Sunteți pe pagina 1din 32

CONSILIERE IN

ASISTENTA SOCIALA
CONSILIERE IN ASISTENTA SOCIALA

Cuprins

1. Probleme generale privind consilierea

2. Jocul de rol ca tehnica de consiliere

3. Terapia centrata pe persoana

4. Terapia centrata pe obiective si solutii

5. Modelul psihoeducational in consiliere

6. Consiliere in situatii de criza

Bibliografie

1. Probleme generale privind consilierea

a. Conceptul de consiliere; relatia dintre psihoterapie si


consiliere

b. Tipuri de consiliere; norme deontologice ale activitatii


de consiliere; integrarea consilierii in activitatea
asistentului social; strategii si tehnici de consiliere

c. Consiliere individuala si de grup

a. Conceptul de consiliere; relatia dintre psihoterapie si


consiliere

In cursul vietii fiecare om se confrunta de nenumarate ori cu


probleme pe care nu reuseste sa le rezolve singur. Cele mai multe din
aceste probleme sunt relativ simple si, pentru a gasi solutia, omul
apeleaza la acele persoane din anturajul sau in care are incredere si pe
care le considera “experte” in domeniul respectiv (membri ai familiei,

1
prieteni, cunostinte). Aceste persoane ne ofera niste sfaturi pe baza
experientei lor de viata, adica ne consiliaza. Dar in aceste cazuri nu se
poate vorbi despre o consiliere cu caracter profesional.

Daca problemele cu care ne confruntam sunt mai dificile, vom


apela la persoane care dispun de o pregatire profesionala adecvata, si
care pe baza acestei pregatiri ne ofera niste sfaturi. Problemele se pot
referi la domenii extrem de diverse (cum sa obtinem un credit, cum sa
ne investim banii, probleme de sanatate etc.), si specialistii la care
apelam sunt special pregatiti pentru a oferi raspunsuri la aceste
intrebari.

Unii oameni, din motive de natura subiectiva sau obiectiva, pot


ajunge in situatii dificile in care nu reusesc sa isi rezolve singuri
problemele, nu au acces la resursele materiale necesare pentru a-si
satisface nevoile fundamentale etc. In situatiile de acest fel oamenii au
nevoie de ajutor profesionist (asistenti sociali, psihologi, preoti, cadre
didactice etc.). Acesti profesionisti sunt / ar trebui sa fie pregatiti sa
intervina nu numai atunci cand sunt solicitati, adica dupa ce a aparut o
problema (retroactiv), ci sa actioneze si proactiv, sa actioneze in
directia formarii unor deprinderi comportamentale, a unui sistem de
valori, a unui mod de viata care ajuta individul sa se adapteze flexibil
la cele mai variate conditii de viata. In acest curs ne vom referi la
cateva aspecte privind consilierea oferita de asistentul social.

Asociatia Britanica pentru Consiliere, fondata in 1977,


defineste consilierea astfel: Consilierea este utilizarea priceputa si
principiala a relatiei interpersonale, pentru a facilita
autocunoasterea, acceptarea emotionala si maturizarea,
dezvoltarea optima a resurselor personale. Scopul general este
acela de a furniza ocazia de a lucra in directia unei vieti mai
satisfacatoare si pline de resurse. Relatiile de consiliere variaza in
functie de cerere, dar pot fi centrate pe aspecte ale dezvoltarii, pe
formularea si rezolvarea unor probleme specifice, luarea de decizii,
controlul starilor de criza, pe lucrul asupra trairilor afective sau a
conflictelor interne, ori pe imbunatatirea relatiilor cu ceilalti (Asociatia
Britanica pentru Consiliere, dupa Dafinoiu, 2000, p. 19).

Intr-o formulare mai concisa, consilierea poate fi definita ca un


proces in care un profesionist stabileste o relatie bazata pe incredere
cu o persoana care are nevoie de sprijin. Prin consiliere, individul este
ajutat sa se cunoasca mai bine (sa isi constientizeze si sa isi inteleaga
problemele, sentimentele, motivatiile), sa ia decizii importante, sa isi
rezolve problemele.

2
Consilierea are numeroase asemanari cu psihoterapia, cea
mai importanta asemanare fiind aceea ca ambele reprezinta procese
de influentare interpersonala reciproca (Ivey si Simek Downing, dupa
Holdevici, 1996, p. 204).

Pacientul / clientul care se adreseaza psihoterapeutului /


consilierului poate prezenta probleme extrem de variate. Aceste
probleme pot fi grupate in doua mari categorii (Holdevici, 1996, p.
162):

- stari subiective de disconfort: tensiune psihica, sentimente de


inferioritate, anxietate, timiditate, depresie, sentimente de
culpabilitate, nehotarare, incapacitatea de a lua unele decizii,
iritabilitate etc.;

- probleme comportamentale: comportament exagerat de retras,


incapacitatea de a se impune, de a se pune in valoare,
comportament impulsiv, agresiv etc.

Starile subiective neplacute si comportamentele


neadecvate determina numeroase probleme de integrare sociala:
probleme familiale (conflicte in familie, violenta domestica, maltratarea
copiilor etc.), probleme scolare (conflicte cu colegii si cadrele didactice,
abandon scolar), greutati in gasirea sau pastrarea locului de munca
etc.

Clientul spera ca in urma sedintelor de psihoterapie / consiliere


sa devina mai putin tensionat, sa se inteleaga mai bine, sa ajunga la o
stare de confort psihic, sa devina mai competent in viata sociala.

Desi psihoterapia si consilierea nu pot fi net delimitate, intre ele


exista si diferente.

Psihoterapia reprezinta un tratament psihologic centrat pe


reducerea unor simptome sau comportamente disfunctionale.
Psihoterapeutii in general lucreaza cu pacienti care au tulburari psihice
serioase, care pot fi etichetate cu un diagnostic psihiatric. Ei abordeaza
problemele dintr-un punct de vedere predominant medical si urmaresc
realizarea unor modificari mai profunde la nivelul personalitatii si a
comportamentului.

Consilierea reprezinta un proces intensiv de acordare a


asistentei unor persoane normale (sanatoase psihic). Consilierea
consta in acordarea unui suport imediat persoanelor care se afla intr-o

3
situatie de criza sau intr-un moment de schimbare ce necesita o
adaptare la conditii de viata cu care persoana nu este familiarizata
(dupa Holdevici, 1996, p. 205; Popescu, M., 2002, p. 195).

b. Tipuri de consiliere; norme deontologice ale activitatii


de consiliere; integrarea consilierii in activitatea
asistentului social; strategii si tehnici de consiliere

Tipuri de consiliere

Multi specialisti din domeniul socio-uman pot oferi servicii de


consiliere. Dintre acesti specialisti amintim psihologii, asistentii sociali,
preotii, cadrele didactice, medicii, asistentele medicale (consiliere in
probleme medicale, cat si pentru prevenirea acestor probleme),
avocatii (consiliere juridica) etc. Exista numeroase tipuri de
consiliere (Baban, 2001, p. 16, Holdevici, 1996, p. 204):

- consilierea informationala: oferirea de informatii pe domenii / teme


specifice;

- consilierea pastorala, realizata de preoti si care ofera sprijin,


consiliere din perspectiva religioasa;

- consilierea psihologica este realizata de psiholog, in scopul


optimizarii personale, autocunoasterii si dezvoltarii personale si /
sau in scopul preventiei si remiterii problemelor emotionale,
cognitive si de comportament. Consilierea psihologica are ca scop
ajutarea clientului sa functioneze mai eficient in viata cotidiana si sa
aiba relatii pozitive cu cei din jur;

- consilierea educationala, realizata de cadre didactice in orele de


consiliere si orientare, are ca obiective dezvoltarea personala,
promovarea sanatatii si a starii de bine, preventia unor
comportamente care pot afecta sanatatea (consum de alcool, tutun,
droguri, prevenire HIV / SIDA etc.);

- consilierea vocationala (realizata de cadre didactice, psihologi,


asistenti sociali) consta in dezvoltarea capacitatii de planificare a
carierei;

- consilierea suportiva reprezinta oferirea unui suport emotional, in


perioadele in care persoana se confrunta cu probleme de natura
emotionala de intensitate relativ redusa (stari de depresie sau
anxietate usoare, neincredere in sine etc.);

4
- consilierea de criza (realizata de psiholog, medic psihiatru, asistent
social) consta in asistarea psihologica a persoanelor care se afla in
situatii de criza (au suferit psihotraume grave, au avut tentative de
suicid etc.);

Aceste tipuri de consiliere nu se delimiteaza rigid, intre ele exista


numeroase suprapuneri. De exemplu, consilierea educationala
realizata in scoala se imbina cu consilierea informationala, vocationala,
suportiva.

Asistentul social, in diferite etape ale muncii sale, trebuie sa isi


asume si rolul de consilier al persoanei asistate. El poate realiza, in
functie de problemele specifice ale clientului, consiliere informationala,
suportiva etc. Pentru a fi eficient, asistentul social trebuie sa isi
insuseasca atat cunostinte teoretice despre consiliere, cat si
deprinderile practice necesare.

