DESPOT VODA

V. Alecsandri

In iarna 1878-1879, când scrie, la Mirceşti, drama Despot- Vodă, Alecsandri avea o bogată activitate de
autor dramatic: întemeiase dramaturgia românească originală, scriind, după acea comedioară de debut din
1840, Farmazonul din Hârlău, numeroase alte comedii, printre care acelea din cunoscutul ciclu al Chiriţelor,
vodeviluri, anticele comice; se exersase şi în drama istorică, dramatizând schiţa lui Negruzzi, Sobieski şi
românii, sub titlul Cetatea Neamţului sau Sobieski şi plăieşii români.
Cu vechea istorie a Moldovei rămăsese într-un permanent contact şi se familiarizase deplin. De altfel, tot
după 1870 scrie Alecsandri şi marile sale poeme de inspiraţie deopotrivă istorică şi folclorică: Dan, căpitan
de plai şi Dumbrava Roşie.
Drama Despot-Vodă ne apare, aşadar, ca o operă de matu­ritate artistică deplină, scrisă la vârsta unor
experienţe estetice verificate. Poetul împlinea 60 de ani. După această vârstă avea să mai dea încă două
drame de rezistenţă, cu sursa de inspiraţie în clasicitatea latină: Fintina Blanduziei şi Ovidiu. Despot-Vodă
este a doua dramă istorică în versuri reţi­nută de istoria noastră literară; prima fusese Răzvanşi Vidra, de
B.P. Hasdeu, scrisă şi reprezentată cu 12 ani înainte, adică în 1867.
Drama lui Alecsandri vede luminile rampei în seara zilei de 30 septembrie 1879, când, în urma succesului
înregistrat, autorul este ovaţionat, ceea ce-i va lăsa o foarte puternică impresie. Alecsandri mărturiseşte că s-
a simţit „atras de figura originală a acestui Domn, precum şi de trecerea sa fulgeroasă prin istoria Moldovii.
El mi-a reprezentat tipul acelor vintură-lume din secolul al XVI-lea, jumătate eroi, jumătate spadasini, care
trăiau într-o epocă de mari avânturi şi de principii nepotrivite cu filozofia civilizaţiei moderne. Pentru dânşii
îndeplinirea poftelor era tot şi toate mijloacele erau bune; iar legile, atârnate de vârful spadei lor, cântăreau
cu atât mai puţin cu cât braţul era mai puternic.
Despot arătându-mi-se astfel înzestrat în însuşirile unui personagiu afară din rând, am deschis cronicile
noastre de am cercetat fazele vieţii sale ţesută cu întâmplări extraordinare".
Caracterul romantic al dramei. Alecsandri îşi caracterizează el însuşi eroul drept un personaj excepţional
(afară din rând), pus în împrejurări excepţionale (intimplări extraordinare). De altfel, evoluţia conflictului
dra­matic, personajele, intimplările şi situaţiile, care concură la închegarea dramei lui Alecsandri, ne vor
convinge de caracterul romantic al acestei opere.
Particularităţile şi dramatismul conflictului.
Conflictul se instituie şi se defineşte din primele scene. într-o scurtă expoziţie, plăieşii Limbă Dulce şi
Jumătate stau de vorbă, pregătind astfel intrarea în scenă a lui Despot, eroul principal. Aflăm că acesta a
venit în Moldova cu gândul de a înlătura de la tron pe Alexandru Lăpuşneanu:
Intuim în aceste replici intriga, generatoarea conflictului. Pe lângă conflictul tradiţional, dintre domn şi
boieri, vom întâlni în piesă elemente ale unui conflict izvorât din chiar complexitatea caracterului eroului
principal.
Trăsătura romantică fundamentală a dramei trebuie căutată în evoluţia conflictului. Curba acestei evoluţii
cunoaşte două părţi distincte, care struc­turează, în acelaşi timp, şi compoziţional drama.
Partea intâi cuprinde primele trei acte şi se caracterizează printr-o linie ascendentă în favoarea eroului
central, care, depăşind succesiv obstacolele, face dovada unor însuşiri excepţionale: voinţă, hotărâre,
elocinţă, inteligenţă, spontaneitate în hotărâri etc.
Această primă parte a evoluţiei conflictului traversează momentele cunoscute ale dezvoltării acţiunii până la
punctul culminant, care coincide cu înfrângerea lui Lăpuşneanu şi încoronarea lui Despot. Se înţelege,
aşadar, că partea a doua va înregistra, de-a lungul actelor al IV-lea şi al V-lea, o curbă descendentă, fiecare
act şi scenă apropiind acţiunea de momentul de'znodământului.
