Baza de instruire pentru Vânători de munte

Bucegi

Dreptul de la Geneva

Predeal, 2017

1
 Cuprins

1. Introducere
2. Aspecte generale privind dreptul umanitar internaţional
3. Scurt istoric al dreptului umanitar internaţional
4. Esenţa “Dreptului de la Geneva”
5. Concluzii

2
 Introducere

Încă din cele mai vechi timpuri, la început la nivelul unor recomandări şi sfaturi ale
unor filosofi sau persoane ce aveau legătură cu conducerea triburilor, clanuriulor sau mai
târziu a statelor, şi mai târziu în cadrul unor izvoare de drept deja formale şi material
antice, iar mai apoi medieval şi aşa mai departe, au fost propuse spre aplicare şi au
început a fi aplicate diverse reglementări ale începerii, ducerii războiului şi de finisare a
acestuia, prin prisma respectării unor drepturi ale omului, fie chiar şi unele dintre ele,
cum ar fi cruţarea prizonierilor, neuciderea populaţiei unui teritoriu ocupat ş.a.m.d.

În timp toate aceste norme au fost utilizate ca cutume şi apoi ca codificări care aveau
o arie de reglementare tot mai mare şi curpindeau cu timpul tot mai multe state,
ajungându-se la crearea unui drept distinct dar aproape a celui internaţional public, şi
anume dreptul umanitar internaţional, care însă este o ramură aparte de drept. Dreptul
internaţional umanitar reflectă preocuparea naţiunilor de a stabili un standard minim de
conduită pentru părţile aflate în conflict, în scopul prevenirii sau cel puţin reducerii
suferinţelor victimelor.

Consecinţele dezastruoase pe care le poate provoca nerespectarea prevederilor

instrumentelor juridice specifice domeniului asupra populaţiei şi a bunurilor civile,
precum şi impactul deosebit asupra opiniei publice într-o astfel de situaţie au reprezentat
principalele motive pentru care cele mai importante organisme internaţionale şi
regionale, între care ONU, NATO, UE, OSCE au adoptat unele rezoluţii sau hotărâri prin
care se obligă ca în operaţiile desfăşurate sub egida lor să fie respectate prevederile
tratatelor internaţionale ce reglementează dreptul conflictelor armate.1

Aspecte generale privind dreptul umanitar internaţional

Raporturile juridice care trebuie să existe între state pe timp de război şi de pace a
preocupat mereu minţile luminate ale timpurilor. Noţiunea de „dreptul războiului”
utilizată cu mult în urmă, este înlocuită mai încoace cu aceea de „dreptul conflictelor
armate”, iar recent cu îmbinarea „drept internaţional umanitar”. În plan explicativ şi

1
Ministerul Apărării României, Statul Major General, Manual pentru instruirea personalului armatei în Drept
Internaţional Umanitar, Ploieşti 2007, pag. 3;

3
logic, triada constituie un compartiment, o instituţie a dreptului internaţionalpublic şi
dispune de toate particularităţile acestuia.2

Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate reprezintă ansamblul normelor

de drept internaţional, de sorginte cutumiară sau convenţională, destinate a reglementa în
mod special problemele survenite în situaţii de conflict armat internaţional şi
neinternaţional.3

Or, asemeni dreptului internaţional public şi dreptul internaţional umanitar e mai

multunul al coordonării decât unul al subordonării. După alţi parametri însă, dreptul
internaţional umanitar dispune totuşi de un conţinut specific mai variat şi mai complex.
Şi anume: acesta e fără un legislator concret având ca izvor convenţiile sub orice formă:
tratate, contractele organizaţiilor internaţionale ş. a., din care motiv poate fi socotit în
fond relativ anarhic şi slab instituţionalizat. Complexitatea lui se mai datorează şi
abundenţelor de reglementări, şi formulărilor nu întotdeauna clare, şi dificultăţilor întru
calificarea faptelor în baza unei sau altei norme. Dreptul la care ne referim e consensual,
stabilit prin acordul dintre state de unde şi trebuie să fie clar şi nemijlocit aplicabil în
timpul diferendelor militare, dar nicidecum pe durata examinărilor judiciare de mai apoi.4

