Stefan V aduce doi locuitori din Kaschau cu nume germane, iar
persoana numită în 1283 în funcţia de rector al bisericii şi spitalului Sf, Elisabeth era german
după nume. Construcţiile urbane aflate în afara aşezării iniţiale au luat după întemeierea a
două abaţii în zonă forma remarcabilă a unui târg, două uliţe încheiau suprafaţa ovală a
oraşului. Pentru parohie şi pentru alte construcţii publice exista spaţiu suficient pe axa
centrală a oraşului. Mai târziu oraşul se va extinde în susul râului.

De la Kaschau mai departe pe axa arcului carpatic şi a principalului drum de circulaţie


Tisei de sus, la marginea de sud-vest a comitatelor Ung şi Bereg, lângă Borsa se află oraşul
de munte Bergsass (Beregowo); în 1247 Bela IV le oferă anumite privilegii numindu-i
hospites nostri carissimi de Luprechthaza, numiţi aşa după numele conducătorului lor
german. Li se acordă atunci dreptul de judecată sub un maior ville propriu, dreptul de alegere
al preoţilor, dreptul de exploatare a pădurilor, apelor şi pajiştilor, precizându-se clar
congregati cuiuslibet condicionis et lingue homines una fungatur libertate. Tot cu această
ocazie se stabilesc condiţiile de desfăşurare ale pieţei de duminică.
Mai important este următorul punct de legătură, Satmar (Satu Mare) pe Someş. Aici
existau pe lângă o veche fortăreaţă ungară, alte două aşezări despărţite doar de cursul râului.
Andres II oferă privilegii către hospites teutonici de aici în 1230. Dacă informaţiile referitoare
la Gisela, sora împăratului Heinrich II şi soţia lui Ştefan cel Sfânt rămâne controversată, este
totuşi sigur că mai multe sate din jurul oraşului Satu mare s-au cristalizat după 1074 în aşezări
noi la sud de Pressburg şi că unul din ele va deveni fortăreaţă în jur de 1200. Posibil ca în
1213 locul să fi fost deja reşedinţă de arhidiaconat, şi în 1264 se pomeneşte de arhidiaconul de
„Sassvar”. Construcţii de întărire austriece din perioadă de după ocupaţia turcească au
schimbat mult din topografia locului. Sigură rămâne imaginea oraşului din 1230 când Satu
Mare ocupa o poziţie importantă în zona carpatică.
De la Satu Mare axa de circulaţie coboară pe cursul râului la trei oraşe dintre care cel
mai important este Neustadt (Baia Mare) numit şi Frauenbach (pârâul femeilor). O imagine
a oraşului din 1222 ne-o oferă izvoarele ungare, în rest lipsesc orice datări până în jur 1300
sau chiar în sec. 14, când este atestat civitas rivum Dominarum (1329) cu preotul său, căruia
regele Ludwig I îi acordă în 1347 privilegii importante. În acea perioadă începe şi construcţia
Bisericii Sf. Ştefan din care se mai păstrează azi ruinele. Există însă dovezi clare de viaţă
urbană înainte de Bela IV.
Următorul oraş important este Dej care uneşte zonele muntoase Deschkana cu piaţa de
sare aflată cam la 2 km depărtare spre nord-est, a cărui importanţă pentru autorităţile
bisericeşti din zonă este atestată într-un document al lui Andreas II din 1233. Aici are loc un
comerţ activ cu sarea în sec. 12, care va fi punctul de plecare pentru întemeierea oraşului.
Bela IV confirmă în 1236 privilegiile hospites-lor din zonă, mai ales privilegii cu privire la
transportul de sare. Prima încărcătură din primăvară trebuia predată regelui. Planurile de
extindere a oraşului prevedeau o formă pătrată, cu parohia în mijloc. O altă serie de privilegii
sunt atestate în sec. 13.
Exploatarea sării continuă şi în zona Kalussenburg-Thorenberg, dar nu există
importante repere urbane aici. Următorul punct de reper este Weissenburg (Alba Iulia). Din
cauza construcţiilor austriece de după 1699 topografia locului poate fi cu greu reconstituită,
din această perioadă rămâne însă catedrala romanică Sf. Mihail începută în 1100, una din cele
mai importante construcţii din Transilvania Evului Mediu. În 1199 sunt aduşi aici colonişti
valoni şi saşi, stabiliţi în statele din jur, la nord-vest de Weissenburg mai de timpuriu.
Conducătorii coloniştilor primesc privilegii importante precum este pomenit acel Johann

Laurenţiu Rădvan 59
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Latinus . Dovezi despre existenţa unei aşezări în Weissenburg există de timpuriu: în 1278
Ladislau IV acordă episcopului terram nostram Albensem iuxta ecclesiam beati Micahilis
sitam, super qua hospites nostri commorabantur după un atac asupra aşezării din partea
sibienilor. Această aşezare exista încă înainte de năvălirea tătarilor, în apropiere de acest loc a
murit episopul Rainald von Weissenburg în 1241 în lupta de la Mohi, iar în 1246 Bela IV îl
eliberează de sub judecată pe urmaşul acestuia Gallus.
Dovezile care atestă existenţa oraşului Alba Iulia sunt în acelaşi timp dovezi
importante cu privire la o altă aşezare urbană, Sibiu, la început ca periferie a unei aşezări a
saşilor la nord-vest de pătrunderea Oltului prin Carpaţii de sud pe pasul Turnu Roşu. Prin
Andreanum-ul din 1224 Chomes Chybiniensis este numit ca judecător al acestor colonişti,
pentru care se ridicase în 1191 deja o ecclesia Theutonicorum Ultrasilvanorum in prae
positarum În această perioadă exista aici o aşezare stradală cu o piaţă triunghiulară, de la care
o altă stradă ducea la piaţa bisericii. Cercetătorii au demonstrat o bază romană a construcţiei
parohiei. Acest centru al asa-numitei villa Hermani (1223) trebuia să fie conform schiţelor
iniţiale un burg bisericesc. Aşezarea era numită în izvoarele din Erfurt şi Echternacher civitas,
iar în contextul raportului despre distrugerea acesteia în timpul năvălirii tătarilor aflăm despre
distrugerea mănăstirii dominicane de aici: prin urmare putem vorbi de o perioadă de
întemeiere şi apoi de dezvoltare a oraşului în timpul lui Andrei II, înainte de 1230. După
1241 au loc lucrări importante de extindere a oraşului până la dimensiunile cu care apare în
planul cadastrului. Dovezile atestă şi o dezvoltare ulterioară până în sec. 13, la începutul sec.
14 cuprindea o suprafaţă de 40 de hectare, care urcă mai târziu la 55 de hectare.
În cazul oraşului Sibiu lipsesc spre deosebire de celelalte aşezări dovezi cu privire la o
aşezare de hospites în sec. 12. Cu totul alta este situaţia celui mai înaintat post înainte de
năvălirea tătarilor în Transilvania, şi anume, Braşovul. Deja numele slav de Braşov arată
acest lucru, dacă se cercetează partea din zona veche a oraşului, în jurul bisericii Sf. Nicolae.
Niedermaier a comparat cu atenţie schema iniţială a oraşului cu Săliştea, aşezare rurală tipică
de ţărani şi păstori la vest de Sibiu.
Foarte importantă pentru Ţara Bârsei rămâne chemarea adresată de Andrei II ordinului
german, versus Cumanos licet desertam et inhabitatam, însoţită de acordarea unor privilegii
privind exploatarea resurselor naturale şi autonomia juridică, dreptul de liberă circulaţie pe
Olt şi Mureş, libertate vamală. Când ordinul va profita de aceste privilegii pentru a duce o
politică suverană, regele impune retragerea ordinului şi Ţara Bârsei reintră sub autoritatea sa
în 1225.
Chiar dacă activitatea ordinului a fost de scurtă durată, ea a exercitat totuşi o influenţă
importantă şi a întemeiat un şir de sate de colonişti, printre care şi zona care va deveni după
1211 oraşul vechi cu parohia Sf. Bartolomeu în stil romanic. În acelaşi deceniu începe
ridicarea oraşului în jurul bisericii Negre Sf. Maria, cu piaţa geambaşilor ca primă piaţă a
oraşului. Către est ajunge probabil până la uliţa „Pârâul larg”, în sud până la „Uliţa nouă”, iar
în vest se ridică o primă întăritură din lemn şi pământ de-a lungul uliţei cerbilor de mai târziu.
Cam aceste dimensiuni trebuie să le fi avut oraşul la evacuarea ordinului când este atestat sub
numele de „Corona” în 1235.
Conform dezvoltării ulterioare după atacul tătar din 1241 oraşul trebuie să fi cuprins
un areal în care intrau „Uliţa Nouă”, „Uliţa furcilor” până la piazza vacilor, incluzând
teritoriul pe care se va ridica mai târziu impresionanta primărie. În sec 13 şi 14 oraşul atingea
o suprafaţă de 43 de hectare mărginite de un puternic zid cu bastioane şi porţi.
În ceea ce priveşte Bistriţa cercetările au ajuns la concluzia unei aşezări slave
preexistente, localizată în partea de sud-vest a oraşului în jurul Uliţei Ungare. Cam la
jumătatea sec. 12 începe aducerea unor colonişti din vest pe o proprietate a reginei ungare, ale
cărei drepturi asupra villas et terras Bistriche, Rodona, Zolosim et Qurali sunt confirmate în
1264 de către Papa Urban IV. În jurul acestei aşezări apar o serie de sate de luncă. În jurul

Laurenţiu Rădvan 60
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

oraşului se aflau, aşa cum se păstrează în cadastrul din 1770 trei astfel de sate de luncă, care
vor deveni apoi periferii ale oraşului. Rămâne astfel întrebarea dacă n-a avut loc o împărţire a
pământului în partea de nord-vest a pieţei principale în parcele pentru hospites încă din sec.
12. Se poate aduce însă un contraargument analizei lui Niedermaier şi anume faptul că în
modul de concepere al pieţelor în Evul Mediu rareori se întâlneau zone de extremitate a
pieţelor datând din perioade diferite, poate doar la Sibiu şi Braşov unde una din părţile pieţei
făcuse parte dintr-o întăritură mai veche. Există bineînţeles şi cazuri când construcţia pieţei
după planul iniţial nu s-a desfăşurat dintr-o suflare din lipsă de mijloace sau din lipsa
sprijinului coloniştilor cum se întâmplă la Neu-Hanau sau Neuwied. Asta nu presupunea însă
modificarea schemei iniţiale, nici chiar în cazul extinderii oraşului.
În cazul oraşului Bistriţa, conform planurilor iniţiale, nu există nici o îndoială că piaţa
adăugată tangenţial la aşezarea preexistentă, ţinându-se cont în acelaşi timp de temelia unei
mici biserici mai vechi trebuie văzută împreună cu celelalte ramificaţii – uliţa Spitalului, a
Cerşetorilor şi cea De Lemn- ca făcând parte dintr-un plan unitar, care a fost pus în aplicare
treptat. O modificare care apare în acest plan iniţial şi anume în sud-est, în jurul centrului
circular datat mai devreme înconjurat de canale artificiale se explică probabil prin năvălirea
tătarilor din 1285, după care regele Ladislau IV a eliberat oraşul de două treimi din dări. Dacă
ne gândim la începutul lucrărilor de ridicare a oraşului trebuie să luăm în considerare faptul că
în 1332 este menţionată deja o ecclesia de Bistriz , deşi ar putea fi vorba de Banska Bistrca de
la Neusohl şi pe de altă parte datarea unei biserici nu este o informaţie suficientă pentru
datarea unui oraş, în comparaţie cu dovezi privind aşezări preexistente cum am avut în cazul
altor oraşe. Aşa că documentul principal de atestare rămâne cel din 1264 menţionat deja, în
aceeaşi perioadă existau divergenţe între Stefan V şi mama sa, regina Maria Laskaris cu
privire la construcţiile din spaţiul Bistritz-Rodna. Se poate trage astfel concluzia că lucrările
de construcţie încep după atacul tătar din 1241, mai exact aproape de emiterea documentului
papal. Conventele de călugări ca şi Spitalul ca repere gen bastion în zidul oraşului datează de
la începutul sec. 13. Oraşul cuprindea în Evul Mediu târziu 38 ha şi era al patrulea oraş ca
mărime din Transilvania.
Chiar şi în Cluj unde avem un fundament preexistent atât de vechi lucrările de
construcţie a oraşului în sens occidental încep tot după atacul tătarilor. Napoca romană cu
toate urmele păstrate este concentrată în centrul actual al oraşului şi consta într-un centru bine
apărat de vreo 5 ha inclusiv de aşezările întinse spre sud şi ost în partea medievală a oraşului.
Ruinele romane marcau colţul de nord-vest al oraşului medieval; în partea de nord-est
Niedermaier bănuieşte să fi existat o aşezare din sec. 10. În apropiere de citadelă, pe malul de
Nord al Someşului se presupune să fi existat un puternic burg. Urmele citadelei se găsesc şi în
partea vestică a oraşului şi datează probabil din timpul lui Ştefan cel Sfânt. După victoria
asupra pecenegilor, dar înainte de întemeierea episcopatului din Weisenburg s-a ridicat
mănăstirea benedictină Sf. Maria, fără a fi supusă episcopatului Transilvaniei.
Acolo unde se ridica mănăstirea în apropiere de drumul spre Oradea a luat naştere
probabil în timpul lui Gesa II o primă aşezare de hospites. Între 1173, 1175 şi 1183 se găsesc
primele dovezi nu foarte concludente pentru comitatul Cluj , pe când arhidiaconatul există din
1199. Despre castrenses de Clus auzim în 1213, despre ioubagiones castri în 1229, despre
ioubagiones ecclesie de Clus în 1214, probabil locuitori ai mănăstirii mai degrabă decât ai
aşezării ridicate pe ruinele romane, aşezare cu piaţă şi biserică proprie. Aici sunt atestaţi în
1235 civis Clusiensis. Urmează apoi distrugerea prin atacul tătarilor din 1241. Abia mai târziu
Ştefan V, în perioada în care era rex primogenitus şi iunior rex, sub tatăl său Bela IV, aduce
hospites noi începând din 1257, şi sprijină ridicarea bisericii Mihail în piaţa centrală a
oraşului; pe un cadastru din 1770 este vizibilă o adăugare pe zidul de nord-est care marchează
o extindere spre est, acelaşi lucru se observă şi în sud la intersectarea uliţei Lupilor cu
conventul construit cu sprijinul lui Matei Corvin.

Laurenţiu Rădvan 61
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Privilegiile stabilite de Ştefan în 1261 pentru Kaschau şi Dej precum şi prevederile cu


privire la Bistriţa preluate din bula papală din 1264 în favoarea dispoziţiilor de construcţie
date de mama sa regina, prevăd măsuri asemănătoare şi pentru Cluj . După aceea urmează în
timpul scurtei domnii singur a lui Ştefan din 1270-1272 trecerea sub episcopatul de
Weisenburg. În 1275 acest fapt este confirmat de către LadislausV acesta s-a împotrivit la
început apoi şi-a întărit confirmarea în 1289. După extinderi ulterioare Clujul atinge în Evul
Mediu târziu o suprafaţă de 51 ha.
Pentru Schaesburg (Sighişoara) există dovezi privind o aşezare preexistentă din
sec.12; Niedermaier recunoaşte ca singurele terenuri parcelate partea de sud-est a pieţei unde
începe şi ridicarea bisericii Sf. Nicolae. Mai târziu satul populat probabil cu hospites germani
s-a extins în mai multe etape incluzând Strada Băii şi Strada Spitalului. Construcţia părţii de
sus a oraşului a început probabil după atacul tătarilor, cam din 1264; în 1280 sunt atestaţi
seniores de Castro Sex care vor forma mai târziu cunoscutul colegiu al Scaunului din
Sighişoara şi înainte de 1298 este atestată o mănăstire dominicană. Poziţia avantajoasă a
oraşului de sus permite unei aşezări preexistente; în ceea ce priveşte patronatul Sf. Nicolae
asupra bisericii ca şi Braşov şi Bistriţa ar putea întări această ipoteză. O altă ipoteză priveşte
ridicarea unei biserici în sec 12 cu ajutor german. În sec. 13 oraşul bine întărit cuprindea o
suprafaţă de 7 ha.
Reşedinţa de scaun, Gross-Schenk, îşi are începuturile în mijlocul sec. 12; şi aici
partea mai ridicată a oraşului atestă o aşezare preexistentă cu burg şi sat, împreună cu biserica
Sf. Nicolae în partea de sud-est. Astăzi, după extinderea în stilul săsesc al satelor-stradă,
vechea aşezare aparţine parţii româneşti a oraşului; ne lipsesc însă orice dovezi în care să
ateste un corespondent toponimic românesc pentru centrul marcat de Treiber şi Niedermaier.
Conform cadastrului prima schiţă a oraşului ce includea şi o bazilică în stil romanic prevedea
o suprafaţă de 450x350 m. care va fi extinsă şi înconjurată de o întăritură de pământ şi lemn
cu porţi marcate în nord- est şi sud-est. Peste piaţa lunguiaţă s-a suprapus în partea de sud-vest
primăria. Gross-Schenk era în Evul Mediu târziu centrul juridic şi meşteşugăresc, avea o
mănăstire franciscană şi era după funcţie şi mărime un oraş de talie mică în a cărui
împrejurimi intrau alte 22 de aşezări. Cu toate acestea lipsesc dovezi privind o organizare
orăşenească; iudices de Schenk sunt atestaţi de-abia la sfârşitul secolului 13. Faptul că mai
târziu oraşul n-a putut ţine pasul cu celelalte reşedinţe de scaun se datorează probabil poziţiei
sale retrase.

Efectele atacului tătar în ciuda pierderilor pe care le-au produs au stimulat pe de altă
parte construcţia şi întărirea oraşelor în partea de sud a arcului carpatic. Prin aceasta oraşele
din această zonă se apropie mult de nivelul celor din zona Beskizilor slavi, unde se petrece
acelaşi fenomen. La graniţa cu Beskizii apar o serie nouă de oraşe printre care se evidenţiază
Leutschau. Pentru începuturile acestui oraş avem ca dovadă acordarea privilegiilor de către
Bela IV, după plecarea mongolilor din 1243: acest act limita dările la collecta generalis
dădea dispoziţii militare şi prevedea autonomia juridică sub un comes de Scepus ca mare
judecător şi sub iudices aleşi ca judecători secundari. Documentul lui Ştefan V din 1271
prevedea libera alegere a grafului care avea dreptul de judecată împreună cu reprezentanţii
regelui. Un raport credibil asupra oraşului îl avem în cronica lui Caspar Hain: sub conducerea
grafului Rycolphus saşii ridică întărituri împotriva tătarilor unde se stabilesc vreme de 3 ani şi
ridică o biserică. „Îndată ce tătarii au plecat au coborât şi saşii din întăriturile muntoase”.
Primele trei locuri alese pentru noua aşezare au fost abandonate pe rând, după cum afirmă
Hain din cauza lipsei apei şi a posibilităţilor de aprovizionare. Ca dată de întemeiere Hain dă
anul 1245 care nu trebuie acceptat neapărat deşi schiţa oraşului datează cu siguranţă înainte de
1250.

Laurenţiu Rădvan 62
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

În cadastrul oraşului realizat de Andreas Probstner, în anul 1787, este marcată în jurul
bisericii negre a slovacilor pe partea de vest o aşezare rurală de formă ovală : la aceasta este
alăturată schema oraşului de formă pătrată cum apare în înregistrarea din 1770, cu posibilităţi
de extindere în nord-vest şi nord; în mijlocul pieţei patrulatere este construită Biserica Sf.
Iacob sub ale cărei altare există şi un Nicolai seu mercatorum; mai târziu în aceeaşi piaţă este
construite primăria. Axa stradală principală pornea de la poarta sudică, mergea de-a lungul
parţii de est a pieţei, făcea o cotitură perpendicular pe partea de nord a pieţei şi se termina la
mănăstirea franciscană, la poarta nordică. Extinderea din sec. 13 a inclus oraşul nou şi
spitalul. În documentele eliberate de Carl Robert, în 1312 şi 1328 se pomeneşte centrul juridic
in Leucha civitate . Importanţa oraşului a crescut mai ales după ce în 1412 Sigismund a fost
nevoit să amaneteze 13 din 24 civitates deşi numai o parte din ele s-a dovedit a fi oraşe.
Această stare de lucruri s-a menţinut timp de trei sec. timp în care Leutschau şi Kaesmark
erau cele mai importante oraşe rămase Ungariei .
Kaesmark poate fi deja identificată cu villam Saxonicam apud ecclesiam sancte
Elisabet din 1251. Bela IV acordă în 1269 privilegiul către hospites de Kasmark in scepis;
aceştia aveau dreptul să-şi aleagă propriul villicus ca judecător secundar. Deţineau, un forum
liberum precum şi biserică şi cimitir propriu şi plăteau anumite dări precum şi zeciuiala
bisericii. În privilegiile din 1271 oraşul nu mai este pomenit deloc, în 1312 şi 1328 este
prezent doar ca „Kaesmark” fără alte precizări. Abia în 1380 este numit civitas şi primeşte
privilegii din partea lui Sigismund ca sprijin după un atac din partea husiţilor. Schema
oraşului cu Biserica Sf. Mihail lângă mănăstirea devenită mai târziu burg, datează înainte de
1280.
Aşezarea Wallendorf (Latina Villa) exista probabil înainte de 1212. Privilegiile
acordate de Bela IV, pe care Kaindl le aproximează în jurul anilor 1243, 1263 vor fi
confirmate de Ladislaus în 1243. Oraşul este menţionat şi în privilegii în 1312 şi 1328; în
1399 Sigismund negociază dispoziţii de graniţă cu iudices aleşi dintre hospites aflaţi în Villa
Latina – toponimele precizate aici sunt germane sau ungare fapt ce demonstrează ponderea
mare a locuitorilor valoni din oraş. Puţin mai târziu în 1404 Sigismund pomeneşte într-un
document din Leutschau biserica oppidi nostri Wallendorf Sf. Ioan Botezătorul. Din păcate
există prea puţine indicii cu privire la schema iniţială a oraşului şi nu se mai pot recunoaşte
urme de întărituri însă construcţia romanică a bisericii din centru şi orientarea străzilor spre
drumul de circulaţie ce ducea la Kaschau atestă şi aici o dezvoltare puternică după năvălirea
tătarilor şi o posibilă colonizare cu saşi şi prin urmare construcţia oraşului poate fi situată
înainte de 1280.
Şi în Slovacia de est se ridică o serie de oraşe după 1241. Cel mai important este
Preschaul Eperjes . O primă dovadă datează din 1247, deşi Caspar Hain notează anul 1288
pentru întemeierea mănăstirii oraşului şi anul 1394 pentru ridicarea zidului de întărire cu
sprijinul regelui Ludwig I, care însărcinează pe hospites din acest oraş într-un document din
1370 să ajute la ridicarea zidului şi care va oferi acestora anumite privilegii în 1374. Totuşi
Sigismund va trebui şi el să impulsioneze finalizarea construcţiei zidului în 1404-1408 pentru
ca la sfârşitul sec. 15 oraşul să aibă o întăritură dublă. În schiţe se observă şi lucrările de
extindere a oraşului paralel cu cele de ridicare a zidurilor. În ceea ce priveşte centrul oraşului
se presupune că datează înainte de 1280.
Concluzii: S-a observat că datorită luării în considerare doar a informaţiilor furnizate
de privilegii cercetătorii n-au apreciat în mod corect contextul temporal în care se desfăşoară
evenimentele din spaţiul Beskizilor şi cel al Transilvaniei. Pentru a se obţine o imagine clară
asupra oraşelor din aceste zone trebuie luate în considerare elemente de organizare,
întemeiere, terminologie. Şi trebuie mai ales accentuat contextul istoric: regatul ungar,
exploatarea sărurilor şi a metalelor preţioase, mişcarea spre est a coloniştilor de origine
germană, valonă şi italiană. Cercetătorii care se ocupă de rolul acestor hospites au subliniat

Laurenţiu Rădvan 63
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

faptul că ei formau o categorie socială aparte, de natură pe de o parte nobilă pe de altă parte
comercială şi meşteşugărească. Această pătură se supunea monarhiei arpadiene prin anumite
obligaţii militare şi vamale precum şi organizării bisericeşti. În schimb monarhia îi sprijinea
prin privilegii şi acordarea autonomiei.
Impulsionarea vieţii urbane de-a lungul întregii zone carpatice sub regele Andrei II
continuată sub fiul şi apoi nepotul său este strâns legată de aducerea acestor colonişti: cele
mai multe ori oraşele au fost ridicate pe locul unor sate de colonişti. Piaţa principală a fiecărui
oraş a preluat funcţia de centru al întregii vieţii urbane. Treptat se manifestă şi oarecare
diferenţieri între oraşe după mărime şi funcţii.
În final să aruncăm o privire scurtă asupra ridicării oraşelor în ultima perioadă a
dinastiei arpadiene. Un bun exemplu este oraşul est-slovac Bartfeld (Bardejov), la
intersectarea drumurilor dintre Cracovia şi Kosice, în apropiere de pasul Dukla. Aici
coloniştii din Silezia ridică o serie de aşezări după ce Andreas II le oferă în 1212 terenuri
importante în această zonă. În 1272 Ştefan V oferă privilegii coloniştilor saşi de aici. În
privilegiile acordate de Carl Robert în 1320 sunt atestate importante extinderi.
De-a lungul Tisei de sus se dezvoltă o altă serie de oraşe dintre care cele mai
importante sunt Sevlusch şi Sighet; Sevlusch (azi Vinogrado) se afla în apropiere de burgul
Ugoxa unde sunt atestaţi hospites deja din 1272. Sighet era o piaţă importantă de sare şi este
atestat şi el înainte de 1300. Datarea este valabilă şi pentru o altă importantă piaţă de sare
Thorenburg ca şi pentru o altă aşezare din Transilvania şi anume Eisenmarkt (Rimetea). Seria
de oraşe din Transilvania se mai remarcă prin Muehlbach şi Bross în apropiere de
Weisenburg, Mediaş, Rex şi Birthaelm.
Mediaş spre exemplu este atestat încă din 1283, aşa numitele scaune Mediaş şi
Marktschelken deţineau 27 de comunităţi şi împreună cu Birthaelm erau numite comitates
Saxonum. Mediaş şi Schellken sunt numite civitas de-abia în 1424, într-un document al
regelui Sigismund. În Mediaş se poate recunoaşte o aşezare preexistentă pe aşa numita Uliţă
Lungă din partea de sus a oraşului. Aceasta s-a extins în 2 mari etape cuprinzând mai întâi
partea de sus a oraşului şi apoi partea de jos a oraşului. Aici se găsea în 1480 o importantă
întăritură la care se referă Ludwig II în privilegiul acordat în 1517.
După luptele pentru tron urmează cele 2 domnii scurte ale regilor de Anjou care
impulsionează mult dezvoltarea oraşelor. Carol Robert şi Ludwig I aduc elemente inovatoare
din aria mediteraneano-italiană, atrag colonişti romanici şi germani. Mai ales s-au preocupat
pentru menţinerea unui anumit balans etnic în această zonă.
Paralel se ridică noi oraşe, mai ales în zonele de exploatare minieră şi în zonele foarte
dezvoltate economic din Moldova şi Banatul se sus. Un alt factor care a impulsionat apariţia
de noi oraşe a fost creşterea demografică. O mare amploare o iau totodată aşezările care
funcţionau ca centre administrative, meşteşugăreşti şi pieţe de desfacere O altă categorie după
oraşele mici o constituie acele oppida care deţineau biserici proprii şi o oarecare organizare
administrativă.
Domnia lui Sigismund de Luxemburg marchează o nouă epocă în istoria Ungariei; în
urma problemelor ridicate de concilii şi de husiţii din Boehmen spaţiul dunărean iese de sub
influenţa Ungariei. DE fapt Sigismund confirmase libertatea unora dintre oraşe deja în 1405
printre care se numără Pressburg, Tyrnau, Kaschau, Preschau şi Wartfeld. După înfrângerea
ungurilor de către turci, spaţiul carpato-dunărean rămâne complet izolat de influenţa ungară.
Totodată după 1400 configuraţia etnică se echilibrează mai ales în favoarea
maghiarilor. Pe de altă parte scade autonomia orăşenească în favoarea marilor magnaţi. În
conflictul dintre turci şi unguri şirul de oraşe din arcul carpatic sprijină rezistenţa
ungară.Astfel în 1541 magnatul ungar Loboczky scrie la aflarea veştii căderii apărării
ungureşti în faţa turcilor la Ofen în speranţa că se va menţine rezistenţa în arcul carpatic.

Laurenţiu Rădvan 64
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Poziţia oraşului românesc medieval in cadrul urbanităţii europene

de Hugo Weczerka2

I.
Problema originii şi a organizării cultural-geografice în oraşele româneşti a fost
abordată în mod foarte diferit de către cercetători. Istoricii români şi germani mai vechi –
bazându-se pe afirmaţiile cronicilor româneşti din epoca timpurie şi pe termeni privind
structura urbana proveniţi din germană – au atribuit un rol important în formarea şi
organizarea oraşelor in Moldova si Tara Româneasca germanilor şi mai ales saşilor din
Transilvania.
Cunoscutul istoric român Nicolae Iorga a scris în 1905, în „Istoria poporului român”,
versiunea germana, că românii n-ar fi avut pieţe şi oraşe; peste tot se întâlneau în oraşe – aşa
rezuma Iorga – străini, care veneau cu noţiuni din patria lor privind structura
(!Stadtverfassung = constituţie urbană) oraşelor, pentru a constitui colonii asemănătoare pe
teritoriul românesc. I.N. Anghelescu descrie structura oraşului vest-european şi recunoaşte în
România elemente similare, fără să aducă şi dovezi care să susţină această similitudine. Iorga
a mai nuanţat şi temperat în lucrările de mai târziu afirmaţiile sale din 1905 şi a recunoscut o
anumită valoare şi pieţelor vechi slavo-române, menţinându-şi însă opinia cu privire la
influenţa saşilor din Transilvania şi mai ales a nemţilor din Rotreussen în cazul Moldovei. Şi
alţi autori români din perioada inter- şi postbelică accentuează elementul autohton în formarea
oraşelor şi pieţelor, fără să nege influenţa unor grupuri de populaţie străină, armenii germani
sau italienii pe malul Mării Negre. De cele mai multe ori au fost folosite date şi fapte din
izvoare insuficiente, fără sa analizeze în profunzime apariţia oraşului românesc într-un cadru
mai larg.
După cel de-al doilea război mondial istorici precum Petre P. Panaitescu sau
Constantin C. Giurescu au luat din nou poziţie în această problemă. Panaitescu doreşte să
pună evoluţia oraşului românesc pe linia oraşelor vest-europene. În antologia „ Interpretări
româneşti” scria în 1947 – aşadar puţin înaintea introducerii principiilor marxiste în tratarea
istoriei – într-un articol despre comunităţile urbane medievale în cadrul principatelor române
:” Cele mai vechi pieţe româneşti sunt rezultatul răspândirii saşilor pe partea aceasta a
munţilor, răspândire care poate fi urmărită istoric.” În colecţia „ Viaţa feudală în Moldova şi
Ţara Românească, sec. 14-17”, din 1957 Panaitescu nu s-a mai putut exprima în acelaşi fel.
Dar el a făcut totuşi aluzie la legăturile oraşelor române cu spaţiul vest-european, si a
accentuat în mod corect, că oraşele româneşti datorită factorilor politici (şi aici s-ar putea
adăuga şi factorii culturali şi economici) nu au putut atinge nivelul de dezvoltare al celor din
spaţiul vest-european. Tot el evită să discute despre situaţia oraşelor din spaţiul slav învecinat,
făcând bineînţeles abstracţie de problema „ocolului”. Mai clar se exprimă Panaitescu în
lucrarea sa „Introducere în istoria culturii româneşti”(1969) apărută postum sub semnul unei
politici economice mai tolerante, care a fost publicat neschimbat ca un fel de testament al
istoricului, deşi unele aspecte nu au fost pe placul editurii. Panaitescu scrie că existau
anumite pieţe româneşti şi înaintea răspândirii germane în est. „Întemeierea oraşelor libere în

2
Ideile generale ale acestei teme au fost tratate de autor in conferinţa cu titlul „Influenţele germane asupra
oraşelor din Tara Românească şi Moldova”, ţinută la cel de-al treilea colocviu a Curatoriumului de istorie
comparată, 15.03.1972, Münster. Studiul a fost publicat: Hugo Weczerka, Die stellung der Rumänischen Stadt
des Mittelalters im Europäischen Städtewesen, în Die Mittelalterliche Städtebildung im Südöstlichen Europa, ed.
de Heinz Stoob, Köln, Viena, Böhlau Verlag, 1977, p. 226-256.

Laurenţiu Rădvan 81
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

toate cele trei ţări române este un aspect al istoriei universale, care priveşte tot spaţiul est-
european.”, „Marea emigrare germană, flamanda şi walonică a avut un rol important în viaţa
urbană din Ungaria, Polonia şi România, şi parţial în Ucraina şi Rusia. La bazele multor
asemenea oraşe stăteau colonişti din Germania şi Flandra.”
Părerea reputatului istoric şi slavist Panaitescu corespundea totuşi liniei oficiale a
istoriografiei marxiste în România în anii 50 şi 60. Lia Lehr a pus structura oraşului în Tara
Românească în legătură exclusivă cu factorii autohtoni, deşi tocmai în acest teritoriu sunt
dovezi clare ale influenţei străine; după opinia acesteia organizarea administrativă a oraşelor,
în special în justiţie ar fi păstrat elemente din organizarea comunităţilor rurale autohtone. În al
doilea volum al Istoriei românilor editată de Academia română în 1962, Barbu Câmpina şi
Mihai Berza scriau cu prudenţă: „Întemeierea oraşelor în Moldova şi Tara Românească
trebuie argumentată ca peste tot printr-o anume necesitate interioară, favorabilă pătrunderii
elementelor străine”. În cea mai cuprinzătoare monografie de până acum cu privire la
dezvoltarea oraşelor medievale româneşti, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene, scrisă de
marele maestru al istoriografiei româneşti, Costantin C. Giurăscu, 1967, se susţine într-adevăr
că mai ales în domeniul juridic s-au resimţit influenţele străine asupra obiceiurilor autohtone,
mai ales cele germane prin saşii transilvăneni. În general se ajunge la concluzia: „Pieţele
(târgurile) şi oraşele sunt un produs al forţelor de producţie autohtone şi întemeierea lor nu se
datorează străinilor veniţi de peste hotare.”
Cel care judecă în termeni pozitivi influenţa străină, precumpănitor germană, este
Mircea D. Matei în studiile sale despre oraşele din Moldova. El atribuie acestor străini meritul
de a fi adus în Moldova sistemul de organizare al oraşelor feudale occidentale”. Comercianţii
străini, mai ales germanii, au contribuit în opinia lui la ridicarea la un nivel mai înalt al vieţii
în Moldova prin participarea lor la organizarea administrativă după modelul german”.
O cu totul altă direcţie de cercetare o reprezintă linia sovietică şi sovietico-
moldovenească: ea susţine că oraşele moldoveneşti s-au dezvoltat doar pe baza slavă şi că ele
ar fi moştenit trăsăturile structurale caracteristice de la statul Kievean Rus şi de la statul
Halician. Această opinie este negată cu fermitate în toate lucrările recente ale istoriografilor
români.
Cercetarea germană s-a ocupat de oraşele româneşti doar în contextul populaţiei
germane în aceste zone. Opinia germană a fost influenţată mult timp de lucrările lui Raimund
Friedrich Kaindls, care pe baza numărului de germani din Moldova şi Ţara Românească şi pe
baza termenilor administrativi de origine germană a susţinut ideea unei baze germane a
oraşelor româneşti. Autorul acestui studiu a redus opiniile privind influenţa germană,
recunoscând şi o componentă slavo-bizantină în întemeierea oraşelor române la care se
adăuga influenţa germană în funcţie de densitatea populaţiei germane în zonele respective.

II.
Această diversitate de păreri în această problemă se explică şi prin izvoarele
insuficiente privind istoria oraşelor. Informaţii despre această chestiune apar relativ târziu, în
sec. 14, fiind ceva mai bine reprezentate în izvoarele sec. 15 şi 16; ele nu abordează toată
viaţa oraşelor în complexitatea ei. Din arhivele oraşelor, atestate măcar pentru câteva oraşe n-
a mai rămas aproape nimic, majoritatea căzând victime pustiirilor sau incendierilor. Nici în
ceea ce priveşte arhivele princiare situaţia nu este mai bună. Mai bine s-au păstrat
documentele în mănăstiri sau de către persoane private. Este vorba în primul rând de
documente de notariat, emise de către consiliul local sau de către principi şi sub controlul
consiliilor. Atestări de întemeiere, cărţi juridice nu s-au păstrat. Informaţii importante se pot
obţine din arhivele externe, cu privire la oraşele din Moldova, în arhivele din Lemberg,
Bistriţa şi Kronstadt (Braşov) şi Hermannstadt (Sibiu) [şi într-o măsură oarecare din nou
Kronstadt pentru Transilvania, n.ns.]. Arheologia poate susţine documentele scrise, mai ales

Laurenţiu Rădvan 82
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

rezultatele obţinute în urma săpăturilor din perioada postbelică, din păcate însă aceste
rezultate nu au fost prelucrate suficient şi puse în legătură cu viaţa oraşelor româneşti.

III.
Bazele politice, economice, demografice ale întemeierii oraşelor şi târgurilor pe
teritoriul principatelor româneşti s-au cristalizat într-un proces îndelungat şi în permanentă
schimbare. Sărăcia izvoarelor împiedică şi din acest punct de vedere o privire clară asupra
acestui proces şi poate duce la interpretări diferite şi contradictorii. Totuşi măcar atât se poate
susţine: după retragerea romanilor din Dacia în 271 o parte din populaţia romanizată a rămas
şi a menţinut mai departe contactul cu grupele înrudite de la sud de Dunăre. Din secolul 6 se
stabilesc şi slavii în regiunea carpatică, care parţial aparţineau slavilor de sud, parţial, mai ales
în Moldova slavilor de est. Ei au fost treptat asimilaţi de populaţia autohtonă, aşa-numiţii
români sau valahi cum sunt numiţi în izvoare, proces în care preiau şi o mare parte din
vocabularul slav. Se presupune că acest proces s-a încheiat în secolele 10-11. Locuinţele
acestei populaţii din afara arcului carpatic se situau în zona subcarpatică, pe cursul inferior la
Dunării şi pe litoralul Mării Negre, pentru că zona de câmpie estică, continuare a stepei ruseşti
era ocupată de populaţiile turco-tatare, mai întâi de pecenegi, apoi de cumani din sec. 11 până
la năvălirile tătare.
Peisajul viitoarelor principate române se situau la periferia mai multor sfere de
influenţă: imperiul bizantin, respectiv bulgar din sud, principatul slav din nord, Halicia,
Ungaria în nord-vest, în sfârşit Hoarda de Aur după 1241 în est. Aceste influenţe nu s-au
manifestat însă conflictual şi astfel a fost posibilă întemeierea statelor române. Populaţia
română a fost adusă pentru siguranţa graniţelor la marginea Carpaţilor de către împăraţii
unguri. În această zonă se formează mici formaţiuni politice, cnezate şi voievodate, în care
elementul militar era predominant. Datorită unor împrejurări favorabile apar două mari
structuri politice, care au încercat să se sustragă hegemoniei ungare: în prima jumătate a sec.
14, la poalele sudice ale Carpaţilor, Tara Românească, şi un pic mai târziu, 1359, în est,
Moldova. Ambele principate îşi întindeau stăpânirea de-a lungul râurilor izvorâte din Carpaţi
până când ating în 1400 zona Mării Negre. Trebuie adăugat că românii, fiind creştini
ortodocşi, depindeau cultural de Bizanţ, că deţineau forme de organizare şi stăpânire de
influenţă slavă, ca element de moştenire după convieţuirea cu aceştia şi că limbă scrisă până
în sec. 16-17 slava bisericească, aşadar bulgara veche, în Moldova cu influenţe ucrainene. În
materie de drept se foloseau de autohtonul drept cutumiar, iar primele scrieri de drept din sec
17, ca şi cele din sec. 18 proveneau din culegerile juridice bizantine, transformate după
dreptul cutumiar.
Direcţia de desfăşurare a celor două state române corespundea direcţiei curentelor de
circulaţie internaţionale, care pe de o parte sprijineau economic statul, şi pe de altă parte îi
ofereau o anumită siguranţă. Unele dintre aceste drumuri comerciale treceau prin
Transilvania: drumurile care veneau din sud-est, de la Viena, Praga, Breslau şi Cracovia,
treceau prin Sibiu şi Braşov şi apoi prin oraşele din Ţara Românească până la oraşele din zona
Deltei, sau direct până la Constantinopol, sau trecând prin Bistriţa punctele de nord din
Moldova, ajungeau la Marea Neagră. Comerţul din Moldova era mai important ca cel din
Ţara Românească, pentru că nu era impulsionat doar de circulaţia mărfurilor prin
Transilvania, ci, mai departe, de legăturile puternice între Lemberg şi oraşele de la Marea
Neagră. În Lemberg se uneau două mari artere de circulaţie din vest şi din nord: continuarea
drumului care venea de la Leipzig prin Gorlitz şi Breslau până la Cracovia şi drumurile
veneau de la Danzig şi Thorn până în marele centre comerciale ruseşti.
Vechimea acestui comerţ se oglindeşte doar parţial în datele transmise. Totuşi există
dovezi care atestă prezenţa comercianţilor italieni la mijlocul sec. 13 pe ţărmul de nord al
Mării Negre şi un portolan din 1339, care cuprinde zona Mării Negre şi împrejurimile,

Laurenţiu Rădvan 83
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

notează în dreptul oraşului Lemberg: „În acest oraş trag negustorii veniţi din zona Mării
Negre şi apoi trec mai departe prin marea Gotland spre Flandra, mai ales spre Brugge. Aici se
schiţează aşadar drumul de la Marea Neagră spre Lemberg şi mai departe spre oraşele prusace
de coastă, şi de acolo pe drumurile Hansei, pe lângă Marea Baltică, spre Flandra. În 1358,
braşovenilor li se recunoaşte libertatea comerţului de către regele Ungariei pentru teritoriul
din Ţara Românească aflat între râul Ialomiţa şi locul de vărsare al Siretului, aşadar până
aproape de Deltă; 10 ani mai târziu aflăm că locuitorii acestui oraş se bucurau de privilegii
comerciale în spaţiul stăpânit de Demetrius princeps Tartarorum. Oraşele din [Moldova şi
Ţara Românească, greşit, n.ns.] Transilvania aşezate pe aceste căi comerciale, Sibiu, Braşov,
Bistriţa, se bucurau în ultimele decenii ale sec. 14 de drepturi de mărfuri [poate dreptul de
depozit, n.ns.]. Negustorii din Lemberg obţin în 1408 de la domnitorul moldovean Alexandru
cel Bun numeroase privilegii comerciale. În acest document apar şi elemente privind
organizarea comerţului, precum şi o reţea de oraşe şi târguri din Moldova.

Care este începutul oraşelor şi târgurilor în Tara Românească şi Moldova, care sunt
purtătorii acestor începuturi şi cum se poate face o ierarhie a acestor aşezări în funcţie de rolul
lor cultural?
Cea mai veche grupare de oraşe trebuie localizată sub sfera de influenţă bizantină în
zona Mării de Negre şi pe cursul inferior al Dunării. Anticul Tyras în limanul Nistrului apare
la mijlocul secolului 10 sub numele de Maurokastron, în italiană Maurocastro, în slavă
Belgorod, în română Cetatea Albă, în germană Weissenburg, în turcă Akkerman. În 1246 se
aude de neguţători italieni în această zonă, în a doua jumătate a aceluiaşi secol se întemeiază
aici o colonie genoveză. Chilia, identică poate cu cetatea bizantină Lycostomion, în italiană
Licostomo, aflată la gura de vărsare a Dunării, apare în 1274 ca exil al unui patriarh din
Constantinopol; la acea vreme trebuie să se fi înfiinţat şi colonia genoveză. Vicina, care se
bănuieşte că s-ar fi aflat pe lângă Mahmudia, pe braţul Sf. Gheorghe al Dunării, este atestată
în sec. 11, iar în sec. 13 şi 14 era reşedinţă episcopală ortodoxă şi un înfloritor centru
comercial, cum demonstrează numeroasele contracte comerciale încheiat în Pera, în apropiere
de Constantinopol, în anul 1281. Aceste oraşe erau sub influenţă italiană, astfel s-au păstrat
pentru Chilia documente (Konsuln) în a doua jumătate a secolului 14. Mai târziu aceste oraşe
nu se mai pot lua în considerare cu privire la problema locului pe care oraşele româneşti îl
ocupă în contextul european: Vicina dispare deja din 1460 din izvoare, Chilia şi Cetatea Albă
ajung în 1484 sub ocupaţie turcească, după aproape 100 de ani de apartenenţă românească.
Drumul comercial dintre Marea Neagră, Transilvania şi Lemberg a avut nevoie, foarte
timpuriu, şi mai târziu în viitoarele ţări române, de puncte de reper. Cercetătorii români au
observat că o seamă de astfel de târguri erau denumite după cursurile de apă, în valea cărora
erau aşezate, unele cu adăugarea „târg”, altele fără. Din Ţara Românească putem da exemple:
Argeş, Târgu Jiu, Buzău, Râmnicu Sărat; în Moldova, se pot atesta 13 astfel de aşezări: Siret,
Suceava, Târgu Neamţ, Trotuş, Bârlad. Unele târguri aveau două nume, dintre care unul era
format după numele râului: cel mai cunoscut exemplu este oraşul Baia pe râul Moldova, care
în germană este numit „oraşul Molde” sau „ târgul Molde”, în latină Moldavia, pe sigiliul
oraşului Civitas Moldaviensis. Faptul că întemeierea de târguri este un obicei străvechi o
demonstrează însăşi originea slavă a cuvântului „târg”, moştenit probabil din perioada
vieţuirii în comun între populaţia română şi cea slavă, deci înainte de secolul 11. Un alt
argument care demonstrează vechimea acestor aşezări este faptul că majoritatea sunt situate
pe cursul superior al râurilor, în zona subcarpatică, unde se concentrase de la început
populaţia română. Cu siguranţă că funcţia acestor aşezări s-a modificat între timp. Săpături în
marile oraşe au demonstrat că ele au apărut pe baza unor aşezări rurale. Probabil că diferiţi
factori au dus la transformarea satului în oraş: vadurile râurilor, posibilităţi de apărare
avantajoase, poziţia în raport cu celelalte aşezări din împrejurimi. Aceste oraşe, târguri vor fi

Laurenţiu Rădvan 84
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

viitoarele reşedinţe de voievodate în perioada dinaintea formării ţărilor române. Multe oraşe
sau târguri se întemeiau pe bazele unor foste reşedinţe din perioada prestatală şi nu există nici
o îndoială că au existat de la început diferenţe de mărime şi importanţă, aşa cum se vor
manifesta aceste diferenţe şi mai târziu.
Peste această dezvoltare autohtonă s-a suprapus ulterior influenţa străină, a
germanilor din Transilvania şi Rotreussen [Halici, vezi mai jos, n. ns.] şi parţial a maghiarilor.
Saşii din Transilvania s-au stabilit la extremitatea estetică a regatului ungar încă de la
mijlocul secolului 12. De aici ei s-au mutat, încă înainte de năvălirea tătarilor din 1241, totuşi
într-un număr redus în zona subcarpatică din Moldova şi Tara Românească. În Sud şi Sud-est
avem ordinele cavalereşti germane, stabilite în Burzenland, între 1211-1225, la care se mai
adaugă misiunile trimise din Ungaria în episcopatul cumanilor din zona Milcoviei, stabilite pe
partea estică a Carpaţilor. Migraţia germanilor în episcopatul cuman este atestată într-o
scrisoare a Papei Gregorius IX din 1234. Cam în aceeaşi perioadă germanii urcă din valea
Moldovei şi se stabilesc în Baia şi Neamţ, la nord în Rodna, aşezare de munte pomenită în
descrierea năvălirii tătare, Carmen miserabile, a călugărului Rogerius. Pe atunci îi interesau
resursele din munte, aur şi argint de la Baia (maghiarul Banja = mină, după aceea, rom. Baia),
sare de lângă Neamţ. Nu se ştie dacă aceste populaţii germane din sec. 13 au rezistat năvălirii
tătare sau nu. Oricum fluxul de populaţie germană creşte, în sud chiar din sec. 13, în est, după
slăbirea puterii Hoardei de Aur, în al doilea sfert al sec.14.
Tot în această perioadă o dată cu fluxul de populaţie venit din Silezia şi îndreptat spre
est şi sud-est migrează un alt val de germani în Moldova trecând prin mica Polonie şi
principatul Halic, viitorul Rotreussen, mai ales după alipirea Halic-ului la Polonia în 1350.
Pentru Moldova, cele mai vechi izvoare, 25, 30 de ani după întemeierea ţării, atestă
raporturi atât de dezvoltate încât germanii de acolo erau cu siguranţa deja bine stabiliţi.
Saşii din Transilvania, silezienii şi urmaşii acestora au adus cu sine structurile
economice, sociale, culturale, juridice şi le-au împrumutat şi autohtonilor. Cu siguranţa că în
multe aspecte au trebuit să se adapteze la noile circumstanţe, mai ales că ei rămân totuşi o
minoritate. De aceea influenţa germană nu va fi aici la fel de mare ca în zonele vestice
cuprinse în migraţia estică a germanilor.
Dacă în alte zone au existat două faze, una rurală şi alta urbană, în Moldova şi Ţara
Românească au apărut direct aşezări urbane germane. Negustorii străini erau obişnuiţi să
poposească în aşezări străine, şi decizia de a se stabili definitiv într-unul din acestea nu era
chiar foarte greu de luat. Negustorii puteau sa-i depăşească uşor pe meşteşugari dacă
descopereau că meseria lor era cerută şi aducea profit. Ţăranii însă erau strânşi legaţi de satele
lor şi cu greu se hotărau să le părăsească pentru a se stabili în astfel de aşezări urbane. Cu
toate acestea majoritatea satelor din Moldova, în număr destul de redus, cum arată izvoarele
se situau mai ales în preajma oraşelor şi târgurilor, sprijinindu-se astfel pe acestea.
Să încercăm să stabilim o oarecare amploare a fenomenului urban, mai întâi în Ţara
Românească.
În Câmpulung, pe coasta sudică a Carpaţilor, unde mulţi cercetători au căutat castrum
munitissimum al ordinului german din episcopatul cuman, a fost înmormântat în biserica
catolică, locul numindu-se astăzi pe româneşte Cloaşter, comes Laurentius de Campo Longo,
aşadar graful sau judecătorul german al locului conform inscripţiei de pe piatra de mormânt
din anul 1300. Denumirea pare să dovedească un model transilvănean, sas. Populaţia
germană, ca şi existenţa bisericii catolice de la Câmpulung (Muscel) este atestată până târziu
în sec. 18. Faptul că germanii reprezentau populaţia predominantă în acest oraş, al doilea ca
importanţă în Tara Românească (sec.14) este demonstrată şi de scrierea despre Richter und
Purger aus der Lager Aw , adresată braşovenilor. În capitala provizorie de la Târgovişte este
atestată în sec. 16 o biserică catolică şi o mănăstire franciscană, semn al prezenţei populaţiei
germane şi maghiare în peisajul ortodox; tot aici sunt atestaţi şi saşii. O biserică protestantă

Laurenţiu Rădvan 85
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

săsească a existat în 1575 la Râmnic pe râul Olt. Nume răzleţe de locuitori germani sunt
atestate şi în alte oraşe din Tara Românească, mai ales cele aşezate în drumul căilor
comerciale din Transilvania, cum ar fi Buzău, Brăila, Târgşor, Bucureşti, Gherghiţa.
Atestările nu sunt totuşi foarte clare sau suficient valorificate.
Mai bine informaţi suntem cu privire la germanii din Moldova. În sec. 14-15 sunt
atestate comunităţi germane în oraşe precum Baia, Suceava, Siret, Roman, Neamţ, toate oraşe
de o importanţă considerabilă şi aşezate în zona precarpatică. Baia fusese prima capitală a
Moldovei, aşa cum susţine şi sigla latinească a oraşului. În 1345 exista aici o mănăstire
franciscană, iar în a doua jumătate a sec. 15 o episcopie catolică. Faptul că Baia a fost o lungă
perioadă o aşezare predominant germană o susţine un document princiar privind o donaţie
pentru mănăstirea Pobrata din anul 1453: aici promite principele cu acordul consiliului
oraşului să dea mănăstirii o cantitate anuală din recolta de cereale a oraşului, şi se precizează
ce se va întâmpla în cazul în care saşii din Baia nu vor respecta această înţelegere. Din 1388
până în 1563, Suceava este atestată capitală a Moldovei. O scriere din 1402 semnalează deja
în 1391 nume ale locuitorilor germani din Suceava, scrierea aparţinând unor izvoare din
Lemberg din primul sfert al sec.15. Siret, de două ori susţinut de donaţiile unor foste
principese moldovene în sec. 14, 15, era în secolul 14 punct de sprijin al misiunii catolice
venite din spaţiul germano-est polonez în Moldova şi se presupune că germanii de aici
veneau din Rottreussen (Halici, n.ns.), spre deosebire de cei din Baia sau Suceava, care
proveneau din Transilvania. În 1345 este atestată o mănăstire franciscană în Siret, 1371 un
episcopat catolic, în 1377 o mănăstire dominicană. Cea mai veche carte a oraşului Lemberg
din 1382-1389 dovedeşte deja numeroase legături comerciale care implicau nume germane ale
unor cetăţeni din Siret sau Baia, listele noilor locuitori din Lemberg atestă mutaţii de
populaţie germană din Siret. Roman, reşedinţă a unei episcopii ortodoxe şi a unor principii
moldoveni era, după cum dovedeşte o siglă a oraşului cu inscripţie latină, probabil din sec.
14, şi reşedinţa comunităţii catolice din zonă. Un anume Martinus Wasserbroth din Roman a
înaintat în 1469 o scrisoare de recomandare către oraşul Lemberg şi a devenit locuitor acolo;
saşii şi maghiarii sunt atestaţi în Roman în sec. 16 şi 17. În cazul oraşului Neamţ (neamţ =
german) face referire chiar numele oraşului la germani. Se poate spune că numele aparţine
unei perioade înainte de năvălirea tătarilor, dar populaţia germană este atestă aici şi prin alte
izvoare din sec. 15-17. În 1448, Petir gewantscherer din Neamţ locuitor al oraşului Cracovia.
În sec. 16 cea mai puternică colonie germană se afla la Cotnari, în partea de est, la
nord de Iaşi, aşezarea era cunoscută prin şcoala întemeiată acolo de principele Heraklides
Despota în 1563, care îl avea ca coordonator pe Johannes Sommer din Pirna. Localitatea
Cotnari este atestată încă din sec. 15, fără precizări însă asupra locuitorilor ei.
Nume răzleţe germane apar şi în Trotuş, Bârlad, Bacău, Iaşi, Huşi, cele mai multe
aveau locuitori maghiari, numărul se pare că era în Evul Mediu mai mare, dar fără o
importanţă deosebită.
Un alt izvor este o listă de oraşe parvenită prin cronicile ruseşti, alcătuită conform
unor izvoare contradictorii în 1387-1392, respectiv 1388-1391; aici oraşe moldoveneşti
precum Iaşi, Roman, Neamţ, Piatra, Suceava, Siret, Baia sunt numite „româneşti” şi toate
aveau comunităţi germane.
Dacă în zona de nord a Moldovei se concentrează comunităţile germane, în cea de sud
apar o serie de aşezări maghiare, urbane şi rurale, încă din prima jumătate a sec. 13. Cele
mai vechi şi mai puternice aşezări maghiare se găseau la Piatra, Bacău, Adjud, Tecuci; mai
târziu maghiarii pătrund şi în nord şi în vest în Moldova, în comunităţile germane din oraşe
precum Hârlău, Iaşi, Huşi. În Trotuş sunt atestaţi conducători maghiari, iar în Huşi şi Iaşi un
misionar susţine că conducătorii erau aleşi alternativ dintre români şi maghiari. Se pare că şi
prima traducere a Bibliei în maghiare a fost realizată sub influenţă husită în Moldova, o copie
a acesteia este realizată în 1466 În Trotuş.