Ambele părţi sunt marcate de un puternic dramatism. Cu o putere remarcabilă de a impresiona, convingător
şi meşter la vorbă, Despot îi cucereşte repede pe boierii aflaţi la vânătoare, cărora le dovedeşte, cu acte, că
descinde din Iacob Eraclidul, fostul suveran al insulelor Samos şi Păros, cucerite de turci.
Pe tinerii boieri îi înflăcărează cu ideea eliberării de sub dominaţia otomană. Motoc intuieşte în străinul abia
sosit în Moldova pe uzurpatorul Lăpuşneanului.
Domnitorul încearcă de două ori să-l omoare, dar Despot dovedeşte o dată prezenţă de spirit, luând un
antidot, a doua oară îndrăzneală şi măiestrie cavalerească, stăpânind iapa arăbească dăruită de Domn cu
gânduri ucigaşe.
Despot pare aproape de atingerea scopului. Se hotărăşte chiar complotul, cu Motoc în frunte. Acesta are
motive în plus să-1 sprijine pe Despot, care ceruse mâna fiicei sale, Ana. Dar Lăpuşneanu o ia înainte, îl
arestează pe pretendent şi-1 condamnă la moarte. Aventu­rierul are motive să fie descumpănit, dar e vizitat
în închisoare de Ciubăr, un nebun cu fumuri de domnie. Inteligent şi spontan, Despot îl convinge pe acesta
să schimbe hainele. Condamrlatul evită moartea, dar se îndepărtează substanţial de tron. Refugiat în Ardeal,
găseşte adăpost în castelul lui Laski şi mângâieri în braţele soţiei acestuia, Carmina, de care-1 lega o
pătimaşă dragoste. Urmărit de trimişii lui Lăpuşneanu, Si păcăleşte jucând farsa morţii. Cu ajutorul lui Laski
şi al altor aventurieri (Rozei, Zay Ungurul, Anton Secuiul), Despot vine în Moldova şi ia, în sfârşit, tronul.
Eroul dramei se află în culmea puterii.
In partea a doua a acţiunii se înregistrează o răsturnare a forţelor conflictului. Datorită calităţilor sale, Despot
adunase în jurul său, punându-le împotriva Lăpuşneanului, importante forte politice şi militare: în primul
rând boierii pământeni, în frunte cu Motoc, dar cu excepţia lui Tomşa; a cucerit chiar o parte a mulţimii,
dăruind-o cu bani şi uimind-o prin faptele sale pline de curaj (vezi scena încălecării iepei neânvăţate); n-a
precupeţit influenţa femeilor, prin Carmina dobândind sprijinul prefectului regal Zay, iar prin Ana, ajutorul
neprecupeţit al lui Motoc. In fiecare dintre aceste alianţe s-a arătat subtil diplomat şi fin cunoscător de
oameni.
Cu eroul romantic Despot se petrece o răsturnare valorică; aproape toate calităţile dovedite până acum se
preschimbă în contrariul lor şi proaspătul domnitor îşi pierde pe rând aliaţii. Explicaţia e una singură, atât in
planul faptelor, cât şi în plan estetic: eroul romantic e orbit de puterea abia doMndită. Despot, omul care
intuise cu atâta precizie situaţii complicate, anticipându-le desfăşurarea, cavalerul care depăşise atâtea
piedici, are naivitatea să creadă că titlul dobândit e suficient pentru a stăpâni.
Despot face greşeala după greşeală şi semnele decăderii nu întârzie să apară. Intâi e descoperit Ciubăr-Vodă,
care participă la un ceremonial popular de care Domnul face haz, ultragiind demnitatea poporului. Ciubăr îi
prezice de altfel un sfârşit nu prea îndepărtat. Apoi Despot nu-si ţine cuvântul dat Anei, pretexând că trebuie
să contracteze o căsătorie cu un vlăstar regesc, şi pierde astfel un aliat, preţios, pe vornicul Motoc. Şi
greşelile continuă. Dezarmează pe oştenii pământului, păstrând doar soldaţi plătiţi. Ridică haraciul către
Sultan cu 10 000 de galbeni şi accepta o vasalitate deplină faţă de acesta, ceea ce-i determină pe boieri să-l
părăsească.
Expresie a rupturii totale a lui Despot de ţara ,şi poporul în fruntea cărora se află, expresie a consecinţelor
nesocotirii lupilor nescrise ale pământului, ale obicaiurilor şi credintelo poporului devine blestemul lui
Ciubăr .
