Sunteți pe pagina 1din 13

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ

VETERINARĂ „ION IONESCU DE LA BRAD” DIN IAŞI


FACULTATEA DE ZOOTEHNIE

Rolul încrucișărilor în creștereă


rumegătoărelor mici
ÎNCRUCIŞĂRI INDUSTRIALE

Coordonator ştiinţific,
Prof. Univ. Dr. Constantin Pascal Absolvent,
Corocăescu Ovidiu
IAŞI
2017
CUPRINS

1. Noțiuni introductive privind importanța şi creşterea rumegătoarelor mici


………...................................................................................................................... 3

2.Evoluţia efectivelor de ovine şi caprine în lume……………………………… 4

3.Evoluţia efectivelor rumegătoarelor mici în România………………………. 5

4.Tipuri morfoproductive……………………………………………………….. 6

5.Importanţa programelor de ameliorare a rumegătoarelor mici…………… 7

6. Ameliorarea prin încrucişare………………………………………………… 8

Bibliografie…………………………………………………………………….. 13

2
1. Noțiuni introductive privind importanța şi creşterea rumegătoarelor
mici

Creşterea rumegătoarelor mici este una dintre cele mai vechi îndeletniciri ale omului,
capra şi oaia fiind primele animale domesticite de om în scopul acoperirii nevoilor alimentare.
Pornind de la un număr limitat de specii, localizate în Asia, pe teritoriul Irakului, Iranului, Siriei
şi Turciei de astăzi, s-a ajuns, în prezent, la câteva sute de specii de oi şi capre care totalizează
mai mult de 750 milioane de caprine şi peste un miliard de ovine.
Diversitatea specifică şi evoluţia numerică a fost însoţită şi de creşterea performanţelor
productive, ponderea speciilor cu productivitate ridicată, folosite în sector industrial, fiind mult
mai mare decât a speciilor mai puţin ameliorate, crescute doar pentru satisfacerea nevoilor
limitate ale crescătorilor.
Multiplele producții ce se obțin ca urmare a creșterii și exploatării ovinelor și caprinelor,
precum și calitatea deosebită și valoarea biologică ridicată a acestora, dar și economicitatea
obținerii lor, au făcut ca încă din cele mai străvechi timpuri ca speciile de ovine și caprine să fie
extrem de apreciate, bucurându-se totodată și de o atenţie deosebită din partea
crescătorilor.(Pascal C., 2010).
Ţinând cont de obiectivele care au stat la baza creşterii ovinelor de-a lungul timpului,
crescătorul a căutat mereu să selecţioneze şi să perfecţioneze pentru creştere în interesul său,
doar acele animale care corespundeau scopului urmărit.
Astfel, s-au creat şi perfecţionat grupe de rase specializate pentru diferite producţii,
existând în prezent pe glob conform multor date publicate în literatura de specialitate peste 750
rase de ovine, având cele mai diverse direcţii de exploatare (carne, lapte, lână, pielicele, blănuri).
În acest context, este suficient să amintim că lâna fină se obţine azi de la mai multe rase, există
în prezent rase ce produc frecvent peste 500 l lapte într-o lactaţie, că de la oile Karakul se obţin
pielicele de o mare valoare precum şi că există rase cu o prolificitate specifică de peste 200 %.
În scopul sporirii potenţialului biologic pentru toate producţiile ce fac obiectul creşterii şi
exploatării ovinelor, trebuie acordată o atenţie sporită selecţiei şi ameliorării şi modului de
valorificare a genofondului existent, având şi evidenţa diversităţii structurii raselor autohtone şi
importate. Astfel se impune elaborarea unui program clar, precis şi eficient de ameliorare
genetică, pentru fiecare tip morfo-productiv, precizând că prin aplicarea ameliorării rezultatele
sunt remarcabile la celelalte specii de interes zootehnic cu interval scurt între generaţii, în timp
ce metodele de ameliorare aplicate la ovine au rămas cele tradiţionale, cu mici inovaţii faţă de
cele din trecut.
Evoluţia efectivelor sub aspect numeric plasa România în deceniul opt al acestui secol pe
locul patru în Europa, după anul 1990 în condiţiile nou create specifice trecerii spre o economie
liberă şi la alte forme de proprietate, s-au manifestat unele aspecte negative cu influenţă directă
asupra numărului de ovine şi impilicit asupra calităţii materialului genetic crescut în ţara
noastră. .(Pascal C., 1998).

