Sunteți pe pagina 1din 50

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

Scurt istoric

Termenul “logistic” a fost utilizat prima data in domeniul militar. Conceptul a evoluat
din nevoia fortelor militare de a se aproviziona in timpul razboaielor. Astfel, acest termen
relativ nou defineste o practica foarte veche. Aparitia logisticii militare, asa cum este ea
inteleasa in zilele noastre, coincide cu aparitia armatelor organizate, cu care diversele natiuni
sau state au incercat sa isi impugna forta militara asupra vecinilor.

In Grecia Antica, Roma sau Imperiul Bizantin, existau militari ce purtau numele de
“Logistikas”. Acestia erau responsabili cu problemele financiare si de aprovizionare.

In timpul celui de-al doilea razboi mondial, armatele participante au elaborat si utilizat
diferite modele de sisteme logistice, pentru ca materialele sa ajunga la locul potrivit, atunci
cand era necesar. În prezent, termenul “logistica” este larg utilizat pentru a defini activitatea
de asigurare materiala, tehnica si medicala a trupelor, inclusiv transportul si cararea acestora.

Inainte ca termenul de logistica sa fie folosit, decenii de-a randul a fost utilizata
sintagma “distributie fizica”.

Evolutia istorica a logisticii:

Evolutia conceptului si practicii logistice nu se rezuma la simpla inlocuire a sintagmei


de “ distributie fizica” cu termenul “logistica”. Aparitia logisticii, așa cum e ea percepută
astăzi, a fost rezultatul unei serii de etape care s-au succedat de la inceputul anilor ’50 ai
secolului XX pana în prezent. Astfel, logistica s-a dezvoltat relativ diferit pe diverse piete, in
functie de mediul economic si de afaceri din fiecare tara.

Logistica azi:

In momentul de fata, logistica a devenit un instrument de sporire a competivitatii si de


pozitionare pe piata. Pe plan mondial se considera ca logistica a ajuns una dintre ariile
estentiale ale activitatii organizatiei.

Mutatiile de natura practica si conceptuala s-au concretizat in reorientarea treptata de


la focalizarea pe distributia fizica, de la stadiul de suma a operatiunilor de distributie fizica
desfasurate in mod separat, de diferite compartimente ale organizatiei, la analiza intregului
sistem logistic.

În contextul actual, succesul unei companii se construieşte pe principii


moderne de management şi marketing. Numai astfel, o companie poate spera că va reuşi să
pătrundă şi să se menţină pe piaţa, naţională sau internaţională, ambele, fără deosebire,
puternic concurenţiale.

Activitatea managerială este o realitate cu istorie îndelungată, colectivităţile umane au


simţit întotdeauna nevoia unei conduceri care să le asigure coerenţa şi disciplina eforturilor
depuse pentru atingerea unor anumite scopuri. Managementul, în literatura de specialitate,
este definit ca ştiinţa tehnicilor de conducere a întreprinderilor, dar în acelaşi timp poate fi
privit ca un complex de metode şi procedee cu caracter productiv, economic şi social, inclusiv
administrativ intern, ce pot fi folosite în activitatea de organizare şi conducere a entităţilor
productiv economice şi sociale.

Marketingul răspunde cerinţelor manageriale oferind soluţii pentru crearea de produse


noi în acord cu cerinţele pieţei şi a consumatorilor, fundamentarea preţurilor şi respectiv a
costurilor de producţie, distribuţia produselor şi, nu în ultimul rând, în privinţa celor mai
eficiente metode de promovare a produselor pe piaţă. Prin cercetările de marketing se obţin
informaţii valoroase care susţin procesul decizional contribuind la elaborarea alternativelor
decizionale supuse atenţiei factorilor de decizie.

1.1. Conţinutul logisticii mărfurilor


Activitatea de comerţ a cunoscut o evoluţie spectaculoasă în ultimii ani, producătorii şi
angrosiştii fiind nevoiţi să utilizeze strategii, canale de distribuţie, sisteme logistice, metode
de stocare, depozitatre şi gestiune moderne, pentru a opera cu costuri cât mai mici şi a putea
face faţă concurenţei.

În mediul de afaceri prezent, ca şi în cel viitor, nu este recomandabil pentru firme să


pună în aplicare şi să execute acele strategii care urmăresc numai îndeplinirea planului de
marketing cu cele mai mici costuri posibile. Logistica are un rol din ce în ce mai important în
activitatea firmelor, aflându-se într-o conexiune permanentă cu producţia, vânzarea,
marketingul şi servirea clienţilor. Prin organizarea unei activităţi logistice eficiente, această
funcţie îţi va putea aduce o contribuţie reală la creşterea rentabilităţii firmei. Tot mai multi
practicieni si mentori in domeniul conceptual afirma ca logistica este o sursa rela de avantaj
competitiv. Prin reconsiderarea strategiei de servicii logistice pentru clienti, organizatia poate
satisface intr-un grad ma inalt asteptarile partenerilor de afaceri sau exigentele segmentelor
de piata vizate, in conditiile diferentierii de oferta concurentilor.

Logistica ocupă în cadrul companiei o poziţie unică ce-I permite să coordoneze


relaţiile care inflenţează atât fluxul de informaţii, cât şi pe cel de bunuri, având ca scop final
executarea comenzilor primite. Fluxul începe atunci când clientul se decide să facă o comandă
şi se încheie atunci când comanda este onorată.

LOGISTICA – reprezintă procesul de gestionare strategică a achiziţionării, deplasării


şi depozitării materialelor, semifabricatelor şi produselor finite (alături de fluxurile
informaţionale corespunzătoare acestor procese) în interiorul firmei şi al canalelor de
marketing, cu scopul satisfacerii comenzilor cu cele mai mici costuri pentru firmă.

Asociaţia Franceză pentru logistică defineşte logistica mărfurilor ca fiind o activitate


ce are drept scop punerea la dispoziţie cu cel mai scăzut cost a unei cantităţi dintr-un produs la
locul şi la momentul unde există o cerere.

Logistica reprezinta asadar capacitatea de organizare si realizare a fluxurilor de


persoane sau de marfuri pentru a obtine ceea ce se doreste intr-un timp si spatiu optime cu
costuri minime.

In final putem definii logistica ca totalitatea activitatilor organizatorice, de gestiune si


strategice care coexista in cadrul companiilor, fluxul de materiale (si de informatii adiacente)
de la originea lor, prin intermediul furnizorilor si pana la livrarea produselor finite catre clienti
precum si service-ul post-vanzare”.

Logistica firmei presupune, prin urmare, atat domeniul Gestiunii Materialelor


(aprovizionare, gestiunea stocurilor de materiale, programarea productiei), cat si domeniul
Distributiei Fizice (gestiunea produselor, a depozitelor si a transporturilor, livrarile la punctele
de vanzare) dar si domeniul Serviciilor pentru Clienti. Alaturi de aceste aspecte, mai apar ca
argumente de interes logistic: mediul extern societatii, adica infrastructurile, viabilitatea
acesteia, conditiile socio-politice care ar putea favoriza dar si impiedica libera circulatie a
mărfurilor si/sau a persoanelor.

In Romania, aceasta functie a fost constientizata relativ recent, iar in cea mai mare
parte a cazurilor, atat in cadrul societatilor private cat si in sectorul public, “inelele care
formeaza lantul logistic” sunt administrate in mod izolat, fiind astfel absenta integrarea intre
diversele functiuni logistice, integrare deosebit de necesara in vederea atingerii obiectivelor
de eficienta si leadership. Este, de asemenea, o conditie esentiala pentru dezvoltarea si
cresterea intreprinderilor si a intregului sistem economic al Romaniei, pentru optimizarea
proceselor componente ale filierei logistice precum si integrarea lor succesiva cu scopul de a
le gestiona si coordona intr-un mod univoc si unitar. Abia dupa ce s-a realizat integrarea
functiilor logistice in cadrul unei singure societati comerciale, vor putea fi atinse niveluri
succesive si ambiţioase de eficienta, integrand si functiile logistice ale celorlalti protagonisti
ai dezvoltarii economice si tehnologice: Furnizorul, Producatorul, Clientul. Apoi, va trebui
realizata o schimbare importanta de management: nu vor mai trebui sa existe problemele si
obiectivele Furnizorului sau ale Producatorului sau ale Clientului, ci problemele si obiectivele
Furnizorului, Producatorului si Clientului, probleme care vor fi rezolvate, si unele si altele,
intr-o optica de logistica integrata si intotdeauna orientata catre Sistemul National.

Fiecare organizare logistică este unică in felul ei. Totuşi, departamentele logistice de
succes se ghidează după o serie de principii esenţiale, valabile indiferent de sectorul de
activitate, tipul firmei şi poziţionarea geografică. Aceste principii sunt :

1.2. Asigurarea unei legături între logistică şi strategia firmei

Prima şi cea mai importantă regulă pentru a realiza potenţialul de creştera a profitului
pe care-l oferă logistica este ca toate operaţiunile legate de logistică să fie integrate în planul
strategic al firmei. Datorită lipsurilor ce au existat în domeniul logisticii, operaţiile de
logistică au fost considerate de cele mai multe ori elemente neutre pentru firmă. Logistica
eficientă din punct de vedere al costului are un mare impact în menţinerea poziţiei firmelor pe
piaţă. Inovaţia în domeniul logisticii contribuie la deţinerea supremaţiei în domeniul
costurilor şi la diferenţierea prin servicii.

1.3. Realizarea unei organizări globale

Cel de-al doilea principiu susţine o organizare globală a logisticii prin care să fie
controlate toate funcţiile logisticii de către un singur departament din cadrul firmei.
Gestionarea materialelor, transportul, depozitare, distribuţia, logistica internă trebuie să fie
unificate printr-o combinaţie adecvată de management. Asigurarea unor servicii logistice
eficiente necesita o coordonare riguroasă a tuturor operaţiilor cu strategia firmei. Logistica cu
costuri reduse se bazează pe o mutitudine de decizii continue ca de exemplu: cheltuieli mai
mari de transport dar costuri mai mici pentru stocuri şi depozitare. Deciziile adecvate în
ambele domenii sunt mai uşor de luat dacă un singur manager va fi responsabil pentru toate
funcţiile logistice interdependente. O serie de firme recunosc interrelaţiile între logistică,
producţie, marketing, vânzări şi finanţe. Ele identifică funcţiile şi activităţile care au legătură
cu logistica, urmărind o integrare cât mai bună a lor.

1.4. Valorificarea puterii informaţiei

Departamentele de logistică profită din ce în ce mai mult de avantajul informaţiilor şi


al tehnologiilor de procesare a informaţiilor. Ele sesisează că sistemele bazate pe tranzacţii şi
cele decizionale sunt resurse esenţiale pentru realizarea profitului activităţii de logistică.
Utilizarea în scop creativ a simulării decizionale poate aduce reduceri de costuri şi servicii ce
pot contribui la câştigarea avantajului competitiv. Cea care a determinat o scădere
semnificativă a costurilor este informaţia. Ca urmare tot mai multe firme alocă resurse pentru
investiţii în sistemele de gestionare a informaţiilor, ca alternativă la cheltuielile pentru alte
resurse logistice mult mai convenţionale. O serie de firme utilizează deja modele
computerizate menite să ofere un ajutor în luarea deciziilor tactice şi operaţionale. Un astfel
de model analizează componenţa solicitărilor de produse în cadrul comenzilor, decizând unde
să poziţioneze echipamentele de transport şi rampele de descărcare astfel încât să minimizeze
distanţele de transport in interiorul depozitului.

1.5. Accentul pus pe resursele umane

Managementul resurselor umane este o condiţie esenţială pentru obţinerea


performanţelor superioare de loigistică. Aceste performanţe se obţin într-un mediu care
recunoaşte că oamenii sunt cea mai importantă resursă a departamentului. Managementul
superior trebuie să conceapă un sistem care să conducă la creşterea productivităţii, iar în
anumite condiţii să găsească stimulente care să favorizeze îndeplinirea în bune condiţii a
funcţiei logistice. De asemenea, calitatea este strâns legată de resursele umane. Dacă firma nu
impune în rândul personalului său o orientare bazată pe calitate, produse şi servicii, ei vor
rămâne în urma concurenţei.