Ca urmare a imprevizibilei lipse de tact la un om ce dovedise a avea trasaruri ieşite din comun, are loc o
regrupare a forţelor conflictului, boierii trec tn tabăra lui Tomşa, devenit acum principala forţă ce se opune
eroului. în această regrupare şi reconsiderare a forţelor trebuie să se vadă attt dramatismul evoluţiei
ulterioare a conflictului, cit şi marea măiestrie dramatică a autorului. Cea mai reprezentativă dramă istorică
romantică din literatura noastră işi trage dinamismul acţiunii din propria-i substanţă. Nici o forţă exterioară
nu intervine Cu aceleaşi energii, deja acumu­late in prima parte, dar reorganizate, Atecsandri conduce mai
departe, cu dibăcie, conflictul, a cărui unitate nu e cu nimic ştirbită. In pius, intensitatea dramatică e tn
continuă creştere. într-adevăr, pierzând o primă luptă cu Tomşa, in sufletul lui Despot mândriaşi voinţa de
putere sunt înlocuite de meditaţia sumbră.
Prilejul se iveşte, căci Ana vine cu solie din partea populaţiei Sucevei de a dobândi de la Despot predarea
cetăţii sleite de puteri după trei luni de asediu. în cel mai pur spirit romantic, Ana se lasă din nou amăgită de
fermecătorul Despot, pe care, deşi călugărită, n-a încetat să-1 iubească o clipă. După o scurtă luptă cu sine,
Ana acceptă să-şi înduplece tatăl în favoarea lui Despot: ANA: Ah! tot voi face cu dor neobosit, Chiar de ţi-
ar fi norocul cu viaţa mea plătit, în tabăra lui Tomşa mă duc, alerg îndată, Cu lacrimile mele să-nduplec al
meu tată.
Dar Carmina, aflată de mai multă vreme în castel la Suceava, intervine şi tot ceea ce construise Despot,
exploatând sentimentele Anei, se prăbuşeşte într-o clipă.
Apariţia celor două femei în momentul cel mai dramatic al unui conflict ajuns la paroxism e puternic
contrastantă. Una îşi salvează iubitul, dând uitării ultragiul adus femeii părăsite, cealaltă, orbită de patimă, îl
condamnă, căci aceasta era ultima lui şansă.
Imaginaţia romantică a autorului e mult mai imprevizibilă. Venit să comunice lui Despot hotârârea
cetăţenilor Sucevei de a capitula, Laski îşi surprinde soţia - ştiută departe, în palatul din Transilvania -
alături de Despot. Comportarea Carminei în această scenă o înfăţişează în toată devoranta ei pasiune,
amestec paradoxal de dragoste şi ură, perfect justificat însă de estetica romantică:

Moartea neaşteptată a eroului, după ce dobândise prin dorinţă iertarea aceloraşi judecători care-l
condamnaseră cu c âteva clipe mai devreme, încheie o evoluţie dramatică spectaculoasă, plină de
neprevăzut, de loviluri de teatru, de pasiuni revărsate clocotitor din suflete pătimaşe. Eststica romantică sta
spus di» plin ciivântul.
Personaje, tntimplări şi situaţii romantice.

Cel mai realizat dintre personajele romantice ale piesei este Despot.
Alcătuit din lumini şi umbre, «lin avinturi care se dovedesc pină la urmă utopice (vrea să facă să „tremure
osmanul sub paloşul dreptăţei" intr-o nouă cruciadă, să întemeieze o universitate in Moldova) şi căderi
sufleteşti care-1 fac de nerecunoscut, din calităţi şi însuşiri ieşite, din comun, dar care sunt tot atâtea defecte
şi slăbiciuni. Despot reţine eite puţin din tot ceea ce-1 carac-terizează pe orice om in lupta cu adversităţile
vieţii. £1 est» astfel un per­sonaj pe deplin verosimil. Observaţia aparent paradoxală a lui G. Călinescu cum
că „Despot cade prin chiar însuşirile lui, prin idealurile lui utopice" se veri- fică perfect. „El vrea, continuă
Călinescu, să facă Universitate în ţara lui Motoc şi să pornească cruciadă împotriva Semilunei... Programul
lui Despot e prea fin pentru Moldova timpului şi şeductorul, abil în lumea Carminei, se dovedeşte naiv".