Aici nu vom trece cu vederea opinia bună, după părerea noastră, că „dreptul
internaţional umanitar al conflictelor armate poate fi definit ca ansamblu de norme de
drept internaţional, de sorgintecutumiară sau convenţională, destinate a reglementa în
mod special problemele survenite în situaţii deconflict armat internaţional şi
neinternaţional”.5

Deşi există mai multe definiţii ale dreptului internaţional umanitar, toate surprind
esenţa dreptului internaţional umanitar ca drept izvorât din imperativele necesităţii
militare confruntate cu nevoia de a proteja victimele conflictelor armate. Conform
definiţiei pe care o propune Beatrice Onica-Jarka, dreptul internaţional umanitar
reprezintă ansamblul de reguli de drept convenţionale şi cutumiare aplicabil relaţiilor
între state, precum şi relaţiilor dintre state şi alte subiecte de drept internaţional şi intern,

2
“Drept internaţional public”, Ediţia a III-a (revăzută şi adăugită), USM, USEM, Asociaţia de drept Internaţional din
Republica Moldova, Tipogr. “Elena-V.I.” SRL, Chişinău 2009, p. 471;
3
I. Cloşcă, I. Suceavă, op. cit., p. 14; S. Scăunaş, Drept internaţional umanitar, Editura Burg, Sibiu, 2001, p. 38;
4
“Drept internaţional public”, Ediţia a III-a (revăzută şi adăugită), USM, USEM, Asociaţia de drept Internaţional din
Republica Moldova, Tipogr. “Elena-V.I.” SRL, Chişinău 2009, p. 472;
5
Dr. Ionel Cloşcă. Dr. Ion Suceavă. “Dreptul internaţional umanitar”, Casa de editură şi presă „Şansa” – S.R.L.
Bucureşti, 1992., p. 11;

4
aplicabil conflictelor armate interne şi internaţionale şi care tinde, din motive umanitare,
spre limitarea efectelor acestor conflicte.6

Obiectul dreptului internaţional umanitar este format din:

- relaţiile dintre părţile la un conflict armat internaţional referitoare la desfăşurarea

operaţiunilor militare, la utilizarea mijloacelor şi metodelor de război, la tratamentul
victimelor de război şi al populaţiilor civile;

- relaţiile dintre părţile beligerante şi cele care rămân în afara conflictului armat
respectiv;

- relaţiile dintre părţile la un conflict armat cu caracter neinternaţional7.

Scurt istoric al dreptului umanitar internaţional

De la apariţia statelor, omenirea a fost preocupată să limiteze prin diferite modalităţi

rigorile războiului şi să protejeze victimele acestuia. Dacă la început, în primele
comunităţi, domnea cel mai adesea legea junglei, cu timpul, popoarele au încercat să
stabilească anumite reguli de comportament, atât cu privire la metodele şi mijloacele de
luptă cât şi cu privire la atenuarea suferinţelor şi protecţia victimelor. Totuşi în perioada
antică nu putem vorbi despre anumite reguli cu caracter umanitar aplicabile în situaţii de
conflict. În antichitate războiul purta frecvent caracter total, învinşii fiind exterminaţi sau
luaţi în sclavie. În Roma Antică, Legea celor XII Table declară expres: „totul este permis
în lupta contra inamicului”.