Firmele de renume privesc altfel investiţiile în pregătirea personalului. Ele au


înregistrat importatnte reduceri de costuri şi au mărit numărul de servicii oferite prin
îmbunătăţirea operaţiunilor şi prin modul cum s-au preocupat de gestionarea resurselor
umane. În planurile acestor firme sunt incluse derularea unor operaţii de proiectare sau
achiziţionare a unor tehnici specifice şi a unor cunoştinţe de management.
1.6. Construirea de alinaţe strategice

Cel de-al cincilea principiu de logistică vizează formarea de către firme a unor relaţii
de parteneriat cu alţi participanţi în cadrul lanţului produsului sau al canalului. Formarea
alianţelor strategice oferă posibilităţi de profit nelimitate. Relaţiile de parteneriat nu pot avea
succes fără un schimb deschis şi promt de informaţii. Firmele trebuie să-şi comunice reciproc
datele financiare şi operaţionale dar şi prognozele şi planificările. Planificarea şi realizarea de
alianţe fiabile este un proces complex mai ales în cazul firmelor multinaţionale. Este un
obiectiv care necesită o abordare atentă, o coordonare cu clienţii şi furnizorii, sprijin din
partea angajaţilor şi pregătirea prealabilă a acestora dar şi cheltuieli pentru pregătirea şi
susţinerea schimbărilor operaţionale. Firmele importante de transport demonstrează modul în
care pot fi parteneri deplini ai producătorilor şi comercianţilor în cadrul lanţului logistic. În
mod asemănător, firmele inovatoare din domeniul depozitării constituie alianţe puternice,
oferind servicii de depozitare şi manipulare.

Pe măsură ce producătorii se confruntă cu pieţe din ce în ce mai complexe şi


concurenţiale, logistica va juca un rol mai mare în servirea clienţilor. Acele firme care vor
cultiva cel mai bine alianţele strategice cu furnizorii, transportatorii, distribuitorii şi clienţii
vor obţine profituri mai mari decât firmele care nu iau in considerare astfel de alianţe.

1.7. Accentul pe performenţele financiare

Cunoaşterea consecinţelor financiare ale activităţii logistice este esenţială pentru


activitatea de planificare. Funcţia logistică utilizează pentru măsurarea performanţelor sale
indicatori de tipul eficienţei utilizării activelor, valorii adăugate, costurilor şi standardelor de
operare. Activităţi cum sunt transportul, depozitarea, stocarea şi servirea clienţilor vor putea fi
cel mai bine conduse în calitate de centre de cost sau de profit.

1.8. Stabilirea nivelului optim al serviciilor

Stabiliea unui nivel optim al serviciilor reprezintă un element cheie al strategiei


logistice a firmei. Pentru a realiza acest obiectiv firmele trebuie să cuantifice veniturile
suplimentare obţinute din oferirea unor servicii de calitate clienţilor şi să măsoare raportul
cost – profit pentru a stabili diferite niveluri de servire. Acesta implică înţelegerea nevoilor
aşteptărilor clienţilor, şi a tipurilor de servicii pe care ei sunt dispuşi să le achiziţioneze. In
final firmele trebuie să calculeze nivelul optim de servicii şi să determine costurile asociate
acestor servicii. Aceasta poate conduce, spre exemplu, la stabilirea unor preţuri stratificate, în
care diferitele niveluri de servicii să fie asociate unor preţuri corespunzătoare costurilor
necesare pentru oferirea lor.

Cu alte cuvinte, managementul logisticii este însumarea gestionării activităţilor


materiale derulate înaintea procesului de producţie, la care se adaugă activităţile de distribuţie
propriu –zisă de la sfârşitul producţiei. Acest flux fizic este însoţit de un flux de informaţii în
ambele sensuri care reprezintă cadrul de operare al funcţiei logistice. Managerul logistician
este singura persoană din firmă însărcinată cu gestionarea tuturor fluxurilor de informaţii şi
materiale, pornind de la conceperea produsului până la consumul lui, ţinând cont de
interacţiunile acestor fluxuri.Această poziţie îi dă posibilitatea managerului departamentului
logistic să estimeze capacitatea firmei de a răspunde aşteptărilor. Managerii logisticieni
trebuie să identifice activităţile care creează valoare adăugată şi care permit astfel o
diferenţiere a produselor realizate de firma lor faţă de cele ale concurenţilor.

Produsele ajung la clienţi pe diverse căi, adesea prin distribuitori sau alţi intermediari.
În aceste cazuri, clienţii sunt adesea mult mai loiali faţă de distribuitori decât faţă de
producători. Dat fiind faptul că distribuitorii pot fi factori puternici de diferenţiere şi influenţă,
firmele trebuie să înveţe cum să-şi facă din reţeaua de distribuitori un aliat de încredere.
Distribuitorii care simt că se află într-o relaţie de parteneriat cu furnizorii lor, pot influenţa
clienţii să cumpere un anumit produs, deci distribuitorii por realiza diferenţierea produsului.
Departamentele de logistică au contacte mult mai frecvente cu distribuitorii decât
departamentele de vânzări sau cele de marketing.

La fiecare nivel al distribuţiei trebuie să luăm în considerare:

1. Cine ia deciziile de reaprovizionare: cantitatea de produse, frecvenţa şi programarea, cine


se ocupă de aprovizionare.
2. Ce gamă de produse este transportată/manipulată?
3. Programarea livrărilor, primirea comenzilor şi manipularea livrărilor.
4. Produsele depozitate – disponibile în stoc
- suficienţa stocului, rotaţia stocului, condiţiile de stocare
- stocarea sezonieră
5. Apropierea de piaţă; acoperirea pieţei potenţiale.
6. Divizarea loturilor.
7. Primirea şi procesarea comenzii.
8. Selecţionarea, împachetarea şi încărcarea produselor.
9. Livrarea: programare/frecvenţă/rută.
10. Administrarea comenzilor: facturi, extrase de cont.
11. Controlul creditului: seriozitatea clientului; limitele creditului; condiţiile de
creditare/finanţare; colectarea banilor şi stimulente.
12. Administrarea preţurilor: modificări de preţuri, valoarea reducerilor de preţ, influenţa
factorilor de timp.
13. Vânzarea, promovarea, activităţile promoţionale, sondarea vânzării şi a reprezentării.
14. Relaţiile cu clientul: reprezentare, administrarea garanţiilor; schimbări aduse produsului;
stabilirea preţului; performanţa produsului.
15. Informaţii de piaţă: acţiunile concurenţilor; performanţele în respectiva ramură şi în
domeniul vânzării/ stocării/ disponibilităţii produsului; rapoarte asupra produsului şi
utilizatorulşui său; noi oportunităţi.
16. Ce reduceri/majorări de preţuri trebuie aplicate? Sunt ele obijnuite pentru respectivul
domeniu de activitate? Sunt corespunzătoare serviciului? Ar trebui făcut mai mult?
17. Cât de important este produsul nostru pentru ei? Cât de importaţi sunt ei pentru noi?
Puţinele resurse logistice ale companiilor trebuie direcţionate spre acele activităţi
apreciate de clienţi, care aduc valoare adăugată şi determină astfel avantajul competitiv pentru
firmă.

Îndeplinirea misiunii logistice de asigurare a bunurilor sau serviciilor solicitate la


momentul şi locul potrivit, în condiţiile celei mai mari contribuţii la profitul firmei presupune
desfăşurarea unui ansamblu de operaţiuni intercorelate, care constituie mixul activităţilor
logistice. Mixul logistic include două categorii de activităţi: de bază şi de susţinere.
Activităţile de bază (asigurarea standardelor de servicii pentru clienţi, cumpărarea,
transportul, gestiunea stocurilor, prelucrarea comenzilor) sunt opearţiuni cheie care se
desfăşoară în aproape orice canal logistic. Activităţile de susţinere (depozitarea, manipularea
produselor, ambalarea, activităţile legate de fluxurile informaţionale logistice) au loc în
funcţie de condiţiile specifice ale firmelor şi contribuie la realizarea misiunii logistice.

Proiectarea şi funcţionarea oricărui sistem logistic au ca element de referinţă un


anumit nivel de servire a clienţilor. Principalele activităţi desfăşurate pentru asigurarea
nivelului de servire logistică sunt următoarele:

- cercetarea nevoilor şi cerinţelor clienţilor actuali şi potenţiali, referitoare la nivelul


serviciilor logistice;
- stabilirea nivelului de servire logistică a clienţilor - ce va fi oferit de firma furnizoare - sau
diferenţierea nivelului de servire în funcţie de cerinţele segmentelor de piaţă vizate;

- evaluarea percepţiilor clienţilor în privinţa nivelului de servire oferit, a decalajului dintre


nivelul aşteptat de clienţi şi cel efectiv oferit;

- ajustarea nivelului de servire logistică, în funcţie de evoluţia cerinţelor clienţilor.

Cumpărarea are un rol important în crearea de valoare în cadrul procesului logistic.


Activităţile reprezentative pentru domeniul cumpărării sunt:

- stabilirea necesităţilor de aprovizionare;

- alegerea surselor de aprovizionare;

- planificarea modului de realizare în timp a aprovizionării;

- evaluarea periodică a performanţelor furnizorilor;

- determinarea cantităţii economice a comenzii.

Transportul – are rol în asigurarea utilităţii de timp, reprezentând o importantă


componentă a misiunii logistice. În esenţă, transportul presupune derularea următoarelor
activităţi:

- alegerea celor mai adecvate modalităţi de transport ( rutier, feroviar, maritim, aerian, prin
conducte);

- evaluarea şi selecţia ofertanţilor de servicii de transport, la care apelează firma;

- stabilirea rutelor de transport;

- programarea transporturilor.

Gestiunea stocurilor este o componentă esenţială a sistemului logistic, ce oferă


utilitatea de timp aşteptată de clienţi. În privinţa gestiunii stocurilor activităţile principale ce
trebuiesc realizate sunt:

- elaborarea politicilor privind stocurile de materii prime, materiale şi produse finite;


- stabilirea mixului de produse din stoc (ponderea diferitelor articole în numărul şi cantitatea
totală de produse menţinute în stoc), în funcţie de contribuţia diverselor articole la vânzările
firmei;

- determinarea stocului de siguranţă şi a nivelului de reaprovizionare (mărimea stocului la


care se lansează o nouă comandă de reaprovizionare);

- aplicarea strategiei “ just – in time”.

Prelucrarea comenzilor presupune realizarea următoarelor activităţi:

- determinarea procedurilor de primire a comenzilor (metoda de transmitere, restricţiile de


timp şi cerinţele privind mărimea comenzii);

- stabilirea metodelor de transmitere a informaţiilor referitoare la comenzi în cadrul firmei;

- definirea ordinii de prioritate în prelucrarea comenzilor;

- alegerea variantei de onorare a comenzii, numai din stocul disponibil şi – sau din producţie.

Depozitarea mărfurilor este considerată a componentă de susţinere deoarece nu este


prezentă în sistemele logistice ale tuturor firmelor. Principalele activităţi legate de depozitarea
mărfurilor sunt:

- stabilirea necesarului de spaţii de depozitare;

- alegerea amplasamentului depozitelor;

- determinarea numărului de depozite necesare;

- stabilirea configuraţiei depozitului;

- amplasarea mărfurilor în spaţiul de depozitare.

Manipularea mărfurilor are o pondere considerabilă în costurile logistice. Totodată,


ea are impact asupra duratei ciclului comenzii şi implicit asupra nivelului serviciului pentru
client. Eficacitattea manipulării materialelor este condiţionată de următoarele activităţi:

- alegerea echipamentului de manipulare (manuale, mecanizate ),

- utilizarea încărcăturilor prin paletizare şi contanerizare;


- introducerea şi prelucrarea materialelor în şi din spaţiul de depozitare.

Fluxurile informaţionale sunt o parte integrantă a sistemului logistic care facilitează


derularea tuturor activităţilor de bază şi de susţinere. În rândul principalelor activităţi pe care
le presupune funcţionarea sistemului informaţional logistic se includ:

- culegerea şi prelucrarea datelor;

- analiza informaţiilor;

- elaborarea rapoartelor necesare (situaţia stocurilor);

- stabilirea unor proceduri de stocare a datelor;

- controlul fluxului de informaţii.