Laurenţiu Rădvan 86
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Prezenţa maghiarilor este un aspect important când vorbim de influenţa străină asupra
oraşelor româneşti, deoarece aceştia aduceau cu sine un model urban occidental. Şi faptul
că ei au împrumutat din acest model şi românilor o dovedeşte tocmai cuvântul „oraş”,
provenit din maghiarul „varos”.
O a treia categorii de străini care au jucat un rol important în oraşele, mai ales din
Moldova, dar şi din Tara Românească au fost armenii. Aceştia erau importanţi negustori,
astfel că într-un privilegiu comercial din 1408 pentru cei din Lemberg se face diferenţiere
între mărfurile germane şi cele armeneşti. Pătrunderea armenilor s-a făcut pe două drumuri,
unul dinspre Cetatea Albă, unde s-au descoperit monede armeneşti din sec. 13, altul dinspre
principatul Haliciului, mai târziu Rotreussen. Armenii au întemeiat colonii într-o serie de
oraşe moldoveneşti, precum în Suceava, Siret, Roman, Iaşi, Botoşani, Hotin, Vaslui, Bârlad,
Chilia. Multe dovezi atestă existenţa unor biserici armeneşti încă din sec. 14; în 1401 obţin în
Suceava o episcopie, şi tot aici aveau, ca şi în Lemberg şi în Kamieniec Polsk propriul lor
„şoltuz”, conducător de comunitate, sub care trăiau conform practicilor juridice proprii.
Influenţa armenilor asupra oraşelor româneşti nu poate fi dovedită, decât în măsura în
care activităţile lor comerciale trebuie să fi influenţat într-un mod şi viaţa de aici. Acelaşi
lucru este valabil şi pentru grecii aflaţi în oraşele sudice din Moldova şi în unele din Ţara
Românească. Influenţa temporală şi spaţială a comercianţilor italieni a fost deja amintită.

Să facem un rezumat al informaţiilor de până acum:


Pe teritoriul Moldovei şi Ţării Româneşti, înainte de apariţia ţărilor române apar
târguri, care funcţionează ca pieţe de schimb şi de desfacere, dar în acelaşi timp ca centre ale
unor structuri politice de mică amploare. Pe această structură apar elementele străine,
germane şi maghiare în sec. 13-15. Rareori aceştia au întemeiat oraşe din nimic pentru că nu
reprezentau un număr atât de mare, excepţie fac oraşele Câmpulung în Ţara Românească şi
Baia în Moldova. În cele mai multe cazuri aceştia se stabileau în târguri deja existente. În
schimb ei constituiau aici comunităţi germane asemănătoare comunităţilor germane din
marele oraşe slave înainte de preluarea structurii juridice germane. La început asimilau
locuitorii autohtoni în comunităţile lor şi asta nu era foarte greu atâta timp cât se impuneau
prin număr şi prin formele de organizare pe care le aduceau cu sine, şi prin legăturile
menţinute cu oraşele germane. A urmat apoi o perioadă de echilibru în care elementul străin şi
cel autohton au coexistat, până când cel străin a slăbit şi cel autohton a preluat supremaţia.
Modelul german urban a pătruns însă şi în aşezări unde nu locuiau străini. Procesul a
fost posibil pentru că în aşezările ţărilor române din sec. 14 nu exista nici un fel de organizare
orăşenească, decât aşa-numitul obicei al târgului.

IV.
Care este rezultatul acestor procese complexe prea puţin atestate în izvoare? Care este
tipul de oraş prezent în ţările române din sec. 15-17?
Să cercetăm mai întâi termenul de „oraş”, care ne-ar putea spune ceva despre oraşul
românesc într-un context mai larg.
Izvoarele germane şi latine – Stadt, Markt, civitas, oppidum, forum- nu sunt destul de
concludente. La fel termenul de origine slavă, trg = Markt, românescul târg, face aluzie doar
la funcţia oraşului. În multe documente slave ale principilor din Ţara Românească găsim
deseori exprimări de genul : „u sau v grad Bukuresci”. Aici rămâne însă întrebarea dacă grad
se referă doar la cetatea princiară sau şi la aşezarea orăşenească din jur. În foarte multe
documente grad sau gorod (în Moldova), se referă la cetatea princiară, pentru că unele nici nu
aveau asemenea aşezări în preajmă. Spre exemplu principele din Ţara Românească scrie în
1476 către braşoveni : „v’sem grazdanom ot veliki grad Braşovu”, „către toţi locuitorii
marelui oraş Braşov”. Aici este clar că denumirea de grad se referă şi la oraş şi la cetate, ca în

Laurenţiu Rădvan 87
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

cazul multor aşezări est-slave sau sud-slave, unde termenul făcea aluzie la cetatea pe bazele
căreia se dezvoltase oraşul, aşa cum este cazul termenului „târg” pentru întemeierea multor
oraşe româneşti. În aceeaşi scriere către braşoveni se menţionează mai departe, că nimeni nu
are dreptul să-i priveze de nimic, "ni vamesi not varas", nici măcar vameşii oraşelor. „Varos”
este termenul maghiar echivalent pentru oraş, rezultat din „var” =Burg, pe care românii prin
metateză l-au preluat în limba lor prin oraş. Pe lângă forma de varos apare în documentele din
Moldova şi Tara Românească din sec. 15 şi termenul de oraş. În Moldova se simte totodată o
influenţă occidentală din partea Poloniei: într-o scriere din anul 1463 oraşul Lemberg este
numit mistoşi misto este termenul ucrainean provenit din poloneză pentru oraş, pe lângă
vechiul horod. Această înlocuire a termenului slav gorod, grad prin termeni precum varos,
misto, oraş dovedeşte o influenţă central-europeană, termenii aducând cu sine şi elemente
specifice de organizare, aşa cum Herbert Ludat a demonstrat acţiunea acestor influenţe în
oraşele vest-slave.

Aşa cum termeni diferiţi precum varos, oraş apar paralel în diferite izvoare, aşa şi
descrierile păstrate în diferite rapoarte redau imagini foarte diferite. Raicevich scrie în
lucrarea sa „Osservationi storiche, naturali i politiche intorni la Valachia e Moldavia” din
1788 că Bucureştiul şi Iaşiul puteau fi considerate mai degrabă sate mai mari decât oraşe.
Aceeaşi impresie trebuie să o fi avut un misionar care scrie în 1644 despre Moldova :
”Nusquam autem in tota hac Provinci est muratacivitas, neque ullum fortalitium.” Există însă
şi alte însemnări. Cronicarul ungar Bonifius descrie, contemporan cu ea, lupta de la Baia între
moldoveni şi unguri şi descrie cu această ocazie şi oraşul: avea ziduri şi porţi de lemn. Centrul
oraşului îl reprezenta piaţa centrală: două străzi duceau la această piaţă centrală, acolo se mai
afla şi domul catolic, a cărui ruine există încă, alături se afla tabăra regelui ungur, castelul,
cum spune el, pentru că era privit ca reşedinţă a unui funcţionar princiar. De obicei
conducătorii de armată unguri locuiau în case cele mai bune din piaţa centrală.
Baia era un oraş mai ales german, dar nu era singurul cu astfel de întărituri. Vechea
reşedinţă moldoveană, Suceava, era după nişte însemnări din 1646 vallo et agere munitas. Şi
Bucureşti a fost prevăzut cu un zid din stâlpi de stejar după cum susţine o cronică
transilvăneană, săsească, din 1545. Mai vechea capitală a Ţării Româneşti, Târgovişte, apare
pe o gravură din 1595 înconjurată de întărituri. Pentru apărarea oraşului Gherghiţa de lângă
Ploieşti principele valah ocupă în 1600 un sat din apropiere şi construieşte acolo o „palanca”,
un gard de întărire, care va fi distrus câţiva ani mai târziu.
Se pare astfel că toate oraşele mai importante erau întărite de palisade de pari ascuţiţi
sau metereze, după modelul oraşelor ruseşti. Aceste construcţii serveau însă nu atât apărării,
cât pentru a marca graniţele oraşelor, aşa-numitelor vetre, după cum susţine Constantin
Giurescu. Pentru protecţia populaţiei în timp de război existau o serie de cetăţi, care serveau
acestui scop încă dinaintea formării ţărilor române. Nu se poate stabili cu siguranţă o schemă
a oraşelor, pentru că majoritatea fiind din lemn nu s-au păstrat, aşa cum nu s-au păstrat planuri
vechi ale oraşelor. Săpăturile de la Suceava au demonstrat că în partea centrală se a aflau case
normale, unele cu pivniţe. La marginea oraşelor se găseau locuinţe parţial subpământene sau
chiar în întregime.
În jurul acestui nucleu al oraşului se întinde partea rurală a oraşului, aşa-numitul hotar.
Pe lângă acesta mai putea exista şi un ocol, care ţinea tot de teritoriul oraşului şi putea
cuprinde mai multe sate. Ocolul oraşului Vaslui cuprindea după extinderea sa din 1491 cel
puţin 17 sate şi o suprafaţă de 432 km. Şi mai mare era ocolul de la Piatra, care cuprindea 26
sate plus alte proprietăţi.

Mai întâi trebuie să abordăm îndeaproape problema relaţiei dintre principi şi oraşe.

Laurenţiu Rădvan 88
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Cu excepţia unor oraşe din Ţara Românească, întemeiate pe baza păturii înstărite, în rest
majoritatea oraşelor apar cu sprijinul principilor. Acest aspect se explică prin faptul că
majoritatea oraşelor apar în perioada dinaintea apariţiei ţărilor române cu sprijinul
conducătorilor de formaţiuni prestatale şi toate drepturile şi privilegiile lor trec ulterior în
favoarea principilor.
Nu se poate generaliza raportul între principi şi oraşe, acesta era diferit de la un loc la
altul, de la o perioadă la alta, era altfel în Moldova în comparaţie cu Ţara Românească, astfel
oraşele mai puternice şi-au putut impune o poziţie mai bună în faţa principilor faţă de târgurile
mai mici, în Ţara Românească poziţia oraşelor era în general privilegiată; treptat însă
drepturile oraşelor sunt îngrădite datorită pretenţiilor princiare şi mai târziu ale nobilimii şi ale
bisericii, mai ales în ceea ce priveşte proprietăţile de pământ. Şi orăşenii la rândul lor impun
anume obligaţii locuitorilor de la sat, spre exemplu bezmenul în Moldova, în forma unei dări
în ceară. Petre Panaitescu vedea în acest sistem de obligaţii în oraşele din România principala
deosebire faţă de oraşele occidentale, unde aceste obligaţii se plăteau principilor o singură
dată pe an, global, pe baza unor înţelegeri prestabilite. În mod individual orăşenii, mai ales
negustorii, primeau şi privilegii din partea principilor. Locuitorii din Câmpulung se bucurau
de privilegii privind următoarele aspecte: 1. dreptul de proprietate absolută asupra pământului,
inclusiv cel cultivat din vatra oraşului, 2. dreptul de pronunţare a sentinţelor de organe
orăşeneşti alese, 3. monopolul asupra comercializării vinului în spaţiul hotarului, 4. dreptul
asupra transporturilor în mână de-a lungul întregului an. Locuitorii din Vaslui şi Bârlad nu
trebuiau să plătească vamă pentru mărfurile lor, cu excepţia peştelui ; locuitorii din Târgovişte
şi Piteşti erau scutiţi de taxe vamale pentru vin. Negustorii din Târgovişte erau scutiţi de taxe
vamale în toată ţara, doar în oraşul lor trebuiau să le plătească. În arhiva oraşului Baia se
păstrează un document din 1646, prin care se dovedeşte că consiliul oraşului graviores causae
ipsorum judicio deciderentur.
Raportul dintre principe şi oraş se poate studia şi din perspectiva atitudinii faşă de
proprietatea de pământ, faţă de hotarul oraşului. Faptul că oraşele posedau pământ se explică
prin originea oraşelor din foste sate sau târguri, deşi principii continuau şi mai târziu să
doneze oraşelor pământ mai ales pentru locuitorii implicaţi în cultivarea acestuia şi pentru
administrarea acestuia prin organele orăşeneşti. Modul în care pământul era împărţit spre
utilizare era stabilit de consiliile orăşeneşti. Nicolo Barsi descrie în 1633, cum în primăvară
toţi locuitorii mergeau pe ogoare şi şoltuzul, aşadar reprezentatul oraşului le împărţea
pământul pe cap de locuitor. Şi aici se observă legătura cu formele precedente de organizare,
din perioada prestatală. Astfel de raporturi nu se stabilesc însă pretutindeni. Proprietăţile
puteau fi totodată moştenite sau vândute. Elementul constant rămâne faptul că orăşenii puteau
sa-şi exprime mai uşor dreptul asupra recoltelor decât asupra pământului însuşi. De cele mai
multe ori consiliul orăşenesc îşi păstra drepturile asupra pământului vetrei şi hotarului, adică
asupra pământului cultivat şi a terenurilor agricole din jur. Faptul că aceste pretenţii erau
legale este atestat de un document al principelui moldovean Eustratie Dabija din a doua
jumătate a secolului 17, care, cu ocazia donării unei părţi de pământ din hotarul oraşului Iaşi
către o mănăstire, precizează că donaţia s-a făcut cu acordul şi permisul tuturor locuitorilor
oraşului, deci a consiliului orăşenesc. Încă din a doua jumătate a sec. 15, când slăbeşte puterea
principilor, aceştia donează sau vând treptat mai toate proprietăţile mănăstirilor sau boierilor
sau erau sechestrate de către principi pe baza unor nemulţumiri. Asta duce la diferite procese,
în care oraşele puteau avea câştig de cauză dacă prezentau o documentaţie satisfăcătoare, ceea
ce se întâmpla destul de rar. Mai mult succes aveau în apărarea vetrei, până în sec. 18.
O altă observaţie trebuie făcută în privinţa ocolului, teritoriul oraşului. Giurescu este
de părere că aici este vorba de proprietăţile foştilor conducători din perioada prestatală care
apoi au trecut în mâinile principilor. În oraş aceste proprietăţi trec în mâinile unor funcţionari
ai oraşelor. Satele ocolului orăşenesc ar proveni astfel direct din proprietăţile acestor

Laurenţiu Rădvan 89
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

conducători din perioada prestatală. Ipoteza satului ca periferie mai întâi a acestor proprietăţi,
în comparaţie cu volostul din oraşele ruseşti trebuie însă cercetată mai atent.

Influenţa germană se vede mai ales în domeniul administrativ: în denumirile


organelor de administraţie a oraşelor. Ce concluzii se pot trage de aici s-a dovedit prin harta
dreptului german în oraşele din europa de est şi sud-est din „Marele atlas istoric”: aici se
găseşte diferenţierea nuanţată între dreptul din Magdeburg şi cel sud-germanic, nu numai în
Moldova unde influenţa magdeburgică predomina, dar şi în Tara Românească, unde se pare că
şi oraşul Bucureşti era trecut în documente sub influenţă magdeburgică. Ipoteza cam
exagerată susţinută de Giurăscu pretinde că nu există nici o urmă de drept magdeburgic în
România, unde predominat este dreptul cutumiar. În final trebuie însă să recunoască că
structura administrativă este de natură germană, fapt dovedit mai ales de termenii
împrumutaţi.
În vârful ierarhiei orăşeneşti se afla în Tara Românească "judeţul", "judecătorul", în
Moldova "şoltuzul", voit-vogt, sau în scriere germană, graf. Aceştia erau sprijiniţi de 12
pârgari, cetăţeni aleşi, care formau consiliul orăşenesc. Denumirea de "judeţ", în izvoarele
slave sudeţ, este o traducere după termenul transilvănean-sas pentru "judecător", iar "pârgar"
după purger, Burger, cum numeau saşii pe conducătorii consiliilor. Cuvântul "şoltuz”
dovedeşte influenţă germană pe linia Rotreussen, ca şi denumirea voit pentru judecători.
Acest consiliu ales anual din rândul locuitorilor, mai ales meşteşugari şi negustori,
reglementa drepturile administrative şi juridice. Un semn important al autorităţii orăşeneşti
era sigiliul oraşului, în oraşele sub influenţă germană, Câmpulung, Baia, Roman, chiar şi
Suceava, Siret, Cotnari existau sigilii cu inscripţii latineşti, în celelalte cu inscripţii în limba
de cancelarie, slavă.
În cadrul oraşului tot consiliul reglementa toate problemele comunităţii. El administra
oraşul, stabilea dările către principi, stabilea raporturi de proprietate şi plata datoriilor. Chiar
şi aspectele juridice mai concrete sunt reglementate de şoltuz şi de pârgarii săi; Baia avea
drept de sentinţă până şi în cele mai complicate cazuri de judecată.
Aceste organe îşi exercitau drepturile nu doar asupra locuitorilor, ci şi asupra
străinilor, nobililor sau clericilor, dacă obiectul de judecată aparţinea oraşului. In 1433-1437
doi boieri au depus mărturie în faţa consiliului din Târgovişte într-un proces de proprietate. În
acelaşi oraş consiliul a confirmat vinderea respectiv donaţia unei proprietăţi către un nobil,
respectiv mănăstire.
Într-un proces legat de o proprietate principele Ţării Româneşti s-a sprijinit pe
declaraţii făcute în faţa consiliului din Piteşti.
Aceste organe orăşeneşti acţionează şi în preajma oraşelor, în hotar şi în ocol.
Implicarea consiliului orăşenesc în împărţirea arealului agricol a fost deja menţionată.
Principele moldovean Ştefan cel Mare a hotărât în 1479 scoaterea locuitorilor satului Rădăuţi,
reşedinţă episcopală în acelaşi timp de sub jurisdicţia următoarelor categorii de persoane:
boierii, şoltuzii, pârgarii din Suceava şi Siret, vornicii ambelor oraşe şi globnicii, grad juridic
din Suceava.
Giurescu a interpretat acest caz în 1940 explicând că funcţionarii orăşeneşti şi princiari
aveau iniţial dreptul să se amestece în problemele juridice ale oraşului (??) Rădăuţi; în 1967
Giurăscu restrânge explicaţia doar la cazurile în care locuitorii oraşului Rădăuţi sa-r fi făcut
vinovaţi în faţa consiliilor orăşeneşti din Siret şi Suceava. Cu toate acestea şi prima explicaţia
poate fi acceptată ţinându-se seama de incompetenţa şi insuficienţa aspectelor juridice şi
constituţionale ale vremii. Există totodată izvoare care pomenesc de implicarea consiliului
orăşenesc chiar şi în teritorii care nu aparţin zonei sale de influenţă.
În exterior consiliul reprezenta interesele oraşului în faţa principilor şi funcţionarilor
princiari, precum şi faţă de alte oraşe din ţară şi străinătate.

Laurenţiu Rădvan 90
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Dacă poziţia consiliului în ierarhia oraşului românesc medieval nu diferă în mod


special de structura oraşelor occidentale medievale, există totuşi aspecte care dovedesc
deosebiri importante.
Unul din aceste aspecte se referă la comunităţile minoritare din oraşe. Cunoscută este
comunitatea armenească din Suceava, care aveau un graf, voit propriu. În Tara Românească
existau comunităţi greceşti. În Bucureşti se precizează într-un document de confirmare a unei
proprietăţi din 1580: „ nici un grec şi nici un alt locuitor al oraşului are dreptul să se amestece
în această problemă”. Într-un alt document din Bucureşti din 1590 apare printre martori
printre mai mulţi greci un xenibanis, un paşa [probabil başa, n.ns.] străin, în traducere; în
termenul de paşa se recunoaşte şi influenţa turcească. În Târgovişte, într-un document din
1585 de donaţie a unor case şi proprietăţi, care aparţinuseră înainte bisericii catolice, sunt
pomeniţi şi martori din rândul saşilor, fapt care atestă o comunitate săsească proprie.
Un alt element care pare să fi ştirbit din autoritatea consiliului erau aşa-zişii oameni
buni ai oraşului, sau bătrânii oraşului, care aveau o funcţie importantă pe lângă şoltuzi şi
consiliu în general. Uneori aceştia au chiar întâietate în cadrul consiliului: în Râmnic se
precizează: „Noi, bătrânii oraşului, împreună cu judecătorul Gherghi şi cu cei 12 consilieri".
Probabil că poziţia acestor bătrâni buni ai oraşului era un element aparţinând structurii
autohtone, româneşti, în care ei formau un fel de sfat.
Cel mai însemnat amestec în autonomia oraşului era acela al funcţionarilor domneşti,
care se bucurau de aceleaşi prerogative ca ceilalţi membri ai consiliului, astfel se explică că
despre multe acte juridice există documente atât din partea principilor, cât şi organelor
administrative orăşeneşti. Mai întâi se pare că principii au lăsat oraşele pe seama boierilor
pentru o perioadă sau pentru toată viaţa, până când în sec. 15 aparatul boieresc a fost
desfiinţat. În Tara Românească, principalii reprezentanţi ai principelui în oraş erau pârcălabii,
cuvânt derivat prin filieră maghiară din cuvântul german Burggraf. Ei se ocupau de strângerea
vămilor şi taxelor, de situaţia altor slujitori domneşti în oraş, şi doar rareori de probleme
juridice, mai ales când erau implicaţi slujitori domneşti, şi chiar în acest caz deciziile erau
luate împreună cu consiliul orăşenesc. În oraşele mai mici sau mai slab dezvoltate economic,
pârcălabii puteau să-şi însuşească şi drepturi mai largi şi aveau o libertate de acţiune juridică
mai mare. În Moldova, vornicii se bucurau de aceleaşi drepturi administrative, fiscale şi
cavalereşti, precum şi de funcţii militare. Denumirea de vornic este derivată din slavă, dvor -
curte, ceea ce demonstrează că rolul său iniţial era legat de administrarea curţii domneşti. În
sec. 16 el a fost înlocuit de ureadnic, care era un grad mai mult civil. Că pârcălabii şi vornicii
funcţionau drept cavaleri în situaţii excepţionale o dovedeşte documentul dat de Ştefan cel
Mare în 1479, prin care locuitorii reşedinţei episcopale Rădăuţi erau scoşi în afara zonei de
acţiune a funcţionarilor princiari: asta înseamnă că, în cazul că locuitorii erau judecaţi doar de
vornicul oraşului în cazul când erau acuzaţi de furt.
În Ţara Românească domnitorul încredinţa în unele cazuri rolul pârcălabilor unor
mănăstiri ortodoxe. În 1480 domnitorul încredinţa mănăstirii Tismana dreptul de încasare a
vămilor din Calafat. Mănăstirea Argeş, întemeiată în 1512-1517 lângă oraşul-reşedinţă cu
acelaşi nume, deţinea dreptul de judecată şi vamă asupra acestui oraş, posibil încă de la
întemeierea oraşului. În documentul de confirmare a lui Mihai Viteazul se precizează că
călugării aveau dreptul de a percepe toate taxele şi dreptul de judecată şi că banii care
administrau regiunea nu aveau dreptul să intervină în problemele oraşului. Organele
administrative orăşeneşti nu sunt menţionate. Un document anterior din 1646 avertizează
orice grup de persoane care s-ar amesteca în treburile oraşului Argeş, nici măcar judecătorii
oraşului. Acesta este un alt exemplu de subminare a autorităţilor orăşeneşti. Domnitorul Matei
Basarab încredinţează în 1647 toate funcţiile pârcălabului mănăstirii din preajmă.

Laurenţiu Rădvan 91
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Astfel multe acte juridice sunt încheiate fără aportul organelor administrative
orăşeneşti, asta dacă nu se ia în considerare ipoteza că au existat paralel şi actele semnate de
aceste organe, dar s-au pierdut. În 1612 în Târgovişte vânzarea unor case se încheie între
nobili, funcţionarii domneşti şi locuitori, fără mijlocirea consiliului orăşenesc. Tot aici
domnitorul Radu Mihnea confirmă unui funcţionar al său în 1616 deţinerea a 5 afaceri cu
mine de piatră, caz în care actul de cumpărare se face doar în prezenţa vecinului. Acelaşi
domnitor confirmă în 1611 în Bucureşti cumpărarea unei prăvălii de către un croitor prin
mijlocirea unui negustor fără implicarea consiliului orăşenesc. Dacă în cazul oraşelor
Târgovişte şi Bucureşti se poate vorbi de foste capitale, fapt care ar explica influenţa puternică
a domnitorului, există şi alte astfel de cazuri: în 1612 în Piteşti domnitorul Radu Mihnea
confirma dreptul de proprietate a doi fraţi asupra unui case, plus teren, pus ogoare fără
mijlocirea consiliului orăşenesc.
Implicarea directă a domnitorilor în treburile oraşelor se explică şi prin faptul că
aceştia le considerau ca întemeiate pe proprietatea lui şi vedea în consiliile orăşeneşti structuri
administrative pe care avea dreptul să le monopolizeze. Astfel autonomia oraşelor
româneşti era puternic îngrădită de autoritatea domnească.

Autonomia ştirbită a organelor administrative orăşeneşti şi lipsa unei delimitări


riguroase între oraş şi ţară sunt o consecinţă a configuraţiei demografice eterogene. Micea
D. Matei a remarcat cel mai clar acest fenomen şi a căutat cauzele lui în procesul de
întemeiere al oraşelor. Iniţiativa dezvoltării oraşelor a aparţinut voievozilor formaţiunilor
statala şi mai târziu domnitorilor. Astfel se poate presupune după Matei că mutarea ţăranilor
în oraşe şi târguri a fost mai mult sau mai puţin dirijată şi că provocând nemulţumirea
boierilor şi domnitorilor a fost mai mul un proces sporadic. Această mutaţie dirijată nu a putut
însă influenţa însă statutul juridic al noilor locuitori ai oraşelor şi de aceea şi autonomia
juridică a locuitorilor oraşelor era în sec. 14, 15 destul de redusă. Pe de altă parte în oraşe era
un număr considerabil de străini, negustori sau meşteşugari, care , în comparaţie cu autohtonii
se bucurau de anumite privilegii: tocmai legăturile puternice ale acestor străini cu compatrioţii
lor le asigurau o mare libertate de mişcare şi acţiune.
Această situaţie deosebită a diferitelor grupe de locuitori în cadrul oraşelor româneşti
în perioada lor de început a condus la raporturile neunitare, controversate mai ales din punct
de vedere juridic, chiar şi într-o perioadă în care se observă o apropiere între autohtoni şi
străini: străinii pierd din statutul lor social favorizat datorită minorităţii numerice şi ca urmare
a slăbirii legăturilor lor cu compatrioţii din ţara de baştină şi din străinătate; autohtonii cunosc
un progres pe planul afirmării sociale, şi ca urmare a preluării modelor străine. La sfârşitul
sec. 14 şi 15 este observabilă o nouă etapă în dezvoltarea oraşelor prin creşterea numărului de
locuitori străini, mai ales germani. Locuitori bogaţi, precum negustorul Nikolaus Knecht din
Baia, sau cei cu meserii cu foarte mare prestigiu, precum postăvarii, bijutierii armurieri,
felcerii, existau mai ales în oraşele cu populaţie preponderent germană. Bresle pe diferite
meserii apar în oraşele preponderent româneşti abia în sec. 16 , dacă se face abstracţie de două
izvoare destul de clare ce atestă existenţa unor bresle în Suceava şi Baia, care oricum sunt
oraşe aflate sub puternică influenţă germană: în 1472 judecătorul din Suceava, Johann Rymer
îl roagă pe judecătorul din Bistriţa din Transilvania să trimită certificatul de naştere al unei
calfe de tăbăcar, născute în Bistriţa, dar trăind în Suceava, care şi-a terminat perioada de
ucenicie. În 1510 judecătorul şi consiliul orăşenesc din Baia scriu consiliului din Bistriţa,
evident ca răspuns la o problemă legată de breasla măcelarilor din Bistriţa, că nu există nici un
motiv ca Jakob, fiul lui Symon Heinrich, calfă de măcelar să-şi înceapă propriul meşteşug,
având în vedere că şi-a plătit datoriile faţă de stăpânul său, „et omnes carnificies fuerunt in
praesentia cm iussu nostro et oerum misimus scribere litera” Nu este totodată o coincidenţă
faptul că, în sec. 15 la universitatea din Cracovia unii studenţi proveneau din Suceava şi din

Laurenţiu Rădvan 92
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

alte oraşe cu populaţie germană, Baia, Siret, Roman. Din sec. 16 se observă un progres
general al comerţului şi meşteşugurilor. Negustorii şi meşteşugarii reprezentau de fapt marea
majoritate a locuitorilor oraşelor. Nu numai că din rândul lor se alegea consiliul (sfatul), dar
mai aveau şi organe reprezentative proprii. În 1625, în Bucureşti o problemă juridică legată de
un teren se rezolvă „în faţa negustorilor şi a altor oameni buni, de cinste ai oraşului”. Tot aici
este semnalat în 1605 şi 1611 printre martori un reprezentant al croitorilor, iar în Suceava este
atestată în 1570 o frăţie a zugravilor.
Până în al treilea sfert al sec. 14, consideră Matei, meşteşugurile jucau în oraşe şi
târguri un rol secundar, pentru că în prim-plan era încă agricultura, aşa cum o dovedesc şi
cercetările arheologice de la Suceava. Dar şi mai târziu ţăranii reprezentau o parte importantă
a populaţiei din oraşe, precum o susţin diferite izvoare, săpături şi documente privind dări în
natură. Statutul acestor ţărani nu era foarte diferit de cel al ţăranilor din sate sau de pe
proprietăţile nobiliare, ceea ce înseamnă că erau mai mult sau mai puţin supuşi.
Scara socială a locuitorilor de la oraşe mergea însă şi mai jos, cuprinzând ţigani, tătari
şi bulgari, care erau priviţi ca robi şi vânduţi ca pe nişte lucruri. Dar şi extrema de sus a
ierarhiei sociale era bine reprezentată la fel de bine. Se înţelege de la sine că funcţionarii
domneşti locuiau cu familiile lor în oraşe. Mulţi nobili aveau de asemenea terenuri şi locuinţe
în oraşele, unde practicau comerţul. Pe de altă parte mănăstirile aveau proprietăţi însemnate în
oraşe.

Structura socială depindea în mod direct de dezvoltarea economică. Componenta


agricolă nu s-a putut menţine mult timp în oraşe, pentru că în sate şi pe proprietăţile nobiliare
exista o bună dezvoltare a meşteşugurilor. Produsele din agricultură ajungeau pe pieţele locale
pe când meşteşugarii din oraşe, care nu se deosebeau cu mult faţă de cei din sate lucrau
aproape numai la comandă. Din a doua jumătate a sec. 15 se observă o schimbare. Numărul
meşteşugarilor de la oraş precum şi meşteşugurile practicate cresc. La mijlocul sec. 16 exista
un număr aproape dublu de meşteşuguri ca în sec. anterior. Prin urmare apar primele bresle
ale oraşelor cu adevărat româneşti, semn că începe să se resimtă o concurenţă între
meşteşugari. În oraşele mari precum Suceava şi Iaşi meşteşuguri izolate se concentrau în
diferite tabere. O dată cu creşterea meşteşugului se observă un regres al producţiei în agricolă.
Cu toate acestea se poate accepta opinia lui Panaitescu, care susţine că oraşele
româneşti erau mai degrabă pieţe de schimb decât pieţe de producţie. Bunuri de lux, precum şi
bunuri de uz zilnic erau importate din afară. În schimb românii ofereau mai ales peşte,
produse agricole şi vite. Amploarea schimbului de mărfuri şi rolul oraşelor în acest proces
depindea de timp şi de loc. O dovadă sunt izvoarele despre comerţul din Ţara Românească şi
Moldova cu Braşovul în Transilvania, studiat de Radu Manolescu.
Comerţul cu străinătatea era purtat mai degrabă de străini, germani, italieni, greci. Ei
obţineau privilegii din partea domnitorilor, care se implicau în sec. 15 parţial în comerţ, astfel
domnitorii moldoveni monopolizau comerţul cu miere, ceară, argint, cai de creştere şi blănuri
de jder. Dar chiar şi în acest secol apar negustori români, care vor prelua treptat în sec. 16
negoţul cu străinătatea, mai ales cu Braşovul. Cu toate acestea elementul străin este
considerabil. Exportul de mărfuri româneşti spre Braşov era realizat la sfârşitul sec. 15
aproape 90 % de negustorii transilvăneni, în 1503, 65%, în 1554, 45%. În importul de mărfuri
din Braşov în ţările române transilvănenii nu erau la fel de bine reprezentaţi: în 1503, 48,4%,
în 1529-1530, 14,2%, în 1547, 10,5% şi în 1554, numai 5,6%. Exportul de mărfuri româneşti
în Braşov a fost întotdeauna mai mare ca importul de mărfuri occidentale în Tara Românească
şi Moldova împreună cu tranzitul de mărfuri occidentale prin aceste ţări spre sud-est, încât
bilanţul comerţului românesc era extrem de activ.
Schimbul de mărfuri avea loc la început în iarmaroacele anuale în zone de graniţă sau
în oraşe situate în apropierea graniţelor. Treptat se concentrează exclusiv în oraşe. Schimbul

Laurenţiu Rădvan 93
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

de mărfuri dintre sat şi oraş avea loc în iarmaroacele săptămânale. Pe lângă aceste iarmaroace
periodice existau şi pieţe permanente, numite bazaruri sau mai târziu târguri. Ele cuprindeau
prăvălii, mai întâi nişte case sau barăci de lemn, prevăzute cu pivniţe de piatră, a căror
proprietari nu erau doar negustorii, ci şi nobili sau mănăstiri, care vroiau să-şi vândă
mărfurile.
În ceea ce priveşte o ierarhie a importanţei oraşelor trebuie urmări raportul comerţului
cu Braşovul. Din Tara Românească mergeau spre Braşov în 1503 din 8 oraşe 83 de
transporturi de mărfuri în valoare de 155.615 aspri, şi din 11 sate 26 de transporturi în valoare
de 38.920 aspri. În 1554 raportul este total diferit: 8 oraşe trimit 178 transporturi în valoare de
200.930 de aspri şi 116 de sate 397 de transporturi în valoare de 527.430 de aspri. În timp ce
oraşele stabilesc o creştere de doar 29% şi o mărire a transporturilor de 114%, satele au putut
ridica valoarea mărfurilor cu 1225% şi numărul transporturilor cu 1427%. Importul din
Braşov arată însă alt raport: între 96,5% (1503) şi 94,3 (1554) revine oraşelor şi doar între
3,5% şi 5,7% satelor. Acest fapt dovedeşte că oraşele nu monopolizau şi producţia satelor.
Participarea nobililor, domnitorilor, mănăstirilor în aceste schimburi era mic, de obicei aceştia
se adresau unor negustori de specialitate.

În ceea ce priveşte cultura în oraşele româneşti, Constantin Şerban avertizează asupra


faptului că s-a insistat prea puţin pe acest aspect. Există totuşi câteva studii care se ocupă cu
această problemă. Se discută despre aplicarea normelor juridice, despre cultura scrisă, şcoli,
studenţi, curente religioase, producţii literare, producţia de carte, comerţul de carte. L o
privire atentă foarte puţine aspecte pot fi luate în considerare în vederea unei tradiţii culturale
româneşti, purtătorii culturii erau mai ales străinii, mănăstirile ortodoxe sau curţile domneşti.
Nu se pot observa aici construcţii grandioase ale culturii orăşeneşti ca în alte centre europene:
prin urmare oraşele româneşti nu erau centre culturale importante aşa cum erau majoritatea
celor occidentale.

V.
Pentru a discuta despre poziţia oraşelor româneşti în cadrul urbanităţii medievale
nu trebuie luat în calcul doar cazul ideal al oraşelor central-europene, aşa cum apare el în
izvoare din sec.13-14 sau situaţia marilor puncte comerciale, ci şi situaţia oraşelor mici din
sec. 17-18. Pe de altă parte progresul din oraşele româneşti cu elemente germane nu trebuie
realizat la toate oraşele din ţările române.
Cea mai mare diferenţă între oraşul românesc şi cel european-central este lipsa
unei diferenţieri clare între oraş şi sat. Din această cauză care aminteşte de situaţia unor
oraşe din spaţiul slav sudic şi estic apar toate diferenţierile. Urmarea topografică a fost
cultivarea terenurilor din jur, chiar dacă unele oraşe erau delimitate de palisade, o structură
clară a oraşelor delimitate de un zid al oraşului lipseşte. Lipsa unei disocieri clare între sat şi
oraş permitea totodată amestecul domnitorilor în treburile oraşelor. Privilegiile se ofereau de
obicei individual. Astfel că nu existau privilegii în raport cu satele: şi oraşele trebuiau să
predea partea lor de producţie domnitorilor şi nu deţineau nici un monopol comercial.
Drepturile funcţionarilor domneşti în oraşe erau mai mari ca acelea ale guvernatorilor din
Europa centrală, acolo postul putea fi cumpărat de către oraş, fapt imposibil în oraşele din
România. Arealul oraşului rămânea proprietatea domnitorului, chiar dacă era dat în folosinţă
locuitorilor, domnitorul putea să le vândă sau să le doneze. De aceea autonomia oraşului era
mult îngrădită. Terenurile date în folosinţă din jurul oraşelor existau şi în oraşele din Europa
Centrală, dar nu şi ceva asemănător cu marile ocoale din România. La fel şi preocupările
agricole ale locuitorilor oraşelor şi structura socială, în care erau reprezentate toate clasele de
la nobili la robi. Aceeaşi diferenţă de nivel se observă în domeniul culturii.

Laurenţiu Rădvan 94
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Cea mai însemnătate apropiere a oraşelor româneşti cu cele din Europa Centrală
este structura organelor administrative. Denumirile lor sunt dovada cea mai clară a acestei
influenţe. Nu se poate stabili însă în ce măsură au fost preluate şi elemente de conţinut din
dreptul german. Puţinele izvoare arată totuşi că acţiunea consiliului era totuşi mult mai
îngrădită în oraşele româneşti. Este de aceea mai potrivit să vorbim de forme juridice germane
în administraţia oraşelor din Moldova şi Tara Românească decât de oraşe de drept german.
Modelele acestor structuri provin atât din dreptul magdeburgic -şoltuz, voit- cât şi sud-
germanic -judeţ, pârgar-. Dreptul german nu s-a putut dezvolta deplin aici pentru că dreptul
autohton de tradiţie slavo-bizantină îşi menţinea monopolul şi în oraşe. Astfel oraşul
românesc medieval este produsul dezvoltării autohtone şi influenţelor străine atât
geografic cât şi tipologic, aflându-se la graniţa dintre Europa Centrală şi cea sud-estică.

Laurenţiu Rădvan 95
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Începuturile oraşelor din Moldova

(L. Rădvan, Oraşele din Ţările Române în evul mediu)

Teritoriul de la răsărit de Carpaţi în secolul al XIII-lea – prima jumătate a


secolului al XIV-lea

Ca şi în Ţara Românească, cercetarea oraşelor medievale din Moldova nu poate fi


făcută fără înţelegerea realităţilor politice, economice şi religioase din acest spaţiu, înainte de
definitivarea procesului de formare la est de Carpaţi a statului medieval. Situaţia izvoarelor
este la fel de deficitară, astfel că pentru a putea explica felul în care au apărut oraşele trebuie
să apelăm atât la surse interne, cât şi la cele externe. Completări aduc săpăturile arheologice,
cu toate că acestea nu au fost întreprinse într-un cadru cu adevărat organizat decât în câteva
situaţii.
Regiunea de la răsărit de Carpaţi şi până la Nistru a cunoscut o situaţie politică
deosebită. La sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului următor, acest teritoriu
intrase în sfera de influenţă a neamului cumanilor, care îşi extinseseră până la Carpaţi vastul
lor imperiu, bazat pe expediţiile de pradă dar şi pe dările luate de la populaţiile supuse.
Dominaţia neamurilor turanice a lăsat urme la est de Carpaţi, mai ales la nivel onomastic.
Cercetările arheologice dar şi cele de la nivelul toponimiei şi hidronimiei locale înregistrează
prezenţa unor grupuri de cumani în câteva regiuni restrânse, în special în sudul Moldovei,
Câmpia Română, dar şi pe văile unor râuri din interior pe care turanicii le foloseau pentru a
ajunge la zonele cu păşuni bogate3.
Am arătat deja că anul 1204 a marcat o reorientare a poziţiilor papalităţii faţă de
răsăritul Europei şi faţă de tot ceea ce se aflase în sfera de influenţă, directă sau indirectă, a
Constantinopolului. Regele Ungariei a acţionat decisiv în spaţiul nord dunărean, punându-se
în slujba misiunii apostolice dată de papalitate, dar urmărind şi interese politice şi economice
proprii. Pentru extinderea influenţei dincolo de munţi, regii maghiari au apelat şi ei la
intermediari, precum cavalerii teutoni şi ioaniţi. Mai târziu, au acţionat prin forţe proprii
pentru a aduce sub controlul lor aceste teritorii. Izvoarele nu ne transmit date concrete privind
efectele prezenţei cavalerilor teutoni în 1211-1225 asupra regiunilor de la răsărit de Carpaţi4.
Singurul lucru care a stârnit interesul istoricilor a fost menţionarea în două acte a cetăţii
Cruceburg, cu un ţinut ce s-ar fi întins „până la hotarele brodnicilor” (1222)5. Aceşti
„brodnici” („oamenii de la vaduri”), la fel ca berladnicii sau bolohovenii, pomeniţi în alte
izvoare, sunt imposibil de identificat cu sursele pe care le avem astăzi la îndemână. Toate
aceste grupuri ar fi locuit probabil la răsărit de Carpaţi, însă nu se poate evidenţia vreo
influenţă directă a lor asupra Moldovei de mai târziu6.
Înfiinţarea în 1227 a episcopiei Cumaniei arată că regii maghiari au cules unele roade
ale acţiunilor teutonilor. Corespondenţa dintre papa Grigore al IX-lea şi Bela, viitorul rege, nu
3
Spinei, Realităţi etnice, p. 149-155.
4
Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 31-35.
5
Documenta Romaniae Historica (DRH), D, I, p. 1-4, nr. 1-2.
6
Spinei, Moldova, p. 177-180; Giurescu, Târguri, p. 29-40.

Laurenţiu Rădvan 96
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

ne oferă vreun indiciu în legătură cu situarea geografică precisă a acelor „valahi”, ce aveau
proprii pseudoepiscopis7. Civitas Milcoviae, o reşedinţă episcopală ce era probabil dotată cu
cele necesare (inclusiv biserica aferentă)8 şi având în apropiere o aşezare, se afla undeva în
sudul Moldovei, pe râul Milcov, care abia în timpul domniei lui Ştefan cel Mare va deveni
hotar între Moldova şi Ţara Românească. Invazia mongolă din 1241-1242 a avut efecte
directe asupra spaţiului de la răsărit de Carpaţi. Se crede că cel puţin două corpuri de oaste
mongole au traversat de la est la vest Moldova, în drumul lor spre Transilvania şi Ungaria;
unul s-a îndreptat spre Rodna, iar un altul a trecut munţii prin pasul Oituz, după ce a distrus
episcopia Cumaniei. Distrugerile evidenţiate la cetăţuia de la Bâtca Doamnei sugerează că un
alt grup de mongoli a trecut pe acolo şi a folosit valea Bistriţei pentru a pătrunde în
Transilvania9. La fel ca şi cnezatele ruseşti, Halici (Rusia Roşie) şi Vladimir, teritoriul
viitoarei Moldova a intrat în sfera de influenţă a hanatului Hoardei de Aur10, ce şi-a stabilit
reşedinţa pe Volga, la Sarai. Dominaţiei cumane i s-a substituit stăpânirea mult mai riguroasă
a mongolilor, ce se exercita în două arii de stăpânire: un teritoriu preluat sub controlul direct
al conducătorilor mongoli şi o zonă de hegemonie, ce a cuprins diferite state şi popoare, stare
de lucruri confirmată de Giovanni di Plano Carpini. Conducătorii statelor supuse erau obligaţi
să meargă periodic la curtea hanului, să plătească tribut, prestaţii în muncă şi să acorde ajutor
militar când li se solicita11.
Lipsa izvoarelor nu ne permite să afirmăm cu certitudine dacă cei ce locuiau teritoriul
din exteriorul Carpaţilor, în special cei din răsărit, au intrat sub controlul direct al mongolilor
sau doar în zona lor de hegemonie. Majoritatea specialiştilor români înclină spre ultima
variantă. În cnezatele ruseşti ce au trecut sub dependenţa mongolă, noii stăpâni au realizat
recensăminte precise (1253-1257), care aveau drept scop înregistrarea populaţiei plătitoare de
dări, ridicate de mongoli sau de autoritatea locală12. Nu ştim dacă în această fază în spaţiul
locuit de români, aflat la periferia ariei de dominaţie mongolă, s-au înregistrat astfel de
recensăminte. Existenţa unor toponime precum Bascacouţi şi Băscăceni (în nordul Moldovei),
ar pleda, potrivit unor autori, în favoarea acestei ipoteze, cel puţin pentru o parte din
Moldova13. Pe lângă toponime, la est de Carpaţi este surprinsă în documente existenţa robilor
tătari, ce pot fi urmaşii unor tătari aşezaţi aici pe vremea când mongolii dominau acest
teritoriu, dar pot fi şi prizonieri de război. S-a emis ipoteza că ducele Olaha, pe care l-ar fi
întâlnit Giovanni di Plano Carpini când părăsea Cumania, ar fi fost român, însă în afara
numelui acestui duce nu sunt alte argumente pentru afirmarea originii sale etnice; di Plano
Carpini îl include pe Olaha în rândul ducilor ruteni, însă nu este exclusă o confuzie14. La
rândul său, William de Rubruck aminteşte pe „valahi” (blacii) printre reprezentanţii
neamurilor supuse care mergeau cu daruri la curtea hanului (1253), Blakia fiind parte a
stăpânirilor mongole15. Nici în acest caz nu se poate spune cu certitudine de unde veneau

7
Documente Hurmuzaki (DH), vol. I, partea 1, p. 108, nr. 83; DRH, D, I, p. 20, nr. 9.
8
DRH, D, I, p. 45, nr. 22.
9
Spinei, Marile migraţii, p. 404-408.
10
Denumirea de Hoarda de Aur este preluată din letopiseţele ruseşti. În izvoarele orientale, acest teritoriu purta
numele de Ulus-Jochi sau hanatul Kipčak, ultima denumire reflectând preluarea teritoriului şi moştenirii cumane
de către mongoli (Spinei, Marile migraţii, p. 428).
11
Istoria mongolilor, de Giovanni di Plano Carpini, în Christopher Dawson, Mission to Asia (Toronto:
University of Toronto Press, 1980), p. 38-43.
12
Cei care coordonau realizarea recensămintelor şi strângerea taxelor purtau numele de basqaq (baskaci)
(Dawson, Mission to Asia, p. 40). Pentru înţelesul termenului de basqaq, vezi István Vásáry, „The Origin of the
Institution of „Basqaqs”, republicat în István Vásáry, Turks, Tatars and Russians in the 13th – 16th Centuries
(Aldershot: Ashgate, 2007), p. 201-206, şi Spinei, Marile migraţii, p. 435-437.
13
Spinei, Moldova, p. 204, 277-278.
14
Dawson, Mission to Asia, p. 71.
15
The Mission of Friar William of Rubruck: His Journey to the Court of the Great Khan Möngke, 1253-1255,
ed. Peter Jackson, David Morgan (Londra: Hakluyt Society, 1990), p. 66, 126, 139.

