Cronologia Biblică A Lui Doig

Capitolul 16
CEI TREI ANI ŞI ŞAPTEZECI DE

SĂPTĂMÂNI DE SLUJIRE AI LUI DANIEL
Pare să nu fi existat vreo tradiţie timpurie în ceea ce priveşte durata de

slujire a Domnului. Oricum, majoritatea creştinilor ştiu că slujirea lui Isus
a durat trei ani şi jumătate. Aceasta este ceea ce spun învăţătorii Bibliei.
Începuturile tradiţiei „vacii sfinte” îi revin lui Origen în secolul al treilea,
care a fost popularizat de Eusebiu în secolul al patrulea. Autenticitatea
celor trei ani de slujire este rareori interpelată. Trebuie să fie advărată.
Origen şi Eusebiu au relatat despre slujirea lui Isus din profeţia îngerului
Gavril spusă lui Daniel despre cele şaptezeci de săptămâni (Dan. 9:24-27).
Jumătatea săptămânii finale erau cei trei ani şi jumătate. Slujirea lui Isus,
de când a trebuit să îndeplinească profeţia a durat trei ani şi jumătate. Când
a împlinit trei ani şi jumătate de slujire Isus a trebuit să împlinească
profeţia lui Daniel. Această părticică de timp ordonată a argumentării
circulare domină gândirea prezentă în ceea ce priveşte durata slujirii lui
Hristos.
I. Părinţii Bisericii
Credinţa în cei trei ani de slujire ai lui Isus, a ajuns mai târziu, în acele
vremuri să se susţină că slujirea a fost pe o durată de un an sau doi. Acest
pe la mijlocul secolului al treilea el a scris „despre cei trei ani de
propovăduire ai Domnului,” pe care a relatat-o la jumătatea săptămânii
după cum spune în Daniel (Com. în Mt. XXIV 15:40). Alte dovezi au fost
insuficiente la acea vreme.
În secolul al patrulea Eusebiu a fost primul care a argumentat dovada celor

trei ani de slujire. Mai întâi a declarat în mod eronat, „Din vremea preoţiei
marelui preot Ana a început El (Isus) şi a continuat până la Caiafa, timp în
care nu au trecut pe deplin patru ani.” (Istoria eclesiastică I 10:2) În
cronicile sale a atribuit răstignirii cei optsprezece ani ai lui Tiberiu. Şi-a
bazat acest lucru pe interpretarea greşită a unei eclipsări şi pe falsa
afirmaţie că, „Este scris (în Ioan) că după cincisprezece ani de domnie ai
lui Tiberiu Cezar Domnul a propovăduit trei ani.” În final, în Demonstratio
Evanghelica a sa (VIII 106-8), a menţionat, „ Întreaga perioadă a
învăţăturii şi a minunilor Domnului nostru este cunoscută în istorie ca
având trei ani şi jumătate, care înseamnă jumătatea săptămânii. Aceasta,
1
socotesc eu, a stabilit-o evanghelistul Ioan cu precizie prin prezentarea pe
care o face în Evanghelie.” În Eclogue Propheticae (III 46) pe care a scris-
o ulterior, a spus, „De aceea este scris, ‘la jumătatea săptămânii va face să
înceteze jertfa şi darul de mâncare’; şi este clar că o dată cu Patimile le-a
fost luată cu forţa jertfa şi darul de mâncare, când potrivit Scripturii
evanghelice ‘Perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două de sus până
jos’.” Eusebiu a susţinut că Evanghelia lui Ioan reprezintă trei ani de
slujire, însă nu a venit cu nici un argument specific. Nu se referea la Ioan
5:1 ca la al patrulea Paşte. Oricum, popularitatea celor trei ani de slujire au
ajuns să fie încercuiţi o dată cu trecerea secolelor.
II. Dovada modernă
Dovada modernă este aproape lipsită de îndoieli în ceea ce priveşte slujirea

lui Hristos cu ceva mai mult de trei ani. Sunt două argumente de bază:
1. Între călătoria din Iudea spre Galilea (Ioan 4:35) şi hrănirea celor 5000
de bărbaţi la sărbătoare Pâinii nedospite (Ioan 6:4) ar fi trebuit să aibă loc
între timp un Paşti. „Sărbătoarea” din Ioan 5:1 implica sau urma să aibă
loc un Paşti. Astfel erau patru sărbători de Paşte.
2. Smulgerea spicelor de grâu (Marcu 2:23; Luca 6:1) şi hrănirea celor

5000 de bărbaţi a avut loc primăvara sau la începutul verii. Datorită multor
evenimente care au intervenit, ambele nu aveau cum în nici un caz să aibă
loc în acelaşi an. De aceea trebuie să fi avut loc un Paşte.
Bazaţi pe aceste două presupuneri, ne putem imagina o slujire de trei ani.

Oricum, are încă probleme.
III. Cei trei ani de slujire
Încercarea de a adăuga un al treilea an la perioada de slujire a lui Isus are

loc între primul şi al doilea (în acest caz al treilea) Paşti care sunt
menţionate. Primul sezon se sfârşeşte [1] o dată cu retragerea lui Isus în
Galilea după arestarea lui Ioan Botezătorul. Cu trei ani şi jumătate de
slujire, urmează de obicei un sezon scurt [2] care menţionează doar două
sabate şi timp scurt pentru a culege referinţe. Apoi „sărbătoarea” este
înregistrată, de obicei menţionată ca ziua Cinzecimii sau sărbătoarea
Corturilor din acel an sau Paştele din anul următor. Următoarele referinţe
sunt la smulgerea spicelor (Matei 12:1; Marcu 2:23; Luca 6:1), presupuse a
2
fi sezonul următor [3] imediat după Paştele nemenţionat. După această
dată Ioan Botezătorul şi-a trimis ucenicii să-L întrebe pe Isus (Matei 11:2-
19; Luca 7:18-35). Vindecarea omului la Betesda este separată inutil de
„sărbătoare” astfel încât să nu cauzeze vreun conflict.
Problema este că atunci când Isus era la „sărbătoare” vorbea de parcă Ioan
era deja mort. Cuvintele şi faptele lui Isus dovedesc într-un mod mai
adecvat neliniştea lui Irod că Ioan Botezătorul a înviat din morţi (Matei
14:1-2; Marcu 6:14-16; Luca 9:7-9). Dacă Ioan Botezătorul ar fi murit
înainte de „sărbătoare,” atunci aceasta trebuia plasată după ultima referinţă
cu privire la faptul că Ioan era viu. Trebuia plasată după smulgerea
spicelor de grâu şi după ce El s-a întâlnit cu ucenicii lui Ioan. Trebuia
aproape de momentul când Isus i-a trimis pe cei doisprezece apostoli, când
Ioan era deja mort (Matei 9:17; Marcu 2:22; Luca 5:39). Aceasta a fost
urmată imediat de a doua sărbătoare a praznicului Paştelor şi al Azimilor,
aceeaşi „sărbătoare.” Încă un an adăugat este inutil şi în contradicţie când
derivă din alte Evanghelii.
IV. Şaptezeci de săptămâni din Daniel
Profeţia celor şaptezeci de săptămâni dată de îngerul Gavril lui Daniel se

