Sunteți pe pagina 1din 11

 v2   v2 

 z1  h1  1    z2  h2  2 
2 g   2  g  hp
j (panta hidraulică)    (12.40)
L L
Prin urmare, la mişcarea uniformă:
I i  j (12.41)

2. Mişcarea neuniformă se evidenţiază când apar cauze (schimbarea


secţiunii udate, a rugozităţii, a pantei, obstacole etc) care modifică viteza apei
ca mărime şi/sau ca direcţie; în aceste condiţii, cele trei pante (I, i, j) nu mai
sunt egale, liniile de curent nu se mai păstrează paralele, ci devin concurente,
divergente, curbe.
La mişcarea neuniformă, distribuţia presiunilor nu se face după legea
fundamentală a hidrostaticii, ci după legi proprii mişcării turbulente. De aceea
s-au definit, în funcţie de gradul de neuniformitate:
 mişcarea rapid variată, pentru cazul când condiţiile ce caracterizează
mişcarea prezintă variaţii mari pe porţiuni relativ scurte din traseul curentului şi,
 mişcarea gradual variată, când variaţia caracteristicilor cinematice ale
curentului este lentă, astfel că pe sectoare scurte, curgerea poate fi asimilată cu
deplasarea caracteristică mişcării uniforme.
D. După structura internă (fizică) a mişcării se deosebesc:
1. Mişcarea laminară, la care liniile de curent sunt rectilinii şi/sau
paralele, particulele de lichid nu trec dintr-un strat în altul.
2. Mişcarea turbulentă, care are aspectul aparent dezordonat; vitezele
pulsează în jurul unor valori temporale, având loc amestecul între straturi.
În conducte, regimul de mişcare a lichidelor depinde de trei parametri:
viteza medie a lichidului, vâscozitatea cinematică* şi diametrul conductei.
Pentru un anumit diametru (d ) al conductei şi o anumită vâscozitatea
cinematică () a lichidului, se trece de la curgerea laminară la curgerea
turbulentă dacă viteza medie (V ) depăşeşte o valoare critică. În funcţie de cei
trei parametri, Reynolds a stabilit un număr adimensional, care îi poartă
numele:
V d
Re  (12.42)

în care:
Re este numărul lui Reynolds.
Valoarea critică a numărului lui Reynolds este de aproximativ 2320.

*
Vâscozitatea cinematică () este raportul dintre vâscozitatea dinamică () şi densitatea
lichidului ().
106
12.3.2 Ecuaţiile fundamentale ale hidrodinamicii

Hidrodinamica are la bază două legi importante: ecuaţia de continuitate şi


ecuaţia lui Bernoulli.
1. Ecuaţia de continuitate exprimă relaţia dintre secţiunile şi vitezele
medii pe traseul unui tub lichid (fig. 12.7). La mişcarea permanentă, debitul (Q)
rămâne constant indiferent dacă vitezele medii şi secţiunile variază de-a lungul
tubului de lichid. Aşadar,
1 V1   2 V2       n Vn  Q  constant (12.43)

Fig. 12.7 Schemă pentru ilustrarea ecuaţiei de continuitate

Din ecuaţia de continuitate rezultă că raportul secţiunilor este invers


raportului vitezelor:
1 V2
 (12.44)
 2 V1
2. Ecuaţia lui Bernoulli se bazează pe legea conservării energiei şi
exprimă legătura dintre vitezele şi presiunile din diferitele puncte ale unui fir
lichid sau tub de curent.
La un lichid în mişcare se disting trei feluri de energii şi anume: energia
p
specifică de poziţie (z), energia specifică datorită presiunii (  h ), şi energia

V2
specifică datorită mişcării ( ).
2 g
În hidraulică, prin energie se înţelege capacitatea de a face un lucru
mecanic; de aceea energia şi lucrul mecanic sunt echivalente.
Toate cele trei energii au dimensiunea unei lungimi:
 (z) este diferenţa de nivel între poziţia unui punct din tubul de lichid şi
planul orizontal de referinţă;
p
 (  h ) reprezintă înălţimea coloanei de lichid deasupra punctului

considerat;