Laurenţiu Rădvan 97
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

aceşti români, de la sudul sau nordul Dunării16. Cert este faptul că, pentru aproape un secol,
spaţiul est-carpatic a fost în mod evident sub influenţa evenimentelor din lumea mongolă.
Dacă luăm în considerare situaţia din statele învecinate, de la Halici până în Bulgaria şi
Serbia, ai căror principi au devenit vasali ai mongolilor, putem admite că şi în majoritatea
regiunilor locuite de români, mongolii au permis conducătorilor locali să-şi exercite puterea,
cu condiţia recunoaşterii autorităţii superioare a hanului, căruia îi datorau ajutor militar la
nevoie, tribut şi alte dări. Din punct de vedere geografic, cele mai expuse regiuni erau cele
dintre Prut şi Nistru şi zona gurilor Dunării, care au intrat efectiv sub controlul mongolilor.
Pentru mongoli, cunoscuţi pentru eficacitatea sistemului politico-economic introdus în
teritoriile dominate, era mai „rentabil” să lase restul spaţiului dintre Dunăre, Prut şi Carpaţi,
care era mai greu accesibil, sub controlul stăpânitorilor locali, ce se recunoşteau ca vasali17.
Efectele negative ale dominaţiei mongole s-au resimţit mai puternic în perioada când
Hoarda de Aur se afla la apogeu, în timp ce presiunea mongolă scădea când aceasta intra în
criză. Perioada 1241-1299 este una de apogeu pentru mongolii instalaţi în răsăritul Europei. În
anii 1257-1260, însoţiţi de aliaţii ruşi, ruteni şi lituanieni, mongolii au atacat cu succes
Polonia şi, cu mai puţină reuşită, Ungaria. După 1260, mongolii au intrat într-o criză
temporară, datorată luptelor interne, care însă au avut ca efect indirect consolidarea puterii lor
în nordul Mării Negre. La Dunărea de Jos, la Isaccea, şi-a stabilit centrul de putere generalul
mongol Nogai ce va deveni ulterior unul dintre factorii de decizie din Hoarda de Aur18. În
1263, papa Urban al IV-lea amintea într-o scrisoare către un prelat din Ungaria că tătarii ar fi
distrus unele teritorii învecinate regatului19, iar în 1278, papa Nicolae al III-lea constata că
reşedinţa episcopiei catolice de pe Milcov, distrusă în 1241, se afla în hotar cu tătarii20. Din
această regiune de hotar, Nogai şi oştile sale au trecut în Transilvania şi Ungaria în 1284-1285
şi 1292. Ultimele decenii ale secolului al XIII-lea şi prima parte a secolului următor reprezintă
momentul de vârf al dominaţiei mongole în sud-estul Europei. Regatul maghiar stătea
permanent sub ameninţarea unui atac mongol şi oscila în politica externă, conducătorii bulgari
erau la discreţia hanului, iar cei sârbi îi căutau protecţia21. Moartea lui Nogai în 1299 a
deschis o scurtă perioadă de lupte interne, ce a fost urmată de o reconsolidare a poziţiilor
mongolilor în regiune, în timpul hanului Uzbeg (Özbäg, 1313-1342). Abia după moartea
acestuia, situaţia politică din răsăritul Europei a început să se schimbe. Cu toată opoziţia
mongolilor, regatele creştine ale Ungariei şi Poloniei au început să avanseze spre răsărit22.
În afara Ungariei, cumanilor şi mongolilor, regiunea Moldovei a fost influenţată şi de
prezenţa în vecinătate a cnezatelor ruseşti, Halici şi Vladimir. Cu siguranţă, Haliciul a stăpânit
teritoriul aflat de-a lungul cursului superior al Nistrului, însă nu sunt informaţii că autoritatea
cneazului de la Halici s-ar fi întins şi spre sud, spre viitoarea Moldovă. Izvoarele sugerează că
au existat unele tendinţe în acest sens. Din 1276-1277, în contextul luptelor dintre Ottokar al
II-lea al Boemiei şi Rudolf de Habsburg, apare o menţiune a unor români (blacis) aflaţi în
conflict cu rutenii (brutenis), cei din urmă fiind astfel împiedicaţi să vină în sprijinul regelui
Boemiei, care le solicitase ajutorul23. Istoricii au înclinat spre varianta localizării acestor

16
Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 100-101.
17
Spinei, Moldova, p. 209, şi Marile migraţii, p. 437-439.
18
Vernadsky, The Mongols, p. 174-189.
19
DH, vol. I, partea 1, p. 307, nr. 221.
20
DRH, D, I, p. 29, nr. 12.
21
Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea, p. 122-125
22
Vernadsky, The Mongols, p. 195-208; Spinei, Moldova, p. 208-217.
23
Monumenta Germaniae Historica, Scriptores, vol. XXII, ed. Georg Heinrich Pertz (Hanovra: 1872), p. 525
[http://mdz11.bib-bvb.de/dmgh_new/app/web?action=loadBook&bookId=00000867, 8.03.2009].

Laurenţiu Rădvan 98
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

români în nordul Moldovei, dar există şi posibilitatea ca ei să fie din Maramureş24. Pentru
anul 1307, cronica lui Ottokar de Styria prezintă un alt episod în care pare a fi implicat un
conducător din viitoarea Moldova. În timpul luptelor pentru tronul Ungariei, voievodul
Transilvaniei, Ladislau Kán, l-a luat prizonier pe pretendentul Otto de Bavaria, care a fost
trimis la un „duce” (herzog), ce domnea „peste munţi”. După eliberarea din prizonierat, Otto
ar fi plecat în Halici, unde „regele Gheorghe” (probabil cneazul Iurie Lvovici, 1301-1308) ar
fi pornit un război în „ţara valahilor”, împotriva necunoscutului duce sau voievod25. Detaliile
din cronică, situarea „dincolo de munţi”, pomenirea valahilor şi conflictul cu Haliciul permit
identificarea acestui voievod cu un conducător din nordul Moldovei26.
Pe baza unor izvoare mai târzii, unele cercetările iau în calcul exercitarea în nordul
Moldovei a unei influenţe politice a Haliciului, ulterior şi a Lituaniei27. O situaţie deosebită
întâlnim în nord, în Ţara Şepeniţului şi în special la Hotin, unde ziduri de piatră s-au ridicat în
a doua parte a secolului al XIII-lea28. Ultimul conducător al Haliciului şi Vladimirului a fost
Boleslav de Mazovia (numit şi George-Iurie al II-lea), care pe la 1324-1325 lua titlul de dux
Russiae. Politica ambiguă a lui Boleslav, ce s-a aliat când cu lituanienii, când cu tătarii a avut
un sfârşit tragic, cneazul fiind asasinat de boieri în 1340. Acesta a fost pretextul unui atac al
polonezilor conduşi de regele Cazimir al III-lea, care cucereşte Liov-ul şi impune boierilor
recunoaşterea autorităţii sale (1341), oferind în schimb păstrarea unei largi autonomii.
În Annales minorum pentru anul 1340 este consemnată martirizarea a doi misionari
franciscani la Siret, în nordul Moldovei. Dacă este reală29, această reacţie anti-latină ar
coincide cu acţiuni similare din Rutenia, pe fondul eforturilor misionare ale Poloniei. Faptul
că ei ajunseseră atât de departe de Liov şi Halici arată dimensiunile efortului politic şi religios
întreprins de puterile creştine împotriva mongolilor30. Disputele interne din Halici duc la o
nouă intervenţie a polonezilor, care finalizează ocuparea părţilor vestice şi centrale ale
cnezatului în 1349. Un an mai târziu, Cazimir încheie un acord cu regele Ungariei, care
încerca şi el sa-şi extindă aici supremaţia. Regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382) renunţă
la pretenţiile sale asupra Ruteniei, dar doar pe timpul vieţii lui Cazimir. Cedarea venită din
partea lui Ludovic se explică şi prin faptul că acesta spera să preia şi tronul Poloniei, în cazul
morţii lui Cazimir fără urmaşi pe linie masculină. Speranţele sale au căpătat o formă oficială
în 1355, când Cazimir l-a desemnat la Buda pe Ludovic drept succesor la tron31. După 1352, a
urmat o perioadă de dispute teritoriale cu Lituania, care nu i-a permis lui Cazimir să-şi
consolideze puterea în teritoriile obţinute. Deşi probabil în 1352, hotarul de sud-est al Poloniei
ajunsese pe râul Ceremuş, în vecinătatea ţinuturilor locuite de români, graniţa s-a stabilizat
aici abia după tratativele cu Lituania din 1366-1367. Sub Cazimir, fostele cnezate ale
Haliciului şi Vladimirului şi-au păstrat organizarea anterioară, nefiind încă integrate în
structurile regatului. Întreaga regiune era o grupare de „ţări”, ziemie, ce formau terra Russie,

24
Brătianu, Tradiţia istorică, p. 174-185; Giurescu, Târguri, p. 69, nota 3. Victor Spinei a întreprins o detaliată
trecere în revistă a tuturor menţiunilor din izvoare care ar putea avea legătură cu românii de la răsărit de Carpaţi
(Spinei, Moldova, p. 97-106, 229-233).
25
Oesterreichische Reimchronik (1285-1309), în Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. III, p. 17-20.
26
Constantin Cihodaru, „Constituirea statului feudal moldovenesc şi lupta pentru realizarea independenţei lui”,
în SCŞI, XI (1960), nr. 1, p. 66; Spinei, Moldova, p. 233; Popa, Ţara Maramureşului, p. 185.
27
Liviu Pilat, Între Roma şi Bizanţ. Societate şi putere în Moldova (sec. XIV-XVI) (Iaşi: Editura Universităţii
“Al. I. Cuza”, 2008), p. 55-73.
28
Spinei, Moldova, p. 265.
29
Editorul colecţiei Annales minorum nu este sigur dacă informaţia datează cu siguranţă din 1340; în notă se
spune că este posibil ca, în realitate, martirizarea să fie din 1378 (Annales minorum seu trium ordinum a S.
Francisco institutorum, ed. Luca Waddingo, vol. VII (1323-1346) (Claras Aquas: 1932), p. 287, inclusiv nota 4).
30
Papacostea, „Triumful luptei”, p. 48-49.
31
Paul W. Knoll, The Rise of the Polish Monarchy. Piast Poland in East Central Europe, 1320-1370 (Chicago:
The University of Chicago Press, 1972), p. 121-145, 158.

Laurenţiu Rădvan 99
Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

parte a teritoriilor regatului. Aici se aflau mulţi ruteni, care erau ortodocşi, dar şi armeni, ale
căror drepturi regele le-a respectat32.

Apariţia Moldovei

În mod simbolic, începutul formării principatului Moldovei are ca reper anul 1342. În
acest an moare hanul Uzbeg şi tot acum accede la tron regele Ludovic al Ungariei. Dacă în
răsăritul Europei, mongolii, prin noul han, Janibeg (Jani-Bäg, 1342-1357), căutau să-şi
păstreze poziţiile, noul rege maghiar, cunoscut ca o fire pioasă şi pătrunsă de idealurile
cavalereşti, era hotărât să extindă dincolo de Carpaţi atât autoritatea sa, politică, cât şi pe cea
religioasă, a Bisericii. După ce şi-a asigurat vasalitatea şi sprijinul militar al lui Basarab şi
Nicolae Alexandru, ce conduceau Ţara Românească33, Ludovic a pregătit o serie de expediţii
spre răsărit, menite să slăbească şi, în final, să elimine de aici puterea mongolilor. Principalele
informaţii despre aceste acţiuni sunt transmise de cronicarul domniei lui Ludovic, Ioan de
Târnave (Küküllö), care şi-a scris opera la puţin timp după moartea regelui, după 138234.
Cronicarul relatează că după luarea domniei, Ludovic a trimis o oaste în Moldova, în frunte cu
comitele secuilor, Andrei Láckfi. Acţiunea, al cărei rezultat nu este clar, nu este datată
precis35. Pentru o expediţie a secuilor şi ungurilor în „ţara tătarilor” - probabil aceeaşi cu cea a
lui Andrei Láckfi - un alt izvor oferă anul 134536. Rezultatele nu au încetat să apară. În 1347,
fosta episcopie a Cumaniei este reactivată, luând numele de episcopia Milcoviei, căci vechea
denumire nu mai corespundea cu realităţile politice din zonă37. Chiar şi în aceste condiţii,
titularul episcopiei nu şi-a luat scaunul în posesie, căci îi lipseau mijloacele necesare.
Episcopia nu şi-a putut recupera proprietăţile, nu mai avea lăcaşuri de cult şi nici venituri, ca
urmare majoritatea episcopilor nici nu au venit în Moldova; misionarii însă nu au lipsit38.
Episcopia Milcoviei, ca episcopie cu o evidentă misiune apostolică, era subordonată direct
papei, însă acest lucru a făcut să nu aibă un sprijin constant din partea arhiepiscopului de
Esztergom şi episcopului Transilvaniei, ce nu doreau să-şi piardă din influenţă, posesiuni şi
venituri39.
Aceste prime acţiuni ale maghiarilor coincid cu declanşarea unei crize de amploare în
cadrul Hoardei de Aur. Sistemul centralizat impus de marele han a stârnit nemulţumiri în
rândul unei părţi a nobilimii locale, ce dorea mai multă autonomie. Imperiului mongol îi
lipsea unitatea, de vreme ce stăpânea populaţii diverse şi cu grad diferit de dezvoltare socială

32
Ibid., p. 155-173. Titlul regelui polon includea acum “Rusia”: Rex Polonie necnon terrarum Cracovie,
Sandomirie, Siradie, Lancicie, Cuiavie, Pomoranie, Russieque dominus et heres (ibid., p. 171).
33
Vezi, mai nou, Papacostea, „Orientări şi reorientări”, p. 10-11.
34
Cronica lui Ioan de Târnave (Küküllö) nu s-a păstrat, fragmente din ea fiind inserate în Chronicon Budense,
Chronicon Dubnicense sau Chronica Hungaroroum, a lui Johannes de Thurocz (Engel, The Realm of St Stephen,
p. 158; Spinei, Moldova, p. 311). Pe web, cronica lui Johannes de Thurocz se află scanată la adresa:
[http://www.caslin.sk/htdoc/diglib/chrohung/gallery.htm, 18.11.2009].
35
Şerban Papacostea, „O întregire documentară la istoria întemeierii Moldovei”, în Papacostea, Geneza statului,
p. 72-75.
36
Cronica franciscanului Ioan, inserată la rândul ei în Chronicon Dubnicense (Spinei, Moldova, p. 311-317;
Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 80-83).
37
DRH, D, I, p. 63, nr. 34. Problema reactivării fostei episcopii a Cumaniei se punea încă din 1332 (ibid., p. 45,
nr. 22). În Descriptio Europae Orientalis (1308), la prezentarea Ungariei, sunt amintite şi râurile Siret şi Prut.
Pretenţiile pe care Ungaria le avea asupra teritoriului de la est de Carpaţi erau deci cunoscute în Europa la acea
vreme (Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. II, p. 31, 58).
38
Vezi şi C. Auner, „Episcopia Milcoviei în veacul al XIV-lea”, în RC, III (1914), p. 68-70; Gheorghe I.
Moisescu, Catolicismul în Moldova până la sfârşitul veacului XIV (Bucureşti: 1942), p. 32-38, 44-50.
39
Din 1375, episcopia Milcoviei nu mai este pomenită în documente, fiind reactivată formal în 1431 (Filitti, Din
arhivele Vaticanului, vol. I, p. 42, nr. XXIX şi urm.); Papacostea, „Domni români şi regi angevini”, p. 132;
Spinei, Moldova, p. 318-319.

Laurenţiu Rădvan 100


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

şi economică40. Victoriile creştinilor împotriva mongolilor au primit un imbold dintr-o


direcţie neaşteptată, ciuma. În 1346, ciuma apare la Sarai pe Volga, de unde s-a extins spre
Crimeea şi de aici în restul Europei41. În acest context, mongolii au început să cedeze
iniţiativa în vestul întinsului teritoriu pe care îl dominau. În 1349 şi 1353, ei acceptă să
încheie un tratat de pace cu Polonia, renunţând practic la Rutenia, probabil în schimbul plăţii
de către polonezi a unui tribut42. Moartea hanului Janibeg în 1357 a declanşat haosul în statul
mongol şi în următoarele două decenii peste 20 de hani s-au succedat în fruntea Hoardei de
Aur. Alături de Polonia şi Ungaria, Lituania, ce încă nu trecuse oficial la creştinism, s-a aflat
printre statele ce au beneficiat de decăderea puterii mongolilor. Marele duce Olgierd
(Algirdas, 1345-1377) a căutat să-şi impună controlul asupra statelor slave ce au succedat
Rusiei Kievene şi care intraseră sub hegemonia mongolă. În fostele cnezate ruseşti, sistemul
de conducere locală nu a fost schimbat, iar boierimea şi clerul ortodox şi-au păstrat poziţiile;
doar funcţiile cneziale au fost preluate de membrii familiei conducătoare lituaniene,
Gediminas. Kiev şi, ulterior, Smolensk au fost ocupate, în schimb, în lupta pentru Halici,
Olgierd a cedat cu greu în favoarea Poloniei43. Lituanienii, prin fraţii Koriatov, au obţinut
Podolia (după 1362-1363), pentru care au recunoscut în 1366 suzeranitatea regelui polon,
păstrând o autonomie foarte largă44. Teritoriul de la nord de Marea Neagră, între gurile
Nistrului şi Bugului a fost încorporat Lituaniei mai târziu, de marele duce Vitold (Vytautas,
1392/1401-1430)45.
Pe fondul crizei puterii mongole, în regiunea de la răsărit de Carpaţi s-a instalat un vid
de putere, ce a avut drept consecinţă importante reaşezări ale hărţii politice a zonei. Primul
care a profitat de criza mongolă a fost regele Ludovic care, după 1345-1347, a inclus sub
autoritatea sa teritoriul subcarpatic, cel puţin până la râul Siret46. Nu este exclusă varianta unei
colaborări iniţiale între oştile maghiare şi cele ale Ţării Româneşti, cel puţin pentru regiunile
de la sud de râul Trotuş47, care vor intra la scurt timp, în jurul anului 137548, sub controlul

40
Vernadsky, The Mongols, p. 130-137; Spinei, Moldova, p. 324.
41
În mod tradiţional, se crede că ciuma ar fi pătruns în Europa prin intermediul negustorilor genovezi de la
Caffa. Epidemia ar fi izbucnit iniţial într-o tabără a mongolilor ce asediau oraşul, de unde s-a transmis în interior,
apoi în Italia şi în restul continentului. Un rol important se pare că l-au jucat schimbările climatice din prima
parte a sec. al XIV-lea, care au permis răspândirea germenilor bolii prin intermediul şobolanilor şi puricilor. În
ciuda controverselor legate de originea şi răspândirea ciumei, cercetătorii sunt unanimi în ceea ce priveşte poziţia
importantă a mongolilor şi a regiunilor ocupate de aceştia în cadrul transmiterii bolii din Asia în Europa
(Vernadsky, The Mongols, p. 204-205; Robert S. Gottfried, The Black Death. Natural and Human Disaster in
Medieval Europe (New York: The Free Press, 1983), p. 33-53).
42
Knoll, The Rise of the Polish Monarchy, p. 140, 156-157.
43
Zigmas Kiaupa, The History of Lithuania (Vilnius: Baltos Lankos, 2002), p. 53-58, 66-70.
44
Knoll, The Rise of the Polish Monarchy, p. 244-248. Pe larg în Janusz Kurtyka, „Podolia: the „Rotating
Borderland” at the Crossroads of Civilisations in the Middle Ages and in the Modern Period”, în On the Frontier
of Latin Europe, p. 130-134.
45
Spinei, Moldova, p. 325-332; Kiaupa, The History of Lithuania, p. 80-84.
46
O monedă de la Ludovic I de Anjou (emisă în perioada 1346-1351), descoperită la Baia, susţine o intervenţie a
oştilor regelui în anii '50 ai sec. al XIV-lea (Lia Bătrîna, Adrian Bătrîna, „Contribuţii arheologice cu privire la
aşezarea de la Baia în epoca anterioară întemeierii statului feudal Moldova”, în SCIVA, 31 (1980), nr. 4, p. 604);
vezi şi Papacostea, „Triumful luptei”, p. 48-49; Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 78-85; Giurescu crede că
teritoriul cuprins sub stăpânirea maghiară s-ar fi aflat până la Prut (Giurescu, Târguri, p. 64). Un argument
indirect în favoarea unei stăpâniri de durată a regelui Ungariei la est de Carpaţi (mai scurtă în partea de nord-vest
a acestui spaţiu, mai lungă în sud-vest) îl reprezintă şi prezenţa în limba română a doi termeni ce desemnează
„graniţa”, „hotarul”, cu origine în cuvintele maghiare megye şi határ (de aici derivând „megieş” şi „hotar” din
limba română); vezi Berend, At the Gate of Christendom, p. 26; DLR, s.n., tom VI, partea 5, p. 355.
47
Şerban Papacostea, „Geneza statelor româneşti”, p. 30.
48
Scrisoarea papei Grigore al XI-lea către regele Ungariei din 1374, ce face referire la românii din „părţile
dinspre tătari” ce reveniseră la catolicism, arată că regatul apostolic încă îşi exercita influenţa la acea dată în
aceste regiuni (DH, vol. I, partea 2, p. 216, nr. 164). Vezi Papacostea, „Domni români şi regi angevini”, p. 128-
132; Papacostea, „Politica externă a lui Ştefan cel Mare”, p. 18-19; Sergiu Iosipescu, „Génois, Tatars et la

Laurenţiu Rădvan 101


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

domnilor Ţării Româneşti. Altfel nu se explică unele urme lăsate în toponimia regională.
Partea de sud a regiunii dintre Prut şi Nistru a luat numele de Basarabia, după primii
stăpânitori, membri ai familiei Basarabilor49. Doar o stăpânire de cel puţin câteva decenii ar fi
putut schimba numele acestei regiuni50.
Zona de nord a Moldovei a intrat în atenţia regelui Poloniei, care a dorit să profite şi el
de situaţie, pentru a-şi extinde aici hegemonia. Istoricii nu s-au pus de acord dacă regele
Cazimir a încercat vreo acţiune concretă la est de Carpaţi. Jan Długosz relatează în cronica sa
că la moartea unui voievod local, Ştefan, ar fi izbucnit lupte pentru putere între fiii acestuia,
Ştefan şi Petru. Cel de-al doilea ar fi luat conducerea, ajutat de populaţie şi de „provinciali
unguri” (provinciales Hungarorum), în timp ce primul s-a refugiat la regele Poloniei, căruia i-
a cerut ajutor. În 1359, în schimbul promisiunii vasalităţii, Cazimir i-a dat lui Ştefan o oaste,
care însă a fost înfrântă în bătălia de la pădurile numite Plonini51, plasate de specialişti în
nordul Moldovei, între Ceremuş şi Nistru, în Ţara numită a Şepeniţului52. Evenimentul a atras
atenţia tuturor istoricilor ce s-au ocupat de istoria Moldovei în secolul al XIV-lea, aceştia fiind
divizaţi între a susţine existenţa reală a acestei lupte în 1359 sau a o plasa mai târziu. Între
istoricii români din perioada recentă, Victor Spinei şi Şerban Papacostea înclină să creadă că
bătălia s-a dat într-adevăr în 1359. Primul consideră că în conflict au fost implicaţi membri ai
unei dinastii locale de voievozi53, în timp ce al doilea crede că avem de-a face cu un prim
conflict de interese maghiaro-polon pentru Moldova, rezolvat de Ludovic în favoarea sa54.
Ştefan Sorin Gorovei aşează lupta cu polonii în 136755, Constantin Rezachevici în 136856, iar
Constantin Cihodaru în 136957. Identificarea combatanţilor este cu atât mai dificilă, cu cât în
rândul domnilor de mai târziu ai Moldovei se află mai mulţi ce poartă numele de Ştefan şi
Petru58. Acceptarea existenţei acestor voievozi la 1359 ar demonstra că în bătălia pentru
putere de la est de Carpaţi erau implicaţi şi reprezentanţi ai aristocraţiei locale. Astfel de
„puternici ai locului” (potestes) existau, fiind pomeniţi în 1332, când se spune despre ei că ar

création de la façade maritime de pays roumains au XIVe siècle”, în Enjeaux politiques, économiques et
militaires en Mer Noire (XIVe-XXIe siècle). Études à la mémoire de Mihail Guboglu, ed. Faruk Bilici, Ionel
Cândea, Anca Popescu (Brăila: Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2007), p. 91-94.
49
Miron Costin, Poema polonă, în Opere, ed. P. P. Panaitescu (1958), p. 223; Iorga, Studii istorice, p. 75-76;
Giurescu, Istoria românilor, vol. I, p. 298. După cum se ştie, numele de Basarabia a fost extins la întreaga
regiune dintre Prut şi Nistru de administraţia rusă, după 1812.
50
Petre P. Panaitescu crede că acest teritoriu a fost luat de Ţara Românească abia în 1404, o dată cu Chilia
(Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 361-362). Nu este exclusă însă o stăpânire de dinainte de domnia lui Mircea
cel Bătrân (cel mai recent studiu pe această temă la Şerban Papacostea, „Bessarabia – a Country Name”, în
Historical Yearbook, VII (2010), p. 3-10).
51
Ioannis Dlugossi, Annales seu cronicae incliti regni Poloniae, vol. IX, ed. S. Budkowa et al. ş. a. (Varşovia:
Państwowe Wydawnictwo Naukowe, 1978), p. 299-301. Detalii la Matei Cazacu, „Lucius Apronianus = Roman
Ier, prince de Moldavie? À propos de lexpedition polonaise de 1359 en Moldavie et de son écho en Pologne au
XVe siècle”, în Buletinul Bibliotecii Române, Freiburg, 8 (1980-1981), p. 257-272.
52
P. P. Panaitescu, „Din istoria luptei pentru independenţa Moldovei în veacul al XIV-lea. Primele lupte pentru
independenţă ale Ţărilor Române”, în SRdI, IX (1956), nr. 4, p. 103; Rezachevici, Cronologia critică, p. 457.
53
Spinei, Moldova, p. 343-348.
54
Actul din 1360 sugerează o revoltă a românilor din Moldova împotriva lui Ludovic, adusă sub control de rege;
în ajutorul regelui a venit şi Dragoş din Giuleşti (DRH, D, I, p. 75, nr. 41). Papacostea, „Triumful luptei”, p. 55-
56, nota 52.
55
Ştefan S. Gorovei, „Îndreptări cronologice la istoria Moldovei din veacul al XIV-lea”, în AIIAI, X (1973), p.
115-118; Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 97-99, 146-147.
56
Rezachevici, Cronologia critică, p. 432-442.
57
C. Cihodaru, „Tradiţia letopiseţelor şi informaţia documentară despre luptele politice din Moldova în a doua
jumătate a secolului al XIV-lea”, în AIIAI, V (1968), p. 12-18.
58
Petre P. Panaitescu aşează bătălia în 1377 (Panaitescu, „Din istoria luptei”, p. 110-113). Şi Paul W. Knoll
consideră că de fapt bătălia a fost dată între urmaşii lui Laţcu vodă (Knoll, The Rise of the Polish Monarchy, p.
241-244). Vezi şi Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. LV-LXI.

Laurenţiu Rădvan 102


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

fi luat în posesie bunurile fostei episcopii cumane59. În schimb, variantele 1367 – 1369
presupun că Ştefan şi Petru erau membri ai noii familii domnitoare din Moldova. Doar
descoperirea unor noi izvoare va clarifica această chestiune, una din multele controverse ce
privesc începuturile Moldovei.
Ambiţiile politice şi religioase ale lui Ludovic cel Mare erau însă mult mai mari.
Regele Ungariei urmărea să-şi extindă şi consolideze puterea până la gurile Dunării, acţiune
ce făcea parte din vastul său plan de impunere a autorităţii ungare de la Adriatica până la
Marea Neagră60. În cadrul unei noi expediţii organizată la est de Carpaţi, a participat şi un
corp de oaste condus de un român din Maramureş, Dragoş61. Venirea acestuia a luat proporţii
mitice în cele mai vechi cronici ale Moldovei: „În anul 6867 (1359) a venit Dragoş voievod
din Ţara Ungurească, din Maramureş, după un bour, la vânătoare, şi a domnit doi ani”62.
Tradiţia orală şi apoi cea scrisă vor înregistra acest eveniment sub numele de „descălecat”, cu
toate că izvoarele arată că semnificaţiile acestui concept sunt mult mai largi63. Şi în jurul datei
trecerii sale peste munţi există ample discuţii în istoriografia română. Exceptând Cronica
moldo-polonă, ce afirmă că Dragoş ar fi venit în 1352, toate celelalte cronici moldoveneşti
oferă anul 1359 ca moment al venirii lui Dragoş. Victor Spinei şi Şerban Papacostea susţin
veridicitatea datei oferite de cronici64, în timp ce Ştefan S. Gorovei consideră că evenimentul
poate fi plasat mai înainte, în apropierea datei luptelor desfăşurate la est de Carpaţi de Andrei
Láckfi65. Constantin C. Giurescu, Petre P. Panaitescu şi alţii susţin varianta oferită de Cronica
moldo-polonă (1352)66. În fine, Constantin Rezachevici crede că venirea lui Dragoş are loc o
dată cu primele acţiuni maghiare de la răsărit de Carpaţi, în 134767. Cu toate controversele
cronologice, există o unanimitate de opinii în a-l vedea pe Dragoş acţionând ca reprezentant al
regelui maghiar. În urma expediţiei întreprinse, Dragoş a devenit conducător al unei structuri
politice din nord-vestul Moldovei (fost voievodat local?)68, a cărei menire era de a apăra
regatul dinspre est, fiind totodată un cap de pod spre Halici69. Dragoş a murit şi a fost îngropat
în Moldova; cu acordul regelui, i-a urmat la conducere fiul, Sas. Cu siguranţă, autoritatea
reprezentanţilor regelui maghiar, impusă prin forţă, a trezit opoziţie în rândurile aristocraţiei
locale. O posibilă revoltă a acestora a oferit prilejul unui opozant al regelui, Bogdan din
Cuhea, fostul voievod din Maramureş70, să treacă munţii împreună cu credincioşii săi. În urma

59
DRH, D, I, p. 45, nr. 22.
60
Engel, The Realm of St Stephen, p. 159-167.
61
În Maramureş, existau mai mulţi cnezi Dragoş, fiind greu de stabilit care a fost cel ce a trecut în Moldova.
După Radu Popa, acesta ar fi fost Dragoş din Bedeu (Popa, Ţara Maramureşului, p. 154, 225), variantă relativ
acceptată în istoriografie. Recent, această ipoteză a fost contestată de Marius Diaconescu, care afirmă că, în
realitate, Dragoş care s-a stabilit în Moldova nu poate fi identificat (Marius Diaconescu, „Dragoş
„descălecătorul” Moldovei, între legendă şi realitate”, în Nobilimea românească din Transilvania, coord. Marius
Diaconescu (Satu Mare: Editura Muzeului Sătmărean, 1997), p. 80-87).
62
Acesta este prezentarea dată evenimentului în Letopiseţul anonim al Moldovei (Cronicile slavo-române, p. 6,
14); Letopiseţele de la Putna I şi II şi celelalte cronici slavo-române prezentă, cu mici variaţii, acelaşi moment
(ibid., p. 43, 48; 55, 60; 154, 158; 189, 191).
63
Brătianu, Tradiţia istorică, p. 119-152. O atentă interpretare a semnificaţiilor termenului („întemeiere”,
„organizare”, „colonizare”, „cucerire”), la Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 45-68.
64
Spinei, Moldova, p. 349-358; Papacostea, „Triumful luptei”, p. 53-56.
65
În 1345 sau, mai sigur, în 1347 (Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 89-92).
66
Cronicile slavo-române, p. 167, 177; Giurescu, Istoria românilor, vol. I, p. 310-311; Panaitescu, Introducere
la istoria culturii, p. 301-302.
67
Rezachevici, Cronologia critică, p. 414-415.
68
Potrivit lui Iorga, „Moldova lui Dragoş nu era decât o căpitănie regală” (Iorga, Istoria românilor, vol. III, p.
175). Nu există însă nici un izvor care să ne arate care era statutul acestui teritoriu; probabil, depindea direct de
regele Ungariei, care conducea prin intermediul unor oameni pe care îi numea personal.
69
Papacostea, „Triumful luptei”, p. 49; Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. XXXVIII-XXXIX.
70
Vezi şi informaţia din Costin, Poema polonă, p. 229, primul ce vorbeşte de Bogdan din Cuhea; despre cnejii şi
voievozii români din Maramureş, pe larg în Popa, Ţara Maramureşului.

Laurenţiu Rădvan 103


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

unor lupte violente, Balc, fiul lui Sas, este înfrânt şi alungat71, Bogdan devenind noul voievod
al Moldovei şi întemeietorul unei noi dinastii. Socotind numărul anilor de conducere ai lui
Dragoş şi Sas, venirea lui Bogdan este înregistrată în cronici în anul 136572, neacceptat de
istorici. Cei care consideră că Dragoş a venit în Moldova în 1352, afirmă că Bogdan a trecut
munţii în 135973, în timp ce alţi istorici merg pe variantele 136374 sau 136475, oricum înainte
de februarie 1365, când regele Ludovic cedează domeniile lui Bogdan din Maramureş şi se
recunoaşte practic înfrânt pe frontul din Moldova76. În ceea ce ne priveşte, admitem că
autoritatea regelui Ludovic s-a impus la est de Carpaţi începând cu anii 1345-1347 (cu sau
fără Dragoş)77; în 1359, izvoarele atestă o contestare în plan local a puterii regelui, fără
succes78, pentru ca, probabil în 1363-1364, să asistăm la trecerea lui Bogdan şi a
credincioşilor săi peste munţi79. Venirea grupului de români din Maramureş a avut loc pe
fondul presiunilor exercitate pe mai multe planuri asupra acestora de regele maghiar. Se
urmărea înlocuirea vechilor forme de organizare locală şi instituţiile cnejilor şi voievozilor cu
instituţia comitatului, ce era dependentă de puterea regală. În paralel, se exercita o presiune
confesională, căci românii din Maramureş erau ortodocşi, „schismatici”. Regele avea un
puternic instrument la îndemână, şi anume confirmarea stăpânirilor funciare ale nobililor
locali, fapt ce a nemulţumit unele grupuri, care au preferat să plece într-o direcţie ce nu le era
necunoscută, dincolo de munţi. Legăturile politice şi economice dintre cele doi versanţi ai
Carpaţilor nu datează din această perioadă, ci din secolele anterioare80.
După impunerea ca domn a lui Bogdan în Moldova, se petrece un proces întâlnit şi în
Ţara Românească, unde primul domn a dat una din denumirile ţării, mult timp numită Ţara
Basarabilor. În cazul Moldovei, rolul important pe care Bogdan l-a avut în formarea statului
se reflectă în numele dat acestuia de turci: Kara-Bogdan. Instalarea lui Bogdan în Moldova
trebuie privită ca episodul final al unui proces mai complex, care a avut ca urmare formarea
unui nou stat în sud-estul Europei. Chiar dacă slab documentat în izvoarele scrise, cu
siguranţă la acest proces a contribuit şi societatea autohtonă, care avea la bază două
componente: era preponderent românească şi, din punct de vedere spiritual, a preferat
ortodoxismul81.

Formarea oraşelor

Pentru formarea atât a unui principat cu organizare coerentă, cât şi a unor oraşe, cu
organizare specifică, era nevoie ca şi societatea locală să atingă un nivel suficient de
maturizare a structurilor proprii, atât la nivel politic, cât şi economic. Istoricii au căutat în

71
DRH, D, I, p. 80, nr. 43.
72
Cronicile slavo-române, p. 44, 48, 55, 60.
73
Giurescu, Istoria românilor, vol. I, p. 311-313; Giurescu, Târguri, p. 68-69;. Panaitescu, Introducere la istoria
culturii, p. 304-307; Popa, Ţara Maramureşului, p. 224-230.
74
Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 90-92; Rezachevici, Cronologia critică, p. 429-430.
75
Spinei, Moldova, p. 368-369; Papacostea, „Triumful luptei”, p. 56-58.
76
DRH, D, I, p. 80, nr. 43.
77
Se neglijează faptul că instaurarea autorităţii regelui Ungariei la răsărit de munţi nu trebuie aşezată în mod
obligatoriu alături de venirea aici a lui Dragoş. Acesta a fost unul dintre trimişii regelui, nu singurul. Faptul că
vechile cronici leagă de persoana sa începuturile ţării ţine probabil de faptul că este primul pus în fruntea unei
structuri politice viabile (din regiunea de nord-vest a teritoriului dintre Prut şi Carpaţi), în conexiune cu ceea ce a
devenit mai târziu Moldova.
78
DRH, D, I, p. 76, nr. 41; vezi şi Ştefan S. Gorovei, „Veacul XIV. Din nou şi mereu...”, în Vocaţia istoriei.
Prinos Profesorului Şerban Papacostea, p. 279.
79
Urmele lăsate de Dragoş (şi chiar de Sas) în Moldova (în tradiţia istorică, cultă şi populară, la nivel de
toponimie etc.), s-ar justifica printr-o durată a prezenţei lor mai mare de cei câţiva ani sugeraţi de cronică.
80
Papacostea, „Triumful luptei”, p. 47-48.
81
Spinei, Moldova, p. 375-378.

Laurenţiu Rădvan 104


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

izvoarele scrise urmele structurilor politice de dinainte de finalizarea formării Moldovei.


Printre acestea, s-ar afla „câmpurile”, ce reuneau mai multe sate pe valea unui râu: cele mai
cunoscute sunt Câmpul-Lung, pe valea de sus a Moldovei, Câmpul lui Dragoş, pe valea
Bistriţei şi altele82. În nord, izvoarele pomenesc Şepeniţul („Ţara Şepeniţului”, Valachia83),
situat între Ceremuş, Prut şi Nistru şi despărţit de Moldova de un întins codru („bucovină”),
dependent iniţial de Halici, apoi de Polonia, devenit parte a Moldovei probabil ca o
concesiune făcută de regele Poloniei noului său vasal, Petru I84, sau datorită nerestituirii unui
împrumut luat de rege de la Petru, în 138885. Alţi istorici au identificat în „codri”, întinsele
păduri ce acopereau regiunile locuite de români, zone de autoritate locală. În Transilvania,
izvoarele atestă „pădurea românilor şi a pecenegilor” şi „pădurea Maramureşului”, iar în Ţara
Românească controversaţii Codri ai Vlăsiei („ai românilor”?)86. Moldova are şi ea numeroşi
codri, precum cei ai Hârlăului, Iaşiului, Tigheciului (Chigheci), Orheiului sau Lăpuşnei (cu
nume împrumutate de la aşezările mai importante din apropiere)87, la adăpostul cărora ar fi
supravieţuit unele autonomii ale localnicilor într-o zonă dominată de mongoli88 Recent, a fost
afirmată o altă teorie, potrivit căreia în regiunea de la răsărit de Carpaţi s-ar fi aflat grupuri de
alani, ce colaborau cu mongolii şi ar fi fost instalaţi în jumătatea de nord a Moldovei, unde ar
fi fost prezenţi în aşezările de la Baia, Suceava şi Iaşi; Moldova ar succeda unei mai vechi
„ţări a alanilor”89. Toate aceste teorii au ca punct slab faptul că se bazează prea mult pe
izvoarele narative şi nu au încă o confirmare solidă din partea săpăturilor arheologice.
Cercetarea organizării administrative a Moldovei poate furniza alte informaţii
clarificatoare privind situaţia teritorială şi politică de dinainte de finalizarea formării statului
şi existenţa unor aşezări mai importante, ce vor deveni ulterior oraşe. Nu putem estima cu
precizie întinderea statului lui Bogdan I. Acesta se afla în partea de nord-vest a teritoriului
dintre Carpaţi şi Nistru, probabil până la Ceremuş, însă nu se poate afirma cu precizie cât de
întins era. Încorpora în primul rând viitorul ţinut al Sucevei, care în evul mediu a fost unul din
cele mai întinse din întreaga Moldovă. Întinderea neobişnuită a acestui ţinut se explică prin
faptul că a cuprins probabil mai multe cnezate locale, unul pe valea Moldovei, ce a dat şi
numele ţării, altul pe valea Sucevei şi Siretului superior. Aici trebuie să fi existat şi o
categorie de boieri locali; unii s-au supus reprezentanţilor regelui Ungariei şi au colaborat cu
aceştia, alţii nu. De la jumătatea sec. al XIV-lea, în regiune s-au pus bazele unor noi aşezări,
de către Dragoş sau cei ce l-au însoţit90, care au intrat ulterior în stăpânirea domniei (Bădeuţi,
Volovăţ, Rădăuţi91 etc). În acest spaţiu s-a aflat nucleul politic al principatului Moldova92.

82
Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 36-40; Constantin Burac, Ţinuturile Ţării Moldovei până la mijlocul
secolului al XVIII-lea (Bucureşti: Editura Academica, 2002), p. 15-16. Aceste „câmpuri” pot fi puse în legătură
cu întemeierile de sate de după „descălecat”, dovadă fiind chiar toponimele de Câmpulung şi „al lui Dragoş”, ce
trimit spre Maramureş.
83
Noi interpretări privind Valahia din izvoarele de la sfârşitul sec. al XIV-lea la Pilat, Între Roma şi Bizanţ, p.
55-70.
84
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 603-605, nr. 164; p. 661, nr. C; p. 706, nr. 203. C. Racoviţă,
„Începuturile suzeranităţii polone asupra Moldovei (1387-1432)”, în RIR, X (1940), p. 296-297.
85
Panaitescu, „Din istoria luptei”, p. 103.
86
Potrivit lui M. Ciubotaru, Vlăsia provine dintr-un antroponim (Ciubotaru, „Revizuiri toponimice: Vlaşca”, p.
98-103).
87
Ibid., p. 99.
88
Giurescu, Istoria pădurii, p. 30-32, 74-84; Popa, „Premisele cristalizării”, p. 38-39.
89
Virgil Ciocâltan, „Alanii şi începuturile statelor româneşti”, în RI, s.n., VI (1995), nr. 11-12, p. 939-951; vezi
şi Renate Möhlenkamp, „Contribuţii la istoria oraşului Iaşi în secolele XIV-XV”, în AIIAI, XXI (1984), p. 62-67.
90
Cercetarea sigiliilor boierilor Moldovei de până la 1421 relevă (prin prezenţa arcului şi a săgeţii ca simboluri)
faptul că o parte din cei ce l-au însoţit pe Dragoş la est de Carpaţi au rămas aici şi au colaborat apoi cu primii
domni ai Moldovei (Leon Şimanschi, „Cele mai vechi sigilii domneşti şi boiereşti din Moldova”, în AIIAI, XVII
(1980), p. 148-158).
91
Pe locul bisericii de piatră Sf. Nicolae de la Rădăuţi (datată mai nou, în forma sa de piatră, de la Petru I) s-a
aflat un lăcaş anterior, de lemn, pe care cei doi autori îl văd de la încep. sec. al XIV-lea, îndeplinind „funcţia de

Laurenţiu Rădvan 105


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Constantin C. Giurescu credea că în stăpânirea lui Bogdan s-au aflat şi viitoarele


ţinuturi ale Neamţului, Bacăului şi Trotuşului, până la Oituz93. Alţi specialişti consideră în
schimb, pe baza prezenţei semnificative a unor grupuri de unguri în zonă, că regiunea a mai
rămas o vreme sub control ungar94. De asemenea, puţinele izvoare păstrate sugerează că şi
teritoriul episcopiei Milcoviei, de la sud de râul Trotuş, a ţinut iniţial de Ungaria. Controlul pe
care regatul l-a exercitat asupra acestei zone explică şi lipsa relaţiilor dintre Moldova şi Ţara
Românească până la domnia lui Petru I95. Între timp (pe la cca. 1375), zona trecuse în
stăpânirea domnilor Ţării Româneşti96, care au păstrat-o până spre 1417-1423. Spre răsărit,
Bogdan sau, mai probabil, urmaşul său, Laţcu97, au luat în stăpânire teritoriile viitoarelor
ţinuturi Dorohoi şi Hârlău. Probabil tot în timpul lor a început cucerirea ţinuturilor Soroca şi
Iaşi, pe care izvoarele de mai târziu le aşează în Ţara de Jos, ce cuprindea aproximativ
jumătatea de est a Moldovei. Mai dificil de interpretat este situaţia ţinutului Hotin, ce poate a
fost luat, dar fără cetate, care ţinea de Polonia. O situaţie neclară o are şi ţinutul Roman, pus
de Miron Costin în Ţara de Sus, iar de Cantemir în cea de Jos98.
Nu este clar, cu toate presupunerile istoricilor, dacă şi până unde la nordul Dunării îşi
exercita autoritatea un anume Demetrius, principis Tartarorum, ce apare purtând tratative
comerciale cu Braşovul în 1368; probabil ţinea jumătatea de sud a spaţiului dintre Prut şi
Nistru şi porturile de la mare99. În 1367-1368, se constată încetarea baterii de monede
mongole la Orheiul Vechi, aşezare urbană aflată de la jumătatea secolului al XIII-lea sub
stăpânirea hanului, semn că autoritatea mongolă fusese eliminată de aici (probabil datorită
intervenţiei domnului din Moldova sau a lituanienilor)100. Extinderea teritoriului Moldovei
continuă în timpul lui Petru I şi Roman I (1391-1394)101. În 1392, Roman se intitula domn „de
la munte până la mare”102, prin urmare Moldova atinsese, în linii mari, hotarele naturale:
graniţa de răsărit şi nord era formată de râul Nistru, cea de sud-est de Marea Neagră, iar cea

capelă a unei reşedinţe feudale” (Lia Bătrîna, Adrian Bătrîna, „O mărturie arheologică despre relaţiile
internaţionale ale Moldovei în vremea lui Bogdan I”, în SCIVA, 34, 4 (1983), p. 327; Lia Bătrîna, Adrian
Bătrîna, „Contribuţia cercetărilor arheologice la cunoaşterea arhitecturii ecleziastice din Moldova în secolele
XIV-XV”, în SCIVA, 45 (1994), nr. 2, p. 146-147).
92
Constantin Cihodaru vedea în Ţara Moldovei şi într-o Valahie de pe cursul superior al Siretului două
formaţiuni separate (Cihodaru, „Constituirea statului”, p. 64-65; Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. XL). În
1360, avem prima menţiune a numelui „Moldova” (DRH, D, I, p. 75, nr. 41). Pentru denumirile date Moldovei
în izvoare (Moldova, Rosovlahia, Bogdania, Valachia Minor, Kara-Bogdan), vezi Armbruster, „Terminologia
politico-geografică”, p. 251-259; Victor Spinei, „Terminologia politică a spaţiului est-carpatic în perioada
constituirii statului feudal de sine stătător”, în Stat, societate, naţiune. Interpretări istorice, ed. Nicolae Edroiu,
Aurel Răduţiu, Pompiliu Teodor (Cluj: Editura Dacia, 1982), p. 66-79.
93
Giurescu, Istoria românilor, vol. I, p. 313-314.
94
Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. XLIX.
95
Ştefan S. Gorovei, Dragoş şi Bogdan, întemeietorii Moldovei (Bucureşti: Editura Militară, 1973), p. 156.
96
Papacostea, „Domni români şi regi angevini”, p. 128-132.
97
Pentru posibilele relaţii dintre Bogdan şi mongoli, vezi L. Bătrîna, A. Bătrîna, „O mărturie arheologică”, p.
329-332. Inelul masiv de aur găsit în mormântul lui Bogdan I ar susţine ideea unor relaţii de colaborare între cele
două părţi.
98
Când înşiră ţinuturile, Costin nu le diferenţiază în funcţie de Ţara de Sus sau de Jos, însă situează oraşul
Roman în Ţara de Sus (Costin, Cronica polonă, p. 214, 216; Poema polonă (versiunea C), p. 390-391);
Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 154-159. În ceea ce priveşte ţinutul Iaşi, acesta are o cuprindere teritorială
ce dă de gândit, căci, cu toate că oraşul Iaşi se află la vest de Prut, mare parte din teritoriul ţinutului se afla la est,
mergând până aproape de Nistru şi Soroca (Burac, Ţinuturile, p. 308-317, vezi şi harta ţinutului anexată).
99
DRH, D, I, p. 90, nr. 49. Vezi şi mai jos
100
Câţiva ani mai înainte, lupta de la Sinie Vodî (1362 sau 1363) a dat o lovitură semnificativă intereselor
mongolilor în zona Nipru-Nistru-Dunăre, situaţie de care au profitat şi primii domni ai Moldovei (Spinei,
Moldova, p. 325-326).
101
Ibid., p. 379-385.
102
DRH, A, I, p. 3, nr. 2.

