1

1.4.4. Capitalismul şi noua ordine economică mondială postbelică

Determinantă pentru evoluţia economiei mondiale în perioada postbelică a fost

declanşarea unor procese care şi-au pus amprenta pe următoarea jumătate de secol :
 împărţirea Europei şi a lumii în două blocuri politico-militare şi economice
antagonice, unul dominat de SUA, celălalt de URSS, blocuri care se vor
confrunta jumătate de secol în Războiul Rece ;
 alianţa Europei Occidentale cu SUA şi Canada prin Pactul Nord-Atlantic din
1949 ;
 refacerea rapidă a Europei Occidentale ;
 declanşarea integrării europene prin reconcilierea franco-germană ;
 decolonizarea şi apariţia ‚Lumii a treia’.
În anii 1948-1949, în Europa s-au conturat ceea ce în literatura de specialitate
este definit cu termenul de ‚economii occidentale’. Organizaţia Europeană de
Cooperare Economică creată cu ocazia introducerii Planului Marshall, care regrupa 16
state europene, a fost prima care a prefigurat ‚clubul’ ţărilor cu economie de piaţă din
Europa. Acest club al ţărilor capitaliste occidentale a fost lărgit în 1962 odată cu
transformarea sa în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, în cadrul
căreia Statele Unite, Canada, Noua Zeelandă, Australia şi Japonia erau membri cu
drepturi depline, alături de : Republica Federală Germania, Franţa, Marea Britanie,
Italia, Spania, Ţările de Jos, Suedia, Belgia, Elveţia, Danemarca, Austria, Turcia,
Norvegia, Finlanda, Grecia, Portugalia, Irlanda, Luxemburg şi Islanda (Yugoslavia
având statutul de observator).
În primele trei decenii postbelice, tendinţa cea mai marcantă a evoluţiei acestui
ansamblu de ţări a fost multiplicarea schimburilor comerciale, financiare, monetare, a
curentelor ideologice şi a modurilor de viaţă, toate dând imaginea unei
‚internaţionalizări’ crescânde a economiilor occidentale.
Între 1945 şi 1975 se pot distinge patru faze esenţiale ale evoluţiei economiilor
occidentale :
 Faza reconversiei şi reconstrucţiei după cel de-al doilea război mondial, ce a
durat până la începutul anilor 1950 şi a fost caracterizată de o creştere ezitantă,
accelerată din 1950 ;
 2

 A doua fază a fost caracterizată de o creştere moderată, însă neregulată,

desfăşurată pe parcursul anilor 1950, marcată de creşterea record din 1955, dar
şi de două puternice recesiuni în 1954 şi 1958 ;
 A treia fază a fost una de creştere relativ regulată, care se întinde din 1959 şi
până în 1973, marcată de recesiunile din 1960-1961, 1967 şi 1970 ; în această
fază, accelerarea quasi-continuă a inflaţiei a fost un semn a dezechilibrelor
sistemului ;
 A patra fază a fost o foarte puternică recesiune declanşată la sfârşitul anului
1973 datorită creşterii preţului petrolului.
Cel de-al doilea război mondial a marcat apariţia unei noi ordini economice
internaţionale care a modificat raporturile dintre SUA şi Europa. La iniţiativa SUA,
ţările Europei Occidentale au acceptat înfiinţarea unui nou sistem monetar
internaţional şi liberalizarea schimburilor comerciale, condiţii esenţiale pentru
reconstrucţia economică postbelică.
În perioada postbelică, Statele Unite au încercat să reconstituie sistemul
economic internaţional pe baza unei noi ordini economice liberale, după o perioadă în
care capitalismul liberal a înregistrat un declin care, cel puţin la un moment dat, părea
definitiv. În această optică, al doilea război mondial poate fi interpretat ca o ultimă
convulsie a vechiului sistem, după dislocarea ordinii monetare internaţionale, fondată
pe convertibilitatea în aur sau în valute, după generalizarea protecţionismului, după
agravarea tensiunilor sociale şi după ascensiunea, aparent irezistibilă, a dirijismului
etatist. Însă, în ciuda distrugerilor masive pe care le-a antrenat, în loc să dea lovitura
de graţie sistemului capitalist, al doilea război mondial a creat condiţiile pentru un nou
început şi pentru o nouă etapă de creştere fără precedent.
Tezele pesimiste ale economiştilor post-keynesişti ‚stagnaţionişti’ (în principal
A.Hansen, P.Sweezy, B. Biggins) au fost infirmate : astfel, în loc să fie diminuate,
posibilităţile de a investi au devenit relativ nelimitate, în loc de o stagnare a creşterii
populaţiei a avut loc o explozie demografică, progresul tehnic a cunoscut o perioadă
de avânt pe fondul noii revoluţii industriale fondată, între altele, pe descoperirea
energiei atomice, pe progresul electronicii şi petrochimiei, pe cucerirea spaţiului şi pe
cursa înarmărilor, care s-a tradus printr-o veritabilă ‚explozie’ a producţiei mondiale.
În plus, progresul tehnic a influenţat masiv expansiunea sectorului terţiar în
economiile occidentale, acest sector depăşind după 1970, 65% din populaţia activă în
Statele Unite, 60% în Canada, 55% în Marea Britanie, Australia, ţările Benelux şi
 3

