Competența parentală – ce este și cum o evaluăm în

psihologia clinică
Publicat pe Octombrie 26, 2014de geaninaciuhan
Un aspect provocator al demersului de evaluare psihologică clinică a copilului și
familiei este definirea comportamentelor, atitudinilor, credințelor și valorilor
care reprezintă un nivel satisfăcător sau ”suficient de bun”al competențelor
parentale. Când vorbim despre competență parentală, din punct de vedere
psihologic, ne referim practic la ideea de competență emoțională a părintelui.

Părintele competent emoțional este capabil să mențină afecțiunea și

respectul copilului, își admiră copilul și îi respectă opiniile, își ghidează copilul
spre scopuri prosociale. Fără o supraveghere adecvată și autentică din partea
părintelui, copilul va găsi îndrumare la alte persoane, cel mai adesea la grupul de
prieteni, iar de cele mai multe ori acești prieteni sunt și ei, la rândul lor, în același
tip de relație disfuncțională din punct de vedere emoțional cu părinții lor.
Competența emoțională la adulți este un aspect fundamental al capacității
parentale, deoarece emoțiile părinților afectează sănătarea relației părinte-copil.
Emoțiile intense constituie o componentă importantă a vieții de părinte. Adesea
părintele experiențiază emoții contradictorii în relația cu copilul – pe lângă
emoțiile pozitive de bucurie, afecțiune, iubire, apar inevitabil și emoții negative
precum furia sau teama că ar putea să-și piardă controlul și să-și răneacă copilul.
Modul în care părintele gestionează aceste emoții definește calitatea mediului în
care crește copilul și prezice dezvoltarea favorabilă sau defavorabilă a acestuia.
Mediul de dezvoltare al copilului este considerabil mai favorabil atunci când
părinții exprimă și trăiesc emoții pozitive. Chiar și emoțiile negative pasagere
dintre adulți cauzează distres și agresivitate la copiii mici.

Nivelul de stres joacă și el un rol extrem de important. Părinții care experiențiază

un nivel ridicat de stres sau un nivel scăzut de suport social au tendința de a
prezenta deficiențe importante în abilitățile parentale și să impună reguli de
disciplină mult mai dure sau chiar extreme. Aceste deficiențe se datorează
impactului pe care stresul, respectiv suportul, îl au asupra emoțiilor părintelui.
Cercetările realizate pe această temă au arătat corelații importante pozitive între
nivelul de stres și emoțiile negative, precum și între gradul de suport și emoțiile
pozitive.

Emoțiile negative cronice și intense la părinți sunt un semn clar de disfuncție a

familiei. Studiile arată că ele sunt prezente mai ales în familiile la mamele
abuzive, mamele copiilor agresivi, mamele care trăiesc în sărăcie.

Parentingul competent cuprinde comportamente care facilitează dezvoltarea

sentimentului de competență la copil – acestea sunt:
1. Părintele este activ și pozitiv implicat în viața copilului.
2. Dialogul dintre părinte și copil este direct, deschis și cooperant.
3. Părinții comunică între ei cooperant.

