Sunteți pe pagina 1din 7

Goticul italian

Arhitectura gotică în Italia poate fi considerată un concept importat. Italienii și-au arătat
simțul artistic natural în utilizarea diferitelor stilurilor și multe opere ne dezvaluie acest lucru cu
mult șarm, dar e totuși imposibil să evitam sentimentul că arhitecții lucrau cu un stil care nu era
omogen cu instinctele sau cu tradițiile moștenite din perioadele clasice și nu era într-o perfectă
armonie cu cerințele climatului sau cu natura materialelor folosite.

Influența goticului italian poate fi împarțită in trei grupuri: primul și cel mai important
este reprezentat de arhitectura Italiei de Nord (Lombardia, Venetia si împrejurimile); cel de-al
doilea grup este cel al Italiei Centrale (Toscana); al treilea grup este definit de sudul Siciliei.

Stilul romanic italian, care avea rădăcini clasice, a primit cu răceală goticul francez. Incă
de la bazilica din perioada creștinismul timpuriu, esența arhitecturii italiene a fost reflectată în
balanța de proporții, bazată pe scară umană.Orientarea verticală și structura scheletului pe care le
găsim în stilul gotic din Franța, erau străine în Italia.
Singurele elemente gotice adoptate de catedrala gotică italiană, au fost elementele decorative.
Catedralele gotice italiene au, în general, tavane plate și nave relativ largi și joase, fără triforium.
Ferestrele sunt mici, iar suprafața peretelui este mare.
În catedrale gotice italiene, există anumite elemente structurale specifice, cum ar fi: arcul
ascuțit, rândurile de coloane și bolțile încrucișate și cu nervuri. Cu toate acestea, arhitecții italieni
au limitat simbolismul vertical.

Stilul gotic s-a dezvoltat in Italia și este un stil independent, contrar spiritului gotic francez.
Marmura în stil bizantin ce acopera pereții interiori și exterior, care au fost construite din
cărămidă, se regăsesc în catedralele din Siena, Florența, și Orvieto.
Călugării cistercieni, a căror catedrale pun accentul pe simplitate și modestie, au fost primii care
au introdus formele gotice în Italia. Influența lor poate fi văzută în ferestrele mici și decorațiile
simple.
Caracterului arhitectural al bisericilor gotice din Italia a fost, în mare parte, inspirat de ideologiile
de noile ordine. În 1209, Sfântul Francisc a fondat Ordinul Franciscan de la Assisi, și în 1215,
Sfântul Dominic a fondat ordinul dominicanilor din centrul Franței. Aceste ordine au pledat
pentru o viață austeră și retrasă, urmând exemplul lui Isus, însă, cistercienii se supuneau unor
reguli similare înca din secolul al 12-lea. Din idealul ascetic s-au născut mănăstiri dure , fără
ornamente. Din simplitatea clădirilor din secolul al 13-lea, s-a format arhitectura bogată a
catedralelor gotice.
Renunțarea la plăcerile lumești a dat un nou sens ordinelor franciscane si dominicane. În
comparație cu ordinul cistercian, pentru care, renunțarea la plăcerile lumești a fost interpretată ca
o retragere din lume, ordinele franciscane și dominicane au început să construiască mănastiri si
biserici proprii, și să se stabilească în zone care în care se adaptau cel mai bine: în orașe, în
cartiere sărace, unde au găsit un teren fertil pentru predicile lor.

1
Datorită importanței de a predica, bisericile lor erau mari și navele lor cât mai largi posibil,
pentru un numar mare de oameni.Suprafața pereților a fost decorată cu picturi, cu fresce, care in
combinatie cu ceremoniile, au fost folosite ca un ajutor vizual pentru credincioși.Corul boltit, ca
și în bisericile cisterciene, era lung și îngust și se încheia cu o absidă poligonală. Zona desemnată
credincioțsilor care nu făceau parte din cler a fost separată de cor. Transeptul se găsește rareori în
aceste biserici.
Ordinele care încurajau sărăcia erau simple, fără ornamente. În bisericile lor, nu au existat
turnuri, cu excepția unuia în formă de spirală din interiorul corului.
Ordinele franciscane și dominicane, deși au fost rivale, amândouă voiau să-și mărească sfera de
influență. În timp ce franciscanii au apelat la sentimentele credincioșilor, dominicanii au abordat
partea intelectuală a credinței, care a fost reflectată în legătura lor cu universitățile. Comparativ
cu structurile dominicane, cele franciscane sunt mai simple. În 1226, Sfântul Francisc a decis sa
construiască o biserică ce exprima sfințenia sărăciei. Regulile construirii unei biserici franciscane
au fost următoarele: o bolta in cor doar deasupra altarului, fără statui, precum și o interdicție
privind construirea unei clopotnițe.
De asemenea, în conformitate cu normele, biserica ar trebui să fie marcată de un aspect sever și
simplu. Tablourile de pe pereți, ilustrând viața
sfinților, jucau un rol important: ele nu erau doar decorative, ci aveau și rol didactic, amintindu-
le credincioșilor predicile.

