Sunteți pe pagina 1din 75

5.

ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAȚIONAL1


5.1. Concept. Varietă ți.
5.1.1. Defini ție. Conceptul de arbitraj comercial internațional este, după cum am arătat
cu un alt prilej2, susceptibil de mai multe accepțiuni, și anume :
Într-o primă accepție, acest concept desemnează mijlocul corespunzător de a
reglementa rapid și echitabil litigiile interna ționale care pot să rezulte din tranzac țiile
comerciale în domeniul schimburilor de bunuri și servicii și din contractele de cooperare
industrială.
Într-o altă accepție, conceptul la care ne referim poate fi definit ca metodă de
soluționare a litigiilor născute din relațiile comerciale interna ționale.
În fine, arbitrajul comercial internațional se analizează ca jurisdic ție specială și
derogatorie de la dreptul comun procesual, menită să asigure rezolvarea litigiilor izvorâte din
raporturile comerciale internaționale și totodată să faciliteze participarea statului la diviziunea
mondială a muncii.
Doctrina juridică a formulat și alte defini ții conceptului în discu ție, dintre care cea mai
corectă ni se pare a fi aceea ce dă acestui concept semnifica ția de institu ție juridică pentru
soluționarea litigiilor internaționale, de către persoane investite cu această sarcină, chiar de
către părțile contractante aflate în litigiu 3.

5.1.2. Clasificări ale arbitrajului comercial interna țional. Arbitrajul comercial


internațional se prezintă în forme variate. Doctrina juridică, utilizând diverse criterii de ordonare
a acestor forme, a făcut următoarele clasificări 4 :
a) în funcție de competența materială a arbitrajului se disting:
- arbitraje având competență generală în materie de comer ț interna țional; din această
categorie fac parte arbitrajele cu sferă generală de activitate jurisdic țională în ce prive ște
litigiile izvorâte din raporturile de comerț internațional și cooperare economică interna țională,
ca de exemplu: Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comer ț Interna țional de la Paris,
Curtea de Arbitraj de la Londra, Institutul Olandez de Arbitraj, Asocia ția Americană de Arbitraj
(A.A.A.), Curtea permanentă de arbitraj de pe lângă Comisia germană pentru probleme de
arbitraj etc. și
- arbitraje având competență specială în domeniul comer țului interna țional; fac parte din
această categorie arbitrajele specializate pe solu ționarea anumitor litigii, de regulă cele
izvorâte din comerțul cu anumite mărfuri (sau produse), precum: Camera arbitrală de bumbac
din Le Hâvre sau Tribunalul de arbitraj al bursei de bumbac din Bremen (care sunt profilate pe
soluționarea litigiilor din domeniul comerțului interna țional cu textile), London Corn Trade
Association (specializat pe litigii de comerț interna țional cu produse alimentare) etc.
b) În funcție de competența teritorială a instan ței de arbitraj se disting:

1
M.N. Costin și Sergiu Deleanu, Dreptul comerțului internațional. I Partea generală., Editura LUMINA LEX,
București, 1997, p. 148- 223.
2
M.N. Costin , Dreptul comerțului internațional,Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 50 și urm.
3
T.R. Popescu, C. Bîrsan, Dreptul comerțului internațional, vol. IV, Universitatea București, 1983, p. 3.
4
C. Bîrsan, D.A. Sitaru, Dreptul comerțului internațional, vol. I, Universitatea din București, 1988, p. 185 și urm.

1
- arbitraje de tip bilateral care sunt create prin convenții internaționale bilaterale și au
competență să soluționeze numai litigiile izvorâte din raporturile de comer ț interna țional dintre
subiecții de drept aparținând ordinii juridice na ționale a statelor păr ți la acele conven ții; a șa
bunăoară: Camera arbitrală franco-germană pentru produsele solului și Comisia americano-
canadiană de arbitraj comercial etc.;
- arbitraje de tip regional, constituite printr-o convenție multilaterală perfectată de statele
dintr-o anumită zonă geografică și care sunt competente să solu ționeze litigii din comer ț
internațional ivite între subiecți de drept aparținând ordinii juridice na ționale din statele
semnatare ale acelei convenții; fac parte din această categorie de pildă, Comisia scandinavă
de arbitraj pentru piei, Comisia interamericană de arbitraj comercial a cărei competen ță include
pe partenerii comerciali din cadrul Organizației Statelor Americane (O.S.A.) etc.;
- arbitraje având vocație universală , a căror competență teritorială se extinde la scară
planetară, ele fiind abilitate să soluționeze litigii dintre participan ții la raporturi de comer ț
internațional din toate țările lumii (indiferent de zona geografică în care acestea sunt situate);
menționăm în acest sens Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comer ț și Interna țional de
la Paris.
c) În funcție de structura organizatorică se face distinc ție între:
- arbitrajul ad-hoc (sau ocazional), care are o durată efemeră și este organizat în
conformitate cu inițiativa părților; asemenea instan țe func ționează numai în vederea
soluționării unui litigiu bine determinat cu care au fost investite, existen ța lor încetând odată cu
pronunțarea hotărârii sau cu expirarea termenului în care trebuiau să decidă, și
- arbitrajul instituționalizat având caracter permanent, a cărui existen ță nu este
dependentă de durata unui anumit litigiu concret determinat; el î și exercită atribu țiile
jurisdicționale neîntrerupt și cu caracter de continuitate ori de câte ori este sesizat, fiind
organizat sub forma unor centre permanente de arbitraj ce func ționează în cadrul unor
organizații profesionale, sau pe lângă o cameră de comer ț na țională ori interna țională.
d) În funcție de atribuțiile conferite arbitrilor există:
- arbitraj de drept strict (sau de iure), care se distinge prin aceea că arbitrii statuează
potrivit normelor de drept incidente în cazul dat în care ei sunt obliga ți să le respecte; acest
arbitraj constituie regula, fiind arbitrajul de drept comun în materia raporturilor de comerț
internațional; ori de câte ori părțile nu fac nici o men țiune specială privind arbitrajul acesta va fi
un arbitraj ad-hoc, iar puterile acordate arbitrilor sunt acelea ale unui arbitraj de drept strict, și
- arbitraj de echitate (sau ex aequo et bono) de specificul căruia este faptul că se
realizează după principiile de echitate și nu potrivit normelor de drept; este deci un arbitraj de
facto, arbitrii neavând obligația să aplice normele legale de drept material și nici pe acelea de
procedură.
e) În funcție de aderențele (naționale sau interna ționale) pe care le are obiectul litigiului
se disting:
- arbitraj național (sau intern), ce are ca obiect soluționarea unui litigiu izvorât dintr-un
contract lipsit de aderențe internaționale întrucât toate elementele susceptibile de a-i conferi
asemenea aderențe (precum: locul încheierii lui, cel al executării obliga țiilor asumate de păr ți,
domiciliul, reședința, cetățenia persoanei fizice, ori sediul, na ționalitatea persoanei juridice
etc.) se află într-un singur stat, au legătură cu un singur stat; în cazul în care vreunul dintre

2
elementele raportului juridic are legătură cu o altă țară (cu sistemul de drept al unei alte țări),
acel raport juridic încetează să aibă caracter intern (sau na țional), dobândind caracter
internațional, și ca urmare un eventual litigiu între păr ți va primi și el caracter interna țional;
- arbitraj străin (sau internațional), ce are ca obiect litigii izvorâte din contracte cu
aderențe internaționale, adică legături cu cel pu țin două state diferite, cu cel pu țin două
sisteme naționale de drept.
5.2. Aspecte relevante privitoare la principalele forme de arbitraj
5.2.1. Arbitrajul ad-hoc (sau ocazional). În exprimarea art. I, pct. 2, lit. b din
Convenția Europeană de Arbitraj Comercial Interna țional perfectată la Geneva pe data de 21
aprilie 1961 arbitraj ad-hoc înseamnă „… reglementarea litigiilor… de către arbitrii numi ți
pentru cazuri determinate…”. Evident această formulă con ține elemente importante pentru o
definiție a arbitrajului ad-hoc (sau ocazional), dar nu se poate substitui unei defini ții propriu-
zise a conceptului, deoarece în cuprinsul ei nu se regăsesc cu claritate cele două elemente
esențiale – genul proxim și diferența specifică – ale oricărei defini ții corecte.
În ce ne privește credem că pe baza elementelor con ținute de textul citat din conven ția
internațională menționată, arbitrajul ad-hoc (sau ocazional) poate fi definit ca formă de
jurisdicție nestatală, cu caracter particular susceptibilă de utilizare în raporturile de comer ț
internațional, constituită prin voința părților litigante în vederea solu ționării litigiului ivit între ele.
Arbitrajul ad-hoc sau instituțional constituie dreptul comun în materie de arbitraj
comercial internațional. El prezintă următoarele trăsături distincte:
a) funcționează numai în vederea soluționării unui litigiu determinat; o dată cu
pronunțarea sentinței, existența acestei instan țe de arbitraj încetează;
b) atât structura sa, cât și regulile de procedură pe care este chemat să le respecte
se stabilesc de către împricinat în fiecare caz în parte;
c) fiind dependente de voința părților, structura sa și procedura pe care trebuie să o
urmeze sunt variabile, deosebindu-se în principiu de la un litigiu la altul (spre exemplu: într-un
caz dat părțile convin ca litigiul lor să fie solu ționat de un singur arbitru, iar în alt caz ele
optează pentru un complet format din doi arbitrii și un supraarbitru; la fel ele pot decide ca
sentința arbitrală pronunțată să fie definitivă sau să fie supusă unor căi de atac etc.);
d) în cazul în care arbitrajul ad-hoc localizat în țara noastră este guvernat de
prevederile unei convenții internaționale (cum este bunăoară cea de la Geneva din 1061) este
posibilă participarea în calitate de arbitru și a unei persoane având cetă țenie străină;
e) un arbitraj ad-hoc localizat în România poate fi supus, în temeiul voin ței păr ților,
unei legi străine atunci când o convenție interna țională le autorizează să exercite o atare
opțiune; este necesar să fie însă îndeplinită condi ția ca legea străină preferată de păr ți să nu
contrazică norme imperative din dreptul nostru;
f) are caracter facultativ, esențialmente voluntar.
Dispozițiile de drept procesual român (în măsura în care le revine calitatea de lex
causae) caracterizează arbitrajul ad-hoc ca o institu ție facultativă, supusă totodată unei
dependențe accentuate față de instanțele judecătore ști.
Astfel, acestor instanțe le revine rolul de autoritate competentă să desemneze pe
supraarbitru când se ivesc neînțelegeri între arbitrii cu privire la desemnarea acestuia, sau
atunci când arbitrii desemnați nu sunt împuternici ți prin compromis sau prin clauza

3
compromisorie să-l aleagă; pe de altă parte, legea dă în competen ța instan țelor judecătore ști
soluționarea oricăror cereri de recuzare privitoare la vreun arbitru; controlul legalită ții și
temeiniciei sentinței arbitrale se exercită de asemenea de către instan țele judecătore ști, pe
calea cererii de anulare a recursului contesta ției sau revizuirii; în fine, numai instan țele
judecătorești sunt competente să investească cu formulă executorie sentin țele arbitrale, în
cazul în care se constată că aceste sentințe nu pot fi aduse la îndeplinire de bunăvoie.
Analiza elementelor de distincție ale arbitrajului ad-hoc duce inevitabil la concluzia că
ceea ce caracterizează acest arbitraj este înainte de toate inexisten ța unor elemente legal
prestabilite. Dar această particularitate caracterizantă a lui demonstrează, prin consecin țele pe
care le implică, precaritatea arbitrajului în discu ție ca formă de jurisdic ție. Într-adevăr absen ța
unor reglementări adecvate, suficiente, conduce adeseori la impas, la imposibilitatea
soluționării diferendului pe calea arbitrajului 1. Convenția de la Geneva din 1961 oferă o solu ție
pentru depășirea deficienței semnalate determinând procedura de urmat atunci când păr țile,
deși au convenit să supună litigiul unui arbitraj ad-hoc nu au decis și cu privire la activitatea
arbitrajului. Dar, această soluție nu și-a dovedit până în prezent utilitatea practică.
Față de această situație, rămâne totuși o modalitate de depă șire a dificultă ții semnalate
ce trebuie luată în considerare, anume ca păr țile să stabilească unu minim de măsuri
organizatorice pentru acest arbitraj creat de ele, prin trimiterea la un regulament de arbitraj
care naturalmente cuprinde toate condi țiile și regulile apte să asigure normala desfă șurare a
procesului arbitral.
5.2.2. Arbitrajul institu țional (sau institu ționalizat ). Conform art. I, pct. 2, lit. b din
Convenția europeană de arbitraj comercial interna țional, semnată la Geneva în 21 aprilie 1961
reglementarea litigiilor de către instituții permanente de arbitraj constituie, alături de arbitrajul
ad-hoc, o formă de realizare a arbitrajului de comer ț interna țional.
După cum am arătat cu alt prilej 2 arbitrajul instituțional (sau instituționalizat) este o
formă a arbitrajului de comerț internațional a cărei existen ță nu depinde de durata unui anumit
litigiu și care presupune exercitarea atribuțiilor jurisdic ționale în mod neîntrerupt, fiind organizat
într-un cadru instituționalizat prin lege și având caracter de permanen ță și continuitate.
Așadar, arbitrajul instituționalizat se definește printr-o organizare prestabilită pe baza
unui regulament propriu, care determină structurile permanente tipice unei asemenea
jurisdicții.
În doctrină s-a precizat că arbitrajul institu ționalizat trebuie supus unei analize nuan țate.
Astfel, dacă legea care instituie arbitrajul fixează și modalitatea procedurală atunci există
arbitraj instituțional, iar dacă legea instituie numai principiul potrivit căruia litigiile respective
urmează a fi soluționate pe cale de arbitraj, arbitrajul respectiv nu diferă esen țial de arbitrajul
voluntar, deoarece într-o atare ipoteză păr țile sunt acelea care prin clauza compromisorie sau
prin compromis fixează modalitățile de arbitrare 3.
Arbitrajul instituționalizat prezintă numeroase și importante avantaje care-l fac să fie din
ce în ce mai preferat față de arbitrajul ad-hoc. Asemenea avantaje se verifică mai pregnant în
domeniul executării sentințelor arbitrale. Și e firesc să fie a șa deoarece tocmai în momentul
1
O. Căpățână, B. Ștefănescu, Tratat de drept al comerțului internațional, vol. I, Editura Academiei, București, 1985, p.
213.
2
M.N. Costin, op. cit., p. 49.
3
T.R. Popescu, op. cit., p. 80.

4
punerii în executare a unor asemenea sentin țe se pune problema de a se ști dacă au fost
respectate regulile fundamentale minimale, precum cele referitoare la respectul drepturilor
apărării, soluționarea litigiului de către arbitrii desemna ți ( și nu de către al ții) etc.
Printre avantajele mai semnificative pe care le prezintă institu țiile permanente de
arbitraj menționăm: competența profesională a arbitrilor, procedura prestabilită pe care păr țile
o pot recunoaște ușor și i se pot conforma la fel de u șor, posibilită țile de a colmata lacunele
convenției de arbitraj dacă este incompletă sau insuficientă, completarea tribunalului arbitral,
sediul arbitrajului etc1. Pe de altă parte nu trebuie ignorat nici faptul că o institu ție permanentă
prezintă o oarecare stabilitate și, deci implicit un anumit grad de certitudine, ceea ce îi conferă
multiple posibilități de a-și aduce contribuția la formarea unei practici mai uniforme. Toate
aceste avantaje au determinat în ultima vreme în practica de comer ț interna țional o evidentă
predilecție a participanților la comerț către institu țiile permanente de arbitraj, astfel încât marea
majoritate a litigiilor ivite între aceștia au fost încredin țate spre solu ționare unor asemenea
instituții.
Există o varietate de centre permanente de arbitraj care se deosebesc între ele sub mai
multe aspecte dintre care cele privind competen ța teritorială și competen ța materială sunt mai
relevante. Dar dincolo de deosebirile care le separă, institu țiile de arbitraj au și unele note
comune care le apropie, făcând posibile anumite generalită ți. Dintre acestea men ționăm:
a) Caracterul de permanență și continuitate al acestei forme de jurisdic ție. Arbitrajul
instituționalizat nu este constituit pentru a rezolva un litigiu concret determinat, ci ca jurisdic ție
permanentă cu vocație de a soluționa orice litigiu ce intră în competen ța ei și cu privire la care
a fost investită să îndeplinească procedura arbitrală și să dea o solu ție. A șa fiind existen ța în
timp a arbitrajului instituționalizat nu se epuizează odată cu solu ționarea unui anumit litigiu ce
i-a fost încredințat spre rezolvare, ci ea durează atâta vreme cât rămâne în fiin ță temeiul legal
pe baza căruia a fost înființată și poate funcționa respectiva institu ție de arbitraj.
b) Existența unui regulament propriu de organizare și func ționare a institu ției
arbitrale. Prin acest regulament se determină structurile organizatorice permanente specifice
instituției de arbitraj, între care autoritatea competentă să desemneze arbitrii, lista arbitrilor și
secretariatul:
- Cât privește autoritatea competentă să desemneze arbitrii – appointing authority
– aceasta poate fi un organ colectiv sau o anumită persoană. A șa bunăoară, în cazul în care
părțile nu nominalizează arbitrul sau atunci când se pune problema înlocuirii arbitrului
desemnat, nominalizarea și respectiv înlocuirea arbitrului va fi decisă de pre ședintele comisiei
de arbitraj. Tot astfel președintele are competen ța să desemneze supraarbitrul ori de câte ori
arbitrii desemnați nu se vor putea pune de acord cu privire la persoana supraarbitrului.
- Lista de arbitrii constituie un element component al structurii fiecărui centru de
arbitraj. Ea cuprinde o enumerare limitativă a persoanelor ce pot îndeplini această func ție și
dintre care părțile ce s-au adresat respectivei institu ții de arbitraj urmează să aleagă fiecare
câte un arbitru care să facă parte din completul de arbitrii care va solu ționa litigiul ivit între ele.
Cei doi arbitrii desemnați de părți vor desemna la rândul lor supraarbitrul. Lista de arbitrii se
întocmește periodic, ceea ce înseamnă că alcătuirea ei este valabilă numai până la o nouă
întocmire a sa. Firește, dacă unul sau unii din membrii completului de arbitraj nu ar figura în
1
Idem p. 81.

5
noua alcătuire a listei de arbitrii făcută înainte finalizării litigiului cu a cărui solu ționare a fost
investit acel complet, mandatul arbitrilor ce nu se regăsesc pe noua listă va înceta numai
odată cu pronunțarea sentinței în litigiul aflat în curs de solu ționare.
- Secretariatul îndeplinește importante atribu ții administrative precum: face
comunicarea actelor către părți, emite cita ții pentru termenele de dezbateri, asigură
consemnarea susținerilor făcute de participan ții la procedura arbitrală în cadrul ședin țelor de
dezbateri, efectuează comunicarea hotărârilor date de organul arbitral.
c) Stabilirea prin regulamentul propriu a unor reguli de procedură privind
soluționarea litigiilor cu care este investită instan ța arbitrală. Desfă șurarea procesului arbitral
începe după constituirea completului de arbitrii. În principiu ea urmează regulile instituite prin
Regulamentul propriu al centrului de arbitraj la care s-au adresat păr țile litigante.
Este de precizat că unele din precizările Regulamentului au caracter obligatoriu fiind
considerate ca acceptate implicit de către împricina ți a șa cum sunt formulate. Ele se impun
respectului părților neadmițând derogări convenite de păr ți. Alte prevederi regulamentare au
caracter facultativ pentru părți, acestea din urmă putându-le aduce amendamentele cuvenite și
considerate de ele ca necesare.
În doctrina juridică s-a exprimat opinia 1 că deși în principiu procedura de judecată la
arbitrajul instituționalizat este prestabilită, instan ța arbitrală î și păstrează totu și un caracter
temporar de vreme ce o atare instanță se formează în vederea solu ționării unui litigiu
determinat și există ca atare numai până la pronun țarea hotărârii în acel litigiu, chiar dacă
formarea instanței, activitatea și întreaga sa experien ță se consumă în cadrul unor mecanisme
stabile.
Formulăm rezerve față de această opinie pentru următoarele considerente:
- Instituția arbitrală nu este înființată prin voin ța păr ților dintr-un litigiu, ci prin
efectul unei dispoziții normative făcând parte din ordinea juridică na țională a statului pe
teritoriul căruia și-a stabilit sediul principal.
- Regulamentul propriu al instituției de arbitraj stabile ște structuri organizatorice
valabile pentru orice litigiu cu care această institu ție ar fi sesizată.
- Procedura arbitrală stabilită prin acest regulament este susceptibilă de aplicare
oricărui litigiu ce intră în competența materială și teritorială a respectivei institu ții.
- Caracterul permanent sau temporar al unei instan țe jurisdic ționale trebuie
apreciat prin referire la instanța însăși ca institu ție, ca organ de jurisdic ție, iar nu prin referire la
structurile create de aceasta (fie că ele sunt complete de arbitrii sau arbitrii unici) și la
segmente rupte artificial din activitatea sa care chiar atunci când se învederează ca fiind într-
un anumit fel intermitentă, pe ansamblul ei este continuă.
5.2.3. Arbitrajul de echitate (ex aequo et bono). Normele de drept național sau
convențional permit alături de arbitrajul institu țional și cel ad-hoc (sau ocazional) și arbitrajul în
echitate. În realitate, acest arbitraj se analizează ca o varietate particulară a arbitrajului ad-hoc
(sau ocazional).

1
C. Bîrsan, D.A. Sitaru, op. cit., p. 188.

6
Cu un alt prilej1 am definit arbitrajul în echitate ca fiind acea formă a arbitrajului
comercial internațional care se realizează după principiile de echitate și nu potrivit normelor de
drept.
Arbitrajul de echitate este de facto și se caracterizează prin următoarele particularită ți
specifice:
a) arbitrul nu are obligația să aplice normele legale de drept material și nici pe
acelea de procedură;
b) soluția dată de arbitru are caracter definitiv, fiind inatacabilă la o altă instan ță de
arbitraj.
Cu toate acestea arbitrajul de echitate rămâne în perimetrul dreptului comercial
internațional; în caz contrar el nu ar putea da satisfac ție exigen țelor fundamentale ale
comerțului internațional: securitate, certitudine și stabilitate.
Facultatea arbitrilor de a judeca potrivit con știin ței lor este reglementată prin diferite
dispoziții normative, fie cu caracter național, (cum este cazul sistemelor de drept din Fran ța,
Elveția, Portugalia, Grecia etc.), fie cuprinse în regulamentele unor institu ții de arbitraj
comercial internațional (de exemplu, cel al Cur ții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comer ț
Internațional din Paris), fie consacrate prin conven ții interna ționale (de pildă Conven ția
europeană cu privire la arbitrajul comercial interna țional semnată la 21 aprilie 1961 la
Geneva).
Integrarea arbitrajului de echitate în aria de inciden ță a dreptului rezultă și din
următoarele elemente de specificitate ale acestuia:
- facultatea părților de a-și alege arbitrul ( amiable compositeur) este recunoscută
prin lege; în acest sens art. VII pct. 2 din Conven ția europeană de arbitraj comercial
internațional de la Geneva din 1961 dispune: „arbitrii vor hotărî ca mediatori amiabili, dacă
aceasta este voința părților și dacă legea care reglementează arbitrajul permite acest lucru”;
- ideea de echitate este inseparabil legată de aceea de justi ție, de drept, ceea ce
face ca arbitrul, soluționând un litigiu să nu se poată limita riguros la simple tranzac ții pe care
părțile își întemeiază pretențiile;
- arbitrajul de echitate urmărește ca scop principal nu plasarea judecă ții litigiului în
afara spațiului de incidență al dreptului, ci asigurarea unei proceduri mai simple și mai u șoare
în rezolvarea acestuia;
- arbitrii se pot pronunța numai în limitele investirii lor;
- independența procedurală este limitată de principiile respectului drepturilor
apărării (a cărui ignorare face ca sentin ța arbitrală să nu poată fi executată) și al respectului
ordinii publice internaționale a statelor (principiu care constituie o îngrădire a arbitrilor în
echitate).
Arbitrajul de echitate își găsește legitimitatea numai în măsura în care rezolvarea
litigiului depinde în mod hotărâtor de aprecierile stării de fapt; de aceea este recomandabil, din
considerente de prudență, ca participanții la raporturile de comer ț interna țional să manifeste
circumspecție atunci când se decid să supună litigiile ce eventual s-ar ivi între ei unui arbitraj în
echitate.

1
M.N. Costin, op. cit., p. 52 și urm.

7
Totodată este de observat că integrarea arbitrajului în echitate în sfera de inciden ță a
dreptului nu este totală. Ea se face de o manieră care lasă arbitrilor largi posibilită ți de a ocoli
dreptul evocând principii de echitate al căror con ținut urmează a fi precizat chiar de către
aceștia, în fiecare caz în parte. Pare în afara oricărei îndoieli că totdeauna arbitrii vor rămâne
atașați unui concept propriu de echitate care î și poate trage geneza în sistemul lor de drept și
care poate fi diferit de la un sistem de drept la altul.
Unii autori1 fac distincție între arbitrajul în echitate numit et aequo et bono și arbitrajul
încredințat unor mediatori amiabili ( amiables compositeurs) considerând că cel dintâi (adică
arbitrajul în echitate) se situează pe o pozi ție intermediară între arbitrajul de iure (sau drept
strict) și cel de-al doilea (adică cel încredin țat unor mediatori amiabili). Cele două arbitraje nu
se confundă între ele deosebindu-se unul de celălalt în func ție de puterile conferite arbitrilor.
Se precizează în context că rolul încredin țat de păr ți unor arbitrii care judecă în calitate de
mediatori amiabili este acela de a găsi solu ții tranzac ționale în cauză, reciproc avantajoase
părților litigante. Ca urmare ei sunt chemați să răspundă unor exigen țe de natură comercială și
decid în deplină libertate, fără a fi ținuți de prevederile unor dispozi ții legale ce eventual ar fi
invocate în litigiul respectiv. Prin consecință solu ția pronun țată de arbitrii se poate abate de la
cea prescrisă explicit sau implicit de normele legale incidente pentru cazul când acestea ar fi
aplicate.
Prin antiteză cu aceste elemente caracterizante ale arbitrajului încredin țat unor
amiables compositeurs au fost scoase în eviden ță particularită țile caracterizante ale arbitrajului
în echitate arătându-se că2 acest arbitraj nu este sustras oricărei reglementări legale, el
nedesfășurându-se în afara dreptului. Evocarea echită ții nu comportă înlăturarea de plano a
aplicării normelor de drept, ci presupune doar autorizarea arbitrilor de a le interpreta într-un
mod specific, într-un context apreciativ mai larg, destinat să înlăture unele solu ții rigide sau de
ordin formal. Devine astfel posibilă moderarea aplicării normelor legale în func ție de
circumstanțele particulare ale speței. „În orice caz arbitrii sunt ținu ți să respecte integral două
principii fundamentale de drept recunoscute ca atare în toate sistemele de drept modern :
dreptul de apărare al părților și ordinea publică în dreptul comer țului interna țional, cu
accepțiunea sa specifică pentru astfel de raporturi” 3. Numai cu această condiție sentința
pronunțată în cazul dat va fi recunoscută și va putea fi executată.
Formulăm rezerve cu privire la acest punct de vedere. Am reprodus în extenso
fundamentarea sa teoretică pentru a da o claritate mai mare obiec țiilor noastre fa ță de
argumentele invocate.
Astfel, nu se poate spune că arbitrajul încredin țat unor mediatori amiabili se poate
sustrage oricărei reglementări legale, pe când arbitrajul de echitate se integrează dreptului, el
nedesfășurându-se în afara dreptului, de vreme ce, după cum am anticipat deja prin art. VII
pct. 2 al Convenției europene de arbitraj comercial interna țional se precizează în termeni
expliciți: „arbitrii vor hotărî ca mediatori amiabili, dacă aceasta este voin ța păr ților și dacă legea
care reglementează arbitrajul permite acest lucru”. Rezultă deci fără echivoc că arbitrajul
încredințat unor mediatori amiabili (amiables compositeurs) este integrat dreptului, deoarece și
un asemenea arbitraj poate avea loc numai dacă legea ce reglementează arbitrajul permite
1
C. Bîrsan, D.A. Sitaru, op. cit., p. 188-189; în același sens, O. Căpățână, B. Ștefănescu, op, cit., p. 215.
2
B. Ștefănescu, I. Rucăreanu, Dreptul comerțului internațional, E.D.P., București, 1983, p. 125.
3
C. Bîrsan și D.A. Sitaru, op. cit., p. 189.