ţările scandinave şi s-a apropiat de 50% în Franţa, Japonia şi Republica Federală

Germania.
Cercetarea ştiinţifică (mai mult de 3% din PNB în Statele Unite, mai mult de
2% în Marea Britanie, mai mult de 1,5% în Japonia, RFG şi Franţa), publicitatea (2-
3% din cheltuielile naţionale în ţările cele mai avansate), managementul şi tehnicile
de gestiune financiară au condus la o nouă formă de concentrare, conglomeratele,
expansiunea mass-media, telecomunicaţiile, informatica devenind forţele motrice ale
creşterii economice.
Însă, chiar dacă în perioada postbelică capitalismul şi-a găsit un nou suflu,
structura sa s-a schimbat profund : iniţiativa individuală, inserată în reţeaua complexă
a automatismelor economiei de piaţă a cedat locul deciziilor grupurilor puternice şi
eforturilor de reglementare a sistemului depuse de autorităţile statului. Încrederea în
mecanismele de autoreglare ale liberalismului economic în forma sa cea mai strictă şi
revoluţia keynesiană au creat justificarea unui intervenţionism global care avea
menirea de a evita reapariţia depresiunilor şi a şomajului.
Cu toate acestea, capitalismul postbelic a continuat să se bazeze pe
proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi pe libertatea iniţiativei, în ciuda
extensiunii naţionalizărilor şi a economiei mixte. Acesta a fost în continuare un
capitalism liberal în cadrul căruia politicile economice ale statului nu au vizat să se
substituie mecanismelor pieţei, ci numai să le ‚regleze’.
În contrast cu declinul Europei, Statele Unite, deţinătoare timp de câţiva ani
ale monopolului nuclear şi în general ale tehnicilor de vârf şi metodelor cele mai
eficiente de gestiune, au concentrat o forţă productivă colosală, care atinge jumătate
din capacitatea mondială. SUA asigurau aproape un sfert din schimburile mondiale,
exercitând o influenţă decisivă asupra comerţului internaţional, deţinând controlul
asupra pieţelor, determinând cursurile directoare şi asigurând finanţarea. Dolarul
exercita o domnie de necontestat, garantată de deţinerea a aproape două treimi din
stocul monetar mondial (echivalentul a 20 de miliarde de dolari), evaluat în 1946 la
circa 32 miliarde de dolari şi de forţa economiei americane.
Deţinând supremaţia mondială, SUA au fost astfel în măsură să ia iniţiativa
reorganizării sistemului economic şi financiar mondial prin înfiinţarea unor instituţii
capabile să restabilească o ordine internaţională stabilă şi de durată, bazată pe
principiile capitalismului liberal.
 4