Odată cu conştientizarea necesităţii de a păstra resursele umane şi realizarea

iraţionalităţii dar şi a prejudiciului economic cauzat de distrugerea totală a populaţiei
triburilor, clanurilor şi oraşelor, şi a proprietăţii acestora, se cristalizează şi unele reguli
cu caracter umanitar. Astfel, “Tratatul sublim” încheiat în 1269 î.H. între Ramses al II-
lea, faraonul Egiptului şi Hattusill al III-lea, regele hitiţilor, conţine reguli privitoare la
război precum şi respectarea locuitorilor unui oraş care a capitulat. [110, p.40] Legile lui
Manu în India interzic executarea răniţilor şi persoanelor care s-au predat în mâinile
inamicului. În Grecia Antică, existau norme cutumiare privind nerecurgerea la forţă
înainte de declararea formală a războiului, dreptul decedaţilor pe câmpul de luptă la

6
Note de curs “Drept Internaţional Umanitar”, Beatrice Onica-Jarka, editura Universul Juridic, Bucureşti 2010, p. 11;
7
“Drept Umanitar”, lector univ. dr. Irina Grigore Rădulescu, Univ. Ecologică din Bucureşti, p. 17;

5
înhumare, interdicţia atacării celor aflaţi în incinta obiectivelor religioase şi asupra
personalului religios [139, p.39].

Vechiul Testament cuprinde, de asemenea, reguli de purtare a războiului. Astfel, în

Deuteronomul, capitolul 20, Dumnezeu transmite prin vocea lui Moise comenzi cu
privire la legile aplicabile în caz de război, prin care dispune ca numai bărbaţii inamici să
fie loviţi cu ascuţişul sabiei, femeile şi copiii urmând să fie cruţaţi.8

În Evul Mediu, un rol deosebit a revenit Bisericii, care a stabilit zile de armistiţiu
obligatorii, cum ar fi „Pacea lui Dumnezeu”. Tot din Evul Mediu datează primele
angajări ale răspunderii juridice pentru încălcarea regulilor de purtare a războiului: în
1268, Corandin van Hohenstofen este judecat de un tribunal pentru crime de război, iar în
1474, la Breisach – Germania, cavalerul Peter von Hagenbach1 este judecat şi condamnat
la moarte de un adevărat tribunal internaţional, pentru violări ale „legilor lui Dumnezeu
şi ale omului”, deoarece a permis trupelor sale să violeze şi să ucidă persoane civile
nevinovate, precum şi să distrugă proprietăţile acestora.9

În Evul Mediu, feuda şi războiul erau guvernate de cutume stricte. Se aplicau principii
iniţiate de Sfântul Augustin (cu origini în Biblie) precum protejarea femeilor, copiilor şi
vârstnicilor împotriva ostilităţilor. Întărirea respectului pentru locurile şi zilele sfinte
(armistiţiul lui Dumnezeu obligând la suspendarea luptelor în anumite zile) a creat
dreptul la refugiu în biserici a cărui respectare era supravegheată cu atenţie de Biserică.

În acelaşi timp, caracterul ostilităţilor purtate era departe de principiul umanităţii – nu

se făcea distincţie între combatanţi şi populaţie civilă, nu existau norme de acordare a
asistenţei medicale răniţilor, iar prizonieratul era frecvent urmat de execuţia celor ce nu
mai participau la ostilităţi. Jefuirea oraşelor învinse se practica la o scară largă.

Deja in Franţa în secolul XVI existau cazuri de condamnare la moarte pentru

tratamentul inuman al necombatanţilor fără acordul superiorului, pentru jaf şi desecrarea
proprietăţii bisericeşti. De asemenea, se interzicea perfidia. De la finele secolului XVI, se
încheie acorduri de capitulare sau de pace, al căror obiect printre altele îl constituia
schimbul de prizonieri, îngrijirea bolnavilor şi răniţilor. Începând cu secolul XVIII, are
loc o anumită umanizare a războiului, populaţia civilă fiind implicată mai puţin în
ostilităţi, iar jafurile fiind interzise. În secolul XIX se dezvoltă normele privind
neutralitatea şi se fundamentează anumite reguli de purtare a ostilităţilor.
8
Note de curs “Drept Internaţional Umanitar”, Beatrice Onica-Jarka, editura Universul Juridic, Bucureşti 2010, p. 13;
9
Note de curs “Drept Internaţional Umanitar”, Beatrice Onica-Jarka, editura Universul Juridic, Bucureşti 2010, p. 13;