află în centrul multor interpretări ale cronologiei vieţii lui Isus. A
determinat durata slujirii Sale şi anul răstignirii. Unele observaţii din
profeţie sunt necesare. Textul este următorul:
Şaptezeci de săptămâni au fost Hotărâte asupra poporului tău şi

asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor,
până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la
aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi
proorociei, şi până la ungerea Sfântului sfinţilor.
Să ştii, deci, şi să înţelelgi, că de la darea poruncii pentru zidirea

din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul,
vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de
săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în
vremuri de strâmtorare.
După aceste şaizeci şi două de săptămâni, unsul va fi stârpit, şi

nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici
3
cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop;
este Hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el
şi pustiirile.
El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână,

dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de
mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care
pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul Hotărât.
Daniel 9:24-27
O traducere precisă este dificilă şi o interpretare este şi mai dificilă. La

acea vreme o interpretare corectă nu putea fi posibilă, pentru că Daniel a
fost instruit să ţină „ascunse aceste cuvinte, şi pecetluiască cartea, până la
vremea sfârşitului.” (Dan. 12:4) Poate aceasta este „cărticica care era
deschisă” (Apoc. 10:2) înainte de sfârşitul vremurilor şi înainte de cele
şapte trâmbiţe din Apocalipsa. Aceasta nu este prezentată ca fiind cartea
nepecetluită a lui Daniel, ci dacă privim mai îndeaproape este o greşeală de
interpretare.
Din profeţia celor şaptezeci de săptămâni, unele concluzii de bază par

posibile. Începutul celor şaptezeci de săptămâni are loc în timpul
decretului de restaurare şi de reconstruire a oraşului Ierusalim. Aceasta s-ar
aplica în timpul situaţiei ruinate a Ierusalimului din cauza pustiirilor
babiloniene, de când profeţia celor şaptezeci de săptămâni a fost ca
răspuns la înţelegerea şi rugăciunile lui Daniel pentru sfârşitul celor
şaptezeci de ani ale acelei pustiiri actuale (Daniel 9:2). Decretul trebuia să
includă mai mult decât permisiunea reconstruirii Templului şi respectarea
ritualurilor religioase. Decretul se referea la reconstruirea oraşului după
robia babiloniană.
Durata de când s-a dat decretul până la venirea lui Mesia este de şaptezeci
de săptămâni. „O săptămână” este interpretată de obicei ca însemnând
şapte ani, (Gen. 29:27) şi uneori era îmbinat cu ciclul anului sabatic.
Astfel, durata decretului este luată ca şaptezeci de şapte ori, sau 490 ani.
Profeţia se împarte în perioade de şapte ani, şaizeci şi doi de ani şi un an
nemenţionat. Nu este sigur dacă anii sunt continui sau întrerupţi de o
perioadă adiţională. Atunci anul presupus este interpretat în mod variat ca
şi an solar, un an lunar al evreilor şi un an „profetic” de 360 de zile.
4
Sfârşitul decretului are loc o dată cu venirea lui Mesia. Interpretarea
iudaică are legătură de cele mai multe ori cu profanarea Templului de către
Antiohus Epiphanus, însă numerele nu sunt chiar corecte. Pentru creştini,
profeţia poate fi împlinită o dată cu prima venire a lui Isus, care afectează
cronologia discutată până în prezent, despre a doua Sa venire de la sfârşitul
vremurilor, sau într-o combinaţie a celor două. În următoarele analize
punctul central va fi pe interpretările unde Isus este „Prinţul Mesia.”
V. Decretul este emis
S-a presupus că decretul pentru restaurarea Ierusalimului s-a găsit şi în

Scriptură. Decretele care ar fi putut fi expuse la începutul celor şaptezeci
de săptămâni ale lui Daniel sunt specificate mai jos.
538 î. Chr. – Decretul lui Cir: În primul an al domniei lui Cir după
Imperiul Babilonian de altădată, acest împărat a emis un decret prin care să
permită iudeilor întoarcerea la Ierusalim şi „reconstruirea casei lui
Dumnezeu.” (2 Cronici 36:22-23; Ezra 1:1-4) Pe cilindrul lui Cir, un
cilindru de lut descoperit la Babilon, acesta afirmase, „Le-am adunat toate
reşedinţele de altădată şi le-am restituit lor.” Isaia a profeţit că Dumnezeu
îl va ierta pe Israel şi că împăratul Cir va fi instrumentul iertării Sale (Isaia
44:21-45:7). Jertfele au fost reinstituite pe 1 Tihri, sau pe 17 Septembrie,
538. (Ezra 3:6)
520/519 î. Chr. – Decretul lui Dariu: temelia celui de-al doilea Templu a
fost pusă în cel de-al doilea an de domnie al lui Dariu I (Hagai 1:1) în cea
de-a douăzeci şi patra zi a lunii a noua (Hagai 2:18) sau pe 18 Decembrie,
520. guvernatorul persan a obiectat şi a apelat la Dariu. Împăratul Dariu a
emis un decret pentru a urmări decretul lui Cir şi a confirmat că le permite
iudeilor să reconstruiască Templul (Ezra 6:1-12). Dariu a confirmat că
decretul împăratului Cir se referea la reconstruirea Templului şi nu a
oraşului Ierusalim.
Decembrie, 465 – Primul decret al lui Artaxerxe: Pentru a împiedica

reconstruirea Ierusalimului, sfetnicii au plătit tribut pentru asemenea
cerinţă împăraţilor Persiei din zilele lui Cir până la domnia lui Artaxerxe.
El a devenit împărat din luna lui Kislev sau 17 Decembrie, 465 până pe 14
Ianuarie, 464 î. Chr. De vreme ce decretele lui Cir şi Dariu nu a permis
reconstruirea Ierusalimului, Artaxerxe a declarat, „Astfel, emit acum un
decret pentru a-i face pe aceşti oameni să se oprească din lucrul lor, pentru
5
că oraşul nu va putea fi reconstruit până ce nu voi emite eu un decret.”
(Ezra 4:4-23)
8 Aprilie, 458 – Al doilea decret al lui Artaxerxe: Artaxerxe emite un

decret care se adaugă la decretul lui Cir, şi anume, „casa lui Dumnezeu din
Ierusalim să fie împodobită.” (Ezra 7:11-27) Decretul este datat normal pe
1 Nisan în al şaptelea an al lui Artaxerxe, (Ezra 7:8-9) sau 8 Aprilie, 458 î.
Chr. Decretul nu l-a anulat pe primul, care interzicea reconstruirea oraşului
Ierusalim.
13 Aprilie, 445 – Al treilea decret al lui Artaxerxe: În luna lui Nisan

(Neemia 2:1) în cel de-al douăzecilea an al său, împăratul Artaxerxe a emis
scrisori prin care permitea reconstruirea oraşului Ierusalim (Neemia 2:1-8).
Documentul s-a presupus că datează pe 1 Nisan, sau 13 Aprilie, 445 î.
Chr., din lipsa unei anumite zile din lună. Acest decret a anulat primul
decret din 520/519 î. Chr.
Aceste cinci decrete reprezintă alegerile scripturale pentru începutul celor