1
4. Părintele este flexibil în stabilirea limitelor de comportament.
5. Părintele modulează în mod potrivit exprimarea iubirii și intimității.
6. Părintele stabilește limite clare între copil și mediu.
7. Părintele identifică și înțelege nevoile copilului.
8. Părintele face observații corecte atât asupra comportamentului copilului,
cât și asupra propriului său comportament.
9. Părintele dezvoltă și încurajează independența, dezvoltarea personală,
responsabilitatea socială și încrederea în sine a copilului.
10. Părintele dezvoltă și întărește stima de sine a copilului.
11. Părintele cunoaște punctele tari și punctele slabe ale copilului.
12. Părintele este perceput de către copil ca un model de rol pozitiv.
13. Părintele aplică strategii potrivite de disciplinare.
14. Părintele sprijină relația copilului cu celălalt părinte.
15. Părintele încurajează comportamentele adecvate social și respectul pentru
regulile care guvernează societatea.
Parentingul deficitar reprezintă orice atitudine sau comportament al
părintelul care expune copilul la risc. Poate fi vorba despre: comportamente
adictive, abuzive sau disfuncționale din punct de vedere emoțional,
comportamente sau atitudini nepotrivite din punct de vedere social. Părinții care
se încadrează în acest grup pot crește copii cu probleme emoționale, psihologice,
sociale sau educaționale. Comportamentele de parenting deficitar cuprind:
1. Consumul și abuzul de substanțe
2. Abuzul fizic
3. Abuzul sexual
4. Stilul de parenting caracterizat prin neglijare
5. Stilul de parenting autoritar
6. Consumul și abuzul de alcool
7. Abuzul emoțional/psihologic
8. Abuzul verbal
9. Abuzul de putere și control în relație
10. Boala mentală gravă a părintelui
Evaluarea competențelor parentale. Budd (2001) propune un model
sistematizat al evaluării competențelor parentale. Conform acestui model, se
recomandă focalizarea pe capacitățile și deficiențele persoanei ca părinte și pe
relația pãrinte-copil. Caracteristicile psihologice ale persoanei trebuiesc
relaționate cu aspectele specifice ale rolului de părinte, subliniind modul în care
fiecare trăsătură psihologică poate deveni un factor protectiv sau un factor de risc
pentru copil. Evaluarea trebuie de asemenea să se centreze pe capacitățile
funcționale ale părintelui, măsurând ce înțelege, crede, știe, face plus ce este
capabil să facă în viitor pentru copil.
Abordarea trebuie să fie una constructivă, centrată pe identificarea punctelor tari
ale părintelui mai degrabă decât pe vânarea deficiențelor. În final trebuie să
facem o evaluare comparativă a competenței parentale a celor doi părinți.

În acest context, Budd definește termenul de ”competența parentală minimă”.

Aceasta este pragul inferior acceptabil al abilităților parentale, considerat
suficient pentru a proteja siguranța și bunăstarea copilului.

2
Budd a descris șapte criterii care definesc competența parentală minimă:

1. Funcționarea intelectuală a părintelui

2. Funcționarea socială și capacitatea de adaptare a părintelui
3. Personalitatea părintelui și funcționarea emoțională
4. Cunoștințele, atitudinile și percepțiile părintelui
5. Interacțiunile părinte-copil
6. Nevoile de dezvoltare ale copilului
7. Răspunsul părintelui la intervențiile anterioare și potențialul de schimbare.
Principalele metode de evaluare a competențelor parentale sunt:
1. Interviul clinic semistructurat – în care aceleași întrebări să fie puse
ambilor părinți, permițând astfel compararea răspunsurilor, dar în același timp
să permită și particularizarea relației unice pe care fiecare dintre părinți o are cu
copilul.
2. Testele psihologice utilizate trebuie să îndeplinească criteriile de validitate.
Aici intră atât inventare de personalitate, pentru a avea o imagine clară asupra
trăsăturilor de personalitate ale părinților, în măsura în acea acestea le
influențează competența emoțională, cât și testele clinice, cu scopul de a
identifica eventualele tulburări mentale grave la părinți.
3. Chestionarele de tip self-report se utilizează în special pentru a măsura/
analiza diferite aspecte ale activității de parenting. Cele mai utilizate sunt
”Parent-Child Relationship Inventory – PCRI” (Anthony Gerard) și ”Parenting
Stress Index – PSI4” (Richard Aidin), din păcate nicunul dintre ele nefiind
adaptat pe populația română.
4. Observația directă – pentru a obține informații relevante privind relația
părinte – copil; se face de regulă atât la domiciliu, cât și în cabinetul de
psihologie. Un caz particular sunt exercițiile dinamice de observație directă –
metoda ”strange situation”, utilizată pentru evaluarea calității relației de
atașament la copiii mici.