Sunteți pe pagina 1din 5

7.

Stil și limbaj religios: primele texte tipărite în limba română, limbajul –


trăsăturile, specificul textului religios

Primele texte:
Septuaginta
 Septuaginta (nume care derivă din latinescul „șaptezeci”), (citată uneori prin LXX) este
o traducere din secolul al III-lea î.Hr. a Scripturilor ebraice în grecește.
 Traducerea Septuagintei a avut loc în Alexandria la porunca regelui egiptean Ptolemeu
al II-lea Philadelphos (283-246 în.Hr.) care dorea să extindă celebra bibliotecă din
Alexandria. De oarece greaca era limba oficială din Alexandria. Scripturile au fost în
consecință traduse în această limbă.
 Termenul Septuaginta provine din expresia latină versio septuaginta interpretum
„traducerea celor șaptezeci de interpreți” după unele surse (72 traducători).

Vulgata
 În secolul al IV-lea apare traducerea în limba latină ale Bibliei, limba oficială a
Imperiului Roman.
 Aceasta este cunoscută sub numele de Vulgata, datorându-se Fericitului Ieronim, și
devine Biblia oficială a creștinității latine.
 La sfârșitul secolului al V-lea, Biblia era deja tradusă în limba armeană.
 Grație Sfinților Chiril și Metodie, apostolii slavilor, în secolul al IX-lea textul sacru
devine accesibil popoarelor slave.

Primele traduceri în limba română


 Cele mai vechi traduceri de texte sfinte în limba română, datorate unor ostenitori
anonimi, datează din secolele XV-XVI. Ele conțin, în special, Psaltirea și fragmente
din Noul Testament.
 Codicele Voronețean, Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzachi, Psaltirea
Voronețeană, tipăriturile diaconului Coresi și ale preoților din Șcheii Brașovului, care
au dat la lumină, în a doua jumătate a sec. Al XVI-lea, Tetraevanghelul (1561),
Apostolul (1564), Psaltirea (1570), Evanghelia cu învățături (1581).

Prima traducere integrală a Bibliei în limba română


 Între anii 1661-1668, Nicolae Milescu Spătarul, efectuează prima traducere integrală în
limba română a Vechiului Testament, având ca sursă principală textul grecesc din
Septuaginta, apărută la Frankfurt, în 1597.

Biblia de la 1688
 Cunoscută și sub numele de „Biblia de la București” sau „Biblia lui Șerban
Cantacuzino”, această lucrare reprezintă prima ediție integrală în limba română a
textului Sfintei Scripturi.
 Bazându-se pe traducerile anterioare ale cărturarilor, Biblia de la 1688 va constitui, la
rândul său, un punct de referință pentru toate traducerile textului sacru care se vor
realiza de acum înainte.
 Sfintele Scripturi, traducere nouă de Samuil Micu Klein la Blaj, în 1795,
cunoscută și ca „Biblia de la Blaj”, și supranumită „mama bibliilor românești”,
deoarece anume acest text a fost reprodus în edițiile ulterioare.
 Până în 1862, în limba română s-a scris, de regulă, cu alfabetul chirilic și, în perioada
ultimă, cu un alfabet de tranziție.
 În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în scrierea limbii române a fost reintrodus
alfabetul latin în locul celui chirilic, după o perioadă de tranziție.
 Hotărârea de a înlocui în cărțile bisericești alfabetul chirilic cu alfabetul latin a fost
adoptată de sinodul Bisericii Ortodoxe Române abia în anul 1881.

În funcție de ramurile religiei căreia îi este destinat:


 Limbajul biblic – cel mai vechi și cel mai conservator;
 Limbajul liturgic – apropiat în privința caracterului refractar la inovații de cel biblic;
 Limbajul tehnic religios – comparabil cu limbajele socio-profesionale specifice
variantelor laice ale limbii române literare;
 Limbajul omiletic – mai liber decât celelalte două variante și care permite o evidentă
personalizare a mesajului;
 Limbajul dogmatic sau teologic – privește expunerea și fundamentarea teoretică a
izvoarelor și a dogmelor religioase.
 Textele sacre sau scripturile, sunt acele scrieri din tradiții considerate sacre, fiind
centrul de pornire a unei religii. În creștinism aceasta este Biblia creștină, sau Sfânta
Scriptură, care conține atât Vechiul Testament, cât și Noul Testament.
 Autorii Sfintei Scripturi au scris în ebraică, aramaică și greacă.