Norme deontologice ale activitatii de consiliere

Consilierul, in munca sa cu clientul, trebuie sa


respecte normele deontologiceale activitatii de consiliere. Cele mai
importante dintre aceste norme sunt (dupa Holdevici, 1996, p. 205):

1. Pastrarea caracterului confidential a informatiilor obtinute de la


clienti – este poate cea mai importanta norma deontologica. Daca
dintr-un motiv oarecare datele trebuie sa fie comunicate altor
persoane, consilierul trebuie sa obtina acordul clientului in acest
sens. Aceasta regula poate fi nerespectata numai in situatia in care
informatiile pe care le-a obtinut consilierul indica posibilitatea unui
pericol pentru client sau pentru alte persoane.

2. Clientul trebuie sa fie tratat asa cum consilierul ar dori sa fie tratat
el insusi, cu respect, blandete, onestitate si atitudine de acceptare.

3. Consilierul trebuie sa evite solicitarea excesiva a unor date putin


relevante. Consilierii neexperimentati au tendinta de a acorda prea
multa importanta unor amanunte nesemnificative, dar
impresionante, cer detalii inutile privind unele aspecte intime ale
vietii clientului, si pierd din vedere aspectele esentiale. Consilierea
are ca obiectiv binele clientului, si nu satisfacerea curiozitatii
consilierului.

5
4. Consilierul trebuie sa fie constient de propriile limite. Unii consilieri
incepatori se supraapreciaza, considera ca ei au intotdeauna
dreptate, stiu totul mai bine decat clientul. Ei impun clientului solutii
inacceptabile pentru acestia, invinovatesc clientul pentru nereusita
consilierii, nu reusesc sa-si constientizeze propriile greseli.

Integrarea consilierii in activitatea asistentului social

Activitatea asistentului social are 4 etape principale: evaluarea


nevoilor clientului, planificarea interventiei, desfasurarea interventiei si
evaluarea rezultatelor. Consilierea este utilizata de regula (impreuna
cu multe alte metode) in a treia etapa a procesului asistential
(desfasurarea interventiei).

Activitatea asistentului social are doua dimensiuni principale:

- dimensiunea economica vizeaza alocarea unor ajutoare financiare si


materiale persoanelor care nu reusesc sa se autosustina la un
moment dat in viata (intr-o situatie de criza), sau in mod cronic;

- dimensiunea psihosociala se refera la munca desfasurata cu


persoane, familii, grupuri, comunitati pentru a determina schimbari
in atitudinile clientului fata de propriile sale probleme si sa dezvolte
capacitatea sa de rezolvare de probleme. Asistentul social
urmareste realizarea unor schimbari in comportamentul adaptativ
al clientului si ameliorarea integrarii sale in comunitate. In acest
sens asistentul social desfasoara activitati cu caracter educativ si /
sau terapeutic (inclusiv de consiliere). (Roth – Szamosközy, 2003).

Strategii si tehnici de consiliere

La baza activitatii desfasurate de consilier / psihoterapeut se afla marile


teorii psihologice privind personalitatea: teoria psihanalitica (cu numeroasele sale
variante elaborate de Freud, Jung, Adler etc.), behaviorista (comportamentalista),
umanista (fenomenologica), cognitivista, analiza tranzactionala etc. Consilierul /
psihoterapeutul, in functie de orientarea sa teoretica, poate aborda
diferite strategii in munca cu clientul: analitica (psihanaliza), comportamentala,
non-directiva, cognitivista etc. Aceasta strategie determina directia principala de
actiune, modul in care stabileste relatia cu clientul, gradul de independenta pe
care o acorda clientului, tehnicile pe care le utilizeaza. Multi terapeuti, atunci
cand lucreaza cu clientul, imbina mai multe dintre aceste conceptii in functie de
caracteristicile clientului, a problemei sale, a etapei in care a ajuns activitatea,
adica au o abordare eclectica.

6
Tehnica terapeutica este ceea ce face terapeutul in mod
concret. Dintre tehnici amintim: interviul, interpretarea, sfatuirea,
tehnica reflectiei, a confruntarii, relaxarea, hipnoza, tehnica elaborarii
unor produse artistice, tehnica jocului dramatic etc.

Anul trecut am prezentat pe scurt cateva idei despre


psihoterapia dinamica (psihanaliza), psihoterapia comportamentala si
psihoterapia cognitiva. In acest curs vom vorbi despre alte strategii
folosite de consilieri si psihoterapeuti (Consilierea centrata pe
persoana, Consilierea centrata pe obiective si solutii, Modelul
psihoeducational in consiliere), cat si despre unele dintre tehnicile
terapeutice.

c. Consiliere individuala si de grup

Indiferent de conceptia teoretica a consilierului si de strategia


abordata, consilierea se poate realiza individual sau in grup. In
continuare vom prezenta caracteristicile generale ale acestor doua
modalitati in care poate fi organizata activitatea de consiliere, fara sa
ne referim la diferentele care rezulta din conceptia teoretica a
consilierului. La insusirile particulare care rezulta din conceptia
teoretica a terapeutului ne vom referi in capitolele 3, 4 si 5 ale acestui
curs.

Consilierea individuala este o interactiune personala intre


consilier si client, in cadrul careia consilierul asista clientul in
rezolvarea problemelor sale mentale, emotionale sau sociale.

In general consilierea este solicitata de clientul care simte


nevoia de a fi ajutat. Dar sunt si cazuri in care clientul este trimis /
adus de o alta persoana (un membru al familiei, prieten, profesor,
coleg de munca). In situatiile de acest fel se poate intampla ca clientul
sa refuze colaborarea cu consilierul. Uneori consilierul este cel care isi
da seama de faptul ca cineva are nevoie de ajutor si ia legatura cu
clientul (de ex., dupa o catastrofa naturala asistentii sociali pot oferi
victimelor consiliere in situatie de criza; copiii care parasesc un centru
de plasament sunt ajutati de asistentii sociali sa isi insuseasca
deprinderile necesare pentru a trai independent).

7
Sedintele de consiliere se desfasoara in cabinetul de
consiliere sau, in lipsa acestuia, intr-o incapere placuta, linistita, in
care sedinta sa nu fie deranjata de nimeni. Consilierul si clientul
trebuie sa fie asezati in asa fel incat sa fie posibil contactul vizual
direct. Ei pot fi asezati in doua fotolii fata in fata sau la coltul unei
mese (nu fata in fata, deoarece masa dintre cei doi poate fi resimtita
ca o bariera care ingreuneaza colaborarea).

Durata unei sedinte de consiliere este de 45 – 60 minute.


Punctualitatea este foarte importanta atat din partea consilierului, cat
si a clientului.

In general consilierea se realizeaza in mai multe sedinte.

Prima sedinta incepe cu o scurta conversatie introductiva


(spargerea ghetii) dupa care clientului i se pun intrebari pentru a se
afla care sunt problemele pentru care a apelat la consilier. Prima
sedinta are doua obiective principale:

1. Stabilirea relatiei de consiliere si castigarea increderii


clientului. Pentru ca clientul sa aiba incredere in consilier si sa isi
prezinte deschis problemele, este important ca terapeutul sa il
asigure inca din primele minute ale intalnirii de respectarea
confidentialitatii. Castigarea increderii clientului depinde in mare
masura de abilitatile consilierului, de modul in care stie sa
comunice cu clientul si sa utilizeze mijloacele comunicarii
nonverbale (gesturile, mimica, zambetul).
2. Identificarea problemei clientului. Unii clienti au greutati in a se
concentra si in a-si prezenta coerent, concis si comprehensibil
problemele. Pentru obtinerea unor informatii relevante si
directionarea discutiei se recomanda utilizarea intrebarilor
inchise (Cine? Unde? Cand? Cum?). Este bine ca informatiile
obtinute sa fie notate sau inregistrate cu acordul persoanei
consiliate. Informatiile obtinute de la client vor fi completate cu
observatiile privind comportamentul clientului, impresia pe care
a facut-o consilierului.

La sfarsitul sedintei consilierul rezuma cele discutate (“Din cele


discutate am inteles ca problema Dumneavoastra este …”) si il asigura
pe client de disponibilitatea sa de a-l ajuta sa rezolve problema.
Consilierul va sublinia faptul ca este vorba despre o colaborare, si nu
de rezolvarea problemelor in locul clientului. In final se stabileste data
si ora urmatoarei intalniri.

8
Urmatoarele sedinte incep cu discutarea principalelor
evenimente care au avut loc in intervalul dintre sedinte. Daca clientul a
avut de realizat anumite sarcini / teme indicate de terapeut, va explica
cum a reusit sa le indeplineasca. Se precizeaza obiectivul sedintei si
sunt discutate problemele respective. Modul concret in care
procedeaza consilierul depinde de orientarea sa teoretica (analitica,
behaviorista, nondirectiva etc.).

Consilierea de grup presupune stabilirea unei relatii intre


consilier si un grup ai caror membrii au o problema comuna. In
asistenta sociala se formeaza numeroase tipuri de grupuri, in functie
de scopul urmarit: grupuri de suport si de autoajutorare (de ex.
Asociatia Alcoolicilor Anonimi, Asociatia Anti-SIDA), grupuri
terapeutice, de socializare, recreative, educative si de formare a
abilitatilor, pentru rezolvarea de probleme, grupuri de „intalnire” etc.
Activitatea de grup are numeroase functii: in cadrul grupului
participantii invata sa-si exprime verbal si nonverbal problemele,
constientizeaza ca si altii au greutati asemanatoare cu ale lor, isi
formeaza deprinderi de a comunica cu cei din jur, deprinderi de a
acorda sprijin, ajutor altora etc.