Laurenţiu Rădvan 106


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

de apus de Munţii Carpaţi. Descoperit rămânea hotarul de sud103, unde domnii Ţării
Româneşti intraseră în posesia, pe lângă a teritoriului episcopiei Milcoviei, şi a Chiliei104.
Treptat, prin mai multe rectificări de hotar, şi această zonă va fi ocupată de Moldova, sub
Alexandru cel Bun (probabil la finalul domniei lui Mircea cel Bătrân)105 şi în timpul lui Ştefan
cel Mare. Graniţa se stabilizează pentru următoarele secole pe râurile Siret şi Milcov106.
Din punct de vedere al politicii externe, Laţcu (cca. 1367/1368-cca.1375) a dorit să
evite un conflict inegal cu puternicii săi vecini din nord şi vest. Iniţial, a căutat să se apropie
de Roma, pentru a obţine o recunoaştere politică107. Misionarii franciscani au raportat papei
Urban al V-lea dorinţa voievodului de a se converti la catolicism. Negocierile au avut loc
până în 1370 inclusiv, dar s-au dus, la cererea papei, cu episcopii din Polonia şi nu cei din
Ungaria108. Episcopia catolică de la Siret, creată în 1371, a avut un episcop trimis din Polonia,
Andrei Iastrzebiec din Cracovia109. În 1371, papa numeşte un titular şi pentru episcopia
Milcoviei, Nicolae de Buda, trimis din Ungaria110. Din iarna lui 1370, Ludovic al Ungariei
devenise şi rege al Poloniei, astfel că Laţcu nu mai putea evita supunerea faţă de acesta111. La
conflict s-a ajuns o dată cu renunţarea la unirea cu Roma, dovedită, potrivit unor cercetători,
de faptul că Laţcu este înmormântat în biserica ortodoxă Sf. Nicolae de la Rădăuţi112. O oaste
a vasalului şi reprezentantului regelui Ludovic în Halici, Vladislav de Opole, intervine în
Moldova, rezultatul expediţiei nefiind cunoscut113. Pentru a evita o dependenţă prea mare de
Ungaria, urmaşul lui Laţcu, Petru I (cca. 1375-1391) s-a reorientat politic spre o apropiere de
Ţara Românească şi mai ales de Lituania, apoi Polonia, recunoscând în 1387 la Liov
vasalitatea faţă de marele duce al Lituaniei şi noul rege al Poloniei, Vladislav Jagiello114. Un
an mai târziu, Petru acorda un împrumut generos lui Vladislav, de la care a primit ca garanţie
teritoriul Pocuţiei, ce se afla în nord-vestul Moldovei115. Tot lui Petru i se datorează ridicarea
unui sistem de fortificaţii de piatră şi baterea primelor monede116.
La un nivel mai restrâns decât în Ţara Românească, formele teritoriale ale unora din
fostele cnezate locale au fost continuate şi în Moldova de ţinuturi. Este logic să admitem că pe
măsură ce statul a continuat să se extindă, noii stăpânitori să fi păstrat, acolo unde era posibil,
vechile structuri locale, care treptat s-au transformat în forme de organizare administrativă.
Din punct de vedere al instituţiilor, evul mediu a fost o epocă conservatoare şi numeroase
structuri anterioare au supravieţuit puţin schimbate timp de secole. De altfel, numărul şi forma

103
Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. XXXV.
104
DRH, B, I, p. 36, nr. 15; D, I, p. 119, nr. 73.
105
Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II (Bucureşti: 1913), p. 334, nr. 146; DRH, A, I, p. 77, nr.
53; Iorga, Studii istorice, p. 87-88; Panaitescu, „Legăturile moldo-polone”, p. 101-102. La 2 iulie 1431, un act
latin aminteşte drumul Vrancei (via Varancha), prima menţionare a acestei regiuni, ocazie cu care se spune că
domnul Moldovei pornise cu o oaste spre Ţara Românească (DRH, D, I, p. 282, nr. 181).
106
Cronicile slavo-române, p. 19; Ureche, Letopiseţul, p. 101, 106; Şerban Papacostea, „La începuturile statului
moldovenesc. Consideraţii pe marginea unui izvor necunoscut”, în Papacostea, Geneza statului, p. 111-115;
Paragină, Habitatul medieval, p. 101-111; Iosipescu, „Vrancea, Putna şi Basarabia”, p. 205-220.
107
Noi discuţii la Pilat, Între Roma şi Bizanţ, p. 31-35.
108
DH, vol. I, partea 2, p. 160, nr. 124.
109
Ibid., p. 168, nr. 131; Ján Sýkora, „Poziţia internaţională a Moldovei în timpul lui Laţcu: luptă pentru
independenţă şi afirmare în plan extern”, în RdI, 29 (1976), nr. 8, p. 1142-1145; Gorovei, Întemeierea Moldovei,
p. 143-144.
110
DH, vol. I, partea 2, p. 174, nr. 133.
111
Ján Sýkora, „Poziţia internaţională”, p. 1135-1141.
112
Laţcu, ca şi Bogdan, ar fi fost îngropat în biserica de lemn, ce precede pe cea de piatră, ridicată de Petru I (L.
Bătrîna, A. Bătrîna, „O mărturie arheologică”, p. 327).
113
Papacostea, „Domni români şi regi angevini”, p. 127-132.
114
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 599, nr. 162. Pentru relaţiile moldo-polone, vezi şi
Veniamin Ciobanu, Ţările Române şi Poarta. Secolele XIV-XVI (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1985).
115
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 603-605, nr. 164.
116
Giurescu, Istoria românilor, vol. I, p. 317-320, 347-355.

Laurenţiu Rădvan 107


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

vechilor ţinuturi din Moldova s-a păstrat, cu unele mici modificări, până în epoca modernă117.
Totuşi, Moldova prezintă o particularitate, căci numai o parte din ţinuturi a preluat numele
râului de-a lungul căruia s-au format. Am amintit Suceava, căreia i se adaugă Putna, Trotuş,
Bârlad, Lăpuşna, Covurlui şi Tutova. La unele este discutabil dacă s-a preluat numele râului
sau al reşedinţei principale. Un caz deosebit îl prezintă Hârlăul, ce apare şi sub numele de
„târg al Bahluiului”; în cele din urmă, ţinutul de aici a împrumutat numele de Hârlău, situaţie
ce se poate explica prin oficializarea acestei denumiri mai târziu, după formarea Moldovei118.
Faţă de Ţara Românească, în Moldova numărul ţinuturilor ce şi-au luat numele de la aşezarea
principală este mai mare decât al celor ce au împrumutat nume de râuri. Însăşi denumirea de
ţinut (volost, derjava) arătă dependenţa de un centru, acesta fiind un alt argument pentru
vechimea oraşelor din Moldova, care, ca aşezări, ar putea fiinţa din perioada anterioară
întemeierii statului medieval119. Din 27 de ţinuturi câte avea Moldova în sec. al XV-lea, doar
opt nu au luat numele reşedinţelor lor. Particularităţile locale au fost atenuate sub presiunea
acţiunilor centralizatoare ale domnilor de mai târziu ai Moldovei. Câteva structuri interne au
păstrat o autonomie internă: Câmpulung, Tigheci şi Vrancea120. Probabil aceste teritorii au
fost integrate în cadrul Moldovei în baza unui compromis, ce presupunea confirmarea
anumitor drepturi, în schimbul îndeplinirii unor obligaţii, în principal militare, regiunile
respective fiind în apropierea hotarului. În cazul Vrancei, avem şi un reper cronologic,
înregistrat de tradiţie şi documentele târzii: locuitorii sau conducătorii lor au acceptat noua
stăpânire în timpul lui Ştefan cel Mare, cu condiţia recunoaşterii păstrării unor drepturi şi
moşii121; înţelegerea a fost încheiată în sau imediat după 1482, când teritoriul dintre Putna şi
Milcov a fost luat de Moldova122.
*
În Moldova, urbanizarea a avut loc în condiţiile specifice oferite de această regiune.
Oraşele au apărut numai atunci când au existat condiţii economice şi politice favorabile. Cu
tot climatul de nesiguranţă existent în vastul teritoriu ce se întindea de la est de Carpaţi până
în stepa din nordul Mării Negre, comerţul a continuat să se practice, inclusiv în perioada
stăpânirii cumane. Marile râuri ce traversau regiunea, de la Dunăre până la Nipru şi Volga
reprezentau axele comerciale de-a lungul cărora se desfăşurau schimburile. Se schimbau
produse locale, animale, peşte, piei, blănuri şi ceară, pentru arme, unelte, obiecte de cult,
realizate tot în zonă, sau ţesături de calitate, piper şi obiecte de lux aduse din Orient. Portul de
la Chersones era foarte activ în această privinţă123. În plus, uniformitatea materialului ceramic,
ca tehnică de lucru, formă şi decor, în tot spaţiul est-carpatic, nu se poate explica decât prin
circulaţia acestui tip de produs, ce sugerează şi prezenţa unor activităţi meşteşugăreşti124. O
dovadă a faptului că şi comunităţile locale au fost implicate în acest comerţ stă în
descoperirile de monede. O mare parte erau bizantine, ceea ce arată că, până la sfârşitul
secolului al XII-lea, spre imperiul de la Constantinopol se îndreptau o parte din mărfurile
amintite. Izolat, s-au găsit şi monede emise de regii maghiari din dinastia Arpadiană înainte
117
Cea mai veche hartă detaliată a Moldovei, ce cuprinde şi ţinuturile, rămâne cea a lui Dimitrie Cantemir. Harta
are cca. 800 de nume de râuri, sate şi oraşe (anexă la G. Vâlsan, „Harta Moldovei de Dimitrie Cantemir”, în
AARMSI, ser. III, vol. 6 (1927), p. 204).
118
Este posibil ca teritoriul ţinutului Hârlău, care includea la început Cotnarii şi Botoşanii, să se fi suprapus peste
teritoriul unei mai vechi formaţiuni politice locale (vezi şi Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 43, consideraţiile
din Ştefan S. Gorovei, „Vechi oraşe-lumini noi”, în Convorbiri literare. Alamanah 1988 (Iaşi: 1987), p. 51,
precum şi aprecierile noastre de la micro-monografia dedicată Hârlăului).
119
Şi nu ca oraşe (Giurescu, Istoria românilor, vol. II p. 278; Burac, Ţinuturile, p. 47-48).
120
Cantemir scrie despre taxele diferite pe care le plăteau locuitorii acestor regiuni, stabilite în baza unor vechi
înţelegeri (Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 300-301).
121
Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. LI.
122
Cronicile slavo-române, p. 19; Ureche, Letopiseţul, p. 101, 106.
123
Spinei, Realităţi etnice, p. 133-134.
124
Spinei, Moldova, p. 120-121.

Laurenţiu Rădvan 108


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

de 1200. O descoperire unică o reprezintă tezaurul de la Hotin, ce conţinea cel puţin 850 de
piese cu origine central-europeană, emise într-o perioada largă (a doua jumătate a secolului
XII - cca. 1230). Prezenţa în nordul Moldovei a unui negustor sau conducător local ce avea în
posesie atâtea monede arată că zona era traversată de comercianţi dinainte de invazia
mongolă125. Călătorii foloseau un drum ce făcea legătura între Marea Neagră şi Polonia,
respectiv Marea Baltică („drumul tătărăsc” – via tartarica).
Cu toate că, pe termen scurt, invazia mongolă din 1241 a avut efecte negative, datorită
distrugerilor materiale şi umane pricinuite, pe termen lung, mongolii au instituit o anumită
stabilitate în zonă, ce a avut efecte în plan economic şi în special comercial. Mongolii au fost
interesaţi în obţinerea de venituri din comerţ, astfel că au încurajat folosirea de către negustori
a marilor drumuri comerciale ce străbăteau Hoarda de Aur126. Pe lângă musulmanii din Asia
Centrală, în răsăritul Europei erau foarte activi negustorii italieni din Crimeea şi din alte
porturi de la Marea Neagră, precum şi negustorii ruşi din Novgorod, Tver, Pskov sau
Moscova. Prin intermediul ruşilor, lumea mongolă comunica din punct de vedere comercial
cu centrul Europei; Novgorodul era un avanpost al Hansei germane. În secolul al XIV-lea, în
acest comerţ se implică tot mai mult şi negustorii din Polonia, Boemia, Moravia şi chiar
Ungaria127 şi, astfel, „drumul tătărăsc” devine tot mai frecventat de negustori. Această cale
pornea din Polonia, de la Cracovia sau Sandomierz, prin Rutenia, urmând valea Nistrului prin
Podolia, de unde mergea spre sud-est, spre porturile din Crimeea. O variantă a sa cobora pe
Nistru şi ajungea la Maurocastrum128, a cărui importanţă va creşte în a doua jumătate a sec. al
XIV-lea.
În ierarhia drumurilor europene, „drumul tătărăsc” se aşează în rândul celor de
importanţă continentală, la fel ca drumul ce lega Buda de Constantinopol prin Belgrad. De
altfel, din punct de vedere geografic, între cele două drumuri, singura cale ce mai făcea
legătura între vestul şi centrul continentului şi răsărit era Dunărea. Drumul de la Buda la
Marea Neagră, prin Transilvania şi Ţara Românească era de importanţă regională. În
Moldova, înainte de jumătatea sec. al XIV-lea, existau probabil o serie de drumuri locale, ce
legau centrele mai importante, de obicei locurile unde rezidau conducători locali sau unde se
practicau schimburile. Ca şi în Ţara Românească, aceste drumuri însoţeau văile râurilor. Între
Carpaţi şi Nistru două râuri au fost însoţite din vechime de drumuri, Prut şi Siret. Afirmaţia
noastră se bazează pe faptul că direcţia lor de curgere facilita şi facilitează şi azi comunicarea
între părţile de nord şi cele din sud ale regiunii. Pentru a ajunge din nordul Moldovei la
Dunăre nu puteai decât urma una din aceste căi, căci geografia regiunii nu permitea
traversarea cu uşurinţă dinspre vest spre est. Constantin C. Giurescu chiar sugerează că
drumul de la Dunăre spre nord, probabil pe râul Siret, ar fi fost folosit de negustorii bizantini,
arabi şi ruşi. Prezenţa monedelor bizantine în Moldova ar susţine acest lucru, deşi nu ştim cât
de intens a fost comerţul practicat de aceşti negustori129.
Apariţia Moldovei a dus la schimbări în ceea ce priveşte statutul şi traseul „drumului
tătărăsc”, a cărui variantă de pe valea Nistrului mijlociu şi inferior îşi va muta în câteva
decenii centrul de greutate pe valea Siretului superior (înainte de a intra în Moldova prin nord,
drumul urma cursul superior al Nistrului)130. Momentul când acest drum a crescut în
importanţă este atunci când negustorii din Polonia au început să-l folosească şi aici trebuie să
facem legătura cu susţinerea acordată de regele Poloniei unui oraş de la celălalt capăt al

125
Ibid., p. 122-126.
126
Matei, Geneză şi evoluţie urbană, p. 79-84; Ciocîltan, Mongolii şi Marea Neagră, p. 22-48.
127
Vernadsky, The Mongols, p. 342-344.
128
Vezi discuţia de la micro-monografia Cetatea Albă.
129
Giurescu, Târguri, p. 32, 58-60.
130
Petre P. Panaitescu, „Drumul comercial al Poloniei la Marea Neagră în evul mediu”, în Interpretări
româneşti, p. 83; Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 187, 200.

Laurenţiu Rădvan 109


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

drumului: Liov. Oraşul figurează pe hărţile medievale încă dinainte de a fi integrat în Polonia,
semn că era deja activ implicat în negoţul regional131. Cazimir al III-lea l-a refondat pe
principiile „legii germane”, în 1356, şi apoi a acordat negustorilor din Nuremberg dreptul de a
desfăşura afaceri în Polonia până la Liov. Produsele occidentale aduse de negustorii germani
puteau fi schimbate aici cu mărfurile orientale aduse de negustorii „saraceni”, pe o rută
alternativă faţă de cea din Mediterana132. Probabil, drumul devine mai stabil şi mai sigur după
1366-1367, când controlul polonez asupra Ruteniei se consolidează. În 1380, regele Ludovic,
acum conducător şi al Poloniei (1370-1382), acordă Liovului drept de depozit şi astfel oraşul
îşi impune controlul asupra fluxului de mărfuri ce trecea prin acest loc. În 1400, Cracovia va
contesta acest drept şi va avea în cele din urmă câştig de cauză, obţinând în 1403 acordul
regelui Vladislav pentru a face negoţ în părţile Valahiei (ad partes Valachie)133. Primirea
dreptului de depozit de către Liov confirmă statutul de drum important pentru calea ce ducea
la Marea Neagră, inclusiv prin Moldova. Ştefan Andreescu s-a îndoit recent de legătura cu
Moldova, specificând că dreptul de depozit din 1380 nu amintea drumul ce trecea pe aici, ci
doar pe cel spre Tartaria. Acest lucru, după părerea noastră, nu exclude existenţa unei
variante prin Moldova, cum nu exclude nici alte variante, mai ales dacă luăm în considerare
faptul că prima menţionare a drumului moldav în actele polone ar fi din 1382 sau 1386, la o
distanţă de timp destul de scurtă134. Tocmai faptul că negoţul spre Marea Neagră devenise
intens i-a determinat pe lioveni să ceară şi să obţină dreptul de depozit. S-ar putea adăuga
interesele regelui Ludovic, ce dorea să atragă Moldova în sfera de interese angevină135. Era
totuşi nevoie de trecerea unui număr de ani pentru ca noul traseu al drumului să devină
atractiv pentru negustori, fapt recunoscut şi de istoricul citat136.
Nu ştim cărui domn îi datorăm primele măsuri care au atras negustorii străini ce
veneau dinspre Liov pe drumul din interiorul Moldovei şi nu pe la marginea ţării, cum fusese
până atunci. Nu îl putem exclude pe Laţcu I, care a deschis o episcopie catolică la Siret, oraş
aflat pe acest drum. Sub urmaşul său, Petru I, în 1384, este menţionată vama de la Siret,
dăruită bisericii dominicane, semn că exista deja un sistem vamal bine pus la punct137. În
1386, un act face referire la nişte negustori germani din Cracovia şi Liov jefuiţi în
Moldova138. Descoperirea în cartierul armenesc din Suceava a unei valoroase aplice de aur
reprezintă o altă mărturie a comerţului ce se practica în zonă, de această dată cu spaţiile
răsăritene, comerţ în care erau vehiculate obiecte de mare preţ139. În fine, un alt indiciu că în
timpul lui Petru negustorii treceau deja pe aici este dat de suma imensă pe care acesta a
împrumutat-o regelui Vladislav, în 1388140. Principele moldovean nu şi-ar fi permis să dea

131
Portulanul lui Dulcert din 1339, ce ţine de şcoala cartografică maiorcano-catalană, cuprinde o însemnare
referitoare la negustorii care veneau cu produse în Polonia, la Liov, de unde mergeau spre „marea Gothalandiei”,
către Flandra şi Bruges (Sea Charts of the Early Explorers, nr. 7).
132
Nadel-Golobič, „Armenians and Jews in Medieval Lvov”, p. 354-355; Nagy, „Transcontinental Trade”, p.
349-350.
133
Akta grodzkie i ziemskie z Czasów rzeczypospolitej Polskiej z archivum tak zwanego bernardyńskiego we
Lwowie, vol. III (Liov: 1872), p. 148, nr. LXXVI; Racoviţă, „Începuturile suzeranităţii polone”, p. 307-308;
Panaitescu, „Drumul comercial”, p. 86.
134
Panaitescu, „Drumul comercial”, p. 84.
135
Papacostea, „Începuturile politicii comerciale”, p. 197-198.
136
Ştefan Andreescu, „Note despre Cetatea Albă”, în Andreescu, Din istoria Mării Negre, p. 16-18. Vezi şi
Papacostea, „Începuturile politicii comerciale”, p. 199-200.
137
DRH, A, I, p. 1, nr. 1.
138
Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 284-285.
139
Monica Dejan, „Din nou despre aplica de aur descoperită în apropierea bisericii Sf. Simion din Suceava”, în
Arheologia medievală, 7 (2008), p. 267-272.
140
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 603-605, nr. 164.

Laurenţiu Rădvan 110


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

cele 3.000 de ruble de argint (600.000 aspri)141, sumă ce probabil reprezenta doar o parte din
veniturile sale, dacă nu ar fi avut încasări semnificative din vămi. Un tezaur monetar foarte
important, cu 336 piese de argint, o parte emise de regii Boemiei, a fost îngropat la Siret spre
sfârşitul secolului al XIV-lea şi arată că negoţul în această regiune implica deja sume
consistente142. Din păcate, până la privilegiul din 1408 nu avem nici o informaţie despre
eventuale facilităţi vamale acordate de domni, înainte de Alexandru cel Bun.
Transformările prin care a trecut drumul trebuie puse în legătură şi cu schimbarea
statutului Cetăţii Albe, intrată în ultima parte a sec. al XIV-lea în stăpânirea Moldovei143.
Totuşi, cu toate că au fost elemente favorizante, nu trebuie să considerăm obligatorie
„activarea” drumului prin Moldova de trecerea Cetăţii Albe la acest principat şi nici de
acordarea dreptului de depozit către Liov. Pentru mulţi negustori acest drum reprezenta doar o
etapă, căci după ce traversau Moldova plecau de la Cetatea Albă (sau Tighina) spre Caffa sau
spre „tătari”, după cum ne sugerează chiar privilegiul amintit mai sus, dat liovenilor de
Alexandru cel Bun144. Cetatea Albă nu era neapărat punctul-terminus al drumului, această
cale fiind preferată de negustorii din Polonia şi Europa Centrală pentru că evita vămile
mongolilor şi era, cel puţin pentru segmentul din Moldova, mult mai sigură145.
„Drumul tătărăsc” cedează astfel prioritate „drumului moldovenesc” sau „drumului
românesc” (via Walachiensis), cum mai era numit146. De-a lungul său se vor dezvolta oraşele
Cernăuţi, Siret, Suceava, Hârlău, Târgu Frumos, Iaşi, Lăpuşna şi Tighina. Traseul drumului
prin Moldova nu a fost stabilit întâmplător. Probabil unea foste drumuri locale, pe care se
aflau deja, cel puţin sub forma unor aşezări mai importante, viitoarele oraşe. În evul mediu nu
întâlnim situaţiile din epoca modernă când unele drumuri erau construite pe trasee complet
noi. În plus, drumurile aveau nevoie de repere, locuri de popas şi de schimb, iar aceste repere
existau deja, fiind mai-sus amintitele aşezări.
Actul din 1408 reprezintă prima menţiune documentară a drumurilor pe care
negustorii le urmau în Moldova. Din Transilvania se putea trece în Moldova folosind unul din
pasurile de legătură de peste munţi: pe la Oituz, spre Braşov, sau pe la Moldoviţa, spre Rodna
şi Bistriţa147. Izvoarele arată că cel mai folosit pas era cel de la Oituz, pe unde au trecut şi
mongolii în 1241, semn că acest pas era utilizat de locuitori de mai multă vreme. Pe aici au
venit probabil şi oştile lui Andrei Láckfi, ca şi alte expediţii ungureşti ce urmăreau instaurarea
controlului regelui Ludovic asupra acestei regiuni. Drumul pe la Oituz era folosit şi de
negustori148, căci permitea trecerea cu carele, spre deosebire de celelalte pasuri de peste munţi
ce îngăduiau doar trecerea cu animale de povară. De la sfârşitul secolului al XIV-lea pe aici
vor intra în Moldova postavurile aduse din apus, pomenite şi în privilegiile date de domni
negustorilor braşoveni149. După ce traversa munţii, drumul urma ori valea Tazlăului, spre
Piatra lui Crăciun şi Neamţ, ori valea Trotuşului, ieşind în cea a Siretului, la Adjud. De aici,
existau două variante, spre nordul sau sudul Moldovei. Mulţi negustori preferau să se îndrepte
spre sud, spre Ţara Românească, Dunăre şi mare, punctul final al călătoriei lor fiind Brăila sau
141
De la Petre P. Panaitescu avem informaţia că o rublă de argint ar fi corespuns cu 200 aspri greceşti
(Panaitescu, „Drumul comercial”, p. 90-91).
142
Spinei, Moldova, p. 261.
143
Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 200-210.
144
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 630, nr. 176; Vĕra Hrochová, „Le commerce des Génois à
Caffa avec les régions russes et polonnaises aux XIVe – XVe siècles”, Vĕra Hrochová, Aspects des Balkans
médiévaux (Praga: Univerzita Karlova, 1989), p. 158-159.
145
Papacostea, „Începuturile politicii comerciale”, p. 200-201.
146
Numit astfel într-un document din 1407 citat de Racoviţă în „Începuturile suzeranităţii polone”, p. 309.
147
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 630, nr. 176; DRH, A, I, p. 38, nr. 27; p. 80, nr. 55; p.
385, nr. 272; D, I, p. 189, nr. 117.
148
Probabil pe aici treceau încă din 1368 o parte din negustorii braşoveni spre teritoriile principelui Dimitrie
(ibid., D, I, p. 90, nr. 49); alţii preferau „drumul Brăilei”.
149
Ibid., p. 342-343, p. 245-246.

Laurenţiu Rădvan 111


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Chilia; alţii porneau spre nord, spre oraşele ce s-au dezvoltat aici150. În fine, încă din a doua
parte a sec. al XIV-lea o serie de drumuri secundare legau între ele drumurile mai mari: un
drum urma valea Bârladului, un altul cursul Prutului, altele văile Bistriţei, Moldovei, Putnei
etc., plus drumul care lega Hârlăul de Botoşani, Dorohoi şi Hotin sau cel care făcea legătura
între Suceava, Botoşani, Ştefăneşti şi Soroca. Pe aceste drumuri, majoritatea oraşelor sunt
situate la o zi de mers unele de celelalte.
Am insistat pe prezentarea drumurilor, căci acestea şi oraşele sunt două lucruri
inseparabile. Indiferent de ce epocă sau regiune vorbim, oraşul fără drum nu poate exista. De
asemenea, în evul mediu nu întâlnim oraşe fără să aibă o apă în apropiere. Majoritatea
centrelor urbane din Moldova au apărut la locuri bune pentru trecerea apelor, la vaduri.
Călătorii străini au remarcat acest lucru: Trotuşul este la un vad al Trotuşului; la Piatra lui
Crăciun şi Bacău sunt vaduri ale Bistriţei; la Roman, un vad al Moldovei; la Suceava, un vad
al Sucevei; la Siret şi Adjud, vaduri ale Siretului; la Cernăuţi, un vad al Prutului; Iaşii sunt pe
malul Bahluiului, nu departe de vadul Prutului de la Ţuţora; Bârlad şi Tecuci, la vaduri ale
Bârladului; Hotin, Soroca şi Tighina, la vaduri ale Nistrului151.
Geografia a avut un cuvânt de spus în dispunerea oraşelor din Moldova. Pe lângă
prezenţa unui râu în apropiere, locurile unde au apărut oraşele ne arată că fiecare dintre
acestea deservea o anumită regiune, de obicei aşezările de pe valea râului respectiv şi din
dealurile învecinate. Datorită specificului reliefului, toate oraşele, cu excepţia celor de pe
malul Mării Negre, sunt în zonă de dealuri, în special în zone de contact între dealuri şi
munte, respectiv câmpie, în poziţii unde se făcea mai facil trecerea dintr-o regiune în alta152.
Nici un oraş nu a apărut în interiorul munţilor. În afară de sare, Moldova nu dispunea de
resurse minerale semnificative, astfel că nu întâlnim oraşe miniere după specificul celor din
Transilvania sau Slovacia. Singurele care ar intra parţial în această categorie sunt Baia, al
cărei nume sugerează prezenţa unor mine, şi Trotuş, care se afla în apropierea unor ocne de
sare153. În afară de Trotuş şi Baia, la ieşirea unor râuri (şi drumuri) din zona montană, în zona
de contact cu regiunea dealurilor, se mai aflau Putna, Piatra lui Crăciun şi Neamţ. Următoarea
serie de oraşe se afla pe cursurile inferioare ale râurilor venite din munţi, aproape de vărsarea
în Siret: Adjud, Bacău, Roman, Suceava şi Siret. La marginea Dealului Mare-Hârlău, ce
separa valea Siretului de Podişul Moldovei, au apărut alte oraşe: Botoşani, Hârlău, Cotnari şi
Târgu Frumos; primul şi ultimul sunt situate în apropierea unor locuri ce facilitau trecerea
dintr-o zonă în alta. În interiorul Podişului Moldovei, în diferite poziţii favorabile, avem
Dorohoi, Iaşi, Vaslui, Bârlad şi Tecuci. La vărsarea Siretului în Dunăre va apare oraşul
Galaţi154. De-a lungul Prutului se dezvoltă: Ştefăneşti, Huşi, Fălciu şi Reni, care însă trec la
stadiul urban mai târziu, în secolele XV-XVI. Mult mai rare erau oraşele la răsărit de Prut. În
interiorul acestei zone avem doar Lăpuşna şi Orhei, iar la marginea ţării, pe Nistru, apar
Hotin, Soroca, Tighina şi, la vărsarea în mare, Cetatea Albă. Aproape de mare, la vărsarea
Dunării, se afla Chilia. Acestea două din urmă, împreună cu Orheiul Vechi şi Costeşti, au
cunoscut o situaţie deosebită, pentru că s-au dezvoltat ca oraşe în alt cadru politic decât

150
Panaitescu, „Drumul comercial”, p. 84.
151
Călători străini, vol. III, p. 208-209, 215-217; vezi şi Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 147.
152
Pentru zone mai joase avem Tecuci, ce se află la limita sudică a Podişului Bârladului, în timp ce Focşanii s-au
dezvoltat ca oraş după jumătatea sec. al XVI-lea. În ceea ce priveşte Câmpia Jijiei sau stepa din Basarabia (sudul
teritoriului dintre Prut şi Nistru), în interiorul acestora nu a apărut nici un oraş în evul mediu.
153
Cronicile slavo-române, p. 29.
154
În evul mediu, la sud de Galaţi, se vărsau în Dunăre atât râul Bârlad, cât şi Siret. Schimbările de curs de la
sfârşitul evului mediu au făcut ca Bârladul să-şi modifice cursul şi să se verse în Siret, mult în amonte. Pe timpul
lui Miron Costin, cele două ape încă aveau cursul în paralel, cu toate că malul ce le despărţea fusese rupt în două
locuri (Costin, Cronica polonă, p. 205, 216; De neamul moldovenilor, în Opere, p. 267). Şi Cantemir vedea gura
„înfurcată” a Siretului, deci cele două vechi guri, ale Bârladului şi Siretului, erau încă vizibile (Cantemir,
Descrierea stării, vol. II, p. 147).

Laurenţiu Rădvan 112


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

celelalte oraşe ale Moldovei. O densitate mai mare a oraşelor este în partea de nord-vest, fapt
ce credem că are explicaţii ce ţin de condiţiile locale şi de felul în care s-a format Moldova.
Aici, s-a aflat nucleul politic al ţării, pe văile Moldovei, Sucevei şi Siretului, părţile de sud şi
est fiind adăugate ulterior. Teritoriul dintre Prut şi Nistru a cunoscut cea mai redusă
urbanizare, datorită expunerii faţă de atacurile mongolilor (apoi ale cazacilor), care au
continuat până în sec. al XVIII-lea.
Am arătat la prezentarea Ţării Româneşti rolul important pe care factorii politic şi
militar l-au jucat în urbanizare. Cetăţile cnezilor şi voievozilor de dinainte de finalizarea
procesului de formare a Ţării Româneşti, ca şi unele reşedinţe ulterioare ale domnilor, au
polarizat în jurul lor grupuri de oameni specializaţi, comercianţi şi meşteşugari, care au format
aşezări ce apoi au devenit oraşe. Elementul politic a avut importanţa sa în geneza urbană, căci
orice centru de putere vehicula bani şi genera venituri. Pentru Moldova, datele referitoare la
astfel de reşedinţe în perioada de dinainte de cca. 1350 sunt semnificativ mai puţine.
Dominaţia mongolă, indiferent dacă s-a manifestat în mod direct sau nu, a influenţat realităţile
politice din Moldova. Cu toate că în ultimele decenii cercetările arheologice s-au intensificat,
urme concrete ale unor fortificaţii mai vechi de a doua jumătate a sec. al XIV-lea întârzie să
apară. Cu siguranţă, unele puncte fortificate au existat aici, însă au fost mai puţine şi au
funcţionat în strânsă legătură cu stăpânii mongoli şi reprezentaţii lor155. Aristocraţia locală,
reprezentată de acei potestes, pomeniţi la 1332, nu rezida în aer liber, ci avea reşedinţe
întărite156. Un rol important l-au jucat centrele deţinute (probabil fortificate) de regele
Ungariei şi de reprezentanţii săi după 1345-1347 (probabil la Baia, Siret, Piatra lui Crăciun şi
Trotuş). Câteva decenii mai târziu, primii domni, pe măsură ce şi-au extins autoritatea în
Moldova, au preluat centrele locale mai importante şi le-au inclus în noul sistem de reşedinţe
domneşti. În această situaţie s-au aflat aşezările amintite mai sus, centrele de la Suceava, Iaşi,
dar şi Hârlău, Dorohoi şi Bârlad. O situaţie specială întâlnim la Hotin, unde cercetările au
evidenţiat că fortificaţiile de piatră sunt mai timpurii, din a doua jumătate a secolului al XIII-
lea. Cetatea şi aşezarea urbană din apropiere au fost situate într-o zonă cu influenţe atât din
spaţiul locuit de români, cât şi dinspre Halici. Istoricii români contestă dependenţa Hotinului
de Halici, situaţie ce nu poate fi complet exclusă, cel puţin pentru perioada de dinainte de
jumătatea sec. al XIV-lea157. Coincidenţă sau nu, sigiliul oraşului Hotin cuprinde elemente
similare cu stema lui Dragoş (săgeata cu vârful în sus, stele de o parte şi de alta)158. După
1366-1367, cetatea a intrat sub control polon159, pentru ca, ulterior, să fie cedată domnului
Moldovei ca feudă după depunerea jurământului de vasalitate faţă de regele Poloniei în
1387160. Începând cu Petru I, sistemul de cetăţi al Moldovei este completat prin construirea
unor fortificaţii noi, de mai mică sau mai mare anvergură. Majoritatea se află în preajma unor
aşezări importante, ce vor deveni oraşe: Suceava, Neamţ, Roman, Bacău, Vaslui sau
Soroca161. Într-un caz, la Suceava, avem o cetate lângă oraş şi o casă a domnului în interiorul

155
Lipsa în această regiune a unor fortificaţii de amploare se explică prin interdicţia pe care mongolii au impus-o
conducătorilor locali de a ridica întărituri. În Halici-Wolhynia, în 1250, mongolii au pretins cnezilor locali să nu
mai ridice cetăţi, iar în 1261 chiar le cereau dărâmarea celor existente, la fel cum mai târziu otomanii vor cere
domnilor din principate să-şi demoleze cetăţile şi să nu mai ridice altele. Se evita astfel crearea unor posibile
centre de rezistenţă locală (Spinei, Realităţi etnice, p. 100; Moldova, p. 234).
156
DRH, D, I, p. 45, nr. 22.
157
Spinei, Moldova, p. 265.
158
D. Ciurea, „Sigiliile medievale ale oraşelor din Moldova”, în SCŞI, VII (1956), fig. 6 (în anexă); Ştefan S.
Gorovei, „Umbra lui Dragoş. La Putna”, în Analele Putnei, 4 (2008), nr. 1, p. 14-15.
159
Knoll, The Rise of the Polish Monarchy, p. 155-173. Dacă admitem că, la 1366-1367, Hotinul ţinea de poloni,
înseamnă că înainte depinsese probabil de Halici; argumentul e dat de faptul că regele Poloniei a preluat şi
revendicat toate teritoriile ce fuseseră dependente de Halici anterior anului 1366
160
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 706, nr. 203.
161
Rusu, Castelarea carpatică, p. 459-473; pentru cetăţile din Moldova, vezi şi lucrările recente ale Marianei
Şlapac, Cetăţi medievale din Moldova (mijlocul secolului al XIV-lea – mijlocul secolului al XVI-lea (Chişinău:

Laurenţiu Rădvan 113


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

acestuia, ultima având un rol militar redus; se adăuga probabil şi Neamţul. Cetăţile, împreună
cu privilegiile acordate comunităţilor locale, pot fi luate în considerare ca factori ce au grăbit
urbanizarea aşezărilor ce au apărut în apropiere162. Termenul de târg, ce surprinde funcţia
preponderent comercială a noilor aşezări, s-a impus de timpuriu în documentele interne pentru
a desemna oraşele, astfel că nu s-au păstrat termeni care să se refere la starea de suburbie a
acestor centre. Doar la Siret, un document mai târziu menţionează oraşul (oppidum), dar şi o
suburbie (suburbio), dezvoltată la o dată necunoscută163. Aceste lipsuri la nivel de surse nu ne
permit identificarea mai precisă a evoluţiei de tip suburbie/cetate/oraş, întâlnită în multe alte
cazuri de pe continent.
În primele documente interne ce atestă existenţa unora din viitoarele oraşe întâlnim
câţiva boieri, ce figurează ca martori. Astfel de boieri apar la Hârlău, Siret, Bârlad, Dorohoi
sau Vaslui164. S-au emis mai multe teorii privitoare la statutul acestor boieri, dar principalele
ipoteze sunt două: 1. aceşti boieri reprezintă supravieţuiri ale familiilor foştilor conducătorilor
locali; 2. sunt dregători numiţi de domn. Credem că ambele ipoteze sunt valabile165. Cu
siguranţă că în procesul de expansiune a Moldovei, domnii au supus aristocraţia locală, cu
sabia sau prin negocieri. Este greu de admis că o astfel de aristocraţie nu a existat, cum la fel
de greu de acceptat este că ea nu ar fi fost integrată în noua clasă de boieri din Moldova. În
toată Europa medievală, cei care se supuneau, în special cei care cedau fără luptă, primeau
recunoaştere de la învingători, li se confirmau moşiile şi primeau funcţii. O parte din aceşti
boieri se încadrează în această categorie. Acolo unde boierii locali nu au acceptat noua
stăpânire, în mod sigur au fost înlocuiţi cu oameni de încredere numiţi de domn. Cum
izvoarele îi pomenesc pe toţi aceşti boieri doar ca martori este foarte dificil să le identificăm
originea, dacă sunt vechi sau noi. Faptul că sunt legaţi de o cetate, oraş sau o aşezare în curs
de urbanizare ne determină să credem că între ei şi domnie exista o legătură specială. Boierul
din Siret nu puteau fi decât dregător ai domnului, căci acest oraş aparţinea cu siguranţă
domniei. Putem face legătura între aceşti boieri aparent fără funcţie şi judecătorii din oraşe, ce
apar în sec. al XV-lea. Aceşti judecători au atribuţii juridice şi fiscale şi credem că reprezintă
o etapă intermediară către dregătorii specializaţi ce vor apare ulterior în ţinuturi şi oraşe166.
Totuşi, trebuie să reţinem prezenţa lor, ca un alt indiciu că aşezările în care rezidau erau cel
puţin într-un stadiu pre-urban.
Factorul demografic a avut importanţa sa, toate oraşele dezvoltându-se în zone dens
populate. Precum în Ţara Românească, şi în Moldova existau aşezări rurale care au preluat
funcţia de piaţă pentru o anumită regiune, de obicei pentru văile râurilor pe care se aflau,
acoperind şi cererea aristocraţiei şi populaţiei locale167. Funcţia comercială pe care aceste
aşezări au început să o îndeplinească a făcut ca unele să ia numele de târg, căruia i s-a adăugat
numele râurilor pe care se aflau. Existau un târg al Moldovei (Baia), un altul al Bahluiului
(Hârlău), dar şi târguri ale Putnei, Trotuşului, Siretului, Sucevei, Bârladului, Vasluiului,
Săratei sau Lăpuşnei168. Petre P. Panaitescu a făcut o observaţie interesantă: târgurile de pe

Editura Arc, 2004) şi Dan Floareş, Fortificaţiile Ţării Moldovei în secolele XIV-XVII (Iaşi: Editura Universităţii
Al. I. Cuza, 2005).
162
Matei, Geneză şi evoluţie urbană, p. 72-77, 92-93.
163
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 779, nr. 230.
164
Ibid., p. 601, nr. 163; p. 628, nr. 175; DRH, A, I, p. 7, nr. 6; p. 11, nr. 9; p. 19, nr. 13; p. 30, nr. 22; p. 79, nr.
54.
165
Vezi şi Ştefan S. Gorovei, „Istoria în palimpsest: Moldova dinainte de Moldova”, în RI, 6 (1995), nr. 1-2, p.
170-171.
166
DRH, A, I, p. 187, nr. 134; p. 195, nr. 141; p. 392, nr. 277 şi altele; Giurescu, Târguri, p. 143-144; N.
Grigoraş, Instituţii feudale din Moldova, I, Organizarea de stat până la mijlocul sec. al XVIII-lea (Bucureşti:
Editura Academiei Române, 1971), p. 322.
167
Panaitescu, Introducere la istoria culturii, p. 266.
168
Giurescu, Târguri, p. 74-75.

Laurenţiu Rădvan 114


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

văile râurilor s-au dezvoltat mai întâi pe cursul superior al râurilor, în zona înaltă, şi abia apoi
în vale. În Ţara Românească întâlnim Argeş, pe râul cu acelaşi nume, apoi Piteşti. În
Moldova, avem situaţii asemănătoare pe râul Moldova, un târg la Baia, altul la Roman (Târgul
de Jos); pe râul Bistriţa, un târg la Piatra, altul la Bacău; pe râul Bahlui un târg la Hârlău, apoi
la Iaşi etc169. Numele dublu purtat de Baia sau Hârlău ar sugera că principalul târg al văii era
iniţial în oraşul de pe cursul superior, nu în cel din vale. Toate văile râurilor importante au un
oraş ce deserveşte cursul din regiunea sub-montană şi un altul pentru zona de vale. Între cele
două exista un raport de complementaritate economică, deoarece deserveau zone cu specific
diferit, dar şi, probabil, de dependenţă politică, greu însă de explicat cu izvoarele pe care le
avem acum la dispoziţie. Explicaţia faptului că o vreme au coexistat denumirile duble ţine de
momentul când au intrat aşezările respective în stăpânirea domnilor Moldovei. Existau două
târguri ale Moldovei şi două ale Bahluiului, însă numai cel de pe cursul superior, ce intrase
mai devreme sub controlul domnilor, va primi primul numele de „târg al râului”, denumire ce
va fi ulterior abandonată, pe fondul colonizărilor. Oraşele de pe cursurile inferioare se vor
„mulţumi” cu denumiri noi.
Pentru perioada de dinainte de jumătatea secolului al XIV-lea, aceste târguri se ţineau
periodic, la date cunoscute de populaţia locală, dar şi de negustori. Pe măsură ce erau tot mai
căutate, tendinţa a fost ca târgurile să crească şi să devină permanente, trecând astfel de la
stadiul de simple aşezări rurale la cel de aşezări pre-urbane. Din păcate, chiar şi stadiul pre-
urban a fost dovedit doar în câteva cazuri, datorită lipsei unor cercetări arheologice
sistematice, o altă mare lipsă a cercetării istorice în România modernă. Putem spune cu destul
de multă certitudine, că, până în prezent, rezultatele săpăturilor nu confirmă înainte de cca.
1350 un stadiu urban pentru aşezările ce ne interesează în acest studiu. Centre urbane pot fi
considerate doar centrele din sud-est, aflate o vreme sub controlul mongolilor, precum
Orheiul Vechi şi Costeşti, sau Cetatea Albă şi Chilia, în care se instalaseră negustori genovezi.
Aşezările din centrul Moldovei, de la Iaşi sau Bârlad, par să fi funcţionat ca mici târguri
locale, ce dau semne de dezvoltare spre finele sec. al XIV-lea. Zona de nord a Moldovei
cunoaşte o situaţie deosebită. Aşezările de la Hotin, Siret, Suceava şi Baia prezintă trăsături ce
le diferenţiază de cele din centrul şi sudul Moldovei. Între jumătatea şi finele sec. al XIV-lea
aici apar primele oraşe, cu contribuţia semnificativă a unor grupuri de colonişti. Ca să vorbim
de aceste târguri ca oraşe este necesar ca ele să îndeplinească câteva funcţii de bază: să fie
aşezări mai bine populate decât satele din jur, să prezinte o minimă specializare a comerţului
şi meşteşugurilor şi, nu în ultimul rând, să deţină o serie de instituţii proprii. Majoritatea
oraşelor din Moldova au devenit şi centre administrative, în ele aflându-se ori o curte
domnească, ori reşedinţa reprezentanţilor domnului în ţinuturi. Abia în momentul în care
târgurile au îndeplinit condiţiile amintite putem spune că atingeau stadiul urban.
Circumstanţele politice fac ca urbanizarea Moldovei să reprezinte un proces cu
caracteristici diferite faţă de ce am întâlnit în Ţara Românească. Acolo, oraşele au început să
se dezvolte precum ţara, dinspre munte spre Dunăre, evoluând din aşezări ce găzduiau iniţial
curţi şi târguri locale, coloniştii fiind un element important în oraşele sub-montane. În
Moldova, întâlnim de la bun început condiţii pentru o evoluţie iniţială diferită a unor oraşe.
Organizarea administrativă ulterioară a ţării arată că era împărţită în două regiuni, Ţara de Sus
şi Ţara de Jos. Din sec. al XVI-lea, aflăm că fiecare parte era condusă de câte un mare vornic,
cel din Ţara de Sus avându-şi reşedinţa la Dorohoi, iar cel din Ţara de Jos, la Bârlad170.
Primele informaţii privitoare la aceste două „ţări” sunt de după domnia lui Alexandru cel Bun.

169
Panaitescu, Introducere la istoria culturii, p. 266.
170
Cronici slavo-române, p. 28, 173, 176, 183, 186; Ureche, Letopiseţul, p. 76; Costin, Poema polonă, p. 238,
387; Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 240; menţiuni şi în D. Ciurea, „Organizarea administrativă a statului
feudal Moldova (sec. XIV-XVIII)”, in AIIAI, II (1965), p. 146-147. Alexandru Gonţa a afirmat că cele două părţi
ale Moldovei ar reprezenta regiunile fiscale organizate de mongoli (Gonţa, Românii şi Hoarda de Aur, p. 84).

Laurenţiu Rădvan 115


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Doi dintre urmaşii acestuia, Ilie şi Ştefan, au domnit o vreme împreună (1435/1436-1442)171.
În baza unui compromis, primul îşi exercită autoritatea în partea de nord-vest, celălalt în sud-
est; într-un cunoscut act din 1435 sunt nominalizate doar ocoalele şi oraşele Vaslui, Tutova,
Tecuci, Covurlui172; se adăuga Chilia, dar şi Cetatea Albă, despre care ştim că era în posesia
lui Ştefan voievod în 1440173. Nu ştim nimic concret cu privire la situaţia altor ţinuturi, ca
Putna sau Iaşi, Soroca, Orhei şi Lăpuşna, despre care izvoare mai târzii afirmă că făceau parte
din Ţara de Jos174. Fiecare domn a avut reşedinţa (Ilie la Suceava, Ştefan la Vaslui), sfatul şi
cancelaria sa175. Pentru a confirma această stare de lucruri, un izvor de la 1562 menţionează
existenţa unei coroane a Ţării de Jos, ce se afla atunci în tezaurul ţării alături de coroana mare
a ţării176. Aceste date i-au determinat pe unii istorici să considere că înainte de definitivarea
formării Moldovei ca stat medieval au existat două mari structuri politice. Partea de nord-vest
ar fi cuprins teritoriile în fruntea cărora s-a instalat Bogdan I, în timp ce partea de sud-est s-ar
fi adăugat ulterior, prin cucerire. Emil Vîrtosu mergea pe ipoteza împărţirii ţării în două între
un domn titular şi unul asociat, luând însă în considerare existenţa pentru teritoriul din sud a
unui regim aparte cu origine în perioada anterioară formării Moldovei177. Victor Spinei afirmă
că, exceptând regiunea subcarpatică, Ţara de Jos s-ar suprapune de fapt peste teritoriul luat de
domnii Moldovei de la mongoli, iar particularităţile locale se datorează menţinerii îndelungate
sub stăpânirea Hoardei de Aur178. Faţă de celelalte teorii, aceasta are o mai bună susţinere din
partea arheologiei, pentru că numai în teritoriul de la est de Siret şi de la sud de o linie ce
uneşte bazinele inferioare ale Bahluiului şi Răutului s-au identificat aşezări cu un tip de
ceramică specific teritoriilor Hoardei de Aur179. Şi slaba densitate de locuire din această parte
a Moldovei susţine această teorie180. Coroborând izvoarele din epocă, Ştefan Gorovei crede că
integrarea teritoriului din sud, păstrat în cadrul Moldovei sub forma Ţării de Jos, s-ar fi făcut
în timpul lui Petru I181, în timp ce Şerban Papacostea afirmă că acest proces s-a încheiat în
timpul lui Roman I care, nu întâmplător, şi-a adăugat la titlu formula de domn „de la munte
până la mare”182.
Existenţa în sudul Moldovei a episcopiei Milcoviei, dar şi felul în care a fost împărţită
ţara în 1435, ne determină să considerăm Ţara de Jos o zonă distinctă, ce trebuie tratată
aparte. Aici intrau: 1. teritoriul subcarpatic, mai precis episcopia Milcoviei – cu viitorul ţinut
al Putnei – dintre Carpaţi, valea Trotuşului şi Siret; 2. părţi din viitoarea posesiune a lui Ştefan
al II-lea, cu ţinuturile de mai târziu Vaslui, Tutova, Fălciu şi spaţiul central şi sudic al
teritoriului dintre Prut şi Nistru (fără Chilia). Acest din urmă teritoriu corespunde în mare
parte cu ultima regiune adăugată Moldovei, înainte de 1392, sub Petru I sau Roman I.
Probabilitatea ca între momentul alungării de aici a mongolilor şi integrarea în Moldova, acest

171
Leon Şimanschi, „Criza politică din Moldova dintre anii 1432 şi 1437”, în AIIADX, XXXIII (1996), p. 23-34.
Rezachevici, Cronologia critică, p. 486-491; acest autor afirmă că cei doi domni au rezidat împreună, fapt
contrazis de locul de emitere al actelor şi de lunga istorie plină de neînţelegeri a celor doi.
172
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 681, nr. 192.
173
I. Bogdan, „Inscripţiile de la Cetatea-Albă şi stăpânirea Moldovei asupra ei”, în AARMSI, s. II, 30 (1907-
1908), p. 313-325; Ureche, Letopiseţul, p. 83.
174
Cantemir, Descrierea stării, vol. II. p. 154-159.
175
Vîrtosu, Titulatura domnilor, p. 266-280.
176
Papacostea, „La începuturile statului moldovenesc”, p. 109, nota 18.
177
Vîrtosu, Titulatura domnilor, p. 166-171.
178
Spinei, Moldova, p. 385.
179
Ceramica roşiatică-gălbuie (Victor Spinei, „Începuturile vieţii urbane la Bârlad şi problema berladnicilor”, în
AIIAI, XVI (1979), p. 286.
180
N. Zaharia, M. Petrescu-Dîmboviţa, Em. Zaharia, Aşezări din Moldova de la paleolitic până în secolul al
XVIII-lea (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1970), p. 141-143; acordarea de locuri „în pustie”, pentru
înfiinţarea de sate în DRH, A, I, p. 88, nr. 61; p. 136, nr. 91; p. 152, nr. 103 şi multe altele.
181
Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 117, 200-210.
182
Papacostea, „La începuturile statului moldovenesc”, p. 104-112.