1.9. Conexiunile logisticii cu marketingul


La începutul secolului, a fost o perioadă când funcţiunile grupate astăzi sub denumirea
de logistică făceau parte din marketing. În timpul anilor 1950 şi 1960, specialiştii în
marketing aveau tendinţa să se concentreze asupra promovării şi dezvoltării produsului,
neglijând alte domenii ca depozitarea, transportul şi controlul stocului. Conştientizarea
faptului că o parte din ce în ce mai mare din profitul vânzărilor este absorbită de costurile de
distribuţie a condus la reapariţia interesului faţă de domeniul logisticii mărfurilor. Logistica
are sarcina de a asigura satisfacerea sau îndeplinirea cererii generate de marketing.

Un concept de marketing esenţial, care influenţează relaţia dintre logistică şi


marketing, este ciclul de viaţă al produsului. Nivelul de sprijin logistic necesar marketingului
variază pe măsură ce produsul străbate diferite etape ale ciclului de viaţă. În etapele de
început, satisfacerea promptă şi cu costuri convenabile a comenzilor este o condiţie majoră a
acceptării produsului în faza iniţială. Ulterior, pe măsură ce vânzările se reduc şi produsul
trece în etapele de maturitate şi saturaţie, atenţia se va orienta către ajustarea costurilor pentru
ca produsul să facă faţă concurenţei puternice de preţ şi presiunilor ulterioare asupra
profitului. Scurtarea ciclurilor de viaţă ale produselor, progresul rapid al inovaţiilor
tehnologice, reglementările cum sunt cele ale CEE referitoare la termenul de garanţie pentru
bunurile perisabile şi costul ridicat al capitalului, obligă firmele să găsească alte moduri de
satisfacere a cererii consumatorilor decât cele care presupun stocuri mari de produse finite.
Companiile trebuie să răspundă exigenţelor unor categorii tot mai sofisticate de cumpărători
care comandă mai frecvent cantităţi mai mici şi care cer o mai mare promptitudine în livrare.
Dacă structurile organizaţionale interne nu sunt capabile să satisfacă aceste cerinţe,
profitabilitatea şi cota de piaţă a companiei vor fi afectate.

Unele companii progresiste folosesc avantajele unei bune colaborări logistică –


marketing, pentru a negocia nu numai produsul şi preţul, ci şi pentru ajustarea serviciilor
logistice, astfel încât acestea să corespundă nevoilor consumatorului individual. Aceste
companii se pot detaşa de concurenţă, prin oferirea unui serviciu total, logistica reprezentând
o parte esenţială a ecuaţiei profitului.

Domeniile majore de interacţiune între logistică şi marketing includ:

 Proiectarea produsului. Aceasta poate avea un efect major asupra depozitării şi


transportului şi prin urmare asupra costurilor aferente.
 Stabilirea preţului. Aceasta este modalitatea prin care cererea serviciilor de logistică
influenţează costul total al produsului, şi, prin urmare, şi politicile de preţ ale companiei.
 Prognozarea pieţei şi a vânzărilor. Prognozele de marketing vor dicta nivelul resurselor
logistice necesare livrării produselor la clienţi.
 Strategiile de servire a clientului. Dacă departamentul de marketing optează pentru un
nivel foarte înalt de servire, resursele logistice, adică echipamentele şi stocul, vor trebui să
fie considerabile.
 Procesarea comenzilor. Responsabilitatea pentru cine primeşte comenzile clienţilor şi
viteza şi eficienţa procesării are o influenţă majoră asupra costurilor operaţionale şi asupra
imaginii clienţilor despre nivelul serviciului. În acest domeniu este preferabilă elaborarea
în comun a strategiei.
 Canalele de distribuţie. Decizia de furnizare direct către client sau prin intermediari va
influenţa puternic nivelul resurselor logistice necesare. Marketingul trebuie să consulte
logistica în luarea deciziilor care privesc canalul de distribuţie.

Clienţii sunt interesaţi de promptitudinea cu care furnizorii satisfact comenzile la un nivel


de servire determinat. Companiile capabile să se diferenţieze de concurenţi, prin satisfacerea
acestor niveluri de servire, vor câştiga încrederea clienţilor, devenind chiar parteneri pe
termen lung ai acestora într-o relaţie reciproc avantajoasă. Logistica şi marketingul au
împreună roluri vitale în realizarea performanţei cu costuri avantajoase.
1.10. Conexiunile logisticii cu producţia
Producţia şi logistica se intrepătrund. Producţia nu poate fi luată separat de logistică şi
viceversa. Deciziile luate în acete două domenii angajează compania în structuri de costuri pe
termen relativ lung şi determină, într-o mare măsură, modul în care aceasta concurează pe
pieţele alese. Cele două coordonate principale ale situaţiei sunt localizarea şi caracteristicile
intrărilor de materiale ( furnizorii de materii prime ) şi localizarea şi caracteristicile pieţei (
clienţii ). Capacitatea de producţie este determinată de localizare şi de logistică şi trebuie să
fie în legătură cu cererea pieţei. Rezultă că şi capacitatea reţelei logistice – aprovizionarea,
primirea şi procesarea comenzilor, transportul, reţeaua de depozite şi livrarea către
consumatorul final – trebuie să fie, de asemenea, conectată la cererea pieţei. Problemele
determinate de localizare, capacitate şi logistică sunt interconectate.

Punctul de pornire în alegerea configuraţiei fabrică – capacitate – filiale îl reprezintă


strategia competiţională a organizaţiei pe pieţele alese – obţinerea celui mai scăzut cost sau
anumite forme de diferenţiere importantă pentru clienţi. Următorul pas este analizarea
problemelor numeroaselor aspecte interdependente, care privesc caracteristicile şi localizările
pieţelor actuale şi viitoare, furnizorii actuali şi potenţiali, caracteristicile produsului şi
opţiunile de transport.

Sistemele instalate de companie trebuie să aibă capacitatea de a forma cu clientul o


legătură reciproc avantajoasă. De asemenea, aceste sisteme trebuie să sprijine formarea de
alianţe strategice cu furnizorii.

Localizarea, natura şi performanţa de operare a unităţilor productive, a depozitelor


centrale şi a celor locale, influenţează foarte mult atât costul, cât şi nivelul serviciilor. Pe
termen lung, şi în combinaţie cu alţi factori ( sisteme , furnizori), configuraţia fabrică – filiale
este un fundament structural major pentru reducerea costurilor totale ale lanţului ofertei. Când
legăturile dintre producător şi client şi între producător şi furnizor sunt complete, o regândire
a reţelei logistice, a lanţului ofertei de la furnizor până la client va fi necesară deoarece:

 Tehnologia disponibilă, în special tehnologia informaţiei, va permite câteva


configuraţii fabrică – filiale care n-ar fi fost posibile înainte;
 Va exista o nevoie continuă de reducere a costului reţelei.

1.11. Rolul logisticii în competitivitatea pe plan internaţional


Problemele de management în logistica internaţională sunt substanţial diferite de cele
din logistica internă. Conceptul de logistică internă poate fi descris ca un instrument de
examinare a fluxului de articole palpabile, materii prime, semifabricate, produse finite de la
furnizori la clienţi. Fluxul de informaţii corespunzător contribuie la optimizarea primului flux,
la reducerea costurilor şi la creşterea nivelului de servire a clienţilor, în mod simultan.

Spre deosebire de sitemul intern, logistica internaţională necesită o cooperare şi


coordonare mult mai apropiate între departamentul de vânzări şi cel de distribuţie. În procesul
intern, logistica este mai mult o funcţie reactivă, răspunzând la fluxurile relativ regulate de
comenzi. În comerţul internaţional, procesarea comenzilor este mai complexă, iar nivelul de
servire a clienţilor mai dificil de monitorizat. O legătură organizaţională cu marketingul este
benefică pentru administrarea logisticii internaţionale.

Sistemul logistic al firmei


La nivelul unei firme comerciale, sistemul logistic este format din trei componente majore:

a. Aprovizionarea.
 activităţi de achiziţie (achiziţionare, procurare, cumpărare) a bunurilor şi
serviciilor necesare îndeplinirii obiectivelor firmei.
 se referă la relaţiile ce se stabilesc între firmă şi furnizorii ei, respectiv nivelurile
situate în amonte, în lanţul de aprovizionare-livrare.
 presupune, în afară de activitatea de achiziţie, activităţi de transport, gestiune a
stocurilor, depozitare, manipulare, gestiune a informaţiei etc.
b. Activităţile de susţinere a vânzărilor.
 se referă numai la fluxurile de materiale din interiorul firmei, între diferitele
stadii ale procesului de vânzare.
 logistica are rolul de asigurare a materialelor, componentelor, produselor în curs
de prelucrare, în cantităţile necesare desfăşurării activităţilor de fabricaţie, în
concordanţă cu programul de producţie stabilit.
c. Distribuţia fizică.
 la interfaţa dintre furnizor şi clienţi, operaţiunile de distribuţie fizică asigură
disponibilitatea produselor pentru clienţi.
 obiectivele de marketing ale angrosiştilor şi detailiştilor sau aşteptările
consumatorului/utilizatorului final sunt îndeplinite prin oferirea de utilităţi de
formă, cantitate, timp şi loc;
 include activităţi de transport, depozitare, gestiune a stocurilor, prelucrare a
comenzilor clienţilor, ambalare, management al informaţiei etc.
Eficienţa funcţionării sistemului logistic presupune corelarea celor trei componente prin
intermediul fluxului informaţional. Schimbul de informaţii în interiorul firmei şi cu partenerii
comerciali facilitează planificarea şi controlul operaţiunilor logistice.

Sistemul logistic al firmei, prin modul său de funcţionare, contribuie la procesul de creare a
valorii. În esenţă, valoarea totală a unui produs sau serviciu pentru client reprezintă1
ansamblul beneficiilor pe care acesta le aşteaptă de la un produs sau serviciu. Valoarea
oferită clientului este diferenţa dintre valoarea totală pentru client şi costurile generate de
evaluarea, obţinerea şi utilizarea produsului.

Operaţiunile din cadrul sistemului logistic sunt corelate cu circuitul valorii, şi includ două
categorii de activităţi - cele primare şi cele de sprijin (susţinere).

Activităţile primare sunt implicate în mişcarea fizică a produselor, de marketing şi vânzări,


precum şi de servicii, şi includ:

 Logistica internă (orientată spre interiorul firmei) - se referă la:


o recepţie;
o manipularea materialelor;
o depozitare;
o controlul stocurilor;
o programarea mijloacelor de transport;
o returnările de mărfuri la furnizori.
 Producţia - presupune activităţi de condiţionare şi pregătire a produselor pentru
comercializare;
 Logistica externă (orientată spre exteriorul firmei) - constă în distribuirea produselor
finite şi cuprinde activităţile de:
o depozitare şi manipulare,
o utilizare a mijloacelor de transport,
o prelucrare a comenzilor etc.;
 Marketingul şi vânzările - presupun activităţile de:
o publicitate,
1
Samii Alexandre K. (2004). Stratégie logistique. p. 5
o management al forţei de vânzare,
o stabilirea preţurilor,
o alegerea canalelor de distribuţie,
o dezvoltarea relaţiilor cu membrii din avalul canalelor de marketing etc.;
 Serviciile postvânzare - respectiv menţinerea sau sporirea valorii produsului după
vânzare, prin:
o instalare,
o reparaţii,
o training,
o furnizarea de piese de schimb
o ajustarea produsului.
Activităţile de susţinere sprijină activităţile primare, se sprijină reciproc şi sunt
următoarele:

 Achiziţia - cumpărarea produselor de la furnizori sau producători;


 Dezvoltarea tehnologică se referă la cunoştinţe, proceduri şi intrări de tehnologie
necesare activităţilor primare;
 Managementul resurselor umane - selecţia, promovarea, evaluarea şi motivarea
personalului, dezvoltarea managementului, relaţiile de muncă;
 Infrastructura firmei – care constă în managementul general, planificare, finanţele,
contabilitatea etc.
Conceptul de canal logistic. Este format din sistemele logistice care alcătuiesc traseul de
circulaţie a bunurilor de la origine la utilizatorul/consumatorul final. Are la bază conceptul de
circuit al valorii2. Acesta din urmă reprezintă un instrument destinat să permită dezvoltarea
uni avantaj competitiv pe piaţă. Componentele sale sunt logistica internă, operaţiunile
economice, logistica externă, marketingul şi serviciile post-vânzare.