şaptezeci de săptămâni.
VI. Anii celor şaptezeci de săptămâni
Urmând presupunerea că şaptezeci de săptămâni se referă al 490 de ani,

este de folos să hotărâm prin ce calendar şi prin ce succesiune trebuie
măsurată profeţia. Interpretările posibile ale calendarului includ
următoarele:
1. Calendarul Iulian/Gregorian: măsurătoarea anului de la 1 Ianuarie nu se

găseşte nicăieri în Scriptură şi trebuie desconsiderată.
2. Calendarul exilului: Calendarul începe noul an în Nisan, primăvara şi au

intrat în uz pe vremea când se emiteau decrete. Este la fel cu socoteala
persiană a anului nou de pe timpul împăraţilor. Calendarul celui de-al
doilea Templu de pe vremea lui Isus, începe de asemenea anul nou în
Nisan. Acesta este la fel cu calendarul celor şaptezeci de săptămâni.
3. Calendarul Diaspora: Acest calendar începe anul la terminarea lunii

Tishri. Nu apare ca şi calendar al Scripturii, doar dacă în mod indirect.
Acest calendar este folosit incorect în multe interpretări ale celor şaptezeci
de săptămâni.
6
4. Anul profetic: Un an „profetic” de 360 de zile a fost sugerat ca metodă
de socotire a celor şaptezeci de săptămâni. „Anul nou” ar fi în regres cu
cinci sau şase zile pe an. Acest an mistic nu s-a găsit în Scriptură, ci doar
susţinut de o interpretare specială şi de o comparaţie a pasajelor din Daniel
(Dan.12:6) şi Apocalipsa (Apocalipsa 12:6; 12:14; 13:5).
Şaptezeci de săptămâni sunt date de succesiunea lui şapte, şaizeci şi două

plus una, cu ultima presupusă prin scădere. Interpretarea de aici consideră
primele şaizeci şi nouă de săptămâni întregi şi fără vreo explicaţie
satisfăcătoare de şapte plus şaizeci şi două. În interpretarea folosită de
calendarul Diaspora şaptezeci de săptămâni sunt la rând şi împărţite prin
răstignirea lui Isus la mijlocul săptămânii. În interpretarea folosită de anul
„profetic” şaizeci şi nouă de săptămâni se sfârşesc atunci când Isus a fost
aclamat împărat cu cinci zile înainte de răstignirea Sa. Ultimii şapte ani
sunt atunci discontinui şi înseamnă perioada de viitor a necazului, precedat
de a doua venire a lui Isus ca şi Hristos.
VII. Sfârşitul celor şaptezeci de săptămâni
Interpretarea care-L implică pe Isus ca împlinitor al profeţiei celor

şaptezeci de săptămâni va fi luată în considerare aici. Toate acestea se
centrează în jurul răstignirii lui Isus în 30, 31 sau 33 EC. stabilirea acestei
date este subiectul următoarei secţiuni. Oricum, concluzia este că Isus a
fost răstignit în anul 30 al EC după doi ani de slujire. Astfel, nici una
interpretările de până acum a celor şaptezeci de săptămâni nu poate fi
corectă.
Vor fi luate în considerare trei interpretări. Cei trei ani şi jumătate de

slujire vor fi identificaţi prin data presupusă a răstignirii lui Isus.
VIII. Şaptezeci de săptămâni şi anul 30 al EC
Cea mai convenţională interpretare începe cele şaptezeci de săptămâni sau

490 de ani, cu cel de-al doilea decret al lui Artaxerxe din 8 Aprilie, 458 î.
Chr. Este folosit calendarul Diaspora şi începutul acelui an este datat încă
de pe vremea lui Tishri din 457 î. Chr. Folosind inclusiv socoteala primelor
şaizeci şi nouă de săptămâni sau 483 de ani, se sfârşeşte prin scăderea lui
26 EC. Este datat la acea vreme începutul slujirii lui Isus, urmată de trei
ani şi jumătate până la patimile Sale. Ultimii şapte ani sunt desemnaţi la
7
mijloc prin răstignirea lui Isus în primăvara anului 30 al EC. Următorii trei
ani şi jumătate se sfârşesc cu omorârea cu pietre a lui Ştefan şi cu
dispersarea noii biserici.
Dificultăţile acestei interpretări includ:
1. Punctul de început cu cel de-al doilea decret al lui Artaxerxe prezintă

dificultate. Acesta era în urma decretului de „restaurare şi de reconstruire a
Ierusalimului.” Cel de-al doilea decret al său era doar unul de elaborare a
decretului împăratului Cir, care intenţiona să mărească Templul. Primul
decret al lui Artaxerxe era încă în vigoare încât a interzis reconstruirea
oraşului, de vreme ce a fost revendicat prin profeţie.
2. Folosirea calendarului Diaspora este nemotivată. Iudeii şi persanii

foloseau un calendar care începea anul în Nisan. Sfârşitul celor şaizeci şi
nouă de săptămâni era atunci în Nisan din anul 26 al EC, care lasă un gol
de şase luni până la începutul propus al slujirii lui Isus.
3. Începutul slujirii lui Isus la sfârşitul anului 26 al EC prezintă dificultăţi

pentru că era înainte de Tiberiu cu cincisprezece ani şi era înainte de
sosirea lui Ponţiu Pilat în Iudea.
4. Slujirea de trei ani şi jumătate este o exagerare ca să se potrivească

profeţiei.
5. Următorii trei ani şi jumătate al omorârea cu pietre a lui Ştefan şi

dispersarea bisericii, prezintă de asemenea o exagerare. Perioada probabil
nu a durat mai mult de un an; despre acest lucru se va discuta în secţiunea
finală, o dată cu creşterea primei biserici.
IX. Şaptezeci de săptămâni şi anul 31 al EC
Interpretările de mai înainte au fost modificate de unele denominaţiuni

precum Adventiştii de ziua a şaptea şi Biserica Universală a lui Dumnezeu.
Această interpretare începe din aceeaşi datare a decretului lui Tishri din
457 î. Chr., pentru ca mai apoi să se folosească 483 de ani în mod literal.
Astfel, Isus Îşi începe lucrarea la terminarea anului 27 al EC. după trei ani
şi jumătate de slujire a fost răstignit pe 28 Martie într-o zi de Miercuri,
anul 31 al EC. Miercurea era de asemenea pe la mijlocul săptămânii.
8
[Corectare: Adventiştii de ziua a şaptea spun că răstignirea a avut loc într-o
zi de Vineri în anul 31 al EC. Aceasta cere folosirea calendarului
babilonian, care începe Joi, pe 1 Nisan, 12 Aprilie, cu o lună după ce iudeii
îşi începeau anul lor nou.]
Deşi unele dificultăţi de mai sus se evită, datarea răstignirii din anul 31 al
EC întâmpină probleme nerezolvate. Acestea se vor discuta în următoarea
secţiune.
X. Şaptezeci de săptămâni şi anul 33 al EC
Următoarea interpretare a avut loc în secolul al nouăsprezecelea şi a

devenit foarte populară printre mulţi evanghelişti. Este cea mai complicată
şi cea mai exactă, şi de aceea cele mai insinuante. La o examinare mai
îndeaproape este socotită şi cea mai slabă interpretare.
Această interpretare are legătură cu cel de-al treilea decret al lui Artaxerxe,
care permitea reconstruirea Ierusalimului. Acest decret corespunde
cerinţelor profeţiei. Decretul este datat pe 1 Nisan, adică 5 Martie, 444 î.
Chr. Anul este apoi calculat de anul „profetic” de 360 de zile. Primele
şaizeci şi nouă de săptămâni echivalează cu 69 x 7 x 360, sau cu 173,880
de zile. Acesta se sfârşeşte exact pe 30 Martie, anul 33 al EC. această zi era
pe 10 Nisan, ziua intrării triumfale a lui Isus în Ierusalim (Matei 21:9:
Marcu 11:1-10; Luca 19:37-38). Mai târziu, în acea săptămână, Isus a fost
omorât. Şapte zile din şaptezeci de săptămâni sunt luate ca perioada din
viitor a necazului cel mare.
Problema în ceea ce priveşte această interpretare include:
1. Folosirea calendarului Diaspora a datat din decretul cu un an mai târziu.