Biserica Sfântul Francis de Assisi


Imediat după moartea Sfântului Francisc, în 1228, construcția bisericii sale a început în Assisi.
Acesta a fost biserica-mamă a ordinului franciscan, care a deschis o nouă eră în arhitectura și
cultura istorică a Italiei. Ea a fost destinată ca mormânt pentru Sfântul Francisc de Assisi (1181-
1226), sanctificat la moartea sa, și dedicată lui în 1253.

Conform descrierilor din viața lui în literatura creștină, Sfântul Francisc a trăit în sărăcie și
umilință, purtând compasiune tuturor creaturilor, renunțând la plăcerile lumești. Biserica Sfântul
Francisc de Assisi a fost construită pe doua nivele, cu o navă centrală, fără abside laterale și
transept, și cu un cor poligonal. Etajul inferior era întunecat, fiind în stil romanic, iar cel superior
a fost primul exemplu de arhitectură gotică italienă. Aceasta este menționată ca o biserică gotică
din cauza prezenței elementelor gotice, găsite în interior, cum ar fi: liniile ascendente, arcurile
ascuțite, bolțile cu nervuri si gradul mare de luminozitate creat de acestea.Toate aceste elemente
au făcut din ea un model pentru arhitectura bisericilor gotice din toată Italia.

De fapt, spiritul de creștere de la etajul superior al bisericii este mai degrabă roman, decât gotic.
În loc de vitralii, existau cicluri de picturi pe pereți. Giotto (unii cred că nu este lucrarea lui) și
alții au pictat acest etaj ce descrie viața Sfântului Francisc.
Clopotnița bisericii este din secolele 11 și 12 și stilul său este lombardian.
În ultimii ani, s-a făcut un efort pentru a restaura biserica și comorile sale artistice, care au fost
grav afectate de un cutremur.

2
Biserica Santa Maria Novella

Biserica dominicană Santa Maria Novella din Florența (1278-1360), care a fost construită în 900
în locul bisericii Santa Maria della Vigna, a stabilit noi standarde pentru construcția de biserici
din Italia. Aici este adoptat planul la sol specific bisericilor cisterciene în care nava și absidele
laterale sunt aranjate cu capele pătratice, cor pătrat și cu un tavan plat ce înlocuiește absida.

Singurul element gotic, care este proeminent în biserică este bolta încrucișată din naos,
evidențiată de marmura în nuanțe de alb și negru. Stâlpii ce susțin arcadele sunt zvelți, iar
coloanele înjumătățite sunt atașate de ei. Liniile neîntrerupte ce pornesc de la podea spre centrul
bolților contribuie la sentimentul de verticalitate. Lumina inundă capătul estic al catedralei prin
fereastra rotundă, cea în arc frânt fiind de fapt cea specifică stilului gotic.
Diviziunea peretelui este inovatoare și unică. Navele laterale relativ înalte lasă puțin loc pentru o
înca un etaj. Nu există nici o indicație de separare între arcade și peretele de deasupra, unde sunt
situate ferestre rotunde în loc de ferestre gotice ascuțite care erau prezente în mod obișnuit în
Franța.
Fațada bisericii a fost construită intre anii 1439-1442 de Alberti.

Biserica "Sfânta Cruce"


În 1295, Arnolfo di Cambio (1245-1302) proiectat biserica franciscană din Santa Croce, care a
fost cea mai mare biserică franciscană din Florența (138 m lungime și 39 m lățime). Construirea
a avut loc intr-o perioadă lungă de timp și s-a încheiat abia în 1442. Vasari a scris în cartea sa că
Arnolfo di Cambio a fost considerat cel mai bun arhitect din Toscana. El a construit zidurile
exterioare ale Florenței în 1284 și multe biserici si mănăstiri din oraș.