Laurenţiu Rădvan 116


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

teritoriu să fi fost stăpânit de un domn separat, după cum s-a sugerat, este mică şi nu are
susţinere clară în izvoare183. Câteva acte papale din 1370-1371 confirmă că spaţiul Moldovei
era divizat în cel puţin două părţi. În 1370, papa Urban V cerea episcopilor din Polonia să
cerceteze dacă Laţcu doreşte cu adevărat să treacă la catolicism şi dacă biserica din Siret poate
deveni biserică episcopală. Documentul face referire la Moldova şi la teritoriul supus la acea
vreme domnului: ac totam dictam terram seu ducatum Moldaviensem, in quantum ad
praefatum ducem pertinet184. Dorinţa papei de a face aici o episcopie185 exclude partea de la
sud de teritoriul Moldovei din graniţele de atunci, ce era deja organizată sub forma unei
episcopii, a Milcoviei186. În 1371, papa Grigore XI numeşte un nou titular atât pentru
Milcovia, al cărei scaun rămăsese vacant, cât şi pentru nou-înfiinţata episcopie de la Siret187.
Cele două se aflau în jurisdicţii diferite. În episcopia din sud activau franciscanii din Ungaria,
în cea din nord franciscanii din Polonia, ceea ce ar putea sugera că şi regimul teritoriilor în
care activau era diferit188.
Teritoriul în care se afla episcopia Milcoviei a intrat sub controlul Ungariei, de unde a
trecut, temporar, în stăpânirea Ţării Româneşti. Cu excepţia unor mărunte informaţii
privitoare la o posibilă activitate misionară a franciscanilor189, nu cunoaştem nimic privitor la
felul în care a fost organizat acest spaţiu în a doua parte a sec. al XIV-lea. Doar actul dat
braşovenilor de Ludovic în 1358 ar putea sugera că spaţiul episcopiei şi aria de influenţă a
regelui se întindeau în sud până undeva între văile Buzăului şi Prahovei, probabil pe
Teleajen190. Ajutorul dat de Mircea cel Bătrân lui Alexandru cel Bun pentru a lua tronul în
1400 a consolidat autoritatea domnului Ţării Româneşti în această zonă, domnul moldovean
confirmând probabil stăpânirea lui Mircea asupra regiunii de la sud de oraşul Bârlad şi de râul
Trotuş191. Interesant este un detaliu dintr-un act dat de Ştibor, voievodul Transilvaniei, care
cerea în 1412 comitelui secuilor şi vameşilor din Braşov să nu mai ia taxe vamale de la
negustorii din Moldova, adăugând un pasaj ce pare la prima vedere minor: „din părţile
Moldovei, din părţile de sus” (de partibus superioribus)192. Ştibor făcea referire la scutirile de
care se bucurau negustorii moldoveni, însă aceste privilegii nu se dădeau pentru anumite părţi
de ţară, ci pentru o comunitate anume sau pentru toţi negustorii ţării Autorul actului nu ar fi
făcut menţiunea amintită, ce are înţeles atât geografic cât şi politic, dacă nu ar fi ştiut de
existenţa unei situaţii teritoriale deosebite în Moldova: „părţile de jos” nu se aflau la acel
moment în stăpânirea lui Alexandru. Spre finalul domniei lui Mircea cel Bătrân (1417-1418),
mai sigur în 1417193, când domnul muntean s-a confruntat cu un mare atac otoman, Alexandru

183
Papacostea crede că acest conducător ar putea fi Costea sau Constantin voievod, pomenit în Pomelnicul de la
Bistriţa (Damian P. Bogdan, Pomelnicul Mănăstirei Bistriţa (Bucureşti: 1941), p. 50; Papacostea, „La
începuturile statului moldovenesc”, p. 104-112). O altă variantă este cea oferită de Ştefan S. Gorovei, pentru care
Costea era, probabil, unul din fiii lui Bogdan şi tată al viitorilor domni, Petru şi Roman (Gorovei, Întemeierea
Moldovei, p. 111-123).
184
DH, vol. I, partea 2, p. 160, nr. 124.
185
După cum se vede din formula documentului, episcopia corespundea cu „ducatul” lui Laţcu (vezi şi Sýkora,
„Poziţia internaţională”, p. 1148).
186
Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. XXXIX.
187
DH, vol. I, partea 2, p. 174, nr. 133; p. 176, nr. 136.
188
Ibid., p. 216-217, nr. 164-165; Achim, „Ordinul franciscan”, p. 405-408.
189
DH, vol. I, partea 2, p. 216, nr. 164.
190
DRH, D, I, p. 72, nr. 39.
191
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 630, nr. 176.
192
DRH, D, I, p. 196, nr. 119.
193
Pentru acest atac otoman, condus personal de sultanul Mahomed I, s-au propus mai mulţi ani (sinteza
opiniilor la Viorica Pervain, „Lupta antiotomană a ţărilor române în anii 1419-1420”, în Anuarul Institutului de
Istorie şi Arheologie Cluj, XIX (1976), p. 55-59. Într-un alt atac turcesc, din 1420, sultanul, ce l-a adus şi impus
pe tronul Ţării Româneşti pe Radu Prasnaglava, porunceşte şi atacarea sudului Moldovei; nu trebuie exclus ca
motiv şi disputa teritorială dintre cele două ţări române (ibid., p. 73-75).

Laurenţiu Rădvan 117


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

a recuperat o bună parte din ceea ce deţinuse vecinul de la sud, probabil până la râul Putna194,
acest teritoriu fiind integrat Moldovei195. La această nouă şi ultimă înţelegere dintre Mircea şi
Alexandru trebuie să facă referire tratatul din 1475 dintre Ştefan cel Mare şi Matia Corvinul,
în care domnul Moldovei (ca şi Vlad, al Ţării Româneşti) dorea să i se garanteze hotarul ţării,
aşa cum fusese stabilit prin „privilegiile lui Alexandru şi Mircea”196. Primul act ce pomeneşte
râul Putna ca parte a Moldovei este din martie 1423197. Ca amintire a acestei situaţii avem
scrieri mai târzii, precum cronica polonezului Bielski, care atunci când se referă la împărţirea
dintre voievozii Ilie şi Ştefan precizează că cel din urmă ar fi primit „Ţara de Jos, adică cea
muntenească”198. O interpolare din cronica lui Ureche aminteşte disputele de hotar dintre cei
doi vecini: „Iar mainte au fost având ţărâle amândoă pricină, că Ţara Românească vrea să fie
hotarul său pân-într-apa apa Trotuşului, iar moldovenii nu-i lăsa”199. Dimitrie Cantemir când
înşiră hotarele Moldovei cu Ţara Românească afirmă că acestea ar fi fost „odinioară, fl(uviile)
Siret şi Trotuş”200.
Pierderea acestui teritoriu ar explica revendicările pe care Dan al II-lea al Ţării
Româneşti le susţinea la congresul de la Lutsk, din 1429; marele duce al Lituaniei, Vitold, era
de acord să arbitreze în problema „unei oarecare cetăţi numite Chilia şi altor limite de graniţe,
despre care s-a spus că ar fi fost ocupate de voievod [Alexandru cel Bun] de la Ţara
Basarabiei”201. Trimişii domnului Ţării Româneşti solicitau marelui duce ajutor pentru
restituirea de către Moldova a unor teritorii, cerere în sprijinul căreia solii ar fi adus chiar şi
hărţi202. Încă o particularitate merită amintită: la sud de Bacău şi de Bârlad, vămile „de
margine” de la 1408, domnia nu a avut nici o curte (poate la Tecuci, dar nedescoperită)203. În
plus, de aici s-au emis foarte puţine acte. În fine, mai multe hărţi din sec. al XVI-lea numesc
Valahia partea de sud a Moldovei, în timp ce doar partea de nord primeşte numele de
Moldavia204. Acest fapte ale istoriei trecute nu credem că ar fi rezistat atâta vreme în memoria
cronicarilor dacă nu se bazau pe o realitate anterioară.
Ţara de Jos a Moldovei a cunoscut o evoluţie diferită de Oltenia din Ţara Românească.
În Oltenia, cnezatele locale, după ce s-au supus domnului de la Argeş, au fost unite şi au
primit un statut de autonomie extins, ce a dăinuit încă două secole. Autoritatea limitată a

194
Iosipescu, „Vrancea, Putna şi Basarabia”, p. 207-216. Ipoteza unui acord în 1411 este susţinută de Anton
Paragină, în Habitatul medieval, p. 101-111, cu toate că are mai puţină susţinere, de vreme ce unii din domnii de
mai târziu ai Ţării Romneşti (precum Dan al II-lea) susţineau că Alexandru cel Bun le-ar fi luat cu forţa teritoriul
în litigiu (Papacostea, „La începuturile statului moldovenesc”, p. 114-115).
195
Papacostea, „La începuturile statului moldovenesc”, p. 112-119.
196
Bogdan, Documentele lui Ştefan, vol. II, p. 334, nr. 146. Ultima traducere, îmbunătăţită, a acestui document,
la Mihaela Paraschiv, Documentele latine de cancelarie din Moldova (sec. XIV-XVIII). Studiu lingvistic şi
stilistic (Iaşi: Editura Junimea, 2004), p. 433-436, nr. 5.
197
DRH, A, I, p. 77, nr. 53. Interesant este un alt act, din 1426, ce pare să trimită la perioada când Moldova şi
Ţara Românească se învecinau pe Trotuş. Regele Sigismund acorda libertăţi locuitorilor din satul Breţcu, dorind
astfel să încurajeze repopularea satului, ce era la acel moment „lipsit în parte de oameni”. Regele cerea să fie
lăsaţi să se aşeze aici atât oameni din Moldova, cât şi din Ţara Românească (ibid., D, I, p. 246, nr. 152). Din
Moldova, se poate ajunge uşor la Breţcu, direct prin pasul Oituz, în timp ce oamenii din Ţara Românească ar fi
avut mult mai mult de parcurs pentru a ajunge aici, urmând valea Teleajenului; nu şi dacă se aflau dincolo de
munţi, la sud de Trotuş sau în Vrancea (ce a revenit Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare).
198
„Istoria moldovenească din Kronika Polska a lui Bielski”, trad. G. I. Nastase, în Cercetări istorice, Iaşi, I
(1925), p. 118.
199
Ureche, Letopiseţul, p. 101.
200
Cantemir pune pe seama lui Ştefan cel Mare includerea în Moldova a întregului ţinut Putna (Cantemir,
Descrierea stării, vol. II, p. 142).
201
Iorga, Studii istorice, p. 87-88; Panaitescu, „Legăturile moldo-polone”, p. 102.
202
Panaitescu, „Legăturile moldo-polone”, p. 101.
203
Tot în acest context trebuie subliniat faptul că nici unul din oraşele (sau cetăţile) din partea de sud a Moldovei
nu figurează în aşa-numită „listă de la Kiev”, după cum se va vedea puţin mai jos.
204
Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. XXV-XXVI.

Laurenţiu Rădvan 118


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

domnului Ţării Româneşti, ca şi puterea mare a banului şi a boierilor locali au avut consecinţe
asupra urbanizării târzii a acelei regiuni. În Ţara de Jos, situaţia a fost alta, explicaţia venind
tocmai din evoluţia politică deosebită a zonei, datorată dominaţiei mongolilor. Cele câteva
decenii în care Ţara de Jos a ieşit de sub puterea acestora (după 1367-1368) şi perioada de
influenţă muntenească au permis formarea unui specific local, ce însă nu a evoluat în felul
întâlnit în Oltenia. Singurul element comun dintre cele două regiuni este acela că ambele au
cunoscut o urbanizare mai târzie, dar din cauze diferite. În Oltenia oraşele s-au dezvoltat abia
din sec. al XVI-lea, când domnia a devenit puternică şi a limitat autoritatea marilor familii de
boieri ce controlau târgurile locale, confiscându-le moşiile. În Ţara de Jos, oraşele apar mai
devreme, la finele sec. al XIV-lea şi în secolul următor, cu sprijinul direct al domnilor, care au
adus colonişti şi le-au dat privilegii. Doar la est de Prut, unde pericolul mongol încă era
prezent, densitatea oraşelor a rămas foarte redusă.

Primele menţiuni de oraşe

Mai multe aşezări ale Moldovei sunt pomenite în câteva izvoare ruseşti: Letopiseţul I
de la Novgorod, Letopiseţul Karamzin de la Novgorod, letopiseţele Voskresenskaia şi
Ermolinskaia. Dintre acestea, Letopiseţul I de la Novgorod, cu versiunea Sinodală, cea mai
veche, scrisă probabil în intervalul 1387-1396 (probabil spre finalul perioadei) la Kiev,
cuprinde o listă cu numele a 358 de cetăţi şi oraşe din Rusia şi regiunile învecinate, listă luată
ulterior drept model de celelalte cronici205. Această sursă aminteşte pentru ţinuturile bulgăreşti
şi „româneşti” următoarele aşezări, din care reproducem în ordinea şi cu numele din original
pe cele ce ţineau la acea vreme de Moldova: Cetatea Albă - la gura Nistrului, Cernă (Cerna
sau Czarnigrad), Târgul Iaşilor - pe Prut206, Târgul lui Roman - pe Moldova, Neamţ, în munţi
- Piatra lui Crăciun, Suceava, Siret, Baia, Ţeţina, Colomeea, Cetăţuia - pe Ceremuş, Hotinul -
pe Nistru207. Dacă analizăm dispunerea lor din punct de vedere geografic, observăm că
informaţiile de care autorul dispunea sunt corecte. De la sud la nord, cu mici erori, de înţeles
pentru cunoştinţele din epocă, aşezările sunt amintite exact în felul în care se aflau pe hartă.
Aproape toţi istoricii români consideră că lista se referă doar la oraşe, nu şi la cetăţi208. Unii
cercetători, precum Giurescu, au mers chiar mai departe şi au afirmat că oraşele din listă ar
funcţiona dinainte de întemeierea statului209. Cel care a redactat lista foloseşte numai termenul

205
Una din cele mai bune ediţii în limba engleză ale cronicii a fost publicată în 1914: The Chronicle of
Novgorod, 1016-1471, Camden Third Series, vol. XXV, transl. Robert Michell, Nevill Forbes (Londra: The
Camden Society, 1914); lista care ne interesează nu a fost reprodusă în această ediţie. Cercetări mai noi susţin ori
că lista a fost alcătuită în 1394-1396 sau mai devreme, în 1375-1381 (Spinei, Moldova, p. 56; 67, nota 214;
Victor Spinei, „Cetatea Albă în însemnările de călătorie ale pelerinilor ruşi din secolele XIV-XV”, în Naţiunea
română, idealuri şi realităţi istorice. Academician Cornelia Bodea la 90 de ani, ed. îngrijită de Alexandru Zub,
Venera Achim, Nagy Pienaru (Bucureşti: Editura Academiei Române, 2006), p. 488-490).
206
Autorii unei monografii despre Iaşi consideră eronată citirea numelor „Cernă şi Târgul Iaşilor pe Prut”; corect
ar fi „târgul Cernăuţilor pe Prut” (Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri până la 1821 (Iaşi: Editura
Junimea, 1974), p. 24); vezi şi Istoria oraşului Iaşi, vol. I, coord. Constantin Cihodaru, Gheorghe Platon (Iaşi:
Editura Junimea, 1980), p. 47-48. Virgil Ciocâltan propune altă formă: „târgul iaşilor [alanilor] negri, pe râul
Prut” (Ciocâltan, „Alanii şi începuturile”, p. 940).
207
În listă apare şi Chilia, însă la acea vreme nu aparţinea Moldovei, fiind aşezată în rândul porturilor de la
Dunăre, alături de Vicina. Textul listei a fost publicat în Novgorodskaia pervaia letopisi starşego i mladşego
izvodov, sub. red. lui A. N. Nasonov, M. N. Tihomirov (Moscova: 1950), p. 475. M. N. Tihomirov crede că a
fost realizată între 1387 şi 1392 (M. N. Tihomirov, „Spisok russkih gorodov dalnih i blijnih” [Lista oraşelor
ruseşti îndepărtate şi apropiate], în Istoriceskie zapiski, Moscova, 40 (1952), p. 214-259); Alexandru Andronic o
plasează între 1388 şi 1391 (Andronic, „Oraşe moldoveneşti”, p. 205-215; acest autor nu a inclus în analiza sa
Cetatea Albă, Chilia şi Cerna).
208
Excepţie face Rusu, Castelarea carpatică, p. 467-468.
209
Giurescu, Târguri, p. 71-72. Giurescu crede că autorul listei nu a ţinut cont de dispunerea geografică a
oraşelor, semnalând anumite inconsecvenţe (Giurescu, Târguri, p. 206). Credem totuşi că, luând în considerare

Laurenţiu Rădvan 119


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

grad, ce desemnează în lumea slavă în primul rând cetăţile, apoi oraşele. De altfel, includerea
Ţeţinei şi a Cetăţuii de pe Ceremuş arată că autorul a fost în primul rând interesat să prezinte
cetăţile din regiune şi nu oraşele. În listă apare şi Piatra lui Crăciun, care era probabil o mică
cetate, căci în 1395, când pe aici trece regele Sigismund al Ungariei, aşezarea este numită
villa, pentru că nu prezenta unui om venit din vest caracteristicile unui oraş210. Nu poate fi
însă negat faptul că o bună parte din aceste aşezări aveau cel puţin un statut pre-urban;
prezenţa cuvântului târg susţine acest lucru. Ca o altă observaţie, lista nu face nici o menţiune
despre vreo aşezare din partea de sud a Moldovei: Bârlad, Vaslui, Tecuci, Bacău sau Trotuş şi
nici nu menţionează vreo cetate din Ţara Românească. O explicaţie ţine de posibila
dependenţă a teritoriului de la sud de Trotuş de Ţara Românească; la Bacău sau Trotuş, dar şi
Bârlad sau Vaslui, la acea vreme nu existau fortificaţii sau curţi domneşti demne de a fi
menţionate, aşezările respective primind un impuls de dezvoltare în timpul lui Alexandru cel
Bun211. De fapt, exceptând porturile de la Dunăre şi mare, din tot teritoriul dintre Siret şi
Nistru singurul amintit este Iaşi.
Următoarea menţiune, mai completă, a unor aşezări ce au devenit oraşe datează din
1408, când în privilegiul dat negustorilor polonezi, Alexandru cel Bun precizează care sunt
vămile ţării. Acestea au fost instalate de domnie în: Hotin, Cernăuţi, Siret, Dorohoi, Iaşi,
Tighina, Cetatea Albă, Roman, Neamţ, Bacău, Bârlad, Trotuş, Baia şi Moldoviţa; vama
principală a ţării era în oraşul de reşedinţă al domnului, Suceava. Pentru Bacău, Roman, Baia,
Neamţ „sau alte târguri ale noastre” se precizează că sunt târguri, ce are aici înţelesul dublu,
de oraş şi piaţă212. Din motive fiscale şi economice, domnul a instalat vămi în aşezările
importante ale ţării (exceptând Moldoviţa), aflate la intersecţii de drumuri, la vaduri, în locuri
cu potenţial comercial213. Dacă adăugăm informaţiile arheologice, o bună parte din aşezările
din document încheiau la acel moment procesul de trecere la stadiul urban (Siret, Suceava,
Baia, Roman, Neamţ, Iaşi). Privilegiul din 1460 va adăuga vămile din oraşele apărute sau
adăugate ţării în prima parte a sec. al XV-lea: Tecuci, Adjud, Putna, Vaslui şi Lăpuşna214. Din
diverse motive, nu au fost instalate vămi în oraşele: Piatra, Hârlău, Cotnari şi Huşi.
Cronologic, primele oraşe de pe teritoriul Moldovei au apărut în sud. Cele mai multe
informaţii le avem despre oraşele de la Marea Neagră, încă acestea, în momentul apariţiei, nu
făceau parte din Moldova, fiind preluate la sfârşitul secolului al XIV-lea şi în secolul următor.
Dintre aceste oraşe, doar porturile Chilia şi Cetatea Albă figurează în lista rusească; de altfel,
cel mai vechi oraş de pe teritoriul medieval al Moldovei este Cetatea Albă. Aflată într-un loc
strategic, la vărsarea Nistrului în Marea Neagră, o aşezare medievală dependentă de Bizanţ s-a
dezvoltat pe locul unei vechi colonii greceşti (Tyras). Din secolele X-XI, aşezarea începe să
fie pomenită tot mai des în izvoare, fiind numită Mavrokastron („Cetatea Neagră”) dar şi
Asprokastron, Belgorod sau Akkerman („Cetatea Albă”)215. Mult timp s-a crezut că cele două
nume se referă la Cetatea Albă, însă în ultima vreme şi-a făcut loc ipoteza că de fapt au existat
două cetăţi, de o parte şi de alta a limanului Nistrului216. Cucerirea de către mongoli în 1241 a

cunoştinţele geografice ale vremii, lista respectă în bună măsură aşezarea centrelor urbane. Lui Giurescu, ce
susţine existenţa unor oraşe pe teritoriul Moldovei dinainte de formarea principatului, i se raliase şi Panaitescu,
în ultimul său studiu dedicat oraşelor (apărut postum): „Oraşe din Moldova”, p. 11.
210
DRH, D, I, p. 130, nr. 81.
211
Vezi şi Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. XXX-XXXVI.
212
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 630, nr. 176.
213
Panaitescu remarca: „ea [vama târgului nota ns.] reprezenta cel mai important venit colectiv produs de târg,
dar care, afară de privilegii speciale, aparţinea, în secolul al XV-lea, domnului Moldovei” (Panaitescu, „Oraşe
din Moldova”, p. 11).
214
Bogdan, Documentele lui Ştefan, vol. II, p. 271, nr. 128.
215
Iorga, Studii istorice, p. 26-27.
216
M. Cazacu, „A propos de l’expansion polono-lituanienne au nord de la Mer Noire aux XIVe-XVe siècles.
Czarnigrad, la „Cité Noire” de l’embouchure du Dniestr”, în vol. Passé turco-tatar, présent soviétique. Études
offertes à Alexandre Benningsen, ed. Ch. Lemercier-Quelquejay, G. Veinstein, S.E. Wimbush (Louvain, Paris:

Laurenţiu Rădvan 120


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

regiunii de la gurile acestui râu a dus la creşterea în importanţă a aşezărilor de aici, ce au


profitat de deschiderea spre comerţ a noilor stăpânitori. Mongolii au permis genovezilor să se
stabilească în posesiunile lor din Crimeea (Caffa şi Soldaia), apoi la Cetatea Albă şi cea
„Neagră”. La cea din urmă, genovezii sunt pomeniţi prima dată în 1290217. Oraşul de la
Cetatea Albă se dezvoltă din a doua jumătate a sec. al XIV-lea, la ascensiunea sa contribuind
modificarea traseului principal al „drumului tătărăsc” care, la 1380, trecea prin Moldova,
varianta de la est de Nistru devenind secundară. Principele Dimitrie a fost probabil ultimul
stăpânitor mongol ce şi-a exercitat controlul la Cetatea Albă218, pentru ca înainte de 1392,
probabil la 1377-1378, aceasta să intre în stăpânirea principilor Moldovei219; în schimb,
„Cetatea Neagră” începe să decadă şi nu mai joacă un rol important în economia regiunii.
Cetatea Albă şi-a păstrat o bună parte din autonomia internă, genovezii continuând să joace
aici un rol important220. Domnul era interesat în primul rând să deţină fortăreaţa, dar şi vama,
ce aducea venituri semnificative221.
La gura de nord a Dunării, Chilia (Chelia, în izvoare) a beneficiat în şi mai mare
măsură de prezenţa negustorilor genovezi. O aşezare cu origini probabil bizantine exista în
această regiune în secolul al XIII-lea, fiind pomenită în contextul invaziei din 1241: alături de
reşedinţa ţarilor bulgari de la Târnovo, mongolii ar mai fi cucerit un oraş însemnat, numit
Kila222. Împreună cu Caliacra, Silistra, Cavarna şi Licostomo, Chilia apare într-o listă cu
posesiuni („castele”) ale patriarhiei din Constantinopol, din cca. 1318-1323223. Cercetările
recente înclină să susţină că pe Dunăre, la Chilia, au existat de fapt două aşezări: o cetate
bizantină, numită Licostomo, pe o insulă la vărsarea braţului Chilia în mare, şi o alta, Chilia,
mai în interior, pe cursul fluviului. Încă este în dispută localizarea precisă a locului celor două
aşezări224. Ascensiunea Chiliei s-a datorat decăderii oraşului-concurent, Vicina, al cărei
comerţ a primit o lovitură importantă după războiul genovezo-bizantin din 1351-1352. În
urma conflictului, bizantinii şi-au pierdut poziţiile la Dunărea de Jos, iar Chilia a intrat sub
control genovez225. Informaţiile date de registrul notarului genovez Antonio di Ponzò, din anii
1360-1361, ne arată la Chilia un oraş foarte activ din punct de vedere comercial, cu o bogată
şi foarte mobilă colonie genoveză226. Într-un singur secol, Chilia a schimbat mai multe
stăpâniri: a intrat mai întâi sub controlul Ţării Româneşti, până în cca. 1426227, moment după
care Alexandru cel Bun pare să intre în stăpânirea sa228; în 1435, făcea parte din teritoriul lui

Editions Peeters, 1986), p. 100-104; Şerban Papacostea, „Maurocastrum şi Cetatea Albă: identitatea unei aşezări
medievale”, în RI, s. n., 11-12 (1995), nr. 11-12, p. 911-915; Flavius Solomon, Politică şi confesiune la început
de ev mediu moldovenesc (Iaşi: Editura Universităţii Al. I. Cuza, 2004), p. 136-137.
217
Brătianu, Recherches sur Vicina, p. 102 şi 176, nr. XL; Ciocîltan, Mongolii şi Marea Neagră, p. 22-31, 129-
144.
218
Gh. I Brătianu, „Demetrius Princeps Tartatorum (Ca. 1360-1380)”, în Revue des études roumaines, Paris, IX-
X (1965), p. 42-46.
219
Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 200-210; vezi şi Papacostea, „La începuturile statului moldovenesc”, p.
118; Spinei, Moldova, p. 382-385.
220
Iorga, Acte şi fragmente, vol. III, p. 42-45; Iorga, Studii istorice, p. 57; Călători străini, vol. I, p. 50.
221
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 630, nr. 176.
222
Aurel Decei, „L'invasion des tatars de 1241/1242 dans nos régions selon la Djami ot-Tevarikh de Fäzl ol-Lah
Räsid od-Din”, în RRH, XII (1973), nr. 1, p. 120-121.
223
Acta et diplomata graeca medii aevi sacra et profana, vol. I, Acta Patriarchatus Constantinopolitani, ed. Fr.
Miklosich, Jos. Müler (Viena: 1860), p. 95, nr. LII - II.
224
Octavian Iliescu, „Localizarea vechiului Licostomo”, în SRdI, 25 (1972), nr. 3, p. 452-453.
225
Papacostea, „De Vicina à Kilia”, p. 69-78.
226
Publicate de Geo Pistarino în Notai Genovesi; comentariu la Octavian Iliescu, „Note sur l’apport roumain au
ravitaillement de Byzance d’après une source inédite du XIVe siècle”, în Nouvelles études d’Histoire, 3 (1965),
p. 105-116.
227
Vezi şi Giurescu, Târguri, p. 221; Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 361-362; Panaitescu, „Legăturile moldo-
polone”, p. 98-100; Ştefan Andreescu, „O cetate disputată”, p. 46-48.
228
Panaitescu, „Legăturile moldo-polone”, p. 99-102.

Laurenţiu Rădvan 121


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Ştefan vodă, fiind pomenită în calitate de cetate şi vamă229. A fost cedată Ungariei, apoi a
revenit iar Ţării Româneşti230; după o scurtă stăpânire a Moldovei, Chilia reintră în 1448 sub
controlul lui Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei231. Pentru că dorea să controleze şi
gurile Dunării, Ştefan cel Mare a încercat în 1462, fără succes, să cucerească Chilia, fapt
reuşit în 1465. Din acel an şi până în 1484, cetatea, refăcută pe celălalt mal de Ştefan în
1479232, şi oraşul au fost ale Moldovei. Precum la Cetatea Albă, şi orăşenii din Chilia s-au
bucurat de un regim de autonomie.
În concluzie, porturile de la mare au apărut pe fundaţii bizantine, cu contribuţie
genoveză şi într-un cadru asigurat de dominaţia mongolă. Impactul pe care aceste oraşe l-au
avut asupra celorlalte centre urbane ale Moldovei a fost mai mult unul economic, în primul
rând comercial. Domnii au avut aici interese politice şi militare, căci cele două oraşe şi
cetăţile din apropiere deţineau poziţii strategice deosebite şi aduceau şi venituri la vistierie.
Totuşi, nu s-au aflat mult timp în stăpânirea Moldovei. Cetatea Albă a fost o sută de ani sub
autoritatea domnilor, în timp ce Chilia s-a aflat în această situaţie doar în jur de trei decenii.
Modul lor de organizare, deşi puţin cunoscut, nu pare să se reflecte în organizarea internă a
celorlalte oraşe ale ţării. Şoltuzii sau voitii, pe care îi găsim iniţial în documente în fruntea
comunităţilor din Siret, Baia sau Suceava, apar şi în sud, la Bârlad sau Tecuci. Nu găsim însă
nici un consul, precum la Chilia, şi nici un alt oraş, în afara Cetăţii Albe, nu a bătut monedă.
Rapida acceptare a stăpânirii otomane în Chilia şi Cetatea Albă în 1484 spune multe despre
cât de legate de Moldova erau aceste oraşe. Locuitorii de aici au acceptat sistemul otoman, ce
le asigura libertate de comerţ într-un teritoriu mult mai vast şi un regim vamal foarte
favorabil. Pentru orăşeni, interesele economice au stat pe primul plan233.
În fine, regiunea dintre Prut şi Nistru a mai cunoscut un tip de oraş, cel dezvoltat direct
sub controlul mongol. Cercetările arheologice au evidenţiat două oraşe de acest fel: Orheiul
Vechi şi Costeşti. Mongolii nu aveau o tradiţie urbană proprie şi s-au folosit de populaţiile
cucerite pentru a ridica oraşe. Pe lângă aceste populaţii, ei au colonizat meşteri şi negustori
aduşi deseori cu forţa din alte părţi, din Rusia sau Orient. Reunirea factorilor economici,
reprezentaţi de practicarea comerţului şi a unor meşteşuguri, cu factorii politici, daţi de
prezenţa unor centre de putere, au dus la dezvoltarea multor aşezări cu caracter urban (le
numim oraşe, însă prezentau particularităţi semnificative), în special în vestul imensului
spaţiu dominat de mongoli234. În acest mod a apărut oraşul de la Orheiul Vechi, a cărui durată
de existenţă a fost scurtă, în jur de un deceniu. Aici s-a instalat un conducător mongol, lucru
dovedit de emiterea unor monede de aramă, datate spre finalul dominaţiei mongole, după
1350. Monedele poartă legendă arabă, ce indică faptul că au fost bătute la Şehr al-Djedid sau
Ianghi-Şehr, adică în Oraşul Nou, numele pe care probabil mongolii îl dădeau Orheiului.
Cercetările la faţa locului au arătat că mongolii au ridicat o cetăţuie de pământ, probabil locul
unde rezida conducătorul local235. O situaţie asemănătoare întâlnim la Costeşti, unde este
posibil să fi fost bătute monede locale de aramă (legenda e nedescifrată şi numele mongol al
aşezării nu se cunoaşte). Oraşul era prosper şi avea, ca şi la Orheiul Vechi, numeroase clădiri
din piatră, alimentate cu apă prin conducte făcute din tuburi de ceramică236. Controlul mongol

229
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 681, nr. 192.
230
Andreescu, „O cetate disputată”, p. 39-42.
231
Ureche, Letopiseţul, p. 84; DRH, D, I, p. 413, nr. 302.
232
Cronicile slavo-române, p. 34.
233
Nicoară Beldiceanu, „La conquête des cités marchandes de Kilia et de Cetatea Albă par Bayezid II”, în SF,
XXIII (1964), p. 68-72.
234
Vernadsky, The Mongols, p. 338-339; Spinei, Moldova, p. 267.
235
Spinei, Moldova, p. 325-327.
236
Ibid., p. 260-261, 268.

Laurenţiu Rădvan 122


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

asupra acestor aşezări a încetat în jurul anilor 1367-1368, când a încetat baterea monedelor
locale şi circulaţia altor monede emise de hani237.
Considerăm că nici aceste oraşe nu au influenţat în vreun fel modul de dezvoltare al
oraşelor Moldovei. Aşezările mongole de la Orheiul Vechi şi Costeşti au fost distruse în
momentul în care au fost cucerite şi, doar la Orhei, aşezarea a continuat să fie locuită, iar
cetăţuia, în care probabil s-a instalat reprezentantul domnului, a fost refăcută. Denumirea
mongolă dispare şi este înlocuită cu numele de Orhei, probabil după jumătatea sec. al XIV-
lea. Noul nume este de origine ungară şi sugerează o colonizare cu oameni veniţi de dincolo
de Carpaţi. Din sec. al XVI-lea, pe un alt loc, aflat la 18 kilometri distanţă, se dezvoltă un nou
oraş, Orheiul Nou238.
Celelalte oraşe din sudul Moldovei, Bârlad, Vaslui sau Huşi au apărut mai târziu, la
sfârşitul sec. al XIV-lea – începutul secolului următor. Faptul că la Bârlad îşi avea reşedinţa
mai târziu vornicul Ţării de Jos a dus la presupunerea că aici a existat un centru de putere
locală şi un târg. Una din primele menţiuni ale acestei aşezări este în 1408, ca vamă pe drumul
folosit de negustori pentru a aduce peşte de la Brăila239. Câţiva ani mai târziu, Bârladul este
menţionat în tratatul ungaro-polon de la Lublau din 1412, însă cel care a redactat textul
tratatului nu ştia sigur dacă aici era un sat sau un oraş: forum seu villa Berlam240. Faptul că
apare în tratat ne face să credem că aşezarea era importantă. Dezvoltarea oraşului a fost
încurajată de Alexandru cel Bun, care a acordat locuitorilor scutiri de unele taxe241. Tot prin
scutiri de taxe, acelaşi domn a susţinut ridicarea oraşului Vaslui242. În curtea construită aici şi-
a avut reşedinţa Ştefan vodă, în perioada când a împărţit ţara cu fratele său, Ilie. Prezenţa în
actul din 1435 a termenului miasto, cu referire la Vaslui, trimite la existenţa în acest loc a unui
grup privilegiat243. Printre cei stabiliţi la Vaslui şi Bârlad s-au aflat catolici, dovadă fiind
bisericile acestora existente aici în sec. al XVI-lea244. În prima parte a sec. al XV-lea, se
dezvoltă şi oraşul Huşi, unde se pare că Alexandru cel Bun a instalat un grup de husiţi245.
Atenţia acordată de Alexandru acestei zone se explică tocmai prin faptul că era slab
urbanizată.
Ultimele centre urbane menţionate în această regiune sunt Tecuci şi Galaţi. Acestea au
făcut parte iniţial din Ţara Românească, fiind ocupate de Moldova in timpul aceluiaşi
Alexandru cel Bun. Tecuci este numit miasto în 1435, denumire ce indică prezenţa aici,
probabil de dată recentă, a unui grup privilegiat de colonişti246. O dovadă a faptului că sudul
Moldovei a avut alt regim decât părţile centrale şi de nord îl reprezintă cazul oraşului Galaţi.
Acesta este situat într-o poziţie geografică foarte bună, între vărsarea râurilor Siret şi Prut în
Dunăre, dar la mică distanţă de Brăila (cca. 20 km), cel mai important port al Ţării Româneşti.
Distanţa redusă faţă de Brăila a întârziat considerabil dezvoltarea oraşului Galaţi, deoarece în
aceeaşi ţară cu greu puteau rezista economic două oraşe-porturi atât de aproape unul de altul.
La aceasta se adăuga concurenţa portului Chilia. În sec. al XV-lea, Galaţi a funcţionat doar ca
un centru pentru exploatarea peştelui şi o schelă pentru încărcarea mărfurilor. Ocuparea

237
Ibid., p. 380. Detalii la Victor Spinei, „Comerţul şi geneza oraşelor din sud-estul Moldovei (secolele XIII-
XIV)”, în Analele Brăilei, s.n., I (1993), nr. 1, p. 185-215.
238
Documente privitoare la istoria României (DIR), XVI, A, III, p. 36, nr. 45.
239
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 630, nr. 176.
240
DH, vol. I, partea 2, p. 483, nr. CCCCI.
241
DRH, A, III, p. 279, nr. 151.
242
Ibid., p. 188, nr. 96.
243
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 681, nr. 192.
244
Călători străini, vol. III, p. 639.
245
Mihail P. Dan, Cehi, slovaci şi români în veacurile XIII-XVI (Sibiu: 1944), p. 84-88; Giurescu, Târguri, p.
249-250.
246
Vezi discuţia privitoare la termenul miasto, mai jos.

Laurenţiu Rădvan 123


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Chiliei în 1484 de către otomani a îndepărtat şi ultimul obstacol ce stătea în calea dezvoltării
la gura Siretului a unui oraş. Moldova avea nevoie de un port la Dunăre.

Rolul coloniştilor; indicii cu privire la procesul de locatio în Moldova

Cât de vechi sunt oraşele din centrul şi nordul Moldovei? Aşezări locale ce
îndeplineau funcţii economice şi politice nu apar în izvoare înainte de instaurarea puterii
regelui Ludovic la răsărit de Carpaţi (1345-1347). Un rol important l-a jucat în zonă
colonizarea. Ca peste tot în Europa Centrală şi de Răsărit, acest proces a fost complex şi cu
urmări în ceea ce priveşte dezvoltarea teritoriilor în care a avut loc. Coloniştii din Transilvania
(în special unguri, dar şi germani) sau Polonia (germani) au venit în Moldova din motive
economice şi politice. Centrele locale erau atractive, aveau un potenţial bun de dezvoltare şi
ofereau coloniştilor posibilitatea de a-şi desfăşura cu profit meseriile sau negoţul. Cât a
controlat acest teritoriu, regele Ungariei a căutat să-şi consolideze autoritatea şi a încurajat
trecerea aici a unor grupuri de unguri, saşi şi români din teritoriile de la vest de munţi247.
Probabil la aceşti colonişti făcea referire regele Sigismund, când cerea în 1429 la Lutsk
divizarea Moldovei, acuzându-l pe domnul ţării că alungă „vechii colonişti şi stăpâni legitimi”
(veteribus colonis et iustis dominis exclusis)248. În istoriografia românească s-a insistat mai
mult pe motivele politice şi religioase care i-ar fi determinat mai ales pe români să plece din
Transilvania, în timp ce unii saşi sau unguri ar fi plecat pentru că îşi vedeau ameninţată
autonomia juridică şi religioasă sau pentru că erau nemulţumiţi de politica fiscală a regilor249.
Primii domni ai Moldovei au continuat politica regilor Ungariei şi au încurajat venirea
coloniştilor. Domnii urmăreau creşterea propriilor venituri şi dezvoltarea ţării în ansamblu (o
adevărată melioratio terrae).
Grupuri de catolici au trecut în Moldova după înfiinţarea episcopiei Cumaniei, după
cum aminteşte scrisoarea papei Grigore al IX-lea, din 1234: „unii, atât unguri (ungari), cât şi
teutoni (theutonici), împreună cu alţi drept credincioşi din regatul Ungariei, trec la dânşii
[dincolo de munţi, nota ns.], ca să locuiască acolo”250. Giurescu afirmă că în cuprinsul acestei
episcopii ar fi existat câteva „centre mai de seamă”, în afara cetăţii Milcoviei, reşedinţa
principală. Un astfel de centru ar fi fost în zona oraşului Trotuş de mai târziu, altul la
Adjud251. Aceasta este doar o presupunere a marelui istoric, în favoarea căreia nu există
argumente. Dacă aceste centre au existat, invazia mongolă le-a distrus, aşa cum a făcut şi cu
Milcovia, informaţie transmisă de un act papal din 1278; acest document chiar spune că
populaţia catolică a părăsit regiunea după 1241, deşi afirmaţia pare cam radicală252. În
schimb, putem admite că grupuri de colonişti au trecut munţii după reactivarea episcopiei, în
1347 şi după înlăturarea pericolului mongol de către oştile regelui Ungariei253. În 1359, în
contextul luptelor dintre voievozii Petru şi Ştefan sunt pomeniţi acei provinciales
Hungarorum, despre care Victor Spinei spune că sunt „demnitarii din teritoriile răsăritene ale
statului angevin”254, în timp ce Şerban Papacostea afirmă că probabil sunt din Maramureş255.

247
Rusu, Castelarea carpatică, p. 464.
248
Ioannis Dlugossi, Historiae Polonicae, vol. I, Liber XI (Leipzig: 1711), col. 514 (această informaţie ne-a fost
furnizată mai târziu de Liviu Pilat, astfel că am apelat la această ediţie din Długosz, ediţiile mai recente, citate în
alte părţi ale acestei lucrări, nemaifiindu-ne disponibile).
249
Pe motivele politice şi religioase insistă Pascu, Voievodatul, vol. I, p. 250 şi Meteş, Emigrări româneşti, p.
71-79.
250
DRH, D, I, p. 20, nr. 9; Spinei, „The Cumanic Bishopric”, p. 434-435.
251
Giurescu, Târguri, p. 44.
252
DRH, D, I, p. 29, nr. 12.
253
Ibid., p. 63, nr. 34.
254
Spinei, Moldova, p. 358.
255
Papacostea, „Triumful luptei”, p. 55.

Laurenţiu Rădvan 124


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Cum unul din sensurile principale ale cuvântului latinesc provinciales era de „locuitor al unei
provincii / persoană dependentă de o jurisdicţie”256, cronica lui Długosz face probabil referire
la ungurii aşezaţi în Moldova. Dacă cei pomeniţi mai sus ar fi fost din Transilvania sau
Maramureş, regiuni cunoscute la acea vreme, credem că izvorul ar fi amintit şi locul lor de
origine.
Catolicii erau însoţiţi de misionari, căci unul din scopurile papalităţii şi stăpânirii
maghiare era treptata aducere la catolicism a populaţiei locale. Pentru primele decenii de după
1300 datele ce ne stau la dispoziţie în această privinţă nu sunt foarte sigure. Încă din 1310, la
Hotin ar fi rezidat temporar un episcop catolic, informaţie ce se adaugă la semnele de
întrebare ridicate anterior referitor la statutul acestei aşezări la începutul sec. al XIV-lea257. În
1345, Siret (locum Cereth), alături de Baia (locum Moldaviae), Cetatea Albă (locum Albi
Castri), Licostomo (locum Licosconii) şi alte aşezări apar printre custodiile ce aparţineau
vicariatului franciscan al Rusiei (Rusia Roşie)258. Victor Spinei consideră că data de 1345 nu
poate fi acceptată, deoarece vicariatul Rusiei ar fi fost înfiinţat mai târziu; izvorul respectiv nu
trebuie complet scos din discuţie, căci data întemeierii acestui vicariat nu a fost încă pe deplin
lămurită259. La Siret se va stabili temporar reşedinţa ţării şi centrul unei noi episcopii, create în
1371260. Activitatea misionară s-a intensificat atât în Moldova cât şi în Rutenia, mai ales după
ce această din urmă regiune a intrat în 1372 sub controlul zelosului Vladislav de Opole,
reprezentantul regelui Ludovic al Ungariei (ce preluase provincia după moartea regelui
Cazimir). La Siret, îşi fac apariţia şi dominicanii, ce ridică o mănăstire, locul ulterior al unor
minuni261. După crearea episcopiei, Annales minorum pomenesc, probabil în timpul unei
revolte locale, martirizarea la Siret a doi franciscani, în 1378, semn că exista o opoziţie a
românilor majoritari (sau a boierilor locali) faţă de propaganda misionară262. Numărul mare de
catolici din zona centrală a Moldovei, dar şi dorinţa de a continua răspândirea catolicismului
printre români, l-au determinat pe papa Ioan al XXIII-lea să accepte cererea regelui Vladislav
al Poloniei de a înfiinţa o altă episcopie catolică la Baia. Primul episcop, Ioan de Ryza, a fost
numit oficial în perioada 1413-1420263. La Baia, ca şi la Suceava, Neamţ, Hârlău şi Iaşi, s-au
aşezat mai mult saşi. Ioan, arhiepiscop de Sultanieh, a vizitat Moldova înainte de 1404 şi a
remarcat numărul mare al germanilor: „şi avem mulţi germani ce locuiesc în aceste părţi”264.
Germanii s-au remarcat ca meşteri la cetăţile ridicate de domni, negustori, dar şi ca luptători
angajaţi. În cetăţile de la Şcheia (lângă Suceava) şi Roman s-au găsit piese de armament şi de
echipament militar, alături de ceramică cenuşie, ce nu e specifică Moldovei265.

256
Niermeyer, Mediae latinitatis p. 867-868.
257
Iorga, Studii şi documente, vol. I-II, p. XXV; Giurescu, Târguri, p. 242.
258
Moisescu, Catolicismul în Moldova, p. 87-88; Renate Möhlenkamp, „Die Enstehung und Entwicklung der
Mittelalterlichen Moldauischen Städte bis Ende des XVI. Jahrhundert”, în Românii în istoria universală, vol. III,
partea 1, coord. I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian (Iaşi: Universitatea „Al. I. Cuza”, 1988), p. 931 şi 963,
nota 112.
259
Victor Spinei, „Informaţii istorice despre populaţia românească de la est de Carpaţi în secolele XI-XIV”, în
AIIAI, XIV (1977), p. 18, nota 106; Spinei, Moldova, p. 286; Achim, „Ordinul franciscan”, p. 405-406.
260
DH, vol. I, partea 2, p. 176, nr. CXXXVI.
261
DRH, A, I, p. 1, nr. 1; R. Loenertz, „Le Société de Frères Pérégrinants et les convents dominicains de
Ruthénie et de Moldo-Valachie (2)”, în Archivum Fratrum Praedicatorum, Roma, IV (1934), p. 33. Analiză în
Renate Möhlenkamp, „Ex Czeretensi civitate”: Randnotizen zu einem in Vergessenheit geratenen Dokument”, în
AIIAI¸ XIX (1982), p. 105-130.
262
Ţara este numită acum Valachiae minor (Moldova) (Annales minorum, vol. IX, p. 20).
263
C. Auner, „Episcopia de Baia”, în RC, IV (1915), p. 94-101.
264
Călători străini, vol. I, p. 39.
265
Gh. Diaconu, N. Constantinescu, Cetatea Şcheia. Monografie arheologică (Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1960), p. 72-82, 86-89; M. D. Matei, L. Chiţescu, „Problemés historiques concernant la fortresse du
temps des Muşat et l’établissement urbain de Roman”, în Dacia. Revue d’archéologie ed d’Histoire ancienne,
s.n., X (1966), p. 307.

Laurenţiu Rădvan 125


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Izvoare mai târzii pomenesc catolici în satele şi oraşele din ţinuturile Bacăului şi
Romanului sau pe valea Trotuşului. Faţă de regiunea de nord-vest, aici numărul ungurilor este
mai însemnat decât al saşilor266. Pentru catolicii din această parte a Moldovei, a fost creată
episcopia de la Bacău (cca. 1391-1392), ce ulterior va rămâne singura episcopie catolică din
Moldova267. Etnicitatea locuitorilor din această regiune, numiţi azi cu un termen cu
încărcătură naţionalistă – „ceangăi” –, este un subiect controversat, căci sunt consideraţi ori o
populaţie română maghiarizată ce a trecut din Transilvania în Moldova în sec. al XVIII-lea,
luând locul vechilor catolici care părăsiseră ţara sau fuseseră asimilaţi în secolele XVI-
XVII268, ori o populaţie maghiară sosită aici în perioada de început a Moldovei şi care a
suferit ulterior un proces de românizare269. Singurul element cert în ceea ce-i priveşte este că
erau catolici. În fine, un ultim val de unguri, husiţi, vine în Moldova pe parcursul sec. al XV-
lea270. Celor atraşi de această erezie şi preoţilor lor din târguri şi oraşe (oppida et municipia) li
se adresa Petru Aron în 1455, cerându-le să revină la catolicism271.
În oraşele Moldovei, nu au venit numai saşi şi unguri, ci şi numeroşi armeni. Istoricii
mai vechi au afirmat că armenii ar fi început să sosească în Moldova după distrugerea
capitalei Armeniei, Ani, de către perşi în 1064272, afirmaţie ce nu are temei, căci oraşul a
continuat să fie populat de armeni şi după acest moment; cel mult, grupuri de armeni s-au
mutat în Imperiul Bizantin şi Cilicia, nu însă în regiunea de azi a ţărilor române. Ani şi oraşele
armene au început să decadă după cucerirea şi jefuirea de către mongoli în 1236-1244, ca şi
după un mare cutremur din 1319. A doua jumătate a sec. al XIII-lea şi secolul următor
reprezintă momentul de declin al puterii armenilor. În urma invaziilor din perioada 1357-
1403, Armenia a intrat sub controlul unei dinastii turcomane (Kara Koyunlu), ce promova
islamul, iar în 1375, regatul armean vecin din Cilicia şi-a încetat şi el existenţa. O bună parte

266
DRH, A, II, p. 119, nr. 84; Călători străini, vol. IV, p. 38; Marco Bandini, Codex. Vizitarea generală a
tuturor bisericilor catolice de rit roman din Provincia Moldova, 1646-1648, ed. Traian Diaconescu (Iaşi: Editura
Presa Bună, 2006), p. 114-126, 134-144, 196-202; vezi şi Robin Baker, „Magyras, Mongols, Romanians and
Saxons: Population Mix and Density in Moldavia, from 1230 to 1365”, în Balkan Studies, 37 (1996), nr. 1, p. 63-
76.
267
Radu Rosetti, „Despre unguri şi episcopiile catolice din Moldova”, în AARMSI, s. II, t. XXVII, 1904-1905, p.
297-301; Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 121-123; acest punct de vedere este preluat mai nou şi de Anton
Coşa, Catolicii din Moldova în izvoarele Sfântului Scaun (secolele XVII-XVIII) (Iaşi: Sapientia, 2007), p. 59-64.
268
N. Iorga credea că ceangăii au origine cumană sau pecenegă (Iorga, Istoria românilor, vol. III, p. 27). Alţi
cercetători îi consideră români din ţinutul secuiesc, care au adoptat catolicismul şi au fost maghiarizaţi; în
Moldova ar fi trecut în număr mare în sec. al XVIII-lea (Dumitru Mărtinaş, Originea ceangăilor din Moldova,
ed. Ion Coja, V. M. Ungureanu (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985), p. 20-27, 41-51). Potrivit
acestuia din urmă, numele de ceangăi – csángó şi-ar avea originea în cuvintele maghiare csángó beszéd, „vorbire
corcită”, verbul csángani însemnând „a se corci” (ibid., p. 28-29, 35-37). Alţi autori merg pe varianta originii din
csáng, „străin”, „înstrăinat”, dat acestei populaţii ca un nume calificativ (Anton Coşa, Cleja. Monografie
etnografică (Bucureşti: Editura Semne, 2001), p. 24).
269
Unii specialiştii maghiari văd în ceangăi unguri stabiliţi în Moldova încă din sec. al XIII-lea, înaintea
românilor, ce ar fi venit din Balcani (sic!). O istoriografie partizană a problemei la Ferenc Pozsony, The
Hungarians csángó of Moldova (Buffalo, Toronto: Corvinus Publishing, 2006), p. 8-27. Numele ceangăilor ar
veni de la cuvântul csáng, „a cutreiera”, „a umbla de colo colo”, folosit prima dată într-o scrisoare din 1772 a
preotului Peter Zöld (Bako Géza, „Contribuţii la problema originii ceangăilor”, în SAI, 4 (1962), p. 37-38; vezi şi
Marius Diaconescu, „Peter Zöld şi „descoperirea” ceangăilor din Moldova în a doua jumătate a secolului XVIII”,
în AIIADX, XXXIX-XL (2002-2003), p. 247-292). Privitor la catolicii din Moldova, în ultimii 20 de ani au
apărut numeroase studii monografice, printre care: Coşa, Cleja; Liviu Pilat, Comunităţi tăcute. Satele din
parohia Săbăoani (secolele XVII-XVIII) (Bacău: Editura Dumitru Mărtinaş, 2002); Adjudeni. Şase veacuri de
prezenţă catolică pe valea Siretului, coord. Dănuţ Doboş (Iaşi: Editura Sapienţia, 2005) şi altele.
270
Călători străini, vol. I, p. 64-65; Dan, Cehi, p. 84-88, 99-104, 196-206; Şerban Papacostea, „Ştiri noi cu
privire la istoria husitismului în Moldova în timpul lui Alexandru cel Bun”, în Şerban Papacostea, Evul mediu
românesc. Realităţi politice şi curente spirituale (Bucureşti: Editura Corint, 2001), p. 279-286.
271
Annales minorum, vol. XII, p. 301.
272
Siruni, „Armenii în viaţa economică”, p. 109-111.

