RĂSPUNSUL IMUN

Răspunsul imun constituie reacţia organismului

prin care produce efectori imuni ca urmare a
stimulării antigenice.

Apare şi se dezvoltă numai faţă de structurile non-

self dotate cu toate atributele antigenităţii.

Efectorii imuni elaboraţi reprezintă structuri noi,

inexistente anterior stimulării antigenice.

Producerea acestor efectori imuni este determinată

de însuşirile morfo-funcţionale ale organismului
denumite într-un cuvânt IMUNOCOMPETENŢĂ.
 IMUNOCOMPETENŢA

Definită în sens larg, este o însuşire a

organelor, ţesuturilor şi celulelor care
contribuie la apariţia răspunsului imun.

În sens restrâns este atribuită numai acelor

elemente morfo-funcţionale care produc
efectori imuni.
Imunocompetenţa presupune:

Recunoaşterea non-selfului

Specificitatea răspunsului

Memoria imunologică
Sistemul celular imunocompetent are o largă
răspândire în organism, cuprinzând totalitatea
celulelor care în prezenţa antigenului suferă
transformări şi proliferări devenind celule imuno-
efectoare.

Aceste celule se formează în organe limfoide

denumite imunocompetente.

În acelaşi timp, desfăşurarea răspunsului imun

implică participarea unor celule numite „accesorii"
(macrofage, celule dendritice, celule fixe, celule
sanguine) care au un rol esenţial în prelucrarea şi
„prezentarea" antigenelor, precum şi în
producerea şi eliberarea unor substanţe ce
influenţează răspunsul imun.
Răspunsul imun este un proces adaptativ, prin
care organismul poate să declanşeze un sistem
defensiv specific, ca răspuns la o varietate
imensă de molecule, macromolecule şi celule
străine.

Iniţierea lui are loc la nivelul organelor limfoide

secundare, special adaptate pentru a primi
limfocitele circulante din sânge, dirijându-le în
situsuri specifice de interacţiune cu celulele
accesorii încărcate cu antigene.

Întâlnirea dintre antigenul exogen străin şi

celulele imunocompetente corespunzătoare
declanşează o cascadă de interacţiuni celulare şi
moleculare complexe, cu rol fundamental în
apărarea organismului.
 Tipuri de răspuns imun

În mod convenţional, au fost descrise două

tipuri de răspuns imun:

1. Răspunsul imun mediat umoral

2. Răspunsul imun mediat celular

 Răspunsul imun mediat umoral

Este caracterizat prin:

1. apariţie consecutivă răspândirii antigenelor în

organism;

2. prezenţa în sângele circulant a anticorpilor

capabili să producă in vivo inactivarea
virusurilor, neutralizarea toxinelor,
opsonizarea bacteriilor.
3. interacţiunea dintre antigen şi anticorp are loc în
situsuri diferite de poarta de intrare a antigenelor în
organism, ca şi de locul de sinteză a anticorpilor;

4. imunitatea conferită este transferabilă prin

intermediul serului sanguin şi mai greu prin celulele
producătoare de anticorpi sau prin precursorii lor.

5. este suprimat la păsări prin bursectomie neonatală şi

puţin influenţat de timectomie;

6. este activ în infecţiile bacteriene, în reinfecţiile virale

şi în hipersensibilitatea de tip imediat (anafilaxie).
Imunitate mediata umoral
 Răspunsul imun mediat celular
Este caracterizat prin:

1. prezenţa unor celule sensibilizate specific (în urma

contactului cu antigenul), care interacţionează cu
celulele-ţintă, fie direct, fie prin eliberarea de
mediatori specifici;

2. poate fi suprimat prin timectomie neonatală şi este

neinfluenţat de bursectomie;

3) imunitatea conferită este transferabilă prin

intermediul celulelor şi nu prin ser;
4) este produs de antigene care rămân la
poarta de intrare în organism (ex. grefele);

5) interacţiunea dintre celulele efectoare şi

antigenele ţintă are loc la poarta de intrare
sau la locul producerii răspunsului imun;