Încă din 1941, prin Charta Atlanticului, aliaţii au ţinut să reafirme marile
principii ale libertăţii navigaţiei, tranzacţiilor internaţionale şi accesului la sursele de
materii prime. În februarie 1942, SUA şi Marea Britanie s-au angajat să elimine la
sfârşitul războiului obstacolele discriminatorii în calea schimburilor comerciale şi să
pună bazele unei nou sistem monetar internaţional. Aliaţii occidentali au subscris
astfel, cel puţin formal, tezelor liberale, răspândite în special în SUA, conform cărora
dirijismul protecţionist al anilor 1930 generase tensiunile ce conduseseră în mod
inevitabil la război. În 1944-1945, aceste principii liberale beneficiau de pe urma
influenţei dominante a SUA şi coincideau cu interesele economiei americane, enorma
producţie naţională americană reclamând vaste pieţe externe, cât mai deschise posibil,
pentru a putea fi acoperite fără şocuri.
Pe de altă parte, SUA, conştiente de poziţia lor de creditori faţă de restul lumii,
au dorit în mod logic să le fie rambursate împrumuturile în monede care nu şi-au
pierdut între timp valoarea. Obiectivele principale au fost eliminarea perpetuării
‚flexibilităţilor impure’ ale anilor ’30 şi devalorizările în lanţ şi reîntoarcerea la
etalonul aur.
În 1943, aproape simultan, au fost prezentate două planuri primul aparţinând
Marii Britanii, elaborat de Keynes, iar al doilea SUA, elaborat de White. Cele două
planuri prezentau similitudini în privinţa a numeroase aspecte, diferenţa esenţială
constând în viziunea ambiţioasă şi realistă a lui Keynes, care ţinea cont de aspectele
politice existente în momentul respectiv, în privinţa cooperării monetare
internaţionale. În pofida diferenţelor şi intereselor contradictorii, după o primă
reuniune anglo-americană în septembrie 1943, la Conferinţa monetară şi financiară
internaţională de la Bretton Woods (New Hampsire) dintre 1-22 iulie 1944, s-au pus
bazele unui nou sistem monetar internaţional.
În primul rând, la Bretton Woods au fost respinse propunerile pentru crearea
unei monede internaţionale şi astfel monedele naţionale au continuat să-şi păstreze, pe
lângă funcţiile naţionale, şi pe cele de ordin internaţional. În al doilea rând, parităţile
monetare vor fi parităţi aur, direct sau indirect, adică prin intermediul dolarului
american.
Sistemul, definit ca urmare a planului White, pe baza principiilor liberale,
preconiza, reluând practica Gold Exchange Standard, întoarcerea în cât mai scurt timp
la libera convertibilitate a tuturor monedelor între ele şi faţă de dolar, deviză-cheie a
 5

noului sistem, pe care SUA s-a angajat să-l convertească în aur la paritatea de 35 de
dolari uncia.
În acest mod, libera convertibilitate condiţiona efectiv relansarea comerţului
mondial, în timp ce etalonul-aur privilegia singura monedă garantată prin deţinerea
unor rezerve importante de aur. Sistemul etalon-aur conceput la Bretton Woods a fost
apreciat drept ‚un fel de metis, născut dintr-o mamă de rasă liberală şi dintr-un tată – dacă nu
socialist, în orice caz dirijist. Etalonul aur cu o convertibilitate şi o circulaţie a aurului incertă, nu
este un etalon aur ca acela preconizat de sistemul economic liberal. Însă o monedă sprijinită pe aur
nu este nici o hârtie monedă, de tipul celei preconizate de socialismul consecvent. Soluţia de la
Bretton Woods este, fără îndoială, o soluţie de compromis, însă un compromis care simpatizează mai

mult cu sistemul etalonului aur, decât cu acela al etalonului-hârtie ’1. La Bretton Woods,
sistemul Gold Exchange Standard a devenit un veritabil Gold Dollar Standard.
Pentru a contribui la buna funcţionare a sistemului valutar bazat pe etalonul
aur-devize, participanţii la Conferinţa de la Bretton Woods au adoptat, cu unele
amendamente, propunerile americane privind înfiinţarea a două organizaţii : Fondul
Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD, denumită şi Banca Mondială). Dacă cursul unei monede naţionale
era periclitat din cauza balanţei de plăţi, remediul era FMI, înfiinţat pentru a gira noul
sistem şi pentru a veghea la respectarea regulilor stabilite.
Sistemul instituţionalizat la Bretton Woods a fost aşadar punctul de pornire al
procesului de reaşezare pe noi baze al relaţiilor economice internaţionale, în contextul
adâncirii în perspectivă a interdependenţelor dintre ţările lumii. Aceste relaţii
interdependente trebuiau să dobândească un cadru instituţional multilateral,
concretizat prin crearea Fondului Monetar Internaţional, Băncii Internaţionale pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare şi a Organizaţiei Comerciale Internaţionale (OCI). FMI
urma să fie însărcinat cu rezolvarea problemelor pe termen scurt ridicate de nivelul
insuficient al lichidităţilor internaţionale, în timp ce BIRD era desemnată să sprijine
canalizarea resurselor financiare spre realizarea unor proiecte importante de
reconstrucţie şi dezvoltare. OCI ar fi urmat să se ocupe cu latura concretă a relaţiilor
comerciale internaţionale, prin aşezarea acestora pe baze reglementate multilateral.
Însă, în timp ce FMI şi BIRD s-au concretizat în practică, eforturile pentru crearea
OCI nu au avut drept rezultat final instituţionalizarea acestui organism internaţional.