Participantii la sedintele de grup vor fi selectati de consilier in


functie de diferite criterii. Cel mai important criteriu este tocmai
problema comuna a participantilor (cautarea unui loc de munca,
violenta domestica, abandonul scolar etc.), dar pot fi luate in
considerare si alte criterii: sexul, varsta etc.

Numarul participantilor la sedintele de grup nu trebuie sa fie


nici prea mic (in acest caz se discuta putin, temele discutate se repeta,
in grup apar putine idei importante pentru problema discutata), dar
nici prea mare (grupul va avea tendinta de a se diviza in grupuri mai
mici). Se considera ca numarul optim de participanti este de 6 – 8,
fara a lua in considerare terapeutul, eventualii coterapeuti si
observatori.

In functie de modul in care clientii participa la activitati, grupul


poate fi inchis, deschis sau semi-deschis. Un grup este inchis daca la
toate sedintele participa aceleasi persoane. Grupul este deschis daca in
timp unii participanti parasesc grupul si vin noi participanti, in asa fel
incat la incheierea activitatii nici unul dintre cei care au participat la
primele sedinte nu mai face parte din grup. In practica cel mai frecvent
se formeaza grupuri semi-deschise in care exista participanti constanti,
care iau parte la aproape toate sedintele, si pe langa ei exista si
persoane care vin doar la cateva sedinte.

9
Sedintele in general sunt organizate saptamanal. Daca
problemele clientilor sunt grave, urgente, si ei au posibilitatea de a se
intalni mai frecvent, pot fi organizate si 2 – 4 sedinte pe saptamana.

Durata sedintelor este de 50 – 60 minute. Daca grupul se


intruneste mai rar, durata poate sa creasca pana la 90 de minute.
Durata sedintei trebuie sa fie precizata de la inceput si aceasta durata
trebuie sa fie respectata. Se recomanda ca aceasta durata sa nu fie
depasita pentru ca participantii sa se simta putin “presati de timp” si
sa se concentreze asupra problemelor importante.

Incaperea in care se desfasoara sedinta trebuie sa fie linistita si


placuta. Participantii vor fi asezati pe scaune in cerc sau semicerc,
apropiati unii de altii, ca sa aiba posibilitatea de a se percepe reciproc
si de a interactiona in mod direct.

La prima sedinta, dupa ce se fac prezentarile, consilierul da


cateva explicatii privind activitatea care se va desfasura. Vom da un
exemplu de text introductiv (Guggenbühl-Craig, dupa Ionescu, 1973):
“Grupa noastra se va intalni in fiecare saptamana. Vom incerca sa ne
cunoastem reciproc, dar mai ales sa ne ajutam reciproc, sa ne
rezolvam in comun problemele. Cei mai multi dintre cei adunati aici
aveti dificultati, care pot fi discutate in grup, si cu grupul. Fiecare
dintre dv. sa se simta liber in a discuta ceea ce-l preocupa…. Cu cat
veti fi mai deschisi si mai sinceri, cu atat grupa va va putea ajuta mai
serios. Dar nici unul din dv. sa nu se simta obligat sa spuna ceva. De
multe ori se pot invata lucruri importante si prin tacere si ascultarea
a ceea ce vorbesc altii”.

Prima parte a fiecarei sedinte este consacrata “incalzirii”, adica


unei discutii cu caracter introductiv. In continuare se precizeaza tema
sedintei, obiectivele urmarite, si se desfasoara sedinta propriu-zisa.
Modul in care se desfasoara activitatea in grup, interventiile
consilierului, tehnicile utilizate depind de conceptiile teoretice ale
consilierului.

Unii terapeuti abordeaza problemele din punctul de vedere al psihanalizei. In aceste


cazuri regula de baza a activitatii este: “Aici se poate vorbi despre orice”. Terapeutul
va interpreta din punct de vedere psihanalitic evenimentele din cadrul grupului. Astfel
el va analiza relatiile afective care se stabilesc intre membrii grupului, ca fiind expresii
ale unor identificari si ale transferului (Vianu, 1975, p. 125). Identificarea se produce
atunci cand unui participant i se pare ca un alt membru al grupului ii aminteste de o
persoana pe care el a cunoscut-o bine. Transferul se realizeaza atunci cand fata de
acest membru al grupului are sentimente asemanatoare cu cele pe care le-a avut fata
de aceasta persoana cunoscuta. De exemplu, un tanar poate deveni agresiv fata de un
membru mai in varsta al grupului deoarece il identifica cu propriul tata cu care a avut
multe conflicte.

10
Activitatea de grup este cu atat mai eficienta, cu cat se produc mai multe identificari si
transferuri. In acest caz membrii grupului se exprima mai spontan, isi exteriorizeaza
mai intens starile afective si se produce catharzisul afectiv.

In timpul sedintei consilierul are rol de moderator. El incurajeaza


participantii sa isi exprime parerile, dar nu isi sustine decat in cazuri
exceptionale propria parere. Rolul sau este de a orienta in mod discret
discutiile in asa fel incat participantii singuri sa gaseasca raspunsuri la
problemele discutate. Consilierul poate ajuta membrii grupului sa
gaseasca aceste raspunsuri prin modul in care formuleaza intrebarile,
prin sublinierea anumitor raspunsuri prin mijloace verbale si mai ales
nonverbale, prin modul in care sintetizeaza parerile exprimate de
membrii grupului.

Consilierul va interveni si isi va folosi (cu diplomatie) autoritatea


daca unii membri ai grupului transforma dezbaterea intr-un monolog,
vor sa isi impuna punctul de vedere, sunt ironici sau agresivi cu alti
participanti etc.

2. Jocul de rol ca tehnica de consiliere

Jocul de rol1 este o tehnica terapeutica folosita de consilieri


si psihoterapeuti. Aceeasi tehnica este utilizata si de catre cadrele
didactice, ca metoda de invatamant. Jocul de rol isi are originea in
psihodrama lui Moreno.

J. L. Moreno s-a nascut in 1889 la Bucuresti, dar a trait si a lucrat in


Austria si SUA. Grupul psihoterapeutic al lui Moreno era frecventat de
o tanara actrita, casatorita cu putin timp in urma. Ea a vorbit despre
niste neintelegeri familiale datorate unor deosebiri caracteriale intre ea
si sotul ei. Moreno a avut ideea sa o puna sa isi joace rolul, iar un alt
participant la psihoterapie a jucat rolul sotului. Rezultatul a fost
surprinzator: tanara si-a schimbat comportamentul si viata sa familiala
s-a imbunatatit. In acest fel a ajuns Moreno la inventarea psihodramei
(dupa Vianu, 1975, p. 136).

Jocul de rol (jocul dramatic, psihodrama) este folosit de


psihoterapeuti si consilieri ca o tehnica terapeutica in combinatie cu
celelalte tehnici (interviul, interpretarea de natura psihanalitica,
reformularea, reflectarea rogersiana etc.). Aceasta tehnica se
poate integra in diferite strategii terapeutice (analitice, non-directive,
comportamentale etc.).

11
Psihodrama poate fi utilizata in sedinte de consiliere individuale
sau de grup. In cadrul sedintelor individuale, in timp ce consilierul
discuta cu clientul, poate identifica probleme care pot fi mai bine
analizate si intelese daca sunt jucate. Clientul este rugat sa isi joace
propriul rol, iar consilierul interpreteaza persoana cu care
interactioneaza clientul (ego-ul auxiliar). Uneori se pot realiza si
inversari de rol: consilierul joaca rolul clientului, iar clientul
interpreteaza ego-ul auxiliar.

Sedintele de grup in general incep printr-o perioada de


incalzire, in care participantii discuta liber. Cand terapeutul considera
ca discutia a atins un punct interesant, el propune ca aceasta
problema sa fie jucata. Sunt si cazuri in care consilierul propune o
tema care i se pare a fi importanta pentru membrii grupului, si aceasta
este interpretata.

Jocul de rol este o tehnica solicitanta pentru terapeut, dar in


acelasi timp reprezinta si o provocare. Cel care organizeaza astfel de
activitati trebuie sa dea dovada de creativitate, empatie, capacitatea
de a actiona repede si cu discernamant.

Terapeutul este cel care decide daca problema unui anumit client
poate fi jucata. Dupa ce a luat decizia de a dramatiza o problema, el
trebuie sa ia alte hotarari importante:

- sa defineasca (sa formuleze) cat mai clar problema;

- sa structureze situatia problematica si sa stabileasca ce aspecte vor


fi puse in evidenta si care vor fi lasate in umbra;

- sa stabileasca cine va interpreta rolurile. Terapeutul indica clientilor


ce rol vor juca, dar nu le da indicatii privind ce sa spuna sau ce sa
faca, pentru ca scopul psihodramei este tocmai acela ca fiecare
participant sa fie cat mai spontan si sa interpreteze rolul in functie
de personalitatea sa.

Atunci cand „repartizeaza” rolurile, terapeutul trebuie sa aiba in


vedere insusirile de personalitate ale clientilor (gradul lor de anxietate,
inhibitie) si sa decida daca este bine sau nu sa ii supuna stresului
reprezentat de interpretarea unui rol in fata celorlalti clienti.