Laurenţiu Rădvan 126


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

din populaţie a fugit273. Nicolae Iorga şi Constantin C. Giurescu susţin că în Moldova ar fi


venit în prima jumătate a secolului al XIV-lea, traversând Marea Neagră. Pe mare cea mai
scurtă cale ar fi fost de la Trebizonda la Caffa şi Cetatea Albă, unde s-au găsit monede
armeneşti emise la sfârşitul sec. al XIII-lea274. De aici, armenii ar fi plecat spre Chilia, unde
un negustor armean e atestat la 1360 şi 1361275, şi apoi spre alte târguri ale Moldovei.
Giurescu admite că alături de acest curent a mai existat un altul, dinspre Polonia276, după
părerea noastră mult mai semnificativ decât cel din sud. Am arătat la prezentarea oraşelor din
Polonia că armenii au jucat în oraşe, în special în cele din partea de răsărit, un important rol
economic. Ei au venit aici de la sfârşitul secolului al XIII-lea, prima parte a secolului al XIV-
lea, cea mai importantă comunitate fiind la Liov. Când la 1356 s-a acordat Liovului „legea de
la Magdeburg”, armenii formau deja o comunitate numeroasă, motiv pentru care regii poloni
le-au permis să se organizeze după „legea armeană”. Alte comunităţi se aflau în Lutsk, dar şi
în Cameniţa şi Sniatyn, la hotarul cu Moldova, de unde cu siguranţă au trecut spre sud277.
Unde s-au aşezat, armenii au primit autonomie internă (aveau deja „experienţă urbană” din
Rutenia) şi dreptul de a-şi ridica biserici: în Suceava, Roman, Iaşi şi Botoşani; se pare că în
timpul prigoanei împotriva lor din 1551 ar fi fost dărâmate, pe lângă bisericile amintite mai
sus (exceptând cea din Suceava), şi cele din Hotin, Siret şi Vaslui278. Despre fiecare din aceste
biserici ne transmit informaţii tradiţia armeană şi o serie de inscripţii târzii. La Botoşani,
prima lor biserică ar fi existat la 1350, la Roman, armenii ar fi cumpărat un lăcaş de la saşi în
1355, iar la Iaşi o inscripţie din biserica armeană cuprinde anul 1395279. Chiar dacă aceste
date nu sunt deloc sigure, ele ne transmit că momentul de început al comunităţilor armene din
Moldova a fost a doua parte a sec. al XIV-lea. Numărul lor tot mai mare i-a determinat pe
Petru I (1384) şi Alexandru cel Bun (1401) să accepte ca episcopul armenilor din Polonia să-
şi extindă autoritatea şi asupra armenilor din Moldova, urmând să aibă reşedinţa temporară la
Suceava280. În oraşe, s-au aşezat şi ruteni, veniţi din Rutenia şi Podolia. Mai mulţi s-au stabilit
în sate281, importanţa lor în mediul urban fiind mai redusă. La Suceava aveau o biserică, un
preot şi o uliţă proprie. În Iaşi, izvoare mai târzii amintesc Uliţa Rusească282.
Tradiţia istorică, consemnată în cronicile Moldovei, a înregistrat venirea acestor
grupuri de străini, pe care le-a legat cronologic de începuturile ţării. Letopiseţul Ţării

273
A. E. Redgate, The Armenians (Oxford, Malden: Blackwell Publishers, 1998), p. 259-262; Simon Payaslian,
The History of Armenia from the Origins to the Present (New York: Palgrave Macmillan, 2007), p. 70-100.
274
N. Iorga, „Armenii şi românii: o paralelă istorică”, în N. Iorga, Scrieri istorice despre armeni, ed. Emanuel
Actarian (Bucureşti: Ed. Ararat, 1999), p. 199-205; Giurescu, Târguri, p. 212; Siruni, „Armenii în viaţa
economică”, p. 112-114.
275
Pistarino, Notai Genovesi, p. 30, nr. 19; p. 57, nr. 35 şi altele.
276
Giurescu, Târguri, p. 92-93.
277
Nadel-Golobič, „Armenians and Jews in Medieval Lvov”, p. 360-365.
278
Prigoana a fost descrisă în versuri de diaconul armean Minas din Tokhat (Grigore M. Buiucliu, Cânt de jălire
asupra armenilor din ţara vlahilor de diaconul Minas Tokatţi (Bucureşti: 1895), p. 31-44).
279
Ibid., p. 31-44; H. Dj. Siruni, „Bisericile armene din Ţările Române”, în Ani. Anuar de cultură armeană,
Bucureşti, 1942-1943, p. 491-493; Grigore Goilav, „Armenii ca întemeietori de oraşe în partea de răsărit a
Europei”, în RIAF, X (1909), p. 245, 248; Bădărău, Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, p. 45-48.
280
DRH, A, I, p. 21, nr. 14; P. P. Panaitescu, „Hrisovul lui Alexandru cel Bun pentru episcopia armeană din
Suceava (30 iulie 1401)”, în RIR, vol. IV (1934), p. 46-48. Nu este cert dacă sub Petru I episcopul armean de la
Liov şi-a exercitat sau nu autoritatea şi asupra Moldovei (Gorovei, „Note de istorie suceveană”, p. 213-214).
Prezenţa armenilor la acel moment în Moldova este susţinută şi de descoperirea aplicei de aur de lângă biserica
Sf. Simion din Suceava (Monica Gogu, Bogdan Niculică, „Ceramica descoperită în preajma bisericii Sf Simion-
Turnul Roşu din Suceava”, în Arheologia medievală., 3 (2000), p. 193-199; Dejan, „Din nou despre aplica”, p.
267-272); alte consideraţii în Solomon, Politică şi confesiune, p. 122-126.
281
DRH, A, II, p. 38, nr. 28.
282
Ibid., p. 142, nr. 100; G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea
(Bucureşti: 1933), p. 535; Paraschiva-Victoria Batariuc, „Biserici dispărute la Suceava”, HU, XV (2007), nr. 1-2,
p. 205-206.

Laurenţiu Rădvan 127


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Moldovei, scris de Grigore Ureche, cu interpolări ale lui Simion Dascălul şi alţii, pune pe
seama saşilor şi ungurilor „descălecatul” celor mai vechi oraşe: „Iaţco prisecariul, deaca au
înţeles de descălecarea maramorăşenilor, îndată s-au dus şi el în Ţara Leşască, de au adus rusi
mulţi şi i-au descălecat pre apa Sucevei în sus şi pre Siretiu despre Botoşiani”; „Aşijderea şi
târgul Baia scrie că l-au descălecat nişte sasi ce au fost olari; aşijderea şi Suceava scrie că o au
descălecat nişte cojocari ungureşti”; „şi acesta [Roman vodă] au făcut târgul Romanului pre
numele lui”; „[Iuga vodă] au descălecat oraşe pren ţară, tot pre la locuri bune şi le-au ales sate
şi le-au făcut ocoale prenpregiur”; [Ştefan cel Mare] au descălecat târgul Iaşii”283. Ideile lui
Ureche sau ale interpolatorilor săi sunt continuate de Miron Costin, care în Poema polonă,
afirma că Dragoş ar fi adus în Ţara Moldovei meşteşugari saşi, iar despre oraşe scria:
„oraşele, mai toate, au fost întemeiate de saşi, tot ei, împreună cu ungurii, ridicară şi viile”284.
Cronicile, dar şi unele acte interne, folosesc cuvântul „descălecat”, ce are un sens complex,
însemnând întemeiere sau organizare285. La fel ca în Ţara Românească, în scris se înregistra
ceea ce tradiţia păstrase până atunci la nivelul transmisiei orale căci, cum bine argumenta
Şerban Papacostea, nu cronica crea tradiţia, ci invers286. Cu toate că nu aveau cunoştinţe
legate de urbanizare, oamenii de la finele evului mediu erau conştienţi că străinii avuseseră o
contribuţie importantă la dezvoltarea oraşelor şi, când spuneau acest lucru, se bazau pe
numărul mare al coloniştilor din oraşe şi pe drepturile de care aceştia se bucurau. În plus,
folosirea cuvântului de „descălecat” pentru întemeierea de oraşe arată că în epocă exista
credinţa că aceste aşezări nu ar fi existat înainte de formarea ţării şi ar fi apărut în urma unui
gest politic, datorită deciziei unora din primii principi. Această perspectivă aşează termenul
„descălecat” în aceeaşi direcţie de interpretare cu locatio, la care ne vom referi mai jos.
Ponderea şi rolul jucat de colonişti în istoria de început a oraşelor din Moldova au fost
înţelese diferit, chiar eronat, de unii istorici. Aceştia consideră că românii au format oraşele,
în care erau majoritari, în timp ce coloniştii au venit ulterior, iar rolul lor a fost minor287.
Principalul argument adus este oferit de mărturiile diverşilor călători care au trecut prin
Moldova şi ne-au transmis informaţii privind comunităţile catolice. Consemnările acestora
sunt foarte preţioase însă situaţia pe care o surprind este târzie, la aproape 200 de ani de la
momentul începerii venirii în Moldova a grupurilor de colonişti. Din vechile comunităţi de
saşi, unguri şi armeni mai rămăseseră doar câteva rămăşiţe. Un eveniment a produs
transformări majore în componenţa etnică a oraşelor din regiune: Reforma religioasă.
Din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, Biserica Catolică a trimis misionari să cerceteze
starea comunităţilor catolice din Moldova. Aceştia s-au plâns că puţinii saşi şi unguri pe care
i-au mai găsit trecuseră la protestantism, convertirea având loc pe fondul legăturilor strânse pe
care orăşenii de aici le aveau cu Transilvania, ce se îndreptase mai devreme spre ideile
promovate de Luther şi Calvin şi care stârniseră interes şi în Moldova288. Primii care au
oficializat ruptura de Biserica Romei au fost saşii din Braşov care, în 1541-1542, au hotărât

283
Ureche, Letopiseţul, p. 71, 73, 75, 103.
284
Costin, Poema polonă, p. 233; vezi şi Armbruster, Dacoromano-Saxonica, p. 162.
285
Pentru documentele interne, sugestiv este un act din 1758, în care se spune despre Chişinău că „târgul
Chişânăul [este] descălecat dentru început pe locul Buiucanilor” (Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi,
vol. VI, ed. Ioan Caproşu (Iaşi: Editura Dosoftei, 2004), p. 131, nr. 151). Vezi în Gorovei, Întemeierea Moldovei,
sensul pentru „descălecatul” oraşelor (p. 54-56), precum şi celelalte înţelesuri ale termenului „descălecat” (p.
63). Vezi şi Stela Cheptea, Mircea D. Matei, „On the Relation Between the Political Factor and the Cities in the
Middle Ages”, în HU, XIV (2006), nr. 2, p. 230.
286
Papacostea, „Geneza statelor româneşti”, p. 15. Cronicarii au adăugat tradiţiei locale informaţiile preluate din
cronici externe (precum Ioan de Târnave). Mai jos, vom discuta în ce măsură diferitele tipuri de izvoare confirmă
aceste date.
287
Inclusiv Giurescu, Târguri, p. 82-85.
288
În 1532, este pomenit la Wittenberg un doctor din Moldova ce venise să-l audieze pe Luther (Şerban
Papacostea, „Moldova în epoca Reformei. Contribuţie la istoria societăţii moldoveneşti în veacul al XVI-lea”, în
SRdI, XI (1958), nr. 4, p. 61-63).

Laurenţiu Rădvan 128


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

trecerea la luteranism. Lor le-au urmat saşii din restul Transilvaniei, definitivarea organizării
ecleziastice a bisericii săseşti având loc prin alegerea unui episcop în 1553. Luteranismul a
avut iniţial succes şi la unguri (1554), care în final au aderat la calvinismul promovat de
Gaspar Heltai (dieta de la Turda din 1564)289. Din Transilvania, mişcarea Reformei a trecut
munţii. În jurul anului 1540, populaţia catolică din Moldova trecuse în mare parte la
protestantism. Din motive ce ţineau de politica sa externă, Petru Rareş (1527-1538, 1541-
1546) s-a arătat tolerant cu pătrunderea ideilor protestante în rândurile supuşilor săi catolici,
în schimb, urmaşii săi, Ştefan Rareş (1551-1552), Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-
1568) şi Ştefan Tomşa (1563-1564), i-au persecutat violent pe „eretici”, cum erau consideraţi
protestanţii. Un anonim vorbeşte de încercarea lui Ştefan Rareş de a-i converti forţat pe unguri
la ortodoxie, în timp ce pe seama lui Alexandru Lăpuşneanu se pune acelaşi lucru, pentru toţi
protestanţii290. O altă politică a urmat Despot vodă (1561-1563), ce hotărâse numirea unui
episcop pentru protestanţii din Moldova, care a primit misiunea de a „restaura bisericile
dărâmate”291. Intensificarea persecuţiilor şi luptele pentru putere dintre diverşii pretendenţi la
tron au dus la plecarea unor grupuri de germani şi unguri în Transilvania292. Şi armenii au
avut de suferit. În 1551, ei au fost obligaţi să treacă la ortodoxism şi mai multe biserici ale lor
din oraşe au fost dărâmate293. La o persecuţie ulterioară, Cronica armenilor din Cameniţa
aminteşte chiar uciderea voitului armean din Suceava, la începutul domniei lui Ştefan
Tomşa294. Un act din 1597 face referire la aceste evenimente, explicând de ce armenii au
emigrat în Polonia: „[armeanul] Dragan Danovac, orăşean din Suceava, văzând acele vremuri
războinice, tulburările şi amestecurile ce erau pe atunci în Moldova, s-a sculat cu toată averea
şi bunurile sale şi s-a tras din Moldova în Polonia”295. Lovite din mai multe direcţii, aceste
comunităţi scad ca importanţă sau sunt treptat asimilate (mai ales prin trecerea la ortodoxie).
Locul lor în oraşe este luat de români, dar şi de noi grupuri de colonişti, venite din sudul
Dunării. Din acest motiv, considerăm că nu se poate face comparaţie între starea şi numărul
comunităţilor de colonişti din secolele XIV-XV şi cele din a doua parte a secolului al XVI-lea
- secolul al XVII-lea.
Istoriografia românească nu s-a pus de acord dacă nou-veniţii din Moldova s-au
organizat după principiile „legii germane”. Puţini au susţinut această idee, printre ei marele
Iorga296, însă mulţi alţii s-au pronunţat împotrivă sau au ignorat acest aspect, susţinând că nu
avem dovezi şi că prezenţa coloniştilor a fost întâmplătoare şi nesemnificativă. Cei din urmă
au adus ca argument lipsa sau faptul că nu s-au păstrat prevederi ale legilor ce erau aplicate în
oraşe297. Trecerea la „legea germană” nu prevedea doar adoptarea unor prevederi cu valoare
juridică, fiind doar o parte a complexului proces numit locatio civitatis, ce desemna fondarea

289
Istoria românilor, ed. Bărbulescu, Deletant et al., p. 219-220.
290
Călători străini, vol. II, p. 99, 131-132, 140-141, 266-267; V, p. 25, 81.
291
Ibid., vol. II, p. 140-141; V, p. 25.
292
Papacostea, „Moldova în epoca Reformei”, p. 69-76; Maria Crăciun, Protestantism şi ortodoxie în Moldova
secolului al XVI-lea (Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană, 1996), p. 38-40; vezi şi recentul studiu
al lui Andrei Pippidi, „Belicâne” – legendă şi realitate”, în SMIM, 27 (2009), p. 61-73.
293
Buiucliu, Cânt de jălire, p. 31-44; Cronicile slavo-române, p. 90, 105; Ureche, Letopiseţul, p. 168.
294
H. Dj. Siruni, „Mărturii armeneşti despre România extrase din Cronica armenilor din Cameniţa”, în AARMSI,
ser. III, XVII (1935-1936), p. 271-277.
295
Suceava. File de istorie, p. 208, nr. 81.
296
Iorga, Istoria românilor prin călători, p. 115; Iorga, Negoţul şi meşteşugurile, p. 83-84.
297
Panaitescu, „Comunele medievale”, p. 137-138; Giurescu, Târguri, p. 169-170. Puncte de vedere neutre la D.
Ciurea, „Noi consideraţii privind oraşele şi târgurile din Moldova în secolele XIV-XIX”, în AIIAI, VII (1970), p.
25; Grigoraş, Instituţii, p. 319. Într-un ultim studiu, Panaitescu accepta faptul că oraşul din Moldova se afla „sub
regimul privilegiat al carte-lor (urice) şi în acest chip se deosebea de regimul obiceiului pământului, care
predomina în restul ţării” (Panaitescu, „Oraşe din Moldova”, p. 17).

Laurenţiu Rădvan 129


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

pe noi baze a oraşelor (în special a celor în care se aşezau colonişti)298. Dacă în Ţara
Românească doar presupunem că locatio a fost aplicată cel puţin la Câmpulung, în Moldova
credem că avem argumente în favoarea susţinerii existenţei în mai multe oraşe a acestui
proces, cu un anumit specific local. Izvoarele ne limitează argumentaţia în primul rând la
nivelul topografiei şi organizării juridice, acestea fiind de altfel două din componentele
principale ale locatio civitatis în Europa Centrală.
Unul din puţinele oraşe medievale din Moldova unde s-au întreprins cercetări
arheologice de amploare, ce au vizat nu numai bisericile medievale, ci şi locuinţele şi
inventarul aşezării este Baia. Din păcate, nu s-a putut cerceta toată suprafaţa vechiului oraş.
Analiza dispunerii locuinţelor descoperite i-a determinat pe cercetători să afirme că se poate
vorbi de existenţa unei organizări topografice sistematice a spaţiului în care s-au instalat
locuitorii. Lotizarea terenului este destul de riguroasă şi se aseamănă cu situaţia similară din
Transilvania299. Coloniştii au venit după incendierea unei aşezări pre-urbane mai vechi, în
urma cuceririi acestui teritoriu de către oştile trimise de regele Ungariei la jumătatea sec. al
XIV-lea300. Ei sunt responsabili de reaşezarea loturilor, un argument fiind oferit de situaţia
similară din Polonia şi Ungaria, unde de obicei coloniştilor li se acorda un teren nou pentru a
se instala, în timp ce locator-ul, cel care îi adusese aici, se ocupa de măsurarea şi distribuirea
pământului301. În cazul de la Baia, este posibil să le fi fost acordată o suprafaţă folosită
anterior de localnici, devastată în urma cuceririi302. În secolul al XIV-lea, autohtonii nu aveau
tradiţia unei lotizări riguroase, în plus, se adaugă prezenţa a încă unui detaliu ce ţine de
specificul planurilor oraşelor din Europa Centrală: existenţa unei pieţe centrale303. Pe laturile
acesteia, locuinţele sunt mai dese decât pe străzile secundare, semn că noii locuitori au căutat
să folosească la maximum puţinul spaţiu existent, aici fiind vadul comercial cel mai bun304.
Pieţele locale tradiţionale, din alte oraşe din spaţiul locuit de români, erau deschise şi nu
aveau un plan foarte precis, în timp ce la Baia situaţia pare a fi complet diferită. Pe lângă
piaţă, s-au identificat urme ale unor drumuri pavate cu piatră de râu şi case încălzite cu sobe
cu cahle305, fapt specific la acea vreme doar curţilor princiare sau oraşelor din centrul Europei,
inclusiv Transilvania306. Începutul venirii coloniştilor a fost stabilit înainte de definitivarea
formării principatului şi, probabil, regele Ungariei a încurajat instalarea lor la est de Carpaţi
din motive politice, pentru a-şi consolida controlul asupra acestei regiuni. Pe seama lui putem
pune chiar acordarea primul privilegiu pentru comunitatea de aici. La motivele politice, se
adăugau raţiuni economice. Coloniştii puteau valorifica resursele locale şi le puteau dirija spre
pieţele din Transilvania, o dovadă a reorientării economice a aşezării fiind încetarea

298
Zientara, „Socio-Economic and Spatial Transformation”, p. 62-66; Knoll, „The Urban Development of
Medieval Poland”, p. 71-73, 78-80.
299
E. Neamţu, V. Neamţu, Cheptea, Oraşul medieval Baia, vol. 2, p. 40-42, 46-47.
300
Datare cu ajutorul unui gros de argint emis de Ludovic al Ungariei în anii 1346-1351 (L. Bătrîna, A. Bătrîna,
„Contribuţii arheologice”, p. 604); pentru locuinţe cu pivniţe ridicate după un specific nelocal, probabil săsesc
(întâlnite şi la Sighişoara), vezi Lia Bătrîna şi Adrian Bătrîna, „Unele opinii privind aşezarea saşilor la Baia în
lumina cercetărilor arheologice”, în CA, VI (1983), p. 244-252; vezi şi E. Neamţu, V. Neamţu, Cheptea, Oraşul
medieval Baia, vol. 1, p. 22; vol. 2, p. 16.
301
Quirin, „The Colonial Town”, p. 509-510.
302
Vezi locuinţa de lemn descoperită la Baia, tehnica în care a fost ridicată şi ceramica descoperită (L. Bătrîna,
A. Bătrîna, „Contribuţii arheologice”, p. 600-611).
303
Piaţa apare numită „mijlocul târgului” în documentele medievale (Hasdeu, Arhiva istorică, tom I, partea a II-
a, p. 21, nr. 290).
304
A se vedea cercetările arheologice: E. Neamţu, V. Neamţu, Cheptea, Oraşul medieval Baia, vol. 1, p. 156;
vol. 2, p. 42; Neamţu, Istoria oraşului medieval Baia, p. 118-119, 153-154.
305
E. Neamţu, V. Neamţu, Cheptea, Oraşul medieval Baia, vol. 1, p. 36-37; 128-139; vol. 2, p. 45-46.
306
Fernand Braudel, Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul, vol. II, trad. Adrian Riza (Bucureşti:
Editura Meridiane, 1984), p. 46-47.

Laurenţiu Rădvan 130


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

schimburilor comerciale cu regiunile meridionale307. Pe lângă dreptul de a-şi desfăşura liber


ocupaţiile, nou-veniţii au primit şi drepturi juridice speciale. Conducătorul comunităţii putea
judeca cazuri foarte grave şi putea da sentinţe capitale, situaţie rar întâlnită în oraşele din
Moldova308. Din această perioadă s-a păstrat sigiliul oraşului, ce avea ca însemn un cerb
decapitat, al cărui cap priveşte din faţă şi are între coarne un crucifix, simbolul Sfântului
Hubert; legenda este în latină: SIGILLUM CAPITALIS CIVITATIS MOLDAVIE
TERR(A)E MOLDAVIENSIS („Sigiliul oraşului de frunte Moldova din Ţara
Moldovenească”)309.
Un alt oraş unde credem că s-a realizat o locatio este Roman. În Letopiseţul Ţării
Moldovei, într-o interpolare a lui Axinte Uricariul, ni se transmite: „[Roman I] au făcut târgul
Romanul pre numele lui, precum mărturiseşte la uricul lui, carile se află la mânăstirea
Pobrata”310. Miron Costin este la fel de clar în Poema polonă: „sub dânsul [Roman] s-au
ridicat oraşul Roman, care-i poartă numele”311. O parte din istorici acceptă existenţa unei
legături între Roman I şi acest oraş, alţii o neagă312, dar nimeni nu a putut exprima o opinie
coerentă legată de felul cum Roman a putut influenţa apariţia oraşului313. Sub numele de
„târgul lui Roman”, aşezarea apare în lista alcătuită la Kiev314. Cu toate că Roman a domnit
puţin, între 1391 şi 1394, anii 1387 şi 1396 (mai probabil 1394-1396) în care se încadrează
redactarea listei de la Kiev permit realizarea unei legături între listă şi dezvoltarea „târgului
lui Roman”315. Putem presupune că Roman, în calitate de frate al lui Petru I, a rezidat în
cetatea pe care şi-a ridicat-o aici şi în perioada anterioară domniei316. O menţiune de la Liov
aminteşte un act emis de domini Roman încă din 1386, în legătură cu nişte negustori prădaţi în
Moldova317. Cei doi fraţi au fost probabil în relaţii bune, căci Roman este pomenit în actul
prin care Vladislav, regele Poloniei, îi cere lui Petru un împrumut (1388). Regele promite că
va returna banii şi pune ca amanet lui Petru şi „fratelui său, Roman, şi copiilor lor” oraşul şi
ţinutul Haliciului318. Roman este pus înaintea „copiilor”, deci presupunem că era luat deja în
considerare ca urmaş la tron şi era asociat la domnie. El a fost de altfel preferat ca succesor, în
defavoarea celor doi fii ai lui Petru319. Nu credem că este vorba de un alt Roman320, de
dinaintea domnului cu acest nume, căci el nu apare nicăieri pomenit. În tradiţia istorică
românească a fost consemnat pentru această epocă un singur Roman, domnul de la 1391. Un
argument suplimentar în favoarea apropierii dintre Roman I şi acest oraş îl reprezintă
îngroparea aici a doamnei sale. Legătura dintre Roman I şi oraşul ce îi poartă numele mai

307
E. Neamţu, V. Neamţu, Cheptea, Oraşul medieval Baia, vol. 1, p. 101-102; vol. 2, p. 245.
308
Teodor Bălan, Documente bucovinene, vol. II (Cernăuţi: 1934), p. 163-164, nr. 87.
309
Dimitrie Dan, „Un document românesc cu marele sigil din târgul Baia”, în Junimea literară, 4 (1907), nr. 3,
p. 56; Al. Lapedatu, „Antichităţile de la Baia”, în BCMI, 1909, p. 64; Vîrtosu, Din sigilografia, p. 461-465;
Gorovei, „Am pus pecetea oraşului”, p. 36.
310
Ureche, Letopiseţul, p. 73.
311
Costin, Poema polonă, p. 235.
312
Emil Vîrtosu crede că e o simplă coincidenţă (Vîrtosu, Din sigilografia, p. 476).
313
Ca în multe alte cazuri, istoricii moderni şi-au exprimat neîncrederea în ceea ce ne-a transmis tradiţia,
minimalizând „memoria istorică” a celor ce au trăit în evul mediu sau la finalul acestei epoci. Credem că tradiţia
are, în majoritatea situaţiilor, o bază în realitatea istorică a vremurilor la care se raportează. Misiunea noastră este
să oferim o interpretare veridică şi să îndepărtăm elementele adăugate ulterior.
314
Novgorodskaia pervaia letopisi, p. 475.
315
Andronic, „Oraşe moldoveneşti”, p. 205-210; Spinei, Moldova, p. 56; 67, nota 214; vezi şi Moldovanu,
„Toponimia Moldovei”, p. XXXIII-XXXV.
316
„Cetatea noastră, a lui Roman voievod” (DRH, A, I, p. 3-4, nr. 2-3); vezi şi Rezachevici, Cronologia critică,
p. 456-457.
317
Panaitescu, Mircea cel Bătrân, p. 284-285; Ştefan S. Gorovei, Muşatinii (Bucureşti: Editura Albatros, 1976),
p. 31.
318
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 605, nr. 164.
319
Gorovei, Dragoş şi Bogdan, p 154-156; Cazacu, „Lucius Apronianus”, p. 257-272.
320
Gorovei, „Istoria în palimpsest”, p. 172; Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 43-44.

Laurenţiu Rădvan 131


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

ridică o întrebare: cum un oraş a putut lua numele stăpânitorului său atât de repede? O singură
explicaţie este posibilă: o astfel de situaţie, relativ rară în cazul oraşelor din evul mediu,
presupune o întemeiere sau o reaşezare, pe baze noi321. Avem un caz similar în Polonia, cel al
oraşului Kazimierz, întemeiat de regele Cazimir cel Mare în 1335.
Izvoarele ulterioare ne relevă un alt nume al Romanului, Târgul de Jos. În acest
context, Panaitescu şi Grigoraş puneau oraşul în comparaţie cu Baia, ce ar putea fi Târgul de
Sus al râului Moldova322, Romanul fiind târgul din vale, de la vărsarea aceluiaşi râu în Siret.
Locuitorii şi-au însuşit foarte devreme noul nume, de Roman, de vreme ce apare şi în sigiliul
oraşului, în timp ce domnia a preferat să-l mai numească o vreme Târgul de Jos, ce ne arată că
aşezarea urbană era relativ nouă. Lăsând deoparte numele de râuri, nume de oraşe care să
cuprindă o indicaţie privind situarea geografică sunt rare în spaţiul locuit de români. Avem
deci două nume pentru acelaşi oraş şi amândouă arătă că oraşul era nou. Numele care s-a
impus este Roman, pentru că lega oraşul de întemeietorul său, al cărui gest a rămas în
memoria colectivă. Dar ce fel de întemeiere putea face Roman?
Precum în multe alte cazuri din Polonia sau Ungaria, apariţia unui oraş prin plantatio,
aducerea unor colonişti şi introducerea unui nou regim juridic, nu presupunea în mod
obligatoriu crearea de la zero a unei aşezări, ci reaşezarea ei pe baza unui alt plan şi cu alte
principii juridice. Locul unde a apărut oraşul Roman, aproape de vărsarea Moldovei în Siret,
era prielnic nu numai locuirii, ci şi desfăşurării schimburilor, astfel că aici se afla probabil o
aşezare mai veche. În calitate de asociat la tron, Roman a stăpânit zona, unde a ridicat
succesiv două fortificaţii. Analizând materialului ceramic şi numismatic descoperit în
interiorul acestora, Lucian Chiţescu susţinea că printre locuitori s-au aflat şi străini, a căror
venire poate fi plasată cronologic în timpul lui Roman323. În cercetarea acestui oraş s-a produs
o confuzie, căci arheologii au pretins că oraşul s-a dezvoltat în interiorul fortificaţiei mai
noi324, deşi de fapt se afla lateral, în afara zidurilor. Planurile vechi ale Romanului şi situarea
bisericilor medievale demonstrează fără dubiu acest lucru325. Adrian Andrei Rusu a arătat în
recenta sa lucrare că într-o aşezare locuirea avea loc nu în castrum, în fortificaţie, ci în
apropiere. Orice întăritură servea unui puternic al locului sau unei comunităţi (în cazul în care
aceasta ridica prin propriul efort fortificaţiile, fapt imposibil pentru Moldova acelor vremuri),
în nici un caz una umilă326. Rostul „cetăţii” lui Roman I era de a-i servi propriilor interese,
astfel că dacă domnul a dorit să dezvolte un oraş a făcut-o în umbra „cetăţii”.
Pentru multe din cazurile în care nu deţinem un act scris care să releve principiile ce
au stat la baza ridicării unui oraş, unele semne pot fi căutate în planul respectivei aşezări.
Eugenia Greceanu, Emil Ioan Emandi şi Teodor Octavian Gheorghiu au arătat că, într-o
anumită măsură, şi în Moldova şi Ţara Românească, planurile oraşelor urmează principiile

321
Şi numele sub care apare oraşul în documentele interne şi externe arată că a fost întemeiat de Roman. În
izvoarele din secolele XV-XVI, figurează ca „Târgul (lui) Roman” sau Romano foro. În actele latineşti ale
Liovului apare mereu ca Romanski tharg; celelalte oraşe din Moldova sunt numite cu precădere oppidum sau
civitas (Iorga, Studii şi documente, vol. XXIII, p. 335, nr. 141; p. 349, nr. 169; p. 357, nr. 196).
322
Panaitescu, Introducere la istoria culturii, p. 266; Grigoraş, „Despre oraşul moldovenesc”, p. 91.
323
Ca o particularitate, ceramica găsită la Roman prezintă unele particularităţi şi sugerează că nou-veniţii provin
din Polonia sau nordul Europei (Lucian Chiţescu, „Ceramica ştampilată de la Roman şi unele probleme în
legătură cu purtătorii ei în Moldova”, în SCIV, 15 (1964), nr. 3, p. 411-412, 418-421).
324
Matei, Chiţescu, „Problemés historiques”, p. 295-296.
325
Vechimea curţii de la Roman este dovedită de prezenţa foarte timpurie aici a unui vornic (DRH, A, I, p. 24,
nr. 17). Confirmarea faptului că oraşul s-a dezvoltat lângă curte/episcopie vine din plasarea pe teren a
descoperirilor arheologice din secolele XIV-XVII (Istoria oraşului Roman (1392-1992), coord. Vasile Ursachi et
al. (Roman: 1992), p. 41, 53). Izvoare târzii susţin că biserica folosită de saşi se afla lângă curte, în oraş:
Melchisedec, Chronica Romanului şi a episcopiei de Roman, vol. I (Bucureşti: 1874), p. 18-19; Eugenia
Greceanu, „La structure urbaine médiévale de la ville de Roman”, în RRH, 15 (1976), nr. 1, p. 39-43.
326
Rusu, Castelarea carpatică, p. 254-255, 346.

Laurenţiu Rădvan 132


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

întâlnite în aşezările formate de coloniştii germani în toată Europa Centrală327. În planul


oraşului Roman identificăm nu mai puţin de trei străzi paralele, care pornesc din piaţa
principală, ce despărţea aşezarea de cetate; în piaţă (amintită de Belsius, cronicarul lui Despot
vodă)328, se oprea şi drumul ce intra în oraş dinspre sud-vest. Zona delimitată de aceste străzi
este bine individualizată şi prezintă în planul din 1818 o lotizare foarte densă de-a lungul
Uliţei Mari, ce poate avea origini medievale329. Dispunerea în paralel a străzilor şi existenţa
unor pieţe centrale regulate contrazic teoria larg răspândită printre istoricii români, ce
consideră că majoritatea oraşelor au crescut spontan, de la sine. Oraşele care nu au un plan
prestabilit s-au dezvoltat în timp, fără a păstra o ordine anume, de-a lungul drumurilor ce
intrau în aşezare şi care se întâlneau într-un punct central, unde se aflau atât piaţa, cât şi sediul
autorităţii locale (curtea domnească). În schimb, străzile paralele s-au dezvoltat în cadrul unei
evoluţii planificate, căci acest tip de evoluţie stradală nu ţine cont decât parţial de traseul
drumurilor mai vechi şi de limitele reliefului local. Aceste străzi erau drepte, ceea ce arată că
nu au „crescut” de la sine, ci în urma stabilirii precise a loturilor ce le mărgineau. Tipul de
evoluţie urbană pornind de la două sau mai multe străzi paralele, care dau într-o piaţă, este
întâlnit şi în alte oraşe din Moldova (Suceava, Iaşi), în Ţara Românească (Câmpulung,
Piteşti), Transilvania (la Braşov, Bistriţa, Cluj) şi alte ţări sau regiuni din Europa Centrală330.
O altă dovadă a felului în care a apărut aşezarea o reprezintă sigiliul oraşului. În
primul rând acesta are legenda în limba latină, indiciu clar că a fost făcut de şi pentru un grup
de colonişti catolici, saşi şi unguri. În al doilea rând, nu apare ca fiind al oraşului, ca la Baia,
ci al comunităţii: + S(IGILLUM) CIVIUM DE FORO ROMANI + („+ Sigiliul orăşenilor din
târgul lui Roman +”). Forma cives este întâlnită şi în legenda sigiliilor unor oraşe din Ungaria,
sub numele de cives fiind de obicei desemnaţi orăşenii cu stare331. O altă diferenţă faţă de
Baia este aceea că oraşul apare ca forum, nu civitas şi nici oppidum, deci ca un târg şi nu unul
oarecare, ci „al lui Roman”332. Legenda sigiliului arată că în momentul când comunitatea a
primit dreptul de a se reprezenta printr-un astfel de însemn aşezarea încă nu definitivase
trecerea spre stadiul de oraş. Dacă a existat şi un act de întemeiere nu ştim; el este pomenit de
interpolatorul lui Ureche, care însă foarte bine se putea referi la unul din actele emise de domn
din acest oraş, şi anume la cel în care este pomenită stăpânirea „de la munte la mare”

327
Greceanu, „La structure urbaine”, p. 39-56; Eugenia Greceanu, Ansamblul urban medieval Botoşani
(Bucureşti: Muzeul Naţional de Istorie, 1981, a II-a ed. a apărut în 2009 la Iaşi, Casa Editorială „Demiurg”);
Greceanu, Ansamblul medieval Piteşti; Emil Ioan Emandi, Habitatul urban şi cultura spaţiului. Studiu de
geografie istorică. Suceava în secolele XIV-XX (Iaşi: Editura Glasul Bucovinei, 1996), p. 263-268, 294-301;
Gheorghiu, Radoslav, „Spaţiul central al oraşului”, p. 154-173; Teodor Octavian Gheorghiu, „Suceava
medievală – geneză şi evoluţie până în prima parte a secolului al XVI-lea. Elemente morfo-structurale”, în HU,
XII (2004), nr. 1-2, p. 81-82.
328
Călători străini, vol. II, p. 139.
329
Greceanu, „La structure urbaine”, p. 41-53. Aceste cercetări trebuie în permanenţă puse în raport cu evoluţia
planurilor oraşelor în perioada modernă, pentru a evita riscul unor afirmaţii hazardate. După cum vom arăta mai
jos (cazul Sucevei), lotizarea medievală pare să fi supravieţuit în unele oraşe până în sec. al XVIII-lea – prima
parte a sec. XIX, cu toate că aceste aşezări au trecut de-a lungul timpului prin mai multe distrugeri (războaie,
incendii). Casele erau în mare parte din lemn şi se distrugeau repede, însă pivniţele din piatră supravieţuiau,
astfel că era firesc ca oamenii să îşi reconstruiască casele pe vechile locuri. Cercetările arheologice în zonele
centrale ale oraşelor din Moldova sau Ţara Românească au fost limitate, iar documentele păstrate permit
reconstituirea limitelor loturilor doar în puţine cazuri, din perioada pre-modernă. Nu peste tot putem vorbi de o
continuitate, astfel că accentuăm ideea că cercetarea topografiei oraşelor medievale din ţările române, precum şi
abordarea comparată a planurilor oraşelor de aici, trebuie făcută în strânsă legătură cu cercetările arheologice, ca
şi cu alte categorii de izvoare, ce să confirme, acolo unde mai este posibil, traseul vechilor străzi, dimensiunile
caselor, tipul de locuire, posibilele îndeletniciri ale locuitorilor etc.
330
Niedermaier, „Dezvoltarea urbanistică”, p. 143-144.
331
Vîrtosu, Din sigilografia, p. 475-476; vezi şi Rady, Medieval Buda, p. 16-17.
332
Ureche, Letopiseţul, p. 73.

Laurenţiu Rădvan 133


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

(1392)333. Probota are o legătură cu Roman, căci este probabil ctitoria lui Ştefan I, ce e fiul lui
Roman; Ştefan ar fi făcut-o pe la 1391, deci când tatăl său era domn334.
Pentru că am amintit sigiliile, Roman şi Baia nu sunt singurele oraşe din Moldova ce
au avut vechi sigilii latineşti. Ştefan S. Gorovei a identificat cel puţin încă două, la Neamţ şi
Cotnari. Pe un act din 1599 este pusă „pecetea cea mare” a Neamţului, a cărei legendă
seamănă cu cea de la Roman: S(IGILLUM) CIVIUM DE NIMCZ („Sigiliul orăşenilor din
Neamţ”). La Cotnari, avem o situaţie asemănătoare, cu un sigiliu cu legenda: SIGIL(LUM)
[loc şters, probabil MAIOR, nota ns.] OPIDI KOTHNAR („Sigiliul [mare al?] târgului
Cotnari”)335. Aceste sigilii sunt datate la sfârşitul secolului al XIV-lea şi au aparţinut
comunităţilor de colonişti stabilite în aceste oraşe, altfel nu ar fi avut legendă latină, ci
slavonă336. Catolicii aşezaţi la Neamţ, Cotnari, împreună cu cei de la Hârlău şi Huşi, sunt
pomeniţi mai târziu în izvoare, însă există un element comun ce îi leagă: viticultura. În toată
Europa Centrală şi de Răsărit, coloniştii valoni şi germani au contribuit după 1200, din motive
liturgice dar şi economice, la eficientizarea şi răspândirea cultivării viţei de vie337. Din
Transilvania, ei au trecut munţii şi s-au ocupat de obţinerea vinului lângă oraşele din Moldova
şi Ţara Românească. Tradiţia cronicărească pune pe seama saşilor şi ungurilor introducerea
viilor în Moldova338. Poate nu întâmplător, una din primele menţiuni ale saşilor din
documentele interne ale Moldovei îi pune în legătură cu cultivarea viilor. Într-un document
din 1437 se dăruieşte un loc „unde au fost viile saşilor”, pentru a fi întemeiat un sat, ce urma
să asculte de judecătorul de la cetatea Neamţului; saşii ce au avut aceste vii erau stabiliţi la
Neamţ339. Mult mai des izvoarele pomenesc viile saşilor, ungurilor şi chiar armenilor din
Cotnari şi Hârlău340. Astfel se explică prezenţa viţei de vie şi a strugurilor în sigiliile de la
Neamţ, Hârlău şi Cotnari.
Indicii privitoare la o altă locatio avem la Siret, unde cercetările de teren, ce au fost
completate doar parţial de săpături arheologice, au evidenţiat existenţa la jumătatea sec. al
XIV-lea a două nuclee de locuire: 1. o aşezare de meşteşugari şi negustori, pe locul viitorului
oraş; 2. o posibilă cetate, pe un deal din apropiere. Pentru că la Siret a fost reşedinţa principală
a Moldovei cel puţin câteva decenii, istoricii cred în existenţa aici a unei curţi, care însă încă
nu a fost descoperită. Din vechile fortificaţii ce cu siguranţă o înconjurau au supravieţuit doar
urme de şanţuri şi palisade, precum şi biserica Sf. Treime, una din cele mai vechi din
Moldova. În aşezarea din apropiere, au început să vină colonişti germani, prezenţa lor în
număr mare fiind dovedită de menţionarea Siretului în documente ca un puternic centru
catolic, dar şi de ceramica cenuşie ce le este atribuită. Coloniştii au ocupat centrul aşezării,

333
Acest act, din 1392 (DRH, A, I, p. 3, nr 2), păstrat la Probota, este pomenit şi după Ureche (detalii la Ştefan S.
Gorovei, „Spre unificarea istoriografiei naţionale: „Cronica paralelă” (Iaşi, 1733)”, în AIIAI, XXV (1988), nr. 2,
p. 160-161).
334
N. Grigoraş, I. Caproşu, Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova (Bucureşti: Meridiane, 1971), p. 37-38.
335
Damian P. Bogdan, Ioana Vătămanu, „Acte moldoveneşti din secolul XVI referitoare la aşezări din judeţul
Neamţ”, în Memoria Antiquitatis, Piatra Neamţ, 4-5 (1972-1973), p. 248, nr. 8; Gorovei, „Am pus pecetea
oraşului”, p. 35-36; Gorovei, „Note de istorie suceveană”, p. 204, nota 150.
336
Nu excludem ipoteza lui Ştefan S. Gorovei, potrivit căreia sigiliile vechilor oraşe, ca şi primele acte emise de
domni, ar fi fost în latină, pentru că această limbă ar fi fost iniţial limba oficială a cancelariei, însă, în cazul
oraşelor, analiza diverselor izvoare susţine rolul important jucat aici de colonişti (Gorovei, „Am pus pecetea
oraşului”, p. 37-38).
337
Hermann Aubin, „The Lands East of the Elbe and German Colonization Eastwards”, în The Cambridge
Economic History of Europe, vol. I, The Agrarian Life of the Middle Ages, ed. a II-a de M. M. Postan
(Cambridge: Cambridge University Press, 1966), p. 479-480.
338
Costin, Poema polonă, p. 233.
339
DRH, A, I, p. 237, nr. 169.
340
Ibid., II, p. 247, nr. 166; DIR, XVI, A, III, p. 78, nr. 96; Din tezaurul documentar sucevean. Catalog de
documente (1393-1849), ed. Vasile Gh. Miron et al. (Bucureşti: Direcţia Generală a Arhivelor Statului, 1983), p.
68, nr. 94.

Laurenţiu Rădvan 134


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

unde cercetările au evidenţiat o densitate mare de locuire341. Venirea străinilor s-a făcut cu
acordul celui ce stăpânea aşezarea, care a decis eliberarea locului unde să se stabilească nou-
veniţii, precum şi drepturile de care ei beneficiau. Densitatea de locuire, ocupaţiile
desfăşurate, obiectele descoperite i-au determinat pe arheologi să afirme că aşezarea catolică
prezenta în a doua jumătate a sec. al XIV-lea trăsăturile unui centru urban342. Tradiţia istorică,
consemnată de Ion Neculce, pune „descălecatul târgului Siretiului” pe seama lui Dragoş343, a
cărui venire la Siret este susţinută de existenţa în apropiere a bisericii de la Volovăţ, unde a şi
fost îngropat. Nu ştim dacă Dragoş a adus sau nu coloniştii, însă ei se aflau aici la momentul
domniei lui Laţcu, în timpul căruia se întemeiază episcopia de la Siret în 1371. Pentru
catolicii, dar şi pentru călugării dominicani veniţi aici, Margareta, mama lui Petru I, a ridicat
biserica cu hramul Sf. Ioan Botezătorul care, în mod semnificativ, a fost construită în mijlocul
pieţei centrale344. Aceasta este una din puţinele pieţe din Moldova unde biserica este plasată în
interior; se adăuga Suceava, cu biserica armeană Sf. Maria; în celelalte oraşe, biserica sau
bisericile existente doar mărgineau piaţa. La Siret, biserica domnului a rămas într-o poziţie
periferică, pentru că acolo se afla probabil curtea. Relaţia dintre biserica catolică şi piaţă este
consolidată la Siret de acordarea în 1384 de către Petru I a venitului cântarului (libra) din
oraş345; importanţa bisericii pentru comunitate este dovedită şi de punerea figurii Sf. Ioan pe
sigiliul oraşului346. În concluzie, poziţia bisericii, drepturile fiscale obţinute şi rolul important
jucat pentru comunitate duc la concluzia că probabil Petru I este cel care a acordat privilegiul
oraşului.
La Suceava, săpăturile arheologice indică pentru sfârşitul sec. al XIV-lea o
substanţială creştere a spaţiului locuit, pusă tot pe seama unor grupuri de colonişti. Reperul
cronologic al venirii lor este dat de mutarea aici a principalei reşedinţe a ţării, în timpul lui
Petru I. Uşor de identificat este locul unde s-a aflat comunitatea armeană, în partea de nord-
vest a oraşului. Fiind în majoritate negustori, armenii şi-au luat ca reper nucleul comercial,
piaţa. La 1401, când autoritatea episcopului armean din Polonia a fost extinsă şi asupra
Moldovei, numărul armenilor din Suceava era probabil destul de mare, ei formând de la bun
început un grup aparte în cadrul oraşului. După modelul din Polonia, au primit dreptul de a-şi
alege un reprezentant propriu (voit) şi 12 pârgari347, instituţii ce aveau autoritate numai asupra
grupului lor, individualizându-i în cadrul comunităţii orăşenilor. În schimb, nu îi putem aşeza
cu precizie pe saşi şi unguri, căci nu a mai supravieţuit nici una din bisericile catolice din acea
perioadă. Ceramica cenuşie de calitate superioară, ce este pusă pe seama germanilor veniţi din
Polonia, a fost găsită în tot oraşul şi la cetatea Şcheia348. Cercetările mai vechi considerau că
341
Mircea D. Matei, „Câteva consideraţii pe marginea începuturilor oraşului Siret, în lumina celor mai recente
descoperiri arheologice”, în RMMMIA, s.n., XVII (1986), nr. 2, p. 20-23. Vezi şi concluziile aceluiaşi autor din
ultimul tratat de Istoria României, vol. III, coord. Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu (Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2001), p. 509-510.
342
Matei, „Câteva consideraţii”, p. 23-25.
343
Ion Neculce, O samă de cuvinte, în Ion Neculce, Opere, ed. Gabriel Ştrempel (Bucureşti: Editura Minerva,
1982), p. 161-162.
344
La jumătatea sec. al XIX-lea, vechea piaţă centrală îşi păstra încă forma, după cum se vede din harta oraşului
din 1855. Cu toate că între timp se deschisese un nou drum spre Suceava, acesta nu credem că a afectat
configuraţia originală a pieţii, ce era orientată spre vest, pe unde intra în oraş vechiul drum. Pentru drumurile
locale, Siretul, vatră de istorie şi cultură românească, ed. Ion Popescu-Sireteanu (Iaşi: Editura Omnia, 1994), p.
99 şi urm. Mulţumim domnului Dan Dumitru Iacob şi Institutului de Cercetări Socio-Umane din Sibiu, pentru că
mi-au pus la dispoziţie această hartă, publicată ulterior în Atlas istoric al oraşelor din România, seria A,
Moldova, fasc. 2, Siret, coord. Dan Dumitru Iacob (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2010), planul nr. IV.
345
DRH, A, I, p. 1, nr. 1.
346
Vîrtosu, Din sigilografia, p. 476-477.
347
DRH, A, II, p. 4, nr. 4; Rosetti, Scrisori româneşti, p. 32, nr. 5.
348
La început, această ceramică a fost identificată numai la locul numit „Şipot”, apoi descoperirile s-au extins,
acoperind practic aproape tot oraşul (Paraschiva-Victoria Batariuc, „Din nou despre ceramica cenuşie de la
Suceava”, în AM, XXV (2002), p. 220-232).