3
În acest context, în intervalul scurs din 1990 şi până în prezent, s-a constatat o inversare
a priorităţilor în creşterea ovinelor şi o aliniere la tendinţele europene şi mondiale, cu o
accentuare deosebită asupra sporirii producţiei de carne, justificată în prezent prin preţurile
practicate pe pieţele mondiale. În condiţiile ţării noastre se impune şi o intensificare a selecţiei
ovinelor în vederea sporirii producţiei de lapte, realizându-se astfel şi o eficientizare a creşterii
acestei specii.
Oile crescute în România sunt extrem de heterogene în privinţa nivelului productiv,
excepţie făcând cele din rasa Merinos de Palas care sunt recunoscute ca fiind bune producătoare
de carne şi lână fină, motiv pentru care în viitor se impune ca efectivele autohtone şi de import
crescute la noi să facă obiectul unor acţiuni de selecţie şi ameliorare, în vederea îmbunătăţirii
producţiilor de carne şi lapte.
Îmbunătăţirea potenţialului productiv se poate realiza după caz fie prin selecţia riguroasă
a indivizilor de rasă curată, fie prin practicarea încrucişărilor industriale şi de ameliorare cu
rase existene în ţara noastră, precum şi cu altele vizate pentru a fi importate în acest scop.

O altă modalitate de creştere şi eficientizare a prodcţiilor rezultate prin exploatarea


ovinelor o reprezintă îmbunătăţirea tehnologiilor de creştere aplicate în cazul tineretului ovin cu
o tendinţă spre intensivizarea totală.

2.Evoluţia efectivelor de ovine şi caprine în lume

Ovinele şi caprinele sunt specii caracterizate printr-o rezistenţă sporită şi o capacitate


mare de adaptare la condiţiile de mediu, fapt ce a determinat ca acestea să fie întâlnite pe zone
extinse ale globului cu caracteristici geo-climatice dintre cele mai diferite.

Există şi zone care nu sunt prielnice creşterii ovinelor şi caprinelor. Zonele improprii
sunt cele caracterizate printr-un regim de umiditate mare, asociat fie cu temperaturi prea ridicate,
fie cu temperaturi scăzute cu o influenţă negativă asupra bunăstării şi productivităţii ovinelor
limitându-le astfel arealul de răspândire.

De-a lungul timpului, la nivel mondial, evoluţia numerică a efectivelor de ovine a fost
fluctuantă fiind influenţată de o serie de factori socio-economici.

În America Latină cele mai mari ţări crescătoare de ovine sunt Argentina şi Uruguay. În
aceste ţări, precum şi în Chile, Peru şi Venezuela, sunt exploatate cu precădere oi care au lâna
fină, semifină şi mixtă dar şi de lână-carne, precum şi metişi de diferite generaţii proveniţi din
încrucişarea raselor englezeşti de carne precum Lincoln, Leicester, Border –Leicester, Suffolk
cu cele locale.

Ţările situate în Africa cresc un număr mai redus de ovine, dar care aparţin în marea lor
majoritate unor tipuri primitive, tardive şi slab productive exploatate pentru lâna grosieră, lapte şi
carne.Acest fapt se datoreză în mare măsură condiţiilor pedo-climatice şi zonelor improprii
desfăşurării în bune condiţii a acestei activităţi.

4
3.Evoluţia efectivelor rumegătoarelor mici în România

Oile crescute în ţara noastră până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea erau
reprezentate în principal de rasa Ţurcană, diverse populaţii de Stogoşă şi un efectiv mai redus de
ovine Ţigaie. Aceste efective erau însă neameliorate şi se caracterizau prin rezistenţă organică
deosebită, adaptabilitate ridicată şi rusticitate accentuată

După 1860, efectivul de ovine din România a crescut progresiv, ajungându-se practic în
circa 60 de ani la o dublare a acestuia.

La nivel mondial, România era în 1980 pe locul 10 în ceea ce priveşte efectivul de oi şi


pe acelaşi loc la producţia de lână, producând de asemenea şi o cantitate însemnată de carne.În
ţara noastră efectivele de oi crescute s-au redus cu peste 30 % comparativ ce cele existente la
începutul anului 1990.