O problema frecvent intalnita este rezistenta pacientului. El


poate sa refuze sa joace, sau poate juca atat de neadecvat, incat
scopul sa nu fie atins. Rezistenta se poate datora inhibitiilor de origine

12
sociala: clientul nu doreste sa isi prezinte deschis problemele in fata
unui public, chiar daca acest public este format din alti clienti cu
probleme relativ asemanatoare cu ale sale. Exista si rezistente
inconstiente care tin de mecanismele de aparare ale Eului. Terapeutul
trebuie sa analizeze aceste rezistente si sa incerce sa le inlature.

Terapeutul trebuie sa aiba calitati de lider: sa stie sa conduca


activitatea, dar in acelasi timp sa dea dovada de tact. Trebuie sa
permita clientilor sa-si manifeste creativitatea, dar sa aiba grija sa nu
scape din mana situatia si activitatea sa nu devina haotica.

In cadrul jocului dramatic exista doua tipuri de roluri: eroul


(protagonistul) si ego-ul auxiliar.

Eroul este cel care prezinta o problema care poate fi interpretata


in cadrul sedintei. Terapeutul, pe baza experientei sale considera ca
prin “jucarea” acestei probleme clientul, si poate si alti clienti cu
probleme oarecum asemanatoare, pot fi ajutati. In cele mai multe
cazuri eroul interpreteaza propriul sau rol.

Ego-ul auxiliar este interpretat de terapeut, coterapeut, sau de


alti clienti care participa la sedinta. Acestia interpreteaza rolul unor
persoane reale care interactioneaza cu eroul (sotul / sotia eroului,
copiii lui, seful sau etc.) sau roluri care se refera la gandurile,
sentimentele eroului (un personaj dintr-un vis al eroului, vocea
constiintei sale etc.). Bineinteles va exista o diferenta intre modul in
care isi interpreteaza rolul acest ego auxiliar si realitatea, asa cum este
ea perceputa de erou. Dupa terminarea jocului eroul va vorbi despre
aceste diferente, si aceste discutii contribuie la mai buna intelegere /
autointelegere a clientului – erou (Vianu, 1975, p. 138).

Ne putem pune intrebarea daca un client castiga ceva sau nu din


interpretarea unui rol care nu este al lui insusi. Clientul care joaca un
ego auxiliar este obligat sa isi paraseasca pentru moment propriile
probleme si sa se implice in problemele unei alte persoane.
Interpretand rolul unei alte persoane se imbunatatesc abilitatile
sociale, se dezvolta capacitatea empatica, clientul isi da seama ca si
altii au probleme, nu numai el, si uneori constata ca problemele altora
seamana cu problemele sale. El este de asemenea “obligat” sa ofere
„eroului” ajutorul sau, ca si cum ar fi si el insusi un terapeut. A oferi
ajutor altora are intotdeauna efecte favorabile: creste increderea in
sine, se formeaza o imagine de sine pozitiva.

13
Exista mai multe variante ale jocului de rol:

1. Jocul de rol direct (psihodrama propriu-zisa): persoana se joaca pe


sine insasi (isi joaca propriul rol). Exista mai multe posibilitati:

- A (A) * B (B): A si B se joaca pe ei insisi, ca in cazul unui cuplu


marital care prezinta o scena din viata lor;

- A (A) * C (B): C joaca rolul lui B;

- Uneori sunt mai multi participanti: A (A) * B (B) * F (C) * G (D)


* H (E) – A si B se joaca pe ei insisi, copiii simbolizati prin C, D si
E sunt jucati de F, G si H.

2. Tehnica oglinzii: C (A) * D (B) – eroul A este jucat de C, iar cel


care i se opune B este interpretat de D. A se vede pe sine insusi si
isi da seama care sunt comportamentele neadecvate care ii
ingreuneaza adaptarea sociala.

3. Inversarea rolurilor: A (B) * C (A) - A, eroul, il joaca pe B, cel care


i se opune in viata reala, iar C il joaca pe A. In acest fel A este pus
in situatia “adversarului” sau si in acelasi timp se observa pe sine,
jucat de C. Acest mod de interpretare il ajuta pe A sa se vada pe
sine insusi cu ochii altora si invata sa se puna in situatia altuia.

De exemplu, un tanar delicvent pus sa joace rolul mamei unui


delicvent, incepe sa inteleaga sentimentele mamelor in general, si ale
mamei sale in mod special.

4. Tehnica alter ego-ului este o tehnica dificila ce presupune prezenta


unui asistent cu experienta. Se porneste de la modelul A (A) * C
(B), dupa care intra in scena D care devine B’, alter ego-ul lui B. D
spune ceea ce crede ca reprezinta gandurile ascunse ale lui B. In
acest fel A il intelege mai bine pe B.

In timpul desfasurarii jocului de rol terapeutul observa cu


atentie modul in care se comporta “actorii”, cu scopul de a-i cunoaste
si a-i intelege cat mai bine.

Dupa desfasurarea jocului de rol urmeaza comentarea si


interpretarea activitatii. Participantii isi spun parerile despre ei insisi,
despre cum s-au simtit interpretand rolul, cum cred ca ar trebui sa se
comporte in situatii reale de acelasi tip. Se discuta despre personaje,
despre modul in care interactioneaza acestia, problemele lor de

14
relationare, se dau sugestii pentru imbunatatirea abilitatilor de
relationare.

Uneori sedinta este inregistrata si apoi inregistrarea este


vizionata de catre client si terapeut. In acest fel clientul isi poate
analiza mai obiectiv comportamentul si poate intelege cauzele
problemelor sale.

Dupa cum rezulta din cele prezentate, in psihoterapie si


consiliere tehnica jocului dramatic are mai multe functii:

- psihodiagnoza: observand modul in care o persoana interpreteaza


un rol intr-o situatie care seamana cu o situatie reala, terapeutul
reuseste sa ii inteleaga mai bine parerile, sentimentele, motivatiile,
comportamentele.

- Imbunatatirea autocunoasterii: cel care interpreteaza un rol, dar si


“spectatorii” isi constientizeaza sentimentele, motivatiile, inteleg
cauzele care duc la dificultati in stabilirea relatiilor interpersonale.

- Insusirea unor comportamente adaptative. Cel care interpreteaza


un rol invata sa-si exprime in mod adecvat dorintele, sentimentele,
invata sa se controleze mai eficient. Terapeutul sau unii membri ai
grupului pot prezenta in fata grupului unele modele
comportamentale. Ei demonstreaza comportamentele dezirabile in
anumite situatii, contribuind astfel la dezvoltarea unor deprinderi de
viata (life skills). De exemplu, se poate demonstra modul in care
trebuie sa se comporte cel care se prezinta la un interviu de
angajare, modul in care se poate / nu este indicat sa se discute cu
un sef sau cu colegii de munca etc.

- Jocul de rol poate determina modificari importante de personalitate


si de comportament. Aceste modificari se datoreaza insight1-ului
care se produce in timpul interpretarii unui rol, cat si datorita
relatiilor complexe dintre conceptia despre sine si comportament.

In timp ce interpreteaza un rol (sau observandu-i pe altii care ii


interpreteaza rolul), clientulpoate trai insight referitor la problema
sa: el intelege brusc de ce se comporta neadecvat in anumite
situatii.

De ex. cel care nu are curajul sa isi spuna parerea in prezenta anumitor persoane
poate realiza ca se simte si se comporta in mod analog cu modul in care se comporta
in prezenta parintilor sai care erau exagerat de autoritari.

15
Mama care isi neglijeaza copilul poate ca isi da seama ca procedeaza in acest fel
pentru ca si ea a fost neglijata in copilarie.

Interpretand un nou rol, clientul isi insuseste un nou model


comportamental, ceea ce de multe ori este premisa unor modificari
mai ample de personalitate. Aceste modificari se produc
datorita relatiilor dintre conceptia de sine si comportament. Intre
conceptia despre sine a subiectului si comportamentul sau exista o
relatie stransa. De exemplu, daca cineva se considera timid, in
relatiile interpersonale va da dovada de anxietate, neincredere in
sine. Daca conceptia despre sine se modifica, se modifica si
comportamentul. Dar ce se intampla cu conceptia de sine daca
prima data se modifica comportamentul? Daca cineva are un
comportament care nu corespunde cu conceptia sa despre sine, va
trai o stare de disconfort, numita disonanta cognitiva (concept
utilizat de Festinger). Pentru a inlatura aceasta stare de disconfort,
el va cauta explicatii pentru comportamentul sau neobisnuit.
Explicatiile vor deveni un nou element al conceptiei de sine, si acest
nou element va influenta comportamentul. Astfel schimbarile pe
plan comportamental sunt urmate de schimbari emotionale si
intelectuale.

Festinger, impreuna cu mai multi psihologi sociali, a scris o carte


(„Cand o profetie nu se realizeaza”) pe baza observatiilor efectuate
intr-un grup care astepta sosirea sfarsitului lumii. Cercetatorii doreau
sa afle cum vor reactiona membrii grupului in momentul in care isi vor
da seama ca profetia nu se realizeaza. Unii, mai ales cei care fiind
singuri erau lipsiti de suportul grupului, au renuntat la credintele
anterioare. La altii dimpotriva, credinta in realitatea amenintarii a
crescut si au cautat noi argumente care sa fie in concordanta cu
aceasta credinta (Doise, Deschamp, Mugny, Psihologie sociala
experimentala, p. 205). Cercetatorii au observat deci, ca uneori o
credinta contrazisa de alte informatii devine mai puternica.