Din această alcătuire rezultă faptul că logistica mărfurilor este o componentă a activităţii
economice a firmei şi că poate contribui la crearea şi menţinerea unui avantaj competitiv.

Scopul principal al unui canal logistic este livrarea la timp a bunurilor şi administrarea
corespunzătoare a circulaţiei acestora. El asigură disponibilitatea spaţială şi temporală a
produselor şi serviciilor, constituind sistemul principal de asigurare a servirii clienţilor.

Rolul canalului logistic în cadrul circuitului valoric este totuşi îndeplinit numai atunci când
2
Samii Alexandre K. (2004). Stratégie logistique. p. 4.
sortimentul de bunuri este poziţionat fizic şi temporal şi are configuraţia corespunzătoare
transferului de proprietate. Numai în cazul în care tranzacţiile desfăşurate în cadrul canalului
întrunesc aprecierea, acceptarea şi satisfacţia clientului, este adăugată o valoare substanţială
produsului prin procesul logistic.

1.12. Conţinutul şi structura stocurilor

1.12.1 Stocurile

Stocurile reprezintă, materiale, lucrări şi servicii destinate să fie consumate la prima lor
utilizare, să fie vândute în situaţia când au starea de marfă sau produse rezultate din
prelucrare, precum şi producţia în curs de execuţie.

Stocurile, sub aspectul gestionării, se pot grupa în stocuri şi producţia în curs de


execuţie, ambele fiind considerate active circulante materiale. Comisia Internaţionala a
Standardelor Contabile (I.A.S.C.), în norma de contabilitate IAS 2 „Stocurile” aplicată
începând cu 1.01.1976 şi revizuită în anul 1993 defineşte stocurile ca fiind un element de
activ, iar costul de achiziţie al acestora cuprinde preţul de cumpărare, taxele vamale şi alte
taxe nerecuperabile, cheltuieli de transport-aprovizionare. Stocurile pot fi:

 Bunuri achiziţionate în scopul revânzării ( marfa cumpărată de un comerciant cu


amănuntul şi destinată revânzării) sau orice altă achiziţie având acest scop;
 Bunuri finite sau în curs de execuţie fabricate de întreprindere;
 Materii prime, materiale, utilităţi ce urmează a fi folosite în procesul de
producţie;
 Costul serviciului pentru care întreprinderea nu a recunoscut încă venitul aferent,
în cazul prestărilor de servicii.

Tipuri de stocuri

În cadrul gamei foarte largi de stocuri, se disting cu deosebire:

A. din punct de vedere al producţiei stocurile pot fi de trei feluri:

a) cel de materii prime şi materiale destinat consumului unităţilor de producţie; este


vorba de stocul de producţie, stoc în amonte;
b) cel de produse finite, destinate livrării către beneficiari; este vorba de stocul de
desfacere, stoc în aval;

c) cel destinat asigurării funcţionării continue a unor maşini sau a unor linii de
fabricaţie; este vorba de stocul interoperaţional.

Ponderea cea mai mare o deţine stocul de producţie.

B. din punct de vedere al rolului jucat pe plan economic stocurile pot fi:

a) stocuri cu rol de regulator; au ca rol reglarea fluxurilor de intrare şi de ieşire ale


produselor între două stadii succesive ale procesului tehnologic;
b) stocuri cu rol strategic; sunt formate din piese sau din subansamble folosite de
serviciul de întreţinere , necesare înlocuirii rapide a lor în caz de avarie la
instalaţiile vitale ale întreprinderii;
c) stocuri speculative; sunt mai puţin legate de activitatea agenţilor economici şi se
referă în general la produse şi materiale rare, a căror valoare nu este fluctuantă.
C. Din punct de vedere al modului de depozitare, care ţine seama şi de unele
proprietăţi fizico-chimice ale elementelor. Aşa avem: produse periculoase, voluminoase,
fragile etc.

D. Din punct de vedere al modului de gestionare avem:

a) stocuri cu gestiune normală;


b) stocuri cu “afectare directă” (comandate special pentru o anume comandă);
c) stocuri “fără gestiune” (din magaziile intermediare, cu o supraveghe-re globală);
d) stocuri de produse consumabile;
E. Din punct de vedere al caracteristicilor formării şi destinaţiei lor stocurile pot
fi:

a) stoc curent;
b) stoc de siguranţă;
c) stoc de pregătire sau de condiţionare;
d) stoc pentru transport intern;
e) stoc de iarnă;
Elementele principale ale unui proces de stocare

Stabilirea politicii de gestiune a stocurilor este nemijlocit legată de cunoaşterea


elementelor prin care se caracterizează procesele de stocare şi care determină nivelul de
formare al stocurilor:

A. CEREREA DE CONSUM, element de bază în funcţie de care se determină nivelul


şi ritmul ieşirilor, volumul şi ritmul necesar pentru intrări şi nivelul stocului. Cererea de
consum reprezintă numărul de produse solicitate în unitatea de timp. Acest număr nu coincide
întotdeauna cu cantitatea vândută deoarece unele cereri pot rămâne nesatisfăcute datorită
deficitului în stoc sau întârzierilor în livrare. Evident, dacă cererea poate fi satisfăcută în
întregime, ea reprezintă cantitatea vândută.

După natura ei, cererea poate fi:

a) determinată - cererea pentru o perioadă e cunoscută şi poate fi constantă pentru


toate perioadele sau variabilă pentru diferite perioade;

b) probabilistă - cererea e de mărime sau frecvenţă necunoscute, dar previzibile şi


reprezentată printr-o repartiţie de probabilitate dată. Caracteristicile şi tipul cererii se stabilesc
pe bază de observaţii, prin studii asupra perioadelor trecute. Stabilirea caracteristicilor şi
tipului de cerere pe baza observaţiilor, prin studii asupra perioadelor trecute, nu este
satisfăcătoare, din cel puţin două motive:

- presupunând că şi în viitor cererea ar urma aceeaşi repartiţie de probabilitate ca în


perioadele trecute, parametrii ei nu se menţin întotdeauna;

- se exclude posibilitatea influenţei unor fluctuaţii sezoniere asupra cererii.

Cererea probabilistă poate fi stabilă din punct de vedere statistic sau nestabilă din
punct de vedere statistic (sezonieră).

c) necunoscută - cererea pentru care nu dispunem nici de datele necesare stabilirii


unei repartiţii de probabilitate (este cazul, de exemplu, al produselor noi).

B.COSTURILE reprezintă cheltuielile ce trebuie efectuate pentru derularea procesului


de aprovizionare-stocare (respectiv cele cu comandarea, contractarea, transportul, depozitarea,
stocarea materialelor etc.).
În calculul stocurilor se au în vedere:

a) Costurile de stocare care cuprind suma cheltuielilor ce trebuie efectuate pe timpul


staţionării resurselor materiale în stoc şi anume:

- cheltuieli cu primirea-recepţia;

- cheltuieli de transport intern;

- cheltuieli de manipulare, care cuprind costul forţei de muncă nece-sare pentru


deplasarea stocurilor, a macaralelor, cărucioarelor, elevatoarelor şi a celorlalte
utilaje necesare în acest scop;

- cheltuieli de depozitare propriu-zisă: chiria spaţiului de depozitare sau


amortizările, în cazul unui spaţiu propriu;

- cheltuieli de conservare;

- cheltuieli cu paza;

- cheltuieli de evidenţă care apar datorită faptului că stocurile sunt practic


inutilizabile fără o evidenţă bine pusă la punct, care să ne spună dacă produsul
necesar se găseşte sau nu în stoc;

- cheltuieli administrative;

- impozite şi asigurări;

- cheltuieli datorate deprecierii, deteriorării, uzurii morale care sunt caracteristice


pentru produsele “la modă” sau pentru cele care se modifică chimic în timpul stocării
(alimente, de exemplu); la care se adaugă costul capitalului investit; acest cost reprezintă un
anumit procent din capitalul investit, însă determinarea cifrei exacte necesită o analiză atentă.
Procentul exact depinde, în primul rând de ce alte utilizări ce se pot găsi pentru capitalul
”imobilizat” în stocuri.

Capitalul investit în stoc este neproductiv, costul său este dat de mărimea beneficiului
ce s-ar putea obţine dacă acest capital ar fi fost investit într-un mod productiv sau de dobânda
ce trebuie plătită dacă ar fi fost împrumutat.
Costul stocării depinde de mărimea stocului şi durata stocării. Aceste cheltuieli se pot
grupa după cum urmează:

- cheltuieli constante pentru durata totală a procesului de gestiune (amortismentul


clădirii, cheltuieli pentru întreţinerea depozitului, iluminat, încălzit etc.;

- cheltuieli variabile proporţionale cu cantitatea depozitată şi cu durata depozitării (deci


cu stocul mediu), exprimate prin dobânda pentru fondurile imobilizate în stoc;

- cheltuieli variabile neproporţionale cu mărimea lotului (salarii ale forţei de muncă,


pierderi datorate uzurii reale şi demodării, cheltuieli pentru chirie etc.) şi cu durata de
stocare.

La cheltuielile de existenţă a stocului în depozit, prezentate mai sus, se pot adăuga şi


cheltuielile pentru surplus de stoc (excedent), care intervin atunci când, după satisfacerea
cererii, rămâne o anumită cantitate nevândută (de exemplu, desfacerea unor articole de
sezon). În modelele dinamice unde se lansează mai multe comenzi în timpul unui sezon,
penalizarea pentru surplus se ataşează numai ultimei comenzi nedesfăcute complet.

b) Costul de penurie sau costul ruperii stocului este definit atunci când volumul
cererii depăşeşte stocul existent. Referitor la acest stoc, există trei situaţii. Prima apare atunci
când stocul (de materii prime sau semifabricate) este nul la primirea comenzii şi firma se
reaprovizionează de urgenţă pentru a produce cantităţile solicitate.

Componentele cheltuielilor de penurie sunt, în acest caz, următoarele:

- cheltuieli suplimentare pentru satisfacerea cererii în condiţii neobişnuite;

- penalizări primite de către firmă din partea beneficiarului, dacă termenele de


livrare prevăzute în contracte nu se respectă;

- cheltuieli suplimentare pentru manipulare, ambalare, expediţie etc.

A doua situaţie are loc atunci când desfacerea nu se poate realiza (pierderea
beneficiarului) din cauza nelivrării imediate a unui articol. Estimarea cheltuielilor de penurie
este aici destul de dificilă şi adesea imposibilă.

A treia, şi cea mai dificilă, apare atunci când firma este în lipsă de materii prime (sau
piese de schimb) ce afectează întregul proces de producţie, cu toate consecinţele sale,
reflectate în penali-
zări şi uneori chiar în costul producţiei care ar fi rezultat în timpul stagnării.

c) Cheltuieli datorate variaţiilor ritmului de producţie. Din această categorie fac


parte:

- cheltuielile fixe legate de creşterea ritmului de producţie, de la nivelul zero, la un


anumit nivel dat. Dacă este vorba de achiziţii, aici vor intra cheltuielile
administrative legate de lansarea comenzilor;

- cheltuieli de lansare care includ toate cheltuielile care se fac cu: întocmirea
comenzii, trimiterea acesteia la furnizor, pregătirea livrării unei partizi de
materiale, cheltuieli de transport a lotului, deplasării la furnizori, telefoane, poştă
etc.; în general aceste cheltuieli sunt fixe pentru o comandă.

- cheltuieli legate de angajarea şi instruirea unui personal suplimentar sau de


concediere a unor salariaţi.

d) Preţul de achiziţie sau cheltuielile directe de producţie. Preţurile pe unitatea de


produs pot depinde de cantitatea achiziţionată, dacă se acordă anumite reduceri de preţ în
funcţie de mărimea comenzii. Cheltuielile de producţie pe unitatea de produs pot fi şi ele mai
scăzute, datorită unei eficienţe superioare a muncitorilor şi maşinilor într-o producţie de serie
mare.