Decretul este datat în mod corect mai târziu de calendarul Exilului sau de
calendarul Babilonian, de la un an nou de Nisan sau pe 13 Aprilie 445 î.
Chr.
2. Data de 5 Martie este de asemenea prea timpurie pentru ca 1 Nisan să

înceapă, în 444 î. Chr. sau în oricare alt an. Luna nouă era vizibilă în Susa
cam pe la 5:21 PM pe 3 Martie, şi luna începea seara. 5 martie era de fapt
2 Adar, un an cu întârziere. 1 Nisan cădea pe 3 Aprilie, 444 î. Chr.
9
3. Anul profetic de 360 de zile nu este adeverit în Scriptură. Folosirea unui
asemenea calendar pe vremea potopului s-a dovedit a fi nesusţinut. Un an
de 360 de zile ar cauza o schimbare rapidă a noului an pentru că
anotimpurile ar fi revenit la acelaşi punct de început cam în şaptezeci de
ani. Sărbătorile de sezon pretinse, de Paşte, Cinzecimea şi sărbătoarea
corturilor ar fi căzut pe date greşite ale anului. Argumentul de pe vremea
lui Daniel, „o vreme, vremuri şi jumătatea unei vremi” şi după câte s-ar
părea se găseşte şi într-un pasaj din Apocalipsa, este un joc de numere fără
o bază reală.
4. Această interpretare omite să aducă vreun argument în ceea ce priveşte

împărţirea primelor şaizeci şi nouă de săptămâni în şapte şi şaizeci şi două
de săptămâni.
5. Răstignirea lui Hristos în anul 33 al EC prezintă dificultăţi. Se va

discuta despre aceasta în următoarea secţiune.
XI. Concluzie
Toate interpretările profeţiei îngerului Gavril din Daniel despre cele

şaptezeci de săptămâni nu satisfac întocmai Scriptura şi istoria. Oricum,
ceea ce ne-a rămas este că acum ne este clar că slujirea lui Isus a durat trei
ani şi jumătate. Această perioadă de slujire prelungită a necesitat
rearanjarea şi interpretarea estompată a perioadei de slujire a lui Isus pe
pământ. Viaţa şi perioada de slujire a lui Isus trebuie reevaluat fără
folosirea interpretărilor false ale profeţiei. Isus a propovăduit şi a vindecat
doar doi ani şi trei luni. Perioada de slujire s-a încheiat prin răstignirea Sa
în anul 30 al EC.
10
Capitolul 17
DETERMINAREA ASTRONOMICĂ A LUNII NOI
Robia anterioară a avut ca urmare în mod evident, ultimul Paşti şi

răstignirea lui Isus în anul 30 al EC. Ca şi mai înainte, această dată trebuie
confirmată în mod independent de datele anterioare sau următoare. Aceasta
se face în mod specific prin determinarea zilei săptămânii şi a datei de pe
calendarul evreiesc. Astfel, această informaţie este pe măsura aşteptărilor
calculelor astronomice în ceea ce priveşte stabilirea anului răstignirii Sale.
Această apropiere aparent de încredere a avut ca urmare răspunsuri
diverse. De aceea este necesară o examinare mai atentă pentru a determina
ziua şi data posibilă în care Isus a fost atârnat pe cruce, şi astfel se vor
limita alegerile.
Răstignirea lui Isus a avut loc într-o zi de Miercuri, Joi sau Vineri şi acea zi
cădea fie pe 14 Nisan fie pe 15 Nisan. Ziua începea fie la răsărit fie la
apus. Nici o altă combinaţie de zile din săptămână şi din lună nu pare
posibilă. Este posibil în mod teoretic să se descopere care zi din săptămână
se potriveşte cu ziua din lună şi dacă se are în vedere la răsăritul sau la
apusul zilei. Acesta este pe măsura aşteptărilor unui calendar astronomic
constatat, şi astfel anul răstignirii lui Isus este descoperit.
Aceste calcule astronomice par să limiteze posibilii ani ai răstignirii lui

Isus, însă evreii din acea perioadă nu au calculat calendarul lor. Fariseii
declarau începutul lunii noului an atunci când doi martori competenţi
confirmau Sanhedrinului că au văzut luna la asfinţit. Aceasta nu era luna
nouă, de vreme ce aceasta este invizibilă, ci era faza sau prima evidenţă a
discului care apărea cam cu optsprezece ore mai târziu. Astfel, anul nou nu
putea fi declarat o zi sau două până la apariţia adevăratei luni noi. Putea
întârzia cu o zi dacă vremea ascundea vederii cerul pentru o anumită
perioadă de timp. Anul nou şi fiecare lună era declarată prin observaţie, nu
prin calcule.
În discuţiile curente care stabilesc o dată pentru 1 Nisan, aceasta este o

dată calculată în mod astronomic. Observaţia actuală a primei semiluni a
lunii noi trebuie să fie diferită. Lunile calendarului sunt alcătuite fie din
douăzeci şi nouă, şi din treizeci de zile. Dacă luna precedentă a început cu
trei zile mai devreme, atunci începe o lună nouă, chiar dacă cerul a fost
ascuns vederii. Dacă luna precedentă a fost de douăzeci şi nouă de zile,
atunci începutul efectiv al lunii noi trebuia amânat cu o zi după începutul
11
calculat al lunii noi. Această situaţie a fost stabilită istoric de o verificare a
documentelor de scriere cuneiformă babiloniene care s-au întâmplat să fie
datate în a treizecia zi a lunii. Din optzeci de asemenea documente
înregistrate, douăzeci la sută din treizeci de zile au existat în lunile
calculate astronomic pentru a fi douăzeci şi nouă de zile. Astfel, cam o
dată la cinci luni trebuiau prelungite cu o zi lunile, adică luni de treizeci de
zile, iar următoare lună începea cu o zi mai târziu, după observaţie.
Aceasta se referea la vremea înrăutăţită când luna era ascunsă. O asemenea
condiţie a continuat de-a lungul anilor, folosindu-se un calendar lunar
bazat pe observaţie. Astfel, în orice an în care data calculată de 1 Nisan
este precedată de o lună de douăzeci şi nouă de zile, începutul noului an
observat în prezent poate fi cu o zi mai târziu. Spre exemplu, anul nou di
anul 27 al EC este calculat că trebuie să înceapă pe 28 Martie, prin calculul
fie la răsărit, fie la apus. Tot prin calculul fie la răsărit, fie la apus, luna
anterioară a lui Adar este calculată ca având douăzeci şi nouă de zile.
Astfel, dacă pe 28 Martie luna era ascunsă de vremea rea, atunci începutul
observat efectiv de 1 Nisan şi de anul nou puteau fi pe 29 Martie, cu o zi
mai târziu decât cea calculată.
Limitele de a folosi un calendar calculat sunt cu mult mai complicate prin