În prezent efective mai mari sunt crescute în judeţele Timiş, Botoşani, Iaşi, Sibiu şi
Neamţ.

Fig.1-Evoluţia efectivului de ovine în România(mii capete)

Anul Efectiv Anul Efectiv


1860 4.411 1938 10.086
1890 5.002 1966 13.125
1897 6.848 1976 13.876
1916 7.811 1982 17.288
1920 8.700 1990 15.067
1925 12.950 1994 11.642
1930 11.920 1995 11.086

(Pascal C., 1998).

5
4.Tipuri morfoproductive

La specia ovine, se definesc atât tipuri morfoproductive principale, cât şi unele


considerate ca fiind mixte.
Tipul de lapte. Se caracterizează prin următoarele însuşiri morfologice: format corporal
dolicomorf; gâtul este lung, trunchiul lung, mai mult îngust şi mai puţin adânc spre partea
anterioară dându-i astfel un aspect piriform, cu trenul posterior mai dezvoltat; linia abdominală
coboară din sens antero-posterior; ugerul mare; pielea subţire şi densă; constituţia în general fină.
Reprezentantul tipic al acestui tip morfoproductiv este rasa Friză.
Tipul de carne.Este caracterizat printr-o conformaţie corporală brevimorfă, trunchi scurt,
însă adânc, larg şi cilindric; gâtul scurt şi gros, purtat aproape orizontal; membre scurte, osatura
puternică; linia spinării dreaptă şi largă; regiunile posterioare cu mase musculare dezvoltate; uger
mic; greutate corporală mare; ţesut subcutanat dezvoltat; pielea subţire şi buretoasă; constituţie
robustă. Prolificitatea este ridicată, iar precocitatea accentuată; reprezentative pentru acest tip
morfoproductiv sunt rasele englezeşti de carne.
Tipul de pielicele. Are formatul corporal dolicomorf, linia superioară este ascendentă
antero-posterior; crupa teşită; coada groasă cu un depozit de grăsime bogat situat la baza
acesteia; coada ajunge până la nivelul jaretului şi se termină cu o îndoitură în formă de ,,S”.
Profilul capului este berbecat, iar urechile sunt lungi purtate aplecat, acoperite cu fibre ondulate
şi lucioase. Trunchiul este îngust, iar aspectul pe ansamblu este de animal uscăţiv. La miei,
imediat după fătare fibrele ce formează învelişul pilos sunt grupate în formaţiuni caracteristice
denumite bucle. Pentru acest tip morfoproductiv, reprezentativă este rasa Karakul.
Tipul mixt. Este întâlnit la numeroase rase de ovine care au însuşiri morfoproductive
intermediare cum ar fi: lână-carne (Merinosul de carne german, Merinosul de Palas);

Fig.2- Rasa Friză

6
Fig.3-Rasa Merinos

5.Importanţa programelor de ameliorare a rumegătoarelor mici

Obiectivele principale în ameliorarea rumegătoarelor mici sunt reprezentate de cele trei


materii de bază şi anume carnea, laptele, lâna precum şi pieile şi pielicelele.

Stabilirea obiectivului ameliorării

Alcătuirea unui program de ameliorare presupune o operațiune completă, ce implică


parcurgerea unor etape logice succesive, fiecare etapă având impact asupra deciziilor ulterioare.

Etapele care intră în alcătuirea unui program de ameliorare sunt:

a) Stabilirea obiectivului ameliorării, care cuprinde enumerarea caracteristicilor de


ameliorat, direcția de ameliorare a fiecăruia și stabilește importanțele lor relative.

b) Alegerea metodei de control, pentru caracterele stabilite, în special cele de natură


economică.

7
Valoarea de ameliorare

Pentru realizarea obiectivelor selecției și implicit ale ameliorării, la formarea noii


generații trebuie să participe doar acele animale care au cea mai mare valoare genetică reală
pentru caracteristicile importante economic.

Valoarea genetică reală nu poate fi măsurată direct pe animale, dar poate fi dedusă din
performanțele animalelor și/sau a rudelor acestora (Ivancia M., 2007).