107
 L2 
 2 
V 2
T 
 ( ) este, de asemenea, o lungime   L  şi reprezintă efectul
2 g L
 2 
T 
 
V2 m V 2
mişcării lichidului. ( ) rezultă considerând energia cinetică ( Ec  )
2 g 2
în câmpul gravitaţional (G ):
m V 2
Ec 2 m V 2 V2
   12.45)
G G 2  m g 2  g
p
Suma ( z  ) reprezintă energia specifică potenţială (Ep) iar suma celor

trei feluri de energii exprimă energia totală (Et) a unei particule de lichid:
V2 p
Et  z   (12.46)
 2 g
 V 2
La lichidele reale se consideră ( ) în care () este coeficientul lui
2 g
Coriolis şi are valoarea (   1,1) pentru curgeri turbulente; pentru curgerea
laminară sau pentru calcule mai puţin riguroase (   1).
Ecuaţia lui Bernoulli poate fi definită, atât din punct de vedere energetic
cât şi din punct de vedere geometric:
 energetic  În cazul mişcării permanente a unui lichid perfect, energia
specifică totală rămâne constantă de-a lungul firului de lichid şi reprezintă
sarcina hidrodinamică (H):
V12
p1 p2 V22
z1   z    H  constant (12.47)
 2 g 2  2 g
 geometric  La lichidele ideale, suma celor trei înălţimi (fig. 12.8): de
poziţie, de presiune şi cinetică este constantă în toate punctele firului de lichid
şi reprezintă sarcina hidrodinamică (H ).
La lichidele reale, forţele tangenţiale se opun mişcării lichidului încât (H )
se reduce de-a lungul firului de lichid şi, prin urmare:
p1 V12 p V2
z1    z2  2  2  hp (12.48)
 2 g  2 g
în care:
hp este pierderea de sarcină hidrodinamică.
108
p1 V12  p V2 
hp  z1     z2  2  2  (12.49)
 2 g   2 g 
Raportul dintre pierderea de
sarcină hidrodinamică (hp) între
secţiunile (1) şi (2) şi distanţa (L)
între aceleaşi secţiuni, reprezintă
panta hidraulică a curentului de
lichid (fig. 12.9).
hp
Fig. 12.8 Schemă pentru ilustrarea geometrică j (12.50)
a legii lui Bernoulli la lichidele perfecte L
La canale:
hp  L  I (12.51)
În cazul conductelor:
hp  hf  hl (12.52)
L V2
hf     (12.53)
d 2 g
Fig. 12.9 Schemă pentru ilustrarea legii lui V2
Bernoulli la lichidele reale în albii deschise hl    (12.54)
2 g
în care:
hp este pierderea de sarcină hidrodinamică la curgerea lichidului prin
conducte, în m;
hf - pierderea de sarcină prin frecarea lichidului de pereţii conductei, în m;
hl - pierderi de sarcină locale, în m;
L - lungimea conductei, în m;
d - diametrul conductei, în m;
V - viteza lichidului în conductă, în m/s;
λ coeficient de pierdere de sarcină care depinde de diametrul (d) şi
rugozitatea (n) a conductei
g - acceleraţia gravitaţiei, în m/s2;
ξ - coeficient care exprimă rezistenţa diferitelor elemente care produc
pierderi locale de sarcină pe traseul conductei (intrare în conductă,
coturi, vane, reducţii etc).
Transformarea energiei potenţiale în energie cinetică. Torricelli a fost
primul care a constatat, în baza legii conservării energiei, faptul că energia
potenţială (   h ) într-un punct (M ) din masa de lichid este egală cu energia
cinetică a unităţii de volum, la ieşirea lichidului printr-un orificiu. Prin urmare,

109
V2
 h  (12.55)
2 g
sau
V  2 g  h (12.56)

12.4 Aplicaţii ale hidraulicii în lucrările de îmbunătăţiri funciare

Principiile stabilite la studiul stărilor de echilibru şi de mişcare ale


lichidelor au o mulţime de aplicaţii în lucrările de îmbunătăţiri funciare. O
importanţă deosebită o prezintă aplicaţiile referitoare la determinarea debitului
şi la dimensionarea canalelor (conductelor).

