NEGRU PE ALB - „Scrisori" de Constantin Negruzzi

NEGRU PE ALB (Scrisori de la un prieten) — „Scrisori" de Constantin Negruzzi. Publicate

initial in diverse reviste ale epocii si stranse in volum in 1857 {Pacatele tinere(elor).

Constantin Negruzzi inaugureaza in literatura romana un nou gen, acela al scrisorilor, pe care
il va practica in revistele vremii („Albina Romaneasca", „Alauta Romaneasca", „Gazeta de
Moldavia" s. a.) cu asiduitate o lunga perioada de timp si caruia, alaturi de Ion Ghica, ii va da
o stralucire cu totul remarcabila. Fiind, in formularea lui E. Lovinescu, „cel dintai bun
foiletonist al nostru", Negruzzi se arata in aceste „disertatii literare pe teme diverse" (Liviu
Leonte) un temperament artistic echilibrat si, totodata, un scriitor pe deplin format, stapan
perfect pe mijloacele sale de exprimare.

El gloseaza elegant, cu gratie si umor, pe cele mai neasteptate subiecte, de la cele „direct
literare" la cele in care „inclinatia memorialistica precumpaneste" (Paul Cornea), schitand, de
fiecare data cu mana sigura, mici scene de moravuri, fiziologii, notand impresii de calatorie
ori exprimandu-si pe un ton lipsit de pretentii savante parerile in cateva probleme
controversate ale timpului, cum ar fi, de exemplu, cele privind formarea si consolidarea
limbii romane literare. Scrisorile sunt adresate unui prieten imaginar si convin de minune
temperamentului artistic al scriitorului, caracterului si preocuparilor sale, ca participant direct
la miscarea de edificare sociala si culturala pe care o parcurgea societatea romaneasca (in
speta, moldoveana) la mijlocul secolului al XIX-lea. Prin intermediul scrisorilor il putem,
fara indoiala, „cunoaste pe omul moral si social Negruzzi

In toata complexitatea, cu gandurile cu contradictiile sale" (Liviu Leonte).

Ele ne dezvaluie un Negruzzi ponderat in pareri, mare admirator al trecutului pe care, nu o

data, il opune unui prezent involburat, adept al progresului, dar al unui progres firesc,
intemeiat organic pe certitudini, pe asimilarea si preluarea bunelor traditii ale trecutului.
Avand o tematica atat de diversificata, scrisorile nu pot fi grupate acceptabil, cum subliniaza
majoritatea istoricilor literari, decat cu foarte mare dificultate. Cateva piese: Scrisoarea I
(Plimbare), Scrisoarea XXVIII (Pelerinagiu), Scrisoarea XXX (Baile de la Ems) se inscriu pe
linia „insemnarilor de calatorie", desi Negruzzi nu arc propriu-zis vocatia calatoriei, pe care o
priveste, mai degraba, ca pe un prilej fericit de a scapa de corvezile cotidiene, de a se izola,
fie si pentru scurt timp, in lumea mirifica a naturii, de a se detasa de „intrigi si de suparari" si
a se lasa prada unei vieti tihnite de „odihna si negrija". Evadarea in mijlocul naturii este
privita insa de scriitor, in primul rand, ca antidot Ia un anume fel de civilizatie, caci - noteaza
el - „Muntele e lasat pentru poet si poetul pentru munte", iar „amorul si gloria" nu pot fi
cautate in „sgomotul oraselor unde cate o privighetoare pribeaga sloboade niste sonuri
tanjitoare si regulate"