intercalarea lui Ve-Adar sau a lunii a treisprezecea. Bazele erau: „Un an
poate fi intercalat pe trei planuri: ţinând seama de condiţia prematură a
holdelor de grâu; ori de cea a roadelor pomilor, sau de întârzierea
tukephah-ului (echinocţiului). Pe baza a oricare două dintre acestea se pot
intercala şi nu doar a uneia.” (Sanhedrin 2:22) Astfel, dacă primăvara
întârzia şi orzul şi roadele nu se coceau până la următoarea sărbătoare a
„celor dintâi roade,” trebuia adăugată o lună şi anul nou începea cu o lună
mai târziu decât fusese calculat la echinocţiul de primăvară. Acesta ar fi
afectat cel mai probabil un an în care începutul unui nou an calculat era cu
una sau două săptămâni înainte de echinocţiu. În anii calculaţi dedesubt, de
la 27 la 36 ai EC, acesta putea afecta anii 28, 31, 33, 34 sau 36. Un obicei
în plus putea limita această problemă, de vreme ce era interzis să se adauge
a treisprezecea lună sau următorul an sabatic (Sanhedrin 2:9). Anii sabatici
cădeau în ani 27/28 şi 34/35. Atunci o a treisprezecea lună ar fi fost evitată
înainte de anul nou în anii 28, 29, 35 şi 36. Probabil în anul 34 şi posibil şi
în 31 să fi existat o intercalare întârziată şi anul nou se dădea înainte pentru
a fi unit cu calendarul babilonian. Posibila schimbare a zilei sau a datei
unui an nou nu ar afecta calculul pentru anul 30 al EC, de vreme ce anul
nou constatat era de fapt acelaşi cu cel calculat. Aceasta este, 1 Nisan
urmat de Adar de treizeci de zile, care cade după echinocţiul de primăvară.
12
De vreme ce Ponţiu Pilat era guvernator atunci când Isus a fost răstignit,
este necesar să luăm în considerare toţi anii din perioada lui, din anul 27
până în anul 36. În următorul tabel noul an, 1 Nisan este calculat atât în
ceea ce priveşte socoteala pentru răsărit(R) cât şi pentru asfinţit(A). Data
iuliană este pentru partea de zi. Socoteala babiloniană este dată pentru
comparaţie. Zilele săptămânii sunt prescurtate în paranteze.
Tabelul XIX
Calculele anului nou pentru anii 27-36 ai EC
* = ziua a 29-a a lunii precedente; 1 Nisan poate începe cu o zi mai târziu.
anul prima calen- 1 NISAN 14 NISAN 15 NISAN

lună dar
ec vizibilă
* 28 Martie 10 Aprilie 11 Aprilie
27 27 Martie R (Vin.) (Joi) (Vin.)
Joi A (Vin.) (Joi) (Vin.)
28 Martie 10 Aprilie 11 Aprilie
17:09 Bab (Vin.) (Joi) (Vin.)
* 16 Martie 29 Martie 30 Martie

28 16 Martie R (Mar.) (Luni) (Mar.)
17 Martie 30 Martie 31 Martie
Marţi A (Mier.) (Mar.) (Mier.)
15 Aprilie 28 Aprilie 29 Aprilie
02:15 Bab (Joi) (Mier.) (Joi)
4Aprilie 17 Aprilie 18 Aprilie

29 3 Aprilie R (Luni) (Dum.) (Luni)
5Aprilie 18 Aprilie 19 Aprilie
Duminică A (Mar.) (Luni) (Mar.)
19:39 Bab (Mar.) (Luni) (Mar.)
24Martie 6 Aprilie 7 Aprilie

30 23 Martie R (Vin.) (Joi) (Vin.)
13
Joi A (Sab.) (Vin.) (Sab.)
19:54 Bab (Sab.) (Vin.) (Sab.)

Luni A (Mier.) (Mar.) (Mier.)
2:48 Bab (Joi) (Mier.) (Joi)

32 30 Martie R (Luni) (Dum.) (Luni)
Duminică A (Mar.) (Luni) (Mar.)
18:30 Bab (Mar.) (Luni) (Mar.)

33 20 Martie R (Sab.) (Vin.) (Sab.)
Vineri A (Sab.) (Vin.) (Sab.)
19 Aprilie
07:16 Bab (Luni) 1 Mai (Sab.) 2 Mai (Dum.)

34 9Martie R (Mier.) (Mar.) (Mier.)
A (Joi) (Mier.) (Joi)
Bab (Vin.) (Joi) (Vin.)
14
Marţi A (Mier.) (Mar.) (Mier.)
00:36 Bab (Mier.) (Mar.) (Mier.)
18 Martie 31 Martie 1 Aprilie

36 17 Martie R (Dum.) (Sab.) (Dum.)
* 18 Martie 31 Martie 1 Aprilie
Sâmbătă A (Dum.) (Sab.) (Dum)
17 Aprilie 30 Aprilie
14:04 Bab (Mar.) (Luni) 1 Mai (Mar.)
Se va expune acum o hartă a anilor posibili pentru fiecare îmbinare dintre

zilele săptămânii şi a lunii.
Tabelul XX
Anul posibil al răstignirii
* = Anul nou schimbat cu o zi
Miercuri Joi Vineri

14 Nisan,
Răsărit 27,30 27* ,33
14 Nisan,
Asfinţit 34 27 27* ,30,33
15 Nisan,
Răsărit 28* ,31* ,34 34* 27,30
15 Nisan
Asfinţit 28,31,35 34 27
Nu există nici o înregistrare pentru anii 29, 32 sau 36 ai EC. Anii 27 şi 28

sunt prea timpurii , şi 34, 35 şi 36 sunt prea târzii pentru răstignirea lui
Isus. De asemenea, nu există nici o listă pentru răstignirea de Miercuri, pe
15
14 Nisan, care indică 25, 31 Aprilie. Aceasta era pe 14 Nisan după
calendarul babilonian, însă 14 Iyyar după calendarul evreiesc. Cade cu o
lună prea târziu, în afară de cazul când exista un Ve-Adar intercalat târziu.
Opţiunile se restrâng la răstignirea de Miercuri pe 15 Nisan în anul 31, la

răstignirea de Joi, pe 14 Nisan în anul 30, la răstignirea de Vineri pe 14
Nisan şi/sau 15 Nisan în anul 30, şi răstignirea de Vineri pe 14 Nisan în
anul 33. Aceste posibilităţi se vor discuta în capitolele următoare.
Capitolul 18
PREGĂTIREA PENTRU SABAT
Isus a fost răstignit în „ziua Pregătirii, adică, ziua dinaintea Sabatului.”