C) CANTITATEA DE REAPROVIZIONAT reprezintă necesarul de aprovizionat


care se stabileşte în funcţie de necesarul pentru consum pentru întreaga perioadă de gestiune.

Cantitatea de aprovizionat (cantitatea intrată în stoc) poate fi din producţia proprie sau
obţinută prin alte mijloace şi se poate referii la fiecare resursă separat sau la ansamblul lor.

Această cantitate e limitată de capacităţile de depozitare.

D) LOTUL reprezintă cantitatea cu care se face aprovizionarea la anumite intervale în


cadrul perioadei de gestiune stabilită (trimestru, semestru, an) şi care este în funcţie de
caracterul cererii.

E) PARAMETRII TEMPORALI sunt specifici dinamicii proceselor de stocare.


Aceştia sunt:
a) perioada de gestiune - determină şi orizontul procesului de gestiune. De obicei
se consideră a fi un an;

b) intervalul de timp între două aprovizionări consecutive;

c) durata de reaprovizionare - reprezintă timpul ce se scurge din momentul


calendaristic la care s-a emis comanda de reaprovizionare până la sosirea în întreprindere a
cantităţii de reaprovizionat;

d) momentul calendaristic la care se emit comenzile de reaprovi-zionare. (data


de reaprovizionare);

e) coeficientul de actualizare.

Dacă în modelele probabiliste folosirea tuturor parametrilor temporali este obligatorie,


unii dintre ei (de exemplu, durata de reaprovizionare sau data de reaprovizionare) nu prezintă
nici o importanţă în modelele deterministe. De asemenea durata de aprovizionare poate fi o
constantă sau o variabilă aleatoare, determinând în baza legăturii pe care o are cu volumul şi
frecvenţa cererii, cheltuielile de penurie.

F) GRADUL DE PRELUCRARE A PRODUSELOR. Cu cât bunurile păstrate în


stoc sunt într-un stadiu mai avansat de finisare, cu atât mai repede pot fi satisfăcute
comenzile, dar cu atât mai mari vor fi cheltuielile de stocare. Cu cât produsele sunt mai puţin
finisate (cazul limită îl constituie materia primă), cu atât mai mici sunt cheltuielile de stocare,
dar timpul necesar pentru livrarea unei comenzi este mai mare. În plus, erorile de previziune
tind să crească pe măsură ce gradul de prelucrare a produselor este mai avansat; pentru a
reduce influenţa factorilor nefavorabili este necesar de aceea să crească şi stocul tampon.
Numărul tipurilor de produse ce trebuie stocate creşte rapid, pe măsură ce gradul de finisare
este mai avansat.

Variabilele care influenţează stocurile sunt de două feluri:

 variabile controlabile: cantitatea intrată în stoc, frecvenţa sau momentul


achiziţiilor, gradul de prelucrare a produselor;
 variabile necontrolabile: costurile, cererea, durata de reaprovizionare, cantitatea
livrată.
CAPITOLUL II
Reprezentarea activității economice a firmei RESERVED

2.1 Activitatea economică a firmei Reserved


Societatea comercială LPP Fashion Distribuitor este divizia locală a grupului
polonez LPP S.A present in 10 ţări europene. Primul magazine s-a deschis în
Polonia la mijlocul anilor 90. În prezent, există peste 270 de magazine in Europa
Centrală şi de Est, care importă bunuri destinate vânzării pe piaţă în cadrul unui lanţ
de magazine în vederea satisfacerii nevoilor clienţilor şi realizării de profit.
Societatea operează în România sub 3 branduri: Reserved, Cropp town şi House.
Primele magazine s-au deschis in 2008 şi în 10 luni s-a extins până la 8 spaţii
deschise în importante centre de shopping din Bucureşti şi din ţară, ajungând până la
14 magazine ulterior.
Contextul economic în care s-a aflat ţara noastră a dus la scăderea vânzărilor.
Acest lucru asociat cu imposibilitatea unor administrator de centre comerciale de a
ţine pasul cu noile schimbări şi de a fi capabili financiar să ofere sprijin chiriaşilor
prin acţiuni de marketing menite să atragă clientele consumatoare, administratorul
roman şi-a reanalizat strategia şi a decis să inchidă unele spaţii şi şă reloce altele
pentru a devenii profitabile. În momentul de faţă grupul român numără 11 magazine,
totalizând suprafeţe de aproape 6000 metri pătraţi în care deţine mărfuri vandabile în
valoare de 4 milioane de ron. Criza finaniciară nu a speriat investitorul polonez,
planurile de expansiune sunt aceleaşi, LPP SA îşi propune să ajungă la 40 de
magazine în România şi la o cotă de 60% din piaţă.
Cropp town este un lanţ de magazine multibrand creat pentru tineri (fete şi
băieţi) cu vârste între 12 şi 25 de ani, inovativi, sportive şi plini de creativitate.
Cropp town este un orăşel miniatură, desenat prin haine colorate, vesele şi vii, în
care adolescenţii sunt invitaţi să păşească cu scopul de a-şi găsi obiectele
vestimentare care îi defines şi reprezintă. În micul orăşel ei vor găsi , în funcţie de
sezon, blugi, pulovere, tricouri, fuste, jachete, balerini, ghete, genţi, rucsacuri, curele,
şepci sau mânusi. Succesul Cropp town este datorat mai multor factori, printre care şi
oferta largă de produse, atât proprii, comercializate sub marca Cropp, cât şi a altor
companii internaţionale foarte populare în rândul tinerilor, cum ar fi DC Shoes,
Vans, Etnies, Quiksilver sau Moro.
Un alt factor important în popularitatea Cropp town, este apropierea magazinelor
de sporturile cu care tinerii se identifică şi le practică, precum skateboard, snowboard
sau role.
Pe lângă oferta bogată şi atmosfera relxată emise de magazinele Cropp town,
preţurile accesibile ale produselor, reprezintă de asemenea un element cheie al
popularităţii magazinelor in rândul tinerilor.
Magazinele Cropp town sunt decorate într-un climat tineresc, jucăuş şi lipsit
de griji, o caracteristică specific a acestora fiind muzica cei insoţeşte pe tinerii ce le
trec pragul, ajutând la crearea unei atmosphere relaxante, lipsită de rigiditate şi plină
de umor. Campanile de marketing ale reţelei Cropp town se remercă prin idei
originale, şocante ce atrag atenţia trecătorilor, stârnindu-le curiozitatea şi
îndemnându-i să intre în magazine. Reţeaua Cropp town a intrat pe piaţa din
România în 2007, deschizând primele magazine în Bucureşti.
House este un brand de modă care se adresează tinerilor care pun preţ pe
relaţiile cu prietenii, pe modalităţile plăcute de petrecere a timpului liber şi pentru
care muzica este o parte integrantă a vieţii. În present există peste 280 de magazine
House în Europa central şi de est.
Colecţiile sunt divizate în patru linii, două pentru fete şi două pentru băieţii:
Lolita, streetwise, clubbing boy, urban college.
(1) Lolita este o linie de îmbrăcăminte modern, uşor sport, dedicată fetelor
cărora le place să experimenteze, să se joace cu hainele şi accesorii prin care
subliniează siluetă.
(2)Streetwise se inspiră din ultimele trenduri de pe podiumuri.
(3)Clubbing boy se adresează tinerilor care doresc să atragă atenţia, care pun
accent pe forme noi, culori şi printuri aparte, care experimentează cu propriul look.
(4)Urban college este o combinaţie de stil urban şi classic, linia este destinată
tinerilor care pun accentual pe calitate, stil şi referinţe subtile la noile trenduri.
Reserved este un brand de modă destinat oamenilor tineri, interesaţi de modă,
de ultimele tendinţe. Acest brand s-a născut în Polonia iar politica de expasiune a
afacerii a fost una temerară. La scurt timp de la înregistrarea succesului în Polonia,
Reserved şi-a deschis primul magazin peste hotare, în Talinin in anul 2002. Echipa
de designer Reserved este format din membrii de diverse naţionalităţi, asigurându-se
astfel o abordare cosmopolită şi originală a ţesuturilor.
Oferta Reserved include linii vestimentare pentru femei, bărbaţi şi copii, o
gamă variata de accesorii, precum şi o linie de lenjerie intimă. Dincolo de croielile
modern şi de influenţele avangardiste, colecţiile propuse de Reserved se remarcă prin
calitatea materialelor folosite şi a preţurilor potrivite pieţei româneşti.
În prezent, Reserved numără peste 200 de magazine ăn peste 10 ţări din Europa
central.
Colecţiile Reserved pentru femei se impart în 3 linii: city este o linie care se
adresează femeilor care pun accentual pe eleganţă în orice moment, casual oferă
haine ideale
pentru ocazii mai puţin formale, pentru zilele de weekend şi pentru timpul liber;
young se adresează tinerelor cu un stil unic, deschise schimbărilor, intereste de
ultimele trenduri din modă.
Colecţiile pentru bărbaţi se impart tot în trei linii: city conţine elemente
clasice, atractive atât pentru tineri cât şi pentru bărbaţii mature. Aceasta linie eleantă
şi rafinată este potrivită pentru birou, dar şi pentru întâlniri formale; casual este o
linie de zi, practică, confortabilă şi elegant totodata; young se adresează tinerilor
îndrăzneţi, care caută noutăţi, croieli modern şi originale, culori vii. Pe langă aceaste
linii, Reserved oferă o gamă largă de jeansi, accesorii şi încalţăminte.
Colecţia pentru copii, Reserved kids, este dedicată copiilor între 0 şi 14 ani şi
oferă produse cu un design atractiv, în culori vii, din material natural, care pot fi
combinate în seturi, oferind atât plăcere cât şi confort micilor purtători.
România lucreză cu Polonia în toate departamentele. Tot ceea ce face
România este în colaborare şi cu acordul Poloniei.
În Polonia există un department de alocatori pentru fiecare ţară din grup.
Acest alocator urmăreşte rapoartele de mişcări, stocuri, suprafeţe ale spaţiilor pentru
fiecare magazine în parte, istoric, target vânzări, simulări şi în funcţie de aceşti
parametri decide c şi câtă marfă trimite către fiecare ţară respective pentru fiecare
magazine.
Aceste rapoarte sunt furnizate de un sistem informatic performant care
centralizează toate datele (mărfuri comandate la supplier, mărfuri existente şn
depozitul central, locaţia lor, traseul, cantităţi, descrieri, costuri, locaţii, suprafeţe,
clasificări, vânzării în locaţii, stocuri în locaţii, istoric).
Deci alcaterul din Polonia decide ce marfă trimite şi cât pentru fiecare după ce
analizează aceste rapoarte. În funcţie de câtă marfă este disponibilă în depozitul din
Polonia şi în funcţie de ce zice raportul că trebuie să trimită, alocă marfa. Marfa face
cam 7 zile pe drum(de cînd pleacă din depozitul din Polonia şi până ajunge la
magazine), şi este transportată cu avionul până în aeroportul din Arad sau Timişoara
şi Bucureşti şi de acolo la magazine cu UPS-ul.
În Polonia luctul la colecţii se începe cu un an înainte de a fi scoase la
vânzare. Pentru acest lucru au product managerii lor care se ocupă de analizat
istoricul vânzărilor, tendinţele pieţei, şi în funcţie de bugetul care se alocă de
conducere pentru fiecare în parte, ei îşi analizează, cooperează cu designerii proprii
şi stabilesc colecţiile pentru fiecare sezon, fac comenziile către suplieri, negociează
cu fabricile material, modele, termini livrare, cantităţi, costuri. Există mai mulţi
product manageri, fiecare se ocupă de o anumită grupă de produse.

2.2 Grafice vânzări


Grafic vânzări anul 2010

Vanzari ( mii lei) - 2010


700

600

500

400

300
Vanzari ( mii lei) - 2010

200

100

Pe baza nivelului vânzăriilor se observă că în luna august se înregistrează cel


mai mic volum al vânzăriilor din anul 2010 cu o valoare de doar 240 mii lei, iar în
luna decembrie cel mai mare volum al vânzărilor cu o valoare de 629 mii lei. Se
observă că volumul vânzărilor din luna decembrie este de aproape 3 ori mai mare
decât cel din luna august.