Noi avem tendinta de a valoriza consistenta. Daca perceptiile,


informatiile, ideile, atitudinile se afla in conflict, ne simtim neplacut si
ne simtim motivati sa reducem anxietatea produsa de aceasta
discordanta.

Disonanta cognitiva reprezinta starea de tensiune pe care o simtim atunci cand avem
doua cognitii (ganduri, atitudini, opinii) contradictorii. (de ex. gandul “Eu sunt
fumator” este in contradictie cu informatia: “fumatul produce cancer”). Disonanta
cognitiva poate fi redusa sau eliminata in mai multe moduri: una sau ambele cognitii
pot fi modificate pentru a deveni mai consonante, pot fi adaugate noi cognitii intre ele,
pentru a micsora distanta dintre ele, poate fi redusa importanta cognitiei, poate fi
negata legatura dintre cele doua cognitii.

16
Disonanta cognitiva se poate afla la baza schimbarii unor atitudini,
comportamente.

3. Terapia centrata pe persoana

a. Teoria lui C. Rogers despre personalitate

b. Caracteristici ale terapiei centrate pe persoana

c. Competente interpersonale ale terapeutului centrat pe


persoana

d. Etapele procesului terapeutic. Indicatiile si


contraindicatiile terapiei centrate pe persoana

e. Terapia centrata pe grup

a. Teoria lui C. Rogers despre personalitate

Activitatea de consiliere, ca de altfel si invatamantul modern,


se bazeaza in mare masura pe conceptiile psihologiei umaniste.
Psihologia umanista este un curent al psihologiei care s-a format in
SUA ca o reactie la tendintele reductioniste (de exemplu, de a explica
toate caracteristicile psihice prin fenomene fiziologice). Psihologii
umanisti si-au propus sa studieze caracteristicile complexe ale naturii
umane si mobilurile conduitelor lui. Ei au realizat cercetari privind
motivatiile, aspiratiile, creativitatea, valorile, idealurile etc. (Schiopu,
1997, p. 554). Doi dintre cei mai importanti reprezentanti ai acestui
curent au fost C. Rogers si A. H. Maslow.

Conceptia lui C. Rogers privind psihoterapia si consilierea este


strans legata de teoria sa despre personalitate, teorie pe care a
elaborat-o pe baza experientei dobandite ca psihoterapeut.

Pentru Rogers, doua notiuni fundamentale pentru intelegerea


personalitatii sunt „sinele” si „sinele ideal” (dupa Hayes, Orrell, 1997,
p. 210).

Sinele (self concept) cuprinde toate ideile, parerile pe care o


persoana le are despre propria persoana (este imaginea pe care o are
cineva despre sine). Aceasta imagine ne influenteaza atat

17
comportamentul, cat si modul in care intelegem si interpretam lumea
(daca o persoana se considera foarte inteligenta, se comporta altfel
decat daca s-ar considera mai putin inteligenta). Sinele nu reflecta in
mod necesar realitatea. Cineva se poate considera mai putin
inteligenta si poate avea esecuri din cauza aceasta, desi in realitate
poate ca este foarte inteligenta, dar abordeaza problemele fara
incredere in sine.

Sinele ideal este imaginea despre cum dorim sa parem / sa


devenim. Daca sinele ideal se deosebeste foarte mult de sinele real,
persoana devine nemultumita de sine, anxioasa, nefericita.

Rogers considera ca personalitatea este un fel de “masca” pe


care o folosim in relatiile cu alte persoane. Este important ca aceasta
masca sa fie similara cu sinele real, adica omul sa fie autentic.

In centrul teoriei despre personalitate elaborata de Rogers se


afla ideea ca fiecare persoana are doua trebuinte fundamentale:
trebuinta de a fi pretuita si trebuinta de autoactualizare.

- Necesitatea de a fi pretuita de alte persoane. Pretuirea se poate


manifesta prin dragoste, afectiune, apreciere, respect. In general
un om este pretuit de cei din jur daca are anumite calitati si
comportamente (ii ajuta, ii intelege pe cei din jur etc.), deci
pretuirea este legata de anumite conditii. Fiecare persoana stie care
sunt comportamentele prin care poate sa obtina pretuirea celorlalti.
Aceste comportamente sunt numite conditii de valorare. Dar,
pentru ca cineva sa se dezvolte si sa-si valorifice la maxim
potentialitatile, aceasta pretuire conditionata nu este suficienta. El
are nevoie de pretuirea neconditionata a catorva persoane care tin
la el indiferent de reusitele sau esecurile sale, indiferent de
comportamentul sau. Fiecare om trebuie sa stie ca exista cateva
persoane (parintii, fratii, sotul / sotia, copiii) care tin la el, il inteleg,
il apara, il ajuta in orice situatie. Aceste persoane ofera un sprijin
pe care se poate baza oricand, chiar si in situatia in care face
greseli. Aceasta convingere ii da siguranta de care are nevoie
pentru a face incercari si pentru a progresa.

Unii parinti fac greseala de a conditiona tot timpul afectiunea,


dragostea lor de comportamentul copilului. (“daca nu esti cuminte, nu
te mai iubesc”). Acesti copii devin foarte preocupati de efectele
comportamentelor lor asupra parintilor. Ei nu au curajul sa faca
incercari, pentru ca le este teama ca in caz de esec ar putea sa piarda
afectiunea parintilor. Din aceasta cauza ei nu vor reusi sa progreseze.

18
- Trebuinta innascuta de autoactualizare (autorealizare), adica de a-
si valorifica potentialitatile si de a se dezvolta. Fiecare individ are
tendinta innascuta de a-si dezvolta capacitatile la nivel optim, daca
este plasat in conditii optime. Toate experientele de viata sunt
evaluate prin prisma nevoii de autoactualizare. Experientele de
viata care ajuta dezvoltarea sunt percepute ca pozitive sau utile,
cele care ingreuneaza sau impiedica autoactualizarea sunt
percepute ca negative sau neplacute.

Uneori nevoia de pretuire interfereaza cu trebuinta de


autoactualizare. Daca o persoana nu se simte pretuita (adica se
considera ignorata, nerespectata, daca are impresia ca cei din jur nu ii
inteleg si nu ii accepta sentimentele, opiniile), ea va avea o stima de
sine scazuta, o imagine de sine negativa. Pentru a obtine aprobarea,
pretuirea celor din jur, aceasta persoana va incerca sa isi reprime
unele sentimente, opinii si va adopta unele comportamente care sunt
dezirabile in grupul din care face parte, dar care sunt
opuse comportamentului prin care si-ar putea satisface trebuinta de
autorealizare.Altfel spus, aceasta persoana, pentru a face pe placul
altora, renunta sa fie autentica(devine incongruenta[1]). In aceasta
situatie ea isi simte amenintata posibilitatea de autoactualizare, simte
ca nu exista o concordanta intre actiunile si valorile sale, ceea ce
determina sentimente de frustrare, nemultumire, depresie, anxietate.

De exemplu, un copil foarte inteligent doreste sa fie apreciat pentru ca


intelege cu usurinta lectiile si are rezultate scolare bune. Dar, in unele
clase, colegii mai putin dotati ii apreciaza doar pe cei care se opun
profesorilor, chiulesc, fumeaza, consuma alcool etc. Acesti copii ii
considera „tocilari” pe elevii buni. Din aceasta cauza unii elevi foarte
inteligenti renunta sa invete si preiau comportamentele colegilor de
clasa, pentru a obtine pretuirea lor. Ei nu se afirma prin calitatile lor
intelectuale (nu isi actualizeaza aceste calitati), dar probabil se vor
simti nemultumiti, frustrati.

b. Caracteristici ale terapiei centrate pe persoana


(obiective, relatia consilier – client)

Carl Rogers si-a dezvoltat metoda psihoterapeutica incepand cu


anul 1940, ca o reactie fata de psihanaliza. Terapia elaborata de
Rogers (care, asa cum am aratat, sta la baza activitatii de consiliere)
initial a fost numita terapie nondirectiva, deoarece rolul terapeutului
era cel de a incuraja si a asculta clientul (si nu de a-l directiona, de a-i
da sfaturi, de a realiza interpretari). Intr-o etapa ulterioara s-a folosit
sintagma terapie centrata pe client, deoarece Rogers atribuia clientului
responsabilitatea pentru propria sa dezvoltare si maturizare. In ultima

19
etapa a dezvoltarii teoriei sale, Rogers foloseste expresia terapie
centrata pe persoana si recomanda o mai mare implicare terapeutului
in procesul de consiliere.

Consilierea / psihoterapia centrata pe persoana se


deosebeste de alte metode de consiliere / psihoterapie prin
urmatoarele:

- are un scop diferit de al altor terapii: este centrata asupra


individului si nu asupra problemei. Scopul nu este acela de a
rezolva problema clientului, ci de a-l ajuta sa se maturizeze, sa se
dezvolte si sa se adapteze mai bine la mediul in care traieste.

- Accentul cade pe aspectul afectiv (emotional) al situatiei, nu pe


aspectul intelectual deoarece, dupa cum arata Rogers, cele mai
multe probleme nu se datoreaza faptului ca omului ii lipsesc
informatiile, ci modului in care reactioneaza afectiv cand apar
problemele.

- Accentul se pune pe situatia actuala si nu pe trecutul individului.


Cunoasterea trecutului ne poate ajuta sa intelegem cauzele
problemei, dar cunoasterea cauzelor nu este necesara pentru
atingerea obiectivelor terapiei.