Santa Croce a combinat stilul gotic cu simplitate franciscană. Sub influența ordinului cistercian,
biserica Santa Croce are un plan de bazilică foarte simplu, în care există o navă cu două abside
laterale, transept și un scurt cor poligonal mult mai restrâns decât nava. Ca și în proiectarea de
biserici din bazilica creștină timpurie, arcul de triumf separă corul și navă.
Pilonii octogonali îi înlocuiesc pe cei complecși, pe care i-am găsit în biserica Santa Maria
Novella. Aici, influențat de tradiția locală toscană, acoperișul este construit din lemn și elimină
nevoia de piloni masivi. Pereții sunt plini și nu există loc pentru vitralii. Influența goticului este
evidentă în spațiul interior mare și lumina strălucitoare care intră în biserică prin numărul mare
de ferestre de la capatul estic al bisericii.

Cinci capele dreptunghiulare se deschd pe fiecare parte a transeptului din partea de est. Acest
lucru este inspirat de formula adoptată de către cistercieni. Construcția capelelor a fost finanțată
de către familii de bancheri, care au stabilit pentru ei înșiși monumente în formă de fresce de
Giotto, Gaddi și alți artiști.
Franciscanii au fost conștienți de diferența dintre moștenirea spirituală a fondatorului lor, care s-a
bazat pe simplitate și sărăcie, și asocierea lor cu bogăție și putere. Cu toate acestea, Santa Croce
a fost o construcție foarte scumpă. Aspirația bisericii este exprimată în dimensiunile sale mari,
iar interiorul său este clar, marcat de un decor simplu. Singurele elemente decorative sunt
pilaștrii ascendenți din capitalele stâlpilor și linia de delimitare dintre arcade și lucarnă,
subliniind direcția orizontală.

3
Fațada Santa Croce a fost restaurată între anii 1857-1863.

Catedrala Siena

Catedrala Siena a fost construită de Arnolfo di Cambio între anii 1284-1299, partea superioară a
catedralei fiind finalizată în secolul al 14-lea. Nava a fost inițial concepută în Catedrala din Siena
(1245) ca un transept al unei catedrale mai mari, dar din cauza ciumei din 1348, planul original
nu a fost niciodată finalizat.
Catedrala a fost construită în stil gotic italian și face parte din planul orașului. Fațada sa este
decorată cu marmură colorată tip zebră, fără vreo inovație structurală. A fost construită în aceeași
perioadă cu Catedrala Amiens din Franța. Fatada de vest a fost proiectată de Giovanni Pisano
(1250-1314), un artist familiarizat cu arhitectura franceză.
Putem vedea influența fațadelor occidentale gotice pe fațada catedralalei din Siena, dar, spre
deosebire de acestea, aici nu există turnuri ca în catedralele gotice franceze. Arcadele de la
porțile de pe fațada de vest sunt circulare, nu frânte cum am găsit în catedralele gotice franceze.
Acoperirea bisericii cu marmură albă și neagră și separarea clopotniței au fost împrumutate din
patrimoniul stilului romanic italian.
Cele trei porți, care sunt de aceeași înălțime, frontoanele, arcadele oarbe, ferestrele tip rozetă și
turnurile, alcătuiesc fațada. Majoritatea acestor elemente au scopul de a împărți fațada, decât
pentru
a-i da un funcțional. Liniile verticale și orizontale sunt concepute într-un mod echilibrat, pentru a
crea un sentiment de stabilitate.

Catedrala Orvieto

Catedrala din Orvieto (1290-1500), de asemenea, proiectată de Arnolfo di Cambio, a fost


construită sub patronajul papei. Fațada catedralei a fost proiectată de către Lorenzo Maitani în
secolul 14, inspirându-se din Catedrala din Siena. Impresia pitorească a fațadei este dată de
mozaicurile colorate.
Forma coloanelor porților tipice goticului francez, nu au fost niciodata adoptate de către italieni,
în loc de acestea folosindu-se formele romanice de sculptură arhitecturală pentru a acoperi
suprafața peretelui. Lorenzo Maitani, în 1320, a acoperit pilaștrii mari dintre porți cu reliefuri, de
a căror existență credincioșii erau conștienți numai atunci când se apropiau de ei. Pe pilastrul
sudic este afișată torturarea celor condamnați, care amintește de fațadele bisericilor romanice,
unde judecata de apoi este descrisă în sculptură.
Aici, ca și în Santa Croce, acoperisul bisericii a fost construit din lemn.