1
Costin C. Kiriţescu, Un secol de frământări monetare, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, pag.46
 6

Convocate de către Consiliul Economic şi Social al ONU, din iniţiativa SUA,

Conferinţele de la Londra (1946, Geneva (august 1947) şi Havana (noiembrie 1947)
au avut drept scop elaborarea cartei constitutive a preconizatei organizaţii comerciale
internaţionale. După Conferinţa de la Havana, în martie 1948, a fost adoptată Carta
de la Havana, care prevedea crearea OCI, cu statut de instituţie specializată a ONU, ce
urma să intre în funcţiune după ratificarea ei de către majoritatea (27) statelor
semnatare. Cu toate acestea, drept consecinţă a opoziţiei întâmpinate în Congresul
SUA şi, prin urmare, a neratificării ei de către SUA (exemplu urmat şi de alte ţări cu
pondere în comerţul internaţional), Carta de la Havana nu a intrat în vigoare,
proiectul fiind abandonat. Totuşi, Carta de la Havana, datorită conţinutului ei concret
ce cuprindea prevederi referitoare la politicile comerciale, practicile comerciale
restrictive, acordurile pentru produsele de bază, politicile de dezvoltare economică,
etc., este considerată ca reprezentând primul efort global postbelic de reorganizare pe
baze multilaterale a relaţiilor comerciale internaţionale.
GATT (General Agreement on Tariffs and Trade) şi-a avut originea tocmai în
acest eşec al Cartei de la Havana. În contextul obstacolelor întâmpinate în timpul
negocierilor pentru elaborarea Cartei de la Havana şi în perspectiva unui iminent
colaps al eforturilor de creare a OCI, 23 de state (Australia, Belgia, Birmania,
Brazilia, Canada, Ceylon, Cehoslovacia, Chile, China (până în 1949), Cuba, Franţa,
India, Liban, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda,
Pakistan, Republica Sud-Africană, Rhodezia (Zimbabwe), Suedia şi SUA) au
elaborat, în cursul Conferinţei de la Geneva din octombrie 1947, Acordul General
pentru Tarife Vamale şi Comerţ, semnat la 30 octombrie 1947 şi intrat în vigoare la 1
ianuarie 1948. Deşi a fost realizat sub auspiciile ONU, GATT nu a făcut parte din
sistemul instituţiilor specializate ale ONU, însă a colaborat cu acestea.
Spre deosebire de depresiunea anilor ’30 care provocase rapid o ruptură a
relaţiilor economice şi financiare, concertarea internaţională a rezistat crizei anilor
’70. Dacă ea a putut să păstreze în trăsăturile esenţiale dinamismul schimburilor
economice şi financiare, ea nu a reuşit totuşi să obţină ca diferitele state să coopereze
veritabil într-o luptă comună împotriva efectelor crizei.
Pornit în cadrul GATT în 1973, un nou ciclu de negocieri multilaterale, Runda
Tokio, va duce în 1979 la un acord prevăzând noi reduceri tarifare vamale, ca şi la
adoptarea unor coduri destinate să combată obstacolele tehnice sau juridice în calea
schimburilor.
 7