8
acest lucru. Și dacă se ține seama și de faptul că această condi ție a fost instituită printr-o lege
internațională (Convenția europeană de arbitraj comercial interna țional din 1961), devine foarte
clar că arbitrajul la care ne referim nu-și plasează existen ța și nu- și desfă șoară activitatea într-
un vid juridic. El este integrat dreptului cel puțin în măsura în care și arbitrajul de echitate este
integrat dreptului.
Pe de altă parte nimic nu îndreptățește concluzia că arbitrajul încredin țat unor mediatori
amiabili ar avea libertatea să nesocotească cele două principii juridice de importan ță majoră –
dreptul de apărare al părților și ordinea publică în dreptul comer țului interna țional – pe care
este ținut să le respecte arbitrajul în echitate și nu numai el, ci orice arbitraj.
Totodată dacă se admite că evocând principiile de echitate, arbitrii fac posibilă
moderarea aplicării normelor legale în funcție de circumstan țele cazului dat și înlăturarea
soluțiilor legale rigide și formale – ceea ce într-o altă exprimare echivalează cu înlăturarea
legii, sau în cel mai bun caz cu eludarea ei, căci ce altceva poate semnifica o aplicare a legii
care să nu țină seama nici de litera și nici de spiritul ei – atunci de ce nu s-ar admite că și
mediatorii amiabili pot evoca aceleași principii de echitate și realiza aceea și operă de
moderare a dispozițiilor legii în tentativa lor de a găsi solu ții tranzac ționale convenabile păr ților
litigante.
Așadar, arbitrajul încredințat unor mediatori amiabili nu se plasează în exteriorul
domeniul dreptului, ci aidoma arbitrajului de echitate se integrează acestuia în aceea și măsură
și cu aceleași finalități ca și arbitrajul de echitate. El este în esen ța sa un arbitraj de echitate.
De aceea orice contrapunere a arbitrajului încredin țat unor mediatori amiabili, arbitrajului de
echitate, ni se pare nejustificată, artificială.
Concluzia la care ne-am oprit este confirmată indirect și printr-o hotărâre a Comisiei de
arbitraj București1 în care se arată că prevederile art. VII pct. 2 din Conven ția de la Geneva din
1961 sunt aplicabile deopotrivă și arbitrajului în echitate, chiar dacă textul se referă numai la
mediatorii amiabili. Această precizare a instanței noastre de arbitraj interna țional nu trebuie
interpretată ca o dovadă a distincției pe care respectiva instan ță o face între arbitrajele
menționate, ci ca o echivalare a lor.
5.3. Caracterele generale ale arbitrajului comercial interna țional.
5.3.1. Terminologie. Enumerare. Caracterele arbitrajului comercial interna țional sunt
sugerate prin chiar denumirea dată acestei jurisdic ții.
Denumirea de arbitraj internațional a primit consacrare prin conven ții interna ționale, ca
și practica de comerț internațional și în doctrina juridică de specialitate. Este suficient să
amintim în acest sens că această denumire apare în chiar titlul Conven ției europene asupra
arbitrajului comercial internațional din 21 aprilie 1961 (semnată le Geneva). Pe de altă parte
Convenția pentru recunoașterea sentințelor arbitrale străine, semnată la 10 iunie 1958 la New
York a fost precedată de o conferință a Na țiunilor Unite asupra arbitrajului comercial
internațional. În fine, denumirea de arbitraj comercial interna țional este consacrată și în
documentele Comisiei Națiunilor Unite pentru Dreptul comer țului interna țional.
Denumirea la care ne referim (arbitrajul comercial interna țional) este acceptată fără
rezerve și în practica de comerț internațional și în doctrina juridică de drept al comer țului
internațional, și de drept internațional al afacerilor.
1
Hotărârea C.A.B. nr. 214 din 31 octombrie 1978.

9
Din analiza acestei denumiri se desprind trei caractere generale semnificative ale
arbitrajului comercial internațional, anume: caracterul arbitral; caracterul comercial și caracterul
internațional.
O precizare se impune vizavi de aceste caractere, și anume: ele privesc arbitrajul ca
instituție, sau mai exact ca organ de jurisdicție, iar nu litigiul arbitral propriu-zis care se distinge
prin caractere proprii, ce vor fi analizate într-un alt paragraf.
5.3.2. Caracterul arbitral. Acest caracter exprimă ideea că arbitrii au abilitatea
necesară, sau mai exact puterea suficientă de a statua (adică de a judeca) cu privire la litigiul
cu care au fost investiți să-l rezolve.
Este de observat că sursa puterii arbitrilor de a judeca o anumită pricină nu este legea
– cum se întâmplă în cazul instanțelor de drept comun – ci voin ța păr ților litigante exprimată
într-un atare sens în convenția de arbitraj, sau mai concret, în clauza compromisorie sau în
actul de compromis convenit de ele cu referire la litigiul existent.
Puterea arbitrilor de a statua se referă la preten țiile formulate de păr ți. Aceste preten ții
se pot concretiza de exemplu în revendicarea rezultatului economic al unei afaceri cu privire la
care arbitrajul este chemat să stabilească, conform cu prevederile normelor de drept incidente,
care sunt drepturile și obligațiile împricinaților, care sunt condi țiile de executare a respectivelor
obligații și de exercitare a respectivelor drepturi. În func ție de probele administrate în proces și
de convingerea pe care arbitrii și-o formează analizând acele probe, solu ția dată de ei va
putea fi una de condamnare a ambelor păr ți ori numai a uneia dintre ele sau, de exonerare de
plată a ambelor părți. În cazul în care arbitrii constată că elementele de fapt ale preten ției
corespund cu cele avute în vedere de norma de drept aplicabilă, vor decide că preten ția
formulată este întemeiată, și vor tranșa litigiul ca atare.
În doctrina juridică s-a arătat 1 că verbul a arbitra desemnează opera ția de verificare și
constatare a unei situații juridice preexistente asupra căreia există dezacord între păr ți.
Arbitrul și atribuțiile sale se compară cu judecătorul și atribu țiile sale. Într-adevăr, de și
arbitrul este desemnat de părți, el se comportă și are îndatorirea să se comporte la fel cu un
judecător obișnuit: el nu acționează în numele păr ților sau a uneia dintre ele, ci trebuie să se
pronunțe asupra pretențiilor formulate de acestea manifestând impar țialitate. Sentin ța pe care
el o pronunță trebuie să fie rezultatul verificărilor și constatărilor ce a făcut în cadrul și pe
parcursul desfășurării unei proceduri jurisdic ționale cu respectarea principiului
contradictorialității.
Faptul că puterile arbitrilor de a soluționa litigiul cu care au fost investi ți î și au sursa în
acordul de voință al părților litigante este de natură să confere arbitrului o indiscutabilă
componentă contractuală. Împrejurarea nu este susceptibilă să răpească arbitrului natura de
organ de jurisdicție, iar sentinței dată de arbitrii calitatea de act jurisdic țional. Orice compara ție
a sentinței arbitrale cu alte acte juridice din materia contractelor, precum tranzac ția sau
mandatul, va pune în evidență înainte de toate această calitate a ei și va exclude posibilitatea
asimilării sale cu celelalte elemente de compara ție.
5.3.3. Caracterul comercial. Conform art. 1 alin. 1 pct. a din Conven ția europeană
asupra arbitrajului comercial internațional (Geneva 1961) are caracter comercial arbitrajul
având ca obiect litigii născute sau care se vor na ște din opera țiuni de comer ț interna țional,
1
T.R. Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 6.

10
între persoanele fizice sau juridice ce în momentul încheierii Conven ției de arbitraj au
reședințe sau sedii în state diferite.
Analiza textului menționat permite concluzia potrivit căreia caracterul comercial al
arbitrajului decurge din caracterul comercial al litigiului arbitral.
5.3.4. Caracterul interna țional . Din cuprinsul art. 1 alin. 1 pct. a din Conven ția
europeană asupra arbitrajului comercial interna țional (Geneva 1961) rezultă și caracterul
internațional al arbitrajului. Într-adevăr delimitând domeniul arbitrajului comercial interna țional
acest text face referire expresă la litigii născute sau care se vor na ște din opera ții de comer ț
internațional. Analiza acestui text permite concluzia că un asemenea arbitraj are voca ția de a
soluționa litigii care la rândul lor au caracter interna țional. S-ar putea spune deci că arbitrajul
internațional are ca obiect litigii interna ționale din domeniul comer țului. Din caracterul
internațional al respectivelor litigii decurge inevitabil și caracterul interna țional al arbitrajului.
În doctrina juridică s-a exprimat însă opinia 1 conform căreia caracterul internațional al
arbitrajului nu poate fi „caracterizat prin obiectul arbitrajului și anume litigiul arbitral”. În acest
sens s-a arătat că e posibil ca litigiul să aibă caracter interna țional, iar organul sesizat cu
soluționarea lui să fie național. Comisia română de arbitraj, bunăoară, este o institu ție
națională ce funcționează în cadrul sistemului de drept român și cu toate acestea litigiile pe
care le soluționează au un caracter internațional.
Formulăm rezerve față e această opinie sub următoarele aspecte:
- după părerea noastră caracterul na țional sau interna țional al unui arbitraj nu
trebuie determinat în funcție de caracterul na țional sau interna țional al institu ției de arbitraj în
sine, ci în raport cu competența acelei institu ții de a solu ționa litigii între participan ții la comer țul
internațional sau între participanții la comerțul na țional;
- de vreme ce o instituție de arbitraj este competentă să solu ționeze litigii izvorâte
din raporturi de comerț internațional, arbitrajul realizat de acea institu ție, în asemenea litigii,
are caracter internațional;
- faptul că o instituție de arbitraj are competen ță să solu ționeze atât litigii izvorâte
din raporturile de comerț internațional, cât și litigii izvorâte din raporturi de comer ț na țional, nu
poate schimba caracterul internațional al arbitrajului realizat cu acea institu ție cu prilejul
soluționării litigiilor cu care a fost investită de către participan ții la comer țul interna țional.
Multe dintre instituțiile de arbitraj au o dublă voca ție, anume de a solu ționa litigii izvorâte
din raporturile de comerț internațional, dar și litigii care sunt generate de raporturile comerciale
stabilite între subiecți de drept național din țara unde func ționează institu ția ce instrumentează
arbitrajul. Astfel potrivit art. 2 din Regulile de procedură ale Cur ții de Arbitraj Interna țional
aprobate de Colegiul Curții de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comer ț și Industrie
a României la 27 iulie 1990 „Curtea de arbitraj este competentă să solu ționeze litigiile
patrimoniale născute din raporturi de comer ț exterior sau din alte asemenea raporturi dacă una
dintre părți sau ambele părți sunt străine”2.

1
T,R, Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 6.
2
Prin aliniatele 2 și 3 ale acestui text se stabilesc condițiile în care această competență devine efectivă. Aceste condiții
sunt: părțile să fi încheiat în acest sens o convenție scrisă sau ele să fi fost obligate să supună litigiul dintre ele Curții de
arbitraj în temeiul unui acord internațional. Convenția părților privind supunerea spre arbitrare a litigiului poate rezulta
și din săvârșirea unor acte procedurale, cum sunt introducerea de către reclamant a unei cereri de arbitrare și acceptarea
pârâtului ca această cerere să fie soluționată de Curtea de arbitraj.

11
Pe de altă parte art. 4 din aceleași Reguli stabile ște că în cazul în care păr țile convin,
Curtea de arbitraj este competentă să solu ționeze și litigii născute din raporturi contractuale
dintre societățile comerciale constituite în România cu participare străină sau cu capital
integral străin și orice alte persoane juridice sau fizice române. Dar societă țile comerciale cu
participare străină sau cu capital integral străin constituite în România sunt persoane juridice
române, deci au calitatea de subiecți de drept național român, iar raporturile juridice pe care le
stabilesc aceste societăți comerciale cu al ți subiec ți de drept na țional român (persoane fizice
sau persoane juridice având capital integral român) apar țin ordinii juridice interne a României.
Pare deci surprinzător că menționatele reguli de procedură nu acordă competen ță generală
Curții de Arbitraj București de a soluționa, atunci când păr țile sunt de acord, litigiile intervenite
între orice participanți la raporturile comerciale care se nasc și î și consumă întreaga existen ță
pe teritoriul României, sub incidența legilor României. Discriminarea pe care regulile de
procedură în discuție o fac sub acest aspect între litigiile intervenite între societă ți comerciale
cu participare străină sau societăți comerciale cu capital integral străin constituite în România
și alți subiecți de drept român (persoane juridice ori persoane fizice) pe de o parte, și litigiile
izvorâte din raporturile contractuale stabilite între ceilal ți subiec ți de drept român, nu ni se pare
justificată nici pe plan logic și nici pe plan juridic. Toți subiec ții de drept na țional implica ți în
raporturi comerciale trebuie să aibă acela și regim juridic sub aspectul jurisdic ției la care sunt
supuși sau la care pot apela.
Tot astfel American Arbitration Association (A.A.A.) este competentă să solu ționeze atât
litigii cu caracter intern, cât și litigii cu caracter interna țional.
Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comer ț Interna țional din Paris este o
instituție prin excelență de arbitraj internațional, dat fiind că litigiile pe care această institu ție
este competentă să le soluționeze sunt și ele prin excelen ță interna ționale. Curtea de arbitraj
la care ne referim este, de altfel, interna țională prin chiar structura sa, precum și prin
compoziția tribunalului arbitral. Dar după cum s-a remarcat în doctrina juridică 1 nici în acest
caz nu se poate afirma cu deplină certitudine că arbitrajul este desprins de orice cadru
național, adică neatârnat de orice legătură cu legile și autorită țile unui stat.
Conceptul de arbitraj internațional trebuie circumscris sub mai multe aspecte, și anume:
- instituții de arbitraj de tipul Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comer ț
Internațional din Paris sunt extrem de pu ține; prevalează organismele na ționale de arbitraj,
care prin natura lor specifică sunt strâns legate de o anumită țară, sau chiar de un anumit ora ș
(ca de pildă Bremen, Londra etc.);
- distincția între arbitrajul străin și arbitrajul interna țional care se face în doctrina
juridică nu prezintă interes practic.
În aceste condiții denumirea de arbitraj comercial interna țional consacrată prin
Convenția europeană asupra arbitrajului comercial interna țional din 21 aprilie 1961 de la
Geneva trebuie considerată ca referindu-se la litigii izvorâte din opera ții de comer ț interna țional
ce au ca obiect mișcări de bunuri, servicii și monede dincolo de frontierele na ționale ale
statelor.
5.4. Natura juridică a arbitrajului comercial interna țional.

1
T.R. Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 7.

12
5.4.1. Orientări în doctrină. Natura juridică a arbitrajului comercial interna țional nu a
primit o rezolvare unitară în doctrina juridică. Ea a generat o pluralitate de opinii contradictorii,
conturându-se trei concepții diferite în această privin ță, și anume: contractuală, jurisdic țională
și mixtă (sau eclectică).
În funcție de concepția adoptată cu privire la natura juridică a arbitrajului se stabile ște
regimul de drept internațional privat al acestuia.
5.4.2. Concep ția contractuală. Concepe arbitrajul comercial internațional ca un
ansamblu de acte juridice având natură contractuală. Această natură juridică rezultă din faptul
că soluționarea litigiului ivit între partenerii contractuali este organizată de ei în și și prin acordul
lor, în limitele determinate de lege, astfel încât ea să fie realizată de persoane care le inspiră
încredere. De aici consecința că puterile arbitrilor și competen ța lor de a statua î și trag geneza
din voința concordantă a părților litigante.
Totodată se admite că sentința arbitrală nu are putere de lucru judecat între împricina ți,
ea fiind declarată irevocabilă de asemenea prin voin ța păr ților. For ța juridică a acestei sentin țe
se originează deci din voința juridică a părților litigante de a se aduce la îndeplinire. Nu numai
sentința arbitrală are putere executorie, ci și alte acte de natură pur contractuală – ca de pildă
contract de împrumut constatat printr-un înscris autentic – au o asemenea putere. Pe de altă
parte, faptul că instanța de judecată este chemată să nominalizeze un arbitru suplinind voin ța
părții care n-a fost exprimată în această problemă, dă expresie unui aspect particular al for ței
obligatorii a contractului. Desesizarea instan ței de drept comun atunci când constată existen ța
unei convenții de arbitraj dă expresie cerinței de a nu se aduce atingere conven ției de arbitraj.
În fine, similitudinea ce există între motivele de recuzare a judecătorilor și cele de
recuzare a arbitrilor este o consecință a preocupării legiuitorului de a crea un cadru de
imparțialitate și moralitate pentru activitatea jurisdic țională a organului arbitral pe care acela și
legiuitor o permite.
5.4.3. Concep ția jurisdic țională. Se fundează pe premiza că statul este de ținătorul
puterii legislative și al puterii judecătore ști. De aici decurge dreptul său exclusiv de a distribui
justiția pe întregul teritoriu cuprins între frontierele lui na ționale, pentru orice fel de litigii și fără
nici un fel de deosebire, pentru toți împricina ții. Această prerogativă se analizează totodată și
ca o obligație, deoarece ea conferă statului nu numai o facultate ci și o îndatorire.
Statul este însă liber să dispună ca în anumite domenii strict delimitate păr țile în litigiu
să fie autorizate de a supune diferendul lor spre solu ționare arbitrajului. Arbitrajul apare astfel
nu ca o creație a voinței părților, ci ca o formă delegată de justi ție încredin țată, prin voin ța
puterii suverane a statului, unor persoane private ce nu au calitatea de func ționari publici (sau
mai exact de angajați ai statului) și nu acționează în numele acestuia.
Similitudinile existente între activitatea judecătorească și activitatea arbitrajului confirmă
odată mai mult dacă era necesar caracterul jurisdic țional al acestuia din urmă (adică al
arbitrajului). Dintre asemănările care apropie instan țele re ținem următoarele:
- atât judecătorul, cât și arbitrul (sau în al ți termeni, instan ța de judecată, ca și
arbitrul) au puterea de a statua cu caracter obligatoriu pentru păr țile în litigiu asupra temeiniciei
și legalității pretențiilor formulate de reclamant, și când este cazul, și asupra preten țiilor
formulate de pârât (prin acțiunea reconven țională);

13
- hotărârea pronunțată de judecător, și hotărârea pronun țată de arbitrii, stabile ște
drepturile părților litigante și obligațiile lor, astfel că ea se constituie ca o dezlegare a litigiului
susceptibilă de executare silită în eventualitatea că nu este executată voluntar;
- de vreme ce atât hotărârea judecătorească, cât și hotărârea arbitrală sunt
susceptibile de executare silită, rezultă că și într-un caz și în celălalt aducerea la îndeplinire a
soluției dată de organul de jurisdicție poate fi înfăptuită cu concursul for ței de constrângere a
statului;
- anumite căi de atac împotriva sentinței arbitrale sunt de competen ța exclusivă de
soluționare a instanței judecătorești de drept comun, ceea ce apropie sensibil hotărârea
arbitrală de hotărârea judecătorească;
- unele legislații naționale admit intervenția judecătorului în cadrul procedurii
arbitrale recunoscându-i dreptul de a desemna un arbitru – atunci când partea ce trebuie să
facă această desemnare nu-și nominalizează propriul arbitru determinând astfel tergiversarea
sau chiar blocarea desfășurării procesului arbitral – precum și de a statua asupra unei cereri
de recuzare referitoare la un arbitru deja desemnat.
Din asemănările înfățișate rezultă că există o anumită interferen ță între cele două
activități jurisdicționale – cea desfășurată de instan ță și cea înfăptuită de arbitraj – care uneori
se realizează în cadrul aceluiași litigiu, iar această împrejurare confirmă ideea că ele (adică
activitățile respective) sunt similare ca natură.
În sprijinul caracterului jurisdicțional al activității arbitrajului se mai aduce un argument
desprins din impactul pe care îl produce conven ția de arbitraj asupra competen ței instan ței de
drept comun de a continua soluționarea litigiului cu care a fost investită. Într-adevăr, instan ța
de drept comun are obligația să se desesizeze din oficiu în ce prive ște litigiul cu referire la care
părțile au încheiat o convenție de arbitraj, situa ție ce evocă ideea de litispenden ță compatibilă
numai cu organele de jurisdicție având natură similară.
În virtutea argumentelor prezentate se conchide că procedura arbitrală este de esen ță
judiciară. Recunoașterea acestui caracter comportă pe planul dreptului interna țional privat o
importantă consecință practică, și anume: lex fori (legea forului) – adică legislația națională a
țării pe teritoriul căreia se află sediul arbitrajului – are prioritate, sau chiar exclusivitate în ce
privește procedura în fața arbitrajului comercial interna țional.
5.4.4. Concep ția mixtă (sau eclectică) . Consideră că cele două concepții analizate –
contractuală și jurisdicțională – privesc arbitrajul în mod unilateral luând în considerare fie
numai punctul de plecare al activității ce desfă șoară, fie numai specificul acelei activită ți. Dar
arbitrajul desfășoară o activitate complexă și trebuie caracterizat ținându-se seama de
ansamblul acesteia. S-a arătat1 că arbitrajul este condiționat în activitatea lui atît de originea sa
contractuală exprimată prin convenția de arbitraj (compromis sau clauză compromisorie) –
excepție fac doar cazurile când este prevăzut ca obligatoriu în conven ții interna ționale –, cât și
de finalitatea sa jurisdicțională exprimată în sentin ța pe care o pronun ță și care este definitivă
și executorie.
În esență, un contract – convenție de arbitraj – produce efecte care sunt și de ordin
procedural2.
1
C. Bîrsan, D.A. Sitaru, op. cit., p 192.
2
Idem, p. 192.

14
Dacă, în principiu, cu prima constatare a autorilor la care ne referim suntem de acord,
considerând-o corectă, apoi aceasta a doua afirma ție ni se pare mult prea tran șantă pentru a
putea fi acceptată. Într-adevăr, nu contractul în general produce efecte de ordin procedural, ci
numai un anumit contract, anume convenția de arbitraj (pe care autorii cita ți o men ționează
doar cu titlu exemplificativ) are o atare voca ție. Păr țile contractante, cu excep ția celor din
convenția de arbitraj, nu au nici o putere de a da voin ței lor juridice și valen țe procedurale. De
principiu, procedura jurisdicțională se determină prin lege, este deci de competen ța legii.
Este în afara oricărei îndoieli că arbitrajul comercial interna țional are atât componente
contractuale, cât și componente jurisdicționale, iar această împrejurare îi conferă o dublă
natură – contractuală și jurisdicțională în acela și timp. După cum s-a remarcat în doctrina
juridică1 unele componente ale arbitrajului se caracterizează printr-un pronun țat caracter
contractual (ca de pildă: condițiile de validitate ale conven ției arbitrale), iar altele învederează
un evident caracter jurisdicțional (precum con ținutul cererii de arbitrare și al întâmpinării,
desfășurarea dezbaterilor, administrarea probelor, pronun țarea hotărârii, punerea în executare
a acestora etc.).
Potrivit concepției mixte, la care ne raliem, pe planul dreptului interna țional privat
arbitrajul este supus în principiu legii aplicabile conven ției de arbitraj, dar suportă și anumite
incidențe ale legii forului ce decurg din natura jurisdic țională a activită ții de arbitrare, activitate
ce în esența sa, chiar dacă este susceptibilă de o dublă caracterizare, rămâne unică și are ca
finalitate soluționarea corectă și echitabilă a litigiului existent între păr țile raportului juridic de
comerț internațional.
5.5. Legea aplicabilă arbitrajului comercial interna țional.
5.5.1. Solu ții posibile. Legea aplicabilă arbitrajului comercial interna țional nu se
confundă cu legea aplicabilă fondului litigiului.
Determinarea legii aplicabile arbitrajului constituie o problemă dificilă, deoarece ea
poate fi corect rezolvată numai dacă se folose ște ca punct de plecare și de referin ță natura
juridică a arbitrajului. Or, această chestiune a naturii arbitrajului, după cum s-a arătat 2 a
ocazionat exprimarea în doctrina juridică a trei opinii diferite. Ca urmare solu ția va fi diferită în
funcție de concepția adoptată cu privire la natura arbitrajului.
Considerată prin prisma concepției contractualiste privind natura arbitrajului, problema
determinării legii aplicabile acestuia (adică arbitrajului) î și găse ște rezolvarea prin luarea în
considerare a autonomiei de voință în alegerea legii aplicabile tuturor actelor pe care le implică
arbitrajul.
În practica franceză a fost adoptată această concep ție pe considerentul că „les
sentences qui ont pour base un compromis font corps avec lui et participe de son caractère
conventionnel”. Compromisul și toate actele care-i succed până la pronun țarea sentin ței
arbitrale primesc incidența legii autonomiei, deoarece întreaga opera ție a arbitrajului comercial
internațional este un proces esențialmente privat, având un izvor contractual, iar sentin ța finală
are de asemenea o structură și un conținut ce corespund unei noi obliga ții conven ționale 3. Dar
pe această cale se înlătură componenta jurisdic țională a arbitrajului pentru a se crea câmp
liber de aplicare a legii autonomiei.
1
O. Căpățână, B. Ștefănescu, op. cit., p. 210.
2
A se vedea dezvoltările de sub nr. 5.4.
3
T.R. Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 8, nota nr. 6.

15
În concepția jurisdicțională, legea aplicabilă arbitrajului este lex fori (legea forului).
Concepție ce recunoaște arbitrajului o dublă natură – contractuală și jurisdic țională –
pretinde că este inevitabilă o aplicare distributivă a reglementărilor legale incidente: legea
autonomiei este competentă să regleze activitatea contractuală, iar legea forului domină
activitatea jurisdicțională. Împrejurarea duce la importante consecin țe practice între care se
detașează existența unor regimuri juridice distincte cu referite la diferite acte pe care le implică
realizarea arbitrajului. Soluția pare să complice considerabil problema, deoarece fiecare dintre
actele respective pune în chestiune aspecte referitoare la formă, fond, capacitate, efecte;
dimensiunile acestei complicații pot fi percepute în adevărata lor amploare dacă se ține seama
de faptul că actele în discuție nu emană de la aceea și persoană, ci de la persoane diferite,
având roluri și poziții procesuale diferite în desfă șurarea procedurii arbitrale, anume de păr ți,
de arbitrii etc.
În doctrina juridică au fost evidențiate 1 câteva aspecte privind specificul arbitrajului și
domeniul de aplicare a legii autonomiei, precum:
- legea autonomiei nu este specifică numai obligațiilor contractuale, ci prime ște
aplicare și în alte materii ca de pildă aceea a regimurilor matrimoniale (în anumite legisla ții);
- jurisdicția arbitrală își are fundamentul în voin ța păr ților; arbitrii nu prestează un
serviciu public, sarcina lor este determinată și limitată de voin ța păr ților care constituie și sursa
unică a puterii organului arbitral;
- arbitrajul în esența sa, nu este incompatibil cu legea autonomiei; el poate
suporta impactul acestei legi care, departe de a-i stânjeni activitatea, este aptă să-i confere
suplețea necesară pentru atingerea finalită ților urmărite.
Se conchide că arbitrajul comercial interna țional poate primi inciden ța legea autonomiei
nu în virtutea naturii sale contractuale, ci pentru că ra țiunile care au justificat autonomia în
materia obligațiilor contractuale se impun și cu privire la arbitraj chiar atunci când conven ția
arbitrală se referă la o materie extracontractuală caracterizată firesc printr-un criteriu de
legătură obligatoriu ce nu ține de contract fiind exterior lui 2.
5.5.2. Opinia dominantă în doctrină. Influența ce poate fi exercitată de dubla natură
– contractuală și jurisdicțională – a arbitrajului cu referire la determinarea dreptului aplicabil în
ce privește actele pe care le implică activitatea arbitrală a fost pusă în eviden ță de doctrina
juridică nu ca o împrejurare susceptibilă să creeze complica ții insurmontabile, ci ca un factor
sau mai exact spus ca un criteriu decisiv pentru o corectă rezolvare a problemei.
S-a arătat3 că dreptul aplicabil arbitrajului este determinat prioritar prin voin ța păr ților și
numai cu titlu subsidiar, adică în lipsa unei atare determinări, primesc inciden ță normele
dreptului internațional privat care precizează dreptul aplicabil. Voin ța păr ților exprimată în
sensul determinării dreptului aplicabil, în virtutea legii autonomiei, îndepline ște func ția de
normă conflictuală (lex voluntatis). Ea se exprimă în clauza compromisorie care de și inclusă în
contractul principal rămâne totuși distinctă și independentă de acesta deoarece se situează în
exteriorul lui având ca obiect stipularea unei atribuiri de competen ță.
În cazul în care legea aplicabilă arbitrajului nu a fost determinată prin voin ța păr ților,
primește aplicare cu titlu subsidiar legea locului unde a fost pronun țată sentin ța. Atunci când la
1
Idem, p. 8-9.
2
Idem, p. 10.
3
Ibidem.

16
momentul în care se pune problema determinării legii aplicabile arbitrajului nu se poate ști în
ce țară se va pronunța sentința, primește aplicare legea competentă conform normelor
conflictuale ale instanței sesizate.
De regulă, legea aplicabilă arbitrajului precizată prin conven ția de arbitraj coincide cu
legea aplicabilă contractului principal, care este totodată și legea aplicabilă fondului litigiului.
Cum însă clauza compromisorie are caracter autonom, cel pu țin teoretic este posibil ca cele
două legi să fie diferite.
La rândul său contractul principal este supus și el, cum de altfel este firesc, legii
autonomiei. Dar în absența unei manifestări de voin ță exprimată într-un atare sens, acest
contract – care generează fondul litigiului – este supus legii indicată de norma conflictuală
aleasă de arbitrii ca cea mai potrivită pentru cazul dat. Potrivit art. 7 din Conven ția europeană
asupra arbitrajului comercial internațional adoptată la Geneva în 1961, la determinarea acestei
norme, arbitrii vor ține seama de clauzele contractului și de uzan țele comerciale interna ționale
ce completează respectivele clauze.
Este supusă legii autonomiei și legea aplicabilă procedurii de arbitrare pe acelea și
considerente care au legitimat incidența legii autonomiei cu privire la arbitraj în general. Cu titlu
subsidiar procedura de arbitrare este supusă legii țării unde a fost pronun țată sentin ța
arbitrală. Avem în vedere ipoteza când păr țile nu și-au exercitat facultatea de a determina prin
voința lor legea procedurii1.
5.6. Conven ția de arbitraj
5.6.1. Concept. Expresia convenție de arbitraj desemnează în mod generic acordul
părților contractului de comerț internațional de a supune litigiul ivit între ele în legătură cu
executarea acelui contract arbitrajului.
Convenția de arbitraj se poate prezenta sub forma clauzei compromisorii și sub forma
compromisului.
5.6.2. Clauza compromisorie. Cu un alt prilej2 am definit clauza compromisorie ca
fiind acordul părților unui contract principal, exprimat printr-o stipula ție inserată în cuprinsul
acelui contract sau printr-un înscris separat, de a supune litigiile lor ce s-ar ivi în legătură cu
executarea sau mai curând cu neexecutarea contractului respectiv, unui arbitraj.
Clauza compromisorie îndeplinește următoarele func ții mai importante:
a) Produce efecte obligatorii pentru părți, în sensul că din moment ce a fost semnat
contractul cuprinzând o asemenea clauză, ele sunt obligate să respecte sentin ța ce se va da
de către organul de jurisdicție desemnat. Prin consecin ță abilitatea dată pentru semnarea unui
atare contract (atunci când ea este necesară) implică și abilitarea pentru toate efectele pe care
clauza compromisorie este susceptibilă să le producă, cum ar bunăoară, obliga ția de a plăti
despăgubiri pentru neexecutarea contractului, dacă arbitrajul va decide astfel, etc.
b) Înlătură competența instanțelor judecătorești ordinare în problema solu ționării
litigiului (cel puțin până la pronunțarea sentinței arbitrale).
c) Conferă arbitrilor puteri cu privire la solu ționarea litigiului dintre păr țile
contractante.

1
A se vedea în acest sens prevederile art. 4 din Convenția europeană asupra arbitrajului comercial internațional Geneva
1961.
2
M.N. Costin, Drept comercial internațional, editura Dacia Cluj-Napoca, 1987, p. 119.