Domul din Milano

Extraordinara catedrală din Milano (1386 pâna în secolul 15) are un caracter mai aproape de cel
al catedralelor gotice franceze. Antreprenorul in construcții, Gian Galeazzo Visconti (1351-
1402), a fost domnitor unic, primul duce de Milano, după uciderea unchiului său, în 1385. Sub
conducerea lui, a existat o perioadă de prosperitate, care a fost considerată o epocă de aur din
Milano. El a construit o catedrală concepută pentru a concura cu marile catedrale gotice. Domul
din Milano a fost cea mai mare biserică din Europa, până când biserica San Pietro din Roma a

4
fost reconstruită. Constructorii locali ai domului au întâmpinat dificultăți în timpul construcției,
și s-au consultat cu constructorii francezi si germani, care erau mai familiarizați cu principiile
construcțiilor gotice. Astfel, a devenit o catedrală universală, realizată de arhitecți italieni,
francezi și germani, fapt care justifică în acest caz numele stilului de "gotic international".
În planul catedralei din Milano există un naos cu câte două abside laterale pe fiecare parte, un
transept cu abside laterale și un cor poligonal cu un ambulatoriului care amintește de marile
catedrale nordice. În fațada catedralei poate fi văzută o diviziune clară geometrică, introducând
divizia internă cu nava flancată de abside laterale.
Aceasta catedrală, care este străină caracterului italian, este "cea mai gotică" din toate catedrale
italiene. Pilonii formați din fascicole de coloane susțin bolțile frânte, abia luminate de ferestrele
mici de la etaj. În această biserică se găsește efectul stilului flamboiant, sau viu colorat,
decorativ.
Ca și la catedralele gotice construite în Franța, conturul catedralei se încadrează perfect în spațiul
din jurul ei și crează o impresie de topire în spațiu.
Așa cum am menționat mai devreme, arhitectura gotică a avut rădăcini clasice. Un desen al
Catedralei din Milano, care a fost elaborat de către Cesariano, arată legătura dintre structura
catedralei gotice si metoda triunghiului lui Platon; prezintă, astfel, relațiile dintre stilul gotic și
antichitate.

Construcții civile gotice în Italia

Când orașele timpurii au devenit comunități de sine stătătoare, principala clădire a unui oraș era
primăria, concept ce a aparut in secoul al XII-lea. În Franța, la sfârșitul secolului al XV-lea erau
deja multe construcții de acest tip. Până in acea perioadă, rezidentii se întruneau în biserici și
mănăstiri pentru a discuta problemele orașului. Cel mai des întâlnit tip de primărie din Franța era
cea cu două etaje. Primul etaj era, de obicei, proiectat pentru întâlniri publice, proceduri judiciare
etc. În zilele de sărbătoare publică sau în timpul unei urgențe, cetățenii erau atenționați de
sunetul puternic al clopotului primăriei.

Majoritatea orașelor din Lombardia si Toscana și-au construit primăriile în secolul al XII-lea si
le-au dezvoltat in secolul al XIII-lea. În câteva dintre acestea, vechile foruri romane s-au păstrat
sub formă de piațete publice și au fost locuri propice pentru palatele municipale. O asemenea
continuitate se regăsește in Todi si Assisi.

Palazzo Vecchio

În Italia, orașele, ce erau entități guvernamentale de sine stătătoare, au fost intr-o constanta
lupta, astfel încât primăriile luau adesea forma unor fortarețe. Eleganța era sacrificată, in
detrimentul siguranței. Palazzo Vecchio (Palatul Vechi) (1299-1310), clădirea guvernamentală
din Florența, proiectată de Arnolfo di Cambio, este un exemplu clar al acestei categorii de
construcții. Inițial, pe sit, a fost construit un alt palat in 1200, fiind distrus in 1235. Construcția
noului palat administrativ a început in 1299. Acesta simboliza puterea si influența familiei ce a
finanțat construcția. În acea perioadă, familiile rivale duceau o lupta continuă prin realizarile