Descrierile de peisaj (cu destule ecouri livresti) demonstreaza un ochi exersat si, nu mai
putin, un suflet sensibil, desi in „pelerinagiile" sale scriitorul pare sa fie sedus nu atat de
splendorile naturii, cat de lucrurile si fizionomiile intalnite in cale, prilej de meditatie (cu
accente de scepticism, dar si usor moralizatoare) in marginea destinului uman ori a scurgerii
vremii. Negruzzi este un fin si patrunzator observator al societatii timpului, al oamenilor ce
anima lumea oraselor, targurilor si satelor Moldovei. Este o lume pitoreasca sui-generis, intr-
un anume fel carnavalesca, alcatuita din oameni „vechi" si „noi", aflati, si unii si altii, in
cautarea identitatii lor culturale si morale, la a carei zbatere autorul, scriitorul-martor, asista
amuzat ori contrariat, nazuind sa „capteze atmosfera umana a epocii" (G. Dimisianu) si sa
depuna marturie inaintea posteritatii despre contemporanii sai. Scriitorul creioneaza portrete:
Scrisoarea XIII (Lumanarica), Scrisoarea IV (Un poet necunoscut) ori realizeaza, prece-
dandu-l pe Kogalniceanu, veritabile fiziologii -Scrisoarea IX (Fiziologia provincialului).
Tinutasul lui IN., ca si cel de mai tarziu al lui Kogalniceanu, e, in felul lui, un original. Vine
la Iasi grabit sa se infrupte din foloasele noii civilizatii, dar nu izbuteste sa asimileze decat
ceea ce este „frivol" si derizoriu din ce-i ofera orasul. La intoarcere, ii buimaceste pe cei
ramasi acasa cu istorii inventate, care ascund in secret visurile lui de a patrunde in randul
celor ajunsi, de a se procopsi.

Scrisoarea II (Reteta) surprinde aceeasi atmosfera a lumii de provincie, satirizata (cu oarecare
intelegere, totusi) pentru goana ei dupa senzational, dupa „nou" si „modern". Pentru a scapa
de curiozitatea indiscreta a localnicilor, eroul scrisorii inventeaza o ingenioasa stratagema:
strange pe cetatenii mai de vaza ai urbei, carora li se infatiseaza autobiografic, cum zice Paul
Comea. Acesui tip, al boiernasului snob si de o alarmanta suficienta, Negruzzi ii opune, in
alte cateva scrisori, pe „omul de tara" crescut in spiritul traditiei sanatoase, al dragostei de
glie: Scrisoarea Vili (Pentru ce (iganii nu sunt romani), Scrisoarea XXV (Omul de (ara).
Scrisoarea XXVI (Proprietate pagubitoare), in care scriitorul face elogiul vietii rustice,
imaginata in contrast cu „cortegiul de vicii ale orasului" (Liviu Leonte). Descifram aici
cateva reflexe a ceea ce gandea Negruzzi, dupa 1850, despre dezvoltarea societatii
romanesti.

Nu este, asa cum s-a sustinut, vorba nici de conservatorism, nici de samanatorism „avant la
lettre", ci doar de atitudinea mai ponderata a unui spirit prezent care intelegea progresul in
alti termeni decat unii dintre contemporanii sai, adica fundamentat pe ceea ce era pozitiv in
traditia romaneasca, respectiv moldoveneasca. Mai direct ori mai pe ocolite, Negruzzi se
ridica impotriva cosmopolitismului si a galomaniei, a mimarii progresului. Un alt grupaj
include scrisori in care Negruzzi dezbate probleme „istorice, sociale, literare": Scrisoarea III
(Vandalism), Scrisoarea XIX (Ochire retrospectiva), Scrisoarea XVII (Critica) etc. In ele,
Negruzzi protesteaza impotriva distrugerii vestigiilor istorice, ca semn al „vechiei" noastre,
procedeaza ia un veritabil excurs prin istoria Moldovei pentru a oferi un subiect de meditatie
contemporanilor sau, pornind de la deliciile si rafinamentele vechilor texte romanesti,
condamna productia literara a prezentului, poezia „hodorogita" la auzul careia Jalea cuprinde
orice simtire" s. a., „cand vede cineva frumoasa noastra limba caznita si schingiuita astfel".

In alte cateva texte, Constantin Negruzzi isi expune parerile despre limba. Scriitorul se
dovedeste si aici a fi un spirit echilibrat, argumentandu-si cu migala, dar si cu subtilitate
opiniile si combatand excesele, pedantismul si fanatismele de orice fel, care ar fi pus in
pericol evolutia fireasca a limbii romane literare. Scrisorile lui Constantin Negruzzi au,
indiscutabil, o apreciabila valoare documentara. Ele intereseaza, insa, inainte de toate, prin
valoarea lor literara, inaugurand un gen care va face o frumoasa cariera in cultura romana.