17
d) Permite organizarea unei proceduri care să conducă, în condi ții de eficien ță
optimă, la pronunțarea unei sentințe susceptibile de executare silită. Clauza compromisorie
este un acord anterior oricărui contencios între păr țile contractante. Prin aceasta clauză
compromisorie se deosebește de compromis, care este tot o conven ție de arbitraj, ce prive ște
însă litigii deja existente între părți.
De regulă clauza compromisorie are caracter de act preparatoriu, de și nimic nu se
opune ca în cuprinsul său să se precizeze și numele arbitrilor, ceea ce ar permite arbitrarea
contenciosului de îndată ce acesta s-ar ivi. În mod obi șnuit clauza compromisorie se înserează
în cuprinsul contractului la care se referă. Este însă posibil ca păr țile să o adauge contractului
respectiv chiar ulterior perfectării lui, ele având libertatea să-l completeze cu orice clauză
doresc. Adăugarea sa ulterioară trebuie făcută însă până la ivirea litigiului, deoarece după
acest moment orice clauză care ar interveni cu privire la aceasta ar constitui un compromis în
măsura în care ar îndeplini condi țiile compromisului, adică înscrisul constatator al conven ției
respective ar conține, pe lângă voin ța păr ților de a supune contenciosul lor arbitrajului, și
expunerea litigiului (obiect al arbitrării), precum și indicarea numelui arbitrilor.
Atunci când din clauza compromisorie lipsește precizarea referitoare la desemnarea
arbitrilor, actul respectiv nu i se poate recunoa ște nici valoare de compromis și nici valoare de
clauză compromisorie.
În conținutul clauzei compromisorii se exprimă voin ța păr ților prin care acestea decid că
litigiile dintre ele vor fi supuse arbitrajului. Această clauză se analizează astfel ca o formulă
generală de prorogare de competen ță fără desemnarea arbitrilor, motiv pentru care cerin țele
ce privesc compromisul nu i se aplică.
Datorită caracterului preparator învederat de clauza compromisorie, în temeiul acestei
clauze părțile care au convenit-o nu se pot adresa arbitrajului în mod direct. Într-un atare scop
este necesar un nou acord între ele numit compromis care în realitate este un nou contract ce
va trebui să precizeze în conținutul său la modul concret litigiul ce formează obiectul
arbitrajului, precum și numele arbitrilor.
Cu prilejul perfectării actului de compromis păr țile sunt libere să modifice expres sau
implicit conținutul clauzei compromisorii convenită înaintea ivirii contenciosului între ele. Tot
astfel părțile sunt libere să renunțe la clauza compromisorie printr-o conven ție ulterioară
intervenită între ele.
Fiind inclusă în contractul principal, clauza compromisorie, cel pu țin din punct de
vedere formal, se înfățișează ca o stipulație contractuală. În realitate ea este un veritabil
contract distinct, având un obiect specific și o fizionomie proprie. Prin acest contract păr țile î și
asumă reciproc obligația ca în eventualitatea ivirii unul contencios între ele cu privire la
contractul principal să încheie un compromis cu privire la acel litigiu. În doctrina juridică s-a
pus problema1 dacă aceasta nu ar trebui considerată a fi o obliga ție de a face având ca obiect
perfectarea compromisului. Chestiunea prezintă un real interes practic deoarece în cazul unui
răspuns afirmativ s-ar impune concluzia că atunci când una dintre păr ți refuză să încheie
compromisul sau să-și desemneze arbitrul, cealaltă parte cere organului de jurisdic ție
condamnarea partenerului contractual recalcitrant la plata de daune-interese. Dar, acordarea
de daune interese pentru neexecutarea unei obliga ții de a face este posibilă numai în cazul în
1
T.R. Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 38.

18
care obligația respectivă are ca obiect un fapt personal al debitorului ( nemo praecisse cogi
potest ad factum). Această condiție nu este îndeplinită în cazul obliga ției înscrisă în clauza
compromisorie: încheierea compromisului reprezintă mijlocul juridic prin care clauza
compromisorie, clauză atributivă de competen ță, poate fi tradusă în via ță. Într-adevăr, ra țiunea
de a fi a clauzei compromisorii rezidă în asumarea de către păr ți a obliga ției de a renun ța la
jurisdicția de drept comun pentru a se supune jurisdic ției arbitrale, iar această op țiune rămâne
fără efect pe plan practic dacă nu este urmată de perfectarea unui compromis.
Convenția de arbitraj materializată în clauza compromisorie având ca obiect scoaterea
litigiului din competența instanțelor de drept comun este incompatibilă cu orice demers prin
care s-ar tinde la sustragerea litigiului respectiv de la jurisdic ția arbitrală spre a fi supus
jurisdicției de drept comun. Această incompatibilitate este o consecin ță a faptului că un atare
demers se analizează ca o denunțare unilaterală a contractului căreia îi dă existen ță juridică
clauza compromisorie. Este motivul pentru care atunci când una dintre păr ți refuză să încheie
actul de compromis – ceea ce echivalează cu un refuz de executare a presta ției asumate prin
convenția de arbitraj – și nu-și desemnează arbitrul se procedează la numirea acestuia din
oficiu. Avem în vedere mai cu seamă ipoteza când păr țile se adresează pentru solu ționarea
litigiilor dintre ele unor instituții sau centre de arbitraj permanent al căror regulament de
organizare și funcționare prevede o atare posibilitate, iar prin clauza compromisorie dispozi țiile
respectivului regulament sunt incluse în contract. Prin efectul integrării dispozi țiilor
regulamentului instituției de arbitraj în con ținutul contractului acele dispozi ții se substituie legii
și respectivul arbitraj dobândește caracter contractual.
Ipoteza în discuție presupune ca părțile să dea următoarea formulare clauzei
compromisorie: „orice litigii născute din acest contract vor fi solu ționate pe cale de arbitraj de
către Curtea de arbitraj… în conformitate cu regulamentul acestuia”. Trimiterea făcută de păr ți
la regulamentul instituției de arbitraj pentru care optează, semnifică pe plan juridic asumarea
de către ele a tuturor obligațiilor instituite prin acel regulament, care devine astfel o
componentă a conținutului contractului lor.
Indiferent dacă clauza compromisorie este inserată în contractul principal ca o stipula ție
distinctă a acestuia sau este constatată printr-un înscris separat (întocmit concomitent cu
contractul sau la o dată ulterioară, dar înaintea ivirii litigiului între păr ți) ea trebuie redactată
astfel încât să nu lase nici o urmă de îndoială cu privire la voin ța partenerilor contractuali de a
supune eventualele litigii ce s-ar ivi între ele în legătură cu executarea obliga țiilor asumate prin
contractul principal unui anumit arbitraj.
Stabilirea conținutului clauzei compromisorii este o facultate recunoscută păr ților în
toate cazurile. De aceea atunci când textul contractului principal este imprimat – cum se
întâmplă bunăoară în ipoteza în care păr țile contractează pe bază de condi ții generale ori pe
bază de contract tip – iar în cuprinsul lui este înscrisă o clauză atributivă de competen ță în
favoarea unei anumite instanțe și părțile ignoră acea clauză completând imprimatul cu o
clauză compromisorie manuscrisă având un conținut diferit, primează clauza manuscrisă.
Existența și conținutul clauzei compromisorii pot fi probate prin orice mijloace de
dovadă, dacă bineînțeles legea aplicabilă conform normelor conflictuale de drept interna țional
privat nu dispune altfel.

19
Conform ali. Final al art. 2 din Regulile de procedură ale Cur ții de Arbitraj Comercial
Internațional București „convenția părților privind supunerea spre arbitrare a litigiului poate
rezulta și din săvârșirea unor acte procedurale, cum sunt introducerea de către reclamant a
unei cereri de arbitrare și acceptarea pârâtului ca această cerere să fie solu ționată de Curtea
de arbitraj”.
Pentru valabilitatea convenției de arbitraj legea română cere ca aceasta să fie redactată
în formă scrisă; nu se recunoaște valabilitatea conven ției de arbitraj încheiată verbal. Cerin ța
formei scrise este îndeplinită atât în cazul în care conven ția de arbitraj este constată printr-un
înscris unic, cât și atunci cât ea se realizează printr-un schimb de scrisori telegrame, telex, fax.
Strânsa legătură dintre contractul principal și clauza compromisorie conferă acesteia
din urmă caracterul de convenție accesorie fa ță de acel contract. Într-adevăr clauza
compromisorie este întotdeauna legată de existen ța contractului principal în care rezidă de
altfel rațiunea ei de a fi. Așadar, ea există pentru că există contractul principal și se realizează
ca o consecință a existenței acestuia din urmă. De aceea, durata în timp a acestei clauze
coincide cu durata în timp a contractului, iar atunci când textul ei (adică al clauzei) vizează și
consecințele desființării contractului, acțiunea sa în timp se prelunge ște până la lichidarea
acelor consecințe. Pe de altă parte, cedarea contractului implică și cedarea clauzei
compromisorii, în același mod și cu respectarea acelora și condi ții de formă; excep ție fac doar
cazurile în care clauza compromisorie se analizează ca fiind un contract intuitu personae.
O analiză mai atentă a naturii clauzei compromisorii permite însă concluzia că această
clauză nu este totuși un veritabil contract accesoriu, căci ea păstrează o semnificativă
autonomie față de contractul principal. Premisa acestei autonomii se regăse ște în însu și
obiectul clauzei la care ne referim concretizat în crearea condi țiilor necesare pentru ca
eventualele litigii referitoare la contractul principal să fie supuse unei jurisdic ții și unei proceduri
deosebite. Dar, autonomia clauzei compromisorii este suficient de concludentă pentru a da o
anumită independență acestei clauze față de contractul de care se leagă.
Autonomia clauzei compromisorii se concretizează în următoarele aspecte:
- invaliditatea contractului principal nu antrenează eo ipso invaliditatea clauzei
compromisorii: chiar în cazul în care contractul principal este lovit de nulitate, arbitrii sesiza ți î și
păstrează competența de a statua și înainte de toate de a se pronun ța asupra propriei lor
competențe (Kompetenz-Kompetenz);
- rezoluțiunea, ca și realizarea contractului principal nu pot produce nici un impact
asupra clauzei compromisorii;
- legea aplicabilă convenției de arbitraj poate fi diferită de legea aplicabilă
contractului principal: legea contractului principal ( lex contractus) guvernează și fondul cauzei,
deci pretențiile părților (lex causae); legea incidentă asupra convenției de arbitraj guvernează
de regulă numai procedura arbitrală.
5.6.3. Compromisul. Este o convenție prin care părțile stabilesc ca litigiul ivit între ele
să nu fie supus jurisdicției ordinare, ci unui arbitraj, specificând și condi țiile în care va statua
arbitrajul astfel desemnat1.
Compromisul trebuie să îndeplinească următoarele condi ții:
1
M.N. Costin, op. cit., p. 139. În termeni similari acest concept a fost definit și de către alți autori (a se vedea în acest
sens T.R. Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 42.

20
a) Să se refere la un litigiu existent. Deci litigiul trebuie să fie actual, iar nu eventual
și să fie menționat ca atare în actul de compromis. În cazul în care păr țile au în vedere un
litigiu, care încă nu s-a declanșat, acordul lor privind arbitrarea acelui litigiu nu este un
compromis ci o clauză compromisorie. Părțile pot încheia însă un compromis valabil în cazul în
care s-a produs faptul litigios, deoarece un atare fapt este susceptibil să genereze ulterior un
litigiu. Existența unui litigiu este de esența contractului de compromis. Inexisten ța litigiului
semnifică lipsa de obiect a compromisului și este sanc ționată cu nulitatea actului de
compromis, precum și a sentinței care ar fi dată în aceste condi ții. Arbitrii pot statua numai
asupra cererii cu care au fost sesizați. Dacă ei se pronun ță cu privire la un litigiu inexistent,
înseamnă că statuează ultra petita, cu toate consecințele aferente acestei statuări.
Competența arbitrilor privind cererile ce constituie accesorii ale cererii principale este aceea și
ca pentru cererea principală ( accesorium sequitur principalem). Într-o astfel de situație se află
cererile incidente. Cererile adiționale sunt luate în considerare numai în măsura în care
obiectul lor se află cuprins în actul de compromis sau când constituie accesorii indispensabile
ale cererii principale (de exemplu dobânzile). În celelalte situa ții, pentru ca asemenea cereri să
poată fi supuse arbitrajului, este necesar un nou acord de păr ți. Cererea reconven țională are
în raport cu actul de compromis o situație aparte: ea poate fi men ționată în compromis ca unui
din obiectele acestuia, deoarece un compromis poate avea mai multe obiecte. Dacă nu este
prevăzut în actul de compromis, poate fi primită de către arbitrii numai în cazul în care se
înfățișează ca o apărare față de cererea principală (cum este bunăoară, ipoteza în care
cererea reconvențională tinde la compensare legală sau judiciară).
b) Să exprime voința părților ca litigiul respectiv să fie supus spre solu ționare
arbitrajului. Este necesar ca acordul părților să fie exprimat cu suficientă claritate, încât să nu
lase vreo îndoială asupra faptului că arbitrii sunt investi ți cu puterea de a judeca. Nevoia ca
exprimarea să fie clară se legitimează prin ra țiunea de a înlătura posibilitatea oricărei
interpretări în sensul că acordul părților prive ște un alt contract (tranzac ție, expertiză), iar nu un
compromis, convenție de arbitraj.
c) În cuprinsul compromisului părțile să desemneze arbitrul (arbitrii) ce urmează să
statueze asupra contenciosului lor. Desemnarea arbitrilor trebuie făcută prin numele lor, sau în
orice alt mod de natură să creeze certitudine în privin ța identită ții persoanei desemnate (cum
ar fi, bunăoară, desemnarea ca arbitru a pre ședintelui Cur ții de arbitraj), caz în care se
subînțelege că părțile au indicat ca arbitru persoana ce va avea această calitate în momentul
când urmează să aibă loc arbitrajul. Nedesemnarea arbitrilor prin actul de compromis
antrenează nulitatea actului respectiv; părțile au însă posibilitatea să înlăture acest viciu și să
acopere nulitatea datorată lui, desemnând ulterior arbitrul sau arbitrii.
d) Actul de compromis trebuie să conțină precizările necesare cu privire la
organizarea arbitrajului asupra căruia păr țile au convenit, precum și la procedura de arbitrare.
De asemenea părțile fixează termenul înăuntrul căruia urmează să aibă loc arbitrajul. Acest
termen este supus – în ce privește modul de calcul – regulilor dreptului comun. El poate fi însă
prorogat, expres sau tacit, prin acordul de voință al păr ților 1.
Termenul poate fi suspendat în prezen ța unor împrejurări, cum ar fi bunăoară
desfășurarea unei proceduri penale fundată pe acelea și elemente de fapt cu privire la care
1
Constituie prorogare tacită, de pildă, prezentarea părților în fața arbitrului după expirarea termenului prestabilit.

21
este chemat să se pronunțe arbitrajul, precum și în cazul în care există o chestiune
prejudiciară.
Este posibil ca în cuprinsul compromisului să se însereze o clauză prin care arbitrii să
fie îndreptățiți a statua et aequo et bono. Expirarea termenului fixat de părți pentru înfăptuirea
arbitrajului nu înrâurește situația de drept a acestora existentă în momentul împlinirii
termenului. Astfel, dacă în actul de compromis s-a consemnat o recunoa ștere sau o mărturisire
a unei din părți, acestea rămân câștigate cauzei, putând fi invocate ulterior de către cealaltă
parte împotriva celui care le-a făcut. În ipoteza în care actul de compromis este nul, rămân
valabile toate acele prevederi ale lui ce sunt independente de cauza ce a provocat nulitatea ( și
care poate fi spre exemplu, omisiunea de expunere a litigiului obiect al arbitrajului, omisiunea
de desemnare a arbitrilor etc.).
Compromisul fiind un acord de voință produce efectele unui contract, cum sunt
bunăoară cele privind opozabilitatea fa ță de ter ți. Tot astfel, actul de compromis poate fi atacat
prin acțiunea în simulație sau prin acțiunea pauliană, când sunt îndeplinite condi țiile cerute
pentru promovarea acestor acțiuni.
Totodată compromisul se analizează și ca act judiciar, deoarece el produce efete
specifice unor asemenea acte precum: întreruperea prescrip ției ac țiunii cu referire la care el s-
a perfectat, suspendarea perimării unei proceduri declan șate între acelea și păr ți, pentru
aceeași cauză, împiedicarea părților de a supune litigiul respectiv unei alte jurisdic ții.
Proba actului de compromis se face prin orice mijloace de dovadă fiind vorba de un act
pur consensual.
Inexistența compromisului poate fi invocată în diferite forme. De regulă ea se constată
prin inserarea protestului părții interesate în procesul-verbal sau în cuprinsul încheierii date de
arbitrii. Participarea părților la procedura de arbitraj sau achiesarea lor la sentin ța arbitrală –
făcută expres sau tacit (în acest din urmă caz prin executarea voluntară a sentin ței) – acoperă
lipsa actului de compromis redactat în scris.
5.6.4. Legea aplicabilă conven ției de arbitraj. Privită în intimitatea ei, convenția de
arbitraj se învederează ca bivalentă având și ea, la fel ca întreaga institu ție a arbitrajului
comercial internațional, o dublă componentă: contractuală și jurisdic țională. Această
împrejurare face posibilă o pluralitate de solu ții în ce prive ște determinarea legii aplicabilă unei
asemenea convenții.
a) Astfel, dreptul uniform incident în domeniul arbitrajului consacră fără echivoc solu ția
potrivit căreia convenția de arbitraj este supusă legii autonomiei.
Convenția pentru recunoașterea și executarea sentin țelor arbitrale străine, adoptată la
New-York, la 10 iunie 1958, cere prin art. 5 alin. 1 lit. a ca valabilitatea conven ției de arbitraj să
fie apreciată „… în virtutea legii căreia păr țile au subordonat-o, sau în lipsa unor indica ții în
acest sens, în virtutea legii țării în care sentin ța a fost dată…” De și textul men ționat consacră
pe lângă legea autonomiei și o soluție de rezervă el nu lasă nici o îndoială că cea dintâi solu ție
este prioritară.
Convenția Europeană de Arbitraj Comercial Interna țional adoptată la Geneva în 1961,
consacră de asemenea legea autonomiei cu referire la conven ția de arbitraj. Astfel, prin art. 6
pct. 2 lit. a și b se prevede că atunci când tribunalele vor trebui să se pronun țe asupra
existenței sau valabilității unei convenții de arbitraj vor hotărî „conform legii căreia păr țile au

22
supus convenției de arbitraj” (lit. a), iar „în lipsa unei indica ții în această privin ță, conform legii
unde sentința trebuie să fie pronunțată” (lit. b). Se reconfirmă, în termeni explici ți, solu ția
consacrată prin Convenția Internațională pentru recunoa șterea și executarea sentin țelor
arbitrale străine adoptată la New-York în 1958.
Art. 9 alin. 1 lit. a din aceeași conven ție interna țională confirmă solu ția legii autonomiei
statuând că anularea în unul din statele contractante a unei sentin țe arbitrale nu poate
constitui motiv de refuz de recunoaștere sau de executare a acelei sentin țe într-un alt stat
contractant decât dacă respectiva anulare a fost pronun țată în statul în care, sau după legea
căruia, sentința a fost dată, și numai pentru motive determinate, printre care lipsa de
valabilitate a convenției de arbitraj „… potrivit legii căreia păr țile au supus-o sau în lipsa
indicațiilor în această privință, potrivit legii țării unde sentin ța a fost pronun țată…”
Din textele menționate se desprinde clar constatarea că dreptul uniform consacră
explicit ca soluție pentru determinarea legii aplicabile conven ției de arbitraj legea autonomiei și
de aceea considerăm că orice discuție pe această temă pare superfluă.
b) O altă soluție privind determinarea legii aplicabile Conven ției de arbitraj este legea
țării unde s-a pronunțat sentința. Este însă de observat că de și și această solu ție a fost
consacrată de dreptul uniform (după cum rezultă din textele men ționate din cele două
convenții internaționale la care ne-am referit) ea are caracter subsidiar în raport cu legea
autonomiei, putând primi aplicare numai în măsura în care păr țile conven ției de arbitraj au
omis să desemneze o lege aplicabilă acesteia.
c) În fine o a treia soluție consacrată de dreptul uniform în materie este aceea potrivit
căreia convenția de arbitraj primește incidența legii indicată de normele conflictuale ale forului.
Dar și această soluție este concepută ca una de rezervă pentru a fi re ținută numai în ipoteza în
care părțile nu au optat pentru o anumită lege, iar prin solu ția subsidiară avută în vedere nu
poate nici ea primi aplicare. Într-adevăr din cuprinsul art. 6 alin. 2 pct. c al Conven ției europene
asupra arbitrajului comercial internațional adoptată la Geneva în 1961, rezultă că atunci când
părțile au omis să-și exercite facultatea de a determina legea aplicabilă conven ției de arbitraj,
iar la momentul în care se pune problema determinării unei atari legi de către tribunalul arbitral
ce a fost investit cu soluționarea pricinii, nu se poate prevedea în ce țară se va pronun ța
sentința (caz mai rar întâlnit), existența și validitatea conven ției de arbitraj sunt cârmuite de
legea competenței conform normelor conflictuale din țara unde se află instan ța de arbitraj
sesizată.
În concluzie, de principiu, convenția de arbitraj este supusă inciden ței legii desemnată
de părți (lex voluntatis), soluție ce dă expresie pe de o parte egalită ții juridice a acestora (adică
a părților), iar pe de altă parte caracterul contractual al arbitrajului. Legea autonomiei se
impune deci pe terenul formării contractului. Dar, în stadii ulterioare ale procedurii arbitrale, în
condițiile în care această lege datorită omisiunii sau pasivită ții păr ților nu se poate aplica,
dobândesc vocație de a interveni alte norme conflictuale.
5.6.5. Conflictul conven ției de arbitraj. Modul de redactare și deci implicit conținutul
convenției de arbitraj este în general diferit în func ție de felul arbitrajului – ad-hoc sau
instituționalizat – avut în vedere de părți.
Astfel, atunci când părțile optează pentru arbitraj institu ționalizat ele trimit, în cuprinsul
clauzei compromisorii, la Regulamentul acelei institu ții, utilizând o formulă de tipul „orice litigii

23
care se vor naște în legătură cu acest contract vor fi solu ționate definitiv conform
Regulamentului Curții de Arbitraj Comercial Interna țional din Bucure ști”.
Dar, o atare formulă pe cât de simplă, pe atât de cuprinzătoare, comportă
inconveniente și riscuri pentru neutralizarea cărora este necesară luarea de către păr ți a
anumitor măsuri de precauție între care menționăm:
- Exprimarea de către ele (adică de către păr ți) a op țiunii pentru solu ționarea litigiilor
respective de un tribunal arbitral format din trei arbitrii și desemnarea a câte unui arbitru de
fiecare partener contractual și de comun acord a supraarbitrului. Se creează astfel premisa ca
sentința arbitrală să poată fi pronunțată cu majoritate de doi la unu în cazul în care nu va putea
fi dată în unanimitate. Pentru cazul în care fiecare dintre cei trei arbitrii ar exprima opinie
divergentă cu a celorlalți, părțile ar trebui să confere supraarbitrului puterea de a da opiniei
sale valoarea de soluție a litigiului respectiv.
- Fixarea unui termen limită pentru desemnarea de către fiecare din păr ți a arbitrului
său, precum și pentru desemnarea de către arbitrii unici a supraarbitrului, urmând ca în cazul
depășirii acestui termen facultatea de a desemna pe membrii completului de arbitrii
nenominalizați înăuntrul termenului prestabilit să revină institu ției de arbitraj.
- Determinarea structurii instanței arbitrale competente. În acest sens păr țile pot decide
ca soluționarea litigiului să fie făcută de un arbitru unic desemnat de ele de comun acord sau
de un complet de arbitrii (adică de un tribunal arbitral) alcătuit, în func ție de complexitatea
pricinii din trei sau cinci membrii; în acest din urmă caz fiecare parte va desemna câte unu,
câte doi arbitrii care la rândul lor, de comun acord vor desemna un supraarbitru, iar dacă între
ei există divergențe cu privire la persoana supraarbitrului vor decide tot păr țile prin consens.
- Precizarea puterilor arbitrilor. Părțile pot limita aceste puteri la o simplă încercare de
conciliere prealabilă. Ele pot conferi arbitrilor facultatea de a realiza un arbitraj în echitate ( ex
aequo et bono) definind parametrii acestui mod de arbitrare. Totodată păr țile pot reglementa
posibilitatea extinderii puterilor arbitrilor în raport cu gradul de complexitate a problemelor pe
care le implică executarea contractului, precum și posibilitatea adaptării procedurii la
imperativele soluționării corecte a litigiului. De asemenea ele (adică păr țile) pot conferi arbitrilor
puterea de a colmata lacunele contractului sau de a-l completa numai cu privire la o anumită
chestiune, precum și de a statua în drept asupra interpretării și executării contractului. În fine
arbitrilor li se pot da puteri de a adapta contractul, chiar în absen ța unei clauze de hardship, la
noile împrejurări survenite pe parcursul executării sale.
- Instituirea posibilității de a se recurge la o expertiză tehnică prealabilă. O atare
expertiză prezintă mare utilitate pentru rezolvarea contesta țiilor tehnice, ca și pentru
supravegherea și verificarea unor lucrări ce formează obiectul contractelor de cooperare
economică internațională, sau a contractelor de lucrări publice etc.
- Stabilirea locului unde urmează să se țină arbitrajul. Locul arbitrajului, sau mai exact
țara pe teritoriul căreia se consumă procedura de arbitrare prezintă importan ță pentru
validitatea procedurii în sine, dreptul procesual al forului putând influen ța recunoa șterea și
executarea sentinței arbitrale. Este important ca păr țile să verifice cu ocazia perfectării
convenției de arbitraj dacă între țările ai căror resortisan ți sunt ele, există sau nu există
acorduri în ce privește recunoașterea și executarea sentin țelor arbitrale străine. În lipsa unor
asemenea acorduri internaționale este oportun ca locul arbitrajului să fie fixat în țara pârâtului

24
sau într-o țară unde acesta posedă bunuri susceptibile de urmărire. Regulamentul Cur ții de
Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Interna țional de la Paris reglementează ca o facultate
a acestei instituții de arbitraj atât determinarea locului de înfăptuire a arbitrajului, cât și
stabilirea locului unde se va pronunța sentin ța. Această facultate urmează a fi exercitată în
absența unor precizări de acest gen din con ținutul conven ției de arbitraj. De aceea prezintă o
mare importanță ca asemenea probleme să fie rezolvate prin chiar conven ția de arbitraj știut
fiind că recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine depind și de legea țării unde a
fost pronunțată sentința arbitrală.
- Determinarea legii aplicabile contractului. Dreptul aplicabil, în baza căruia se va
soluționa litigiul, prezintă o importanță deosebită pentru rezolvarea diferendului dintre păr ți.
Alegerea acestui drept (electio juris) constituie înainte de toate o facultate a păr ților, dar
acestea sunt libere să confere arbitrilor puterea de a determina legea aplicabilă. O atare
libertate a primit consacrare legală atât prin prevederile art. 7 din Conven ția Europeană asupra
Arbitrajului Comercial Internațional (Geneva 1961), cât și prin dispozi țiile art. 3 alin. 3 din
Regulamentul Curții de Arbitraj a Camerei de Comer ț Interna țional din Paris. În această ultimă
ipoteză riscurile asumate de părți sunt majore, deoarece o alegere neinspirată a legii aplicabile
ar putea genera serioase dificultăți în ce prive ște executarea contractului în ansamblul său sau
a unora dintre clauzele sale mai importante. Este motivul pentru care păr țile trebuie să
privească circumspect soluția abilitării arbitrilor pentru alegerea dreptului aplicabil și să recurgă
la această soluție numai când au o încredere deosebită în ace știa.
- Determinarea limbii în care urmează să se desfă șoare procedura în fa ța arbitrajului. În
lipsa unui acord între părți, procedura de arbitraj se va desfă șura în limba în care a fost
redactat contractul, prezumându-se că acestea (adică păr țile) au convenit într-un atare sens.
Este preferabil ca limba procedurii de arbitrare să fie aceea în care este scris dreptul aplicabil
spre a evita dificultăți suplimentare de înțelegere și interpretare a acestuia.
- Angajamentul formal al părților de a duce la îndeplinire sentin ța pronun țată de arbitru.
Un asemenea angajament este necesar să fie asumat chiar atunci când litigiul fiind încredin țat
spre soluționare unei instituții de arbitraj permanent, obliga ția privind executarea sentin ței
arbitrale de către împricinați este înscrisă explicit în regulamentul acelei institu ții. Pentru
evitarea oricăror contestații la momentul ivirii litigiului cu privire la validitatea clauzei
compromisorii este necesar ca în cuprinsul acestei clauze păr țile să se exprime foarte clar cu
privire la instanța de arbitraj la al cărei regulament ele se referă și să precizeze la fel de clar că
arbitrii au puterea de a statua asupra propriei lor competen țe. Aceste măsuri de precau ție se
impun ca necesare cu atât mai mult în cazul unui arbitraj ad-hoc. Păr țile au dreptul să fixeze
un termen în care arbitrii urmează să finalizeze procedura și să pronun țe sentin ța. Este
important însă ca ele să prevadă și posibilitatea prelungirii acestui termen, ori să confere
această facultate unui terț, unei personalită ți sau unei institu ții 1.
Clauza compromisorie poate fi exprimată în formula mai simple – cum este bunăoară
cea pe care am redat-o la începutul acestui paragraf și care este utilizată ca formulă de
trimitere la un arbitraj instituționalizat – sau în formule mai complete în cuprinsul cărora să se
insereze precizări de genul celor arătate ca măsuri de precau ție pentru evitarea sau

1
Pentru alte amănunte a se vedea T.R. Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 48 și urm.

25
neutralizarea anumitor dificultăți și impedimente ce ar putea decurge din exprimări neclare sau
din omisiuni în conținutul convenției de arbitraj.
Uneori, părțile exprimă clauza compromisorie într-o formulă simplă de genul : „toate
litigiile ce ar putea surveni din prezentul contract vor fi solu ționate pe cale de arbitraj”, urmând
ca întreaga complexitate a problemelor legate de desfă șurarea procedurii de arbitraj să fie
lămurite prin compromisul care va fi convenit la momentul ivirii litigiului.
Alteori, clauza compromisorie este exprimată într-o formulă detaliată lămurind toate
aspectele legate de soluționarea eventualelor litigii. O asemenea formulă completă ar putea fi
redactată astfel1:
„Toate litigiile ce se vor naște din prezentul contract și în special în ce prive ște
validitatea, interpretarea și executarea acestuia, se vor solu ționa pe cale de arbitraj de către
un tribunal arbitral compus din 3 arbitrii. În acest scop, fiecare parte va desemna câte un
arbitru, iar cealaltă parte, deși i s-a notificat aceasta nu procedează la desemnarea arbitrului în
termen de 30 de zile de la primirea notificării, arbitrul păr ții respective va fi desemnat de către
Curtea de Arbitraj (de pe lângă Camera de Comer ț Interna țională). Arbitrii astfel desemna ți
aleg de comun acord, pe cel de-al treilea arbitru. În lipsa unui acord în această privin ță cel de-
al treilea arbitru va fi desemnat de Curtea de arbitraj (de pe lângă Camera de Comerț
Internațional). Tribunalul arbitral va statua cu majoritate; iar dacă nu se va putea forma o
majoritate, va decide președintele tribunalului arbitral (cel de-al treilea arbitru). Arbitrajul va
avea loc la Paris. Dreptul aplicabil va fi cel al țării unde s-a încheiat contractul (dreptul român)
iar procedura ce va fi fixată de arbitrii, completată, de va fi cazul, cu normele procedurale din
țara unde are loc arbitrajul (dreptul francez). Limba în care va avea loc arbitrajul este limba
franceză.
Sentința arbitrală va fi pronunțată în cel mult 30 de zile de la numirea celui de-al treilea
arbitru și după ce au fost ascultate păr țile. Ea este definitivă și obligatorie. Păr țile contractante
renunță la căile de atac (la care pot renun ța) și î și iau obliga ția de a executa, de îndată
sentința”.
Cât privește formula prin care se exprimă compromisul, con ținutul acesteia diferă în
raport de conținutul formulei în care se exprimă clauza compromisorie. Atunci când clauza
compromisorie este redactată într-o formulă simplă sau nici nu a fost convenită de către păr ți,
compromisul va putea fi formulat astfel:
„Convenit între subsemnații A C în calitate de reprezentant autorizat al societă ții
comerciale ACCA LATENTIA S.A. cu sediul în România, Cluj-Napoca, Bd. 21 Decembrie 1989
nr. 110 pe de o parte și C D în calitate de reprezentant autorizat al societă ții comerciale
TRIANGOLOVERDE cu sediul în Italia, Pistoia, via del Croce nr. 64, pe de altă parte, în
următoarele condiții:
Între societățile comerciale menționate există litigiul cu referire la următoarea problemă:
A.C. pretinde că T.V. îi datorează suma de 300.000 dolari SUA cu titlu de pre ț neachitat pentru
livrarea de animale vii și materiale de construcții în perioada 10 mai 1993 – 1 decembrie 1993.
T.V. pretinde că A.C. îi datorează cu titlu de daune pentru livrarea unor animale
infestate ce au fost sacrificate fără să se poată comercializa carnea astfel ob ținută.