Creând un personaj atât de complex din perspectiva esteticii romantice, Alecsandri a ştiut să facă din el sursa
principală a unui conflict de mare ten­siune şi de perfectă unitate. Cele două coordonate ale dramei -
personajul şi conflictul - se află astfel într-un raport complementar.
Celelalte personaje, deşi evoluează mai totdeauna într-un plan secundar, nu sunt mai puţin spectaculoase.
Motoc, tipul intrigantului medieval, a cărui vocaţie este să răstoarne şi să înscăuneze domni, stereotip până
la un anumit punct, se individuali­zează în măsura în care îşi pune „talentul" în slujba propriilor sale
interese. Chiar dacă în atingerea acestor scopuri dovedeşte adesea naivitate, aceasta se justifică prin patima
cu care-1 urăşte pe Lăpuşneanu mai întâi, pe Despot mai apoi; el nu nesocoteşte nimic din ceea ce l-ar ajuta
să se răzbune. Sta­tornic în nestatornicia lui, Motoc completează, în drama lui Alecsandri, o strălucită
carieră pe care personajul a făcut-o în literatura noastră, dacă socotim şi nuvela lui Negruzzi, Alexandru
Lâpuşneanul, şi drama lui B.P. Has-deu, unde amintirea acelui „groaznic bărbat/ Care doar c-o-mbrâncitură
patru domni a răsturnat" stăruie prin nepoata sa, Vidra. în aceeaşi măsură în care Motoc îşi dovedeşte falsul
patriotism şi ipocrizia faţă de nevoile ţării, i se opune Tomşa, boierul iubitor de neam, atent la sufe­rinţele
ţării, inflexibil în mândria lui de a se şti român, dator să apere intere­sele şi demnitatea poporului căruia îi
aparţine. Indignarea lui din actul II, scena IX e în afară de orice îndoială:
TOMŞA: Ce? oare-n ţară nu creşte decât spin?
Ce? tot pământul nostru e în aşa stârpire, Şi neamul nostru ager e în aşa-njosire, Cât pe moşia noastră să nu
găsim un pom, Şi pentru tronul ţării să nu găsim un om?! Unde-am ajuns, o! Doamne! Ce ţi-am greşit noi ţie
Ca un boier de-al ţării, un moldovan, să vie C-un zvânturat de mână, să ni-l arunce-aici Ca Domn, cum se
aruncă pomana la calici?! Ruşine, fărdelege, batjocură, trădare!
La fel, replica pe care i-o dă, în aceeaşi scenă, lui Moţoc:
Cuvântul tău, Moţoace, mai rău te osândeşte. El laudă străinul, şi neamul tău huleşte.
sau admonestarea adresată lui Despot însuşi:
Pribeag, cu suflet mic!... Românul vieţuieşte şi moare, când se jură, Cu arma albă-n mână, nu cu trădarea-n
gură.
tnvaţă de la dânşii a fi Român, de poţi. Boieri, gândiţi la muma ce v-a născut pe toţi!
Tot Tomşa rosteşte replica finală, care stigmatizează marele păcat al trădării:
Moţoace, aşa vrea Dumnezeu,
Acel ce-şi vinde ţara îşi perde neamul său.
Rostind asemenea replici, Tomşa transmite înaltul mesaj al dragostei de ţară, în flagrantă opoziţie cu Motoc,
ceea ce-i dă valoare simbolică, modalitate prin excelenţă romantică.
De procedeul romantic al puternicei antiteze de caracter se resimt şi cele două personaje feminine cu o
importanţă mai deosebită în dramă, Car-mina şi Ana. Angelicei
Ana, consacrată până la sacrificiu iubirii sale credin­cioase faţă de Despot, i se opune meridionala,
ambiţioasa şi răzbunătoarea Carmină, într-o împletire pătimaşă de dragoste şi ură.