- Terapeutul porneste de la premisa ca fiecare om este expert in


propria sa problema. Clientul isi cunoaste cel mai bine situatia, el
trebuie ajutat sa descopere singur modalitatile in care isi poate
rezolva problemele. Aceasta este una dintre cele mai importante
deosebiri intre terapia centrata pe persoana si terapia de natura
psihanalitica. Psihanalistul considera ca el intelege mai bine / mai
profund problema pacientului decat pacientul insusi, pentru ca
problemele au cauze care provin din inconstient. Din aceasta cauza
psihanalistul, pornind de la informatiile obtinute de la pacient,
propune interpretari privind cauzele inconstiente ale problemelor,
iar pacientul trebuie sa accepte aceste interpretari.

In conceptia lui Rogers, principalele obiective ale consilierii


centrate pe persoana sunt: actualizarea resurselor clientului, facilitarea
dezvoltarii si maturizarii sale. Pentru a fi atinse aceste obiective,
terapeutul nu trebuie sa incerce sa-l modifice pe client. El trebuie
sa ofere un mediu plin de caldura, in care clientul se simte inteles,
acceptat, pretuit. In acest mediu clientul reuseste sa se accepte pe
sine si sa se manifeste intr-un mod autentic. Daca clientul se accepta

20
pe sine si isi formeaza o imagine de sine pozitiva, el va reusi sa isi
actualizeze posibilitatile si se va dezvolta.

Rogers considera ca, pentru a atinge aceste obiective, relatia


dintre consilier si client trebuie sa aiba trei caracteristici
principale: congruenta, atentia pozitiva neconditionata si empatia.

Congruenta.

La inceputul relatiei de consiliere clientul este intr-o stare de


incongruenta, adica el nu este autentic. Clientul nu se accepta pe sine,
isi neaga propriile sentimente, ganduri (neaga de exemplu ostilitatea
sau furia fata de anumite persoane, pentru a nu risca sa piarda
pretuirea lor conditionata). Exista o diferenta intre Sinele real si Sinele
ideal, pe care incearca sa il prezinte celor din jur.

Terapeutul ofera clientului o relatie congruenta. Congruenta


consilierului se manifesta prin aceea ca el isi constientizeaza
sentimentele si le exprima deschis, in cursul interactiunii sale cu
clientul. Consilierul isi comunica sentimentele intr-o maniera adecvata,
adica fara sa jigneasca, sa raneasca sau sa acuze clientul. In acelasi
timp consilierul cere si clientului sa se comporte autentic, sa fie sincer,
sa isi exprime sentimentele.

Atentia pozitiva neconditionata.

Terapeutul acorda clientului o atentie pozitiva


neconditionata. Clientul este acceptat, valorizat (pretuit) in mod
neconditionat. Terapeutul nu accepta numai anumite sentimente,
opinii, comportamente ale clientului si le respinge pe celelalte, ci
accepta clientul asa cum este el, cu toate calitatile si defectele sale.
Consilierul nu are rolul de a moraliza, el nu face evaluari, nu
formuleaza judecati de valoare la adresa clientului.

Empatia.

Terapeutul retraieste experientele clientului intr-o


maniera empatica. Intelegerea empatica inseamna a intelege
sentimentele, gandurile unei alte persoane ”ca si cum ai fi cealalta
persoana, dar fara a pierde conditia de ca si cum” (Rogers, dupa
Dafinoiu, 2005, p. 89). Un consilier empatic reuseste sa intre in
universul interior al clientului, sa perceapa realitatea din punctul lui de

21
vedere si sa returneze clientului experientele astfel receptate
Returnarea experientelor se realizeaza prin reformularea cuvintelor
clientului si reflectarea sentimentelor sale (tehnici care vor fi descrise
in urmatorul subcapitol).

Congruenta, atentia pozitiva neconditionata si empatia ajuta clientul sa


isi inteleaga mai bine comportamentul, sentimentele, sa se
autoaccepte si sa se dezvolte, sa se maturizeze, sa se autoactualizeze.

c. Competente interpersonale ale terapeutului centrat pe


persoana (comportamentul participativ si ascultarea
activa)

Reusita consilierii depinde in foarte mare masura de abilitatea


consilierului de a crea o relatie interpersonala armonioasa, empatica cu
clientul. Comunicarea consilier – client se realizeaza atat verbal, cat si
nonverbal (prin paralimbaj si metacomunicare). Cercetarile au aratat
ca in timpul unui discurs tinut in fata unui grup, 55% din impactul
acestuia se datoreaza limbajului corporal (postura, gesturi, contact
vizual), 38% tonului vocii si doar 7% continutului verbal al mesajului
transmis (Mehrabian, Ferris, dupa Dafinoiu, 2005, p. 94). Adica, de
cele mai multe ori, felul in care vorbim este mai important decat ceea
ce spunem.

Cele mai importante competente interpersonale ale


consilierului, care asigura crearea unei relatii armonioase cu clientul,
sunt comportamentul participativ si ascultarea activa.

Comportamentul participativ

Comportamentul participativ indica implicarea efectiva a


consilierului in relatia cu clientul si interesul sau profund fata de
problemele sale (Egan, dupa Dafinoiu, 2005, p. 94). Participarea se
exteriorizeaza prin orientarea fizica a consilierului catre client.
Orientarea fizica spre interlocutor se exprima prin distanta spatiala,
pozitia spatiala, contactul corporal, postura, gesturile, fata si mimica,
privirea (contactul vizual).

Distanta spatiala dintre doua persoane care comunica exprima


destul de bine distanta psihologica dintre ele, dar trebuie sa se tina
seama si de deosebirile de natura culturala, cat si de personalitatea
celor implicati in comunicare. Persoanele timide prefera sa isi tina
interlocutorul la o distanta mai mare.

22
Pozitia spatiala poate influenta comunicarea. Pozitia fata in fata
poate sugera unora o relatie de opozitie. Unii considera ca in timpul
unei sedinte de consiliere este preferabila asezarea intr-un unghi de 45
– 90 de grade. Aceasta asezare ofera mai mult confort, deoarece
contactul vizual se poate realiza optional.

Contactul corporal, atingerea clientului poate avea efecte


pozitive, clientul fiind astfel incurajat sau asigurat de faptul ca este
inteles. Dar atingerea poate avea si efecte negative, pentru ca clientul
poate avea impresia ca nu a fost respectat spatiul sau intim. De aceea
atingerea clientilor trebuie facuta cu prudenta.

Postura (pozitia corpului) este un foarte bun indicator al starii


afective in care ne aflam. Consilierul trebuie sa adopte o pozitie care
sugereaza o atitudine deschisa, care sa stimuleze contactul psihologic
cu clientii sai. O astfel de pozitie este cea cu corpul aplecat putin in
fata, capul usor aplecat intr-o parte, postura relaxata.

Gesturile insotesc si completeaza cuvintele; intre cuvinte si


gesturi in general exista o concordanta. Discordanta dintre ele are
efecte negative asupra comunicarii. Utilizarea adecvata a gesturilor, si
mai ales a miscarilor capului de catre consilier, il fac pe client sa se
simta ascultat si urmarit cu atentie.

Expresia faciala comunica numeroase mesaje privind starea


afectiva, dorintele, parerile noastre. Zambetul are o semnificatie foarte
puternica: zambind parem prietenosi si ii incurajam pe ceilalti sa
comunice cu noi. Dar consilierul trebuie sa utilizeze zambetul cu
atentie: daca zambim prea mult in timp ce clientii vorbesc despre
lucruri serioase, care ii afecteaza, parem superficiali, lipsiti de empatie.

Contactul vizual este, probabil, cel mai puternic indicator


nonverbal. Multe dintre aprecierile noastre inconstiente despre alte
persoane se bazeaza pe durata si tipul contactului vizual pe care il
avem cu acestea. Contactul vizual are 4 functii importante in
comunicare (Argyle, dupa Hayes si Orrell, 1997, p. 284):

- reglarea fluxului conversatiei. Daca dorim sa initiem o conversatie


cu cineva, ne uitam la persoana respectiva, pentru “a-i prinde
privirea”. Daca vrem sa spunem ceva, asteptam pana cand apare o
pauza si persoana care vorbeste se uita la noi. Atunci cand dorim sa
incheiem, ne uitam la interlocutorul nostru, sugerand ca acum este
randul lui sa spuna ceva.

23
In general cel care asculta isi priveste mai mult interlocutorul decat
cel care vorbeste.

- furnizarea de feedback vorbitorului despre ceea ce a comunicat. Cel


care a spus ceva doreste sa fie aprobat, si aceasta nevoie de
aprobare se exprima prin cautarea contactului vizual. S-a observat
ca persoanele care au o dorinta puternica de aprobare stabilesc un
contact vizual mai prelungit decat altele.

- exprimarea emotiilor. Pozitia sprancenelor, frecventa cu care clipim,


gradul de incordare / relaxare a muschilor din jurul ochilor, dar mai
ales gradul de dilatare a pupilei exprima sentimentele noastre.
Pupila se dilata daca privim ceva sau pe cineva care ne place.

- Informarea participantilor despre natura relatiei lor. Un contact


vizual de scurta durata poate semnala un interes scazut pentru
mesajul transmis de interlocutor sau o atitudine negativa (de
antipatie, nemultumire, suparare) fata de celalalt. O persoana care
vorbeste despre probleme personale importante, are tendinta de a
privi rar spre interlocutor. Un contact vizual prelungit poate deveni
neplacut, daca cei care discuta nu sunt in relatii foarte stranse.
Privirea insistenta poate induce sentimente de disconfort, ideea ca
celalalt doreste sa ne controleze, sa ne evalueze, sa ne domine.