1
Redată conform T.R. Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 52.

26
Părțile sunt de acord ca acest litigiu să fie solu ționat pe cale arbitrală după cum
urmează:
Art. 1. Părțile desemnează ca arbitru pe:
A.M. cu domiciliul în România, Brașov, str. Speranței nr. 10,
M.B. domiciliat în Roma via Traiana nr. 25 – Italia,
S.B. domiciliat în Viena str. Laaerberg 202/4/3 – Austria, supra arbitru desemnat de
ceilalți doi arbitri de comun acord.
Art. 2. Arbitrii desemnați au de soluționat următoarele chestiuni:
a) Creanța societății comerciale A.C. contra societății comerciale T.V.
b) Pretențiile societății T.V. față de societatea A.C.
c) Dacă există posibilitatea unei compensații între crean țele reciproce ale păr ților.
d) Orice alte aspecte a căror examinare s-ar impune ca urmare a luării în considerare
a celor două pretenții arătate.
Art. 3. Arbitrii vor statua în termen de 3 luni calculate cu începere din ziua de azi data
semnării prezentului act și vor pronunța sentin ța aducând-o la cuno știn ța păr ților interesate
înlăuntrul aceluiași termen.
Art. 4. Nici părțile și nici arbitrii nu au obliga ția să respecte în cadrul procedurii,
termenele și formele procedurale impuse pentru justi ția statală.
Art. 5. Arbitrii statuează cu majoritate de voturi, iar dacă realizarea unei majorită ți nu
este posibilă, votul supraarbitrului are caracter decisiv.
Art. 6. Părțile declară că renunță la căile de atac, la care pot renun ța.
Art. 7. Arbitrii vor statua și cu privire la obliga ția de suportare a cheltuielilor de arbitrare,
inclusiv onorariile arbitrilor, stabilind în sarcina cui este această obliga ție.
Art. 8. Părțile își asumă obligația de a executa voluntar de îndată ce sentin ța ce va fi
pronunțată de instanța arbitrală.
Cluj-Napoca 5 decembrie 1993
Citit și aprobat, Citit și aprobat
A.C. T.V. A.M. M.B. S.B.
…………………………………………………………………………………………………………….

5.7. Arbitrajul comercial interna țional în România


5.7.1. Principalele reglementări legale incidente. Legislația României conține mai
multe dispoziții normative în materia arbitrajului. Unele dintre acestea sunt cuprinse în Cartea
IV-a din Codul de procedură civilă, modificat prin Legea nr. 59 din 26 iulie 1993. Ele se
completează cu normele legale din Decretul-lege nr. 139 din 12 mai 1990 privind camerele de
comerț și industrie, precum și cu Normele cuprinse în Regulamentul și Normele de procedură
ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional din Bucure ști (C.A.B.), care func ționează ca
instituție de arbitraj permanent pe lângă Camera de Comer ț și Industrie a României. De
asemenea prezintă o oarecare importan ță în acest domeniu și reglementările adoptate în
1993, ale comisiilor de arbitraj de pe lângă camerele de comer ț și industrie din capitalele de
județ1.

1
A se vedea în acest sens, I. Băcanu, Renașterea arbitrajului ad-hoc, în revista Dreptul nr. 9/1991, p. 17-33.

27
Dreptul comun în materia arbitrajului comercial interna țional îl formează normele ce
reglementează arbitrajul comercial intern. Reglementările legale ce vizează nemijlocit arbitrajul
comercial internațional – destul de puține la număr – se analizează ca dispozi ții normative cu
caracter special. Dar, după cum s-a remarcat în doctrină 1 aceste norme subînțeleg
necesarmente sistemul dreptului comun, în măsura în care le este compatibil. De aici
consecința că fizionomia juridică a arbitrajului comercial interna țional din România poate fi
corect conturată numai prin coroborarea normelor speciale care îl vizează cu acelea care
formează dreptul comun în domeniul arbitrajului.
Pentru raporturile de comerț internațional prezintă interes deosebit și Legea nr. 105 din
1 octombrie 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept interna țional privat. Unele
din dispozițiile acestei legi au anumite contingen țe (fie ele chiar indirecte) cu activitatea
arbitrajului.
Există de asemenea câteva convenții interna ționale la care România este parte și prin
care se stabilesc norme de drept uniform în materia arbitrajului comercial interna țional. Acele
norme primesc incidență și în ce privește activitatea arbitrajului comercial interna țional din
România. Dintre ele menționăm ca fiind mai importante: Conven ția europeană asupra
arbitrajului comercial internațional adoptată la 21 aprilie 1961 la Geneva 2; Convenția de la New
York din 10 iunie 1958 pentru recunoașterea și executarea sentin țelor arbitrale străine 3;
Convenția de la Washington din 18 martie 1965 pentru reglementarea diferendelor relative la
investiții între state și persoane ale altor state 4.
5.7.2. Arbitrajul comercial interna țional în concep ția legiuitorului român. Potrivit
art. 369 Cod procedură civilă „… un litigiu arbitral care se desfă șoară în România este socotit
internațional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate”.
În armonie cu această prevedere legală – căreia îi atribuim valoare de dispozi ție
normativă cu caracter de principiu – art. 3 pct. 2 din Regulile de procedură ale Comisiilor de
arbitraj teritoriale statuează că litigiul este interna țional când decurge dintr-un contract de
comerț exterior.
Comparând cele două texte evocate constatăm că acesta din urmă – de și finalmente
reprezintă o concretizare a tezei de principiu consacrată prin cel dintâi – restrânge arealul
litigiilor internaționale de natură patrimonială la cele izvorâte din contractele de comer ț
internațional. Or, este de observat că într-o atare optică rămân în exteriorul acestui areal, după
părerea noastră nejustificat, litigiile generate de fapte conexe contractelor de comerț
internațional, ca și cele izvorâte din alte opera ții comerciale decât contractele.
Mult mai concordante cu realitățile juridice din domeniul comer țului interna țional sunt
prevederile art. 2 din Regulile de procedură ale Cur ții de Arbitraj Interna țional Bucure ști
conform cărora au caracter internațional „… litigiile patrimoniale născute din raporturile de
comerț exterior sau din alte asemenea raporturi, dacă una dintre păr ți sau ambele păr ți sunt
străine”.

1
V. Babiuc și O. Căpățână, Situația actuală a arbitrajului comercial internațional în România, în R.D.C. nr. 6/1993, p.
6.
2
Ratificată prin Decretul nr. 281 din 25 iunie 1963.
3
Ratificată prin Decretul nr. 186 din 24 iunie 1961.
4
Ratificată prin Decretul nr. 62 din 7 iunie 1975.

28
Caracterul internațional al litigiului conferă implicit caracter interna țional arbitrajului
investit cu soluționarea lui prin convenția de arbitraj.
În concepția legiuitorului român arbitrajul comercial interna țional are voca ție de a
soluționa prin excelență litigii comerciale, adică litigiile ce izvorăsc din raporturi juridice
comerciale. În acest sens art. 3 pct. 1 din Regulile de procedură ale Comisiilor de arbitraj
teritorial precizează că este comercial orice litigiu care izvoră ște dintr-un contract comercial,
inclusiv litigiile privind validitatea, interpretarea, executarea sau desfiin țarea contractului
precum și acelea ce derivă din alte raporturi juridice în legătură cu comer țul.
După cum s-a remarcat în doctrina juridică 1 aceste precizări „… se încadrează în
domeniul ratione materiae pe care într-o formulare mai generală art. 340 (C.proc.civ. – n.n.) îl
rezervă arbitrajului…” statuând că jurisdicția arbitrală este competentă să solu ționeze „… litigii
patrimoniale… în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se
face tranzacție„. De aici concluzia că în prezent toate litigiile comerciale (interne sau
internaționale) fiind susceptibile de a forma obiect de tranzac ție au voca ția de a fi solu ționate
de un tribunal arbitral.
Conform dreptului comun părțile litigante au libertatea unei op țiuni între arbitrajul
instituțional și arbitrajul ocazional sau ad-hoc. Art. 341 C.proc.civ. dispune că indiferent de
opțiunea manifestată de părți, arbitrajul se organizează și se desfă șoară potrivit conven ției
arbitrale. Sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri și a dispozi țiilor imperative
prevăzute de lege, părțile pot stabili prin conven ție de arbitraj sau prin act scris ulterior
încheiat, fie direct, fie prin referire la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul,
normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor,
termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le
urmeze în judecarea litigiului, repartizarea între păr ți a cheltuielilor arbitrale, con ținutul și forma
hotărârii arbitrale, precum și orice alte reguli interesând desfă șurarea procedurii arbitrale. În
cazul în care părțile nu stabilesc prin conven ția de arbitraj asemenea norme, tribunalul arbitral
poate reglementa procedura de urmat în felul în care o consideră mai potrivită. Dacă nici
tribunalul arbitral nu a stabilit aceste norme urmează să primească aplicare reglementările
Codului de procedură civilă în materie.
Conform art. 3411 C.proc.civ. părțile pot conveni ca arbitrajul să fie organizat de o
instituție permanentă de arbitraj sau de o ter ță persoană.
După cum s-a remarcat în doctrina juridică 2 în stadiul actual al legislației noastre orice
diferend de natură comercială, fie intern, fie interna țional, poate forma obiect de tranzac ție și,
ca atare poate fi rezolvat de către un tribunal arbitral.
În cadrul arbitrajului ad-hoc, atunci când primesc aplicare dispozi țiile subsidiare
interpretative de voință ale Codului de procedură civilă – și acesta are loc dacă nici păr țile prin
convenția de arbitraj și nici tribunalul arbitral nu reglementează procedura de solu ționare a
litigiului – funcția de appointing authority revine instanțelor judecătorești cu condi ția ca păr țile
să nu fi optat pentru o altă autoritate de nominare. De regulă este competentă să exercite o
atare funcție instanța ce avea competența de solu ționare a litigiului în fond în absen ța unei
convenții de arbitraj, adică, după caz, judecătoria pentru litigii în valoare de până la zece
1
V. Babiuc și O. Căpățână, op. cit., p. 6.
2
V. Babiuc și O. Căpățână, op. cit., p. 7.

29
milioane lei inclusiv sau tribunalul județean, pentru litigii cu valoare mai mare de zece milioane
lei.
Dacă perfectarea convenției de arbitraj de către păr ți s-a făcut în cursul judecării
diferendului lor la o instanță judecătorească, exercitarea func ției de appointing authority este
de atribuția acelei instanțe.
În cadrul arbitrajului internațional din România, exercitarea func ției de autoritate de
nominare se realizează prin structuri permanente, prestabilite. Astfel, potrivit art. 8 di Regulile
de procedură ale Curții de arbitraj Comercial Interna țional Bucure ști, în cazul acestei instan țe,
aceste atribuții revin președintelui Curții, iar conform art. 6 pct. 3 din Regulamentul de
organizare a comisiilor teritoriale, respectivele atribu ții țin de competen ța pre ședin ților acelor
comisii. Textele menționate reconfirmă odată mai mult, solu ția legislativă consacrată prin
dispozițiile art. 3531 C.proc.civ. în armonia cu care arbitrajul organizat de o institu ție
permanentă se caracterizează și prin faptul că toate atribu țiile ce revin instan țelor judecătore ști
pe baza dispozițiilor legale privitoare la constituirea tribunalului arbitral se exercită de acea
instituție conform regulamentului propriu, afară numai dacă acel regulament prevede altfel.
Rămân însă de competența exclusivă a instan țelor judecătore ști măsurile de executare, ca și
orice alte măsuri de constrângere judiciară, deoarece structurile arbitrale cu caracter
permanent menționate și tribunalul arbitral însu și nu au puterea de a decide asemenea măsuri.
Localizarea arbitrajului reprezintă de asemenea o facultate a păr ților. Este ceea ce
rezultă din cuprinsul art. 369 1 C.proc.civ. care dispune că prin conven ția referitoare la un
arbitraj internațional, părțile pot decide ca acesta (adică arbitrajul) să se înfăptuiască în
România sau într-o altă țară. În cazul în care păr țile au localizat arbitrajul în România și au
convenit ca acesta să fie pus în operă de o institu ție permanentă de arbitraj conform art. 12 din
Regulamentul comisiilor teritoriale de arbitraj, ele (adică păr țile) sunt obligate să țină seama de
delimitarea în teritoriu instituită de acest text 1.
Conform art. 340 C.proc.civ. arbitrajul va fi valabil investit cu solu ționarea unui anumit
litigiu, numai dacă partea interesată să se realizeze această investire are deplină capacitate de
exercitare a drepturilor. Această condi ție vizează în egală măsură persoanele fizice, ca și
persoanele juridice.
Dar art. 340 C.proc.civ. instituie o regulă cu valoare relativă. Astfel în armonie cu
dispozițiile art. 51 din Legea nr. 15/1990 pentru reorganizarea unită ților economice de stat ca
regii autonome și societăți comerciale, „litigiile de orice fel în care sunt implicate regii
autonome sau societăți comerciale cu capital de stat sunt de competen ța instan țelor
judecătorești”. Ce-i drept textul admite că „pentru solu ționarea litigiilor dintre ele, regiile
autonome și societățile comerciale pot apela și la arbitraj”. Prin consecin ță orice litigiu în care
numai una dintre părți este o regie autonomă sau o societate comercială cu capital integral de
stat, iar cealaltă parte este un alt subiect de drept (ca de pildă, societate comercială cu capital
privat sau cu capital mixt, ori persoană fizică etc.) rămâne de competen ța exclusivă a
instanțelor judecătorești. Această constatare se desprinde printr-o interpretare strict literală a
textului, care însă ni se pare că nu corespunde cerin țelor actuale ale vie ții de rela ție, deoarece
1
În acest sent textul menționat dispune că o comisie de arbitraj organizată la nivelul județului sau al municipiului
București poate organiza un arbitraj ad-hoc numai când competența de a interveni, potrivit legii, în procedura de arbitraj
revine instanței judecătorești în circumscripția căreia se află sediul Camerei de comerț și industrie ori altei instanțe din
raza județului său.

30
prin restrângerea dreptului de a opta în favoarea jurisdic ției arbitrale, pentru o foarte
importantă și numeroasă categorie de agen ți economici se creează inutil o discriminare lipsită
de rațiuni practice și în orice caz neconcordantă cu specificul rela țiilor economice și juridice ale
economiei de piață. De altfel, restricția men ționată nu se armonizează nici cu prevederile
reglementărilor internaționale în materie de arbitraj, sens în care pot fi invocate prevederile
Convenției europene asupra arbitrajului comercial interna țional adoptată la Geneva în 1961. În
baza acestor prevederi, anume art. I pct. 1 și art. II pct. 1 1, considerăm că menționata restricție
instituită prin art. 51 din Legea nr. 15/1990 devine inoperantă în litigiile de comer ț interna țional.
Ni se pare firesc să fie așa deoarece potrivit art. 11 pct. 2 din Constitu ția României tratatele
ratificate de Parlament potrivit Legii – și Conven ția de la Geneva la care ne-am referit
constituie un asemenea tratat – fac parte din dreptul intern. Reglementările lor au însă
totdeauna caracterul de lege specială comparativ cu reglementările din dreptul na țional și de
aceea dobândesc prioritate în aplicare fa ță de acestea din urmă. Așa fiind urmează să
conchidem că în raporturile de comerț interna țional regiile autonome și societă țile comerciale
cu capital integral de stat, aidoma celorlal ți participan ți la asemenea raporturi juridice, au
dreptul să încheie convenții de arbitraj. Ele beneficiază deci în acest domeniu de prevederile
art. 340 C.proc.civ. căci li se recunoaște capacitatea juridică de a încheia asemenea conven ții.
Este ceea ce de altfel rezultă și din conținutul art. 15 pct. 1 din Regulile de procedură ale
arbitrajelor teritoriale.
Art. 158 din Legea nr. 105/1992 dispune că fiecare parte din proces, inclusiv din litigiul
arbitral, are o capacitate procesuală ce se supune inciden ței legii na ționale a subiectului de
drept respectiv, iar art. 40 din aceeași lege (adică Legea nr. 105/1992) precizează că persoana
juridică are naționalitatea statului pe al cărui teritoriu și-a stabilit, potrivit actului constitutiv,
sediul social.
5.7.3. Procedura arbitrală în litigiul de comer ț interna țional. Este totalitatea
regulilor pe baza cărora arbitrajul de comer ț interna țional î și desfă șoară activitatea de
soluționare a litigiului cu care a fost investit într-un atare scop. Se caracterizează printr-o mare
suplețe, concretizată printre altele în prerogativa păr ților de a stabili ele însele (în anumite
limite) regulile procedurale, prerogativă a cărei întindere diferă după cum este vorba de un
arbitraj ad-hoc, ea având o singură limită și anume ordinea publică, ce subsumează în
conținutul ei respectul drepturilor apărării, garantate prin controlul eficient din partea
jurisdicțiilor ordinare, care sunt chemate să intervină pe terenul sentin țelor arbitrale. Situa ția
este însă diferită în cazul arbitrajului institu ționalizat: acesta se desfă șoară într-un cadru
prestabilit, iar faptul că părțile au acceptat competen ța institu ției respective implică și
achiesarea la procedura prestabilită de acea institu ție prin regulamentul său de func ționare, de
regulă însă, și într-o atare situație li se lasă păr ților posibilitatea de a deroga de la unele
dispoziții ale regulamentului.
Procedura de arbitraj prezintă un specific aparte, în cazul arbitrajului în echitate ( ex
aequo et bono) : într-o atare ipoteză arbitrii au libertatea de a statua după o procedură care să
1
Conform art. I pct. 1 din Convenția de la Geneva din 1961 orice persoană juridică de drept privat are posibilitatea, ca
în litigiile de comerț internațional, să încheie convenții de arbitraj. Or, în această grupă de subiecți de drept se includ și
societățile comerciale cu capital integral de stat. Pe de altă parte prin art. II pct.1 din aceeași convenție internațională
sunt abilitate să încheie în mod valabil, în condițiile arătate, o convenție de arbitraj. Regiile autonome fac parte din
această grupă de subiecți de drept.

31
evite rigiditatea formelor, a termenelor de prescrip ție etc.; ei au facultatea să decidă măsurile
necesare pentru evitarea oricăror manevre dilatorii ale păr ților și de a asigura astfel celeritatea
soluționării litigiilor. Specificul procedurii de arbitraj este un reflex al specificului litigiului arbitral,
concretizat în faptul că părțile litigante nu se situează pe pozi ții de adversari ireductibili și
implacabili, ele având interesul și fiind îndemnate de arbitrii să- și continue rela țiile lor de
afaceri, să ajungă cât mai rapid la o solu ție tranzac țională. În mod frecvent păr țile se pun de
acord asupra unei tranzacții, fie că aceasta se realizează direct între ele, fie că ea se încheie
cu o așa-numită „sentință prin acordul părților”. Suple țea procedurii de arbitraj se explică și prin
natura contractuală a arbitrajului, puterile arbitrilor avându- și sorgintea într-o conven ție a
părților și fiind limitate în temeiul convenției respective.
Desfășurarea procedurii de arbitraj în bune condi ții este ferm garantată prin accentul
care se pune pe respectarea riguroasă a drepturilor apărării, parte integrantă a ordinii publice
internaționale. Sancțiunea nerespectării dreptului la apărare apar ține domeniului recunoa șterii
și executării sentințelor arbitrale, fiind exercitată de către jurisdic țiile ordinare în cadrul
procedurii de exequatur.
Procedura de arbitraj asigură dezbaterilor un caracter confiden țial. Chiar dacă se
publică uneori sentințele, publicarea lor se face de a șa manieră încât să nu se știe numele sau
denumirea părților. În cadrul procedurii de arbitraj se permite utilizarea limbilor străine; păr țile
au libertatea să convină într-un atare sens, iar dacă ele nu s-au putut pune de acord în
această privință se utilizează limba în care a fost redactat contractul, prezumându-se că
litiganții prin însăși încheierea contractului în limba respectivă, au decis ca ea să fie limba în
care să se desfășoare procedura de soluționare a litigiului ivit cu referire la acel contract. În
toate cazurile însă vor fi luate măsuri de natură să împiedice dezavantajarea vreunei păr ți ori
utilizarea unei anumite limbi în desfășurarea dezbaterilor.
Convenția europeană asupra arbitrajului comercial interna țional, adoptată la Geneva în
1961, recomandă părților să insereze în conven ția lor de arbitraj cel pu țin indicarea locului
unde urmează să se țină arbitrajul, precum și modul de arbitrare (arbitraj ad-hoc sau arbitraj
instituționalizat). Această convenție consacră principiul libertă ții păr ților, stabilind că acestea
sunt libere să adopte una din următoarele solu ții:
a) să supună litigiul lor unei institu ții permanente de arbitraj, caz în care regulamentul
acestei instituții va primi aplicare obligatorie, guvernând procedura de arbitraj;
b) să supună litigiul dintre ele unui arbitraj ad-hoc, ipoteză în care li se recunoa ște
facultatea de a desemna arbitrii, de a fixa locul arbitrajului și de a stabili regulile de procedură.
Principiul libertății părților nu are însă valoare absolută; el este compatibil cu interven ția unei
autorități exterioare, în anumite cazuri. Asemenea cazuri sunt: ipoteza în care păr țile au în țeles
să supună soluționarea litigiului lor unei institu ții permanente de arbitraj, fără să fi desemnat
această instituție și fără să se fi pus de acord asupra desemnării ei; cazul când păr țile nu s-au
putut pune de acord nici măcar asupra modului de arbitraj (institu țional sau ad-hoc); dacă
părțile au convenit să supună litigiul lor unui arbitraj ad-hoc, dar nu au indicat măsurile
necesare pentru organizarea acestuia (numele arbitrilor sau modul lor de numire, fixarea
locului arbitrajului), ori dacă aceste măsuri sunt incomplete sau insuficiente. Interven ția unei
autorități exterioare (spre exemplu, președintele camerei de comer ț din țara pârâtului) se
produce la cererea uneia dintre părți (reclamantul sau pârâtul, acesta din urmă având un atare

32
drept numai dacă a introdus o cerere reconven țională), ori chiar la cererea arbitrilor, atunci
când ei nu se pot pune de acord în probleme ca: sediul arbitrajului, desemnarea unui arbitru
(dacă tribunalul arbitral este incomplet) etc. Arbitrii pot statua ex aequo et bono, dacă părțile au
convenit într-un atare sens și dacă legea care cârmuie ște arbitrajul permite aceasta. În cazul
arbitrajului în echitate, procedura de arbitraj este aleasă de păr ți; ele fie direct (prin actul de
compromis sau prin clauza compromisorie), fie indirect (prin referirea la regulamentul unei
instituții de arbitraj), stabilesc regulile procedurale ce vor primi aplicare pe întreg parcursul
derulării activității arbitrale. Această prerogativă ține de esen ța arbitrajului în echitate, în care
totul se fundează pe încredere reciprocă și pe convingerea că op țiunile păr ților referitoare la
modul de soluționare a litigiului lor vor fi respectate. În cadrul unui asemenea arbitraj, păr țile
având libertatea să aleagă procedura, au implicit posibilitatea de a aplica reguli procedurale
reglementate de un anumit sistem de drept, sau chiar procedura la care ar fi obligat un arbitru,
în cazul unui arbitraj de drept strict. Larga autonomie procedurală de care se bucură arbitrajul
în echitate este limitată de două principii procedurale general admise, și anume: respectul
dreptului la apărare și ordinea publică interna țională.
Potrivit art. 3532 C.proc.civ. „tribunalul arbitral se consideră constituit pe data ultimei
acceptări a însărcinării de arbitru, de supra arbitru sau, după caz, de arbitru unic”. Se
consideră ca dată a acceptării, ziua în care a fost expediată prin po ștă comunicarea acceptării
însărcinării de arbitru.
Procedura de arbitrare în litigiul de comer ț interna țional se desfă șoară, ca regulă
generală, conform cu reglementările de drept comun. Din economia art. 355-358 13 C.proc.civ.
rezultă că aceste reglementări stabilesc conținutul cererii de arbitrare, con ținutul întâmpinării
prin care pârâtul își formulează apărările vizavi de preten țiile exprimate de reclamant prin
această cerere, modul de comunicare a înscrisurilor, dreptul păr ților de a participa la
dezbaterea litigiului (personal sau prin reprezentant) și de a fi asistate de orice persoane,
administrarea probelor și regimul măsurilor asiguratorii.
Reținem o caracteristică a procedurii de arbitrare în litigiul de comer ț interna țional
dublarea unor termene procedurale comparativ cu durata stabilită pentru termenele de drept
comun. Așa bunăoară, conform art. 358 3 și 3693 C.proc.civ., intervalul de timp dintre data
primirii citației și termenul de dezbatere trebuie să fie de cel pu țin 30 de zile, spre deosebire de
termenul prevăzut pentru litigiul intern care este de 15 zile.
Art. 3694 din Codul de procedură civilă dispune că dezbaterea litigiului de comerț
internațional în fața tribunalului arbitral se face în limba stabilită prin conven ția arbitrală sau,
dacă prin această convenție nu s-a prevăzut nimic într-un atare sens, ori nu a intervenit o
înțelegere ulterioară, în limba contractului, în limba contractului din care s-a născut acel litigiu
ori într-o limbă de circulație internațională stabilită de tribunalul arbitral. În cazul în care una din
părți nu cunoaște limba în care se desfă șoară dezbaterea, la cererea și pe cheltuiala ei,
tribunalul arbitral îi asigură serviciile unui traducător. Păr țile au libertatea să participe la
dezbateri fiecare cu traducătorul ei.
Părțile litigante pot stabili prin conven ția de arbitraj termenul limită până la care
tribunalul arbitral va pronunța hotărârea sa în litigiul lor. Art. 353 3 C.proc.civ. precizează că în
cazul în care părțile nu au stabilit un termen, tribunalul arbitral trebuie să pronun țe hotărârea în
cel mult cinci luni de la data constituirii sale. Art. 74 din Regulile de procedură arbitrală

33
aprobate de Colegiul Camerei de Comerț și Industrie Arad fixează ca termen limită pentru
pronunțarea hotărârii arbitrale 9 luni de la data constituirii tribunalului arbitral.
Termenul în discuție se suspendă pe timpul judecării unei cereri de recuzare sau a
oricărei alte cereri incidente (cum ar fi o cerere de executare a unor măsuri asiguratorii etc.) în
ipoteza în care asemenea cereri au fost adresate instan ței judecătore ști competente. Păr țile au
facultatea să decidă prelungirea termenului de arbitrare. O asemenea decizie, luată de comun
acord, trebuie consemnată printr-un înscris.
Totodată, pentru motive temeinice, chiar tribunalul arbitral poate dispune din oficiu,
prelungirea termenului prestabilit de păr ți, dar o atare prelungire nu poate fi mai mare de două
luni.
Termenul stabilit pentru desfășurarea procedurii arbitrale se prelunge ște, în anumite
situații, de plin drept. Așa este bunăoară ipoteza în care una dintre păr ți încetează din via ță în
perioada de desfășurare a respectivei proceduri. Tot astfel se întâmplă și în ipoteza prevăzută
de art. 3603 C.proc.civ.1. În toate cazurile când prelungirea termenului men ționat operează de
plin drept ea nu poate avea o durată mai mare de două luni (art. 353 3 C.proc.civ.).
Expirarea termenului de arbitrare nu constituie prin ea însă și un motiv de caducitate a
arbitrajului. Face excepția situația când una din păr ți a notificat celeilalte și tribunalului arbitral
până la primul termen de înfățișare că înțelege să invoce caducitatea.
Procedura arbitrală este astfel reglementată în legisla ția României încât pe întreg
parcursul desfășurării ei să se asigure părților, sub sanc țiunea nulită ții hotărârii arbitrale,
egalitatea de tratament, respectarea dreptului de apărare și contradictorialitatea dezbaterilor.
Înscrisurile litigiului se comunică între sau către păr ți prin scrisoare recomandată cu
recipisă de predare sau cu confirmare de primire. Tot astfel, se comunică și cita țiile, hotărârile
arbitrale și încheierile de ședință. Legea admite ca informa țiile și în știin țările să se facă valabil
și prin telegramă, telex, fax sau orice alt mijloc de comunicare care permite stabilirea probei
comunicării și a textului transmis (art. 3581 C.proc.civ.).
Înscrisurile pot fi înmânate și personal păr ții, sub semnătură. Indiferent în ce formă se
face comunicarea actelor de procedură, dovezile de comunicare se depun la dosar.
Conform art. 3582 C.proc.civ. tribunalul arbitral verifică, deîndată ce termenul pentru
depunerea întâmpinării a expirat, stadiul pregătirii litigiului pentru dezbatere, și ori de câte ori
consideră că este necesar va dispune măsurile corespunzătoare pentru completarea
dosarului. După efectuarea acestei verificări și atunci când este cazul, după completarea
dosarului, tribunalul arbitral fixează termen de dezbatere a litigiului și dispune citarea păr ților.
La dezbateri, părțile pot participa fie personal, fie prin reprezentan ți; ele pot fi asistate
de orice persoană. Neprezentarea părții legal citate nu împiedică dezbaterea litigiului, cu
excepția cazului în care partea lipsă va cere, cel mai târziu până în preziua dezbaterii,
amânarea soluționării litigiului pentru motive temeinice. O asemenea cerere trebuie adusă la
cunoștința arbitrilor și a celeilalte părți. Amânarea se poate acorda o singură dată.