(Marcu 15:42; Luca 23:54 şi Ant. XVI 6:2) Sabatul este Sâmbăta şi Hristos
a fost răstignit cu o zi înainte. Astfel, Isus a fost răstignit într-o zi de
Vineri. Corect? Nu este necesar să mai comentăm.
Cei care susţin că răstignirea a fost într-o zi de Miercuri sau Joi, scot în
evidenţă în mod corect faptul că existau zile de sărbătoare care erau legate
de odihna Sabatului, inclusiv Paştele. Cu o zi înainte de aceste sărbători se
cerea de asemenea „pregătire.” Scrierile Evanghelice se referă la pregătirea
zilei dinaintea Sabatului Paştelui şi nu la Sabatul de sâmbătă. Fără
îndoială, Ioan a specificat că atunci când Isus a fost răstignit, „era ziua
Pregătirii Paştelor.” (Ioan 19:14) De aceea Isus nu a putut fi răstignit
Miercuri, înainte de Paştele de Joi, sau Joi, înainte de Paştele de Vineri.
Da? Nu este necesar să mai comentăm.
I. Sabatele festive
În calendarul Templului, care începe ziua la răsăritul soarelui, odihna de

Sabat nu era înlocuită cu ziua din calendar. Sabatele se socotesc de la seară
la seară, astfel se suprapun două zile. De asemenea, Sabatul nu este în mod
necesar sinonim cu Sâmbăta, ci cu o odihnă respectată, iar acea odihnă nu
cade neapărat Sâmbăta.
Ce spune Scriptura în ceea ce priveşte zilele de Sabat care sunt legate de

sărbători, şi nu neapărat de cea de-a şaptea zi a săptămânii, Sâmbăta?
16
Legile acestor sărbători religioase se găsesc în capitolul douăzeci şi trei din
Levitic. Aici se menţionează, „ziua a şaptea este Sabatul, ziua de odihnă,
cu o adunare Sfântă.” (Lev.23:3) Aici, Sabatul este acelaşi cu o adunare
sfântă. Mai sunt aici încă şapte posturi şi şapte zile de sărbătoare care sunt
descrise ca adunări sfinte. Datele evreilor sunt în funcţie de calendarul
răsăritului de soare.
Pe 14/15 Nisan, „ În ziua întâia, să aveţi o adunare Sfântă: atunci să nu

faceţi nici o lucrare de slugă.” (Lev.23:7)
Pe 20/21 Nisan, „În ziua a şaptea să fie o adunare Sfântă: atunci să nu

faceţi nici o lucrare de slugă.” (Lev.23:8)
La Cinzecime, „ În aceeaşi zi, să vestiţi sărbătoarea, şi să aveţi o adunare

Sfântă: atunci să nu faceţi nici o lucrare de slugă.” (Lev 23:21)
Pe 1 Tishri, „În luna a şaptea, în cea dintâi zi a lunii, să aveţi o zi de

odihnă, vestită cu sunet de trâmbiţe, şi o adunare Sfântă. Atunci să nu
faceţi nici o lucrare de slugă, şi să aduceţi Domnului jertfe mistuite de
foc.” (Lev.23:24-25)
Pe 9/10 Tishri, „În ziua a zecea a acestei a şaptea luni, va fi ziua ispăşirii:
atunci să aveţi o adunare Sfântă…Aceasta să fie pentru voi o zi de Sabat, o
zi de odihnă, şi să vă smeriţi sufletele în ziua aceasta; din seara zilei a noua
până în seara următoare, să prăznuiţi Sabatul vostru.” (Lev 23:27, 32)
Pe 14/15 Tishri, „În a cincisprezecea zi a acestei a şaptea luni, va fi

sărbătoarea corturilor, în cinstea Domnului, timp de şapte zile. În ziua întâi
să fie o adunare Sfântă: să nu faceţi nici o lucrare de slugă în timpul ei.”
(Lev.23:34-35) mai mult, „în ziua întâi va fi un Sabat.” (Lev. 23:40, AV)
Pe 21/22 Tishri, „ Timp de şapte zile, să aduceţi Domnului jertfe mistuite

de foc. A opta zi, să aveţi o adunare Sfântă… să nu faceţi nici o lucrare de
slugă în timpul ei.” (Lev.23:36) Mai mult, „în ziua a opta va fi un Sabat.”
(Lev. 23:40, AV)
Toate aceste şapte zile trebuie să aibă în vedere odihna. A şaptea zi de

Sabat este egală cu o adunare sfântă. Toate cele şapte zile de sărbătoare
sunt adunări sfinte. Contrariul este dat pentru unele din aceste sărbători
unde adunarea sfântă este aceeaşi cu Sabatul. Aceste Sabate festive, ca şi
17
Sabatele săptămânale pretind o „pregătire” asemănătoare sau poate chiar
mai mare, pentru a se asigura faptul că adunarea sfântă se ţine cum se
cuvine. O zi de pregătire pare în mod necesar să precede aceste Sabate
festive. Oricum, cu toate că sărbătorile trebuiau să respecte odihna
Sabatului, aici nu apare nici o confirmare a faptului că pe vremea lui Isus,
acestea ar fi fost numite Sabat sau faptul că ziua precedentă ar fi fost
numită ziua Pregătirii.
În prezentarea acestor sărbători, Iosephus a observat că evreii „îşi permit

să se odihnească la oricare dintre ele.” (Ant. III 10:6) Această „odihnă”
includea o trăsătură fundamentală a Sabatului de a şaptea zi, şi anume că
„nu ni se permite de lege să călătorim nici într-o zi de Sabat, nici într-o zi
de sărbătoare.”(Ant. XIII 8:4) Iosephus confirmă că sărbătorile respectau
odihna Sabatului, însă nu erau numite zile de Sabat.
Cei care susţin că răstignirea a avut loc într-o zi de Vineri, de obicei neagă
faptul că Paştele ar fi putut fi numit Sabat, în afară de cazul dacă se
nimerea să cadă într-o zi de Sâmbătă. De exemplu, istoricul roman,
Suetonius (c. anii 70-140 ai EC), a scris despre „Sabatul… ziua a şaptea.”
(Tiberiu 32:2) Astăzi, prima şi a şaptea zi din săptămâna Paştelui este
numită „yom tov,” o sărbătoare în care este interzisă munca. De vreme ce
sărbătoarea nu se mai numeşte în ziua de azi Sabat, se presupune că nu s-a
numit Sabat nici acum două mii de ani. Oricum, chiar şi fără vreo
confirmare separată, o asemenea presupunere nu poate sta în calea
capitolului 23 din Levitic. Paştele era cunoscut de către unii evrei ca şi
Sabat.
Legănarea primelor roade era urmată de Paşti în „ziua de după Sabat.”