Însă, deşi încheiate sub auspiciile GATT, acordurile multifibre (AMF), care
trec din 1974 la reglementarea importurilor de produse textile provenite din ţările
subdezvoltate, au căpătat începând din 1977 un caracter suficient de puternic
protecţionist. Chiar dacă măsurile de protecţie a intereselor naţionale, sub forma unor
acorduri de auto-limitare a exporturilor negociate între partenerii comerciali sau sub
forma mai rigidă a unor cote impuse de importatori s-au înmulţit, comerţul
internaţional a rămas activ în anii ’70.
Până la şocurile petroliere din anii ’70, în majoritatea ţărilor occidentale
dezvoltate au fost experimentate, cu grade diferite de intensitate, diferite strategii
economice de inspiraţie keynesiană, statele asumându-şi un rol intervenţionist sporit
în gestiunea economiei. Pe de altă parte, spre deosebire de anii ’30, principiile liberale
– chiar dacă nu întotdeauna practicile – au fost păstrate în mare parte în materie de
comerţ internaţional. Începând cu 1979, asistăm la o revenire în forţă a liberalismului
în aproape toate ţările dezvoltate, o dată cu succesul tezelor monetariste definite de
Şcoala de la Chicago, al cărui cel mai celebru economist este Milton Friedman.
Deja experimentat în anii ’70, monetarismul afirmă că moneda joacă un rol
esenţial în funcţionarea economiei şi că în consecinţă este sarcina guvernanţilor de a
programa riguros evoluţia cantitativă a masei monetare în scopul de a jugula inflaţia.
Intervenţia statului limitându-se în mare parte la această regularizare – şi exact în
acest intervenţionism restrâns constă şi opţiunea liberală – agenţii economici
(întreprinderi, menaje) vor trebui să-şi adapteze comportarea evoluţiei ratei dobânzii
care nu poate decât să crească din moment ce este stopată evoluţia ofertei monetare.
Din 1979, noua politică monetară a administraţiei Carter a aplicat cu stricteţe aceste
precepte.
Ascensiunea lui Margaret Thatcher la postul de prim-ministru al Marii Britanii
în 1979, apoi alegerea lui Ronald Reagan la Casa Albă în 1980, au făcut ca ţările
anglo-saxone să fie motoarele experienţei neoliberale. Monetarismului consolidat,
noile echipe conducătoare i-au adăugat mai multe proiecte care s-au îndreptat clar în
sensul dezangajării statului. Printr-un ambiţios program de privatizare al
întreprinderilor naţionalizate britanice şi o hotărâre fermă de a reduce impozitele în
Statele Unite, în ambele cazuri a fost vorba de o voinţă de a suprima toate
reglementările considerate abuzive şi paralizante pentru activitatea economică,
folosindu-se chiar termenul de ‚dereglementare’.
 8

În Europa continentală, opţiunea neoliberală a fost la fel de fermă, chiar dacă

ea a fost marcată de caractere legate de tradiţiile naţionale. În Germania Federală,
unde Bundesbank nu s-a îndepărtat niciodată de la o gestiune monetară riguroasă de la
fondarea sa, cancelarul Helmuth Schimdt pune accentul pe necesitatea de a restaura
beneficiile întreprinderilor afirmând că ‚profiturile de astăzi sunt investiţiile de mâine, iar
investiţiile de mâine creează locurile de muncă de poimâine ’. În Franţa, guvernul Raymond
Barre îşi modifică metodele de gestiune într-un sens mai liberal după alegerile
legislative din 1978, suprimând mai ales ajutorul acordat de stat întreprinderilor care
nu prezintă garanţii suficiente de însănătoşire a situaţiei lor şi încercând să înlăture
rigidităţile de funcţionare inventariate după 1960 în Raportul Armand-Rueff. După ce
a fost brutal respins prin ascensiunea stângii la putere în 1981, liberalismul va trebui,
începând cu 1983, să încerce să tempereze ambiţiile dirijiste ale primilor doi ani ai
gestiunii socialisto-comuniste, în special printr-o restaurare spectaculoasă a imaginii
întreprinderii private şi o gestiune monetară din ce în ce mai riguroasă.
Deci, prin însănătoşirea monetară şi financiară, prin eliberarea forţelor pieţei,
prin restabilirea marjelor de profit ale întreprinderilor prin care diferitele guverne
sperau să înlăture criza, lăsând să acţioneze liber forţele de distrugere şi creaţie sau de
redistribuţie care se întrepătrund în această criză, liberalismul pare să ofere cadrul cel
mai favorabil reuşitei modernizării economice în curs. Însă, în ciuda pronosticurilor
optimiste, costul social al acestei mari mutaţii părea a fi foarte greu de suportat, sub
dubla formă a unei rate ridicate a şomajului şi a apariţiei unei noi sărăcii în chiar sânul
societăţilor cele mai bogate.