1
Conform art. 3603 C.proc.civ. „când tribunalul arbitral este compus dintr-un număr cu șoț de arbitri și aceștia nu se
înțeleg asupra soluției, se va proceda la numirea unui supraarbitru conform înțelegerii dintre părți sau, în lipsă, conform
art. 351. Supraarbitrul numit se va uni cu una dintre soluții, o va putea modifica sau va putea pronunța o altă soluție, dar
numai după ascultarea părților și a celorlalți arbitrii.

34
Conform art. 3586 C.proc.civ. prezența părții la judecarea litigiului nu este strict
necesară. Oricare dintre împricinați poate cere ca soluționarea litigiului să se facă în lipsa ei pe
baza pieselor existente la dosar.
Tribunalul arbitral va soluționa litigiul chiar dacă una dintre păr ți, de și ambele acestea
au fost legal citate, nu se prezintă la termenul stabilit. Excep ție face cazul când păr țile sau una
dintre ele au cerut amânarea soluționării litigiului pentru motive temeinice. Într-o atare ipoteză
tribunalul arbitral va da curs cererii respective fixând un nou termen de judecată. De
asemenea, chiar în lipsa unei cereri de amânare tribunalul poate hotărî, dacă păr țile sunt lipsă,
amânarea soluționării litigiului în cazul în care apreciază că prezen ța acestora este necesară
pentru o corectă rezolvare a diferendului dintre ele. Ca urmare, tribunalul arbitral, va fixa un
nou termen dispunând o nouă citare a păr ților (art. 358 7 C.proc.civ.).
Pe parcursul desfășurării procedurii arbitrale, tribunalul arbitral poate încuviin ța măsuri
asiguratorii, măsuri vremelnice și constatarea anumitor împrejurări de fapt. În cazul în care una
din părți se împotrivește la executarea acestor măsuri, ele vor fi aduse la îndeplinire în baza
unei dispoziții dată de instanța judecătorească. De altfel, potrivit art. 358 8 C.proc.civ. oricare
dintre părți se poate adresa direct instan ței de judecată – fie înaintea începerii procedurii de
arbitraj, fie în timpul desfășurării acesteia – solicitând printr-o cerere scrisă luarea unor măsuri
asiguratorii, a unor măsuri vremelnice sau constatarea anumitor împrejurări de fapt cu referire
la obiectul litigiului.
Tribunalul arbitral poate cere părților explica ții scrise în legătură cu obiectul litigiului și
cu faptele conexe acestuia, având libertatea să dispună administrarea oricăror probe admise
de lege. Administrarea probelor (propuse de păr ți sau ordonate din oficiu) se face în ședin ța
tribunalului arbitral; ascultarea martorilor și a exper ților se face fără prestare de jurământ.
Arbitrii apreciază probele în armonie cu intima lor convingere.
Excepțiile privind existența și validitatea convenției de arbitraj, constituirea tribunalului
arbitral, limitele însărcinării arbitrilor și desfă șurarea procedurii până la primul termen de
înfățișare, trebuie ridicate, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la acest termen, dacă nu a
fost stabilit un termen mai scurt. De asemenea, oricare cereri a păr ților și orice înscrisuri
trebuie depuse cel mai târziu tot până la primul termen de înfă ți șare. În cursul arbitrajului nu
vor putea fi invocate probele care n-au fost propuse până la primul termen de înfă ți șare.
Excepție fac doar situațiile când:
a) necesitatea probei rezultă din desfășurarea dezbaterilor și,
b) administrarea probei nu pricinuiește amânarea solu ționării litigiului.
Potrivit art. 35813 C.proc.civ. dezbaterile arbitrale se consemnează în încheierea de
ședință. De asemenea în această încheiere se consemnează și se motivează și toate
dispozițiile date de tribunalul arbitral.
Părțile au dreptul să ia cunoștință despre con ținutul încheierilor și al actelor existente la
dosar.
În cazul unor erori sau omisiuni existente în încheierea de ședin ță, tribunalul arbitral
poate proceda, fie ca cererea unei din păr ți, fie din oficiu, la corectarea, respectiv la
completarea acesteia dând o altă încheiere.

35
5.7.4. Cererea de arbitrare. Constituie mijlocul legal prin care o parte într-un contract
comercial internațional solicită arbitrajului protejarea dreptului și intereselor sale legitime,
nesocotite de către partenerul contractual.
Introducerea cererii de arbitrare operează declan șarea procedurii arbitrale. O
asemenea cerere trebuie redactată în scris de către reclamant și va cuprinde:
a) numele, domiciliul sau reședința părților, ori pentru persoanele juridice, denumirea și
sediul lor, precum și, după caz numărul de înmatriculare la Registrul comer țului, numărul de
telefon, contul bancar;
b) numele și calitatea celui care angajează sau reprezintă partea în litigiu, anexându-se
dovada calității;
c) menționarea convenției arbitrale, anexându-se copie de pe contractul în care este
inserată, iar dacă s-a încheiat un compromis, copie de pe acesta;
d) obiectul și valoarea cererii, precum și calculul prin care s-a ajuns la determinarea
acestei valori;
e) motivele de fapt și de drept, precum și probele pe care se întemeiază cererea;
f) numele și domiciliul membrilor tribunalului arbitral;
g) semnătura părții.
Reclamantul va comunica pârâtului, precum și fiecărui arbitru, copie de pe cererea de
arbitrare și de pe înscrisurile anexate.
Cât privește valoarea obiectului litigiului, stabilirea acesteia se face după cum urmează:
- în cazul în care se formulează preten ții băne ști, valoarea obiectului este egală cu
suma pretinsă de reclamant;
- când se reclamă valoarea unor bunuri se ia în considerare valoarea bunurilor
respective din momentul introducerii cererii;
- în cazul cererilor în contestare se are în vedere valoarea obiectului raportului juridic
din momentul introducerii cererii;
- în fine, atunci când cererea are ca obiect o obliga ție de a face sau de a nu face,
contează valoarea indicată de reclamant.
În cererile cu mai multe capete, valoarea fiecărui capăt trebuie să fie stabilită în mod
separat; valoarea obiectului cererii se va stabili la suma totală a capetelor de cerere.
Dacă reclamantul omite să stabilească valoarea obiectului cererii sau stabile ște inexact
această valoare, Curtea de arbitraj din oficiu sau la cererea pârâtului, stabile ște această
valoare pe baza datelor privitoare la obiectul cererii.
Precizarea valorii obiectului cererii de arbitrare este necesară în vederea stabilirii
taxelor de arbitraj. Cererea se consideră introdusă pe data înregistrării acesteia la Curtea de
arbitraj; în cazul expedierii ei prin po ștă este luată în considerare ca dată a înregistrării, data
prevăzută în ștampila oficiului poștal de expediere.
Cererea de arbitrare se însoțește de toate înscrisurile invocate de reclamant în sprijinul
pretențiilor formulate. Ea se redactează în limba română sau în limba contractului dintre păr ți
ori în limba în care acestea au purtat coresponden ța. Înscrisurile înso țitoare ale cererii se
depun în original sau în copii certificate de către parte.
În cazul în care cererea este redactată într-o limbă străină, Curtea de arbitraj poate
obliga pe reclamant – din oficiu sau la cererea pârâtului – să prezinte o traducere a acesteia și

36
a înscrisurilor însoțitoare, în limba română, sau dacă interesele examinării litigiului o cer, într-o
altă limbă.
Cererea de arbitrare poate fi însoțită și de probe de marfă, e șantioane etc. Într-o atare
ipoteză, asemenea probe se vor depune într-un singur exemplar, făcându-se despre aceasta
mențiune în cerere. Asistentul arbitral va întocmi un proces-verbal de luare în custodie, care va
cuprinde descrierea amănunțită a obiectelor depuse.
Conform art. 21 din Regulile de procedură ale Cur ții de arbitraj comercial interna țional
București în cazul în care cererea nu con ține toate elementele men ționate asistentul arbitral îl
invită pe reclamant să o completeze fără întârziere în mod corespunzător. Dacă deficien țele de
conținut ale cererii privesc datele de identitate ale păr ților, obiectul pricinii sau semnătura
reclamantului, completarea conținutului acesteia (adică a cererii) se va face în cel mult două
luni de la data primirii invitației. În cazul când reclamantul operează remedierile cerute de
asistentul arbitral în termenul arătat, cererea se consideră introdusă pe data înregistrării sale
inițiale.
Până la refacerea cererii, litigiul rămâne în nelucrare. Atunci când reclamantul nu se
conformează invitației asistentului arbitral de a remedia deficien țele cererii de arbitrare, sau
stăruie ca aceasta să fie judecată în forma în care a fost ini țial redactată, tribunalul arbitral va
închide procedura arbitrală pronunțând o sentin ță sau, după caz, o încheiere 1.
5.7.5. Întâmpinarea. Este mijlocul procedural grație căruia pârâtul poate mai înainte
de dezbaterea orală a litigiului să-și prezinte în scris apărările sale privind preten țiile
reclamantului și totodată să indice probele pe care se sprijină acele apărări.
Primind cererea de arbitrare cu înscrisurile anexe procurate de reclamant, asistentul
arbitral înștiințează pe pârât invitându-l să depună întâmpinare, în termen de 30 zile de la
primirea cererii de arbitrare. La cererea pârâtului acest termen poate fi prelungit.
Întâmpinarea va cuprinde toate excepțiile pe care pârâtul în țelege să le invoce
împotriva cererii depuse de reclamant. Totodată, din cuprinsul ei trebuie să rezulte răspunsul
în fapt și în drept la această cerere, precum și probele propuse în apărare. De asemenea,
întâmpinarea trebuie să cuprindă mențiuni similare cu acelea care se cer pentru cererea
introductivă.
Prin întâmpinare pârâtul va comunica numele arbitrului ales ( și eventual al unui
supleant), ori va declara că înțelege ca acesta (adică arbitrul) să fie desemnat de pre ședintele
Curții de arbitraj. Este îngăduit ca pârâtul să facă o asemenea comunicare și printr-o în știin țare
separată.
Atunci când prin cererea de arbitrare reclamantul propune un arbitru unic, pârâtul
trebuie să se pronunțe, prin întâmpinare, și cu privire la persoana acestuia. În cazul în care
pârâtul nici prin întâmpinare, nici printr-o în știin țare ulterioară nu va comunica numele arbitrului
ales, președintele Curții de arbitraj va proceda la desemnarea acestuia din oficiu.
Potrivit art. 3561 C.proc.civ., excepțiile și orice alte mijloace de apărare, care nu au fost
arătate prin întâmpinare, trebuie ridicate de pârât, sub sanc țiunea decăderii, cel mai târziu la
primul termen de înfățișare.
1
Conform art. 45 din Regulile de procedură menționate, tribunalul arbitral finalizează procedura arbitrală prin
pronunțarea unei încheieri în următoarele cazuri: dacă reclamantul renunță la cererea sa; când se ia act că părțile s-au
împăcat, ca și în cazul în care datorită inactivității reclamantului litigiul rămâne în nelucrare mai mult de șase luni sau în
cazul în care lipsesc condițiile pentru examinarea și soluționarea litigiului în fond.

37
În cazul în care pârâtul nu depune întâmpinarea în termen de 30 de zile de la
comunicarea cererii de arbitrare, iar datorită acestei împrejurări litigiul se amână, el (adică
pârâtul) va putea fi obligat la plata cheltuielilor de arbitrare cauzate prin acea amânare.
5.7.6. Cererea reconven țională. Conform art. 357 C.proc.civ. dacă pârâtul are
pretenții împotriva reclamantului derivând din acela și raport juridic, el poate face cerere
reconvențională. Așadar, cererea reconvențională se analizează ca fiind o varietate a cererii de
arbitrare prin care pârâtul din litigiul arbitral pendent formulează preten ții proprii împotriva
reclamantului.1
Din cuprinsul textului menționat rezultă că preten țiile formulate de pârât fa ță de
reclamant prin cererea reconvențională trebuie să derive din acela și raport juridic pe care se
sprijină pretențiile reclamantului. Art. 25 din Regulile de procedură arbitrală ale Cur ții de arbitraj
comercial internațional București nu cere această condi ție nici expres, nici implicit 2. Suntem în
prezența unei inadvertențe a legiuitorului?, sau art. 357 C.proc.civ. astfel cum a fost modificat
prin efectul Legii nr. 59/1993 dă expresie unei schimbări de concep ție legislativă ce trebuie
luată în considerare în interpretarea art. 25 din Regulile de procedură men ționate, acest din
urmă text fiind anterior legii de modificare.
După părerea noastră ipoteza unei inadverten țe a legiuitorului este exclusă dat fiind că
cele două texte legale în discuție aparțin unor reglementări de natură diferită: Codul de
procedură civilă este legea generală și formează dreptul comun în materie, Iar Regulile de
procedură ale Curții de arbitraj comercial internațional Bucure ști formează reglementarea
specială aplicabilă arbitrajului comercial internațional. Prin consecin ță cele două reglementări
nu se exclud reciproc, ci se completează reciproc, reglementarea specială având prioritate în
aplicare în litigiul de comerț internațional.
Pe baza acestei constatări vom spune deci că preten țiile formulate de pârât prin
cererea reconvențională nu este neapărat necesară să fie ex pari causa, adică legate de
cererea reclamantului, ci ele pot fi și ex dispari causa, adică fără o contingență directă cu
obiectul acțiunii introduse de reclamant.
Sub aspect procedural, cererea reconvențională are caracter de cerere incidentă. Ea nu
exprimă apărarea pe care și-o face pârâtul fa ță de preten țiile reclamantului și nici nu se
înfățișează ca o excepție de procedură, ci constituie mijlocul procedural prin intermediul căruia
pârâtul ridică pretenții proprii față de reclamant. Pârâtul devine astfel și el reclamant, iar
demersul său procedural întrunește caracteristicile unei adevărate cereri de arbitrare; prin
introducerea cererii reconvenționale devine posibilă obligarea reclamantului de către tribunalul
arbitral.
Cererea reconvențională apare astfel ca o contra ac țiune făcută de pârât împotriva
reclamantului. De cele mai multe ori ea are drept scop realizarea unei compensa ții pe cale
arbitrajului și împiedicarea obligării pârâtului în măsura cerută de reclamant.
Uneori prin cererea reconvențională se poate ob ține anihilarea totală a preten țiilor
reclamantului și obligarea lui exclusivă față de pârât, , după cum se poate ob ține paralizarea
completă a acțiunii reclamantului, anulându-se actul juridic pe care el î și fundează preten ția.

1
M.N. Costin, op. cit., p. 102.
2
Prin alin. 1 din acest text se precizează doar că: „dacă pârâtul are pretenții împotriva reclamantului, el poate face
cerere reconvențională”.

38
Fiind o varietate a cererii de arbitrare, cererea reconven țională trebuie să îndeplinească
aceleași condiții ca și aceasta.
Potrivit art. 357 alin. 2 C.proc.civ. cererea reconven țională trebuie introdusă în cadrul
termenului fixat de lege pentru depunerea întâmpinării sau cel mai târziu până la primul termen
de înfățișare. În schimb, art. 25 din Regulile de procedură ale Cur ții de arbitraj comercial
internațional București stabilește că cererea reconven țională poate fi introdusă până la
deschiderea dezbaterilor asupra cererii principale.
Pentru identitate de rațiune credem că și aici, la fel ca în ipoteza discutată referitoare la
obiectul cererii reconvenționale, primează dispozi ția din Regulile de procedură, deoarece
acesta se învederează ca o normă specială, aplicabilă în procedura de solu ționare a litigiului
de comerț internațional, față de regula instituită prin art. 357 alin. 2 C.proc.civ. care constituie
reglementarea de drept comun în materie de arbitraj.
5.7.7. Sentin ța arbitrală. Reprezintă hotărârea prin care tribunalul arbitral se pronun ță
asupra litigiului cu a cărui soluționare a fost investit.
Sentința arbitrală constituie o sinteză a întregii activită ți desfă șurate de completul de
arbitrii (sau după caz de arbitrul unic) și de păr ți din momentul perfectării conven ției de arbitraj
(primul act săvârșit în această direcție) și până la îndeplinirea ultimului act de procedură (care
este însăși hotărârea dată de arbitrii), reflectând rezultatul procedurii arbitrale în toată
complexitatea sa.
Totodată sentința arbitrală reprezintă scopul final al activită ții arbitrale: conven ția de
arbitraj urmărește ca finalitate pronunțarea unei sentin țe arbitrale susceptibilă de executare în
țara unde ar urma să se ceară aducerea la îndeplinire a acesteia în cazul în care ea nu ar fi
executată voluntar.
De asemenea, sentința arbitrală reflectă dubla componentă a arbitrajului comercial
internațional: contractuală și jurisdicțională; din cuprinsul sentin ței arbitrale se pot descifra
puterile acordate arbitrilor (care diferă în raport de felul arbitrajului), procedura arbitrală și
legea aplicabilă ei, dreptul aplicabil fondului litigiului etc.
Conform art. 40 din Regulile de procedură arbitrală ale Cur ții de arbitraj comercial
internațional București sentința arbitrală se pronun ță în cazul în care litigiul se solu ționează în
fond, precum și atunci când reclamantul renun ță la preten țiile sale sau când păr țile cer să se
pronunțe o sentință care să cuprindă învoiala lor.
Deliberarea și adoptarea sentinței de către tribunalul arbitral au loc în ședin ță secretă.
La deliberare poate fi prezent și asistentul arbitral.
În caz de necesitate deliberarea și pronun țarea sentin ței pot fi amânate cu cel mult 30
de zile. Atunci când completul de arbitrii apreciază că sunt necesare concluzii scrise ale
părților, acest termen poate fi prelungit cu încă 30 de zile.
În litigiile rezolvate în complet de trei arbitrii, sentin ța se adoptă cu majoritate de voturi.
Votul supraarbitrului are putere juridică egală cu votul fiecăruia dintre ceilal ți membrii ai
completului de arbitrii, dar el se va exprima după ce vor fi fost exprimate voturile celorlal ți
arbitrii.
Tribunalul arbitral poate decide redeschiderea dezbaterilor și repunerea litigiului pe rol
ori de câte ori în cadrul deliberării, dar mai înainte de pronun țarea sentin ței, completul de
arbitraj găsește ca necesare noi lămuriri. Repunerea litigiului pe rol comportă dezbateri

39
suplimentare și de aceea se va stabili un nou termen de arbitrare, cu citarea păr ților. Litigiul nu
va fi repus pe rol dacă sunt necesare numai anumite explica ții sau lămuriri ale uneia din păr ți
cu referire la înscrisurile sau faptele consemnate în dosar, ce au format obiectul dezbaterilor în
contradictoriu.
Deliberarea se finalizează prin întocmirea dispozitivului sentin ței arbitrale. Acesta (adică
dispozitivul) se citește părților, iar în cazul lipsei lor, li se comunică în scris.
Dispozitivul trebuie senat de toți membrii completului de arbitrii, precum și de asistentul
arbitral. Dacă opinia unui arbitru rămâne minoritară, ea va fi trecută în dispozitiv cu motivarea
sa proprie; situația este identică și atunci când opinia supraarbitrului este minoritară (opiniile
celorlalți doi arbitrii fiind convergente), în sensul că opinia acestuia va fi men ționată ca orice
opinie separată, iar sentința se va da potrivit opiniei concordate a celor doi arbitrii.
Sentința se pronunță de completul de arbitraj, în numele Cur ții de arbitraj, fiind
considerată ca hotărâre dată de această Curte. În termen de cel mult 30 de zile de la
pronunțare sentința trebuie motivată și comunicată în scris păr ților. Ea (adică sentin ța) se
redactează și se comunică părților în limba română.
Potrivit art. 43 din Regulile de procedură men ționare, sentin ța arbitrală va cuprinde
următoarele mențiuni:
a) indicarea Curții de arbitraj, a numărului dosarului și al sentin ței, precum și a locului și
datei pronunțării ei;
b) numele arbitrilor, supraarbitrului sau, după caz, al arbitrului unic, precum și numele
asistentului arbitral;
c) denumirea și sediul sau, după caz, numele păr ților, domiciliul sau re ședin ța lor,
numele reprezentanților părților precum și al celorlalte persoane care au participat la
dezbaterea litigiului;
d) obiectul litigiului și susținerile pe scurt ale părților;
e) motivele de fapt și de drept ale sentinței;
f) dispozitivul;
g) semnăturile membrilor completului de arbitraj, sau, după caz, semnătura arbitrului
unic, precum și aceea a asistentului arbitral. Dacă unul dintre arbitrii este împiedicat să
semneze sentința, se va face mențiune despre cauza împiedicării, cu confirmarea sub
semnătură, a supraarbitrului sau, după caz, a pre ședintelui Cur ții de arbitraj.
În cazul în care prin sentința pronunțată, completul de arbitraj a omis să hotărască cu
privire la un capăt de cerere, oricare din păr ți, în termen de 30 de zile de la pronun țarea
sentinței poate solicita tribunalului arbitral o sentin ță de completare, ce se va da cu citarea
părților.
Sentința de completare face parte integrantă din sentin ța completată.
Potrivit art. 363 alin. 3 C.proc.civ. hotărârea arbitrală comunicată păr ților are efectele
unei hotărâri judecătorești definitive. Art. 367 C.proc.civ. precizează că o asemenea hotărâre
este obligatorie și se aduce la îndeplinire de bună-voie de către partea împotriva căreia s-a
pronunțat; executarea voluntară se va face deîndată, sau în termenul arătat în hotărâre.
Dubla natură a arbitrajului comercial interna țional (contractuală și jurisdic țională)
imprimă și sentinței arbitrale o dublă natură: pe de o parte aceasta are caracter contractual, iar
pe de altă parte are caracter jurisdicțional. Sentin ța arbitrală este o consecin ță directă a

40
compromisului încheiat de către părți, prin efectul căreia acestea au încredin țat organului
arbitral misiunea de a le soluționa litigiul; fiind legată de compromisul încheiat de păr ți, nu
poate exista în afara acestei legături cu compromisul, cu care formează corp comun. Numai
compromisul dă existență și substanță sentinței arbitrale; existând prin compromis, sentin ța
are aceeași natură juridică întocmai ca acesta, adică natură contractuală, căci compromisul în
esența sa este un contract, o specie de mandat dat de păr ți arbitrilor. Prin sentin ța pronun țată,
arbitrii, în final execută mandatul primit, sau altfel spus, sentin ța este dată de către păr ți prin
intermediul arbitrilor (mai ales în cazul arbitrajului în echitate).
Totodată, forța juridică cu care se impune sentin ța fa ță de păr ți este superioară for ței
juridice cu care se impune un contract. Această for ță superioară for ței contractului este dată
sentinței prin efectul legii, ceea ce conferă sentin ței un caracter jurisdic țional. Sentin ța arbitrală
este executorie în mod direct, iar această împrejurare nu poate fi explicată prin caracterul ei
contractual, ci numai prin caracterul său jurisdic țional. Natura contractuală a sentin ței arbitrale
explică inadmisibilitatea revizuirii în fond a acesteia, în vreme ce natura ei jurisdic țională
explică puterea sa executorie.
Potrivit art. 364 C.proc.civ. sentința arbitrală poate fi desfiin țată numai prin ac țiune în
anulare, pentru unul din următoarele motive:
- litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului;
- tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o conven ție arbitrală sau în temeiul
unei convenții nule sau inoperante;
- tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu conven ția arbitrală;
- partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a fost
legal îndeplinită;
- hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului până la care litigiul trebuia să
fie soluționat;
- tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a
pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;
- hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul
pronunțării, nu este semnată de arbitri;
- dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispozi ții care nu se pot duce la îndeplinire;
- hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispozi ții imperative
ale legii.
Art. 365 C.proc.civ. prevede că are competen ță de solu ționare a ac țiunii în anulare
instanța judecătorească imediat superioară celei în raza teritorială a căreia a avut loc arbitrajul.
Termenul pentru introducerea acțiunii în anulare este de o lună de la data comunicării
hotărârii arbitrale. Instanța sesizată cu o asemenea cerere are facultatea să suspende, cu sau
fără cauțiune, executarea hotărârii arbitrale atacată prin promovarea ac țiunii în anulare.
Dacă instanța judecătorească sesizată constată că ac țiunea în anulare este întemeiată,
va hotărî admiterea ei conformându-se prevederilor art. 366 C.proc.civ. care stabile ște
următoarele reguli în acest sens:
- dacă litigiul este în stare de judecată, instan ța se va pronun ța și în fond, în limitele
convenției arbitrale;

41
- dacă este nevoie de probe noi, acestea vor fi administrate în prealabil, iar apoi
instanța se va pronunța pe fond.
Hotărârea dată de instanța de judecată fie în sensul admiterii, fie în sensul respingerii
acțiunii în anulare, poate fi atacată numai cu recurs.
Sentința arbitrală neexecutată voluntar de către partea obligată poate fi pusă în
executare pe cale silită. Dacă ea a fost dată pe teritoriul României (sau a fost asimilată
acesteia) poate fi investită cu formulă executorie la cererea păr ții care a câ știgat procesul. Art.
C.proc.civ. dispune că este competentă să facă investirea cu formulă executorie instan ța
judecătorească în raza teritorială a căreia s-a desfă șurat procedura arbitrală. Această instan ță
dă o încheiere de investire cu formulă executorie a sentin ței arbitrale fără citarea păr ților.
Numai în cazul în care vor exista îndoieli cu privire la regularitatea sentin ței arbitrale vor fi
citate părțile.
Conform art. 368 C.proc.civ. sentința arbitrală investită cu formula executorie constituie
titlu executoriu și se execută pe cale silită aidoma hotărârii judecătore ști.
5.7.8. Recunoa șterea și executarea silită a sentin țelor arbitrale străine. Datorită
încrederii pe care părțile o au în arbitrii desemna ți de ele și a strădaniei acestora (adică a
arbitrilor) de a da o rezolvare cât mai echitabilă litigiului cu solu ționarea căruia au fost investi ți,
sentințele arbitrale străine se execută de regulă voluntar de către cei împotriva cărora s-au
pronunțat. Există totuși situații când aceștia nu achiesează de bună-voie la solu ția dată de
tribunalul arbitral și refuză traducerea ei în realitate. În asemenea cazuri titularii drepturilor
consfințite prin sentința arbitrală se pot adresa unei autorită ți sau unui organ de constrângere
competent care să dispună de mijloacele necesare pentru a determina partea care
obstrucționează aducerea la îndeplinire a hotărârii date de arbitri, chiar și în străinătate, deci
într-o altă țară decât aceea în care tribunalul arbitral a pronun țat sentin ța.
Dar, executarea unei sentințe arbitrale străine comportă cu necesitate prealabila ei
recunoaștere în țara unde urmează a fi executată. În doctrina juridică s-a arătat că prin
executarea unei sentințe străine se înțelege realizarea drepturilor ob ținute prin acea sentin ță 1,
într-o altă țară decât țara în care a fost pronunțată.
Executarea propriu-zisă constituie o simplă opera ție reglementată de normele dreptului
național din țara unde ea se înfăptuiește. De aceea această chestiune nu ridică probleme
juridice deosebite. Dar ea trebuie precedată în mod necesar de recunoa șterea acelei sentin țe
în țara de executare, iar această chestiune comportă anumite precizări.
Mecanismul juridic al recunoașterii și executării sentin țelor arbitrale străine prin
intermediul unei jurisdicții statale este subordonat unei condi ții necesare a cărei îndeplinire
constituie dominanta întregii proceduri pe care o implică acest mecanism. Am numit astfel
obținerea exequaturului, ceea ce presupune îndeplinirea unei proceduri speciale de verificare
a îndeplinirii condițiilor de regularitate a sentinței arbitrale străine spre a se încuviin ța
executarea silită a acesteia în România2. Investirea cu formulă executorie a sentinței arbitrale
străine este cheia de boltă a întregului ansamblului de probleme juridice pe care le ridică
recunoașterea și apoi executarea acelei sentin țe 3.
1
T.R. Popescu, C. Bîrsan, Dreptul comerțului internațional, vol. IV, Universitatea București, 1983, p. 190.
2
M.N. Costin, I. Leș, M. St. Minea, D. Radu, Dicționar de drept procesual civil, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1983, p. 229.
3
T.R. Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 194.