Prin ameliorarea animalelor se urmăreşte modificarea potenţialului genetic al populaţiilor


pentru caracterele care fac obiectul acestei acţiuni.
Intervenind prin diverse scheme de încrucişare în procesul de reproducţie al populaţiilor,
se poate obţine atât o schimbare a generaţiilor viitoare cât şi o modificare în sensul dorit a
structurii genetice. În activitate de ameliorare, indiferent de specie,baza o constituie selecţia sau
alegerea reproducătorilor dar şi potrivirea judicioasă a împerecherilor, toate acestea coroborate
cu creşterea dirijată a tineretului concomitent cu asigurarea unor condiţii optime de viaţă.

După scopul urmărit, predeterminarea însuşirilor valoroase la descendenţa obţinută se


poate referi fie la fixarea unor caractere deosebite, fie la modificarea în sens pozitiv sau negativ a
acestora. Pentru rezolvarea problemelor legate de consolidarea însuşirilor valoroase, în practica
curentă se recurge la împerecherile înrudite sau omogene, iar pentru cele care presupun
modificările faţă de valorile medii ale populaţiilor parentale se aplică împerecherea heterogenă.

6. Ameliorarea prin încrucişare

Oaia, cu toate că nu reprezintă cel mai productiv animal domestic, este cu siguranţă
specia cu cele mai multe producţii (carne, lapte, lână, pielicele, piei şi blănuri). Datorită
diverselor rase precum şi a multitudinilor de producţii ce se obţin de la specia ovine, încrucişările
industriale simple, duble şi trirasiale practicate între rase diferite reprezintă, atât la noi în ţară cât
şi în străinătate, principala modalitate de obţinere a unor producţii superioare.

Utilizarea încrucişărilor are scopuri multiple care urmăresc rezolvarea unor cerinţe
economice imediate, ameliorarea anumitor însuşiri necorespunzătoare ale altor rase şi formarea
de rase noi. Datorită diverselor avantaje obţinute prin practicarea încrucişărilor, acestea se aplică
pe larg în creşterea rumegatoarelor mici cum sunt ovinele şi caprinele . După scopul urmărit, se
deosebesc încrucişări industriale şi încrucişări de ameliorare. (Pascal C., 1998)

Metode de încrucişare pentru scopuri economice imediate


Încrucişările pentru scopuri economice imediate poartă şi numele de încrucişări de
producţie sau încrucişări industriale.

8
Încrucişarea industrială simplă sau de primă generaţie

Încrucişarea industrială simplă, se efectuează în scopul obţinerii unei singure generaţii de


hibrizi simpli, destinaţi exploatării şi nu reproducerii. Încrucişarea industrială simplă, În esenţă
constă în alegerea formelor parentale, încrucişarea formelor parentale alese şi obţinerea
indivizilor hibrizi care sunt crescuţi numai pentru exploatare şi valorificaţi fie pentru producţia
de carne fie pentru cea de pielicele. Hibrizii industriali se pot obţine prin încrucişarea între ele a
raselor, a liniilor consangvine şi a celor moderat consangvine aparţinând fie aceleiaşi rase, fie
unor rase sau chiar specii diferite. În toate situaţiile trebuie alese cele mai potrivite forme
parentale astfel încât efectul heterozisului să aibă valoare maximă.

Scopul acestei metode de încrucişare este obţinerea şi exploatarea unui efect heterozis cât
mai pronunţat şi se aplică la oi, când 40 - 50% din efectiv se încrucişează cu berbeci din rase de
carne (Suffolk, Southdown etc.) pentru a obţine miei pentru carne.

Pentru obţinerea unor produşi valoroşi, foarte importantă este alegerea raselor
participante.Alegerea se face prin încrucişări de tatonare pentru evidenţierea capacităţii
combinative. Se folosesc şi împerecheri reciproce pentru depistarea combinaţiei favorabile.

Încrucişarea industrială simplă dă rezultate bune atunci când se practică între rase ce au
bază ereditară diferită.Cele mai bune rezultate se obţin la toate speciile,când se folosesc în scopul
producerii metişilor exploataţi pentru carne,dar şi pentru îmbunătăţirea calităţii pielicelelor,
efectuându-se în acest scop încrucişări între Karakul şi Ţurcană

Pentru obţinerea unor produşi cât mai valoroşi, foarte importantă este alegerea raselor
participante. Alegerea raselor se face prin încrucişări de tatonare, pentru evidenţierea capacităţii
combinative.
De asemenea, se folosesc şi împerecheri reciproce pentru depistarea combinaţiilor cele
mai favorabile.