(Lev 23:11) Saducheii nu recunoşteau Paştele ca pe un Sabat adevărat şi
aduceau „cele dintâi roade” în prima Duminică a săptămânii Paştelui.
Fariseii aduceau „cele dintâi roade” pe 16 Nisan, şi de aceea ţineau Paştele
ca pe un adevărat Sabat.
II. Pregătirea zilei, un termen tehnic
Chiar dacă presupunerea este adevărată că sărbătorile erau cunoscute ca

Sabate, nu are rost să ne ocupăm de ziua de dinainte a unui Sabat festiv,
care era cunoscută ca ziua Pregătirii. Aceasta este de obicei interpretată ca
o durată tehnică folosită pentru a desemna ziua de Vineri. Pregătirea sau
paraskeue, era ziua dinainte a Sabatului săptămânal. Paraskeue era
18
echivalentul grec al cuvântului aramaic „arubta-eve” sau Vineri. Zilele
săptămânii dinainte de Sabat în aramaică erau prima, a doua, a treia, a
patra, a cincea şi Arubta; nu exista ziua „a şasea”. De aceea, Arubta, prin
implicaţia paraskeue, trebuie să se refere doar la ziua de Vineri.
Evreii elenistici foloseau termenul prosabbaton, sau Sabat-eve când se

refereau la ziua de Vineri (Iudita 8:6; Macc. 8:26). Marcu a menţionat, „era
ziua Pregătirii, adică, ziua dinaintea Sabatului,” (Marcu 15:42) sau
paraskeue, ziua prosabbaton. De aceea, paraskeue era din punct de vedere
tehnic Vineri. Oricum, o asemenea concluzie este bazată pe presupunerea
că Sabatul se referea doar la ziua de Sâmbătă, şi argumentul a devenit
circular. La un moment dat, în timp, se părea că paraskeue nu se referea
doar la ziua de Vineri, însă nu era evident pe vremea lui Isus sau pentru
Iudea.
Pregătirea care se referea la ziua de Vineri nu putea fi negată. Iosephus a

scris că iudeii „ nu erau obligaţi să judece pe cineva înainte de ziua de
Sabat, nici în ziua Pregătirii, după ora nouă (3:00 PM).” (Ant. XVI 6:2)
Acest lucru nu exclude faptul că pregătirea se referea şi la ziua dinaintea
unui Sabat festiv.
III. Sabatul Paştelui
Presupunerile că sărbătorile nu puteau fi numite Sabate şi că ziua dinainte

a unui Sabat festiv era numită Pregătire, vor fi considerate adevărate aici,
doar pentru discuţie. O dată cu răstignirea lui Isus, Sabatul festiv se referea
la Paşti. „Pregătirea” dinainte era necesară pentru această sărbătoare
deoarece „Din cea dintâi zi veţi scoate aluatul din casele voastre.” (Exod
12:15) Aceasta era destinată pentru orele de zi de pe 14 Nisan în
calendarul răsăritului de soare. Apoi în timpul serii de pe 14 Nisan, „ În
ziua dintâi veţi avea o adunare de sărbătoare Sfântă; şi în ziua a şaptea veţi
avea o adunare de sărbătoare Sfântă. Să nu faceţi nici o muncă în zilele
acelea; veţi putea numai să pregătiţi mâncarea fiecărui ins.” (Exod 12:16)
Paştele era ca oricare alt Sabat, în afară de faptul că se permitea pregătirea
mâncării pentru sărbătoare.
Paştele era o odihnă de Sabat. Aici, referirea lui Ioan la „Pregătirea

Paştelor” devine clară. Acea zi de pregătire era dinainte de Sabatul Paştelui
şi nu neapărat a şaptea zi de Sabat. Oricum, Ioan continuă să spună, „şi
ziua aceea de Sabat era o zi mare.” (Ioan 19:31) Cei care susţin că
19
răstignirea a fost într-o zi de Vineri, interpretează acest lucru referindu-se
la faptul că a şaptea zi de Sabat era o zi mare deoarece cădea de Paşti. Cei
care susţin că răstignirea a fost într-o zi de Miercuri sau Joi spun că
Sabatul Paştelui era cunoscut ca o zi specială datorită sărbătorii, fără să se
refere la a şaptea zi de Sabat. Oricum, în cazul acesta pare să nu existe
vreo concluzie Biblică sau vreun suport extra-biblic pentru ambele
controverse. Înţelesul actual nu este clar. Presupunerile că odihnele de
sărbătoare erau numite Sabate, sau că ziua dinainte de sărbători era numită
Pregătire nu sunt confirmate încă.
IV. Două Sabate?
Căutarea în ceea ce priveşte Sabatul sau Sabatele nu s-a terminat. În

dimineaţa zilei de Duminică Matei a confirmat, „La sfârşitul zilei
Sabatului, când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii,
Maria Magdalina şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul.” (Matei
28:1) Aici, cuvântul original din greacă pentru Sabat este la plural,
„Sabate.” Nu înseamnă că Isus a înviat după Sabatul Paştelui, după care a
urmat a şaptea zi de Sabat, susţinându-se astfel că răstignirea a fost într-o
zi de Miercuri sau Joi? O treime din referinţele din Noul Testament care se
referă la Sabat sunt la plural, deşi contextul este la singular. Matei (12:1-
12) foloseşte şi formele de plural şi formele de singular, atunci când
ucenicii lui Isus smulgeau spice de grâu. Oricum, până vom observa acest
lucru în capitolul „Două Paşti” aici se poate întâmpla să fie două Sabate de
Paşti consecutive. Oricum, înţelesul nu este clar.
Există vreun răspuns la problemă? Pare a fi clar, din Ioan 19:14, că Isus a
fost răstignit în timpul Pregătirii pentru Sabatul Paştelui. Sabatul Paştelui a
fost tot în a şaptea zi de Sabat, de vreme ce s-a presupus ca fiind o „zi
mare?” Luca pare să spună, „Da!” Isus a fost răstignit când „Era ziua
Pregătirii, şi începea ziua Sabatului… Apoi, în ziua Sabatului, s-au odihnit,
după Lege. (Luca 23:54,56) Sabatul după „Lege” a fost hotărât în Cele
zece porunci: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi
şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă
închinată Domnului, Dumnezeului tău.” (Exod 20:8-10; şi Deuteronom
5:12-14) Acel Sabat era poruncit de asemenea pentru Sabatul săptămânal.
Sabatul după Lege ţinea în mod special de a şaptea zi. Odihnele sau
20
„Sabatele,” pentru post şi sărbători au fost poruncite de Lege, şi nu de
porunci. Isus se pare că a fost răstignit într-o zi de Vineri.
V. Răstignirea de Miercuri
Cei care susţin că răstignirea a avut loc într-o zi de Miercuri spun că a fost
o zi care a intervenit între cele două Sabate. Când Isus a fost pus în
mormânt Miercuri seara, Maria Magdalena şi cealaltă Marie erau acolo
(Matei 27:61; Marcu 15:47; Luca 23:55). Apoi s-au odihnit pentru Sabatul
Paştelui, adică Joi. Şi „ după ce a trecut ziua Sabatului, Maria Magdalina,
Maria, mama lui Iacov, şi Salome, au cumpărat miresme, ca să se ducă să
ungă trupul lui Isus.” (Marcu 16:1) Apoi, mai târziu, adică Vineri, „s-au
întors, şi au pregătit miresme şi miruri,” (Luca 23:56a) pe care tocmai le-
au cumpărat.” „Apoi, în ziua Sabatului, s-au odihnit, după Lege.” (Luca
23:56b) Isus a înviat tocmai înainte de răsăritul soarelui, adică Sâmbătă.
De fapt, femeile au venit să-I ungă trupul lui Isus, Duminică dimineaţa,
pentru că nu ştiau că El înviase deja. Acest scenariu este bazat pe
presupunerile că nu erau încă la îndemână miresmele, şi că acestea au fost
cumpărate abia Vineri şi le-a luat toată ziua pentru ca să le prepare. Acest
lucru întăreşte concluzia că răstignirea lui Isus a fost într-o zi de Miercuri.
Oricum, presupunerea că miresmele nu erau la îndemâna femeilor este
nesusţinută.
Unele miresme şi parfumuri erau pregătite deja fără să trebuiască să mai