Atunci cand doua persoane sunt intr-o relatie empatica, ele


adopta pozitii corporale asemanatoare, fac gesturi asemanatoare,
ritmul vorbirii si intensitatea vocii devin asemanatoare.
Comportamentul nonverbal bine sincronizat contribuie la crearea unei
relatii armonioase, de incredere reciproca.

Consilierul trebuie sa stie sa descifreze semnalele nonverbale ale


clientilor, pentru a-i intelege cat mai bine. De asemenea el trebuie sa
controleze modul in care utilizeaza aceste semnale, inclusiv contactul
vizual, pentru a-i incuraja pe clienti. De exemplu, daca clientul este
tensionat, sta crispat pe marginea scaunului, cu bratele incrucisate,
picioarele stranse sau asezate unul peste celalalt, putem incerca sa
adoptam la inceput si noi o pozitie asemanatoare. Dupa ce am stabilit
o relatie psihologica mai buna, putem sa ne schimbam pozitia corpului,
sa luam o pozitie mai relaxata, si probabil clientul ne va urma in mod
inconstient, se va relaxa si el.

Ascultarea activa

24
Prin tehnicile ascultarii active consilierul semnalizeaza clientului
faptul ca a fost atent si a inteles mesajele sale care au fost emise
verbal si / sau nonverbal. Ascultarea activa poate fi
exprimata prin reformularea celor spuse de client si prin reflectarea
sentimentelor sale. Reformularea ofera clientului un feedback privind
semnificatia mesajului, iar reflectarea sentimentelor ofera un feedback
privind continutul afectiv explicit sau implicit al acestuia.

a. Reformularea

A reformula inseamna a spune cu alte cuvinte ceea ce a spus


clientul. R. Mucchielli (dupa Dafinoiu, 2005, p. 102), analizand
reformularea asa cum este ea privita de Rogers, pune in evidenta trei
procedee principale ale acesteia: reformularea – reflectare,
reformularea ca inversare a raportului figura – fond si reformularea –
clarificare.

1. Reformularea - reflectare reia o secventa importanta a discursului


clientului, sau ultimele sale cuvinte, care sunt urmate de o pauza
mai lunga. In acest fel sunt puse in evidenta ideile importante si se
face o invitatie la continuarea discursului. Reformularea – reflectare
se poate realiza in mai multe moduri:

- raspunsul – ecou, cand sunt repetate cuvintele spuse de client.


Utilizarea prea frecventa a acestei reformulari poate crea clientului
impresia ca terapeutul nu depune efortul necesar pentru a-l
intelege.

- reformularea prin utilizarea unor alti termeni echivalenti cu termenii


utilizati de client. Consilierul foloseste expresii de genul: vreti sa
spuneti ca…, cu alte cuvinte…, dupa parerea dumneavoastra…. etc.
Este un procedeu mai eficient decat raspunsul – ecou, pentru ca
terapeutul dovedeste faptul ca a fost atent si a incercat sa inteleaga
clientul.

- Reformularea rezumat pune in evidenta aspectele esentiale ale


mesajului clientului. Este important ca terapeutul sa rezume numai
ce a spus clientul, si sa evite interpretarile sau evaluarile cu
caracter moral.

2. Reformularea ca inversare a raportului figura – fond: clientul spune


ceva, iar consilierul reia aceeasi idee, dar dintr-un alt punct de

25
vedere (de ex. un elev afirma: sunt cel mai slab din clasa.
Consilierul reformuleaza: vrei sa spui ca toti colegii tai sunt mai
buni decat tine. In prima afirmatie accentul cade pe elev, in a doua
pe colegii de clasa). Aplicarea acestui procedeu poate ajuta clientul
sa constientizeze anumite aspecte ale problemei sale pe care pana
atunci nu le-a inteles prea bine. Acest procedeu poate determina
aparitia unor stari afective intense, din aceasta cauza metoda
trebuie utilizata cu prudenta.

3. Reformularea clarificare. De multe ori clientul nu reuseste sa se


exprime prea clar, el isi prezinta problemele intr-un mod imprecis,
confuz, neorganizat. Consilierul reformuleaza mesajul si ii spune
clientului cum a inteles el problema despre care se discuta.

b. Reflectarea sentimentelor

Reflectarea sentimentelor se realizeaza printr-o repetare sau o


reformulare a afirmatiilor clientului, care pune accentul pe
sentimentele acestuia.

Ne putem intreba de unde stie terapeutul ce sentimente


traieste clientul? Hill si O’Brien (dupa Dafinoiu, Vargha, 2005, p. 107)
mentioneaza patru surse ale identificarii sentimentelor care vor fi
reflectate:

1. Exprimarea directa a sentimentelor de catre client. Deseori clientii


sunt constienti de sentimentele lor si le exprima verbal. De
exemplu, un adolescent poate spune: am fost foarte suparat pe
tatal meu pentru ca…. Consilierul poate reflecta aceste sentimente
utilizand un alt cuvant, care i se pare potrivit in functie de context
(daca inteleg bine, ai fost nemultumit pentru ca tatal tau….).
Sinonimele nu sunt perfecte. Prin aceasta reflectare consilierul isi
incurajeaza clientul sa se gandeasca la sentimentele sale si sa
precizeze / sa constientizeze mai bine sentimentele sale.

2. Comportamentul nonverbal al clientului. Mimica, postura, gesturile


clientului ne pot informa despre starea sa afectiva. Reflectarea se
va realiza sub forma ipotetica (Cred ca acum va simtiti).

3. Prezentarea verbala a unor evenimente de viata, fara referire la


sentimentele pe care le-a determinat acest eveniment. Clientul
povesteste ce i s-a intamplat, dar nu vorbeste despre sentimentele
sale. Consilierul, pe baza cunostintelor sale si a experientei sale de
viata, isi poate da seama ce stari afective a trait clientul in timp ce

26
a trait acele evenimente. Consilierul va verbaliza aceste stari
afective, dar sub forma ipotetica (cred ca in aceasta situatie te-ai
simtit…), deoarece nu poate fi sigur de faptul ca clientul a
reactionat afectiv asa cum presupune el. Clientul poate accepta sau
nega aceasta presupunere.

4. Proiectarea sentimentelor consilierului. Chiar daca terapeutul nu a


trait evenimente de viata asemanatoare cu cele prezentate de
client, el isi poate da seama de sentimentele clientului pe baza
capacitatii sale empatice. Terapeutul se identifica cu clientul pe plan
mental, se proiecteaza in situatia acestuia si isi da seama de starile
afective traite de acesta. Consilierul trebuie sa fie prudent cand
apeleaza la aceasta metoda, deoarece ar fi posibil ca el sa resimta
situatia altfel decat clientul sau.

Reformularea si reflectarea sentimentelor au numeroase functii:

- Crearea unei relatii pozitive intre client si consilier.

- consilierul care reformuleaza / reflecta corect continutul


mesajului si sentimentele clientului da dovada de ascultare
activa. El demonstreaza ca este implicat activ in relatia
terapeutica, il asculta si il intelege pe client.

- daca clientul se recunoaste in reformularea / reflectarea


realizata de terapeut, el are sentimentul ca este ascultat si
inteles. In aceasta situatie el se va angaja si mai activ in relatia
terapeutica.

- daca clientul este de acord cu reformularea si cu reflectarea


sentimentelor, consilierul isi da seama ca l-a inteles bine.
Consilierul poate considera ca a reformulat / reflectat corect
numai daca reformularea este acceptata de client deoarece,
dupa cum arata Rogers, fiecare om este expert in propria
problema.

- Modelarea exprimarii sentimentelor: exprimand sentimentele


clientului, consilierul ii ofera un model privind modul in care se
poate realiza exteriorizarea, verbalizarea starilor afective.

- Constientizarea si “normalizarea” sentimentelor clientului: multi


oameni nu reusesc sa-si constientizeze sentimentele pe care le
traiesc. Pentru ei sentimentele sunt confuze, greu de definit,
contradictorii, ambivalente. Prin exprimarea lor de catre consilier,

27
clientul le intelege mai bine, le constientizeaza, le accepta, si
aceasta reprezinta un pas important spre dezvoltarea capacitatii de
a le controla. In acelasi timp clientul isi da seama de faptul ca a trai
un sentiment intr-o anumita situatie este ceva normal, nu trebuie
sa isi faca griji sau sa se simta vinovat pentru ca are acele
sentimente.

- Stimularea autocunoasterii afective: receptand reflectarea


sentimentelor de catre consilier, clientul se simte stimulat sa se
gandeasca mai mult la propriile stari emotionale si astfel
progreseaza pe calea autocunoasterii.

- Crearea unui climat securizant: vorbind despre sentimente,


consilierul arata ca el cunoaste bine aceste sentimente, si
sugereaza faptul ca el il respecta pe client chiar daca are asemenea
sentimente. Clientul isi da seama ca sentimentele (chiar si cele pe
care el le considera a fi “rusinoase”, “neacceptabile”) pot fi
exprimate in prezenta consilierului. El se simte deci in securitate in
prezenta consilierului si se simte acceptat in mod neconditionat.