Laurenţiu Rădvan 135


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

prezenţa acestora aici trebuie pusă în legătură cu lucrările de la curte şi cele două cetăţi de
lângă oraş, însă extinderea ariei descoperirilor arată că avem de-a face şi cu simpli
meşteşugari şi negustori349. Discuţia privitoare la comunitatea catolică de la Suceava se
complică dacă se admite că ei au construit o biserică catolică lângă curtea domnească. Situată
la mică distanţă, această biserică, destul de mare ca dimensiuni, ridică unele semne de
întrebare. Domnul nu ar fi acceptat construirea unui lăcaş catolic decât dacă acolo a instalat
sau a permis aşezarea unei comunităţi de saşi şi unguri, căci probabil scopul bisericii era de a
servi necesităţile spirituale ale acestora şi nu ale anturajului catolic al domnului, cum s-a
afirmat350. De altfel, curtea avea în interior (în grădină) propria biserică catolică, ale cărei
începuturi nu sunt cunoscute351. Recent, s-a mai afirmat că în lăcaşul descoperit lângă curte s-
ar fi aflat de fapt o mănăstire ortodoxă, atestată la 1395352. Identitatea acestei construcţii
rămâne în dispută353, căci era prevăzută la faţadă cu o pereche de turnuri, ce nu sunt specifice
construcţiilor ortodoxe. Această biserică, catolică sau nu, a dispărut la începutul secolului al
XV-lea; mai la nord, s-a ridicat o nouă biserică catolică354.
Credem că şi la Suceava putem identifica o locatio, în favoarea căreia avem
argumente tot de natură topografică. Planurile moderne confirmă existenţa unei pieţe centrale
în Suceava, ulterior spartă în două părţi. Cercetările urbanistice ale lui Emil Ioan Emandi au
arătat că planul şi suprafaţa acestei pieţe, de cca 20 ha, ca şi ale oraşului medieval, de cca. 100
ha, apropie Suceava de oraşe similare din spaţiul polon şi german355. La formarea pieţei a
contribuit stabilirea de la sfârşitul sec. al XIV-lea a saşilor, pe latura de nord-est, şi armenilor,
la nord-vest. Modul relativ regulat în care se prezintă zona, precum şi cele două străzi paralele
ce s-au dezvoltat în continuarea pieţei, denotă o anumită lotizare a terenului. Planurile târzii,
privite chiar şi cu prudenţa dată de momentul când au fost ridicate, indică o densitate mare a
loturilor, ce erau de formă dreptunghiulară356. Acest mod judicios de folosire a terenului este
susţinut de cercetările arheologice efectuate în jurul curţii domneşti, care au identificat
pivniţele ce se aflau sub vechile case medievale357. În concluzie, la Suceava, bazele oraşului
au implicat două grupuri diferite, saşii şi armenii, a căror instalare în zona pieţei şi lângă
curtea domnului nu se putea face decât cu acordul şi suportul acestuia. Cu toate că nu peste tot
săpăturile arheologice au fost consecvente, elemente de topografie similare sunt prezente şi la
Bacău, Hârlău, Botoşani, Iaşi şi alte oraşe, asupra cărora vom insista la studiile de caz358.
Argumente suplimentare în favoarea rolului coloniştilor aduce ceramica cenuşie,
amintită deja mai sus, şi analogiile ce se pot face între prezenţa sa şi momentul sosirii
germanilor. Elena Busuioc a scris o lucrare pe tema ceramicii de uz comun din Moldova

349
Diaconu, Constantinescu, Cetatea Şcheia, p. 72-82; Mircea D. Matei, Contribuţii arheologice la istoria
oraşului Suceava (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1963), p. 48-57, p. 131-151; Batariuc, „Din nou
despre ceramica”, p. 232.
350
Mircea D. Matei, Civilizaţie urbană medievală românească. Contribuţii (Suceava până la mijlocul secolului
al XVI-lea) (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1989), p. 59-60.
351
Călători străini, vol. V, p. 25, p. 182.
352
DH, vol. XIV, partea 1, p. 18, nr. 41; Năsturel, „D'un document byzantin”, p. 345-351.
353
Vezi discuţia de la micro-monografii, Suceava, text şi note.
354
Gh. Diaconu, „Contribuţii la cunoaşterea culturii medievale de la Suceava în veacurile XV-XVI”, în MCA, 6,
Bucureşti, 1959, p. 913-923; Călători străini, vol. V, p. 181-182.
355
Emandi, Habitatul urban, p. 299-300.
356
Ibid., p. 263-268; Atlas istoric al oraşelor din România, seria A, Moldova, fascicula 1, Suceava, coord.
Mircea D. Matei (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2005), planurile V-VII.
357
Gh. Diaconu, „Observaţii cu privire la urmele vechiului târg al Sucevei în vremea marilor asedii otomane şi
polone din veacul al XV-lea”, în SMIM, I (1956), p. 267-274; Mircea D. Matei, Emil I. Emandi, Cetatea de
scaun şi curtea domnească din Suceava (Bucureşti: Editura Sport Turism, 1988), p. 158-162.
358
Vezi şi Greceanu, Ansamblul urban medieval Botoşani, p. 48, 53-54, 71-74; Teodor Octavian Gheorghiu,
„Arhitectura subterană. Despre structurile urbane subterane medievale româneşti”, în Arhitectura, 36 (1988), nr.
4, p. 43-45.

Laurenţiu Rădvan 136


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

medievală şi a ajuns la concluzii interesante. În majoritatea oraşelor din jumătatea de nord-


vest a Moldovei se constată introducerea destul de bruscă în a doua parte a secolului al XIV-
lea a ceramicii cenuşii, ce nu este specifică acestui spaţiu. Acest tip de ceramică superior,
numit şi „gotic”, este cunoscut în nordul Europei din secolele XII-XIII şi se caracteriza prin
ardere reducătoare, printr-un repertoriu variat de vase (oale cu torţi, borcane, căni, castroane,
capace, pahare) şi prin decor imprimat cu rotiţa sau prin ştampilare. Ceramica de acest fel
prezintă similitudini în primul rând cu cea din oraşele din zona Poloniei, dar şi din Ungaria. În
schimb, formele şi decorul ceramicii cenuşii întâlnite în Transilvania nu sunt similare cu cele
din Moldova, prin urmare se crede că responsabili de introducerea sa la est de Carpaţi sunt
coloniştii germani veniţi din nord359. Descoperiri s-au făcut la Siret, Suceava, Roman, Baia,
Cernăuţi, Piatra, Bacău, Trotuş, Adjud, Hârlău, Orheiul Vechi şi Iaşi. După o vreme, se
observă că metodele de realizare ale acestui tip de ceramică au fost preluate de meşteşugarii
locali, care au avut mai puţină deschidere faţă de formele acestei ceramici, ce dispar treptat în
prima jumătate a sec. al XV-lea360. Criteriul ceramicii nu trebuie absolutizat, însă în lipsa unor
dovezi documentare îl putem folosi, mai ales pentru perioada când acest tip nou de ceramică a
fost introdus în Moldova.
Dar în ce condiţii au venit coloniştii în Moldova? Au sosit aici întâmplător sau au fost
chemaţi şi aşezaţi de cineva? Un model de colonizare întâlnim în Rutenia. În oraşul Halici,
izvoarele pomenesc germani încă dinainte de primele atacuri ale mongolilor: în 1235, este
amintită o „poartă a germanilor”361. „Legea germană” a început să fie introdusă în această
zonă cu puţin timp înainte de intrarea sub control polonez, de unde de altfel a fost preluată: în
1339, cneazul Boleslav de Mazovia acorda acest drept locuitorilor aşezaţi la Sanok. Motivele
chemării de hospites şi acordării „legii germane” au fost în primul rând economice. Atacurile
mongolilor afectaseră economia locală şi ruinaseră poziţiile deţinute de marile oraşe în
comerţul internaţional. Nou-veniţii au fost atraşi cu libertăţi juridice, scutiri de taxe şi au fost
încurajaţi să se implice în comerţul de pe noile rute ce legau Marea Neagră de Marea
Baltică362. Procesul de trecere la „legea germană” s-a intensificat în Rutenia după trecerea sub
control polon, în 1349, respectiv 1366-1367 (pentru părţile răsăritene). Colomeea, oraş regal,
a primit dreptul de Magdeburg în timpul regelui Cazimir, însă actul original nu s-a păstrat (la
sfârşitul sec. al XIV-lea, în oraş exista un advocatus). În apropiere, în alt oraş regal, Sniatyn,
comunitatea şi-a primit noile drepturi cam în aceeaşi perioadă (în 1423 e menţionat un
advocatus)363.
În regatele Poloniei şi Ungariei, coloniştii au venit invitaţi de monarhi. Pentru a-i
aşeza în ţară şi pentru a le confirma noul statut juridic, domnii Moldovei au putut împrumuta
în primul rând din experienţa în colonizare din vecini, în special din nord, mai ales că
mişcarea de adaptare la principiile „legii germane” în oraşele din Rutenia începuse cu puţin

359
Potrivit lui Hugo Weczerka, germanii care au venit în Moldova prin Polonia ar fi originari din Silezia (Hugo
Weczerka, „Die Stellung der Rumänischen Stadt”, p. 235. Pentru ceramica cenuşie din Transilvania, vezi Nägler,
Aşezarea saşilor, p. 88-90 (ceramică cenuşie este prezentă în special în nordul Transilvaniei, mai puţin în sud,
unde se găseşte alt tip de ceramică, roşie).
360
Elena Busuioc, Ceramica de uz comun nesmălţuită din Moldova (secolul al XIV-lea până la mijlocul
secolului al XVI-lea) (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1975), p. 47-48, 71-73; vezi şi Matei, Contribuţii
arheologice, p. 131- 160; Lia Bătrîna şi Adrian Bătrîna, „Unele opinii privind aşezarea saşilor”, p. 244; Batariuc,
„Din nou despre ceramica”, p. 219-235.
361
Hugo Weczerka, Das Mittelalterliche und frühneuzeitliche Deutschtum im Fürstentum Moldau vom seinen
Anfängen bis zu seinem Untergang (13. – 18. Jahrhundert) (München: Verlag R. Oldenbourg, 1960), p. 42, nota
12.
362
Olha Kozubska-Andrusiv, Urban Development and German Law in Galician Rus’ during the Thirteenth –
Fifteenth Centuries, PhD dissertation (Budapesta: Central European University, 2007), p. 61-64 (lucrarea, într-o
formă revizuită, este în curs de publicare la editura Brill).
363
În 1436, Colomeea şi Sniatyn au fost concedate de rege lui Michail de Buczack, ce a respectat drepturile
acordate acestor comunităţi (Kozubska-Andrusiv, Urban Development, p. 140-142).

Laurenţiu Rădvan 137


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

timp înainte de începerea procesului de formare a oraşelor din Moldova. Domnii Moldovei au
putut vedea direct felul în care funcţiona noul sistem în Rutenia, căci au stăpânit temporar
câteva oraşe din această regiune. Împrumutul acordat în 1388 de Petru I regelui Vladislav
prevedea ca în caz de nereturnare în trei ani principele să ia în stăpânire teritoriul pus garanţie,
anume cetatea şi ţinutul Halici364. Informaţii ulterioare sugerează că urmaşul lui Petru, Roman
I, a revendicat, şi poate chiar a preluat, o parte din garanţie, mai precis Pocuţia, situată dincolo
de hotarul de nord365. Aici se aflau cetăţile şi oraşele Colomeea şi Sniatyn, amintite mai sus,
care primiseră deja dreptul de Magdeburg. Probabil la această stăpânire face referire lista de la
Kiev din moment ce aşează Colomeea în rând cu Baia, Ţeţina sau Hotinul366. Ştefan I renunţă
la pretenţiile asupra acestor oraşe (1395)367, la fel Alexandru cel Bun, dar doar în prima parte
a domniei. La acel moment, regele polon mai avea de returnat din împrumutul luat de la Petru
I, astfel că promite plata în doi ani, altfel oraşele Colomeea şi Sniatyn urmau să revină
Moldovei (până la stingerea datoriei)368, ceea ce se pare că s-a şi întâmplat369, de la un
moment greu de precizat şi până spre finalul domniei sale370. Teritoriul Pocuţiei va rămâne
unul în dispută între Moldova şi Polonia până în secolul al XVI-lea, inclusiv371. Această zonă
poate fi pusă direct în legătură cu procesul de colonizare şi mai târziu, în 1502372. Atunci,
Ştefan cel Mare ocupă teritoriul de dincolo de Ceremuş şi începe colonizarea de populaţie din
regiune în restul Moldovei; nu ştim însă în ce măsură aceste acţiuni au fost duse la capăt373.
Folosind deci modelul preluat din vecini, primii domnii ai ţării au încurajat, pe măsură
ce şi-au consolidat tronul, colonizarea de meşteri şi negustori specializaţi. Prezenţa şi
activitatea acestora avea efecte nu numai asupra aşezărilor în care aceştia se stabileau, ci şi
asupra economiei statului şi veniturilor domnului. Nou-veniţii nu au venit întâmplător, căci
este greu de crezut că ar fi lăsat ţinuturile relativ stabile politic şi economic de unde au plecat
pentru a se instala într-o ţară nouă şi nesigură. Putem deci vorbi şi pentru Moldova de o
colonizare organizată şi temeinică374. La nivelul documentelor oficiale, informaţiile legate de
modul în care au fost aşezate comunităţile de colonişti sunt foarte sărace. Motivul lipsei
actelor ţine de faptul că majoritatea acestor comunităţi au fost asimilate sau au părăsit ţara, în
special în turbulentul secol XVI şi în secolul următor; cei care au venit în locul lor nu au avut
nici un interes să le păstreze documentele.
Din puţinele păstrate, un act de la 1453, este ilustrativ: Alexandru voievod confirmă
mănăstirii lui Iaţco de lângă Suceava dreptul de a-şi întemeia, prin aducerea de colonişti
străini, un sat lângă mănăstire: „Şi pe oricine vor chema, sau din ţară străină sau din Ţara
Leşească sau din ţara noastră, toţi aceşti oameni [...] să fie slobozi să-şi are şi să semene grâne

364
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 603-605, nr. 164.
365
Ibid., p. 609, nr. 166.
366
Novgorodskaia pervaia letopisi, p. 475; opinie susţinută şi de Andronic, „Oraşe moldoveneşti”, p. 210, 214.
367
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 609, nr. 166.
368
Ibid., p. 640, nr. 177.
369
Ion Ursu, Relaţiunile Moldovei cu Polonia până la moartea lui Ştefan cel Mare (Piatra Neamţ: 1900), p. 37-
38; Ilie Minea, Informaţiile româneşti în cronica lui Ian Długosz (Bucureşti: Editura Conexiuni, 1999), p. 45.
370
Idee susţinută şi de devastarea Pocuţiei de către Alexandru, în 1431, pe fondul alianţei domnului cu
lituanienii; fiul său, Ştefan, reglementează hotarul cu Polonia în 1433 (Costăchescu, Documentele moldoveneşti,
vol. II, p. 654-660, nr. 183 A-C; Panaitescu, „Legăturile moldo-polone”, p. 102-103).
371
Numai stăpânirea pentru o vreme a teritoriului Pocuţiei de către domnii Moldovei explică încăpăţânarea lui
Ştefan cel Mare de a solicita returnarea sa.
372
Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 463, nr. CLXXXV; Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena
Székely, „Princeps omni laude maior”. O istorie a lui Ştefan cel Mare (Suceava: Editura Muşatinii, 2005), p.
389-398.
373
Ursu, Relaţiunile Moldovei cu Polonia, p. 177-178.
374
Vezi şi unul din rarele studii ce încearcă să abordeze această temă: Teodor Octavian Gheorghiu, „Urbanizarea
medievală românească extracarpatică – gest oficial major sau pură întâmplare?”, în HU, XIV (2006), nr. 2, p.
233-251.

Laurenţiu Rădvan 138


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

şi să cosească fân în ţarina târgului Suceava, ca şi oamenii târgoveţi [...]. Aceşti oameni să
aibă slobozenie, fie că vor fi meşteri sau cojocari375 sau orice fel de meşteri, fie rus sau grec
sau de orice fel de limbă, să nu dea aceşti oameni dare [...]. Aceşti oameni să fie slobozi şi să
umble în bunăvoie cu oale sau cu sare sau după peşte [...] pretutindeni în ţara noastră, vânzând
şi cumpărând şi prin târguri şi prin sate, iar vamă să nu dea nicăieri nici un groş [...]. Nici
vornicii de Suceava şi nimeni altul să nu aibă treabă cu aceşti oameni, nici să-i judece şi nici
nimic altceva să nu ia de la ei. Iar cui i se va părea că are strâmbătate de la aceşti oameni,
acela să-i cheme înaintea stareţei sau înaintea domniei mele, iar alt judecător să nu aibă
[...]”376. Cazul de faţă surprinde aşezarea unor colonişti la marginea unui oraş deja existent.
Sunt pomeniţi în primul rând ruşii, căci la nord de Moldova se aflau numeroşi ruteni, aceştia
fiind numiţi de obicei „ruşi”, în timp ce grecii începuseră să vină din Balcani pe măsură ce
Imperiul Otoman avansa spre Dunăre. Cu toate că în acest caz avem de-a face cu oameni ce
depindeau de o mănăstire, observăm că li se acordă toate drepturile pentru a-şi exercita
ocupaţiile, pot folosi moşia oraşului (ţarina) la fel ca ceilalţi orăşeni, pot merg cu produse în
ţară şi au alt regim juridic. Chiar dacă nu se spune nimic în izvor, nu excludem posibilitatea ca
nou-veniţii să fi primit posibilitatea de a-şi alege un reprezentant, care să dea seamă pentru cei
stabiliţi în aşezare în faţa stareţei mănăstirii. Cu toate că aveau alt statut, coloniştii de faţă
ajung în timp să fie asimilaţi din punct de vedere ocupaţional cu orăşenii. În 1616, când
mănăstirea primeşte o confirmare pentru dreptul de a aduce colonişti, sunt pomenite dări
precum camena (darea în ceară); în cazul acestor oameni, taxa revenea mănăstirii377. Procesul
de asimilare deplină a acestor oameni cu orăşenii nu a avut loc pentru că ei aveau stăpâni
diferiţi: unii depindeau de mănăstire, ceilalţi de domn. La un alt nivel, un fenomen similar s-a
petrecut în multe din oraşe, în perioada de început. Coloniştii aşezaţi lângă o mai veche
aşezare locală au primit un statut privilegiat. Atât timp cât locuitorii mai vechii aşezări locale
depindeau şi ei de domn, statutul putea fi extins ulterior şi asupra lor.
Un al doilea document ilustrativ în această privinţă este din 1458. Ştefan cel Mare
întăreşte Mitropoliei din Roman satele Dragomireşti şi Leucuşani, ultimul aflat mai sus de
Roman, cu moară şi pod umblător peste râul Moldova. Se acordă scutiri de dări locuitorilor de
aici („săracii”, uboghi), printre care se aflau şi unii veniţi din afara ţării: „iar cine va trăi în
aceste sate, de orice fel de limbă”. La fel ca la Suceava, oamenii mitropoliei erau liberi să facă
negoţ („să nu plătească nici vamă din târguielile lor, nici din peşte, nici din varză”), fiind scoşi
de sub autoritatea şoltuzilor şi pârgarilor, dar şi a dregătorilor domneşti din oraş378.
Colonizarea a fost prin urmare atât urbană, cât şi rurală379. Izvoarele amintesc în dese
rânduri locurile din „pustie”, unde urmau să fie întemeiate sate, cu oameni din ţară sau din
statele vecine380. Cercetările arheologice au arătat că în perioada dominaţiei mongole,
teritoriul Moldovei cunoscuse o scădere a numărului aşezărilor, procesul de repopulare
cunoscând o intensificare de la jumătatea sec. al XIV-lea. Aproape toate descoperirile de
aşezări din perioada secolelor XIII-XIV se localizează în jumătatea de nord a Moldovei, loc
375
Merită remarcat că, dintre meşteri, singurii ce sunt menţionaţi ca specializare sunt chiar cojocarii, puşi de
cronicari în legătură cu formarea (şi numele) Sucevei!
376
DRH, A, II, p. 38, nr. 28.
377
Din tezaurul documentar, p. 98, nr. 176.
378
DRH, A, II, p. 103, nr. 70.
379
Continuând pe firul tradiţiei istorice, înregistrată şi de cronicari, Cantemir afirmă: „Ţăran curat moldovean
nu-i nici unul (sic!), cei ce se află sunt de obârşie fie rusească, fie transilvană, sau, cum i se mai spune îndeobşte
la noi, „ungurească”. [...] Cei care au fost trecuţi din Polonia în mijlocul Moldovei, uitându-şi, de-a lungul
vremii, limba lor părintească, au luat-o pe cea moldovenească” (Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 298-299).
Pentru perioada secolelor XV-XVIII, vezi Matei D. Vlad, Colonizarea rurală în Ţara Românească şi Moldova
(secolele XV-XVIII) (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1973). Influenţat de interpretările marxiste, acest
autor pune însă accent mai mult pe colonizarea internă (pentru cauze, vezi ibid., p. 17-19), cu toate că avem,
inclusiv pentru sec. al XV-lea, izvoare ce amintesc numeroşi străini (vezi mai jos).
380
DRH, A, I, p. 91, nr. 63; p. 104, nr. 71; p. 107, nr. 73; p. 153, nr. 103 şi altele.

Laurenţiu Rădvan 139


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

unde nu întâmplător s-au concentrat primele colonizări. Abia spre finalul sec. al XIV-lea şi în
sec. al XV-lea, colonizările se extind şi spre sud381. Procesul de colonizare va continua în
secolele următoare, când s-au păstrat câteva acte ce arată că domnii încurajau venirea de
oameni din alte ţări. Lăpuşneanu scria la Bistriţa în mai multe rânduri, cerând să se permită
„oamenilor fugiţi” şi celor care erau în căutare de hrană să vină să se aşeze în Moldova; ţara
fusese afectată de ciumă şi era nevoie de oameni pentru repopulare382. Alte izvoare
menţionează venirea unor noi grupuri în timpul lui Petru Şchiopul sau Iancu Sasul; o bună
parte din aceşti oameni se aşezau în sate dependente de boieri, mănăstiri etc383. Pentru
colonizarea urbană deţinem şi alte dovezi, indirecte, care susţin ideea că domnii au încurajat
aşezarea unor oameni veniţi din afară. Condiţiile particulare din Moldova au făcut ca aceştia
să primească dreptul de a se organiza după propriile reguli, respectând autoritatea superioară a
domniei. Aceste reguli constau în posibilitatea de a-şi alege un reprezentant, care primea drept
de judecată asupra comunităţii sale, o componentă foarte importantă a „legii germane”384.
Situaţia este valabilă atât pentru saşi şi unguri, cât şi pentru armeni, fiecare grup având
conducătorul său. Cu excepţia ungurilor, numele dat acestor reprezentanţi este de origine
germană, instituţia fiind introdusă pe filieră poloneză, şi nu transilvană. Conducătorul
comunităţilor de orăşeni poartă în Moldova numele de şoltuz, ce provine din germanul
Schultheiss (lat. scultetus), nume care la rândul său a avut în Polonia o formă puţin schimbată,
sołtys / syoltys. Faptul că acest nume s-a impus în cele din urmă în întreaga Moldovă arată că
printre primii colonişti ponderea saşilor a fost semnificativă. În schimb, armenii şi-au numit
conducătorul voit, cuvânt ce vine din germanul Vogt (lat. advocatus), care la rândul său a
intrat pe filieră poloneză, din wójt385. Faptul că termenul de „şoltuz” s-a impus pentru a-l
denumi pe conducătorul orăşenilor arată contribuţia mai importantă a saşilor din perspectiva
asumării de noi instituţii de către comunităţile ce avansau spre urbanizare. Rolul armenilor a
fost mai limitat, datorită faptului că ei au păstrat un caracter de enclavă pentru grupurile lor,
din motive ce ţineau de păstrarea identităţii (religioase, etnice, economice, conservarea
drepturilor etc). Ungurii numeau biró pe şeful comunităţii, însă acest nume nu a avut decât
utilizare locală386. Indiferent de originea etnică, coloniştii s-au folosit de experienţa deja
acumulată în teritoriile de unde au plecat pentru a introduce noi instituţii în zonele unde s-au
stabilit. Într-o ţară preponderent ortodoxă, ei au primit şi dreptul de a-şi practica religia şi de
a-şi ridica propriile lăcaşuri de cult387. Numai prin prezenţa unor grupuri nou-venite putem
explica numeroasele şi vechile biserici catolice şi armene din oraşele Moldovei. De asemenea,
coloniştii au căpătat şi dreptul de a stăpâni cu titlu ereditar terenuri în vatra oraşelor. Reunite,
toate aceste drepturi individualizează comunităţile instalate în Moldova şi formează privilegii
ce pot fi ataşate „legii germane”. Unii istorici contestă existenţa acestor acte, argumentul fiind
acela că nu s-a păstrat nici unul, alţii acceptă existenţa în oraşe a unui „drept propriu”, ce ar fi
combinat elemente juridice locale şi străine388. Nu credem că coloniştii ar fi venit într-un

381
Imaginea de ţinut pustiu transmisă de cronici (Ureche, Letopiseţul, p. 66-71; Costin, Poema polonă, p. 229-
233) nu trebuie luată ca atare, însă o scădere semnificativă a populaţiei în regiunea Moldovei, datorată presiunii
cumanilor şi, apoi, a mongolilor, trebuie luată în considerare (detalii în N. Zaharia, Petrescu-Dîmboviţa, Em.
Zaharia, Aşezări din Moldova, p. 141-143, 148.
382
DH, vol. XV, I, p. 491. nr. 913.
383
DIR, XVII, A, III, p. 97, nr. 159; p. 99, nr. 162. Şi Ieremia Movilă dădea acte de scutire boierilor pentru satele
unde urmau să se facă astfel de colonizări: „fie orice limbă ar chema în satul lor: sau rus, sau leah, sau ungur, sau
sârb, sau grec sau muntean, de la domnia mea să aibă slobozie pe trei ani acel sat” (ibid., I, p. 39, nr. 59).
384
Kozubska-Andrusiv, Urban Development, p. 206-207.
385
Grigoraş, Instituţii, p. 320-321; Kozubska-Andrusiv, Urban Development, p. 210-213.
386
DH, vol. XV, partea 1, p. 751, nr. 1454.
387
În sec. al XVIII-lea, în Moldova încă se ştia că bisericile catolice din ţară sunt „din descălicătoarea ţării”
(Documente Iaşi, vol. V, p. 499, nr. 765).
388
Iorga, Istoria românilor prin călători, p. 115; Alexandru I. Gonţa, „Despre oraşul moldovenesc în veacul al
XV-lea. Locuitorii şi starea lor socială”, în SAI, 5 (1963), p. 27-48; Panaitescu, „Comunele medievale”, p. 137-

Laurenţiu Rădvan 140


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

teritoriu străin de la marginea Europei şi într-o zonă locuită de o populaţie ortodoxă dacă nu
ar fi primit şi documente care să le confirme drepturile. Din secolul al XIII-lea, în toată
Europa, actele scrise încep să înregistreze orice practică administrativă, publică sau privată389.
Peste tot, în Germania, Polonia sau Ungaria, coloniştii au primit acte ce le certificau statutul,
mai ales după declanşarea procesului de „modernizare” a oraşelor, în urma adaptării la „legea
germană”. În Moldova, s-au păstrat două privilegii, pentru Vaslui şi Bârlad, care cuprind doar
o parte din drepturile orăşenilor. Pentru toate celelalte oraşe, privilegiile, acolo unde au
existat, s-au pierdut.
În Moldova, germanii au primit acelaşi nume care li s-a dat şi în Transilvania, Ţara
Românească sau Serbia, anume de „saşi”. „Saşilor din Baia” li se adresează domnul Moldovei
de două rânduri în 1453390, fapt ce arată că erau trataţi ca o colectivitate. Prezenţa lor a lăsat
urme importante în organizarea oraşelor, dar şi în toponimia şi hidronimia locală: existau un
pârâu al Sasului, o vale a Sasului, o localitate şi un râu Sasca etc. Majoritatea acestor
toponime sunt în ţinuturile Roman şi Suceava391. Deşi numele de „saşi” este cel mai folosit în
mediul românesc medieval, numele oraşului Neamţ vine de la numele pe care slavii îl dădeau
germanilor. Unii istorici au afirmat că un german, probabil un meşter, ar fi fost implicat în
ridicarea cetăţii Neamţului392. De la oraş, numele de Neamţ a fost împrumutat ţinutului şi
râului. S-au păstrat şi urme lăsate de unguri. În ocnele de lângă Trotuş lucrau tăietori de sare,
numiţi şangăi, şalgăi sau şaigăi, după cuvântul unguresc sóvágó393. Marile târguri ce se
ţineau periodic pe lângă oraşe poartă un nume unguresc, „bâlci”, din ungurescul bucsú
(bolcsú), ce avea sensul de adunare cu prilejul unei serbări religioase394. Numele de origine
maghiară al unor oraşe din zona de mijloc a Moldovei şi din zona subcarpatică reprezintă un
alt argument în favoarea contribuţiei coloniştilor la geneza oraşelor. Chiar dacă aşezările
respective erau mai vechi, fapt admis de altfel, de ce s-ar fi impus nume străine pentru nişte
aşezări locuite în majoritate de români? În documente, Baia poartă numele de Bani sau
Bania395 ce vine din bánya, „mină” în maghiară, cuvânt preluat în această formă şi cu acest
înţeles în tot spaţiul locuit de români. Există localităţi cu numele Baia şi în Transilvania (Baia
Mare, Baia Sprie, Baia de Arieş) şi Ţara Românească (Baia de Fier, Baia de Aramă); în
majoritatea dintre ele izvoarele menţionează colonişti396. Bacău vine probabil de la un nume
de persoană, Bako397, iar numele Adjudului are o origine asemănătoare, de la un anume
Egyd398. În unele cazuri, venirea coloniştilor a dus la schimbarea denumirilor unor localităţi, o
vreme numele vechi circulând alături de cele noi. Probabil astfel au stat lucrurile la Hârlău,
unde noul nume, ce are probabil tot o origine maghiară, schimbă numele vechi, de târgul
Bahluiului (Bachlovia). Probabil de origine maghiară sunt şi numele Trotuşului şi

138; Giurescu, Târguri, p. 169-170; Grigoraş, Instituţii, p. 319; Mircea D. Matei, Studii de istorie orăşenească
medievală (Moldova, sec. XIV-XVI), ed. a II-a revizuită (Târgovişte: Editura Cetatea de Scaun, 2004), p. 65-66.
389
Pentru extinderea folosirii scrisului în societatea medievală, vezi Richard Britnell, „Pragmatic Literacy in
Latin Christendom”, în Pragmatic Literacy, East and West 1200-1330, ed. Richard Britnell (Suffolk: The
Boydell Press, 1997), p. 3-24; cazul polonez este discutat de Anna Adamska, “From Memory to Written Record”
in the Periphery of Medieval Latinitas: the Case of Poland in the Eleventh and Twelfth Centuries”, în Charters
and the use of the Written Word in Medieval Society, ed. Karl Heidecker (Turnhout: Brepols, 2000), p. 83-100.
390
DRH, A, II, p. 34, nr. 26; p. 57, nr. 41.
391
Marele dicţionar geografic, vol. V, p. 319-320.
392
Tipul de cetate ridicat la Neamţ se încadrează în tipul nord-european (Şlapac, Cetăţi medievale, p. 112, 115).
393
DLR, s. n., tom XI, partea 1, p. 13; N. Iorga, „Privilegiile şangăilor de la Târgu Ocna”, în AARMSI, s. II, 37
(1914-1915), p. 245-263.
394
Pop, „Sinonimele cuvântului târg”, p. 51; DLR, tom I, partea I, p. 453-454.
395
DRH, A, I, p. 61, nr. 42; p. 80, nr. 55; p. 343, nr. 242.
396
Iordan, Toponimia, p. 52.
397
Giurescu, Târguri, p. 187. Pentru formele numelui oraşului, vezi DH, vol. XV, partea 1, p. 117, nr. CCXI;
DRH, A, I, p. 34, nr. 24; p. 195, nr. 141.
398
DRH, C, X, p. 48, nr. 53; p. 63, nr. 65; p. 81, nr. 80.

Laurenţiu Rădvan 141


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Botoşanilor. Suceava, al cărei nume cronicarii îl vedeau venind de la maghiari (szűcs =


„cojocar”), se poate adăuga acestei liste399. Un caz deosebit îl reprezintă câteva aşezări din
regiunea dintre Prut şi Nistru: numele oraşului Orhei ar veni de la maghiarul várhélly, „loc al
cetăţii”, la fel numele viitorului oraş Chişinău (din antroponimul cu rezonanţă maghiară
Kisjenö – Ieno cel Mic)400. Cel mai răsăritean punct în care s-au aşezat ungurii în Moldova îl
întâlnim mai târziu, în sec. al XVI-lea, la Cioburciu, pe Nistru (de la numele maghiar
Csobor)401.

Terminologie

În documentele slavone interne ale Moldovei, aşezările cu caracter urban sunt


desemnate prin mai mulţi termeni: trăg, grad, miasto şi, rar, varoş402. Dacă în Ţara
Românească predomină cuvântul „oraş”, în Moldova cel mai folosit în documente pentru a
desemna centrele urbane este „târg”. Încă din primele izvoare se distinge sensul de „oraş” dat
acestui cuvânt, sens care porneşte de la funcţia iniţială şi principală a aşezărilor urbane din
acest spaţiu, aceea de loc de schimb. Cu totul, distingem mai multe sensuri pentru termenul
târg: 1. oraş; 2. aşezare ce avea un statut intermediar, nefiind nici oraş, nici sat, a cărei funcţie
era preponderent comercială; 3. piaţă în interiorul oraşelor, loc cu dughene, unde se practica
negoţul - acest sens e prezent în documente în special din sec. al XVII-lea; 4. târg periodic.
Unul din primele texte ce cuprinde termenul de târg cu sensul de aşezare urbană este lista rusă
de la 1387-1396, unde apar două târguri: „Târgul Iaşilor” şi „târgul lui Roman”403. „Târgul
Roman” mai apare pomenit de două ori în 1408, în privilegiul lui Alexandru cel Bun (alături
de „alte târguri ale noastre”) şi într-un act dat de acelaşi domn unei biserici din oraş404; în
1411, Romanul este numit „Târgul de Jos”, datorită poziţiei sale, aflându-se la capătul de sud
al văii râului Moldova405. În 1422, Bârlad apare pomenit ca târg406, iar din acest moment
menţionarea oraşelor cu numele de „târg” predomină în documentele emise de cancelarie.
Locuitorii oraşelor poartă numele de „târgoveţi”407. Adresările sau poruncile domnilor către
oraşe se făceau în formula către „târguri”408, iar privilegiile comerciale pomenesc frecvent
dreptul negustorilor de face comerţ în „târguri”409. Târguri sunt numite şi aşezările mai mici,
în care se aflau pieţe locale: Târgul Săratei este un exemplu, aşezare ce nu a evoluat spre
statutul de oraş410.

399
Ureche, Letopiseţul, p. 71; Costin, Poema polonă, p. 232; N. Drăganu, Toponimie şi istorie (Cluj: 1928), p.
69, nota 1.
400
Iordan, Toponimia, p. 310; toponimul Chişinău este prezent şi în partea de vest a României.
401
Călători străini, vol. V, p. 22, 284-285, 508; Bandini, Codex, p. 422.
402
În a doua jumătate a sec. al XVI-lea, când încep să se redacteze acte şi în limba română, termenii sunt traduşi
prin „târg” şi „cetate”, respectiv „oraş”. Singurul studiu detaliat referitor la terminologia urbană din Moldova, cu
accent pe termenul târg, îi aparţine lui Renate Möhlenkamp, „Zur Bezeichnung der Moldauischen Städte in den
Quellen des Mittelalters”, în Östliches Europa Spiegel der Geschichte, ed. Carsten Goehrke et al. (Wiesbaden:
Franz Steiner Verlag, 1977), p. 171-192. Vezi şi Mircea Ciubotaru, „Introducere”, în Toponimia Moldovei în
documente scrise în limbi străine (exclusiv slavona), 1332-1850 (Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi,
2004), p. XIV, XVII. Pentru cetate/târg, vezi şi studiul lui Ştefan S. Gorovei, „Cetatea de Scaun a Sucevei. O
ipoteză”, în Analele Putnei, IV (2008), nr. 2, p. 15-24.
403
Novgorodskaia pervaia letopisi, p. 475.
404
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 630, nr. 176; DRH, A, I, p. 32, nr. 23.
405
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 637, nr. 177.
406
DRH, A, I, p. 75, nr. 51.
407
Ibid., p. 179, nr. 127.
408
Ibid., D, I, p. 321, nr. 221.
409
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 630, nr. 176; p. 667, nr. 186; p. 788, nr. 231; Bogdan,
Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 271, nr. CXXVIII; p. 315, nr. CXL şi multe altele.
410
DRH, A, III, p. 91, nr. 50.

Laurenţiu Rădvan 142


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Al doilea termen folosit pentru a desemna oraşele este grad sau gorod, însă frecvenţa
cu care termenul apare cu acest sens este rară. Sensul principal al termenului în Moldova era
de „cetate”411. Cu acest înţeles îl întâlnim cu referire la: „cetatea Sucevei” (1388)412, „cetatea
Chiliei” (1435)413, „cetatea Neamţului” (1443)414, „cetatea de la Hotin” (1453)415 etc. În 1392,
Roman I emite un act din „cetatea noastră, a lui Roman voievod”, însă probabil că emiterea s-
a făcut nu în oraşul cu acelaşi nume, ci în curtea fortificată, din apropiere416. Alexandru cel
Bun confirmă în 1401 întemeierea episcopiei armene în Moldova şi trecerea ei sub autoritatea
episcopului de la Liov, căreia i se acordă reşedinţă temporară în „cetatea noastră”, Suceava.
Curtea domnească unde rezida domnul apare numită „scaun” (stol)417. Cu sensul de oraş, grad
apare în 1449 într-un privilegiu către negustorii din Braşov, cărora li se permite să meargă
liberi „prin oraşe şi prin târguri” (po gorodom i po torgovom)418. În actele latineşti, grad este
tradus de obicei prin castrum. Cetatea Neamţului apare numită astfel în 1395 cu ocazia
expediţiei regelui Sigismund de Luxemburg în Moldova419; cu acelaşi nume apare mai târziu
cetatea Sucevei420. Pentru a denumi cetăţile, este folosit şi termenul arx421.
În actele slavone din Moldova, termenul de „oraş” apare foarte rar. Prima dată l-am
identificat într-un document de la Ilie voievod ce se referă la „orăşenii” din Bacău, ce trebuiau
să dea venitul vămii din oraş mănăstirii Bistriţa422. Tot cu referire la „orăşeni” îl întâlnim într-
o confirmare a privilegiului Braşovului dată de Ştefan cel Mare (1472)423. Termenul începe să
fie mai des folosit, probabil sub influenţă munteană, din a doua parte a sec. al XVI-lea424.
Prezenţa unor comunităţi catolice semnificative, legăturile economice pe care acestea
le-au avut cu oraşele din Polonia şi Transilvania, dar şi relaţiile strânse dintre domnii
Moldovei şi regii Poloniei şi Ungariei au dus la emiterea unui număr semnificativ mai mare
decât în Ţara Românească de acte latine. În cel mai vechi act intern păstrat, din 1384, oraşul
Siret apare ca civitas (civitate Cerethensi), termen ce surprinde poziţia de centru episcopal pe
care Siretul o deţinea din 1371425. Şi Bacău apare numit civitas, în 1431, tot în calitate de oraş
episcopal, căci autorul menţiunii este episcopul catolic de la Baia, care ştia foarte bine
tipicurile diplomatice ale vremii426. În funcţie de context, chiar şi aceste oraşe sunt numite cu
cel mai întâlnit termen latin din actele interne, oppidum. Baia apare ca oppidum într-un act
intern, emis de orăşeni427, Suceava, Neamţ şi Hârlău în acte scrise în cancelaria domnească428.

411
În câteva rânduri, editorii importantei colecţii DRH au tradus grad prin „târg”, deşi sensul era de „cetate”.
Spre exemplu, în actul în care în 1443 Ilie voievod dăruia curtea de la Volovăţ lui Didrih, starostele Podoliei,
editorii au preferat să traducă gorod prin „târg”. În ceea ce ne priveşte, credem că formula corectă din text este
„ne-a deschis nouă casa şi cetăţile sale” şi nu „ne-a deschis nouă casa şi târgurile sale” (ibid., I, p. 325, nr. 231).
412
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 603, nr. 164.
413
Tradus greşit de Costăchescu ca „oraş” (Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 681, nr. 192).
414
DRH, A, I, p. 342, nr. 241.
415
Ibid., II, p. 45, nr. 33.
416
Ibid., I, p. 3, nr. 2.
417
Ibid., p. 21, nr. 14.
418
Ibid., p. 407, nr. 297.
419
Ibid., D, I, p. 130, nr. 82.
420
Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 470, nr. CXC.
421
Ibid., p. 465, nr. CLXXXVI; DH, vol. XV, partea 1, p. 569, nr. 1052; Mihai Costăchescu, Documentele
moldoveneşti de la Bogdan voievod (1504-1517) (Bucureşti: 1940), p. 502, nr. 82; p. 506, nr. 85.
422
DRH, A, I, p. 283, nr. 200.
423
Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 315, nr. 140.
424
DIR, XVI, A, III, p. 310, nr. 376; p. 365, nr. 449; p. 462, nr. 567; IV, p. 238, nr. 292.
425
DRH, A, I, p. 1, nr. 1. Un an mai înainte, în 1370, Siretul apare ca oppidum (DH, vol. I, partea 2, p. 160, nr.
CXXIV).
426
Călători străini, vol. I, p. 64-65.
427
DH, vol. XV, partea 1, p. 203, nr. CCCLXVI.
428
Ibid., p. 305, nr. DLVIII; Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 467, nr. CLXXXVII;
Costăchescu, Documentele moldoveneşti de la Bogdan, p. 497-499, nr. 79-80.

Laurenţiu Rădvan 143


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Roman figurează în documente şi ca forum, precum într-o scrisoare către braşoveni dată de
Ilie voievod sau în câteva acte ale lui Ştefan cel Mare429; în legenda sigiliului, Roman este
numit tot forum (foro Romani)430. La fel avem cazul oraşului Iaşi, ce apare ca foro
Filistinorum în 1450-1451 şi 1475431. În toate aceste cazuri, credem că pisarii din cancelarie
traduceau de fapt termenul „târg”, folosit pe larg în Moldova. Într-un act din 1421, oraşul
Siret apare numit oppidum şi nu civitas432. Am arătat că acest din urmă termen era utilizat de
obicei atunci când funcţia de centru episcopal era relevantă, dar există cazuri când civitas este
folosit în cancelarie pentru a face diferenţiere între oraşele mari, reşedinţe principale
domneşti, şi cele mici433. Spre exemplu, Adjud figurează că oppidum în 1437, însă actul
respectiv cuprinde o prevedere prin care negustorii puteau face negoţ „în orice oraş sau târg al
nostru” (in quamcumque civitate vel opido)434. Formula lua în considerare statutul şi
importanţa oraşelor respective. Când se făcea referire generală la oraşele ţării, se folosea
civitas (omnibus civitatibus, 1457)435. În sigiliul oraşului, Baia apare numită civitatis436.
Numele surprinde situaţia de oraş important, deţinută de acest centru la începutul formării
Moldovei; ulterior, şi aici va fi înfiinţată şi o episcopie. În 1444, Vaslui, care nu a fost
niciodată reşedinţă episcopală, este numit civitas. Explicaţia este simplă: în acest oraş şi-a
avut reşedinţa principală Ştefan voievod, iar pisarii de la cancelaria sa nu au putut aşeza
Vasluiul între oraşele mai mici, numite oppidum, şi au preferat să-l numească civitas. Pisarii
ştiau latină şi erau probabil catolici, căci cunoşteau calendarul catolic şi datau actele în funcţie
de sărbătorile din acest calendar. Actul în cauză a fost dat „în vinerea de după sărbătoarea
papei Urban”, lucru pe care, într-o ţară majoritar ortodoxă, numai un catolic credem că îl
cunoştea437.
În fine, o serie de acte emise de obicei de orăşenii saşi sunt scrise în germană. Sub
forma Stadt, apare oraşul Baia într-o scrisoare originală trimisă de Groff und Gersworn
Burger der Stat Molde către oraşul Bistriţa438. Ca Stadt apare şi Chilia, însă actul respectiv
este scris de un locuitor din Sibiu439. Autorul Cronicii moldo-germane foloseşte cuvântul
Markt pentru a numi târgul Romanului (Romass margk), în schimb Baia apare ca Hauptstadt
(Haubstat Mulda), iar Suceava ca Stadt (Statt)440. Termenul Markt mai apare în legătură cu
oraşul Hârlău într-un act latin din 1561, cu toate că ar fi trebuit să figureze într-un document
german 441. Într-un text german îl găsim cu referire la Baia, în 1570 (Mark Banya)442. Nu am
luat în discuţie decât izvoarele originale, deoarece s-au păstrat şi o serie de traduceri germane
târzii, din epoca modernă, ce de obicei traduc pe „oraş” prin Stadt443, iar pe „cetate” prin
Burg444. S-au păstrat şi câteva denumiri maghiare ale oraşelor din Moldova. Roman este

429
DRH, D, I, p. 323, nr. 224; Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 359, nr. CLX; p. 369, nr.
CLXV.
430
Vîrtosu, Din sigilografia, p. 476.
431
DRH, D, I, p. 412, nr. 301; Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 330, nr. CXLVI.
432
DRH, A, I, p. 69, nr. 48; Costăchescu, Documentele moldoveneşti, p. 779, nr. 230.
433
Gorovei, „Am pus pecetea oraşului”, p. 36-37.
434
DRH, D, I, p. 304, nr. 207.
435
Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 259, nr. CXXIV.
436
Vîrtosu, Din sigilografia, p. 465.
437
DRH, D, I, p. 374, nr. 271. Vezi şi Paraschiv, Documentele latine, p. 66-70.
438
Akta grodzkie, vol. IV, p. 108, nr. LIV.
439
DRH, D, I, p. 440, nr. 323.
440
O versiunea germană a cronicii la Olgierd Górka, Cronica epocii lui Ştefan cel Mare (1457-1499) (Bucureşti:
1937), p. 113, 130-131. Îndreptări la Ion. C. Chiţimia, „Cronica lui Ştefan cel Mare”, în Cercetări literare, III
(1939), p. 219-293.
441
DH, vol. XV, partea 1, p. 569, nr. MLIV. Pentru Iaşi (Jasmarkth), vezi Călători străini, vol. II, p. 132.
442
DH, vol. XV, partea 1, p. 644, nr. MCXCV.
443
DRH, A, I, p. 23, nr. 16.
444
Ibid., p. 392, nr. 276.

Laurenţiu Rădvan 144


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

numit Roman vasar chiar şi în acte latine (corect Románujwár)445. Pe la 1528, Georg
Reicherstorffer pomenea numele maghiare ale oraşelor Huşi (Hwztwarus), Trotuş (Tartharos)
sau Roman (Romanwasar)446. O menţiune ulterioară se referă la Romanvasahel şi
Szeretvasarhel447. Documentele în germană şi maghiară au luat avânt în secolul al XVI-lea,
datorită Reformei.
Am lăsat la urmă o particularitate din terminologia urbană din Moldova, prezenţa
termenului miasto, de origine poloneză. Unul din primele documente în care l-am identificat
este din 1421 şi are legătură cu mediul polonez. Alexandru cel Bun şi marii boieri ai ţării
cedează drepturile domneşti din Siret şi Volovăţ fostei soţii a principelui, Rimgaila (botezată
Elisabeta), vară a regelui Poloniei şi sora marelui duce al Lituaniei. În forma slavonă a
actului, Siret apare numit misto, iar în forma latină oppidum448. Constantin C. Giurescu
considera că toţi termenii folosiţi de cancelaria domnească pentru a desemna aşezările urbane,
târg, miasto şi oraş, ar fi sinonimi, desemnând acelaşi lucru. Diferenţa ar fi fost dată de diac,
de originea lui etnică sau de cultura pe care o avea. Termenul de târg ar fi cel mai vechi şi cel
mai folosit, miasto ar dovedi influenţa rusă şi polonă, iar oraş ar trimite spre o influenţă
transilvană449.
Pentru a înţelege mai bine semnificaţiile termenului miasto şi ale derivatelor sale
trebuie să luăm în considerare situaţia din regiunile învecinate. În Polonia, pe lângă termenul
targ, ce desemna un loc de schimb, se impune termenul de mieisce (mieście, miasto), care
reprezenta echivalentul lui locus din sursele latine. Termenul se impune pe măsură ce se
intensifica procesul de locatio şi surprindea noul statut social şi economic al localităţilor
cuprinse în acest proces. Miasto înlocuieşte în documentele poloneze pe mai vechiul cuvânt
gród, în timp ce targ trece în plan secund450. În Rutenia întâlnim o evoluţie asemănătoare.
Cercetările recente întreprinse de Olha Kozubska-Andrusiv arată că în secolul al XIV-lea a
avut loc un proces de dezvoltare a oraşelor în sens juridic, proces asociat cu schimbări
terminologice. Termenul folosit anterior, hrad / gród, a fost înlocuit cu miasto, pe măsură ce
aşezările ce păşeau pe calea urbanizării primeau dreptul de Magdeburg451.
D. Ciurea a sesizat o anumită diferenţă între termenii trăg, ce predomină în izvoarele
din Moldova, şi miasto. Ultimul ar arăta că în actele emise de cancelarie se simţea necesitatea
realizării unei distincţii între diversele tipuri de oraşe452. Victor Spinei credea că folosirea
termenilor târg, gorod sau miasto ar surprinde existenţa unor niveluri de dezvoltare diferite
între aşezările urbane. Oraşele mai importante ar fi fost numite gorod, în timp ce pentru cele
mai mici se folosea miasto453. În ceea ce ne priveşte, credem că distincţia se făcea nu în
funcţie de aşezare şi de mărimea acesteia, căci referirile erau cu siguranţă la un oraş, ci la tipul
de comunitate ce trăia acolo.
Majoritatea actelor ce cuprind termenul miasto sau derivatele sale sunt din sec. al XV-
lea. În actele externe, cuvântul apare în mai multe rânduri, în special în cele ce au legătură cu
Polonia, fapt ce arată că pisarii de la cancelaria domnului îi cunoşteau semnificaţia. Îl întâlnim
în privilegiile acordate de domnii Moldovei negustorilor de la Liov (1408, 1434, 1456,
1460)454. Cu prilejul înţelegerii dintre Ilie şi Ştefan voievozi din 1435, Ilie scrie regelui

445
Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 317, nr. CXLI.
446
Călători străini, vol. I, p. 198-199; vol. II, p. 139.
447
Ibid., vol. III, p. 208
448
DRH, A, I, p. 69, nr. 48.
449
Giurescu, Târguri, p. 104-105.
450
Gieysztor, „From Forum to Civitas”, p. 13-16.
451
Kozubska-Andrusiv, Urban Development, p. 32-35.
452
Ciurea, „Noi consideraţii”, p. 25.
453
Spinei, „Începuturile vieţii urbane”, p. 291.
454
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 630, nr. 176; p. 667, nr. 186; p. 788, nr. 231; Bogdan,
Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 271, nr. CXXVIII.