Grafic vânzări anul 2011

Vanzari ( mii lei) - 2011


1200

1000

800

600

Vanzari ( mii lei) - 2011


400

200

0
martie

mai
ianuarie
februarie

aprilie

iunie

septembrie
iulie

octombrie
noiembrie
Decembrie
august

Pe baza nivelului vânzărilor se obsrvă că în luna februarie se înregistrează cel


mai mic volum al vânzăriilor din aul 2011 cu o valoare de doar 243 mii lei, iar în
luna decembrie cel mai mare volum al vânzărilor cu o valoare de 1112 mii lei. Se
observă că volumul vânzărilor din luna decembrie este de aproape 5 ori mai mare
decât cel din luna februarie.
Reprezentarea grafică a volumului vânzărilor în anul 2010 faţă de volumul
vânzărilor in anul 2011

1200

1000

800

600
Vanzari ( mii lei) - 2010

400 Vanzari ( mii lei) - 2011

200

Se poate observa că cel mai mic volum al vânzărilor este înregistrat în luni
diferite ale anului, însă cu o diferenţă de valoare foarte mică, în acelaşi timp volumul
cel mai mare al vânzărilor este înregistrat în luna decembrie atât în 2010 cât şi în
2011 însă cu o diferenţă foarte mare, în anul 2010 înregistrându-se un volum de
aproape 2 ori mai mare decât cel din 2010. Din acelaşi graphic se observă că în anul
2011 se înregistrează un volum al vânzărilor cu mult mai mare faţă de anul 2010,
diferenţa cea mai mare înregistrându-se în lunile octombrie, noiembrie şi decembrie.
CAPITOLUL III
Analiza managementului stocării în unitățile RESERVED

3.1. Obiectivele şi factorii organizăriicontabilităţii stocurilor

Obiectivele contabilităţii stocurilor şi a producţiei în curs de execuţie sunt, în principal


legate de realizarea funcţiilor comerciale ale întreprinderii.

Principalele obiective ce revin contabilităţii în acest domeniu sunt:

A. Urmărirea şi controlul realizării programului de aprovizionare. Prin organizarea


evidenţei pe grupe şi feluri de stocuri, precum şi a cheltuielilor de transport-aprovizionare pe
feluri de cheltuieli, comparate permanent cu prevederile programelor, se asigura informaţii
utile cu privire la stadiul aprovizionării.
B. Asigurarea integrităţii patrimoniale a stocurilor la locurile de depozitare şi
urmărirea permanentă a mişcării lor. Se asigură prin organizarea contabilităţii mijloacelor
circulante materiale pe gestiuni, şi în cadrul acestora pe feluri de stocuri, cantitativ şi valoric,
înregistrarea exactă şi la timp a cuantumului mişcărilor şi a diferenţelor constatate la
inventariere, sesizarea existenţei stocurilor fără utilitate sau cu mişcare lentă, pentru luarea
măsurilor necesare lichidării lor.
C. Urmărirea utilizării raţionale a mijloacelor materiale aprovizionate impune un
asemenea mod de organizare care să permită respectarea normelor de consum specific la
eliberarea lor din depozit, evidenţa economiilor sau a materialelor ne utilizate, precum şi a
materialelor recuperabile rezultate din prelucrarea în secţiile de fabricaţie.
D. Asigurarea delimitării cheltuielilor de transport-aprovizionare faţă de valoarea
materialelor aprovizionate, impune organizarea contabilităţii astfel încât acestea să poată
furniza informaţii cu privire la nivelul şi structura cheltuielilor de transport aprovizionare.
E. Înregistrarea şi controlul valorificării stocurilor de mărfuri şi a celorlalte categorii
de stocuri destinate a fi livrate terţilor.
F. Evidenţa şi urmărirea stocurilor de produse în procesul obţinerii şi livrării la
preţuri competitive.
G. Evaluarea realistă a stocurilor şi determinarea influenţelor asupra patrimoniului şi
rezultatelor, prin aplicarea corectă a regulilor de evaluare.
H. Promovarea principiului prudenţei şi principiului continuităţii activităţii la
evaluarea şi înregistrarea în contabilitate a stocurilor.
Realizarea acestor obiective este condiţionată de studierea şi luarea în considerare a
factorilor specifici care influenţează organizarea contabilităţii activelor circulante materiale
printre care:

A. mărimea întreprinderii, ca factor care determină alegerea metodei de


contabilitate sintetică a stocurilor, fie metoda inventarului permanent, fie metoda inventarului
intermitent.
B. structura organizatorică şi funcţională a gestiunilor de stocuri, determină
circuitul documentelor primare şi evidenţa analitică pe gestiuni. Modul de organizare a
activităţii de aprovizionare şi livrare, depozitare şi mişcare a stocurilor de materiale constituie
premise de bază a contabilităţii, întrucât operaţiile specifice lor generează o mare diversitate
de documente primare de a căror corectă întocmire şi completare depinde gradul de exactitate
a informaţiilor furnizate.
C. caracteristicile tehnico-productive ale activelor circulante materiale, în funcţie
de care se face clasificarea acestora; se stabilesc principalele categorii şi conturile sintetice
corespunzătoare lor; se elaborează nomenclatorul stocurilor şi pe această bază se organizează
evidenta operativă şi contabilitatea analitică.
D. decalajul ce poate apărea, uneori, în vânzarea şi livrarea stocurilor.
E. sursele de provenienţă a activelor circulante materiale aprovizionate (
furnizori, din producţie proprie, din prelucrare la terţi ) influenţează, în principal, conturile
sintetice utilizate şi preţurile de evaluare.
F. modul de evaluare a activelor circulante materiale influenţează, în special,
modul de înregistrare a acestora în contabilitatea sintetică, dar şi alegerea metodelor de
determinare a preţurilor de ieşire la stocurile intersarjabile.
G. sistemul de indicatori privind gestiunea de valori materiale influenţează
organizarea contabilităţii stocurilor în vederea calculării mărimii cantitative şi valorice a
intrărilor, ieşirilor şi stocurilor, precum şi a cheltuielilor efective de transport aprovizionare, în
funcţie de care se aleg metodele de contabilitate analitica a stocurilor.
De asemenea la organizarea contabilităţii activelor circulante materiale trebuie
consideraţi şi alţi factori, ca: documentele însoţitoare la intrarea stocurilor; amplasarea
depozitelor; separarea mijloacelor circulante proprii de cele ce aparţin terţilor; fazele
procesului de aprovizionare, precum şi mijloacele folosite pentru executarea lucrărilor de
evidenţă şi calcul.
3.2. Evaluarea stocurilor

3.2.1 Preţurile de înregistrare folosite la evaluarea activelor circulante

În contabilitate, stocurile sunt reflectate astfel:

 valoric, în contabilitatea sintetică;


 cantitativ şi valoric, cu unele excepţii, în contabilitatea analitică
 cantitativ, în evidenţa operativă de la locurile de depozitare.
Preţurile folosite la evaluarea activelor circulante înregistrate în contabilitate se numesc
preţuri de înregistrare. Ele pot fi diferite în funcţie de opţiunea unităţilor patrimoniale şi de
natura stocurilor şi pot fi înregistrare în contabilitate, astfel:

a) Costul de achiziţie folosit la înregistrarea intrărilor stocurilor este format din


preţul de facturare al furnizorului, taxele şi ambalajele nerecuperabile, cheltuielile de
transport-aprovizionare şi alte cheltuieli incluse în factura furnizorului. Un asemenea preţ
devine cost istoric şi va fi luat în considerare la eliberarea stocurilor din depozit. Întrucât
costul de achiziţie, devenit preţ de înregistrare în contabilitate chiar pentru aceleaşi
sortimente, diferă de la o perioadă la altă în funcţie de mărimea preţurilor de livrare practicate
de furnizori sau de cheltuielilor de transport aprovizionare, se ridică problema preţurilor
unitare care trebuie practicate la ieşirea stocurilor în cauză de la locurile de depozitare. În
acest scop, Regulamentul de aplicare a Legii Contabilităţii nr. 82/1995, la art. 67 stabileşte
posibilitatea alegerii de către agenţii economici a uneia din următoarele metode:
 Cost mediu ponderat;
 Prima intrare-prima ieşire;
 Ultima intrare-prima ieşire.
b) Preţul standard este un preţ prestabilit ce constă în evaluarea şi înregistrarea
stocurilor la preţuri fixe, stabilite anterior pe baza preţurilor medii ale stocurilor respective
realizate în perioada precedentă. El devine preţ de înregistrare în contabilitate cu condiţia
evidenţierii distincte a diferenţelor de preţ faţa de costul de achiziţie. Preţurile standard
trebuie sa fie actualizate periodic, cel puţin o data pe an, în funcţie de evoluţia preturilor şi alţi
factori.
Diferenţele de preţ pot fi:

 Favorabile, când preţul standard este mai mare decât costul efectiv şi se înscriu
în roşu;
 Nefavorabile, când preţul standard este mai mic decât costul efectiv şi se
înscriu în negru.
Diferentele de preţ stabilite la intrarea bunurilor în patrimoniu se repartizează şi se
înregistrează proporţional, atât asupra valorii bunurilor ieşite cât şi asupra stocurilor cu
ajutorul unui coeficient de repartizare K, care se calculează astfel:

Coeficient Soldul iniţial al Diferente de preţ aferente


de diferentelor de preţ intrărilor în cursul perioadei
= +
repartizare

(K) Sold iniţial al stocurilor + Valoarea intrărilor în cursul


la preţ de înregistrare perioadei la preţ de
înregistrare

K = Si (cont de diferente) + Rd (cont de diferente)

Si (cont de stoc la preţ de + Rd (cont de stoc la preţ de


înregistrare înregistrare

Acest coeficient se aplică asupra valorii bunurilor ieşite din gestiune la preţ de
înregistrare, obţinându-se, astfel, diferenţele de preţ aferente bunurilor ieşite. El se înmulţeşte
cu valoarea stocurilor ieşite din gestiune la preţ de înregistrare, iar suma rezultată se
înregistrează în conturile corespunzătoare în care au fost înregistrate bunurile ieşite.

La finele perioadei, soldurile conturilor de diferenţe se cumulează cu soldurile


conturilor de stocuri, evaluate la preţ de înregistrare, astfel încât aceste conturi să reflecteze
valoarea stocurilor la costul de achiziţie.

c) Preţul de facturare al furnizorului este preţul indicat în factura furnizorului.


Preţul de facturare devine preţ de înregistrare în contabilitate cu condiţia evidenţierii distincte
a diferenţelor de preţ faţă de costul de achiziţie. Diferenţele de preţ vor fi în toate cazurile
nefavorabile, pentru că, în fapt, reprezintă cheltuielile de transport-aprovizionare, astfel ele
vor fi înregistrate distinct în conturile de diferenţe de preţ.
Cheltuielile de transport aprovizionare înregistrate în conturile de diferenţe se vor
repartiza proporţional, atât asupra valorii bunurilor ieşite, cât şi asupra stocurilor, tot cu
ajutorul unui coeficient de repartizare K care se calculează astfel:

Cheltuieli de transport aferente Cheltuieli de transport


stocurilor existente la începutul aferente intrărilor de stocuri
+
perioadei în cursul perioadei
Coeficient de =

repartizare ( Soldul iniţial al stocurilor la + Valoarea intrărilor de stocuri


K) preţ de facturare în cursul perioadei la preţ de
factură

K = Si (cont de diferenţe) + Rd (cont de diferenţe)

Si (cont de stoc la preţ de + Rd ( cont de stoc la preţ de


factură) factură )

Acest coeficient (K) se aplică asupra valorii bunurilor ieşite din gestiune la preţuri
de factură, obţinându-se astfel cheltuielile de transport aprovizionare aferente bunurilor ieşite
din gestiune.

La sfârşitul lunii soldurile conturilor de diferenţe se cumulează cu soldurile


conturilor de stocuri la preţ de înregistrare, reflectându-se astfel valoarea stocurilor la costul
de achiziţie, respectiv de producţie.

d) Costurile de producţie este format din totalitatea cheltuielilor ocazionate de


fabricarea bunurilor respective, iar acesta devine preţ de înregistrare în contabilitate. Prezintă
dezavantajul că nu este cunoscut decât după expirarea lunii curente.
La ieşirea stocurilor din locurile de depozitare vor trebui calculate costurile unitare
ale acestora şi se va folosi una dintre următoarele metode:
 Costul mediu ponderat (CMP);
 Prima intrare-prima ieşire (FIFO);
 Ultima intrare prima ieşire (LIFO).