Reformularea si reflectarea sentimentelor sunt doua procedee


centrale ale consilierii centrate pe client. Ele au efecte benefice asupra
clientului numai daca sunt utilizate corect. Atunci cand terapeutul
reformuleaza cele spuse de client / reflecta sentimentele, este
important ca el sa nu interpreteze cele spuse de client, sa nu caute
cauzele ascunseale comportamentului sau, sa nu il critice, sa nu il
evalueze moral. Consilierul accepta clientul asa cum este el, dovedind
prin aceasta increderea sa in client, in capacitatea sa de a se
autocunoaste, de a se intelege, de a gasi raspunsuri la propriile sale
probleme.

Utilizand aceste procedee intr-un climat de acceptare


neconditionata a clientului, consilierul exercita o influenta
numita facilitare. Clientul se intelege tot mai bine, se autoaccepta
(pentru ca este acceptat si de consilier) si toate acestea faciliteaza
(usureaza, ajuta) evolutia sa. Evoluand, maturizandu-se, clientul va
reusi sa isi rezolve problemele in mod independent.

d. Etapele procesului terapeutic. Indicatiile si


contraindicatiile terapiei centrate pe persoana

Rogers (dupa Dafinoiu, 2005, p. 91) considera ca procesul


terapeutic are mai multe etape:

28
1. Clientul vine si cere ajutor. Clientul ia in mod independent decizia
de a apela la consilier, el este deci responsabil de aceasta decizie si,
in acelasi timp, el isi asuma si responsabilitatea de a se ocupa de
problemele sale.

2. Situatia de ajutor este definita. De la inceput clientul este avertizat


asupra faptului ca nu terapeutul este cel care gaseste solutii.
Clientul este cel care se cunoaste cel mai bine, el este “expertul”
care isi cunoaste cel mai bine propriile probleme. Terapeutul
incurajeaza clientul sa se manifeste liber si autentic in timpul
sedintei, adica sa exprime tot ceea ce simte si gandeste. El il va
ajuta sa descopere propriile raspunsuri la intrebarile sale si sa
gaseasca cele mai bune solutii.

De la inceput sunt definite limitele relatiei de consiliere:

- limitarea timpului: consilierea are o anumita durata definita de


la inceput; clientul nu poate cere mai mult timp, invocand de
exemplu faptul ca a intarziat la sedinta;

- limitarea agresivitatii: clientii au voie sa isi exprime verbal


sentimentele agresive, dar nu au voie sa se comporte agresiv
fata de terapeut, sau sa distruga obiecte din incapere;

- limitarea afectiunii. Unii clienti (mai ales copii) solicita


manifestari de afectiune cum ar fi cadouri, continuarea relatiei
sociale cu consilierul si in afara sedintelor etc. Satisfacerea
acestor cerinte va fi evitata.

3. Clientul este incurajat sa isi exprime liber sentimentele privind


problema sa. In timp ce isi prezinta problemele, clientul este
incurajat sa fie congruent, autentic, adica sa isi exprime
sentimentele reale: ingrijorarea, anxietatea, culpabilitatea,
ostilitatea, agresivitatea, ambivalenta, indecizia etc. Terapeutul
recunoaste, clarifica si accepta sentimentele negative ale
clientului. Consilierul nu cauta cauzele sentimentelor negative, nu le
discuta utilitatea, nu formuleaza judecati de valoare la adresa
clientului, nu il evalueaza. El recunoaste existenta acestor
sentimente, le clarifica verbal si le accepta.

De ce se procedeaza astfel? Daca clientul este contrazis, el cauta


argumente pentru propriile sale sentimente, credinte, comportamente.
In acest fel acestea se intensifica si scade posibilitatea modificarii lor.
Acceptand sentimentele negative ale unei persoane despre ea insasi,

29
accentuam dezechilibrul psihologic, ceea ce determina cresterea
probabilitatii manifestarii unor tendinte contrare, datorita nevoii de
echilibru. Clientul va simti nevoia de a se schimba.

4. Dupa ce persoana a exprimat sentimentele sale negative, ea


incearca timid exprimarea unor sentimente pozitive. Apar
manifestari de amor propriu, incredere in sine etc. Consilierul
recunoaste si accepta sentimentele pozitive exprimate, in acelasi
mod in care a acceptat si sentimentele negative.

5. Simtindu-se inteles si acceptat de catre consilier, clientul incepe sa


isi schimbe imaginea de sine. El se percepe, se intelege, se
accepta altfel decat inaintea stabilirii relatiei de consiliere. Acesta
este cel mai important moment al consilierii, deoarece daca clientul
are o imagine de sine pozitiva, daca are incredere in sine, va reusi
sa isi puna in valoare resursele, sa se dezvolte, sa se
maturizeze. Odata cu cresterea autointelegerii si autoacceptarii,
clientul isi dezvolta capacitatea de a lua decizii privind modul in care
trebuie sa actioneze in viitor, pentru a-si rezolva problemele.

6. In urmatoarea etapa clientul incepe sa aiba curajul de a initia


actiuni pozitive, adaptative minore. Chiar daca la inceput actiunile
cu caracter pozitiv sunt de mica importanta, ele ajuta clientul sa se
cunoasca si sa se inteleaga mai bine.

7. Clientul are curajul sa faca actiuni pozitive din ce in ce mai


importante. Chiar daca mai are probleme, el le priveste altfel: ele
nu ii mai ameninta respectul de sine.

8. Nevoia de ajutor scade si clientul isi da seama ca relatia de


consiliere trebuie sa inceteze.

Fiecare metoda de psihoterapie sau consiliere are


anumite indicatii si contraindicatii (dupa Holdevici, 1996, p. 75).
Consilierea nondirectiva poate fi utilizatacu succes in cazul
persoanelor care au probleme de adaptare la mediu, dar nu sufera de
probleme psihice grave (sufera cel mult de tulburari nevrotice usoare).
Prin aceasta metoda pot fi abordate problemele care isi au originea
mai mult in interiorul personalitatii si mai putin in surse de natura
externa.

Consilierea centrata pe persoana este mai putin eficienta in


cazul persoanelor cu nivel intelectual redus, al celor trecuti de cincizeci

30
de ani, al celor care au dificultati de verbalizare, al personalitatilor
dependente si in cazul psihoticilor.

Multi terapeuti considera ca aceasta metoda poate fi combinata


cu alte metode de consiliere, in cadrul unui demers eclectic.

e. Terapia centrata pe grup

Rogers nu a fost interesat numai de terapia individuala, ci si de


cea de grup. El a organizat asa numitele “grupuri de intalnire”
(encounter group).

Terapia centrata pe grup are la baza aceeasi conceptie


teoretica privind personalitatea ca si terapia individuala si are
aceleasi obiective: facilitarea maturizarii clientului si autoactualizarea
resurselor sale.

Organizare. Grupul este alcatuit din 6 - 8 membri si


terapeutul. Sedintele au loc intr-o incapere linistita, iar membrii
grupului sunt asezati in jurul unei mese. Sedintele de grup au loc de
doua ori pe saptamana, durata unei sedinte este de o ora. In total se
organizeaza aproximativ 20 de sedinte.

Terapeutul are un rol asemanator cu cel jucat in cursul


sedintelor individuale. El nu propune temele de discutie si nu isi
impune propriul punct de vedere, ci clarifica si reflecta sentimentele,
reformuleaza continuturile exprimate de membrii grupului. Rolul sau
este de a exprima acceptarea fiecarui membru al grupului in parte, de
a manifesta incredere in posibilitatea fiecaruia de a deveni responsabil
pentru solutionarea problemelor sale.

La prima sedinta uneori exista dificultati, membrii grupului nu au


curajul sa inceapa discutiile. Un mod tipic de a incepe este cel in care
fiecare povesteste ceva despre el si despre problemele sale. Acest
lucru se realizeaza informal, fara presiune din partea terapeutului.

In cursul sedintelor sunt abordate de regula mai multe teme,


subiecte asupra carora se centreaza discutia. Pentru fiecare tema
exista un participant cu rol principal care se afla in centrul atentiei si
mai multi participanti cu rol secundar. Unele teme sunt discutate un
timp mai scurt, altele sunt discutate pe parcursul mai multor (sau
chiar a tuturor) sedinte, ele fiind aprofundate prin participarea
majoritatii membrilor grupului.

31
De regula primele sedinte sunt dominate de sentimente
negative, si de descurajare. La sedintele ulterioare participantii incep
sa manifeste o mai buna autoacceptare si incep sa apara sentimentele
de speranta, cautarea relatiilor interpersonale, faurirea unor planuri de
viitor.

Grupul este cu atat mai eficient, cu cat coeziunea grupului este


mai mare si participantii au mai mare incredere unii in altii. In cadrul
terapiei de grup membrii grupului isi inteleg mai bine propria situatie,
fiind sustinuti de ceilalti membri ai grupului. Ei profita de pe urma
terapiei doar daca se simt acceptati de ceilalti membri ai grupului si de
catre terapeut.

In situatia de grup participantii descopera posibilitatea de a


stabili relatii interpersonale mai satisfacatoare, decat cele pe care le
stabileau anterior. Ei invata ce inseamna sa acorzi si sa primesti
intelegere si sprijin emotional. Fiecare participant are posibilitatea de a
oferi ajutor, si faptul de a acorda sprijin are o valoare terapeutica
importanta.

32

S-ar putea să vă placă și