42
În doctrina juridică există divergență de opinii cu privire la criteriile de calificare ca
străină a unei sentințe arbitrale. Astfel, autorii care sus țin teza caracterului contractual al
arbitrajului consideră că naționalitatea sentin ței arbitrale este dată de legea aleasă de păr ți
pentru a guverna procedura arbitrală. Dimpotrivă, cei care sus țin teza naturii jurisdic ționale a
arbitrajului apreciază că naționalitatea sentinței este dată de sediul tribunalului arbitral.
Convenția de la New York din 10 iunie 1958 pentru recunoa șterea și executarea
sentințelor arbitrale străine stabilește un dublu criteriu pentru definirea ca străină a unei
sentințe, și anume:
- sentința să fie dată pe teritoriul unui stat altul decât cel unde se cere recunoa șterea și
executarea (deci un criteriu pozitiv);
- respectiva sentință să nu fie considerată sentin ță na țională în statul în care se cere
recunoașterea și executarea (deci un criteriu negativ).
După cum rezultă din economia art. 5 alin. 1 a acestei Conven ții, oricare din păr țile
interesate se pot prevala de o sentință arbitrală în modul și în măsura admise prin legisla ția
sau tratatele țării unde este invocată. Se creează astfel posibilitatea pentru partea care
consideră ca națională o sentință dată în afara țării forului, de a renun ța la beneficiile
Convenției de la New York dacă acea sentin ță este conformă cu legea forului, spre a se
recurge la această din urmă lege.
Convenția europeană asupra arbitrajului comercial interna țional adoptată la Geneva în
anul 1961 supune domeniului ei de aplicare sentin țele pronun țate în litigiile dintre păr ți ce la
momentul încheierii convenției de arbitraj aveau sediul sau re ședin ța în state contractante
diferite.
Se confirmă astfel odată în plus, dacă mai era nevoie, că izvoarele interna ționale iau în
considerare ca și criteriu pentru recunoa șterea efectelor extrateritoriale ale unor sentin țe
arbitrale, locul unde a fost pronunțată acea sentin ță.
Acest criteriu pare să fi fost avut în vedere și de legiuitorul român. Astfel, prin art. 370
C.proc.civ. se stabilește că „… prin hotărârea arbitrală străină se în țelege o hotărâre dată pe
teritoriul unui stat străin sau care nu este considerată ca hotărâre na țională în România”.
Este însă de observat că în concepția legiuitorului român criteriu localizării în străinătate
a pronunțării sentinței arbitrale constituie doar criteriul principal și nu singurul criteriu pentru
delimitarea sentinței arbitrale străine de sentin ța arbitrală na țională. Alături de acest criteriu,
textul menționat evocă, utilizând o formulă generală și atotcuprinzătoare, și orice alt criteriu în
raport de care o sentință arbitrală nu ar putea fi considerată ca na țională.
Recunoașterea unei sentințe arbitrale străine implică înainte de toate recunoa șterea
efectelor acesteia, cu excepția puterii executorii. Drept urmare, o sentin ță arbitrală recunoscută
dobândește puterea lucrului judecat, dacă bineîn țeles statul în care este invocată nu
subordonează acest efect obținerii prealabile a exequaturului. Tot astfel prin efectul
recunoașterii, faptele constatate prin sentin ță arbitrală recunoscută – cum ar fi bunăoară
executarea unei obligații – sunt opozabile erga omnes. Recunoașterea unei sentințe arbitrale
este operantă de plin drept, pe când executarea sentin ței arbitrale trebuie autorizată in casu în
statul solicitat (adică statul în care se cere executarea), deoarece ea cuprinde acte de o

43
anumită gravitate asupra patrimoniului debitorului și de aceea comportă măsuri de verificare
mai severe1.
Urmează deci să conchidem că atât doctrina juridică, cât și legisla ția interna țională fac
distincție între recunoașterea sentințelor arbitrale străine și executarea acestora. Conven ția de
la New York din 1958 distinge între cele două concepte prin chiar mult cum este formulată
denumirea ei: „pentru recunoașterea și executarea sentin țelor arbitrale străine”.
O distincție similară face și Convenția de la Washington din 18 martie 1965 pentru
reglementarea diferendelor privitoare la investi ții între state și resortisan ții altor state, care în
art. 54 alin 1 precizează: „fiecare stat contractant recunoa ște orice sentin ță dată în cadrul
prezentei convenții ca fiind obligatorie și asigură executarea pe teritoriul său a obliga țiilor
pecuniare pe care sentința le impune, ca și când ar fi vorba de o judecată definitivă a unui
tribunal funcționând pe teritoriul zisului stat”.
În legislația României, art. 370 C.proc.civ. dispune că sentin țele arbitrale care nu se
execută voluntar pot fi aduse la îndeplinire pe teritoriul României prin procedura de exequatur.
Această procedură se desfășoară cu citarea păr ților și se concretizează, în armonie cu
prevederile Legii nr. 105/1992 (art. 168-169, art. 173-177 și art. 181) în verificarea condi țiilor
de regularitate internațională a sentinței arbitrale străine și a caracterului ei executor în țara de
origine. Verificarea acestor condiții se face ținându-se seama și de prevederile Conven ției de
la New York din 1958 în raporturile cu statele-păr ți la această conven ție.
Potrivit legislației române este competent să acorde caracter executor în România unei
sentințe arbitrale străine, tribunalul județean în raza teritorială a căruia urmează să aibă loc
executarea.

ANEXE

DECRET nr. 62 din 30 mai 1975


privind ratificarea Convenţiei pentru reglementarea diferendelor
relative la investiţii între state şi persoane ale altor state,
încheiată la Washington la 18 martie 1965
EMITENT: CONSILIUL DE STAT
PUBLICAT ÎN: BULETINUL OFICIAL nr. 56 din 7 iunie 1975
Data intrarii in vigoare : 7 iunie 1975

Forma actualizata valabila la data de : 20 martie 2011


Prezenta forma actualizata este valabila de la 7 iunie 1975 pana
la 20 martie 2011

EXPUNERE DE MOTIVE

Prin alăturatul decret al Consiliului de Stat se ratifica


Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii

1
Idem, p. 196.

44
între state şi persoane ale altor state, încheiată la Washington
la 18 martie 1965.
Convenţia prevede instituirea unui Centru internaţional pentru
reglementarea diferendelor referitoare la investiţii, cu sediul la
Banca Internationala pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
(B.I.R.D.), compus dintr-un consiliu administrativ şi secretariat.
Competenta centrului cuprinde procedura soluţionării
diferendelor de ordin juridic dintre un stat contractant şi
persoane fizice sau juridice ale unui alt stat contractant în
legatura cu o investiţie, diferende pe care părţile au consimţit
în scris sa le supună centrului.
Diferendele care ar putea surveni între statele contractante
cu privire la interpretarea sau la aplicarea convenţiei şi care nu
ar putea fi rezolvate prin buna înţelegere sînt aduse înaintea
Curţii Internaţionale de Justiţie, la cererea oricărei părţi în
diferend, dacă statele interesate nu au convenit o alta metoda de
reglementare.
Convenţia este deschisă semnării de către statele membre ale
B.I.R.D. şi supusă ratificării, acceptării sau aprobării potrivit
procedurii constituţionale a fiecărei tari şi intra în vigoare la
30 de zile după depunerea instrumentelor de ratificare.
Potrivit practicii constante a tarii noastre în decret se
prevede ca la depunerea instrumentului de ratificare se va face o
declaraţie în legatura cu reglementările art. 70 din convenţie.

Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România decretează:

ART. 1
Se ratifica Convenţia pentru reglementarea diferendelor
relative la investiţii între state şi persoane ale altor state,
încheiată la Washington la 18 martie 1965.
ART. 2
La depunerea instrumentului de ratificare a Convenţiei pentru
reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi
persoane ale altor state se va face următoarea declaraţie:
"Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România considera
ca menţinerea stării de dependenta a unor teritorii la care se
referă reglementările art. 70 din convenţie nu este în concordanta
cu Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi cu documentele adoptate
de O.N.U. cu privire la acordarea independentei ţărilor şi
popoarelor coloniale, inclusiv cu Declaraţia referitoare la
principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti
şi cooperarea între state potrivit Cartei Organizaţiei Naţiunilor
Unite, adoptată în unanimitate prin Rezoluţia Adunării Generale a
Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 2625 (XXV) din anul 1970, care
proclama în mod solemn obligaţia statelor de a favoriza realizarea
principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi a dreptului
lor de a dispune de ele însele, în scopul de a pune de îndată
capăt colonialismului."

NICOLAE CEAUŞESCU

45
Preşedintele
Republicii Socialiste România

CONVENŢIE
pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între
state şi persoane ale altor state*)

*) Traducere.

PREAMBUL

Statele contractante,
luind în considerare necesitatea cooperării internaţionale
pentru dezvoltarea economică şi rolul pe care-l deţin în acest
domeniu investiţiile particulare internaţionale,
avînd în vedere ca diferende cu privire la astfel de
investiţii pot surveni în orice moment între statele contractante
şi persoane ale altor state contractante,
recunoscind ca dacă aceste diferende trebuie sa facă, în mod
normal, obiectul unui recurs adresat instanţelor interne, în
anumite cazuri sînt indicate moduri de reglementare cu caracter
internaţional,
acordind o deosebita importanta infiintarii unor mecanisme de
conciliere şi arbitraj internaţionale cărora statele contractante
şi persoane ale altor state contractante pot sa le supună, dacă
doresc, diferendele lor,
dorind sa stabilească aceste mecanisme sub auspiciile Băncii
Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare,
recunoscind ca consimţămîntul mutual al părţilor de a supune
aceste diferende concilierii sau arbitrajului, prin recurgere la
mecanismele amintite, constituie o înţelegere avînd forta
obligatorie care reclama îndeosebi ca orice recomandare a
conciliatorilor sa fie respectata cum se cuvine şi ca orice
sentinta arbitrală sa fie executată, şi
declarind ca nici un stat contractant, prin simplul fapt al
ratificării, acceptării sau aprobării prezentei convenţii, nu va
fi considerat, fără consimţămîntul sau, ca-şi va fi asumat vreo
obligaţie de a recurge la conciliatie sau arbitraj, în vreun caz
particular,
au convenit asupra celor ce urmează:

CAP. 1
Centrul internaţional pentru reglementarea diferendelor
relative la investiţii

Secţiunea 1
Înfiinţare şi organizare

ART. 1

46
(1) Se instituie, în virtutea prezentei convenţii, un Centru
internaţional pentru reglementarea diferendelor cu privire la
investiţii (denumit mai departe centru).
(2) Obiectul centrului este acela de a oferi mijloace de
conciliere şi arbitraj pentru reglementarea diferendelor relative
la investiţii, care opun statele contractante unor persoane ale
altor state contractante, potrivit dispoziţiilor prezentei
convenţii.
ART. 2
Sediul centrului este acela al Băncii Internaţionale pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (de aici înainte denumita banca).
Sediul poate fi transferat în orice alta parte prin hotărîre a
consiliului administrativ, luată cu o majoritate de doua treimi a
membrilor săi.
ART. 3
Centrul este alcătuit din consiliul administrativ şi un
secretariat. El tine o lista de conciliatori şi o lista de
arbitri.

Secţiunea a 2-a
Despre consiliul administrativ

ART. 4
(1) Consiliul administrativ cuprinde cîte un reprezentant al
fiecărui stat contractant. Un supleant poate acţiona în calitate
de reprezentant, dacă titularul este absent sau este împiedicat sa
participe la o reuniune.
(2) În lipsa unei desemnari diferite, guvernatorul şi
guvernatorul supleant ai băncii, numiţi de către statul
contractant, îndeplinesc de drept funcţiile respective de
reprezentant şi de supleant.
ART. 5
Preşedintele băncii este de drept preşedinte al consiliului
administrativ (denumit mai departe preşedinte), fără a avea drept
de vot. Dacă el absentează sau este împiedicat sa-şi exercite
atribuţiile, sau dacă preşedinţia băncii este vacanta, persoana
care îl înlocuieşte în cadrul băncii îndeplineşte funcţia de
preşedinte al consiliului administrativ.
ART. 6
(1) Fără prejudiciul atribuţiilor care îi sînt conferite prin
celelalte dispoziţii ale prezentei convenţii, consiliului
administrativ:
a) adopta regulamentul administrativ şi regulamentul financiar
al centrului;
b) adopta regulamentul de procedura relativă la recurgerea la
instanţele de conciliatie şi arbitraj;
c) adopta regulamentele de procedura privind instanţele de
conciliatie şi arbitraj (de acum înainte denumite regulamentul de
conciliere şi regulamentul de arbitraj);
d) aproba orice aranjamente cu banca în scopul folosirii
localurilor şi serviciilor administrative ale acesteia;

47
e) determina condiţiile de funcţionare a secretarului general
şi a secretarilor generali adjuncţi;
f) adopta bugetul anual de venituri şi cheltuieli al
centrului;
g) aproba raportul anual asupra activităţilor centrului.
Deciziile prevăzute de alin. a), b), c) şi f) de mai sus sînt
luate cu o majoritate de doua treimi a membrilor consiliului
administrativ.
(2) Consiliul administrativ poate constitui orice comisie pe
care el o socoteşte necesară.
(3) Consiliul administrativ exercita, de asemenea, orice alte
atribuţii pe care le considera necesare pentru aplicarea
dispoziţiilor prezentei convenţii.
ART. 7
(1) Consiliul administrativ tine o sesiune anuala şi orice
alta sesiune care ar fi hotarita de consiliu sau convocată de
preşedinte ori secretarul general, la cererea a cel puţin cinci
membri ai consiliului.
(2) Fiecare membru al consiliului administrativ are dreptul la
un vot şi, cu excepţia prevăzută de prezenta convenţie, toate
chestiunile supuse consiliului sînt rezolvate prin hotărîrea luată
cu majoritatea voturilor exprimate.
3) La toate sesiunile consiliului administrativ, cvorumul este
jumătate plus unu din membrii lui.
4) Consiliul administrativ poate adopta, cu majoritatea de
doua treimi a membrilor săi, o procedura care autoriza pe
preşedinte sa ceara consiliului un vot prin corespondenta. Acest
vot nu va fi considerat ca fiind valabil decît dacă majoritatea
membrilor consiliului a luat parte la acesta în termenele fixate
prin aceasta procedura.
ART. 8
Funcţiile membrilor consiliului administrativ şi ale
preşedintelui nu sînt plătite de centru.

Secţiunea a 3-a
Despre secretariat

ART. 9
Secretariatul este compus dintr-un secretar general, unu sau
mai mulţi secretari generali adjuncţi şi personal.
ART. 10
(1) Secretarul general şi secretarii generali adjuncţi sînt
aleşi, la propunerea preşedintelui, de către consiliul
administrativ cu o majoritate de doua treimi a membrilor săi,
pentru o perioada ce nu poate depăşi 6 ani, aceştia fiind
reeligibili. Preşedintele, în urma consultării membrilor
consiliului administrativ, prezintă unu sau mai mulţi candidaţi
pentru fiecare post.
(2) Funcţiile de secretar general şi de secretar general
adjunct sînt incompatibile cu exercitarea oricărei funcţii
politice. Sub rezerva derogarii acordate de către consiliul

48
administrativ, secretarul general şi secretarii generali adjuncţi
nu pot ocupa alte funcţii sau exercita alte activităţi
profesionale.
(3) În caz de absenta sau de împiedicare a secretarului
general sau dacă postul este vacant, secretarul general adjunct
îndeplineşte funcţiile de secretar general. Dacă sînt mai mulţi
secretari generali adjuncţi, consiliul administrativ determina
anticipat ordinea în care aceştia vor fi chemaţi sa îndeplinească
sus-zisele funcţii.
ART. 11
Secretarul general reprezintă în mod legal centrul, îl conduce
şi este răspunzător de administraţia acestuia, inclusiv de
recrutarea personalului, conform prevederilor prezentei convenţii
şi regulamentelor adoptate de către consiliul administrativ. El
îndeplineşte funcţia de grefier şi are dreptul de a autentifica
sentinţele arbitrale pronunţate în baza prezentei convenţii şi de
a certifica copiile acestora.

Secţiunea a 4-a
Despre liste

ART. 12
Lista de conciliatori şi lista de arbitri sînt alcătuite din
persoane competente, desemnate asa cum se arata mai jos şi care
accepta sa figureze pe aceste liste.
ART. 13
(1) Fiecare stat contractant poate sa desemneze, pentru a
figura pe fiecare lista, patru persoane care nu sînt neapărat
cetăţeni ai săi.
(2) Preşedintele poate sa numească zece persoane care sa
figureze pe fiecare lista. Persoanele astfel desemnate pe aceeaşi
lista trebuie, toate, sa fie de naţionalitate diferita.
ART. 14
(1) Persoanele desemnate pentru a figura pe liste trebuie sa
se bucure de o inalta consideraţie morala, sa fie de o competenta
recunoscuta în materie juridică, comercială, industriala sau
financiară şi sa ofere intreaga chezasie de independenta în
exercitarea funcţiilor lor. Competenta în materie juridică
prezintă o importanta deosebita pentru persoanele desemnate a
figura pe lista de arbitri.
(2) Preşedintele tine seama, în numirile făcute, şi de
interesul legat de reprezentarea pe aceste liste a principalelor
sisteme juridice ale lumii şi a principalelor sectoare ale
activităţii economice.
ART. 15
(1) Numirile sînt făcute pe perioade de 6 ani şi pot fi
reînnoite.
(2) În caz de deces sau de demisie a unei persoane figurind pe
una sau alta dintre liste, autoritatea care a numit aceasta
persoana poate sa numească un înlocuitor pe durata mandatului încă
în curs.

49
(3) Persoanele înscrise pe liste continua sa figureze pe
acestea pînă la desemnarea succesorului lor.
ART. 16
(1) Aceeaşi persoana poate figura pe cele doua liste.
(2) Dacă o persoana este numita pentru a figura pe aceeaşi
lista de către mai multe state contractante sau de către unul sau
mai multe dintre acestea şi de către preşedinte, ea va fi
considerată ca a fost desemnată de către autoritatea care a făcut
aceasta cea dintii; totuşi, dacă aceasta persoana este cetăţeanul
unui stat care a participat la numirea sa, va fi considerat ca a
fost desemnată de către zisul stat.
(3) Toate numirile sînt notificate secretarului general şi ele
devin valabile începînd cu data primirii notificării.

Secţiunea a 5-a
Despre finanţarea centrului

ART. 17
Dacă cheltuielile de funcţionare a centrului nu pot fi
acoperite cu redevenţele plătite pentru utilizarea serviciilor
sale sau cu alte surse de venituri, diferenţa va fi suportată de
către statele contractante membre ale băncii, proporţional cu
părţile subscrise la capitalul acesteia, şi de către statele care
nu sînt membre ale băncii, în conformitate cu regulamentele
adoptate de către consiliul administrativ.

Secţiunea a 6-a
Statut, imunităţi şi privilegii

ART. 18
Centrul se bucura de personalitate juridică internationala
deplina. El are, printre altele, capacitatea:
a) de a încheia contracte;
b) de a dobîndi bunuri mobile şi imobile şi de dispune de
acestea;
c) de a sta în justiţie.
ART. 19
Pentru a-şi putea îndeplini funcţiile, centrul se bucura pe
teritoriul fiecărui stat contractant de imunităţile şi de
privilegiile definite în aceasta secţiune.
ART. 20
Centrul, bunurile şi averea sa nu pot constitui obiectul
vreunei acţiuni judiciare decît în cazul în care el renunţa la
aceasta imunitate.
ART. 21
Preşedintele, membrii consiliului administrativ, persoanele
care acţionează în calitate de conciliatori, de arbitri sau de
membri ai comitetului prevăzut la art. 52 alin. 3, precum şi
functionarii şi angajaţii secretariatului:

50
a) nu pot constitui obiectul unor urmăriri din pricina unor
acte săvîrşite de ei în exerciţiul funcţiilor lor, afară numai
dacă centrul ridica aceasta imunitate;
b) beneficiază, atunci cînd nu sînt cetăţeni ai statului în
care îşi exercita funcţia, de aceleaşi imunităţi în ce priveşte
imigrarea, înregistrarea străinilor, obligaţiile militare sau de
prestaţii analoge şi de aceleaşi facilităţi în materie de
schimburi şi deplasări ca cele acordate de către statele
contractante reprezentanţilor, funcţionarilor şi angajaţilor de
rang comparabil ai altor state contractante.
ART. 22
Prevederile art. 21 se aplica persoanelor ce participa la
instanţele care fac obiectul prezentei convenţii în calitate de
părţi, agenţi, consilieri, avocaţi, martori sau experţi, alin. b)
neaplicindu-se însă decît la deplasarile şi şederea lor în ţara în
care se desfăşoară procedura.
ART. 23
(1) Arhivele centrului sînt inviolabile oriunde s-ar afla.
(2) Fiecare stat contractant acorda centrului, pentru
comunicările sale oficiale, un tratament tot atît de favorabil ca
şi altor instituţii internaţionale.
ART. 24
(1) Centrul, averea, bunurile şi veniturile sale, precum şi
operaţiunile ce îi sînt încuviinţate prin prezenta convenţie, sînt
exonerate de orice impozite şi drepturi vamale. Centrul este de
asemenea scutit de orice obligaţie cu privire la încasarea sau
plata de impozite sau de taxe vamale.
(2) Nu se percepe nici un impozit asupra indemnizaţiilor
plătite de centru preşedintelui sau membrilor consiliului
administrativ sau asupra salariilor, onorariilor sau altor
indemnizaţii plătite de către centru funcţionarilor sau
angajaţilor secretariatului, cu excepţia cazului în care
beneficiarii sînt cetăţeni ai tarii unde ei îşi îndeplinesc
funcţiile.
(3) Nu se percepe nici un impozit asupra onorariilor sau
indemnizaţiilor achitate persoanelor care acţionează în calitate
de conciliatori, arbitri sau de membri ai comitetului prevăzut la
art. 52 alin. 3, în cadrul instanţelor care fac obiectul prezentei
convenţii, dacă un asemenea impozit nu are alta baza juridică
decît locul unde se afla centrul, acela în care se desfăşoară
activitatea instanţei sau acela unde sînt plătite zisele onorarii
sau indemnizaţii.

CAP. 2
Despre competenta centrului

ART. 25
(1) Competenta centrului cuprinde diferendele de ordin juridic
între un stat contractant (sau o anumită colectivitate publica sau
un anume organism dependent de acesta şi pe care-l desemnează
centrul) şi persoana unui alt stat contractant, care sînt în

51
relatie directa cu o investiţie, diferende pe care părţile au
consimţit în scris sa le supună centrului. Atunci cînd părţile şi-
au dat consimţămîntul, nici una dintre ele nu va putea sa-l
retragă în mod unilateral.
(2) Persoana a unui alt stat contractant înseamnă:
a) orice persoana fizica care poseda naţionalitatea unui stat
contractant altul decît statul parte la diferend la data la care
părţile au consimţit sa supună diferendul concilierii sau
arbitrajului, precum şi la data la care cererea a fost
înregistrată conform art. 28 alin. 3 sau art. 36 alin. 3, cu
excepţia oricărei persoane care la una sau la alta dintre aceste
date poseda deopotrivă şi naţionalitatea statului contractant
parte la diferend;
b) orice persoana juridică care poseda naţionalitatea unui
stat contractant altul decît statul parte la diferend la data la
care părţile au consimţit sa supună diferendul concilierii sau
arbitrajului şi orice persoana juridică care poseda naţionalitatea
statului contractant parte la diferend la aceeaşi data şi pe care
părţile au convenit, în vederea realizării telurilor prezentei
convenţii, sa o considere ca aparţinînd unui alt stat contractant
din cauza controlului exercitat asupra acesteia de către interese
străine.
(3) Consimţămîntul unei colectivităţi publice sau al unui
organism depinzind de un stat contractant nu poate fi dat decît
după aprobarea zisului stat, afară de cazul în care acesta indica
centrului ca aprobarea nu este necesară.
(4) Orice stat contractant poate, în momentul ratificării,
acceptării sau aprobării convenţiei sau la orice data ulterioara,
sa facă cunoscute centrului categoria sau categoriile de diferende
pe care le considera ca pot sau nu pot sa fie supuse competentei
centrului. Secretarul general transmite imediat notificarea
tuturor statelor contractante. Aceasta notificare nu constituie
consimţămîntul cerut în temeiul alin. 1.
ART. 26
Consimţămîntul părţilor la arbitraj în cadrul prezentei
convenţii este considerat, în afară unei stipulaţii contrare, ca
implicind renunţarea la orice alt recurs. Un stat contractant
poate cere, ca o condiţie la consimţămîntul la arbitraj în cadrul
prezentei convenţii, ca recursurile administrative sau judiciare
interne sa fie epuizate.
ART. 27
(1) Nici un stat contractant nu acorda protecţie diplomatică
sau nu poate formula vreo revendicare internationala privind un
diferend pe care una dintre persoanele sale şi un alt stat
contractant au consimţit sa-l supună sau l-au supus arbitrajului
în cadrul prezentei convenţii, afară de cazul în care celălalt
stat contractant nu se conformează sentinţei pronunţate cu ocazia
diferendului.
(2) Cît despre aplicarea alin. 1, protecţia diplomatică nu are
în vedere simplele demersuri avînd drept scop numai uşurarea
reglementării diferendului.

52
CAP. 3
Despre conciliere

Secţiunea 1
Despre cererea în conciliere

ART. 28
(1) Un stat contractant sau persoana unui stat contractant,
care doreşte sa înceapă o procedura de conciliere, trebuie sa
adreseze în scris o cerere în acest scop secretarului general,
care trimite o copie a acesteia celeilalte părţi.
(2) Cererea trebuie sa cuprindă lămuriri privind obiectul
diferendului, identitatea părţilor şi consimţămîntul lor la
conciliere potrivit regulamentului de procedura referitor la
sesizarea instanţelor de conciliere şi arbitraj.
(3) Secretarul general trebuie sa înregistreze cererea, în
afară de cazul în care el apreciază, după cercetarea informaţiilor
conţinute în cerere, ca diferendul depăşeşte în mod evident
competenta centrului. El trebuie sa notifice imediat părţilor
înregistrarea sau refuzul de înregistrare.

Secţiunea a 2-a
Despre constituirea comisiei de conciliere

ART. 29
(1) Comisia de conciliere (numita mai jos comisia) se
constituie, imediat ce va fi cu putinta, după înregistrarea
cererii în conformitate cu art. 28.
(2) a) Comisia se compune dintr-un conciliator unic sau dintr-
un număr impar de conciliatori numiţi potrivit înţelegerii dintre
părţi.
b) În lipsa unui acord între părţi asupra numărului
conciliatorilor şi asupra modului de numire a lor, comisia va
cuprinde trei conciliatori: fiecare parte numeşte un conciliator,
iar al treilea, care este preşedintele comisiei, este numit prin
înţelegere între părţi.
ART. 30
În cazul în care comisia nu a fost constituită în cele 90 de
zile care au succedat notificarea înregistrării cererii de către
secretarul general conform art. 28 alin. 3 sau în orice alt termen
convenit de către părţi, preşedintele, la cererea partii celei mai
diligente şi, dacă este posibil, după consultarea părţilor,
numeşte un conciliator sau conciliatorii ce nu fuseseră încă
desemnaţi.
ART. 31
(1) Conciliatorii pot fi desemnaţi din afară listei
conciliatorilor, cu excepţia numirii de către preşedinte,
prevăzută la art. 30.
(2) Conciliatorii numiţi din afară listei de conciliatori
trebuie sa posede calităţile prevăzute la art. 14 alin. 1.

53
Secţiunea a 3-a
Despre procedura în fata comisiei

ART. 32
(1) Comisia hotărăşte asupra competentei sale.
(2) Orice cerere de declinare a competentei formulată de una
dintre părţi şi intemeiata pe motivul ca diferendul nu este de
competenta centrului sau pentru orice alta cauza trebuie sa fie
examinata de către comisie, care hotărăşte dacă cererea trebuie sa
fie tratata ca o chestiune prealabilă sau dacă examinarea sa
trebuie sa fie legată de aceea a chestiunilor de fond.
ART. 33
Intreaga procedura de conciliere se desfăşoară potrivit
prevederilor prezentei secţiuni şi, cu excepţia unei înţelegeri
contrare a părţilor, conform regulamentului de conciliere în
vigoare la data la care acestea au consimţit la acţiunea de
conciliere. Dacă se pune o problema de procedura neprevăzută în
aceasta secţiune sau în regulamentul de conciliere sau în orice
alta reglementare adoptată de către părţi, ea este rezolvată de
către comisie.
ART. 34
(1) Comisia are atributia de a clarifica punctele litigioase
dintre părţi şi trebuie sa depună eforturi spre a le conduce spre
o soluţie mutual acceptabilă. În acest scop, comisia poate sa
recomande părţilor, la o anumită faza a procedurii şi în mai multe
rinduri, termenii unei înţelegeri. Părţile trebuie sa conlucreze
de buna-credinţa cu comisia pentru a-i permite sa-şi îndeplinească
funcţiile şi trebuie sa ţină seama în cel mai înalt grad de
recomandările acesteia.
(2) Dacă părţile se pun de acord, comisia întocmeşte un
proces-verbal prin care inventariaza punctele în litigiu şi ia act
de înţelegerea părţilor. Dacă, la o faza anumită a procedurii,
comisia apreciază ca nu exista nici o posibilitate de înţelegere
între părţi, ea închide procedura şi întocmeşte un proces-verbal
prin care se constata ca diferendul a fost supus concilierii, dar
ca părţile nu au ajuns la un acord. Dacă una dintre părţi lipseşte
sau se abţine de a lua parte la procedura, comisia încheie
procedura şi întocmeşte un proces-verbal constatind ca una dintre
părţi lipseşte sau se abţine de a participa la procedura.
ART. 35
Cu excepţia unei înţelegeri contrare a părţilor, niciuna
dintre ele nu poate invoca, cu ocazia unei alte proceduri
desfăşurate în fata arbitrilor, a unui tribunal sau în orice alt
mod, opiniile exprimate, declaraţiile sau ofertele de reglementare
făcute de către cealaltă parte în cursul procedurii şi nici
procesul-verbal sau recomandările comisiei.

CAP. 4
Despre arbitraj

54
Secţiunea 1
Despre cererea de arbitraj

ART. 36
(1) Un stat contractant sau persoana unui stat contractant
care doreşte sa înceapă o procedura de arbitraj trebuie sa
adreseze în scris o cerere pentru aceasta secretarului general,
care trimite o copie celeilalte părţi.
(2) Cererea trebuie sa conţină informaţii privind obiectul
diferendului, identitatea părţilor şi consimţămîntul lor la
arbitraj potrivit regulamentului de procedura referitor la
recurgerea la instanţele de conciliere şi arbitraj.
(3) Secretarul general trebuie sa înregistreze cererea în
afară de cazul în care el, vazind informaţiile conţinute în
cerere, apreciază ca diferendul depăşeşte în mod evident
competenta centrului. El trebuie sa notifice imediat părţilor
înregistrarea sau refuzul de înregistrare.

