Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Primele texte:
Septuaginta
Septuaginta (nume care derivă din latinescul „șaptezeci”), (citată uneori prin LXX) este
o traducere din secolul al III-lea î.Hr. a Scripturilor ebraice în grecește.
Traducerea Septuagintei a avut loc în Alexandria la porunca regelui egiptean Ptolemeu
al II-lea Philadelphos (283-246 în.Hr.) care dorea să extindă celebra bibliotecă din
Alexandria. De oarece greaca era limba oficială din Alexandria. Scripturile au fost în
consecință traduse în această limbă.
Termenul Septuaginta provine din expresia latină versio septuaginta interpretum
„traducerea celor șaptezeci de interpreți” după unele surse (72 traducători).
Vulgata
În secolul al IV-lea apare traducerea în limba latină ale Bibliei, limba oficială a
Imperiului Roman.
Aceasta este cunoscută sub numele de Vulgata, datorându-se Fericitului Ieronim, și
devine Biblia oficială a creștinității latine.
La sfârșitul secolului al V-lea, Biblia era deja tradusă în limba armeană.
Grație Sfinților Chiril și Metodie, apostolii slavilor, în secolul al IX-lea textul sacru
devine accesibil popoarelor slave.
Biblia de la 1688
Cunoscută și sub numele de „Biblia de la București” sau „Biblia lui Șerban
Cantacuzino”, această lucrare reprezintă prima ediție integrală în limba română a
textului Sfintei Scripturi.
Bazându-se pe traducerile anterioare ale cărturarilor, Biblia de la 1688 va constitui, la
rândul său, un punct de referință pentru toate traducerile textului sacru care se vor
realiza de acum înainte.
Sfintele Scripturi, traducere nouă de Samuil Micu Klein la Blaj, în 1795,
cunoscută și ca „Biblia de la Blaj”, și supranumită „mama bibliilor românești”,
deoarece anume acest text a fost reprodus în edițiile ulterioare.
Până în 1862, în limba română s-a scris, de regulă, cu alfabetul chirilic și, în perioada
ultimă, cu un alfabet de tranziție.
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în scrierea limbii române a fost reintrodus
alfabetul latin în locul celui chirilic, după o perioadă de tranziție.
Hotărârea de a înlocui în cărțile bisericești alfabetul chirilic cu alfabetul latin a fost
adoptată de sinodul Bisericii Ortodoxe Române abia în anul 1881.
Limbajul Liturgic
Sfânta liturghie – este slujba principală și centrală a Bisericii Ortodoxe. Cel mai adesea
se slujește Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar uneori Liturghia Sfântului Vasile
cel Mare și Liturghia Darurilor mai înainte sfințite. Dar există și alte Liturghii, precum
Liturghia Sfântului Iacov sau Liturghia Sfântului Marcu.
Cele Șapte Taine sau sacramente ale Bisericii: Botezul, Mirungerea, Euharistia,
Spovedania, Cununia, Hirotonia, Maslul.
Euhariste – taină și act de venerație în cele mai multe Biserici creștine, constând în
împărtășirea cu pâine și vin a credincioșilor: cuminecătura, împărtășanie, grijanie.
Maslu – Slujbă religioasă creștină care se oficiază pentru un om grav bolnav sau la
anumite sărbători bisericești și la care se face ungerea cu mir: slujbă bisericească de
sfințire a untdelemnului pentru mir, oficiată în miercurea dinaintea Paștilor.
Limbajul bisericesc
Prin carte bisericească, tipărită și manuscrisă, care a fost dominantă, prin numărul
textelor ilustrative, prin poziția, prin importanța, prin circulația acestora și îndeosebi
prin spiritul, respectiv, prin atitudinea pe care ele le ilustrau scrisul religios s-a
constituit într-o variantă paralelă a scrisului literar.
Limbajul religios
Limbajul religios este varianta savantă, care se opune celei populare, și care devine,
după cum afirma Gheorghe Chivu, model lingvistic, urmat în procesul de stabilire a
normelor limbii literare moderne, și model stilistic, imitat în încercarea de a sugera, cu
mijloacele artei scriitoricești, trecutul „tradiția”.
Analizând particularitățile textelor religioase, același cercetător concluzionează că
„departe de a fi un simplu stil al limbii române literare, limbajul bisericesc reprezintă
o variantă funcțională paralelă și echivalentă cu ceea ce am putea numi limbaj
laic.”
Stiluri
Textul religios diferă de textele laice contemporane printr-o serie de caracteristici de
natură lingvistică și de natură pragmatic-enunțiativă. În plan lingvistic, este vorba
despre particularitățile ortografice, lexicale, morfologice, sintactice și de topică.
Variantele limbajului religios sunt cele menționate mai sus, specializate în funcție de
domeniul de utilizare și de finalitate și aparținând, ca și în cazul limbajului laic,
stilurilor funcționale:
științific (Liturghierul, Catehismul);
juridico-administrativ (Drept bisericesc, Canoanele Bisericii, Pravilele);
beletristic (psalmii, Viețile sfinților);