12.4.1 Determinarea debitelor pe canale şi cursuri naturale de apă

Debitul, notat în mod obişnuit cu literele (Q, q) reprezintă volumul de


lichid care curge în unitatea de timp printr-o secţiune transversală considerată a
albiei unui curs natural de apă, canal sau conductă.
Randamentul şi durata de funcţionare a multor lucrări de îmbunătăţiri
funciare depind nemijlocit de precizia cu care s-a calculat debitul.
Având în vedere importanţa majoră a determinării debitului, s-au stabilit
diverse procedee de determinare care pot fi încadrate în două metode: metoda
directă şi metoda indirectă.
Metoda directă cuprinde procedeul volumetric, procedeul care se bazează
pe ecuaţia de continuitate şi procedeele care folosesc diferite construcţii
speciale sau dispozitive hidraulice (deversoare, stăvilare, apometre etc).
Folosirea acestor procedee pentru determinarea debitului presupune măsurarea
nemijlocită a unor mărimi (volum, timp, viteză, lungime etc) care apoi se
combină astfel încât să rezulte ecuaţia dimensională a debitului.
Metoda indirectă cuprinde procedeele care se diferenţiază, mai ales, în
ceea ce priveşte metodologia de stabilire a valorilor precipitaţiilor şi scurgerii
în bazinele de recepţie, a parametrilor hidraulici ai albiilor etc.
Procedeele directe se folosesc mai ales în lucrările de irigaţii, desecări şi drenaj.
Procedeul volumetric este specific determinării debitelor mici şi constă în
măsurarea volumului de apă care trece printr-o secţiune într-o perioadă de timp
ce se cronometrează. În acest caz, debitul rezultă efectuând raportul între volum
(W ) şi timp (t), adică:
W
Q (12.57)
t

110
Procedeul care se bazează pe ecuaţia de continuitate constă în măsurarea
vitezei apei şi a elementelor geometrice care permit calculul ariei secţiunii
udate.
Q   V (12.58)
în care:
Q reprezintă debitul, în m3/s;
ω - aria ocupată efectiv de apă în secţiunea de curgere (secţiunea udată), în m2;
V - viteza medie de curgere a apei, în m/s.
La canale, aria secţiunii udate se calculează cu relaţiile cunoscute din
geometria plană (tab. 12.1) iar în cazul albiilor cursurilor naturale, valoarea lui
(ω) se determină însumând ariile suprafeţelor obţinute prin împărţirea secţiunii
transversale în figuri geometrice simple (fig. 12.10).

Tabelul 12.1
Relaţii pentru calculul unor elemente hidraulice ale canalelor cu diferite secţiuni transversale

Tipul secţiunii Secţiunea udată Perimetrul udat Raza hidraulică


transversale (ω) (P) (R)
2
b  h  m h
Trapezoidală   b  h  m h
2
P  b  2 h 1 m
2 R
2
b  2 h 1 m
b h
Dreptunghiulară   b h P  b  2 h R
b  2 h
m h
Triunghiulară   m h
2
P  2 h 1 m
2 R
2
2 1 m
 h
2
h
Semicirculară  P h R
2 2
2 2
2 8h B h
Parabolică  B h P B R 2 2
3 3 B 15  B  4  h

111
Determinarea vitezei apei se poate face cu ajutorul flotoarelor, cu tubul
Pitôt, cu pendulul hidraulic, cu morişca hidrometrică etc. Pentru determinări
mai riguroase se foloseşte, de regulă, morişca hidrometrică.
1
s1  d1  h1
2
1
s2  h1  h2 d2
2

1
sn  hn1  dn
Fig. 12.10 Determinarea secţiunii udate 2
la cursuri naturale de apă
  s1  s2    sn (12.59)
Tronsonul de albie (canal) pe care urmează să se determine viteza apei
trebuie să fie rectiliniu, fără modificări ale secţiunii transversale, cu panta
constantă şi fără construcţii hidrotehnice care să stânjenească mişcarea
permanentă şi uniformă a apei în timpul măsurătorilor.
Instrument consacrat pentru măsurarea cu precizie a vitezei apei pe canale,
morişca hidrometrică transformă, prin intermediul palelor unei elice sau a unor
cupe conice, mişcarea de translaţie a masei de apă într-o mişcare de rotaţie a
axului pe care este solidarizată elicea (cupele), astfel că între viteza curentului
de apă şi turaţia rotorului moriştii există relaţia:
V  a n  b (12.60)
în care:
V este viteza curentului de apă în punctul din secţiunea udată în care
funcţionează morişca, în m/s;
a; b - parametrii elicei folosite;
n - numărul de rotaţii într-o secundă ale rotorului moriştii.