Secţiunea a 2-a
Despre constituirea tribunalului

ART. 37
(1) Tribunalul arbitral (numit mai jos tribunalul) se
constituie, îndată ce e posibil, după înregistrarea cererii
conform art. 36.
(2) a) Tribunalul se compune dintr-un arbitru unic sau dintr-
un număr impar de arbitri numiţi în conformitate cu acordul
părţilor.
b) În lipsa unui acord între părţi asupra numărului de arbitri
şi a modului de numire a acestora, tribunalul va fi alcătuit din
trei arbitri: fiecare parte numeşte un arbitru, iar al treilea,
care este preşedintele tribunalului, este numit prin înţelegere
între părţi.
ART. 38
Dacă tribunalul nu a fost constituit în cele 90 de zile
următoare notificării înregistrării cererii de către secretarul
general conform art. 36 alin. 3 sau în orice alt termen convenit
de către părţi, preşedintele, la sesizarea partii mai diligente
şi, dacă este posibil, după consultarea părţilor, numeşte arbitrul
sau arbitrii care nu au fost încă desemnaţi. Arbitrii numiţi de
către preşedinte potrivit prevederilor prezentului articol nu
trebuie sa fie cetăţeni ai statului contractant parte la diferend
sau ai statului contractant a cărui persoana este parte în
diferend.
ART. 39
Arbitrii formind majoritatea trebuie sa fie cetăţeni ai altor
state decît statul contractant parte în diferend şi decît statul
contractant a cărui persoana este parte în diferend; se înţelege
totuşi ca aceasta dispoziţie nu se aplica dacă, de comun acord,
părţile desemnează arbitrul unic sau pe fiecare dintre membrii
tribunalului.

55
ART. 40
(1) Arbitrii pot fi aleşi din afară listei de arbitri, cu
excepţia numirii de către preşedinte, prevăzută la art. 38.
(2) Arbitrii numiţi din afară listei arbitrilor trebuie sa
posede calităţile indicate la art. 14 alin. 1.

Secţiunea a 3-a
Despre puterile şi funcţiile tribunalului

ART. 41
(1) Tribunalul decide asupra competentei sale.
(2) Orice cerere de declinare a competentei formulată de către
una dintre părţi şi intemeiata pe motivul ca diferendul nu este de
competenta centrului sau, din oricare alt motiv, de aceea a
tribunalului, trebuie sa fie examinata de către tribunal, care
decide dacă aceasta trebuie sa fie tratata ca o chestiune
prealabilă sau dacă examinarea sa trebuie sa fie legată de aceea a
chestiunilor de fond.
ART. 42
(1) Tribunalul statuează asupra diferendului în conformitate
cu regulile de drept adoptate de părţi. În lipsa unui acord între
părţi, tribunalul aplica dreptul statului contractant parte în
diferend - inclusiv regulile referitoare la conflictele de legi -,
precum şi principiile dreptului internaţional din domeniul
respectiv.
(2) Tribunalul nu poate refuza sa judece sub pretextul lipsei
sau obscuritatii normelor de drept.
(3) Dispoziţiile alineatelor precedente nu prejudiciază
facultăţii pe care o are tribunalul de a decide "ex aequo et bono"
dacă părţile sînt de acord.
ART. 43
Cu excepţia unui acord contrar al părţilor, tribunalul poate,
în orice moment al dezbaterilor, dacă considera necesar:
a) sa ceara părţilor sa prezinte orice document sau alte
mijloace de proba, şi
b) sa se deplaseze la fata locului şi sa procedeze aici la
orice anchete pe care le considera necesare.
ART. 44
Intreaga procedura de arbitraj se înfăptuieşte în conformitate
cu prevederile prezentei secţiuni şi, sub rezerva acordului
contrar al părţilor, cu acelea ale regulamentului de arbitraj în
vigoare la data la care părţile au consimţit la arbitraj. Dacă se
pune o problema de procedura neprevăzută de prezenta secţiune sau
de regulamentul de arbitraj sau de orice alta reglementare
adoptată de către părţi, ea va fi soluţionată de către tribunal.
ART. 45
(1) Dacă una dintre părţi lipseşte sau se abţine sa-şi
prezinte mijloacele (de proba), ea nu poate fi considerată ca a
acceptat pretenţiile celeilalte părţi.
(2) Dacă una dintre părţi lipseşte sau se abţine de a infatisa
mijloacele în orice moment al procedurii, cealaltă parte poate

56
cere tribunalului sa ia în considerare punctele concluziilor ce îi
sînt supuse şi de a da sentinta. Tribunalul, notificind partii
care a fost lipsa cererea de care a fost sesizat, trebuie sa
acorde acestei părţi un termen de graţie înainte de pronunţarea
sentinţei, dacă nu s-a convins ca partea în cauza nu are intenţia
de a se infatisa sau de a prezenta probele ei.
ART. 46
Cu excepţia unui acord contrar al părţilor, tribunalul
trebuie, la cererea uneia dintre acestea, sa statueze asupra
tuturor cererilor incidente, adiţionale sau reconventionale legate
în mod direct de obiectul diferendului, cu condiţia ca aceste
cereri sa fie acoperite prin consimţămîntul părţilor şi, pe de
alta parte, ca ele sa ţină de competenta centrului.
ART. 47
Sub rezerva acordului contrar al părţilor, tribunalul poate,
dacă apreciază ca împrejurările o cer, sa recomande orice măsuri
conservatorii în scopul salvgardarii drepturilor părţilor.

Secţiunea a 4-a
Despre sentinta

ART. 48
(1) Tribunalul hotărăşte asupra oricărei chestiuni cu
majoritatea de voturi a tuturor membrilor lui.
(2) Sentinta este data în scris; ea este semnată de către
membrii tribunalului care s-au pronunţat în favoarea sa.
(3) Sentinta trebuie sa răspundă la toate punctele din
concluziile supuse tribunalului şi ea trebuie sa fie motivată.
(4) Orice membru al tribunalului poate adauga sentinţei fie
opinia sa personală - dacă impartaseste sau nu părerea majorităţii
-, fie menţiunea dezacordului sau.
(5) Centrul nu publica nici o sentinta fără consimţămîntul
părţilor.
ART. 49
(1) Secretarul general trimite fără intirziere părţilor
copiile certificate pentru conformitate ale sentinţei. Sentinta se
considera a fi fost pronunţată în ziua trimiterii ziselor copii.
(2) La cererea uneia dintre părţi, care trebuie prezentată în
45 de zile de la darea sentinţei, tribunalul poate, după ce a
făcut notificare celeilalte părţi, sa statueze asupra oricărei
chestiuni asupra căreia ar fi omis sa se pronunţe în sentinta sau
sa corecteze orice greseala materială pe care ar conţine-o
sentinta. Decizia data face parte integrantă din sentinta şi este
notificată părţilor în aceleaşi forme ca şi aceasta. Termenele
prevăzute la art. 51 alin. 2 şi la art. 52 alin. 2 curg începînd
cu data pronunţării deciziei respective.

Secţiunea a 5-a
Despre interpretarea, revizuirea şi anularea sentinţei

ART. 50

57
(1) Orice diferend care ar putea sa se iveasca între părţi
privind sensul sau efectul sentinţei poate face obiectul unei
cereri de interpretare adresate în scris secretarului general de
către una sau alta dintre părţi.
(2) Cererea este supusă, dacă aceasta este posibil,
tribunalului care a pronunţat sentinta. În caz de imposibilitate,
se constituie un nou tribunal în conformitate cu prevederile
secţiunii a 2-a a capitolului de fata. Tribunalul poate, dacă
apreciază ca împrejurările o cer, sa hotărască suspendarea
executării sentinţei pînă ce se va fi pronunţat asupra cererii de
interpretare.
ART. 51
(1) Fiecare dintre părţi poate cere în scris secretarului
general revizuirea sentinţei pe motivul descoperirii vreunui fapt
de natura sa exercite o influenta hotaritoare asupra sentinţei, cu
condiţia ca înaintea pronunţării sentinţei acest fapt sa fi fost
necunoscut tribunalului ca şi partii solicitatoare sau ca aceasta
sa nu-l fi ignorat.
(2) Cererea trebuie introdusă în următoarele 90 de zile de la
descoperirea faptului nou şi în orice caz în următorii 3 ani de la
pronunţarea sentinţei.
(3) Cererea, dacă este posibil, este supusă tribunalului care
a statuat. În caz de imposibilitate, se constituie un nou
tribunal, în conformitate cu secţiunea a 2-a a prezentului
capitol.
(4) Tribunalul poate decide, dacă apreciază ca împrejurările o
cer, suspendarea executării sentinţei pînă ce se va pronunţa
asupra cererii de revizuire. Dacă, în cererea sa, partea în cauza
solicita amînarea executării sentinţei, executarea este provizoriu
suspendată pînă ce tribunalul va hotărî asupra cererii amintite.
ART. 52
(1) Oricare dintre părţi poate sa ceara, în scris secretarului
general anularea sentinţei pentru unul dintre motivele următoare:
a) viciu în constituirea tribunalului;
b) abuz de putere evident al tribunalului;
c) coruperea unui membru al tribunalului;
d) încălcarea grava a unei reguli fundamentale de procedura;
e) lipsa de motive.
(2) Orice cerere trebuie facuta în următoarele 120 de zile de
la data sentinţei, în afară de cazul în care anularea este
solicitată pe motiv de corupţie, în care caz cererea amintita
trebuie sa fie prezentată în următoarele 120 de zile de la
descoperirea coruptiei şi, în orice caz, în cei 3 ani următori
datei sentinţei.
(3) La primirea cererii, preşedintele numeşte imediat, dintre
persoanele al căror nume figurează pe lista de arbitri, un comitet
ad-hoc de trei membri. Nici un membru al acestui comitet nu poate
fi ales dintre membrii tribunalului care a pronunţat sentinta şi
nici sa posede aceeaşi naţionalitate cu vreunul dintre membrii
acestui tribunal, aceea a statului parte în diferend sau a
statului a cărui persoana este parte în diferend, nici sa fi fost

58
desemnat pentru a figura pe lista de arbitri de către vreunul
dintre statele amintite sau sa fi îndeplinit funcţii de
conciliator în aceeaşi cauza. Comitetul este împuternicit sa
anuleze sentinta în întregime sau în parte pentru unul dintre
motivele enumerate în alin. 1 al prezentului articol.
(4) Prevederile art. 41-45, 48, 49, 53 şi 54 şi acelea ale
cap. VI şi VII se aplica "mutatis mutandis" procedurii din fata
comitetului.
(5) Comitetul poate sa decidă, dacă apreciază ca împrejurările
o cer, suspendarea executării sentinţei pînă ce se va fi pronunţat
asupra cererii de anulare. Dacă în cererea sa partea în cauza
solicita amînarea executării sentinţei, executarea este suspendată
în mod provizoriu pînă ce comitetul va statua asupra zisei cereri.
(6) Dacă sentinta este declarata nulă, diferendul este supus,
la cererea partii mai diligente, unui nou tribunal constituit
conform secţiunii a 2-a din prezentul capitol.

Secţiunea a 6-a
Despre recunoaşterea şi executarea sentinţei

ART. 53
(1) Sentinta este obligatorie fata de părţi şi nu poate fi
obiectul vreunui apel sau altui recurs, în afară celor prevăzute
de prezenta convenţie. Fiecare parte trebuie sa asigure executarea
sentinţei potrivit termenilor ei, în afară de cazul în care
executarea este suspendată în virtutea dispoziţiilor prezentei
convenţii.
(2) În sensul prezentei secţiuni, o sentinta include orice
hotărîre privind interpretarea, revizuirea sau anularea sentinţei,
luată în baza art. 50, 51 şi 52.
ART. 54
(1) Fiecare stat contractant recunoaşte orice sentinta data în
cadrul prezentei convenţii ca fiind obligatorie şi asigura
executarea pe teritoriul sau a obligaţiilor pecuniare pe care
sentinta le impune, ca şi cînd ar fi vorba de o judecata
definitiva a unui tribunal functionind pe teritoriul zisului stat.
Un stat contractant cu o constituţie federala poate sa asigure
executarea sentinţei prin intermediul tribunalelor federale şi sa
prevadă ca acestea vor trebui sa considere o asemenea sentinta ca
o judecata definitiva a tribunalelor unuia dintre statele
federale.
(2) Pentru a obţine recunoaşterea şi executarea unei sentinţe
pe teritoriul unui stat contractant, partea interesată trebuie sa
prezinte o copie certificată, pentru conformitate, de către
secretarul general tribunalului naţional competent sau oricărei
alte autorităţi pe care zisul stat contractant o va desemna în
acest scop. Fiecare stat contractant face cunoscute secretarului
general tribunalul competent sau autorităţile pe care le
desemnează în acest scop, informindu-l asupra eventualelor
schimbări.

59
(3) Executarea este reglementată de legislaţia privind
executarea hotărîrilor judecătoreşti în vigoare în statul pe
teritoriul căruia se aplica o asemenea procedura.
ART. 55
Nici o dispoziţie a art. 54 nu poate fi interpretată ca făcînd
excepţie de la normele de drept în vigoare într-un stat
contractant în ceea ce priveşte imunitatea de executare a zisului
stat sau a unui stat străin.

CAP. 5
Despre înlocuirea şi recuzarea conciliatorilor şi arbitrilor

ART. 56
(1) Odată ce s-a constituit o comisie sau un tribunal şi a
fost pornită procedura, compunerea acestora nu poate fi
modificată. Totuşi, în caz de deces, de incapacitate sau de
demisie a unui conciliator sau a unui arbitru, în caz de vacanta,
se procedează după dispoziţiile cap. III, secţiunea a 2-a, sau
după acelea ale cap. IV, secţiunea a 2-a.
(2) Orice membru al unei comisii sau al unui tribunal continua
sa-şi îndeplinească funcţiile sale în aceasta calitate în pofida
faptului ca nu mai figurează pe lista.
(3) Dacă un conciliator sau un arbitru numit de către una
dintre părţi demisioneaza fără asentimentul comisiei sau
tribunalului al cărui membru este, preşedintele numeşte în locul
vacant o persoana de pe lista corespunzătoare.
ART. 57
O parte poate cere comisiei sau tribunalului recuzarea unuia
dintre membrii acestora pentru orice motiv implicind o lipsa
evidenta în ce priveşte calităţile cerute de art. 14 alin. 1.
Partea într-o procedura de arbitraj poate, în plus, sa ceara
recuzarea unui arbitru pe motiv ca el nu îndeplineşte condiţiile
prevăzute la secţiunea a 2-a a cap. IV pentru numirea tribunalului
arbitral.
ART. 58
Ceilalţi membri ai comisiei sau ai tribunalului, după caz, se
pronunţa asupra oricărei cereri pentru recuzarea unui conciliator
sau a unui arbitru. Totuşi, în caz de egalitate de voturi, sau
dacă cerere de recuzare vizează un conciliator sau un arbitru unic
sau o majoritate a comisiei sau tribunalului, decizia este luată
de către preşedinte. Dacă temeiul cererii este recunoscut,
conciliatorul sau arbitrul vizat de hotărîre este înlocuit conform
prevederilor cap. III, secţiunea a 2-a, sau cap. IV, secţiunea a
2-a.

CAP. 6
Despre cheltuielile de procedura

ART. 59
Redevenţele datorate de către părţi pentru utilizarea
serviciilor centrului sînt fixate de către secretarul general în

60
conformitate cu regulamentele adoptate în aceasta privinta de
către consiliul administrativ.
ART. 60
(1) Fiecare comisie şi fiecare tribunal fixează onorariile şi
cheltuielile membrilor săi în limitele definite de consiliul
administrativ şi după consultarea secretarului general.
(2) În pofida dispoziţiilor alineatului precedent, părţile pot
fixa dinainte, de acord cu comisia sau cu tribunalul, onorariile
şi cheltuielile membrilor acestora.
ART. 61
(1) În cazul unei proceduri de conciliere, onorariile şi
cheltuielile membrilor comisiei, cît şi redevenţele pentru
utilizarea serviciilor centrului, sînt suportate în mod egal de
către părţi. Fiecare parte suporta orice alte cheltuieli pe care
le face pentru desfăşurarea procedurii.
(2) În cazul unui proceduri de arbitraj, tribunalul fixează,
sub rezerva unui acord contrar al părţilor, suma globală a
cheltuielilor făcute de acestea pentru nevoile procedurii şi
hotărăşte modalităţile de repartiţie şi de plata a ziselor
cheltuieli, a onorariilor şi cheltuielilor membrilor tribunalului
şi a redevenţelor datorate pentru utilizarea serviciilor
centrului. Aceasta decizie face parte integrantă din sentinta.

CAP. 7
Despre locul procedurii

ART. 62
Procedurile de conciliere şi de arbitraj se desfăşoară la
sediul centrului, sub rezerva dispoziţiilor care urmează.
ART. 63
Dacă părţile hotărăsc astfel, procedurile de conciliere şi de
arbitraj se pot desfasura:
a) fie la sediul Curţii Permanente de Arbitraj sau al oricărei
alte instituţii corespunzătoare, publica sau particulară, cu care
centrul a încheiat aranjamente în acest scop;
b) fie în orice alt loc aprobat de comisie sau de tribunal
după consultarea secretarului general.

CAP. 8
Diferendele între statele contractante

ART. 64
Orice diferend care ar putea surveni între statele
contractante cu privire la interpretarea sau la aplicarea
prezentei convenţii şi care nu ar putea fi rezolvat prin buna
înţelegere este adus înaintea Curţii Internaţionale de Justiţie,
la cererea oricărei părţi în diferend, dacă statele interesate nu
au convenit o alta metoda de reglementare.

CAP. 9
Amendamente

61
ART. 65
Orice stat contractant poate propune amendamente la prezenta
convenţie. Orice text de amendament trebuie sa fie comunicat
secretarului general cu cel puţin 90 zile înainte de reuniunea
consiliului administrativ în cursul căreia amendamentul în
chestiune trebuie sa fie examinat şi trebuie sa fie imediat
transmis de acesta tuturor membrilor consiliului administrativ.
ART. 66
(1) Dacă consiliul administrativ decide aceasta cu majoritate
de doua treimi a membrilor săi, amendamentul propus este
distribuit tuturor statelor contractante pentru ratificare,
acceptare sau aprobare. Fiecare amendament intra în vigoare la 30
de zile după expedierea de către depozitarul prezentei convenţii a
unei instiintari adresate statelor contractante, informindu-le ca
toate statele contractante au ratificat, acceptat sau aprobat
amendamentul.
(2) Nici un amendament nu poate sa impieteze asupra
drepturilor şi obligaţiilor unui stat contractant, ale unei
colectivităţi publice sau ale unui organism depinzind de acesta
sau de una dintre persoanele sale, conform prezentei convenţii,
care decurg dintr-un consimtamint privitor la competenta centrului
dat înaintea datei intrării în vigoare a zisului amendament.

CAP. 10
Dispoziţii finale

ART. 67
Prezenta convenţie este deschisă semnării de către statele
membre ale băncii. Ea este de asemenea deschisă semnării de către
orice alt stat parte la Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie, pe care consiliul administrativ, cu o majoritate de doua
treimi a membrilor săi, l-ar invita sa semneze convenţia.
ART. 68
(1) Prezenta convenţie este supusă ratificării, acceptării sau
aprobării statelor semnatare, potrivit procedurilor lor
constituţionale.
(2) Prezenta convenţie va intra în vigoare la 30 de zile după
depunerea celui de-al douazecilea instrument de ratificare,
acceptare sau aprobare. Fata de orice stat care va depune ulterior
instrumentul lui de ratificare, de acceptare sau aprobare, ea va
intra în vigoare la 30 de zile după data acestei depuneri.
ART. 69
Orice stat contractant trebuie sa ia măsurile legislative sau
altele care vor fi necesare pentru aplicarea pe teritoriul sau a
dispoziţiilor prezentei convenţii.
ART. 70
Prezenta convenţie se aplica la toate teritoriile pe care un
stat contractant le reprezintă pe plan internaţional, cu excepţia
acelora care sînt excluse de către zisul stat prin notificare

62
adresată depozitarului prezentei convenţii, fie în momentul
ratificării, acceptării sau aprobării, fie ulterior.
ART. 71
Orice stat contractant poate denunta prezenta convenţie prin
notificare adresată depozitarului prezentei convenţii. Denunţarea
îşi produce efectul la 6 luni după primirea zisei notificări.
ART. 72
Nici o notificare facuta de către vreun stat contractant în
virtutea art. 70 şi 71 nu poate afecta drepturile şi obligaţiile
statului respectiv, ale unei colectivităţi publice sau ale vreunui
organism depinzind de el sau de vreuna dintre persoanele sale în
termenii prezentei convenţii, care decurg dintr-un consimtamint în
competenta centrului dat de unul dintre ei anterior primirii zisei
notificări de către depozitar.
ART. 73
Instrumentele de ratificare, de acceptare sau aprobare a
prezentei convenţii şi a oricăror amendamente ce-i vor fi aduse
vor fi depuse la banca, care va acţiona în calitate de depozitar
al prezentei convenţii. Depozitarul va transmite copii ale
prezentei convenţii certificate pentru conformitate statelor
membre ale băncii şi oricărui alt stat invitat sa semneze
convenţia.
ART. 74
Depozitarul va inregistra prezenta convenţie la Secretariatul
Naţiunilor Unite conform art. 102 al Cartei Naţiunilor Unite şi
regulamentelor aferente acesteia, adoptate de către Adunarea
generală.
ART. 75
Depozitarul va transmite notificări tuturor statelor
semnatare, cu informaţii privind:
a) semnăturile potrivit art. 67;
b) depunerea instrumentelor de ratificare, de acceptare sau
aprobare conform art. 73;
c) data intrării în vigoare a prezentei convenţii conform art.
68;
d) excluderile de la aplicatia teritorială conform art. 70;
e) data intrării în vigoare a oricărui amendament la prezenta
convenţie în conformitate cu art. 66;
f) denuntarile conform art. 71.
Întocmită la Washington în limbile engleza, spaniola şi
franceza, cele trei texte avînd aceeaşi valoare, într-un singur
exemplar care va fi depus în arhivele Băncii Internaţionale pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare, care a indicat prin semnarea de mai
jos ca ea accepta sa îndeplinească funcţiile trecute în sarcina sa
prin prezenta convenţie.
-------

DECRET Nr. 186 din 24 iulie 1961

63
privind aderarea Republicii Populare Române la Convenţia pentru
recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la
New-York, la 10 iunie 1958
EMITENT: CONSILIUL DE STAT
PUBLICAT ÎN: BULETINUL OFICIAL NR. 19 din 24 iulie 1961
Data intrarii in vigoare : 24 iulie 1961

Forma actualizata valabila la data de : 10 martie 2011


Prezenta forma actualizata este valabila de la 24 iulie 1961 pana la 10
martie 2011

Consiliul de Stat al Republicii Populare Romine decretează:

ARTICOL UNIC
Republica Populara Romina adera la Convenţia pentru recunoaşterea şi
executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10
iunie 1958, cu următoarele rezerve:
"Republica Populara Romina va aplica Convenţia numai la diferendele
rezultate din raporturi de drept contractuale sau necontractuale care
sînt considerate comerciale de către legislaţia sa nationala.
Republica Populara Romina va aplica Convenţia la recunoaşterea şi
executarea sentinţelor date pe teritoriul unui alt stat contractant. În
ce priveşte sentinţele date pe teritoriul unor state necontractante,
Republica Populara Romina va aplica Convenţia numai pe baza
reciprocităţii stabilite prin înţelegere între părţi".

CONVENŢIE*)
pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine

*) Traducere.

ART. 1
1. Prezenta Convenţie se aplica recunoaşterii şi executării
sentinţelor arbitrale date pe teritoriul unui alt Stat, decît acela unde
se cere recunoaşterea şi executarea sentinţelor şi rezultate din
diferende între persoane fizice sau juridice. Ea se aplica, de asemenea,
sentinţelor arbitrale care nu sînt considerate ca sentinţe naţionale în
Statul unde este cerută recunoaşterea şi executarea lor.
2. Prin "sentinţe arbitrale" se înţeleg nu numai sentinţele date de
către arbitri numiţi pentru cazuri determinate, ci de asemenea şi acelea
care sînt date de către organe de arbitraj permanente cărora părţile li
s-au supus.
3. În momentul semnării sau ratificării prezentei Convenţii, aderării
la ea sau notificării de extindere prevăzute la articolul X, orice Stat
va putea, pe baza de reciprocitate, sa declare ca va aplica Convenţia
numai la recunoaşterea şi executarea sentinţelor date pe teritoriul unui
alt Stat contractant. El va putea, de asemenea, sa declare ca va aplica
Convenţia numai la diferendele rezultate din raporturi de drept,
contractuale sau necontractuale, care sînt considerate comerciale de
către legea sa nationala.
ART. 2
1. Fiecare din Statele contractante recunoaşte convenţia scrisă prin
care părţile se obliga sa supună unui arbitraj toate diferendele sau
anumite diferende care s-au ivit sau ar putea sa se iveasca între ele
privind un raport de drept determinat, contractual sau necontractual,

64
referitor la o problema susceptibilă de a fi reglementată pe calea
arbitrajului.
2. Prin "convenţie scrisă" se înţelege o clauza compromisorie
inserată într-un contract, sau un compromis semnate de părţi, sau
cuprinse într-un schimb de scrisori sau telegrame.
3. Tribunalul unui Stat contractant, sesizat cu un litigiu privind o
problema asupra căreia părţile au încheiat o convenţie în sensul
prezentului articol, va indruma părţile la arbitraj, la cererea uneia din
ele, dacă nu constata ca zisa convenţie este caducă, inoperantă sau
nesusceptibila de a fi aplicată.
ART. 3
Fiecare din Statele contractante va recunoaşte autoritatea unei
sentinţe arbitrale şi va acorda executarea acestei sentinţe conform
regulilor de procedura în vigoare pe teritoriul unde sentinta este
invocată în condiţiile stabilite în articolele următoare. Pentru
recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale cărora se aplica
prezenta Convenţie nu vor fi impuse condiţiuni mult mai riguroase, nici
cheltuieli de judecata mult mai ridicate, decît acelea care sînt impuse
pentru recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale naţionale.
ART. 4
1. Pentru a obţine recunoaşterea şi executarea arătată în articolul
precedent, partea care cere recunoaşterea şi executarea trebuie sa
producă odată cu cererea:
a) originalul sentinţei autentificat în mod cuvenit, sau o copie a
acestui original intrunind condiţiile cerute pentru autenticitatea sa;
b) originalul convenţiei arătate în articolul II sau o copie
intrunind condiţiile cerute pentru autenticitatea sa;
2. Dacă menţionată sentinta sau menţionată convenţie nu este
redactată într-o limba oficială a tarii în care sentinta este invocată,
partea care cere recunoaşterea şi executarea sentinţei va trebui sa
producă o traducere a acestor piese în aceasta limba. Traducerea va
trebui sa fie certificată de un traducător oficial, sau de un traducător
cu jurămînt, ori de un agent diplomatic sau consular.
ART. 5
1. Recunoaşterea şi executarea sentinţei nu vor fi refuzate, la
cererea partii contra căreia ea este invocată, decît dacă aceasta face
dovada în fata autorităţii competente a tarii unde recunoaşterea şi
executarea sînt cerute:
a) ca părţile la convenţia amintita în articolul II, erau, în
virtutea legii aplicabilă lor, lovite de o incapacitate, sau ca convenţia
menţionată nu este valabilă în virtutea legii căreia părţile au
subordonat-o, sau în lipsa unor indicaţii în acest sens, în virtutea
legii tarii în care sentinta a fost data; sau
b) ca partea impotriva căreia este invocată sentinta nu a fost
informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor sau despre
procedura de arbitraj, sau ca i-a fost imposibil, pentru un alt motiv,
sa-şi pună în valoare mijloacele sale de apărare; sau
c) ca sentinta se referă la un diferend nementionat în compromis, sau
care nu intra în prevederile clauzei compromisorii, sau ca ele conţin
hotărîri care depăşesc prevederile compromisului, sau ale clauzei
compromisorii; totuşi, dacă dispoziţiile sentinţei care au legatura cu
problemele supuse arbitrajului pot fi disjunse de cele care au legatura
cu probleme care nu sînt supuse arbitrajului, primele pot fi recunoscute
şi executate; sau

65
d) ca constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu
a fost conformă cu convenţia părţilor, sau, în lipsa de convenţie, ca ea
nu a fost conformă cu legea tarii în care a avut loc arbitrajul; sau
e) ca sentinta nu a devenit încă obligatorie pentru părţi sau a fost
anulată sau suspendată de o autoritate competenta a tarii în care, sau
după legea căreia, a fost data sentinta.
2. Recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale vor putea fi,
de asemenea, refuzate dacă autoritatea competenta a tarii în care se cere
recunoaşterea şi executarea constata:
a) ca în conformitate cu legea acestei tari obiectul diferendului nu
este susceptibil a fi reglementat pe calea arbitrajului; sau
b) ca recunoaşterea sau executarea sentinţei ar fi contrară ordinei
publice a acestei tari.
ART. 6
Dacă anularea sau suspendarea sentinţei este cerută autorităţii
competente vizata la articolul V, paragraful 1 alineatul e, autoritatea
în fata căreia este invocată sentinta poate, dacă considera indicat, sa
amine statuarea asupra executării sentinţei; ea poate, de asemenea, la
cererea partii care solicita executarea sentinţei, sa ordone celeilalte
părţi sa furnizeze garanţii convenabile.
ART. 7
1. Dispoziţiile prezentei Convenţii nu aduc atingere validităţii
acordurilor multilaterale sau bilaterale încheiate de Statele
contractante în materie de recunoaştere şi executare de sentinţe
arbitrale şi nu priveaza nici o parte interesată de dreptul pe care l-ar
putea avea de a se prevala de o sentinta arbitrală în modul şi în măsura
admisă de legislaţia sau tratatele tarii în care sentinta este invocată.
2. Protocolul de la Geneva din 1923 privitor la clauzele de arbitraj
şi Convenţia de la Geneva din 1927 pentru executarea sentinţelor
arbitrale străine vor inceta sa mai producă efecte între Statele
contractante din ziua şi în măsura în care aceste State vor fi legate
prin prezenta Convenţie.
ART. 8
1. Prezenta Convenţie este deschisă pînă la 31 decembrie 1958
semnării oricărui Stat membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite, ca şi
oricărui alt Stat care este sau va deveni ulterior membru al uneia sau
mai multor instituţii specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite sau
parte la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie sau care va fi
invitat de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite.
2. Prezenta Convenţie trebuie sa fie ratificată şi instrumentele de
ratificare sa fie depuse pe lîngă Secretarul general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite.
ART. 9
1. Toate Statele menţionate la articolul VIII pot adera la prezenta
Convenţie.
2. Aderarea se va face prin depunerea unui instrument de aderare pe
lîngă Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
ART. 10
1. Orice Stat va putea, în momentul semnării, ratificării sau
aderării, sa declare ca prezenta Convenţie se va extinde asupra tuturor
teritoriilor pe care le reprezintă pe plan internaţional sau asupra unuia
sau mai multora dintre ele. Aceasta declaraţie îşi va produce efectele
sale în momentul intrării în vigoare a Convenţiei pentru numitul Stat.
2. În consecinta, orice extindere de aceasta natura se va face prin
notificare adresată Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite
şi îşi va produce efectele sale cu începere de la a nouazecea zi care