5
 Secolul al XIX-lea aduce cu sine înlocuirea micilor armate profesioniste cu maşinile
de război naţionale create prin introducerea în Europa, începând cu secolul al XIX-lea, a
serviciului militar obligatoriu, ca o consecinţă a Revoluţiei Franceze (schimbare de
paradigmă militară de care Napoleon Bonaparte a fost iniţial, în mod clar, avantajat).
Primul document adoptat la nivel internaţional în materia dreptului internaţional umanitar
modern este considerat a fi Declaraţia referitoare la dreptul războiului maritim din 16
aprilie 1856, Paris, care a eliminat operaţiunile de război duse de persoane particulare cu
autorizaţia unui stat beligerant împotriva navelor comerciale ale adversarului (cursa).

Bătălia din iunie 1859, de la Solferino, dintre trupele franco-sarde şi cele austriece, îl
determină pe elveţianul Henri Dunant să scrie, în 1862 lucrarea Un souvenir de
Solferino, care a emoţionat opinia publică din Elveţia şi din întreaga lume. Ca urmare, a
fost creat la Geneva în 1863, Comitetul Internaţional pentru Ajutorarea Răniţilor,
cunoscut sub numele de Comitetul celor Cinci care, ulterior, a devenit Comitetul
Internaţional de Cruce Roşie, implicat apoi în promovarea dreptului internaţional
umanitar şi mai ales în aplicarea acestuia.

În 1864, la iniţiativa Comitetului celor Cinci, se convoacă prima conferinţă

internaţională care adoptă Convenţia de la Geneva privind ameliorarea sorţii militarilor
răniţi din forţele armate de campanie.

Momentele marcante de început în evoluţia dreptului internaţional umanitar modern

sunt reprezentate de Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907. Primul Război Mondial se
încheie prin Tratatul de la Versailles care prevedea, la art. 227-230, că guvernul german
recunoaşte dreptul Puterilor Aliate să judece persoane acuzate de a fi comis acte de
violare a drepturilor şi obiceiurilor războiului şi obliga Guvernul German să predea
Puterilor Aliate suspecţii de a fi săvârşit aceste acte.

Scoaterea războiului în afara legii – prin adoptarea în 1928 a Pactului de la Paris

reprezentat de Tratatul internaţional pentru renunţarea la război ca instrument de politică
naţională, cunoscut şi ca Pactul Briand-Kellogg, privind condamnarea „recurgerii la
război pentru soluţionarea controverselor internaţionale” – reprezintă un moment de
cotitură în evoluţia dreptului internaţional umanitar. Deşi Convenţiile de la Haga din
1899 şi 1907 cuprind prevederi referitoare la tratamentul prizonierilor de război, în cursul
Primului Război Mondial au apărut, totuşi, grave deficienţe privind comportamentul
armat, care au trebuit remediate. Câteva dintre aceste deficienţe au fost remediate prin
acordurile speciale între beligeranţi încheiate la Berna în anii 1917 şi 1918.

6
 În 1921, Comitetul Internaţional de Cruce Roşie şi-a exprimat dorinţa de adoptare a
unei convenţii speciale privind prizonierii de război. În cadrul Conferinţei Diplomatice
din 1929, a fost adoptată Convenţia privind tratamentul prizonierilor de război, care nu
înlocuieşte Convenţiile de la Haga, ci le completează. Cele mai importante completări pe
care le aduce Convenţia de la Geneva din 1929 se referă la interzicerea represaliilor şi a
pedepselor colective, organizarea muncii prizonierilor, reprezentarea prizonierilor şi
controlul exercitat de Puterile Protectoare. Această Convenţie a fost aplicată în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial.