Limbajul Liturgic
 Sfânta liturghie – este slujba principală și centrală a Bisericii Ortodoxe. Cel mai adesea
se slujește Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar uneori Liturghia Sfântului Vasile
cel Mare și Liturghia Darurilor mai înainte sfințite. Dar există și alte Liturghii, precum
Liturghia Sfântului Iacov sau Liturghia Sfântului Marcu.
 Cele Șapte Taine sau sacramente ale Bisericii: Botezul, Mirungerea, Euharistia,
Spovedania, Cununia, Hirotonia, Maslul.
 Euhariste – taină și act de venerație în cele mai multe Biserici creștine, constând în
împărtășirea cu pâine și vin a credincioșilor: cuminecătura, împărtășanie, grijanie.
 Maslu – Slujbă religioasă creștină care se oficiază pentru un om grav bolnav sau la
anumite sărbători bisericești și la care se face ungerea cu mir: slujbă bisericească de
sfințire a untdelemnului pentru mir, oficiată în miercurea dinaintea Paștilor.

Limbajul predicii Omiletic


 Predică, predici, s.f. Cuvântare rostită de un cleric în biserică, în care se explică și se
comentează un text biblic și se dau credincioșilor îndrumări morale;
 Omilie – expunere cu conținut moralizator;
 Rugăciunile
 ACATISTUL – Imn și slujbă bisericească ortodoxă în cinstea Fecioarei Maria sau a
unor sfinți.

Limbajul bisericesc
 Prin carte bisericească, tipărită și manuscrisă, care a fost dominantă, prin numărul
textelor ilustrative, prin poziția, prin importanța, prin circulația acestora și îndeosebi
prin spiritul, respectiv, prin atitudinea pe care ele le ilustrau scrisul religios s-a
constituit într-o variantă paralelă a scrisului literar.

Limbajul religios
 Limbajul religios este varianta savantă, care se opune celei populare, și care devine,
după cum afirma Gheorghe Chivu, model lingvistic, urmat în procesul de stabilire a
normelor limbii literare moderne, și model stilistic, imitat în încercarea de a sugera, cu
mijloacele artei scriitoricești, trecutul „tradiția”.
 Analizând particularitățile textelor religioase, același cercetător concluzionează că
„departe de a fi un simplu stil al limbii române literare, limbajul bisericesc reprezintă
o variantă funcțională paralelă și echivalentă cu ceea ce am putea numi limbaj
laic.”

Stiluri
 Textul religios diferă de textele laice contemporane printr-o serie de caracteristici de
natură lingvistică și de natură pragmatic-enunțiativă. În plan lingvistic, este vorba
despre particularitățile ortografice, lexicale, morfologice, sintactice și de topică.
 Variantele limbajului religios sunt cele menționate mai sus, specializate în funcție de
domeniul de utilizare și de finalitate și aparținând, ca și în cazul limbajului laic,
stilurilor funcționale:
 științific (Liturghierul, Catehismul);
 juridico-administrativ (Drept bisericesc, Canoanele Bisericii, Pravilele);
 beletristic (psalmii, Viețile sfinților);

Trăsături ale stilului religios:


 Anumite trăsături sunt comune stilului religios din mai multe limbi moderne și se
regăsesc în limbajul mai multor religii.
 caracterul arhaic
 monumentalitatea
 necesitatea de a păstra distanța față de vorbirea curentă, fără a pierde însă capacitatea
de comunicare și de implicare afectivă, emoțională;
 dorința de a echilibra tradiția și modernitatea, sacralitatea și accesibilitatea.
 Terminologia creștină latină: Dumnezeu, cruce, altar, îngeri, biserică, tâmplă, botez,
duminică, sărbătoare, Crăciun, Paști, Rusalii, Păresimi, ajun, preot, rugăciune,
cuminecătură, domn, crede, cer, nuntă, părinte, ruga, scriptură, sânt/sân, toca, zău,
zână, zănatic, cunună, închinare, câșlegi, credință, lege, răposat, mormânt, priveghi,
cimitir, urare, martor, jurământ, blestem, binecuvântare, păcat, păgân, drac.
 Stratul terminologic Latino-Elin: Cuprinde atât termeni religioși propriu-ziși (ajun,
ajuna, altar, biserică, a blestema, a boteza, câșlegi, comânda, Crăciun, crede, credință,
creștin, cruce, cumineca, drac, duminică, Dumnezeu, Florii, închina, înger, lege,
lumânare, Paști, păcat, păgân, preot, priveghea, ruga, rugăciune, sfânt, tămâie, toacă),
cât și cuvinte care dobândesc semnificație religioasă numai în anumite contexte
(acoperământ, adormire, aproapele, arginții, ascultare, bătrân, căldură, cântare, cină,
domn, fiu, frate, frânge, intrare, înălțare, învia, judecată, laudă, linguriță, părinte,
popor, purcede, săptămână, sec, tată, tăia, tunde, unge, vas).
 Arhaisme lexicale: Multe dintre arhaismele lexicale (termeni primari, dar mai ales
derivate cu sufixe și prefixe) ocurente în textul catihetic (în speță, ortodox) se regăsesc
astăzi în registrul popular/regional: a chezășui, credincioșie, fiesc, a glăsui, a înveșnici,
mădular „organ”, a se nevoi (cu), nicicum, oarecând, obște, a odrăsli, pierciune, părut,
pârâș, plinire, a pregusta, prunc – pruncie, a purcede, spovadă.
 Termeni specifici bisericești: asină, bântuială, capiște, călcare, dregătorie,
îmbiserici, înfricoșeală, izvoditor, mădular, nepierciune, nestricăcios, necredincioșie,
nerăutate, nevoință, prisositor, predanie, precugetare, solitor, stricăcios, urzitură.
 Multe sensuri arhaice, străine limbii literare actuale, se regăsesc în limba populară de
astăzi, configurându-se astfel dimensiunea „rustică” a limbajului vehiculat în textul
bisericesc: gătit – pregătit; a se sminti – a se îndoi de ceva, a pune sub semnul întrebării;
a săvârși – a oficia, a celebra; greșit – păcătos; socotință – punct de vedere, opinie;
nemulțumitor – nerecunoscător
 Arhaisme specifice: arătare – manifestare a Divinității; slujire – funcție; luminător –
stea; muncit – torturat, chinuit; netrebnic – inutil; argint – bani (de argint)
 Termeni-denumiri: călugăr cu sinonimele monah și părinte; pentru călugăriță – seria
maică, măicuță, monahă, monahie, mireasa Domnului, mireasa lui Dumnezeu; derivate
specifice, precum viețuitor, ostenitor, nevoitor
 inversia formelor verbale: stătutau Împărăteasa dea dreapta Ta (10), Deșchidevoi
gura mea (13), spăimântatusau toate de Dumnezeiasca slava Ta (21), strălucitai,
Fecioară prunc al lui Dumnezeu (41)
 forme ale gradului superlativ, alcătuite cu formantul „prea”: prea înfrumusețată
cu Dumnezeeștile cuviinți (8), preacinstitele Sale mâini (8), să fericim pre Cea preafără
de prihană Împărăteasa tuturor (11), Preaminunatul Andrei o au văzut (11), au venit
Iisus, Cel Prea în Dumnezeit (19), încăpere preacurată a lui Dumnezeu, duhului cel
prea sfânt, spaima cea prea grozavă a puterilor celor întunecate ale iadului (29).
 Arhaisme lexicale – forme astăzi rar întrebuințate sau ieșite din uz, cum ar fi: Cetatea
carea te cinstește pre tine și după datorie te slăvește, o acoperi cu cinstitul Tău omofor,
de năvălirile protivnicilor (7), și mă voi arăta luminat prăznuind (13), Solitoare caldă
și nebiruită (19), bucurăte, sfeșnic și năstrapă (20), spre a pierde pre cei ce oștesc
asupra noastră (24), fără de prihană (53), cu osârdie te roagă pentru noi (62), înalță
cornul Binecredinciosului Împăratului nostru, ca să slăvim praznicul Tău (64).
 Unele lexeme sunt cu totul rare și greu descifrabile pentru cititorul de astăzi:
solitoare/solitor are semnificația de mijlocitor, sol, trimis; năstrapă este un vas (de
băut); cană; potir; cupă; cornul/corn aici este folosit cu semnificația: formație/aripă de
oaste, de tabără.

S-ar putea să vă placă și