3.2.2. Reguli de evaluare a stocurilor

La evaluarea stocurilor se disting patru momente principale, corespunzătoare stării lor


patrimoniale:

A. Evaluarea la intrarea în patrimoniul întreprinderi;


B. Evaluarea la inventariere;
C. Evaluarea la bilanţ;
D. Evaluarea la ieşirea din patrimoniu.
A. Evaluarea stocurilor la intrarea în patrimoniu
Regula generală de evaluare şi înregistrare a stocurilor , la intrarea în patrimoniu,
este evaluarea la cost istoric, care poate fi identificată, prin:

1. Costul de achiziţie, în cazul bunurilor achiziţionate de la terţi, în structura


căruia se cuprind următoarele elemente:
 Preţul de cumpărare a bunurilor, din care sunt deduse taxele recuperabile (TVA),
precum şi rabaturile, remizele, risturnuri etc.
 Taxe vamale aferente bunurilor importate.
 Cheltuieli accesorii de achiziţionare – acestea fiind cheltuielile directe sau indirecte
legate de aprovizionare până la intrarea bunurilor intrate în gestiune, ele pot fi:
 Costuri externe: comisioane, transport extern, asigurare;
 Costuri interne: de transport intern, cheltuieli de manipulare.
Nu se includ în costul de achiziţie cheltuielile financiare aferente finanţării necesare
constituirii stocurilor şi nici sconturile financiare acordate pentru plata înainte de scadenţă.

2. Costul de producţie, în cazul bunurilor şi serviciilor obţinute din activitatea


proprie de exploatare, format din:
 Preţul de achiziţie a materialelor consumate;
 Cheltuielile directe de fabricaţie;
 Cheltuieli indirecte de fabricaţie.
3. Valoarea de utilitate, în cazul bunurilor aduse ca:
 Aport la capital;
 Obţinute cu titlu gratuit;
 Din donaţii.
Costul de intrare în patrimoniu este denumit şi valoare de intrare sau valoare
contabilă.

B. Evaluarea stocurilor cu ocazia inventarierii


Regula generală de evaluare şi înregistrare a stocurilor, la inventar, este evaluarea la
valoarea actuală sau de utilitate denumită şi valoare de inventar. Aceste valori se stabilesc în
funcţie de utilitatea bunului în întreprindere sau preţul pieţei şi se identifică, în funcţie de
destinaţia lor, astfel:

 Stocurile destinate vânzării, li se stabilesc valoarea de inventar sub forma


valorii nete de realizare, care este dată de preţul de vânzare previzionat, din care se scad
cheltuielile cu transport, comisioane etc.
 Semifabricatele şi producţia în curs de execuţie se evaluează la valoarea
componentelor materiale încorporate la care se adaugă costurile stadiilor de prelucrare.
 Materiile prime şi materiale consumabile destinate utilizării în exploatare se
evaluează la costul lor de înlocuire.
La stabilirea valorii de inventar se va aplica principiul prudenţei, potrivit căruia nu
este admisă supraevaluarea elementelor de activ şi a veniturilor, respectiv subevaluarea
elementelor de pasiv şi a cheltuielilor. În acest sens:

 În cazul în care se constată că valoarea de inventar, stabilită în funcţie de utilitatea


bunului pentru unitate şi preţul pieţei, este mai mare decât valoarea cu care sunt acestea
înregistrate în contabilitate, în listele de inventariere vor fi înscrise valorile din contabilitate.
 În cazul în care valoarea de inventar este mai mică decât valoarea din contabilitate,
în listele de inventariere se vor scrie valorile de inventar.
 Pentru asigurarea imaginii fidele a patrimoniului, în cazul constatării unor deprecieri
relative(nedefinitive) trebuie constituit provizion pentru deprecieri, care să reflecte situaţia
reală existentă, chiar şi în cazul în care aceste cheltuieli nu sunt recunoscute din punct de
vedere fiscal. Provizioanele constituite cu ocazia inventarierii, pentru deprecierile constatate,
nu sunt deductibile fiscal.
 În cazul constatării unor lipsuri în gestiune, imputabile, administratorii vor lua
măsura imputării acestora la valoarea lor de înlocuire. Prin valoarea de înlocuire se înţelege
costul de achiziţie, în care sunt incluse costul de cumpărare practicat pe piaţă, taxele
nedeductibile, inclusiv TVA, cheltuieli de transport aprovizionare.
C. Evaluarea stocurilor la închiderea exerciţiului prin bilanţ contabil
Se face la valoarea de intrare, respectiv la valoarea contabilă pusă de acord cu rezultatele
evaluărilor la inventariere, astfel pot fi posibile următoarele cazuri:

 Pentru stocurile la care au rezultat diferenţe în plus între valoarea de inventar şi


valoarea de intrare, în bilanţ acestea sunt evaluate la valoarea lor de intrare, deci plusul de
valoare nu se înregistrează în contabilitate.
 Pentru stocurile la care s-au constatat diferenţe în minus între valoarea de
inventar şi valoarea lor de intrare, acestea se evaluează în bilanţ la valoarea de inventar. În
contabilitate aceste stocuri vor continua să fie înregistrate la valoarea lor de intrare, iar
minusul de valoare datorat unor deprecieri se înregistrează prin intermediul conturilor de
provizioane. Dacă din valoarea de întrare a stocurilor se deduce valoarea deprecierilor pentru
care au fost calculate şi înregistrate provizioane, se obţine valoarea de inventar ca valoare netă
ce se înscrie în bilanţ.
Pe baza celor arătate mai sus se desprinde regula generală de evaluare şi înregistrare
a stocurilor, şi anume: înregistrarea lor în contabilitate la valoarea de intrare, stabilită la
nivelul costului de achiziţie sau a costului de producţie, după caz, ca forme a costului istoric.
Prin aceasta se asigură aplicarea principiului realităţii, costurile efective de achiziţie şi de
producţie fiind parametrii reali ai valorii stocurilor

D. Evaluarea stocurilor la ieşirea din patrimoniu


La ieşirea din patrimoniu sau la darea în consum, stocurile sunt evaluate şi se înregistrează
scoaterea lor din gestiune la valoarea lor de intrare. Problema fundamentală a
înregistrărilor la ieşirea stocurilor cumpărate sau fabricate este cea a preţului utilizat pentru
evaluarea stocurilor ieşite.

În condiţiile în care pe parcursul desfăşurării activităţii, aceleaşi feluri de bunuri se procură


la preţuri diferite, pentru evaluarea cantităţilor de stocuri ieşite sau consumate, având la
bază valoarea de intrare a acestora, reglementările şi standardele internaţionale recomandă
următoarele metode de evaluare:

 Metoda costului mediu ponderat (CMP);


 Metoda prima intrare- prima ieşire (FIFO);
 Metoda ultima intrare- prima ieşire (LIFO);
 Metoda costului standard.
1. Metoda costului mediu ponderat (CMP)
Costul unitar mediu ponderat se calculează ca raport între valoarea totală a stocului
iniţial (Si) plus valoarea totală a intrărilor (Vi) şi cantitatea existentă în stocul iniţial (qs), plus
cantităţile intrate(qi):

CMP = Si + Vi

qs + qi

Metoda costului mediu ponderat poate fi aplicat în două variante:

a. Actualizarea costului unitar mediu ponderat după fiecare intrare, unde CMP
este obţinut prin următoarea formulă:

CMP = Si + Vi

qs + qi

Prin aplicarea acestei variante se obţin următoarele valori de ieşire:

Mişcări (+intrări -ieşiri) Stoc

Data Cantitate Preţ CMP Valoare Cantitate Preţ CMP Valoare

01.01

02.04

03.06

04.09

05.10

06.10
07.11

20.12

b. Varianta actualizării CMP în funcţie de durata medie de stocare

Număr de = Cantităţi intrate (qi) = 3000 = 3

Rotaţii Stocul mediu (qs) 1000 rotaţii

În această situaţie durata medie de stocare este de:

12 luni / 3 rotaţii = 4 luni

Astfel, costul mediu ponderat al aprovizionărilor din ultimele patru luni este:

CMP = 15.000.000 + 40.000.000 = 55.000.000 = 18.333,33 lei

1.000 + 2.000 3.000

Stocul final este evaluat la 18.333.333 lei . Această valoare este mai mică decât cea
rezultată din prima variantă.

Prin varianta actualizării periodice a CMP, în condiţiile creşterii preţurilor prin


inflaţie, preţul de evaluare al stocului final este mai mic decât ultimul preţ de aprovizionare,
astfel că valoarea ieşirilor va fi mai mare decât în prima variantă, influenţând cheltuielile de
exploatare şi rezultatele finale.

2. Metoda prima intrare- prima ieşire (FIFO)


Potrivit acestei metode, bunurile ieşite din gestiune se evaluează la costul de achiziţie al
primului lot intrat, iar pe măsura epuizării lotului, stocurile ieşite din gestiune se evaluează
la costul de achiziţie al lotului următor în ordine cronologică.

Din aplicarea metodei FIFO la datele luate spre exemplificare, rezultă următoarea evaluare
a ieşirilor şi stocurilor.
Mişcări( +intrări -ieşiri) Stoc

Data Cantitate Preţ Valoare Cantitate Preţ Valoare

01.01

02.04

03.06

04.09

05.10

06.10

07.11

20.12

Prin această metodă ieşirile se estimează la valoarea de intrare în ordinea intrării


loturilor în gestiune.

3. Metoda ultima intrare- prima ieşire (LIFO)


Potrivit acestei metode, ieşirile sunt evaluate la costul ultimului lot intrat, iar după
epuizarea lotului, cantităţile ieşite vor fi evaluate la costul lotului anterior.

Mişcări (+intrări -ieşiri) Stoc

Data Cantitate Preţ Valoare Cantitate Preţ Valoare

01.01
02.04

03.06

04.09

05.10

06.10

07.10

20.12

Prin această metodă ieşirile se estimează la valoarea de intrare în ordinea inversă


intrării loturilor în gestiune.

4. Metoda costului standard


Potrivit acestei metode, întreprinderile în cadrul contabilităţii interne de gestiune, pot
să determine costurile şi preţurile prestabilite pentru a evalua stocurile folosind costurile
standard. În cazul folosirii acestei metode de evaluare, bunurilor li se stabilesc, anticipat,
costurile fixe de înregistrare, cu ajutorul cărora se evaluează şi înregistrează intrările şi
ieşirile. Diferenţele dintre costul de înregistrare şi costurile efective de achiziţie sau de
producţie se evidenţiază în conturi distincte.

- Mii lei -

INTRĂRI IEŞIRI STOC

Data Operaţia Q P V Q P V Q P V
01.03 Stoc iniţ

04.03 Intrări

07.03 Ieşiri

15.03 Intrări

17.03 Ieşiri

28.03 Ieşiri

Între costurile de achiziţie şi costul standard au fost înregistrate diferenţe care au fost
evidenţiate distinct. Aceste diferenţe se repartizează la sfârşitul lunii asupra valorii bunurilor
ieşite şi asupra stocului existent cu ajutorul coeficientului de repartizare al diferenţelor de
preţ, aceasta calculându-se prin înmulţirea valorii bunurilor ieşite cu coeficientul calculat.

Indiferent de metoda de contabilitate adoptată pentru evidenţa stocurilor, evaluarea


lor reprezintă o problemă a cărei rezolvare depinde de complexitatea structurii stocurilor.
CAPITOLUL IV

Soluții de reducere a stocurilor

4.1. TIPURI DE GESTIUNE A STOCURILOR

Pe baza analizei proceselor de stocare concrete se constată existenţa unor trăsături


generale comune care permit să definească următoarele „tipuri de gestiune”3:

4.1.1. Gestiunea cu cerere constantă la intervale egale care prevede ca


reaprovizionările pentru reîntregirea stocului curent să se facă în loturi egale din punct de
vedere cantitativ. Acest tip de gestiune are în vedere şi posibilitatea epuizării stocului curent şi
întârzierii reîntregirii lui în cadrul unor cicluri de aprovizionare, fapt pentru care se prevede
formarea şi utilizarea stocului de siguranţă; dimensiunea acestuia va reprezenta şi nivelul de
alarmă cu rolul de „declanşator” al acţiunilor de urgentare a reîntregirii stocului curent.