La toate moriştile hidrometrice, principiul de funcţionare constă în


semnalizarea (acustică şi/sau luminoasă) sau înregistrarea producerii într-un
interval de timp (t) a aceluiaşi număr (N ) de rotaţii ale axului solidar cu elicea,
prin închiderea periodică a unui circuit electric. Aşadar, numărul de rotaţii într-o
secundă (n) ale axului moriştii rezultă din relaţia:
N
n (12.61)
t
Dacă se cronometrează intervalul de timp în care se produc mai multe
semnalizări, atunci:
n
S  1N (12.62)
t
în care:
112
n este numărul de rotaţii într-o secundă ale axului moriştii;
S - numărul de semnale emise în timpul cronometrat;
N - numărul constant de rotaţii ale axului între două semnalizări consecutive;
t - timpul în care s-au emis (S ) semnalizări, în secunde.
Părţile componente ale moriştii hidrometrice (fig. 12.11) sunt: corpul
moriştii (CM ), axul de rotire (AR), elicea (E), dispozitivul de stabilizare sau
ampenajul (A) şi tija (T ) pentru fixarea moriştii în curentul de apă. În corpul
moriştii este montat mecanismul de contact iar la exterior, şuruburile pentru
fixarea pe tijă sau dispozitivul pentru fixarea moriştii pe cablu. Axul de rotire
este solidar cu elicea şi se mişcă pe un rulment capsulat.
Morişca hidrometrică cu semnalizare acustică şi optică, tip Jetowski, are la
partea superioară a corpului două borne de contact, dintre care una izolată de
corpul moriştii, la care se leagă polul pozitiv al bateriei. Mecanismul de contact
din interiorul corpului moriştii este un pinion cu 20 de dinţi, pe axul căruia este
fixat un disc de ebonită, prevăzut cu un ştift. Printr-o tijă conductoare, izolată de
corpul moriştii este legat la sursa de curent electric (4,5 V) arcul de contact. La
fiecare 20 de rotaţii ale elicei, care corespund unei singure rotaţii a pinionului
dinţat, circuitul electric se închide şi se produce semnalizarea.
Măsurătorile cu morişca hidro-
metrică în curentul de apă din secţiunea
transversală a canalului sunt precedate
de: fixarea locului pentru determinări,
marcarea secţiunii transversale prin
pichetarea coronamentului şi taluzurilor
interioare ale canalului (fig. 12.12),
curăţirea secţiunii de vegetaţie şi
eventuale corpuri străine scufundate şi
montarea unui cablu, pe care se fixează
cârlige sau noduri pentru materializarea
Fig. 12.11 Schema de principiu a moriştii verticalelor de sondaj.
hidrometrice. În cazurile când adâncimea apei în
CM - corpul moriştii; AR - axul de rotire; canal este mai mică de 34 m, fixarea
E - elicea; A - ampenajul; T - tija de fixare
a moriştii; B - baterie de curent electric; moriştii în canal, la adâncimea de
S - sonerie; B - lampă (bec) sondaj, se realizează folosind tija
metalică a instrumentului. Tija, divizată
în unităţi de lungime, se compune din tronsoane de câte 100150 cm; primul
tronson (de jos) este prevăzut la partea inferioară cu o talpă limitatoare de
înfigere în pământ.
La canalele mari, secţiunile transversale în care se efectuează determinările,
se echipează cu pasarele mobile (v. fig. 12.12) sau cu podeţe suspendate.

113
Fig. 12.12 Secţiune amenajată pentru determinări de viteze cu morişca hidrometrică
1 - picheţi; 2 - cablu; 3 - cârlige; 4 - pasarelă mobilă.