5
fiecăreia și de aceea, noul palat a fost numit în spiritul sitului, dupa predecesorul sau, Palazzo
Vecchio, care era perceput ca o victorie a familiei Uberti. Clădirea administrativă era dominanta
orașului. Era construită din piatră locală, în formă de cutie zimțată cu un turn înalt și cu o curte
interioară. Aspectul său fortificat era realizat cu ajutorul unui finisaj grosier din blocuri de
piatră, avand rosturile dintre ele evidente. Aspectul zimțat din vârful structurii împreună cu
turnul, nuanțau puternic acel caracter de fortificație. În vârful turnului era o încăpere deschisă, pe
stâlpi, în care se afla clopotul, mijloc de a-i aduna pe locuitori in caz de urgență, pentru a proteja
orasul. În 1310 turnul a fost reconstruit, cel precedent fiind considerat inadecvat. În forma sa
brută, Palazzo Vecchio prevestește apariția palatului renascentist.

Palazzo Publico din Siena

Palatul administrativ din Siena, fosta resedință a conducătorului și a consiliului, are același
aspect fortificat, dar puțin mai bogat în detalii. Se află in piața centrală a orașului, Piazza del
Campo. Baza clădirii a fost construită din travertin, iar restul a fost facut din caramizi roșii,
tipice zonei. Etajele inferioare au fost facute intre 1297 si 1309, iar cel superior a fost adăugat in
secolul al XV-lea, păstrând stilul celor inferioare. Turnul este mai inalt decât cel al primăriei din
Florența. Ferestrele cu bare de piatră au fost folosite ca o sursă de inspirație pentru alte clădiri
civile care au fost construite mai târziu în Siena.

Palatul Dogilor din Venetia

Veneția, fiind un oraș foarte dezvoltat si liniștit, asa cum este ilustrat si prin supranumirea
”serenissima” sau ”cel mai senin”, era un mediu propice dezvoltării unei construcții publice
gotice, fără a avea acel aspect dur, de fortificație ce se regăsea in Florența. Orașul dezvoltase un
stil unic ce combina bunăstarea si grația bizantină cu elementele gotice ale vestului. Un exemplu
potrivit pentru a ilustra acest succes de integrare arhitecturală este Palatul Dogilor (Palazzo
Ducale). Clădirea a fost reconstruită cu ajutorul arhitecților Giovanni si Batolomeo Buon între
anii 1309 si 1424, după ce mai fusese refacută de câteva ori încă din secolul al IX-lea, și a avut
un impact important asupra arhitecturii civile din Veneția.

Palatul era reședința ducelui și, în același timp, sediul multor instituții politice și sociale. Este o
clădire bogată în decorații, ridicată de jur împrejurul unei curți mari, rectangulare, cu trei anexe.
Clădirea are forma unei cutii, cu o lungime de 152 de metri. La parter există un portic cu arcade
ascuțite, susținute de stâlpi mari, rotunzi. Inițial, aceștia erau așezați pe un stilobat format din trei
trepte. Astăzi, stilobatul nu mai există, coloanele pornind de la nivelul pieței. La cel de-al doilea
nivel există arce cu coloane, decorate cu foarte mare atentie. Cel de-al treilea nivel este masiv, in
comparatie cu cele inferioare, care erau numai din arcade. Ornamentele pereților exteriori ai
acestui nivel sunt facute din marmură policromă, de culoare roz și gri. Ferestrele, ce au influențe
musulmane, sunt dispuse pe axe diferite de înălțime, amplificând efectul de plutire al întregului
nivel, peste celelalte două. Acoperișul prezintă ornamente delicate.

6
Palatul Ca d'Oro din Veneția

Un alt palat ce reflecta viața pașnică și frumoasă din Veneția este Ca d'Oro sau Casa de Aur.
Acest nume a rezultat din faptul că, inițial, multe decorații arhitecturale ale fațadei erau suflate
cu aur. Era un gest de extravaganța fără precedent, nici macar in Palatul Dogilor, care era sediul
guvernării republicii. Casa a fost proiectată de Giovanni Buono în 1430, la comanda nobilului
Marino Contarini.

Caracterul gotic este reflectat în structura scheletului, ca o dantelă, ce ocupă mare parte din
fațadă. De asemenea, arcele frânte, cu decorații cvadrilobate sunt specifice goticului. În afară de
caracterul gotic, putem găsi în Ca d'Oro și elemente bizantine, în capitelurile coloanelor ce susțin
arcadele, precum și elemente romanice în decorul arhitectural.