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial se înfiinţează primele tribunale

internaţionale care au judecat efectiv criminalii de război: Tribunalul Militar
Internaţional de la Nürnberg şi Tribunalul Militar Internaţional pentru Estul Îndepărtat de
la Tokyo. Ca urmare a numărului mare de victime, îndeosebi în rândul populaţiei civile,
sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial aduce noi reglementări convenţionale, de
data aceasta în domeniul protecţiei persoanelor implicate cu voia sau fără voia lor în
conflictele armate10, despre care însă vom discuta în capitolele viitoare.

Esenţa “Dreptului de la Geneva”

Principalul scop al dreptului internaţional umanitar îl constituie nu interzicerea

conflictului armat sau adoptarea unor reguli care ar transforma războiul într-o
imposibilitate, el trebuie să se împace cu situaţia existentă, asigurând însă ca consecinţele
diferendului armat să nu depăşească limitele determinate de necesitatea militară. Acest
drept este alcătuit din două compartimente:

1) „Dreptul de la Geneva”, care protejează interesele militarilor inapţi pentru luptă

şi apersoanelor ce nu iau parte la acţiunile militare. Acest cumul de norme a fost elaborat,
în exclusivitate, în interesul victimelor războiului, punând începutul epocii priorităţii
omului ca personalitate şi a principiilor umanitare;
2) „Dreptul de la Haga”, care determină drepturile şi obligaţiile părţilor
beligerante în timpul acţiunilor militare, limitând punerea în practică a mijloacelor de
cauzare a daunei11.

În general dreptul umanitar propriu-zis (dreptul de la Geneva) urmăreşte protejarea:

10
Note de curs “Drept Internaţional Umanitar”, Beatrice Onica-Jarka, editura Universul Juridic, Bucureşti 2010, p. 13-
15;
11
“Drept internaţional public”, Ediţia a III-a (revăzută şi adăugită), USM, USEM, Asociaţia de drept Internaţional din
Republica Moldova, Tipogr. “Elena-V.I.” SRL, Chişinău 2009, p. 473;

7
 - militarilor scoşi din luptă (răniţi, bolnavi, naufragiaţi, prizonieri);
- persoanelor care nu participă la ostilităţi (populaţia civilă şi persoanele civile);
- bunurilor cu caracter civil.12

Şocată de ororile trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, comunitatea
internaţională şi Comitetul Internaţional de Cruce Roşie se implică în revizuirea
convenţiilor internaţionale în domeniul umanitar. Astfel, în 1949 s-au desfăşurat la
Geneva lucrările conferinţei diplomatice pentru elaborarea convenţiilor internaţionale
destinate să protejeze victimele de război, la care au participat 63 de state, între care şi
România.

Conferinţa a avut ca rezultat adoptarea celor 4 convenţii, valabile şi în prezent, la

care, ulterior, au aderat aproape toate statele.

Aceste convenţii sunt:

– Convenţia pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate

în campanie (I);
– Convenţia pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor
forţelor armate maritime (II);
– Convenţia cu privire la tratamentul prizonierilor în caz de război (III);
– Convenţia cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război (IV).

Aceste patru convenţii asigură abordarea dintr-o perspectivă nouă a desfăşurării

conflictelor armate, prin concentrarea asupra protecţiei victimelor conflictelor armate.
Tot în perioada ulterioară celui de-al Doilea Război Mondial au fost adoptate Convenţia
din 1948 pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, precum şi Convenţia din
1973 asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid, convenţii ce pun bazele
convenţionale ale sancţionării la nivel internaţional a crimelor deosebit de grave care se
pot comite şi în timpul conflictelor armate.

În 1977, la iniţiativa Comitetului Internaţional de Cruce Roşie – care şi-a asumat

sarcina dezvoltării dreptului internaţional umanitar, are loc o nouă conferinţă de revizuire
a convenţiilor de la Geneva, în urma căreia sunt adoptate două protocoale adiţionale la
cele patru convenţii de la Geneva:

12
“Drept Umanitar”, lector univ. dr. Irina Grigore Rădulescu, Univ. Ecologică din Bucureşti, p. 16;

8
 – Protocolul adiţional I la convenţiile de la Geneva din 1949, cu privire la
protecţia victimelor din conflictele armate internaţionale;
– Protocolul adiţional II la convenţiile de la Geneva din 1949, cu privire la
protecţia victimelor din conflictele armate fără caracter internaţional.

