BUCURESTIUL IN SECOLUL XIX

La sfărşitul secolului al XIX-lea, Bucureştiul devenea Micul Paris. Centrul oraşului era unul
modern, cu reţea de apă potabilă, canalizare, dar nu toti oamenii se bucurau de acest beneficiu.
"Incă de prin anul 1880, alimentarea cu apă a gospodăriilor se făcea doar din trei aşa-zise vaduri
(nişte basinuri cu fundul liber spre a lăsa scurgerea isvoarelor, dar cu marginile sprijinite de
cărămizi, şi din care se incărca apa cu doniţile in spate) inşirate de-a lungul cursului Dămboviţei -
vaduri cari nu erau intru nimic ferite de norii prafului murdar ce se ridica de pe uliţi, nici de
miresmele ce pluteau in oraş din atătea alte isvoare.” ("Bucureştii Vechiului Regat" a lui George
Costescu)
Oamenii secolului XIX "aveau o viata extrem de energica si faceau foarte multe intr-o zi".
Se calatorea enorm. Femeile erau foarte ocupate, avand grija nu doar de gospodarie si de copii, ci
fiind implicate si in multe societati de binefacere. "Femeile din secolul XIX erau foarte pretuite ca
mame. Fiii lor le ridicau in slavi. Barbatii nostri de secol XIX au fost crescuti mai mult de mame.
Tatii erau plecati aproape tot timpul si atunci isi divinizau mamele. Marturiile din jurnalele secol
XIX arata ca ele participau la tot ce se intampla si ii influentau foarte mult pe barbati, doar ca
stateau in planul al doilea.” (Ioana Parvulescu)
Secolul XIX constituie pentru arhitectura Bucureștiului perioada unei mari înfloriri. După o
perioadă de tranziție, reprezentată prin biserica Olari (1758) care continuă parțial formele
tradiționale ale epocii brâncovenești, apar primele edificii construite în stil neoclasic (Palatul Ghica
Tei, 1822) sau neogotic (Palatul Suțu din 1833 și Biserica Sf. Spiridon Nou din 1852–1858). Din
punct de vedere urbanistic, Bucureștiul a cunoscut sub domnitorii fanarioți, deci până în 1821, și o
puternică influență orientală, evidentă mai ales în amenajarea piețelor după modelul
constantinopolitan, a așa-numitelor maidane, și în arhitectura caselor particulare și a celebrelor
hanuri. Reprezentativ pentru aceste influențe este Hanul
lui Manuc, construit în 1808 de către un negustor
armean. Influența Parisului și a școlii franceze de
arhitectură devine hotărâtoare odată cu desăvârșirea
Palatului Știrbei de către arhitectul francez Michel
Sanjouand în 1835. În a doua jumătate a secolului al
XIX-lea planul orașului căpătă treptat, și datorită
proiectelor urbanistice inițiate de Sanjouand, un caracter
reprezentativ prin formarea unui centru circular, trasarea
unor magistrale largi, ridicarea de edificii monumentale
pentru instituțiile din administrație și cultură, precum și
prin amenajarea unor areale întinse ca parcuri. Astfel, Gradina Cismigiu, 1856,
parcul central al Bucureștiului, Cișmigiul, ia ființă la mijlocul
secolului, după proiectele arhitectului peisagist german Carl
Friedrich Wilhelm Meyer. Ion Mincu a fost inițial un promotor al școlii franceze de arhitectură,
datorită anilor de studii petrecuți la Paris. Palatul Curții Supreme de
Justiție este o operă din această perioadă a lui A. Ballu la care a
colaborat Mincu. Remarcabile mai sunt Catedrala Sfântul Iosif,
construită de Friedrich Schmidt în stil neogotic, și Ateneul Român,
conceput de Constantin Baicoianu și Albert Galleron și construit
între 1885 și 1888. Ateneul este o clădire
caracteristică pentru stilul eclectic al
capitalei, bazat pe structuri clasiciste, așa
cum a fost el cultivat în Franța.

Dambovita prin centru, 1855

Universitatea, Palatul Sutu si Biserica Sf. Sava 1864