9
Fig.4-Nucleu Rasa Karakul

Încrucişarea industrială dublă (trirasială şi tetrarasială).

Sunt încrucişări care au început să se extindă în ultimul timp.


Scopul acestora este să se obţină hibrizi care să beneficieze de calităţile a 3 sau 4 rase. În
urma lor se obţin hibrizi dubli trirasiali sau hibrizi dubli tetrarasiali.
În cazul încrucişărilor trirasiale, hibridul simplu de sex femel obţinut din încrucişarea
raselor R1 şi R2 va fi încrucişat cu un mascul de rasă R3.
Hibrizii dubli obţinuţi sunt destinaţi producţiei, nefiind reţinut nici unul pentru
reproducţie.

Fig.5-Schema încrucişării industriale duble

10
Încrucişarea alternantă

Pentru acest tip de încrucişare se folosesc două rase şi constă în împerecherea femelelor
R1 cu masculi R2.Metişii masculi obţinuţi în prima generaţie vor fi sacrificaţi , iar femelele
metise împerecheate, în mod alternant, cu masculi dintr-o rasă sau cealaltă.

Se obţin succesiv doua tipuri de metişi, cu o bună manifestare a fenomenului de


heterozis, dacă se aleg reproducători din două linii diferite neînrudite între ele.Această metodă
este frecvent utilizată în Australia, între rasele Merinos şi Lincoln.Metişii obţinuţi cu 2/3 sânge
Merinos sunt foarte apreciaţi pentru fineţea lânii, iar metişii cu 2/3 sânge Lincoln au dezvoltare
precoce, având însuşiri bune în producţia de carne. (Ivancia M.,2005)

Fig.6-Nucleu rasa Lincoln

Fig.7-Schema încrucişării alternante

11
Încrucişarea industrială rotativă

Această încrucişare foloseşte împerecherea succesiv alternantă între 3 sau 4 rase.Masculii


utilizaţi trebuie să fie de rasă curată, iar femelele ce alcătuiesc nucleul de selecţie se împart în
atâtea grupe câte rase participă la încrucişare.
Hibrizii de sex femel obţinuţi la fiecare tip de încrucişare vor înlocui reforma de la grupul
alăturat, astfel se produce rotaţia la următoarea împerechere.O caracteristică importantă este
aceea că efectul heterozis se manifestă în fiecare generaţie, fiind obţinute succesiv 2 sau 3 tipuri
de metişi, cu predominanţa când a uneia când a celeilalte rase, mai puternic exprimată, la
încrucişarea de rotaţie decât la cea alternativă.

Fig 8.-Schema încrucişării rotative

Când se folosesc 4 rase, grupa de femele se împerechează cu masculii dintr-o anumită


rasă. Fiicele obţinute din această împerechere vor înlocui mereu reforma din grupa următoare,
deci se vor împerechea cu masculii din altă rasă.

Încrucişarea industrială de stratificare

Se bazează pe cele industriale simple şi complexe şi sunt utilizate în scopul obţinerii


materialului biologic destinat îngrăşătoriilor. Sistemul acesta este utilizat intens în Anglia în
scopul valorificării maxime a genofondului şi valorii de combinabilitate a numeroaselor rase.
(Pascal C., 1998)

12
Bibliografie

1.Grosu H. şi Pascal A. Oltenacu, 2005, Programe de ameliorare genetică în zootehnie,


Ed. Ceres, București;

2. Ivancia M., 2007, Ameliorarea animalelor, Ed. Alfa, Iași;

3.Ivancia M., 2005,Ameliorarea animalelor,Ed. Alfa, Iaşi;

4. Pascal C., 2010, Tehnologii generale animale, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași;

5.Pascal C.,1998,Tehnologia creşterii ovinelor,Ed.Corson,Iaşi;

6.www.anarz.eu

7. www.biblioteca-usamvb.ro

8.www.wikipedia.org

13