6) este eficient în infecţiile virale şi fungice,

infecţiile bacteriene intracelulare
(Mycobacterium tuberculosis, M. leprae,
Brucella etc), în imunitatea antitumorală, în
respingerea transplantelor alogenice, etc.
Imunitate mediata umoral
 Etapele răspunsului imun

Declanşarea răspunsului imun se realizează în

următoarele etape succesive:

1) întâlnirea cu antigenul
2) discriminarea self - nonself
3) recunoaşterea specifică a nonself-ului
4) activarea celulelor efectoare
5) desfăşurarea răspunsului imun
6) reglarea lui.
 ÎNTÂLNIREA CU ANTIGENUL

Are loc prin mecanisme care dirijează

antigenele şi celulele spre situsuri în care
oportunitatea întâlnirii este optimizată.

Are mai multe faze care implică: 1) pătrunderea

antigenului în organism şi localizarea lui în
situsuri privilegiate; 2) prelucrarea lui de către
celulele accesorii la molecule mai mici
imunogene; 3) prezentarea antigenelor către
limfocitele efectoare.
Pătrunderea antigenului în organism

Se poate face pe următoarele căi:

1. prin piele - intradermic sau subcutanat;

2. pe calea circulației sanguine;

3. pe calea mucoaselor respiratorii sau

gastrointestinale.
Antigenele care pătrund prin epitelii sunt capturate în
ganglionii limfatici regionali, în macrofagele din
regiunea medulară şi în celulele dendritice din foliculii
limfatici.

Antigenele introduse subcutanat sunt vehiculate, după

o perioadă de staţionare locală, în ganglionii sateliţi,
care drenează regiunea respectivă pe calea vaselor
limfatice aferente.

Ele pătrund în sinusul marginal şi de aici în sinusurile

medulare unde sunt regăsite în macrofage.

În funcţie de natura antigenelor şi de doza injectată, ele

pot persista zile sau luni incluse într-o acumulare de
limfocite.
Antigenele care pătrund pe calea circuitului
sanguin sunt capturate iniţial pe suprafaţa celulelor
reticulare din zona marginală şi a celulelor
dendritice din splină, sunt filtrate de macrofagele
din ficat şi plămân, iar răspunsul imun este indus în
splină.

Pentru cele mai multe antigene, foliculii limfatici

reprezintă sediul principal în care are loc
concentrarea antigenelor.

Antigenele pătrunse pe cale respiratorie sau

gastrointestinală sunt concentrate în ganglionii
limfatici locali, amigdale, apendice sau plăcile
Peyer.
 Eliminarea parţială a antigenelor
Cele mai multe antigene introduse în organism sunt
parţial eliminate înainte de a putea induce un
răspuns imun.

După pătrunderea pe cale sanguină, antigenele sunt

distruse cu atât mai repede cu cât dimensiunile și
puterea lor imunogenă sunt mai mari.

Celulele bacteriene şi hematiile dispar în câteva ore

prin fagocitoză.

Proteinele serice străine persistă mai mult,

eliminarea lor făcându-se în trei etape.
O cantitate relativ mică, dar suficientă pentru
a declanşa răspunsul imun ajunge în organele
limfoide secundare.

Aici întâlnirea cu celulele efectoare ale

răspunsului imun este favorizată de viteza
lentă de circulaţie, de structura întortocheată
şi de dimensiunile extrem de fine ale
capilarelor, precum şi de prezenţa celulelor
care prezintă antigenele.
Preluarea şi înglobarea antigenelor
Unele celule (monocite, macrofage, celulele
Langerhans, celulele dendritice şi histiocitele
tisulare) au capacitatea de a lega antigenele,
uneori de a le îngloba, de a le prelucra şi de a le
„prezenta” limfocitelor.

Celulele Langerhans poartă pe suprafaţă

receptori pentru regiunea Fc a IgG, pentru C3 şi
exprimă antigene codificate de CMH, precum și
antigenul Tc prezent şi pe timocite.

Nu au funcţii fagocitare sau acestea sunt slabe.

Celulele Langerhans au un rol esenţial în
transmiterea informaţiei antigenice celulelor T
şi în declanşarea răspunsului imun.