66
urmează datei la care Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite
a primit notificarea, sau la data intrării în vigoare a Convenţiei pentru
mentionatul Stat, dacă aceasta din urma data este posterioară.
3. În ceea ce priveşte teritoriile cărora prezenta Convenţie nu se
aplica la data semnării, ratificării sau aderării, fiecare Stat interesat
va examina posibilitatea de a lua măsurile dorite pentru a extinde
Convenţia asupra acestor teritorii sub rezerva, eventuala, atunci cînd
motive constituţionale o vor cere, a asentimentului guvernelor acestor
teritorii.
ART. 11
Dispoziţiile ce urmează se vor aplica Statelor federative sau
neunitare;
a) în ce priveşte articolele prezentei Convenţii care ţin de
competenta legislativă a puterii federale, obligaţiile guvernului federal
vor fi aceleaşi cu acelea ale Statelor contractante care nu sînt State
federative;
b) în ce priveşte articolele prezentei Convenţii care ţin de
competenta legislativă a fiecăruia din Statele sau provinciile
constitutive, care nu sînt, în virtutea sistemului constituţional al
federaţiei, ţinute sa ia măsuri legislative, guvernul federal va aduce
mentionatele articole, în cel mai scurt timp posibil şi cu avizul sau
favorabil, la cunostinta autorităţilor competente ale Statelor sau
provinciilor constitutive;
c) un Stat federativ, Parte la prezenta Convenţie, va comunica, la
cererea oricărui alt Stat contractant care i-ar fi transmisă prin
intermediul Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, o
expunere a legislaţiei şi practicilor în vigoare în federatie şi în
unităţile ei constitutive, în ce priveşte una sau alta din dispoziţiile
Convenţiei, indicind măsura în care, printr-o acţiune legislativă sau
alta, s-a dat efect menţionatei dispoziţii.
ART. 12
1. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în cea de a nouazecea zi
care urmează datei depunerii celui de al treilea instrument de ratificare
sau aderare.
2. Pentru fiecare din Statele care vor ratifica Convenţia sau vor
adera la ea după depunerea celui de al treilea instrument de ratificare
sau aderare, ea va intra în vigoare în cea de a nouazecea zi care va urma
datei depunerii de către acest Stat a instrumentului sau de ratificare
sau aderare.
ART. 13
1. Orice Stat contractant va putea sa denunţe prezenta Convenţie prin
notificare scrisă adresată Secretarului general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite. Denunţarea va produce efect după un an de la data cînd
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va fi primit
notificarea.
2. Orice Stat care ar face o declaraţie sau o notificare conform
articolului X va putea notifica ulterior Secretarului general al
Organizaţiei Naţiunilor Unite ca Convenţia va inceta sa se aplice pe
teritoriul în chestiune după un an de la data la care Secretarul general
va fi primit aceasta notificare.
3. Prezenta Convenţie va rămîne aplicabilă sentinţelor arbitrale în
legatura cu care a fost începută o procedura de recunoaştere sau
executare înainte de intrarea în vigoare a denunţării.
ART. 14

67
Un Stat contractant nu poate sa se prevaleze de dispoziţiile
prezentei Convenţii fata de alte State decît în măsura în care el însuşi
este ţinut sa aplice aceasta Convenţie.
ART. 15
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va notifica
tuturor Statelor menţionate la articolul VIII:
a) semnarile şi ratificarile menţionate la articolul VIII;
b) aderarile menţionate la articolul IX;
c) declaraţiile şi notificările menţionate la articolele I, X şi XI;
d) data la care prezenta Convenţie va intra în vigoare în aplicarea
articolului XII;
e) denuntarile şi notificările menţionate la articolul XIII.
ART. 16
1. Prezenta Convenţie, ale carei texte chinez, englez, francez, rus
şi spaniol au valabilitate egala, va fi depusa în arhivele Organizaţiei
Naţiunilor Unite.
2. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va remite
Statelor vizate la articolul VIII cîte o copie certificată conformă a
prezentei Convenţii.

------------

DECRET Nr. 281 din 25 iunie 1963


privind ratificarea Convenţiei europene de arbitraj comercial
internaţional, încheiată la Geneva, la 21 aprilie 1961
EMITENT: CONSILIUL DE STAT
PUBLICAT ÎN: BULETINUL OFICIAL NR. 12 din 25 iunie 1963
Data intrarii in vigoare : 25 iunie 1963

Consiliul de Stat al Republicii Populare Romine decretează:

ARTICOL UNIC
Se ratifica Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional,
încheiată la Geneva, la 21 aprilie 1961.

CONVENŢIA EUROPEANĂ DE ARBITRAJ COMERCIAL INTERNAŢIONAL*)

*) Traducere din limba franceza.

Subsemnaţii, autorizaţi în cuvenită forma, reuniti sub auspiciile


Comisiei Economice pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite,
Constatind ca la 10 iunie 1958, în urma Conferintei Naţiunilor Unite
privind Arbitrajul Comercial Internaţional, a fost semnată la New York
Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale
străine.
În dorinta de a contribui la dezvoltarea comerţului european, prin
înlăturarea, în măsura posibilităţilor, a unor dificultăţi susceptibile
de a impiedica organizarea şi funcţionarea arbitrajului comercial
internaţional în relaţiile dintre persoanele fizice sau juridice din
diferite tari ale Europei,
Au convenit asupra următoarelor dispoziţii:

ART. 1

68
Domeniul de aplicare a Convenţiei
1. Prezenta Convenţie se aplica:
a) convenţiilor de arbitraj încheiate, pentru reglementarea
litigiilor născute sau care se vor naşte din operaţii de comerţ
internaţional, între persoanele fizice sau juridice avînd, în momentul
încheierii Convenţiei, resedinta lor obişnuită sau sediul în State
Contractante diferite;
b) procedurilor şi sentinţelor arbitrale întemeiate pe convenţiile
arătate la paragraful 1 lit. a din acest articol.
2. În sensul prezentei Convenţii se înţelege prin:
a) "convenţie de arbitraj", fie o clauza compromisorie înscrisă într-
un contract, fie un compromis, contractul sau compromisul fiind semnate
de părţi sau conţinute într-un schimb de scrisori, de telegrame sau de
comunicări prin telex şi, în raporturile între tari ale căror legi nu
impun forma scrisă pentru convenţia de arbitraj, orice convenţie
încheiată în formele permise de aceste legi;
b) "arbitraj", reglementarea litigiilor nu numai de către arbitrii
numiţi pentru cazuri determinate (arbitraj ad-hoc), ci şi de către
instituţii permanente de arbitraj;
c) "sediu", locul unde este situata întreprinderea care a încheiat
convenţia de arbitraj.
ART. 2
Capacitatea persoanelor juridice de drept public de a se supune
arbitrajului
1. În cazurile prevăzute de articolul I, paragraful 1 al prezentei
Convenţii, persoanele juridice calificate, prin legea care le este
aplicabilă, drept "persoane juridice de drept public", au facultatea de a
încheia în mod valabil convenţii de arbitraj.
2. În momentul semnării sau ratificării prezentei Convenţii ori
aderării la ea, orice stat va putea declara ca limitează aceasta
facultate, în condiţiile precizate în declaraţia sa.
ART. 3
Capacitatea străinilor de a fi arbitri
În arbitrajele supuse prezentei Convenţii, străinii pot fi desemnaţi
ca arbitri.
ART. 4
Organizarea arbitrajului
1. Părţile la o convenţie de arbitraj sînt libere sa prevadă:
a) ca litigiile lor vor fi supuse unei instituţii permanente de
arbitraj; în acest caz, arbitrajul se va desfasura în conformitate cu
Regulamentul instituţiei desemnate; sau
b) ca litigiile lor vor fi supuse unei proceduri arbitrale ad-hoc; în
acest caz, părţile vor avea în special facultatea
i. de a desemna arbitrii sau de a stabili modalităţile potrivit
cărora vor fi desemnaţi arbitrii în caz de litigiu;
îi. de a determina locul arbitrajului;
iii. de a fixa regulile de procedura pe care le vor urma arbitrii.
2. Dacă părţile au înţeles sa supună reglementarea litigiilor lor
unui arbitraj ad-hoc şi dacă într-un termen de 30 de zile de la data
notificării cererii de arbitraj către pîrît, una din părţi nu şi-a
desemnat arbitrul sau, acesta va fi desemnat, dacă nu exista înţelegere
contrară, la cererea celeilalte părţi, de către Preşedintele Camerei de
Comerţ competente a tarii în care partea în culpa are, în momentul
introducerii cererii de arbitraj, resedinta sa obişnuită sau sediul.
Prezentul paragraf se aplica şi la înlocuirea arbitrilor desemnaţi de
către o parte sau de către Preşedintele Camerei de Comerţ mai sus vizata.

69
3. Dacă părţile au hotărît sa supună reglementarea litigiilor lor
unui arbitraj ad-hoc printr-unul sau mai mulţi arbitri fără ca convenţia
de arbitraj sa conţină indicaţii în legatura cu măsurile necesare pentru
organizarea arbitrajului, cum ar fi cele prevăzute la paragraful 1 al
prezentului articol, aceste măsuri vor fi luate, dacă părţile nu se
înţeleg în aceasta privinta şi sub rezerva cazului menţionat la
paragraful 2 de mai sus, de către arbitrul sau arbitrii deja desemnaţi.
În lipsa unui acord între părţi asupra desemnării arbitrului unic sau în
lipsa acordului între arbitri asupra măsurilor de luat, reclamantul va
putea sa se adreseze, pentru luarea acestor măsuri, dacă părţile au
hotărît locul arbitrajului, la alegerea sa, fie Preşedintelui Camerei de
Comerţ competente a tarii unde se afla locul ales de părţi, fie
Preşedintelui Camerei de Comerţ competente a tarii în care pîrîtul îşi
are, în momentul introducerii cererii de arbitraj, resedinta sa obişnuită
sau sediul sau; dacă părţile nu s-au înţeles asupra locului arbitrajului,
reclamantul se va putea adresa, la alegerea sa, fie Preşedintelui Camerei
de Comerţ competente a tarii în care pîrîtul îşi are, în momentul
introducerii cererii de arbitraj, resedinta sa obişnuită sau sediul sau,
fie Comitetului Special a cărui compunere şi modalitate de funcţionare
sînt determinate prin anexa la prezenta Convenţie. Dacă reclamantul nu-şi
exercita drepturile care-i sînt acordate prin prezentul paragraf, aceste
drepturi vor putea fi exercitate de către pîrît sau de către arbitri.
4. Preşedintele sau Comitetul Special sesizati vor putea proceda,
după caz,
a) la desemnarea arbitrului unic, a arbitrului preşedinte, a
supraarbitrului sau a arbitrului terţ;
b) la înlocuirea unuia sau a mai multor arbitri desemnaţi după o alta
procedura decît cea prevăzută la paragraful 2 al prezentului articol;
c) la determinarea locului arbitrajului, subintelegindu-se ca
arbitrii pot sa aleagă un alt loc de arbitraj;
d) la stabilirea directa, sau prin referire la regulamentul unei
instituţii arbitrale permanente, a regulilor de procedura care trebuie
respectate de arbitri, dacă aceştia nu şi-au fixat regulile lor de
procedura, în lipsa unui acord între părţi în aceasta privinta.
5. Dacă părţile au convenit sa supună reglementarea litigiilor unei
instituţii arbitrale permanente fără a desemna aceasta instituţie şi nu
se înţeleg asupra acestei desemnari, reclamantul va putea sa ceara
aceasta desemnare în conformitate cu procedura prevăzută la paragraful 3
de mai sus.
6. Dacă convenţia de arbitraj nu conţine nici o indicaţie asupra
modului de arbitraj (arbitraj printr-o instituţie permanenta de arbitraj
sau arbitraj ad-hoc) căruia părţile s-au înţeles sa supună litigiul lor
şi dacă părţile nu cad de acord asupra acestei chestiuni, reclamantul va
avea facultatea de a recurge, în aceasta privinta, la procedura prevăzută
la paragraful 3 de mai sus. Preşedintele Camerei de Comerţ competente sau
Comitetul Special pot, fie sa îndrepte părţile la o instituţie permanenta
de arbitraj, fie sa le invite sa-şi desemneze arbitrii, într-un termen pe
care îl vor fixa părţilor, şi sa convină în acelaşi termen asupra
măsurilor necesare functionarii arbitrajului. În acest din urma caz, vor
fi aplicabile paragrafele 2, 3 şi 4 din prezentul articol.
7. Dacă în termen de 60 de zile din momentul în care a fost sesizat
cu una din cererile enumerate la paragrafele 2, 3, 4, 5 şi 6 ale acestui
articol, Preşedintele Camerei de Comerţ desemnat în baza unuia din aceste
paragrafe, n-a dat urmare cererii, reclamantul va putea sa se adreseze
Comitetului Special pentru ca acesta sa-şi asume funcţiile care nu au
fost îndeplinite.

70
ART. 5
Declinarea competentei arbitrale
1. Partea care înţelege sa ridice o excepţie intemeiata pe
incompetenta arbitrului trebuie, cînd este vorba de excepţii întemeiate
pe inexistenta, nulitatea sau caducitatea convenţiei de arbitraj, sa facă
acest lucru în cursul procedurii arbitrale, cel mai tirziu în momentul
prezentării apararilor sale în fond, iar cînd este vorba de excepţii
întemeiate pe faptul ca chestiunea litigioasa ar depăşi împuternicirile
arbitrului, de îndată ce va fi ridicată, în procedura arbitrală, problema
care ar depăşi aceste împuterniciri. Cînd intirzierea părţilor în
ridicarea exceptiei este datorată unei cauze socotită intemeiata de către
arbitru, acesta va declara excepţia admisibilă.
2. Excepţiile de incompetenta arătate la paragraful 1 de mai sus şi
care nu au fost ridicate în termenele fixate în acest paragraf 1, nu vor
mai putea fi ridicate în cursul procedurii arbitrale, dacă este vorba de
excepţii pe care, în virtutea legii aplicabile de către arbitru, părţile
au singure facultatea de a le invoca, nici în cursul unei proceduri
judiciare ulterioare asupra fondului sau executării sentinţei, dacă este
vorba de excepţii lăsate la facultatea părţilor în virtutea legii
determinate de norma conflictuala a instanţei judecătoreşti sesizate cu
fondul sau cu executarea sentinţei. Judecătorul va putea totuşi controla
decizia prin care arbitrul a constatat tardivitatea exceptiei.
3. Sub rezerva controlului judiciar ulterior prevăzut prin legea
forului, arbitrul a cărui competenta este contestată nu trebuie sa se
desesizeze de proces; el are dreptul de a hotărî asupra propriei sale
competente şi asupra existenţei sau valabilităţii convenţiei de arbitraj
sau a contractului din care aceasta convenţie face parte.
ART. 6
Competenta judiciară
1. Excepţia intemeiata pe existenta unei convenţii de arbitraj şi
prezentată în fata instanţei judecătoreşti sesizate de către una din
părţi la convenţia de arbitraj, trebuie sa fie ridicată de către pîrît,
sub pedeapsa decăderii, înaintea sau în momentul prezentării apararilor
sale asupra fondului, după cum legea instanţei sesizate considera
excepţia de incompetenta ca o chestiune de procedura sau de fond.
2. Cînd vor trebui sa se pronunţe asupra existenţei sau valabilităţii
unei convenţii de arbitraj, tribunalele Statelor Contractante vor hotărî,
în ceea ce priveşte capacitatea părţilor, potrivit legii care este
aplicabilă, iar în ceea ce priveşte celelalte probleme:
a) conform legii căreia părţile au supus convenţia de arbitraj;
b) în lipsa unei indicaţii în aceasta privinta, conform legii tarii
unde sentinta trebuie sa fie pronunţată;
c) în lipsa indicaţiilor asupra legii la care părţile au supus
convenţia şi dacă, în momentul în care problema este supusă unei instanţe
judecătoreşti, nu este posibil sa se prevadă care este ţara în care se va
da sentinta, conform legii competente în virtutea normelor conflictuale
ale tribunalului sesizat.
Judecătorul sesizat poate sa nu recunoască convenţia de arbitraj
dacă, după legea forului, litigiul nu este susceptibil de arbitraj.
3. Cînd, înaintea oricărui recurs la o instanta judecătorească, a
fost introdusă o procedura de arbitraj, instanţele judecătoreşti ale
Statelor Contractante, sesizate ulterior cu o cerere referitoare la
acelaşi litigiu, între aceleaşi părţi, sau cu o cerere în constatarea
inexistentei, a nulităţii sau a caducitatii convenţiei de arbitraj, vor
suspenda, afară de cazul cînd exista motive grave, judecata asupra
competentei arbitrului pînă la pronunţarea sentinţei arbitrale.

71
4. Cererea de măsuri provizorii sau conservatorii adresată unei
autorităţi judiciare nu trebuie sa fie considerată ca incompatibilă cu
convenţia de arbitraj, şi nici ca o supunere a litigiului, în ceea ce
priveşte fondul sau, instanţei judecătoreşti.
ART. 7
Legea aplicabilă
1. Părţile sînt libere sa determine legea pe care arbitrii trebuie sa
o aplice fondului litigiului. În lipsa indicarii de către părţi a legii
aplicabile, arbitrii vor aplica legea desemnată de norma conflictuala pe
care ei o vor considera potrivita în speta. În amindoua cazurile,
arbitrii vor tine seama de stipulaţiile contractului şi de uzanţele
comerciale.
2. Arbitrii vor hotărî ca mediatori amiabili*), dacă aceasta este
vointa părţilor şi dacă legea care reglementează arbitrajul permite acest
lucru.
-----------------
*) ("en amiables compositeurs").

ART. 8
Motivarea sentinţei
Se considera ca părţile s-au înţeles ca sentinta arbitrală sa fie
motivată, afară de cazul cînd:
a) părţile au declarat în mod expres ca sentinta nu trebuie sa fie
motivată; sau
b) ele s-au supus unei proceduri arbitrale în cadrul căreia nu este
obiceiul de a se motiva sentinta şi în măsura în care, în acest caz,
părţile sau una din ele nu cer în mod expres înainte de încheierea
dezbaterilor sau, dacă nu au fost dezbateri, înainte de redactarea
sentinţei, ca sentinta sa fie motivată.
ART. 9
Anularea sentinţei arbitrale
1. Anularea într-unul din Statele Contractante a unei sentinţe
arbitrale ce cade sub prevederile prezentei Convenţii nu va constitui un
motiv de refuz de recunoaştere sau de executare într-un alt Stat
Contractant decît dacă aceasta anulare a fost pronunţată în Statul în
care, sau după legea căruia, sentinta a fost data şi aceasta pentru unul
din următoarele motive:
a) părţile la convenţia de arbitraj erau, conform legii care le este
aplicabilă, lovite de incapacitate, sau zisa convenţie nu este valabilă
potrivit legii căreia părţile au supus-o sau, în lipsa indicaţiilor în
aceasta privinta, potrivit legii tarii unde sentinta a fost pronunţată;
sau
b) partea care cere anularea nu a fost informată în mod cuvenit
despre desemnarea arbitrului sau despre procedura arbitrală, sau i-a fost
imposibil dintr-un alt motiv sa-şi susţină cauza; sau
c) sentinta se referă la un diferend nementionat în compromis sau
care nu intra în prevederile clauzei compromisorii; sau conţine hotărîri
care depăşesc termenii compromisului sau ai clauzei compromisorii;
totuşi, dacă dispoziţiile sentinţei care se referă la probleme supuse
arbitrajului pot fi separate de cele care se referă la probleme nesupuse
arbitrajului, primele vor putea sa nu fie anulate; sau
d) constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a
fost conformă cu convenţia părţilor sau, în lipsa convenţiei, cu
dispoziţiile articolului IV din prezenta Convenţie.
2. În raporturile între Statele Contractante care sînt Părţi şi la
Convenţia de la New York din 10 iunie 1958 pentru recunoaşterea şi

72
executarea sentinţelor arbitrale străine, paragraful 1 din prezentul
articol are drept efect de a limita numai la cauzele de anulare pe care
el le enumera, aplicarea articolului V, paragraful 1 lit. e din Convenţia
de la New York.
ART. 10
Dispoziţii finale
1. Prezenta Convenţie este deschisă pentru semnare sau aderare
ţărilor membre ale Comisiei Economice pentru Europa şi ţărilor admise la
Comisie cu titlu consultativ conform paragrafului 8 din mandatul acestei
Comisii.
2. Ţările susceptibile de a participa la anumite lucrări ale Comisiei
Economice pentru Europa, în baza paragrafului 11 din mandatul acestei
Comisii, pot deveni Părţi Contractante la prezenta Convenţie prin aderare
după intrarea ei în vigoare.
3. Convenţia va fi deschisă pentru semnare pînă la 31 decembrie 1961
inclusiv. După aceasta data, ea va rămîne deschisă pentru aderare.
4. Prezenta Convenţie este supusă ratificării.
5. Instrumentele de ratificare sau aderare vor fi depuse la
Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
6. La semnarea prezentei Convenţii, la ratificarea ei sau la aderare,
Părţile Contractante vor comunica Secretarului General al Organizaţiei
Naţiunilor Unite lista Camerelor de Comerţ sau a altor instituţii din
ţara lor ale căror Presedinti îşi asuma funcţiile încredinţate de
articolul IV din prezenta Convenţie preşedinţilor Camerelor de Comerţ
competente.
7. Dispoziţiile prezentei Convenţii nu aduc atingere valabilităţii
acordurilor multilaterale sau bilaterale încheiate sau care vor fi
încheiate de către Statele Contractante în materie de arbitraj.
8. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în a 90-a zi după ce cinci
din ţările menţionate la paragraful 1 din prezentul articol vor depune
instrumentele lor de ratificare sau aderare. Pentru fiecare ţara care va
ratifica sau adera ulterior, prezenta Convenţie va intra în vigoare în a
90-a zi după depunerea instrumentului de ratificare sau aderare a acestei
tari.
9. Fiecare Parte Contractantă va putea sa denunţe prezenta Convenţie
printr-o notificare adresată Secretarului General al Organizaţiei
Naţiunilor Unite. Denunţarea îşi va produce efectul la 12 luni după data
la care Secretarul General a primit notificarea.
10. Dacă după intrarea în vigoare a prezentei Convenţii, numărul
Părţilor Contractante va fi, ca urmare a denuntarilor, redus la mai puţin
de cinci, prezenta Convenţie va inceta de a fi în vigoare începînd de la
data la care ultima din aceste denuntari îşi va produce efectul.
11. Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite va notifica
ţărilor prevăzute la paragraful 1, ca şi ţărilor devenite Părţi
Contractante prin aplicarea paragrafului 2 din prezentul articol:
a) declaraţiile făcute în baza paragrafului 2 din articolul II;
b) ratificarile şi aderarile în baza paragrafului 1 şi 2 din
prezentul articol;
c) comunicările primite conform paragrafului 6 din prezentul articol;
d) datele la care prezenta Convenţie va intra în vigoare conform
paragrafului 8 din prezentul articol;
e) denuntarile în baza paragrafului 9 din prezentul articol;
f) abrogarea prezentei Convenţii conform paragrafului 10 din
prezentul articol.
12. După 31 decembrie 1961, originalul prezentei Convenţii va fi
depus la Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care va

73
transmite copii certificate fiecărei tari prevăzute de paragraful 1 şi 2
din prezentul articol.
Drept care subsemnaţii, autorizaţi în cuvenită forma, au semnat
prezenta Convenţie.
Facuta la Geneva, la douazecisiunu aprilie 1961, într-un singur
exemplar, în limbile franceza, engleza şi rusa, toate trei textele avînd
aceeaşi valabilitate.

ANEXA 1

Compunerea şi modul de funcţionare a Comitetului Special prevăzut de


articolul IV al Convenţiei*)

*) Traducere din limba franceza.

1. Comitetul Special prevăzut de articolul IV al Convenţiei va fi


compus din doi membri titulari şi dintr-un Preşedinte. Unul din membrii
titulari va fi ales de către Camerele de Comerţ sau alte instituţii
desemnate, conform articolului X paragraful 6 al Convenţiei, de către
Statele în care, în momentul deschiderii pentru semnare a Convenţiei,
exista Comitete naţionale ale Camerei de Comerţ Internaţionale şi care,
în momentul alegerii, vor fi Părţi la Convenţie. Celălalt membru va fi
ales de către Camerele de Comerţ sau alte instituţii desemnate, conform
articolului X paragraful 6 al Convenţiei, de către Statele în care, în
momentul deschiderii pentru semnare a Convenţiei, nu exista Comitete
naţionale ale Camerei de Comerţ Internaţionale şi care, în momentul
alegerii, vor fi părţi la Convenţie.
2. Persoanele chemate sa exercite, în condiţiile prevăzute de
paragraful 7 de mai jos, funcţiile de Preşedinte al Comitetului Special
vor fi de asemenea alese de către Camerele de Comerţ sau alte instituţii,
asa cum este prevăzut la paragraful 1 din prezenta anexa.
3. Camerele de Comerţ sau celelalte instituţii prevăzute la
paragraful 1 din prezenta anexa vor alege, în acelaşi timp şi în aceleaşi
condiţii ca şi pe Preşedinţii şi membrii titulari, supleanţi pentru
cazurile de împiedicare temporară a Preşedinţilor sau a membrilor
titulari mentionati. În caz de împiedicare permanenta sau de demisie a
unui Preşedinte sau a unui membru titular, supleantul ales pentru a-l
înlocui devine, după caz, Preşedinte sau membru titular şi grupul de
Camere de Comerţ sau de alte instituţii care alesese pe supleantul
devenit Preşedinte sau membru titular, va proceda la alegerea unui nou
supleant.
4. Primele alegeri ale Comitetului vor avea loc în timp de 90 de zile
de la depunerea celui de-al cincilea instrument de ratificare sau
aderare. Vor putea de asemenea participa la aceste alegeri Camerele de
Comerţ sau alte instituţii desemnate de către Statele care, fiind
semnatare, nu sînt încă Părţi la Convenţie. Dacă nu este posibil sa se
procedeze la alegeri în termenul indicat, aplicarea paragrafelor 3-7 din
articolul IV al Convenţiei va fi suspendată pînă cînd se va proceda la
alegeri în condiţiile prevăzute mai sus.
5. Sub rezerva prevederilor paragrafului 7 de mai jos, membrii
Comitetului Special vor fi aleşi pentru o perioada de patru ani. Noi
alegeri vor trebui sa aibă loc în primele şase luni ale celui de-al
patrulea an de la alegerile precedente. Dacă o noua procedura de alegere
a membrilor Comitetului Special nu a dat rezultate, membrii aleşi în
alegerile precedente vor continua sa-şi exercite funcţiile pînă la
alegerea noilor membri.

74
6. Rezultatele alegerilor membrilor Comitetului Special vor fi
comunicate Secretarului General al Organizaţiei Naţiunilor Unite care le
va notifica Statelor prevăzute în paragraful 1 al articolului X al
prezentei Convenţii, ca şi Statelor devenite Părţi Contractante în baza
paragrafului 2 al articolului X. Secretarul General va notifica de
asemenea aceloraşi State eventuala suspendare şi punerea în aplicare a
paragrafelor 3-7 ale articolului IV din Convenţie, în baza paragrafului 4
din prezenta anexa.
7. Persoanele alese cu titlu de Preşedinte îşi vor exercita funcţiile
pe rind, fiecare timp de doi ani. Atribuirea funcţiei de Preşedinte uneia
din aceste doua persoane în timpul primei perioade de doi ani după
intrarea în vigoare a Convenţiei, va fi hotarita prin tragere la sorţi.
Preşedinţia va fi după aceea atribuită de fiecare data, pentru o noua
perioada de doi ani, persoanei aleasă ca Preşedinte de către grupul de
tari altul decît acela care l-a ales pe Preşedintele care şi-a exercitat
funcţiile în perioada de doi ani imediat precedenta.
8. Cererile către Comitetul Special prevăzute în paragrafele 3-7 ale
articolului IV al Convenţiei vor fi adresate Secretarului Executiv al
Comisiei Economice pentru Europa. Secretarul Executiv va sesiza mai întîi
pe membrul Comitetului Special ales de către grupul de tari altul decît
cel care a ales pe Preşedintele în exerciţiu în momentul introducerii
cererii. Soluţia propusă de către membrul sesizat în primul rind va fi
transmisă de către Secretarul Executiv celuilalt membru al Comitetului
şi, dacă acesta o accepta, aceasta soluţie va fi considerată ca o
hotărîre a Comitetului şi comunicată, ca atare, de către Secretarul
Executiv reclamantului.
9. Dacă cei doi membri ai Comitetului Special, sesizati de către
Secretarul Executiv, nu se înţeleg asupra unei soluţii pe cale de
corespondenta, Secretarul Executiv va convoca o reuniune a Comitetului
Special la Geneva spre a incerca sa se ajungă la o hotărîre unanima
asupra cererii. În lipsa unanimitatii, hotărîrea Comitetului va fi luată
cu majoritate de voturi şi comunicată de către Secretarul Executiv
reclamantului.
10. Cheltuielile legate de intervenţia Comitetului Special într-un
litigiu supus prezentei Convenţii vor fi efectuate de către reclamant şi
considerate drept cheltuieli de procedura.
---------

75