Laurenţiu Rădvan 145


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Poloniei pentru a-l informa despre cele întâmplate. Două din oraşele dăruite lui Ştefan sunt
numite misto, Vaslui şi Tecuci, în timp ce Bârlad apare ca „târg”455. În 1462, Ştefan cel Mare
promite fidelitate regelui Cazimir al IV-lea al Poloniei şi făgăduieşte că nu va înstrăina „nici o
ţară, ţinut, oraş (miasto) sau feud” fără încuviinţarea acestuia456. Tot din vremea lui Ştefan,
dar spre finalul domniei, în 1496, s-a păstrat un text referitor la solia trimisă de domnul
Moldovei către Alexandru Jagiello, marele duce al Lituaniei. Actul aminteşte trimişii
domnului moldovean, sosiţi din Imperiul Otoman şi Ţara Românească, care îl anunţau că
acolo „se strigă în toate părţile, prin toate cetăţile şi oraşele (mesto), ca toţi ostaşii cei buni şi
toţi oamenii sănătoşi să încalece pe cai şi să plece”457.
Termenul este prezent şi în actele interne. În 1490, Ştefan cel Mare întăreşte zece
biserici mănăstirii Putna, printre care şi două din miasto Cernăuţi458, înainte de 1495 confirmă
un privilegiu Bârladului (miasto)459, iar în 1503 acelaşi domn face o danie din ceara pe care o
lua de la miasto Neamţ460. Şi cronicile slavo-române folosesc în câteva rânduri acest termen.
În Letopiseţul anonim al Moldovei, găsim Suceava numită în două rânduri miasto461, Hârlău
apare o dată tot ca miasto462, în schimb Romanul apare de mai multe ori că „târg”; la fel
Cernăuţi, e numit tot „târg”463. Este curios de ce autorul sau autorii cronicii, scrisă la curtea
domnească de la Suceava, au ales să folosească când miasto, când târg pentru anumite oraşe.
În mod evident, ei cunoşteau înţelesul de „oraş” al acestui termen, căci îl folosesc şi cu
celălalt sens din slavonă, cel de „loc”: „la locul numit Hreasca”464. O situaţie deosebită
întâlnim în Cronica moldo-rusă, care pune pe seama lui Dragoş şi a coloniştilor aduşi de el
întemeierea primelor oraşe, inclusiv Baia, despre care ştim că a fost locuită de un important
grup de saşi. Termenul folosit de autor pentru a desemna oraşele este miasto465.
În fine, întâlnim şi acte în care termenul miasto este folosit pentru a denumi locuitorii
oraşelor. În legătură cu Suceava avem o menţiune din 1449, când orăşenii, numiţi meastici,
intervin într-un proces466. O situaţie asemănătoare în oraşul Neamţ, unde într-un act din 1455
locuitorii apar sub numele mistici467, la fel în 1458 la Roman468, iar în 1499, termenul
measceane este atribuit pentru doi locuitori, unguri după nume, din Hârlău469.
Deşi majoritatea actelor citate sunt laconice şi nu oferă prea multe indicii, câteva scapă
sugestii pentru o interpretare. Printre altele, în privilegiul din 1408, Alexandru cel Bun acordă
orăşenilor (miasticenî) din Liov dreptul de a vinde în târgurile (torgi) Moldovei, dar şi dreptul
de a ţine o casă în Suceava, fără a o putea folosi în scopuri comerciale. Cel care dorea să facă
acest lucru urma să plătească aceleaşi dări „cu oraşul” (miasto). Toate celelalte referiri la
oraşe folosesc termenul torg, numai aceea legată de Suceava nu. Se observă că în ultimul caz,
sunt amintite dările pe care le plătea nu atât oraşul, cât comunitatea ce locuia acolo, ce are un
regim aparte. Prevederile şi formulările aferente s-au păstrat şi în confirmările acestui

455
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 681, nr. 192.
456
Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 282, nr. CXXIX.
457
Ibid., p. 396, nr. CLXXIII.
458
DRH, A, III, p. 135, nr. 73; p. 140, nr. 74.
459
Ibid., p. 279, nr. 151.
460
Ibid., p. 520, nr. 293.
461
Cronicile slavo-române, p. 9, 10.
462
Ibid., p. 12.
463
Ibid., p. 7, 10, 11.
464
Ibid., p. 7.
465
Ibid., p. 156, 160.
466
DRH, A, II, p. 4, nr. 4
467
Ibid., p. 62, nr. 45.
468
Ibid., p. 103, nr. 70.
469
Ibid., III, p. 438, nr. 246.

Laurenţiu Rădvan 146


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

privilegiu date de Ştefan vodă, Petru Aron şi Ştefan cel Mare470. În 1436, Ilie voievod depune
jurământ de fidelitate regelui Vladislav al Poloniei. Principele se supune cu ”întreg sfatul
nostru, cu cavaleri, boieri şi nobili din cetăţi, oraşe (miasti), ţinuturi [...]”471. Câteva zile mai
târziu, Ilie returnează regelui Şepeniţul cu toate cetăţile, ţinuturile şi oraşele (miasta) ce ţineau
de aceasta472. Actul din 1496, ce face referire la solia lui Ştefan cel Mare către ducele
Lituaniei, amintea chemarea oştilor din Ţara Românească, care s-ar fi făcut în cetăţi şi oraşe,
pentru ultimul cuvânt folosindu-se termenul miasto473. Cu toate că se referă la Ţara
Românească, autorul actului e din Moldova şi sensul termenului folosit nu este teritorial, ci
social, adresarea fiind făcută unui grup de oameni, comunităţii oamenilor din oraşe, venirea la
oaste fiind una din obligaţiile la care aceştia trebuiau să răspundă.
Documentele interne citate aduc completări importante la semnificaţia termenului
miasto. În actul din 1449 referitor la Suceava, câţiva locuitori iau parte la o judecată. Când
sunt citaţi ca martori, ei sunt numiţi „oameni buni, orăşeni” (meastici), printre numele înşirate
aflându-se doi voiti, unul armean şi altul sas, şi un vameş. Nu avem deci de-a face cu orice
locuitor, ci cu membri ai patriciatului oraşului, care la acea vreme proveneau din rândul celor
mai puternice grupuri etnice din oraş. În actul din 1455, Alexandru voievod dăruieşte unei
mănăstiri o bucată de pământ, „pe care au vrut să-l vândă [altcuiva] orăşenii (mistici) de la
Neamţ”. Într-o frază de mai jos, orăşenii din Neamţ sunt numiţi în două feluri: pe de o parte ei
sunt denumiţi mistici, pe de alta apar ca „oamenii din târg” şi nu „oamenii” din miasto, cum
ne-am aştepta. Nu toţi cei care locuiau în oraş intrau în categoria numită mistici. În 1458,
aceeaşi situaţie: se vorbeşte în aceeaşi frază de şoltuzi, pârgari şi „dregătorii târgului” şi de
orăşeni. Acest document confirmă Mitropoliei din „târgul” Roman stăpânirea unor sate, din
care unul se află lângă oraş. Locuitorii acestor sate, „de orice fel de limbă” ar fi, sunt scutiţi de
dări şi sunt scoşi de sub autoritatea reprezentanţilor oraşului: „să nu-i judece nici şoltuzi şi
nici pârgari”, sau a judecătorilor domneşti. Separarea clară pe care documentul o face între
„săraci” (uboghi) din satul de lângă oraş al episcopiei şi „orăşeni” (mistici) arată că termenii
ce denumeau aceste două categorii aveau încărcătură juridică. În acest caz, şi unii şi alţii erau
colonişti, dar nu puteau fi numiţi folosindu-se acelaşi cuvânt. Cu toate că „săracii” primesc
diverse scutiri de dări şi de munci, erau puşi sub stăpânirea episcopiei, în timp ce „orăşenii”
erau oameni liberi, aveau privilegiile lor şi depindeau doar de domnie.
La 1435, numai Vaslui şi Tecuci apar ca misto, iar Bârladul ca târg. Nu este exclus ca
la primele două oraşe locuitorii să fi primit recent unele privilegii, motiv pentru care pisarul
actului a folosit numai în cazul lor termenul de misto. Deşi Bârlad apare numit târg, acest
lucru nu înseamnă că aici nu s-a aflat o comunitate ce a avut o situaţie specială. Dovada vine
din cercetarea privilegiului dat Bârladului de Ştefan cel Mare înainte de 1495 (data exactă nu
se cunoaşte), ce vine cu unele completări legate de statutul comunităţii din acest oraş.
Privilegiul, unul din cele două păstrate pentru oraşele din Moldova, este acordat la cererea
şoltuzilor, pârgarilor şi „orăşenilor noştri din oraşul de la Bârlad” şi a tuturor „oamenilor
săraci din toate satele ce ascultă de acest oraş”. Orăşenii sunt numiţi în textul original slavon
meşceane, iar oraşul apare ca miasto. În schimb, când se referă la hotarul moşiei Bârladului,
actul nu mai foloseşte termenul miasto, ci trăg, precizând iniţial că cei ce beneficiază de
această moşie sunt orăşenii: „au cerut de la noi să le cercetăm hotarul lor cel vechi, pe unde
din veac ascultă de acel oraş al târgului Bârladului” (miastu trăgu Brăladu). La final, se
confirmă „legea veche” (starii zakon), şi anume o scutire de vama mică ce se lua la Bârlad.
Scutirea este dată şoltuzilor, pârgarilor şi tuturor oamenilor săraci „din târgul nostru de la

470
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 667, nr. 186; p. 788, nr. 231; Bogdan, Documentele lui
Ştefan cel Mare, vol. II, p. 271, nr. CXXVIII.
471
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 697, nr. 201.
472
Ibid., p. 706, nr. 203.
473
Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 396, nr. CLXXIII.

Laurenţiu Rădvan 147


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Bârlad”; acesta nu mai e numit miasto, căci prevederea include şi „oamenii săraci”, nu numai
pe locuitorii oraşului. Aceeaşi este situaţia moşiei, care apoi apare numită ca fiind numai „a
târgului”. Probabil pisarul a corectat greşeala de la început, căci şi-a dat seama că moşia este
folosită şi de „săracii” din sate, şi deci nu era numai a orăşenilor. Diferenţele evidente de
ordin terminologic din text arată din nou existenţa unei comunităţi cu statut juridic aparte,
legată de domnie prin privilegii speciale, separată de alte categorii. Relaţia specială ce există
între orăşeni şi domnie este întărită de actul din 1503, în care domnul dăruieşte şase pietre de
ceară de la „oraşul (miasto) nostru de la Neamţ” mănăstirii cu acelaşi nume. În fine, trebuie să
amintim prezenţa termenului miasto şi în legenda sigiliilor oraşelor Hotin şi Botoşani (şi
probabil Suceava), fapt ce sugerează prezenţa acolo a unor comunităţi cu un statut special474.
Opinia lui Giurescu potrivit căreia formaţia pisarului de cancelarie ar fi responsabilă
de folosirea „aleatorie” a acestor termeni nu se susţine. Pisarii scriau actele la dictarea
logofătului, iar acesta ştia bine care era statutul orăşenilor. Este greu de crezut că folosirea
ambilor termeni, târg şi miasto, în aceleaşi documente, este pur întâmplătoare sau se
datorează neatenţiei pisarilor. Cei ce redactau actele cancelariei erau familiarizaţi cu sensurile
termenilor ce făceau referire la lumea urbană, fapt demonstrat de folosirea lui miasto şi
mesciani pentru desemnarea oraşului şi orăşenilor din Liov până în secolul al XVI-lea,
inclusiv475. Cercetarea documentelor în care apare miasto a dus la identificarea câtorva
elementele comune: 1. termenul are legătură cu tipul de comunitate ce exista într-o aşezare
urbană, ce e privită separat de alte categorii sociale; 3. comunităţile respective au un regim
aparte, juridic, fiscal (Suceava, Neamţ) şi chiar militar (vezi strigarea la oaste); 2. printre cei
pomeniţi în acte întâlnim grupuri privilegiate (Bârlad), colonişti (Roman), unguri (Hârlău).
Niciodată pisarii nu folosesc acest cuvânt atunci când se referă la locul de emitere al vreunui
act domnesc. Prin urmare, termenul şi diversele sale forme au în sec. al XV-lea înţeles juridic
şi social şi se referă numai la oraşe şi la categoria orăşenilor deţinători de privilegii. Din
această perspectivă, miasto se înrudeşte cu varoş din Ţara Românească. Interesant este că
prima menţiune a cuvântului „oraş” din Moldova este sub forma „orăşeni”. În documentul
respectiv, referirea la orăşeni se face din perspectiva situaţiei privilegiate pe care o deţineau,
căci sunt amintiţi separat de „negustori”476.
Totuşi, faţă de varoş, ce a ajuns să definească oraşul în Ţara Românească, miasto nu s-
a impus. În sec. al XIV-lea, acest cuvânt desemna locul (locus) unde se afla un grup de
colonişti, privilegiat. Ulterior, pe măsură ce s-au dat tot mai multe privilegii, înţelesul său s-a
extins şi a ajuns să definească oraşul şi pe orăşeni. Miasto rămâne doar o excepţie notabilă.
Sensul original al celorlalţi termeni folosiţi pentru a denumi oraşele în cancelarie era în
legătură în primul rând cu funcţia aşezării şi nu cu tipul de comunitate existent acolo. Chiar
dacă pentru unii orăşeni, aşezarea lor era Stadt, Markt sau varoş, numele care s-a impus a fost
cel de târg. Atât pentru cancelarie, cât şi pentru restul locuitorilor ţării, în majoritate români,
oraşul era locul unde se petreceau schimburile comerciale. Nici termenul grad nu a ajuns să
desemneze oraşul, pentru că era asociat cu ideea şi funcţia de apărare, şi nu cu cea de comerţ.
Denumirea veche de târg, de origine slavonă, a rămas aici în uz până în epoca modernă.

Reşedinţe principale domneşti

În cadrul procesului de urbanizare a Moldovei trebuie discutate şi oraşele ce au


devenit reşedinţe principale ale domnului. Nu întâmplător, aceste reşedinţe s-au aflat în
secolele XIV-XV în nord, regiunea-nucleu de unde a pornit formarea statului, dar şi locul

474
Ciurea, „Sigiliile medievale”, p. 162, fig. 6 şi 12; Gorovei, „Note de istorie medievală suceveană”, p. 203.
475
Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, p. 294, nr. CXXXII; DH, supliment II, vol. I, p. 205-206,
nr. C-CI; p. 220, nr. CXII (acte din 1558-1561).
476
DRH, A, I, p. 283, nr. 200.

Laurenţiu Rădvan 148


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

unde primii domni şi-au avut baza puterii. Tradiţia consideră că la Baia şi-ar fi stabilit centrul
reprezentanţii regelui Ungariei după 1345-1347, dar nici un izvor ulterior nu confirmă această
situaţie. S-a presupus, datorită numelui dublu, Baia – târgul Moldovei, că aici s-a aflat centrul
unei formaţiuni dezvoltate pe valea râului Moldova, însă nu ştim de ce acest oraş nu a fost
preferat de viitorii domni ca reşedinţă a ţării. Doar pomenirea „hotarului lui Dragoş” lângă
Baia, în 1424, face probabil referire la o stăpânire a acestuia în regiune477. În documente, nu
apare aici nici o curte, vreun ocol domnesc şi nici măcar un ţinut, ce să-şi fi avut în acest loc
centrul. Cu toate acestea, în 1467 aşezarea încă era numită „capitală a Ţării Moldovei”478. Şi
legenda sigiliului oraşului trimite la un moment asemănător, când aşezarea a îndeplinit
statutul de reşedinţă principală a ţării. Se mai păstra deci amintirea poziţiei importante
deţinută de oraş, probabil la momentul întemeierii Moldovei.
Din motive necunoscute, primii conducători din Moldova, inclusiv cei trimişi de
regele Ungariei, au preferat sa se stabilească la Volovăţ sau Siret, puţin mai la nord. Prima
variantă este susţinută de aflarea pentru o vreme la Volovăţ a unei biserici şi a mormântului
lui Dragoş, precum şi faptul că această aşezare a avut un statut aparte în primul secol de
existenţă a Moldovei479. Probabil, considerente militare şi politice (lupta pentru putere) l-au
determinat pe Dragoş şi urmaşii săi să se aşeze aici, loc de unde puteau controla mai bine
regiunea (vezi aşezările de la Bădeuţi, Rădăuţi etc., care, mai târziu, au trecut în patrimoniul
domniei). Legătura dintre Dragoş şi Siret, ce nu e departe de Volovăţ, este susţinută de tradiţia
locală, preluată de cronicari. Aceştia pun pe seama lui Dragoş ridicarea unei curţi în Siret480,
în timp ce Sas, ce i-a succedat lui Dragoş, ar fi ridicat o cetăţuie pe dealul Sasca481. Bogdan I
a stat tot în această zonă, mormântul său şi al urmaşilor săi fiind în apropiere, la Rădăuţi482.
Sub Laţcu, oraşul Siret era în mod cert reşedinţa ţării, căci aici este înfiinţată o episcopie
catolică (1371), la fel cum în 1381 o episcopie de acelaşi fel este creată lângă reşedinţa de la
Argeş a domnului Ţării Româneşti483.
Petru I ia decizia de a-şi muta reşedinţa puţin mai la sud, la Suceava. Lipsa izvoarelor
ne împiedică să găsim un motiv cert pentru luarea acestei hotărâri. Siretul era la acea vreme
un oraş important, situat pe un drum circulat, loc de aşezare pentru un grup de colonişti, sediu
al unei episcopii catolice, deci părea să întrunească toate condiţiile pentru a fi o reşedinţă
domnească stabilă. Creşterea influenţei catolicismului este considerată de unii istorici unul din
motive. Însăşi mama voievodului, Margareta, era catolică şi susţinea poziţiile Bisericii în
Moldova, prin influenţa pe care o exercita asupra fiului ei. Petru ar fi vrut să se îndepărteze de
mediul catolic de la Siret, motiv pentru care şi-ar fi ales o altă reşedinţă484. Dacă ţinem cont şi
de faptul că Petru a iniţiat negocieri cu Patriarhia de la Constantinopol pentru a întemeia o
mitropolie ortodoxă în Moldova, această ipoteză are susţinere485. Totuşi, nu putem duce
această teorie prea departe, căci între Petru şi catolici nu a existat o ruptură, de vreme ce la
Suceava, chiar lângă curtea domnească, s-a permis ridicarea unei biserici catolice486. Pe lângă
acest posibil motiv, şi alte raţiuni au stat la baza deciziei lui Petru. În timpul său şi al

477
Ibid., p. 81, nr. 56.
478
Cronicile slavo-române, p. 29.
479
Costică Asăvoaie, „Prima reşedinţă domnească a Ţării Moldovei”, în AM, XXII (1999), p. 117-123; Gorovei,
„Umbra lui Dragoş”, p. 6-11.
480
Neculce, O samă de cuvinte, p. 161-162.
481
Simeon Reli, Oraşul Siret în vremuri de demult (Cernăuţi: 1927), p. 20-23.
482
Cihodaru, „Constituirea statului”, p. 63-64, 74-75; L. Bătrîna, A. Bătrîna, „O mărturie arheologică”, p. 327-
332.
483
Pascu, Contribuţii documentare, p. 66; Auner, „Episcopia catolică a Argeşului”, p. 439.
484
Matei, Civilizaţie urbană medievală, p. 56-58.
485
Gorovei, Întemeierea Moldovei, p. 174-196.
486
M. D. Matei, Al. Rădulescu, Al. Artimon, „Bisericile de piatră de la Sf. Dumitru din Suceava”, în SCIV, 20
(1969), nr. 4, p. 541-565.

Laurenţiu Rădvan 149


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

predecesorului său la tron, Moldova se extinsese mult spre răsărit şi spre sud şi cu toate că era
doar la o zi de mers de Siret, Suceava era mai bine poziţionată geografic şi administrativ în
cadrul ţării. Siretul era mai vulnerabil la un atac venit din nord, dinspre Polonia. Petru a dorit
să instaleze la Suceava o nouă fortificaţie, ce să fie un veritabil centru de putere. Mai întâi a
ales un loc la nord-vest de oraş, unde a ridicat o mică cetate la Şcheia, pentru a supraveghea
drumul spre Transilvania. O altă cetate, mai mare, a fost ridicată la est de oraş. În acelaşi
timp, domnul a construit în oraş un palat, precum şi biserica Mirăuţi487.
Petru a ales Suceava şi pentru că aşezarea de aici avea un bun potenţial pentru a
acoperi nevoile economice ale unei curţi cu un anturaj şi personal tot mai numeros, dar şi ale
unei garnizoane semnificative. Cercetările arheologice au arătat că la acel moment aşezarea îşi
definitiva procesul de urbanizare, stabilirea domniei finalizând această transformare488. Pe
lângă români, aici s-au aşezat grupuri de armeni, unguri, saşi şi ruteni, iar în lista rusească a
oraşelor, Suceava figurează printre oraşele Moldovei489. Aici va fi oraşul de scaun al
Moldovei până la jumătatea secolului al XVI-lea.

Târguri

Şi în Moldova s-au dezvoltat mai multe târguri locale. La fel ca în Ţara Românească,
izvoarele ce le privesc sunt foarte sărace sau lipsite de detalii, mai ales că erau tratate de către
cancelarie ca simple sate. O parte sunt amintite de călătorii străini ce au traversat Moldova,
care le-au remarcat ca locuri de popas sau la vadurile marilor râuri. Câteva s-au dezvoltat în
nordul Moldovei, în apropierea hotarului cu Polonia. În lista de la Kiev, este amintită o cetate
la Ţeţina490, ce apare şi în actele interne, care o aşează în teritoriul Şepeniţului491. La începutul
sec. al XV-lea, a făcut parte alternativ din Polonia şi Moldova492. Documentele arată că până
în a doua parte a sec. al XV-lea a existat şi un ţinut cu numele de Ţeţina493. Probabil la Ţeţina
a existat şi o aşezare urbană, care ori a decăzut o dată cu cetatea, ori a cedat în faţa
concurenţei oraşului vecin, de la Cernăuţi (ce a devenit noua reşedinţă a ţinutului)494. Un alt
târg local a fost probabil şi la Coţmani, în aceeaşi regiune de nord a Moldovei. Numele
localităţii indică posibila prezenţă a unei comunităţi de saşi, căci trimite la o instituţie
specifică coloniştilor germani, cea de administrator al bunurilor bisericii, întâlnită şi în
Transilvania sau Ţara Românească495. Izvoarele ne arată că avea o situaţie diferită de a unei
simple aşezări rurale. În primul rând, aici bănuim că se afla o curte, de care depindea un ocol
format din mai multe sate. În 1413, Alexandru cel Bun dăruieşte „satul Coţmanul Mare cu
toate cătunele ce ţin de el” mătuşei sale (şi nu soacrei!), Anastasia496; după moartea ei, „satul”

487
Biserică pe care Lia Bătrîna şi Adrian Bătrîna o văd ca prim lăcaş episcopal, mai apoi metropolitan (Lia
Bătrîna, Adrian Bătrîna, „Contribuţii arheologice la cunoaşterea primului lăcaş al Mitropoliei Moldovei: biserica
Mirăuţilor din Suceava”, în CA, V (1982), p. 215-221; L. Bătrîna, A. Bătrîna, „Contribuţia cercetărilor
arheologice”, p. 150-151).
488
Matei, Civilizaţie urbană medievală, p. 62-66.
489
Novgorodskaia pervaia letopisi, p. 475.
490
Ibid.
491
Andronic, „Oraşe moldoveneşti”, p. 214; Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 609, nr. 166.
492
DRH, A, I, p. 18, nr. 13; Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 625, nr. 173; p. 660, nr. 183/C; p.
706, nr. 203.
493
DRH, A, I, p. 197, nr. 143; II, p. 284, nr. 190; p. 314-315, nr. 207-208; p. 334, nr. 220; p. 363, nr. 239.
494
Burac, Ţinuturile, p. 80-82. Faptul că Ţeţina a fost o aşezare separată de Cernăuţi este susţinut tocmai de
numele diferite ale ţinutului.
495
Iorga, Istoria poporului românesc, p. 143; Iorga, Studii si documente, vol. I-II, p. 288, nr. XXXVII; Rüsz-
Fogarasi, Privilegiile şi îndatoririle oraşelor, p. 130-138.
496
DRH, A, I, p. 49, nr. 35. Lămuriri cu privire la acest act, descoperit recent în original în arhivele polone, în
Valentin Constantinov, „Documentul original de la Alexandru cel Bun pentru episcopia de Rădăuţi (6 iulie
1413)”, în Archiva Moldaviae, I (2010), p. 145-149.

Laurenţiu Rădvan 150


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

şi cătunele sale trec în stăpânirea episcopiei (care pe vremea lui Alexandru era doar
mănăstire) de la Rădăuţi, ce va primi jurisdicţie deplină asupra locuitorilor497. Probabil, un
mic târg exista deja la Coţmani, la fel cum un astfel de târg s-a format mai târziu şi lângă
sediul episcopiei din Rădăuţi (de care a depins), aşezare care, fapt rar pentru o reşedinţă de
episcopie, a avut statutul de sat pe tot parcursul evului mediu498. În fine, un ultim târg
presupunem că s-a aflat în această regiune chiar la Şepeniţ, vechea reşedinţă a ţării cu acelaşi
nume de la hotarul dintre Moldova şi Halici499.
Mai la sud, pe drumul ce trecea munţii, legând Baia de Bistriţa, privilegiul din 1408
pomeneşte vama de la Moldoviţa (azi Vama)500. Majoritatea vămilor domnului erau situate în
oraşe, însă cu toate că la Moldoviţa nu s-a dezvoltat o astfel de aşezare, putem presupune că
aici se afla deja un mic târg, care nu a căpătat niciodată statut urban. Spre est, pe râul Prut, la
vaduri de trecere a apei au apărut alte târguri, ce reprezentau locuri de popas pentru cei ce
traversau apa (pentru o caravană, traversarea putea dura o zi) şi deserveau nevoile regiunii în
care se aflau. Majoritatea aveau aspect de sat. Târgurile situate în apropierea vadurilor,
respectiv a vămilor ce se aflau aici, au aparţinut domniei, doar o parte fiind transformate în
oraşe: 1. Şerbanca, numit „orăşel” (miasteczko) în Cronica moldo-polonă, cu ocazia unui atac
al tătarilor din 1518, pe Prut; nu s-a dezvoltat într-un oraş şi probabil se afla acolo unde
drumul Hotinului părăsea valea Prutului pentru a se îndrepta spre Hotin501; 2. Tărăsăuţi, pe
malul stâng al Prutului; ca oraş a avut o evoluţie scurtă, fiind atestat cu acest statut doar în
sec. al XVI-lea şi primul sfert al secolului următor; în 1634 era sat502; 3. Ştefăneşti, în locul
unde drumul ce mergea de la Botoşani traversa Prutul spre Soroca503; se transformă în oraş în
a doua jumătate a sec. al XV-lea, prima parte a sec. al XVI-lea504; 4. Ţuţora, aproape de Iaşi,
pe unde trecea drumul spre Lăpuşna şi Cetatea Albă; oraş din a doua parte a sec. al XVI-lea,
dar cu o funcţionare temporară505; 5. Târgul Săratei, târg ce deservea regiunea, dispărut în a
doua jumătate a sec. al XV-lea, datorită atacurilor tătarilor sau concurenţei Huşilor şi
Fălciului, dăruit apoi unui boier506; 6. Fălciu, puţin mai la sud, pe drumul ce venea de la
Bârlad spre Tighina; devine oraş după o reorganizare administrativă, ce a dat naştere ţinutului
Fălciu507; 7. Reni, la gura Prutului în Dunăre, oraş din sec. al XVI-lea508.
497
DRH, A, II, p. 334, nr. 220; p. 363, nr. 239; III, p. 514, nr. 289; DIR, XVI, A, I, p. 172, nr. 154; pentru
începuturile episcopiei de la Rădăuţi, vezi şi Bogdan Maleon, Clerul de mir din Moldova secolelor XIV-XVI
(Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2007), p. 99-112.
498
DRH, A, I, p. 24, nr. 17; III, p. 514, nr. 289; Cantemir, Descrierea stării, vol. II, p. 160; Spinei, Moldova, p.
266.
499
Cronicile slavo-române, p. 11, 20, 37; Giurescu, Târguri, p. 239-242.
500
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 630, nr. 176. Vamă dăruită în scurt timp, în 1409,
mănăstirii Moldoviţa (DRH, A, I, p. 38, nr. 27).
501
Cronicile slavo-române, 173, 183; Ureche, Letopiseţul, p. 144.
502
DIR, XVII, A, II, p. 200, nr. 265; Giurescu, Târguri, pp. 300-301; I. Caproşu, „Structuri fiscale şi
administrative într-un catastif moldovenesc de vistierie din 1606”, în AIIADX, XXX (1993), p. 269, 272; Ion
Gumenâi, Istoria ţinutului Hotin. De la origini până la 1806 (Chişinău: Civitas, 2002), p. 100-101.
503
Vezi, mai nou, mărturiile cu privire la traseul urmat de caravanele negustorilor pe calea ce însoţea malul de
vest al Purtului, în Ciocîltan, „Martin Grunewerg”, p. 211, 219.
504
DIR, XVI, A, II, p. 175, nr. 179; IV, p. 9, nr. 10; p. 239, nr. 293 (şoltuz); Ureche, Letopiseţul, p. 140, 142; Gh.
Pungă, „Contribuţii documentare privind evoluţia târgului Ştefăneşti (sec. XV-XVII)”, în AIIAI, XV (1978), p.
283-296 şi „Vatra, hotarul şi ocolul târgului Ştefăneşti”, în Ştefan cel Mare la cinci secole, p. 41-58; Giurescu,
Târguri, p. 298-300.
505
DRH, A, I, p. 393, nr. 278; II, p. 243, nr. 164; DIR, XVI, A, III, p. 228, nr. 279; XVII, A, III, p. 31, nr. 49;
Călători străini, vol. II, p. 517; vol. V, p. 21; Caproşu, „Structuri fiscale”, p. 268-269, 273).
506
DRH, A, III, p. 91, nr. 50; vezi şi Costică Asăvoaie, „Târgul Sărăţii – un târg dispărut?”, în AM, XX (1999),
p. 203-206, în care autorul susţine că între decăderea Târgului Săratei şi ridicarea Huşilor ar exista o legătură, cu
toate că, din punct de vedere al distanţei, primul târg se afla mai aproape de Fălciu (cca. 10 km), decât de Huşi
(cca. 40 km). O anume Marina, fiică a unui Husul, vinde în 1495 o parte din altă Sărata, ce se afla în Elan, mai
jos de târgul Huşilor (DRH, A, III, p. 316, nr. 173).
507
DIR, XVI, A, I, p. 358, nr. 324.

Laurenţiu Rădvan 151


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

Şi viitorul oraş Galaţi a trecut prin faza de târg local în sec. al XV-lea, când era doar
un simplu centru pescăresc; devine oraş probabil după 1484, când cetăţile de la mare şi
Dunăre ale Moldovei sunt ocupate de otomani509. Tot în sud, pe râul Siret, izvoarele amintesc
un mic ţinut, Olteni, probabil o supravieţuire a unei structuri mai vechi (în legătură cu
episcopia Milcoviei), în care se aşezaseră colonişti din sudul Transilvaniei, în perioada când
regiunea s-a aflat sub influenţa Ungariei şi sub stăpânirea Ţării Româneşti510. În 1435, la
împărţirea ţării făcută de Ilie şi Ştefan al II-lea, Olteni figurează ca parte a posesiunilor lui
Ştefan511. Ţinutul este amintit în mai multe rânduri512, însă aşezarea care i-a slujit drept centru
şi care trebuie să fi fost târg apare doar în 1514, ca selişte (Lungoci), deci localitate
părăsită513. Interesant este că apare ca oraş pe harta Moldovei anexată în 1595 la
Chorographia Moldovei a lui Reicherstorffer514. La puţin timp după aşezare, dispare şi ţinutul,
ce a fost înglobat în ţinutul Tecuci515.
După ce Cetatea Albă a fost luată de otomani în 1484, Ştefan cel Mare a încurajat
dezvoltarea unui târg la Cioburciu, pe cursul inferior al Nistrului. În noua aşezare a venit un
grup de unguri, ce au rămas aici până târziu, în sec. al XVIII-lea516. La 1528, este atestat un
pârcălab, ceea ce arată că aşezarea avea şi scop militar517. La sfârşitul sec. al XVI-lea, târgul
devine posesiune a hanilor tătari din Crimeea518.
În fine, cel târziu din sec. al XVI-lea o serie de mici târguri au apărut pe drumurile din
interior, acolo unde distanţa de mers dintre două oraşe era mai mare de o zi şi obliga pe
călători să facă popas undeva la mijloc. Spre exemplu, cei ce mergeau de la Iaşi la Vaslui erau
nevoiţi să traverseze o întinsă pădure, Codrii Iaşilor, astfel că făceau o oprire la Scânteia519.
Pe drumul ce ducea de la Târgu Frumos spre Roman sau Neamţ, la un vad al Siretului520, se
afla micul târg de la Şcheia (Scheia), ce va deveni oraş în sec. al XVI-lea521 (ca oppidum
apare în actele Liovului, în 1551)522; este trecut pe aşa-zisa hartă a lui Reicherstorffer, fiind
pustiit la începutul secolului XVIII523. Tot pe Siret, pe malul celălalt faţă de Şcheia, este
atestată o vamă la Mogoşeşti. Deşi figurată ca oraş pe „harta Reicherstorffer”524, aşezarea nu a

508
Ibid., IV, p. 78, nr. 97; Călători străini, vol. II, p. 172, 259. Intră sub control otoman în sec. al XVII-lea
(Costin, Cronica polonă, p. 214; Poema polonă (versiunea C), p. 391).
509
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 235, nr. 64; p. 515, nr. 137.
510
Moldovanu, „Toponimia Moldovei”, p. XXIII-XXIV. Acest autor consideră, pe baza unor hărţi, că aşezarea
se afla în dreapta Milcovului şi ar fi fost parte a Ţării Româneşti; Giurescu pune Oltenii în legătură cu sate de la
nord de Siret (Giurescu, „Oltenii” şi Basarabia”, p. 130-135), în timp ce Sergiu Iosipescu consideră că teritoriul
Oltenilor acoperea tot sudul Moldovei, de la Subcarpaţii de Curbură până la Prutul Inferior (Iosipescu, „Vrancea,
Putna şi Basarabia”, p. 217-218).
511
Costăchescu, Documentele moldoveneşti, vol. II, p. 681, nr. 192.
512
DRH, A, III, p. 424, nr. 239; DIR, XVI, A, I, p. 305, nr. 272; p. 463, nr. 420.
513
DIR, XVI, A, I, p. 93, nr. 91; Giurescu, „Oltenii” şi Basarabia”, p. 130-132.
514
Popescu-Spineni, România în istoria cartografiei, vol. II, harta nr. 43.
515
Giurescu, Târguri, p. 261-263.
516
Călători străini, vol. V, p. 22, 284-285, 508.
517
DIR, XVI, A, I, p. 294, nr. 260.
518
Ion Chirtoagă, Târguri şi cetăţi din sud-estul Moldovei (secolul al XIV-lea – începutul secolului al XIX-lea)
(Chişinău: Editura Prut Internaţional, 2004), p. 227-233.
519
Călători străini, vol. V, p. 117; vol. VI, p. 30.
520
Aici se aflau mai multe mori domneşti (DIR, XVI, A, II, p. 183, nr. 192; p. 189, nr. 200).
521
Ibid., IV, p. 231, nr. 283; XVII, A, IV, p. 319, nr. 398; Călători străini, vol. II, p. 139; V, p. 22; Popescu-
Spineni, România în istoria cartografiei, vol. II, harta nr. 43; Giurescu, Târguri, p. 296-297.
522
Iorga, Studii şi documente, vol. XXIII, p. 339, nr. 150.
523
Călători străini, vol. VIII, p. 246.
524
DRH, A, II, p. 57, nr. 41; Giurescu, Târguri, p. 259-261 (nu crede că e vorba de Mogoşeşti de la Siret);
Popescu-Spineni, România în istoria cartografiei, vol. II, harta nr. 43; critica izvoarelor la Moldovanu,
„Toponimia Moldovei”, p. LXXV-LXXVI.

Laurenţiu Rădvan 152


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

avut niciodată această calitate; a aparţinut unor boieri, apoi a fost cumpărată de Ştefan cel
Mare, care a dăruit-o mănăstirii Neamţ525.
În cadrul procesului de extindere a teritoriului stăpânit de domnii Moldovei, multe din
aceste aşezări au devenit posesiuni domneşti. Nu toate au devenit oraşe, deoarece pe unele
domnii au preferat să le dăruiască, oprind astfel în cazul lor procesul de urbanizare. Locuitorii
din comunităţile de aici şi-au pierdut libertatea şi cu toate că au primit probabil dreptul de a se
organiza la nivel primar, de a face negoţ sau meşteşuguri, nu au mai avut condiţiile juridice
necesare pentru a se dezvolta. Paradoxal, în unele cazuri, locuitorii din unele aşezări
dependente de mănăstiri se bucurau de scutiri de taxe pentru comerţ mai mari decât
orăşenii526. Cu toate acestea, veniturile lor reveneau parţial stăpânului. Acolo unde existau
comunităţi de catolici, se permitea libertatea cultului. Fiind stăpâniri ale Bisericii sau boierilor
aceste aşezări nu au fost niciodată înregistrate oficial ca târguri, denumire rezervată doar
oraşelor ţării. Astfel se explică şi lipsa din izvoare sau menţionarea ca sate, puţine
schimbându-şi ulterior statutul. Cele care poartă în numele lor cuvântul „târg” (Târgul Săratei)
au luat acest nume deoarece locuitorii considerau că funcţia lor principală era de locuri de
schimb.
Chiar dacă erau tratate la fel de către domnie, între oraşe există diferenţe
semnificative. Se poate face o tipologie a lor ţinând cont de mai multe criterii. În ceea ce
priveşte puterea economică, în secolele XIV Baia, Siret, Suceava şi Cetatea Albă sunt cele
mai importante oraşe, fiind implicate în comerţul cu Polonia sau oraşele italiene de la Marea
Neagră. În sec. al XV-lea, Siret începe lent să decadă, Suceava, Baia şi Cetatea Albă rămân
puternice, şi se adaugă Iaşi, Roman, Bârlad şi Chilia. Ierarhia cunoaşte modificări în sec. al
XVI-lea, când treptat Iaşi devine cel mai puternic centru economic al ţării. Din perspectiva
domniei, oraşe mari sunt cele în care domnia a instalat vămi pentru mărfurile care vin din
exterior. La Suceava se lua vama mare a ţării, în timp ce la Cotnari, Hârlău sau Huşi nu
întâlnim deloc vămi. Chiar dacă majoritatea oraşelor îşi bazau economia pe comerţ, se disting
câteva diferenţe şi din punct de vedere al specializării: Cetatea Albă şi Chilia erau porturi şi
reprezentau zone de tranzit pentru mărfurile ce veneau de pe mare sau uscat; Suceava avea
drept de depozit pentru anumite categorii de postavuri; Cotnari, Hârlău şi Huşi erau centre
viticole, iar Trotuş îşi baza economia pe exploatarea sării.
*
Am insistat în această parte a lucrării pe rolul coloniştilor străini, dorind să
evidenţiem, pe baza izvoarelor, importanţa acestora în procesul de urbanizare; din acest punct
de vedere, ţările române nu au făcut excepţie de la ceea ce se întâmpla în statele vecine. Cu
toate acestea, cercetările noastre nu exclud prezenţa elementului românesc din oraşe. Din
contră, acesta este bine documentat în surse, inclusiv în oraşele din nordul Moldovei. Şi în
celelalte regiuni învecinate, în Polonia şi Rutenia, populaţia locală a fost inclusă în procesul
de transformare juridică şi economică a oraşelor, potrivit dreptului de Magdeburg. Nu
excludem faptul că şi românii au luat parte la acest proces. Dovada este dată de acceptarea
elementelor noi de organizare a oraşelor, cu şoltuz şi 12 pârgari, în toate aşezările urbane din
Moldova. Sistemul a fost aplicat mai întâi noilor-veniţi, dar apoi a fost extins pe două
direcţii: la nivelul întregii comunităţi şi la nivelul tuturor oraşelor din ţară527. În centrele din
partea de sud a Moldovei, izvoarele nu susţin existenţa vreunor diferenţe de organizare a

525
DRH, A, III, p. 520, nr. 293.
526
Vezi confirmările drepturilor economice (libertate de comerţ, scutiri de vămi etc.) pentru oamenii din unele
aşezări dependente de mănăstiri, în DRH, A, II, p. 38, nr. 28; p. 189, nr. 134.
527
O situaţie asemănătoare întâlnim în Rutenia, unde „legea germană” a fost extinsă, în unele cazuri, şi către
comunităţile ne-germane şi ne-catolice din oraşe, ce au primit dreptul de a participa la conducerea orăşenească,
la paritate cu celelalte grupuri (vezi Janeczek, „Ethnicity, Religious Disparity”, p. 37-40; Kozubska-Andrusiv,
Urban Development, p. 169).

Laurenţiu Rădvan 153


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

comunităţilor faţă de cele din nord, unde coloniştii erau mai numeroşi. Şi în acestea, românii
au format grupuri consistente şi luau parte la conducerea oraşului, fiind deci reprezentaţi în
luarea deciziilor importante. În toate cazurile, coloniştii veniţi din afară s-au aşezat lângă o
mai veche aşezare locală, ce îndeplinea funcţii politice sau economice pentru regiunea în care
se afla. Dacă în centrul Europei avem cazuri de colonişti germani ce au întemeiat aşezări
complet noi, aici nu întâlnim astfel de situaţii. În Moldova, în aceeaşi perioadă, avem atestate
comunităţi de armeni care, peste tot în Europa Centrală, au preferat să se stabilească în oraşe
deja constituite. Nici izvoarele interne, nici cele externe nu menţionează întemeierea de la
zero a vreunui oraş. Rezultă deci că respectivele aşezări existau şi funcţionau deja, ca târguri
ale regiunilor respective sau sate.
Apariţia oraşelor din Moldova nu a urmat o traiectorie unitară, ci a cunoscut
particularităţi, în funcţie de regiune, context politic şi economic. Coloniştii au avut o
contribuţie importantă la urbanizare în special în Ţara de Sus şi în regiunea subcarpatică, dar
şi între Siret şi Prut. Cronologic, distingem câteva etape în acest proces. În aşezările
subcarpatice, coloniştii germani (în special la Baia, Neamţ) şi unguri (la Piatra, Bacău, Trotuş,
Adjud) au venit din Transilvania, după 1345-1347, când regiunea a intrat sub controlul regelui
maghiar. În aşezările dinspre nord (Hotin, Siret), s-au instalat în special colonişti germani,
veniţi din Polonia de la jumătatea sec. al XIV-lea. Noii domni ai Moldovei, în cadrul
procesului de consolidare a tronului, au preluat controlul asupra colonizării, încurajând
venirea de germani şi armeni din Polonia sau Rutenia în toate oraşele. Grupuri de germani s-
au aşezat la Suceava, Hârlău, Cotnari şi Iaşi, unde întâlnim şi unguri, ce s-au ocupat de
meşteşuguri şi cultivarea viţei de vie528. În fine, în prima parte a sec. al XV-lea, alţi colonişti
vin în Huşi, Vaslui, Bârlad şi, probabil, Tecuci şi Orhei. Armenii s-au aşezat în aproape toate
oraşele, dar grupuri mai mari s-au stabilit la Suceava, Iaşi şi Roman.
Coloniştii au introdus un nou mod de organizare, pe care l-au copiat după cele similare
din Polonia şi Transilvania. Tradiţia „descălecatului” oraşelor, înregistrată în scris de cronici
sau păstrată oral de comunităţile catolice de mai târziu, terminologia urbană, instituţiile,
topografia, toponimia, ca şi urmele arheologice (ceramica) arată cât de importantă a fost
colonizarea pentru începuturile şi evoluţia oraşelor în sec. al XIV-lea, prima parte a secolului
următor. Când cercetăm starea comunităţilor din oraşele de început ale Moldovei nu trebuie să
ne lăsăm înşelaţi de situaţia aceloraşi comunităţi din a doua jumătatea a secolului al XVI-lea,
când îşi fac apariţia în izvoarele narative. Reforma religioasă a lăsat urme adânci asupra
acestor comunităţi. Susţinerea rolului coloniştilor nu presupune că negăm sau minimalizăm
contribuţia şi numărul populaţiei şi a instituţiilor locale. Oraşe ar fi apărut în Moldova şi fără
colonişti, dar probabil ar fi urmat un alt curs de dezvoltare. Pentru Ţara de Jos am identificat
unele particularităţi, ce ţin şi de faptul că o parte din acest teritoriu a intrat mai târziu în
stăpânirea domnilor Moldovei. Aici existau deja oraşe, dinainte de definitivarea formării
principatului Moldovei. Cetatea Albă şi Chilia se dezvoltaseră pe fundaţii mai vechi,
bizantine, şi au evoluat apoi în cadru mongol şi cu contribuţii genoveze. Intrate în stăpânirea
Moldovei, cele două porturi şi-au păstrat autonomia. În interior, au apărut oraşe noi, ce au
urmat în linii mari modul de dezvoltare urmat şi de oraşele din Ţara de Sus, însă aici numărul
coloniştilor scade pe măsură ce mergem dinspre nord spre sud şi dinspre vest spre est.
Regiunea dintre Prut şi Nistru, mai expusă atacurilor mongole, a cunoscut o densitate de oraşe
mai redusă. Instituţional, în aceste oraşe au fost introduse aceleaşi structuri ca şi în restul ţării.
Se pune întrebarea de ce aşezările din Moldova nu au urmat traseul celor din Polonia
sau Ungaria şi nu şi-au consolidat statutul de oraşe „libere”? Am identificat dovezi în
favoarea teoriei că au primit drepturi potrivit „legii germane” şi totuşi nu au urmat această
evoluţie. Răspunsul credem că se află în felul în care s-a format Moldova, în politica domnilor

528
Călători străini, vol. V, p. 329.

Laurenţiu Rădvan 154


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

şi în contextul în care a evoluat ţara. Faptul că urbanizarea a avut loc concomitent cu


finalizarea formării Moldovei ca stat a influenţat atât pozitiv, cât şi negativ drepturile
orăşenilor. Primii domni au fost interesaţi să susţină venirea aici a unor colonişti, buni
meşteri, negustori şi poate şi luptători. În acelaşi timp, în mod indirect, aceiaşi domni nu au
mers mai departe în procesul de susţinere a noilor comunităţi şi motivul ţine de controlul
statului pe care tocmai îl consolidau. Vorbim de un stat tânăr, în care domnii cu siguranţă
aveau şi contestatari, chiar dacă izvoarele oficiale i-au trecut deseori sub tăcere. Pentru a-şi
consolida puterea, domnii aveau nevoie de instituţii şi de oameni care sa le slujească
interesele. Aşa ne explicăm prezenţa acelor mari boieri locali, din Siret, Hârlău, Bârlad etc.
sau a judecătorilor ce rezidau în oraşe, care ulterior vor fi înlocuiţi cu alţi dregători,
specializaţi. Libertăţile acordate orăşenilor au avut limite. Ca peste tot în Europa Centrală,
oraşele au continuat să fie dependente de stăpânul lor, iar în cazul de faţă stăpânul era
domnul. Din dorinţa de a avea asigurate surse de venituri sau chiar munci la curte, domnii nu
au renunţat la a-i obliga să le presteze pe locuitorii oraşelor, potrivit unor mai vechi obiceiuri.
Nu întâlnim cazuri de comunităţi care să fi plătit domnilor, precum în Transilvania, dări
cumulate într-o singură sumă. De asemenea, nu întâlnim sfaturile mari ale oraşelor, cu toate
că unii istorici au căutat să le identifice, fără temei. Domnii Moldovei au început procesul de
trecere a oraşelor lor la „legea germană”, dar nu l-au dus până la capăt. La toate acestea se
adaugă evoluţia politică a Moldovei. Perioada de la Petru I la 1432 o considerăm una de
continuă creştere în privinţa oraşelor. La acel moment, considerăm că în Moldova urbanizarea
era încheiată, majoritatea centrelor importante fiind deja atestate. Sfârşitul lungii şi prosperei
domnii a lui Alexandru cel Bun a deschis o violentă luptă pentru succesiune, care a afectat
negativ Moldova până în 1457. Domnia lui Ştefan cel Mare a reprezentat una de dezvoltare
atât pentru Moldova, cât şi pentru oraşe, din punct de vedere economic. Ambiţiile de putere
regională la care râvnea domnul Moldovei, dar şi tendinţele expansioniste ale vecinilor au
avut însă periodice consecinţe negative asupra oraşelor. Cele două mari invazii otomane din
1475 şi 1476, la care se adaugă, în subsidiar, atacul maghiar din 1467, pierderea porturilor în
1484, atacul polon din 1497 şi numeroasele atacuri ale tătarilor au afectat grav oraşele ţării,
care au fost incendiate şi distruse.
Oraşele din ţările române sunt printre ultimele apărute în peisajul urban din Europa. În
aceeaşi situaţie mai sunt doar oraşele din Rutenia (parţial), Ţara Românească, Serbia şi
Bosnia. Întârzierea cronologică nu este însă mai mare de un secol faţă de oraşele din Polonia
şi Ungaria, care s-au dezvoltat cu precădere după 1241. În Polonia şi Ungaria, venirea
mongolilor a grăbit procesul de urbanizare, căci regii au realizat că îşi pot consolida statele
numai încurajând formarea oraşelor pe noi căi economice şi instituţionale. În spaţiul locuit de
români, dominaţia mongolă a favorizat doar centrele în care aceştia s-au instalat (Orheiul
Vechi) sau pe care le-au preluat sub control propriu (Cetatea Albă). În schimb, aşezările care
întruneau condiţiile pentru a se dezvolta ca oraşe, în care probabil rezidau mici şefi locali şi
unde se practicau schimburile, s-au dezvoltat mai greu, căci locuitorii aveau de suportat
povara dărilor către mongoli. În plus, se ştie că aceştia capturau pe cei specializaţi în
meşteşuguri şi îi duceau în oraşele lor, precum făceau în Rusia529. După 1340, puterile
creştine, din motive atât politice (expansiune), cât şi religioase (convertirea ortodocşilor
schismatici sau a lituanienilor păgâni), au început ofensiva pentru recuperarea răsăritului
Europei. Succesul a fost limitat, însă a permis includerea în Respublica Christiana a unor noi
teritorii, ce au dobândit identitate politică proprie. Lituania a intrat în uniune cu Polonia, în
timp ce Ţara Românească şi Moldova au devenit state-tampon între puterile creştine ale
Europei Centrale şi noua putere în ascensiune, Imperiul Otoman. Cadrul politic mult mai
stabil a permis finalizarea urbanizării acestor regiuni. Totuşi, pericolul mongol nu a fost

529
Vernadsky, The Mongols, p. 338-339.

Laurenţiu Rădvan 155


Structurile urbane din spaţiul românesc
(secolele XIV-XVIII)

deplin înlăturat. În prima parte a secolului al XV-lea, Hoarda de Aur s-a divizat în mai multe
mici hanate, cele de la Kazan, Sarai şi din Crimeea530, care vor reprezenta o ameninţare
permanentă pentru securitatea ţărilor române şi oraşelor lor.

530
Ibid., p. 292, 329.

Laurenţiu Rădvan 156