Fiind considerat „tipul clasic de gestiune” el este utilizabil cu eficienţă mare în cazul
întreprinderilor cu un nomenclator constant de fabricaţie şi cu un necesar de aprovizionat
eşalonat uniform în timp, aşa cum este cazul unităţilor, constructoare de maşini sau
producătoare de organe de asamblare, de scule şi unelte, unităţi cu tipul de producţie în masă
sau de serie mare. Este tipul de gestiune „ideal”, dar mai greu de aplicat datorită situaţiilor
limitate care îndeplinesc condiţiile impuse de natura lui.

4.1.2. Gestiunea cu cerere variabilă la intervale egale implică reaprovizionarea cu


loturi variabile ca mărime care trebuie estimate la momentele calendaristice „ti”, când se are
în vedere desfăşurarea acţiunilor de comandă-reaprovizionare; cantitatea de materiale care a
mai rămas în stoc la momentele ti va fi folosită pentru acoperirea cererii de consum pe durata
de reaprovizionare – T. Deci, se cunosc cu certitudine momentele calendaristice de lansare a
comenzilor, durata de reaprovizionare fiind de fiecare dată aceeaşi. Cantitatea cu care
urmează a se face reaprovizionarea se determină prin extrapolare, pe bază de calcul
probabilistic. Este un tip de gestiune dificil de condus şi nu exclude posibilitatea apariţiei

3
Arcadie Hinescu, Ioan Bele, Radu Matei Todoran, Managementul aprovizionării, Editura Risoprint, Cluj-
Napoca, 2008, pag.54
fenomenului de „lipsă de stoc”, ca urmare, presupune formarea stocului de siguranţă şi
stabilitatea unui nivel de alarmă sau de aprovizionare, de data aceasta în cadrul stocului
curent, în scopul declanşării la momentul atingerii acţiunilor care se impun: urgentarea
aducerii partizii următoare, solicitarea aprobării pentru consumul din stocul de siguranţă etc.
Acest „tip de gestiune” este specific pentru ţesătorii, unităţile de confecţii şi tricotaje, cele
producătoare de mobilă etc., care au un nomenclator relativ constant de fabricaţie, dar care,
ţinând seama de comenzile clienţilor, trebuie să adapteze pe parcurs cererea de materiale în
funcţie de culori, contexturi, linia modei ş.a.; aceasta pentru a putea produce şi constitui loturi
asortate de produse ce urmează a fi livrate.

4.1.3. Gestiunea cu cerere variabilă la intervale neegale, la care nu se cunosc


momentele calendaristice (ti) de lansare a comenzilor, ele trebuind determinate prin
extrapolare; problema estimării este dificilă fiind în funcţie de modul în care se manifestă
cererea în cadrul duratei de aprovizionare. Reaprovizionările se fac în loturi constante ca
nivel, stabilite la începutul perioadei de gestiune. Prevede formarea şi a stocului de siguranţă
al cărui nivel de formare îl va reprezenta şi pe cel de alarmă. Acest tip de gestiune este
caracteristic întreprinderilor cu un volum mare de producţie nenominalizată sau prestatoare de
servicii, de reparaţii care produc bunuri de larg consum la cerere etc.

4.1.4. Gestiunea de tip (S,s) sau cu două depozite se caracterizează prin următoarele:
intervalele şi cererile sunt variabile, lotul de aprovizionare (S) este constant, iar lansarea
comenzilor de aprovizionare se declanşează în momentul când se atinge, în procesul mişcării
stocului curent (prin consumul său), un „nivel de aprovizionare” (Nr=s) prin care se defineşte
de fapt momentul de reaprovizionare. Denumirea de „gestiune tip (S,s)” reprezintă „s” -
nivelul de reaprovizionare, iar „S” cantitatea (lotul) de aprovizionat. În afară de acest nivel
„s” declanşator al reaprovizionărilor, se poate stabili şi nivelul de alarmă peste cel al stocului
de siguranţă ( a cărei construire se prevede pentru evitarea lipsei de resurse materiale prin
epuizare eventuală a stocului curent). Gestiunea de tip (S,s) prezintă interes fiind mai uşor de
aplicat datorită asemănării în cea mai mare măsură cu procesele de stocare reale din unităţi
economice. Optimizarea unei gestiuni de acest gen implică stabilirea celor două niveluri „s” şi
„S” în aşa fel încât procesul de foramre, deţinere a stocurilor să se realizeze cu cheltuieli
minime.
Sistemele de gestiune prezentate sunt cele mai reprezentative pentru că se pretează, în
dimensionarea stocurilor la formalizări matematice complexe, cu posibilitatea luării în calcul
a numeroşi factori specifici proceselor de stocare.

4.2. METODE ŞI MODELE DE CALCUL AL STOCURILOR

Dimensionarea economică a stocurilor reprezintă o acţiune de mare importanţă pentru


îmbunătăţirea situaţiei financiare a unităţilor din diferite sectoare de activitate; de această
acţiune depinde nemijlocit gradul de activizare care se asigură fondurilor materiale şi
financiar-valutare de care se dispune sau care pot fi asigurate, eficienţa în deţinerea stocurilor
ş.a. Din aceste motive, pe plan general, se manifestă o permanentă preocupare concepându-se
noi sisteme şi modele mai eficiente şi de utilitate practică în gestiunea stocurilor.

Deşi au o structură generală comună, procesele reale de stocare sunt variate, ca urmare
în calculele de optimizare a nivelului de formare a stocurilor nu se poate folosi un model unic.
Este deci, necesară alegerea acelui model care ia în calcul factorii concreţi de influenţă a
mărimii stocurilor pentru fiecare resursă materială, în funcţie de natura şi caracteristicile de
aprovizionare depozitare-consum. Determinările se fac pentru fiecare tip de stoc: curent, de
siguranţă, pentru transport intern, de condiţionare.

Stocul de producţie (Sp) se stabileşte pe fiecare tip de resursă prin însumarea


elementelor care îl compun, respectiv a stocului curent (Scr), în curs de transport (Str), de
siguranţă (Ss), de condiţionare (Scd), de transport intern (Stri):

Sp = Scr + Str + Ss + Scd + Stri

Având în vedere „nivelele” semnificative (de maxim, mediu, minim) pe care le


înregistrează stocul curent în procesul consumului din cadrul acestuia pe parcursul
intervalului dintre două reîntregiri succesive ale lui, acest tip de stoc va determina o evoluţie
similară şi a celui de producţie care va căpăta prin mişcare aceleaşi nivele.

Nivelele stocului de producţie sunt condiţionate numai de cele ale stocului curent.
Constanţa nivelului de formare va fi specifică numai stocului de siguranţă şi de condiţionare.
Însumarea se face după analize prealabile ale necesităţii constituirii distincte a stocurilor de
siguranţă, de condiţionare şi pentru transport intern.
4.3. EVALUAREA STOCURILOR

Evaluarea stocurilor ridică o serie de probleme, probleme ce se impun a fi soluţionate


într-o manieră unitară pentru toate întreprinderile, aceasta pentru:

● a se determina o valoare cât mai credibilă, indiferent de specificul activităţii;

● a permite comparabilitate structurii stocurilor şi valorii acestora din întreprinderi diferite.

Evaluarea stocurilor se realizează, de regulă, la cost, aceasta fiind cea mai


credibilă/corectă bază de evaluare. Cu toate acestea, această valoare atribuită stocurilor poate
fi, în anumite cazuri, prezentată în situaţiile financiare la o valoare mai mică decât costul
stocurilor, conform principiului prudenţei. Diminuările costurilor stocurilor pot fi cauzate de
deteriorări fizice, învechire sau reducerea nivelului preţurilor, ceea ce generează valori de
piaţă sub nivelul costurilor şi apare o pierdere. Această pierdere se poate evidenţia prin
reducerea valorii stocurilor, adică a costului, la nivelul valorii de piaţă. Valoare de piaţă
reprezintă suma pe care întreprinderea ar trebui să o plătească în prezent pentru acelaşi stoc,
cumpărat de la furnizorii obişnuiţi şi în cantităţile obişnuite.

Valoarea realizabilă netă este preţul de vânzare estimat ce ar putea fi obţinut pe


parcursul desfăşurării normale a activităţii, mai puţin costurile estimate pentru finalizarea
bunului şi a costurilor necesare vânzării.

Stocurile trebuie evaluate la valoarea cea mai mică dintre cost şi valoarea realizabilă
netă.

4.4. Metodele de tip parţial şi evaluarea stocurilor

Orice metodă de tip parţial determină un cost parţial (variabil, direct sau specific) pe
produs, astfel că şi stocurile de la finele perioadei sunt evaluate la acelaşi cost parţial.
Reglementările legale şi fiscale impun însă evaluarea stocurilor în contabilitatea financiară la
costul complet efectiv. Pentru acesta trebuie adăugat costului parţial o cotă parte din costurile
nerepartizate şi urmărite global (fixe, indirecte).

Pentru a regăsi rezultatul global din contabilitatea financiară în cazul metodei Direct
Costing, de exemplu, trebuie luată în considerare cota-parte a costurilor fixe ce vin să greveze
costul variabil al producţiei din stoc, ca o „diferenţă de încorporare”, conform relaţiei:

RG = M/CV – CF ale perioadei – (CFSI – CFSf)


Contul de rezultate din contabilitatea financiară poate fi reprezentat, într-o formă
simplificată şi doar pentru activitatea de exploatare, astfel:

Costul complet aferent produselor ● Cifra de afaceri (aferentă produselor


fabricate: vândute)
● produselor vândute ● Producţia stocată evaluată în cost
● produselor stocate complet
REZULTATUL contabilităţii financiare
Producţia stocată din creditul contului de Rezultate de fapt anulează costul produselor
socate din debitul contului, care nu generează rezultat decât în momentul comercializării lor.

Rezultatul obţinut în contabilitatea de gestiune, prin metoda costurilor variabile, se


obţine în felul următor:

Cifra de afaceri (aferentă produselor vândute)

- Costul de producţie variabil (aferent produselor vândute)

= Marja pe costurile variabile ale produselor vândute

- Costurile fixe ale perioadei

= REZULTATUL Contabilităţii de gestiune

Costurile fixe ale perioadei sunt în contabilitatea financiară repartizate între produsele
vândute ţi cele stocate, iar în contabilitatea de gestiune (utilizând metoda Direct Costing)
aceste costuri sunt suportate în totalitate de produsele vândute.

Partea costurilor fixe aferente produselor stocate creează o diferenţă de încorporare


pentru a regăsi egalitatea rezultatelor din cele două circuite de organizare a contabilităţii.

Pentru a stabili concordanţa se procedează la următoarea „ajustare”:

REZULTATUL Contabilităţii de gestiune


- Costurile fixe incluse în variaţia stocurilor
(STOC INIŢIAL – STOC FINAL)
REZULTATUL Contabilităţii financiare
4.5.Utilizarea imputării raţionale în evaluarea stocurilor

Reglementările actuale preconizează utilizarea costului raţional în evaluarea stocurilor


de produse, care să conţină deci numai acele elemente care intervin normal în formarea sa,
excluzând eventualele pierderi din rebuturi, risipă etc.

Partea costurilor fixe neimputate va fi ataşată exerciţiului în care a fost constatată


subactivitatea. În revanşă, însă, în perioada de supraactivitate, utilizarea costului raţional
contravine principiului prudenţei, deoarece ar trebui ca evaluarea stocurilor să fie făcută la un
cost superior costului real.

Aplicarea imputării raţionale pentru evaluarea stocurilor permite evitarea


supradimensionării artificiale a rezultatului întreprinderii şi ataşarea costului subactivităţii
exerciţiului care l-a generat. În absenţa imputării raţionale, costul complet efectiv conţine o
proporţie superioară de costuri de structură atunci când capacitatea este subutilizată, astfel
spus, se „stochează” o parte din costurile fixe dacă în evaluarea stocurilor se utilizează costul
complet efectiv.
CONCLUZII