Conferinţa de revizuire a convenţiilor de la Geneva, numită Conferinţa diplomatică

pentru reafirmarea şi dezvoltarea dreptului internaţional umanitar aplicabil conflictelor
armate a fost organizată de Guvernul Elveţian, în virtutea calităţii sale de depozitar al
convenţiilor de la Geneva şi în conformitate cu o tradiţie de aproape 100 de ani în
organizarea acestui tip de conferinţe.

Conferinţa a avut loc în 4 sesiuni, prima sesiune ţinând între 20 februarie şi 29 martie
1974, a doua sesiune între 3 februarie şi 18 aprilie 1975, a treia sesiune între 21 aprilie şi
11 iunie 1976 şi a patra sesiune din 17 martie până în 10 iunie 1971. La conferinţă au
participat între 107 şi 124 de state (numărul lor variind de la o sesiune la alta). De
asemenea, la lucrările conferinţei au participat în calitate de observatori 11 mişcări de
eliberare naţională, precum şi 51 de organizaţii internaţionale interguvernamentale sau
neguvernamentale.

Convenţiile I, II, III şi IV de la Geneva din 1949 mai sunt cunoscute ca dreptul de la
Geneva sau dreptul umanitar (care stabileşte regulile de protecţie a victimelor
conflictelor armate), iar alături de dreptul de la Haga sau dreptul războiului formează
dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate. Protocoalele adiţionale I şi II la
convenţiile de la Geneva, deşi fac parte din dreptul de la Geneva, cuprind şi reguli de
purtare a conflictelor armate sau, altfel spus, reguli ce ţin de dreptul războiului.

Înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi adoptarea Cartei acesteia reprezintă, de

asemenea, elemente importante în evoluţia dreptului internaţional umanitar, prin
consacrarea interzicerii utilizării forţei armate şi a ameninţării cu forţa armată în relaţiile
dintre state. Practica Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite în
aplicarea Capitolului VII din Carta ONU, inclusiv în situaţii de conflict armat intern, a
reprezentat un mijloc esenţial de adaptare şi acceptare a implementării internaţionale a
dreptului umanitar şi în cazul acestor tipuri de conflicte.

Dintre măsurile adoptate de Consiliul de Securitate în baza capitolului VII din Cartă
menţionăm înfiinţarea Tribunalului Internaţional pentru fosta Iugoslavie (1993), precum
şi înfiinţarea Tribunalului Internaţional pentru Ruanda (1994). Tot ONU a contribuit –
prin încheierea unui acord internaţional cu Guvernul statului Sierra Leone – la înfiinţarea

9
Curţii Speciale pentru Sierra Leone, pentru pedepsirea persoanelor care s-au făcut
vinovate de săvârşirea unor crime internaţionale în cadrul conflictului armat desfăşurat în
acest stat.

În 1998 se adoptă, în cadrul Conferinţei de la Roma, Statutul Curţii Penale

Internaţionale, care intră în vigoare în 2002, moment când se înfiinţează prima curte
penală internaţională cu caracter permanent, care judecă, atunci când statele nu pot sau
nu vor să o facă, persoanele vinovate de săvârşirea unor crime de o gravitate
extraordinară: genocid, crime de război, crime împotriva umanităţii iar, la un moment
dat, chiar crima de agresiune.