Un personaj romantic, invenţie în întregime a autorului, este Ciubăr- Vodă. Amestec ciudat de bufon şi
nebun, de înţelept şi smintit, Ciubăr e anume creat pentru a sluji autorului ca instrument la înnodarea sau
deznodarea unor situaţii, la rostirea unor adevăruri sau la încheierea evoluţiei eroului central. Punându-1 de
câteva ori pe Ciubăr faţă în faţă cu Despot, Alecsandri sugerează că între nebunia celui dintâi şi visul
nesăbuit de mărire al celui de-al doilea nu e mare diferenţă. Deosebirea dintre ei ar fi doar că, în timp ce
Despot nu trece drept nebun, Ciubăr nu e judecat decât din acest unghi de vedere, chiar şi când rosteşte mari
adevăruri. Faptul se va confirma, de altfel, în scena IV, actul IV, când însuşi Ciubăr o spune. A
De estetica romantică ţin şi cele două personaje-ţărani, Limbă Dulce şi Jumătate. Deşi nu lipsiţi de oarecare
convenţionalitate, prin înclinarea spre pitoresc cu care i-a dotat autorul, cei doi sunt personaje notabile prin
înaltul mesaj patriotic pe care-1 transmit, comentând, ca martori apropiaţi, eveni­mentele şi făcându-se ecoul
aspiraţiilor maselor, ca model de demnitate umană şi patriotică. în drama lui Alecsandri sunt multe situaţii şi
întâmplări romantice: evitarea otrăvirii prin antidot, stăpânirea sigură a iepei neânvăţate cu care Despot sare
zidul cetăţii, apoi scena din închisoare, farsa morţii jucată în castelul lui Laski; recucerirea Anei şi criza de
gelozie a Carminei, uciderea acesteia de către Laski şi, mai cu seamă, înscăunarea ei, moartă, scenă în care
tragicul şi comicul se îngemănează; apoi, succesiunea rapidă a unor asemenea întâmplări în final, încheiate
cu moartea neaşteptată a lui Despot, după ce fusese condamnat şi apoi iertat. Toate acestea menţin la o cotă
foarte ridicată dramatismul romantic al piesei.
Valoarea dramei Despot-Vodă constă şi în limbajul ei artistic, devenit expresie a poeticii romantice. înainte
de a fi bun constructor de conflicte dramatice, Alecsandri e poet. Nu numai ideea îl preocupă pe autor, ci, în
egală măsură, expresia vie, plastică, sugestivă care o comunică.
Metafora şi expresia metaforică, dezvoltate uneori în alegorii concentrate, sunt folosite cu predilecţie:
...Fiu de pescar din Creta, purtat în zborul meu Prin Spania, Lehia, Germania şi Franţa, Cu-a mea soţie,
spada, cu sora mea, speranţa, Azi vin şi pun piciorul pe-acest pământ român Şi zic: Moldovo,-n mine
cunoaşte-al tău stăpân! Dea pune-ţi mari podoabe, frumoasa mea mireasă, Să faci cu mine-o nuntă de
mândră-mpârăteasă.
Nu lipsesc nici comparaţiile, pertinente, sugestive, plastice. în viziunea lui Motoc, tirania lui Lăpuşneanu
„trece prin popor/ Ca viforul de gheaţă ce cade pe-un ogor" (Actul I, tabloul I, scena IV), iar Spancioc
constată că „...astă ţară, lipsită de noroc,/ Sătulă-i de-a fi astfel tot scoasă-n iarmaroc,/ De-a trece ca o vită
din mână-n altă mină,/ Şi zimbrul să ajungă un bou ce toţi îl mână" (Actul I, tabloul I, scena IV).
Ciubăr-Vodă comunică şi el o idee de filozofie populară, privitoare la nestatornicia sorţii, tot printr-o
comparaţie plastică:
Omul, ca iarba!... Viaţa, ca... iapa cea bălţată! Cit trece dealul mare, nu se mai vede... iată!
Alteori, proverbul, cu încărcătura lui metaforică, caracterizează plastio o situaţie sau un personaj:
Străbunii, duşi de timpuri prin feluri de nevoi,
Aveau o zicătoare, veniti păna la noi:
Să te fereşti, Române, de cui străin in casă.
(Actul II. tabloul I, scena X)
Pentru a sublinia poetic o idee, autorul cultivă uneori expresia absurdă.
Concluzii. Adevărat întemeietor al dramaturgiei româneşti, Vasile Alecsandri a îmbogăţit repertoriul
naţional cu numeroase piese de teatru, de la comedie şi monolog dramatic la drama iste meu şi de inspiraţie
clasică.
Despot-Vodă reprezintă însă ceea ce poetul de la Mirceşti a izbutit mai deosebit în creaţia sa dramatică
inspirată de istoria naţională şi valorificată din perspectiva esteticii romantice piesa fiind construită în jurul
unui conflict bine articulat, a cărui unitate avea să-i asigure o perenitate nedezminţită de vreme.
Dincolo de situaţiile, întâmplăirile şi loviturile de teatru" - uneori exagerate peste marginile verosimilului -
care nu mai satisfac astăzi întru totul exigenţele gustului modern, evoluează personaje ce întruchipează
aspiraţii, avânturi, împliniri, neşanse şi eşuări general-umane care situează piesa in panteonul modelelor
clasice.