Ele fixează antigenele pătrunse în piele, pe

suprafaţa prelungirilor dendritice, după care
migrează pe calea limfaticelor aferente, spre
paracortexul ganglionilor limfatici regionali.

În absenţa lor în piele nu pot fi iniţiate nici

modificările caracteristice răspunsului imun în
ganglioni şi nici reacţiile de hipersensibilitate
locală întârziată.
Celulele dendritice sunt celule cu prelungiri
citoplasmatice lungi şi ramificate.

Morfologia lor şi natura markerilor de suprafaţă pot

diferi în funcţie de localizare, fiind lipsite de putere
fagocitară.

Celulele dendritice au un rol important în iniţierea

răspunsului imun, formând o reţea complexă, ca o
pânză de păianjen în centrii germinativi ai ganglionilor
limfatici şi în foliculii limfoizi din diferite ţesuturi.

Antigenele ajunse în apropiere sunt legate de

suprafaţa lor, la nivelul receptorilor, pentru a fi păstrate
perioade îndelungate sau concentrate în spaţiile
labirintice.
Migrare celule DC
În cele mai multe cazuri înglobarea antigenelor
este un proces activ, realizat cu ajutorul unor
mici vezicule derivate din membrana celulară
legate de suprafaţa macrofagelor → endocitoză.

Endocitoza este facilitată de capacitatea

macrofagelor de a internaliza rapid constituenţii
membranei plasmatice şi de a-i recircula la
suprafaţă.

Unele antigene ar putea pătrunde în celulele

accesorii direct, prin pinocitoză, fără legare
prealabilă de suprafaţa celulară.
 Prelucrarea antigenelor
Limfocitele T nu reacţionează cu antigenele naturale
aflate în soluţie, recunoaşterea lor fiind condiţionată
de prelucrarea prealabilă şi de „prezentarea" de
către celulele care „prezintă" antigenele.

Prelucrarea antigenelor ar avea loc la nivelul

fagolizosomilor, rezultaţi din fuziunea veziculelor de
endocitoză care conţin antigenele cu lizosomii bogaţi
în proteaze, glicozidaze, nucleaze şi alte enzime
degradative.

Împiedicarea prelucrării antigenelor prin

neutralizarea conţinutului acid al veziculelor,
blocarea proteolizei suprimă stimularea limfocitelor
B.
 „Prezentarea” antigenelor

Macrofagele „prezintă” antigenele celulelor

sistemului imunitar, în asociere cu moleculele
Ia codificate de CMH (Complex Major de
Histocompatibilitate).

Asocierea antigenelor cu macrofagele

măreşte mult imunogenitatea antigenelor
slabe, iar în cazul antigenelor puternice
efectul este mai puţin evident sau chiar
negativ.
Prezentarea eficientă şi iniţierea stimulării
celulelor T necesită formarea unor şiruri de
complexe trimoleculare (molecula CMH, peptidul
imunogen - Ag şi receptorul T) la interfaţa dintre
celulele care prezintă antigenul şi celulele T cu
care interacţionează.

În cazul celulelor dendritice, antigenele sunt fixate

pe suprafaţa prelungirilor lor citoplasmatice.

Rolul acestor celule ar fi, în special, de a

concentra antigenele, favorabilă contactului cu
celulele imunocompetente.
 Rolul limfocitelor B în prelucrarea şi
prezentarea antigenelor
Limfocitele B care exprimă Ig specifice pentru un antigen pe
suprafaţa lor sunt de departe celulele cele mai eficiente un
prelucrarea şi prezentarea antigenelor.

Moleculele de Ig specifice pentru antigen prezente pe

suprafaţa lor pot servi pentru legarea antigenului,
internalizarea şi prelucrarea lui în veziculele acide urmate de
reapariţia la suprafaţa celulei în asociere cu moleculele CMH
de clasa II.

Datorită specificităţii lor de acţiune şi efectului de

concentrare, celulele B pot prezenta eficient antigenele chiar
când acestea se găsesc în concentraţii de 1 000 - 10 000 de
ori mai mici decât cele necesare pentru prezentarea de către
macrofage.