Tot spre sfârşitul anilor ’90, Organizaţia Naţiunilor Unite şi Organizaţia Atlanticului
de Nord conştientizează problemele de drept umanitar pe care le implică intervenţia
armată internaţională în conflictele armate. În urma unor discuţii îndelungate care au
început încă de la sfârşitul anilor ’90, pentru a elimina orice conotaţie religioasă a
emblemelor folosite pentru protecţie – Crucea Roşie, Leul şi Soarele Roşu şi Semiluna
Roşie – tot la iniţiativa Comitetului Internaţional de Cruce Roşie, a fost adoptat, în 2005,
Protocolul adiţional la convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, privind adoptarea
unui semn distinctiv adiţional de protecţie – cristalul roşu.13

În concluzie, putem afirma că cele mai importante reguli au fost adoptate în perioada
postbelică, dreptul internaţional umanitar înregistrând un progres clar în raport cu
normele anterioare. Totuşi, nu putem discuta de un real progres în raport cu realităţile
prezente, cu faptul că există încă diferite categorii de potenţiale victime de război, că
dreptul internaţional umanitar are un caracter lacunar.

Mai mult decât atât, în numeroasele conflicte armate din ultimii ani (conflictul din
Golf, din ex-Iugoslavia, Afganistan, din unele foste state sovietice) mai ales
imperfecţiunii modalităţilor de tragere la răspundere a celor vinovaţi. Statele, CICR sunt
preocupate în continuare de reglementarea situaţiilor neacoperite prin instrumentele
aplicabile în prezent şi fac eforturi mari pentru ca dreptul umanitar să reprezinte
realmente un mijloc de protecţie a tuturor victimelor.14

13
Note de curs “Drept Internaţional Umanitar”, Beatrice Onica-Jarka, editura Universul Juridic, Bucureşti 2010, p. 16-
17;
14
http://www.scribd.com/doc/37603801/Drept-International-Umanitar „Drept Internaţional Umanitar”;

10
 Concluzii

În general dreptul de la Geneva reprezintă o parte componentă esenţială a dreptului

internaţional umanitar, care pe lângă dreptul de la Haga, constituie o bază solidă, a
apărării nu doar a drepturilor persoanelor şi bunurilor acestora, pe timp de război, cât şi a
integrităţii sănătăţii, integrităţii personale şi vieţii acestora. Acestea reprezintă o serie de
reglementări, care însă a avut o evoluţie istorică încă din antichitate, unde la diferite
momente ale istoriei, diverse personalităţi sau codificări au pus bazele evoluţiei
respectării treptate tot mai mult a normelor de drept umanitar internaţional care exista
astăzi.

Astfel dreptul de la Geneva, prin toate Convenţiile şi Protocoalele sale, încearcă să

protejeze cu o cât mai mare eficacitate militarilor scoşi din luptă, cum ar fi răniţi,
bolnavi, naufragiaţi, prizonieri; persoanelor care nu participă la ostilităţi cum ar fi
populaţia civilă şi persoanele civile; cât şi bunurilor cu caracter civil, care reprezintă
proprietatea privată a acelor persoane care cad sub incidenţa protejării drepturilor apărate
de dreptul umanitar internaţional.

11
 Bibliografie

Autori români

1. Note de curs “Drept Internaţional Umanitar”, Beatrice Onica-Jarka, editura

Universul Juridic, Bucureşti 2010;
2. “Drept internaţional public”, Ediţia a III-a (revăzută şi adăugită), USM, USEM,
Asociaţia de drept Internaţional din Republica Moldova, Tipogr. “Elena-V.I.” SRL,
Chişinău 2009;
3. “Drept Umanitar”, lector univ. dr. Irina Grigore Rădulescu, Univ. Ecologică din
Bucureşti;
4. „Manual pentru instruirea personalului armatei în Drept Internaţional
Umanitar”, Ministerul Apărării României, Statul Major General, Ploieşti 2007;
5. Dr. Ionel Cloşcă. Dr. Ion Suceavă. “Dreptul internaţional umanitar”, Casa de
editură şi presă „Şansa” – S.R.L. Bucureşti, 1992;
6. Stelian Scăunaş, „Drept internaţional umanitar”, Editura Burg, Sibiu, 2001;

Surse internet

7. http://www.scribd.com/doc/37603801/Drept-International-Umanitar „Drept
Internaţional Umanitar”;

12