Datorită neuniformităţii vitezei apei în secţiunea transversală a canalului,


s-a convenit ca metodă universală de lucru cu morişca hidrometrică, explorarea
câmpului de viteze pe mai multe verticale de sondaj şi la diferite adâncimi ale
apei. Verticalele de sondaj se poziţionează echidistanţat iar numărul lor depinde
de lăţimea oglinzii apei (tab. 12.2).
Pentru determinarea vitezei la suprafaţă, elicea moriştii trebuie să se
situeze imediat sub luciul apei iar în cazul vitezei de fund, morişca se
poziţionează cu elicea la circa 5 cm deasupra fundului canalului.
Dacă şi după repetarea măsurătorilor, diferenţa între cele două valori depăşeşte
5 % se calculează media aritmetică a celor patru determinări. Durata optimă (t)
de determinare, într-o poziţie a moriştii este de 100 - 120 secunde.
O largă răspândire o are şi procedeul care foloseşte construcţii sau
dispozitive speciale pentru determinarea directă a debitului pe canale.
Între construcţiile folosite la determinarea debitului pe canale, cele mai
răspândite sunt deversoarele, stăvilarele şi apometrele speciale.
Pe fiecare verticală se determină viteza apei în mai multe puncte, dispuse
în funcţie de adâncimea (h) a apei (tab. 12.3).
Deversoarele sunt construcţii hidrotehnice dispuse într-un curent de lichid
cu suprafaţa liberă, în scopul menţinerii în bieful amonte a unui nivel constant
sau pentru măsurarea debitelor (STAS-3061-56). Se caracterizează printr-o
secţiune cu suprafaţa liberă (fig. 12.13), mărginită lateral de două flancuri (AC)
şi (BD) şi la partea inferioară de un prag (AB), situat la o cotă superioară
fundului recipientului sau canalului cu valoarea ( p), numită înălţimea pragului
deversorului, peste care lichidul curge sub forma unei lame, cu grosimea (h),
care reprezintă sarcina de curgere.
Deversoarele se pot clasifica după mai multe criterii (fig. 12.14).
Deversoarele cele mai folosite pentru măsurarea debitului pe canalele din
amenajările de îmbunătăţiri funciare, sunt cele cu secţiunea rectangulară,
trapezoidală şi/sau triunghiulară. Condiţiile de folosire pentru determinarea
debitului cu o precizie satisfăcătoare şi relaţiile de calcul sunt prezentate în
tabelul 12.4.

114
Tabelul 12.2
Numărul şi distanţele dintre verticalele de sondaj
(după Nicolau C. ş. a., 1983)
Lăţimea la
0-2 2-5 5 - 20 20 - 30 30 - 40 40 - 60 60 - 80 80 - 100
luciul apei (m)
Distanţa între
0,5 0,5 - 1 1-2 2 3 4 6 8
verticale (m)
Numărul
verticalelor 2 - 3 3 - 5 5 - 10 10 -15 10 - 15 10 - 15 10 - 15 10 - 15
de sondaj

Tabelul 12.3
Date necesare pentru determinarea vitezei medii a apei
în secţiunea udată a canalului
Adâncimea Nr. Adâncimile
(h) a apei de relative de
Relaţia de calcul a vitezei medii (m/s)
în canal deter- determinare a
(m) minări vitezelor (m)
< 0,2 1 0,6  h Vmed  V0,6h

0,21-0,40 2
0,2  h ;
0,8  h
1

Vmed  V0,2h  V0,8h
2

0,2  h ;
0,41-0,80 3 0,6  h ;
1

Vmed  V0,2h  2  V0,6h  V0,8h 
0,8  h 4

S ; 0,2  h ;
> 0,80 5 0,6  h ;

Vmed 
1

Vs  3  V0,2h  3  V0,6h  2  V0,8h  V f 
0,8  h ; F 10

 
la suprafaţă; la fund.

Fig. 12.13 Schema de principiu a unui deversor

115
b

Fig. 12.14 Clasificarea deversoarelor


1 - în funcţie de poziţia crestei faţă de direcţia curentului: a. normale; b. oblice; c. laterale
(paralele); 2 - în funcţie de forma crestei: a. rectilinii; b. curbilinii; c. poligonale;
3 - în funcţie de grosimea şi profilul pragului: a. cu prag subţire (cu muchie ascuţită); b. cu profil
practic; c. cu prag lat; 4 - în funcţie de condiţiile curgerii: a. neînecat; b. înecat;
5 - în funcţie de accesul lichidului la deversor: a. fără contracţie laterală; b. cu contracţie
laterală; 6 - în funcţie de forma secţiunii: a. dreptunghiulare; b. triunghiulare; c. trapezoidale
116