fie cumpărate imediat. De exemplu, Maria I-a uns picioarele lui Isus cu
nard, iar El a spus că „ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele.” (Ioan
12:7; Ioan 12:2-8; Matei 26: 6-13; Marcu 14:3-9) Sau poate unele au fost
cumpărate în ziua când Isus a fost răstignit, anticipând moartea Lui. În
confuzia emoţională, cantităţile hotărâte nu au fost cumpărate atunci toate.
Vreun ingredient lipsă putea fi cumpărat după Sabatul de Sâmbătă, după
asfinţit. Este inutil să explicăm cele două Sabate prin cumpărarea
miresmelor.
Ungerea trupului lui Isus Duminică dimineaţă creează o dificultate

serioasă în ceea ce priveşte acceptarea răstignirii într-o zi de Miercuri. De
vreme ce a mai fost o zi care a intervenit atunci când trupul lui Isus ar fi
putut uns, femeile nu ar mai fi aşteptat până în a patra zi ca să ungă trupul
lui Isus cu miresme. Aşa ceva ar fi fost inacceptabil , de vreme ce Isus,
atunci când l-a înviat pe Lazăr, mai întâi a spus, „ „Daţi piatra la o parte.”
Marta, sora mortului, I-a zis: „Doamne, miroase greu, căci este mort de
21
patru zile.” (Ioan 11:39) Ele nu ar mai fi mers la mormânt să-l deschidă
după a treia zi. Ţinând seama de răstignirea de Miercuri, Isus ar fi înviat
Sâmbătă seara târziu, dar femeile nu ştiau acest lucru. Ele nu ar fi mers la
mormânt Duminică dimineaţa dacă Isus ar fi murit Miercuri. Ar fi mers în
Vinerea care a intervenit, ziua presupusă a fi între Sabate. Scripturile spun
că femeile au mers ca să ungă trupul lui Isus Duminică dimineaţa, şi nu
Vineri. Acest lucru pare să elimine posibilitatea răstignirii într-o zi de
Miercuri.
Există o problemă în plus în ceea ce priveşte răstignirea de Miercuri.

Scenariul precedent plasează Cina cea de taină şi răstignirea înainte de
sărbătoarea Mielului Pascal de pe 14 Nisan. Oricum, s-a stabilit în
capitolul anterior, Tabelul XX, că răstignirea de Miercuri ar fi putut avea
loc, în mod astronomic, pe 15 Nisan după Mielul Pascal. Pentru ca
răstignirea de Miercuri să cadă pe 14 Nisan, trebuia plasată intervenţia lui
Ve-Adar şi luna să înceapă după calendarul Babilonian, tabelul XIX. Din
nou, răstignirea de Miercuri este o alegere dificilă.
VI. Răstignirea de Joi şi de Vineri
Pregătirea pentru Sabatul Paştelui era Vineri, înainte de acelaşi Sabat de

Sâmbătă, ţinând seama de secvenţa următoare a evenimentelor. Vineri
seara târziu Isus a fost pus în mormânt (Matei 27:60; Marcu 15:46: Luca
23:53-54). Maria Magdalena şi cealaltă Marie erau atunci la mormânt
(Matei 27:61; Marcu 15:47; Luca 23:55). Înainte de apusul soarelui aceste
femei „s-au întors, şi au pregătit miresme şi miruri.” (Luca 23:56a) Au
început să pregătească acele miresme şi parfumuri înainte de a începe
Sabatul, căci „Apoi, în ziua Sabatului, s-au odihnit, după Lege.” (Luca
23:56b) Nu era neapărat ca ele să aibă toată cantitatea sau ingredientele
necesare, pentru că după următorul asfinţit, în seara zilei de Sâmbătă,
devreme, „ După ce a trecut ziua Sabatului, Maria Magdalina, Maria,
mama lui Iacov, şi Salome, au cumpărat miresme, ca să se ducă să ungă
trupul lui Isus.” (Marcu 16:1) Aşa ceva nu s-a petrecut până în următoarea
dimineaţă devreme (Duminică) când aceste mirodenii au fost aduse la
mormânt. În acest scenariu, Sabatul Paştelui este Sabatul săptămânal şi
Isus a fost răstignit Vineri.
Nu se creează nici o dificultate în ceea ce priveşte răstignirea de Joi, doar

că este necesar să folosim motivul răstignirii de Vineri. Atunci erau două
zile consecutive de odihnă.
22
VII. Concluzie
Există şapte zile de post/sărbătoare care ţin de odihna Sabatului. Dacă

acestea sunt numite ca şi Sabatul, nu este sigur. Ziua care precedă un Sabat
săptămânal a fost cunoscută ca ziua Pregătirii, care este Vineri; acesta este
înţelesul obişnuit. Dacă ziua dinainte a unui Sabat festiv era cunoscută de
asemenea ca zi a Pregătirii, nu se ştie încă.
Există posibilitatea ca printre unii evrei, ziua dinainte a unui Sabat festiv ,
să fi fost cunoscută ca Zi de Pregătire. Astfel, se presupune că răstignirea
lui Isus în ziua Pregătirii să fi avut loc într-o zi de Miercuri sau Joi, în loc
de Vineri. Încercarea unei justificării în privinţa răstignirii de Miercuri prin
coordonarea cumpărării miresmelor, scoate în evidenţă un defect major;
trupul lui Isus nu ar fi fost uns în ziua care a intervenit, adică Vineri, ci în
următoarea Duminică, care însemna a patra zi. Răstignirea de Joi rămâne o
posibilitate. Cea mai uşoară citire a Scripturii plasează ziua Pregătirii şi
răstignirea într-o zi de Vineri, înainte de Paştele Sabatului de Sâmbătă.
Capitolul 19
SEMNUL LUI IONA
Cărturarii şi fariseii I-au cerut lui Isus un semn, şi El a răspuns, „Drept

răspuns, El le-a zis: „Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; dar nu i
se va da alt semn, decât semnul proorocului Iona. Căci, după cum Iona a
stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta
trei zile şi trei nopţi în inima pământului.” (Matei 12:39-40; Iona 1:17;
Matei 16:4; Luca 11:29) Singurul „semn” promis de Isus acestor
îndoielnici a fost învierea Sa. Un asemenea semn pare să pretindă o
împlinire literară a celor „trei zile şi trei nopţi.” După cum se va discuta
mai jos, o împlinire literală exclude răstignirea lui Isus ca având loc într-o
zi de Miercuri sau Vineri; se împlineşte doar prin răstignirea de Joi.
Expresia „trei zile şi trei nopţi” trebuie interpretată literal sau este doar o
figură de stil?
Răspunsul trebuie dat din perspectiva răspunsului lui Isus, la cererea unui
semn. La cel dintâi Paşti din timpul slujirii Sale, iudeii L-au întrebat, „Prin
23
ce semn ne arăţi că ai putere să faci astfel de lucruri?” Drept răspuns, Isus
le-a zis: „Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.” Iudeii au zis:
„Au trebuit patruzeci şi şase de ani, ca să se zidească Templul acesta, şi Tu
îl vei ridica în trei zile?” Dar El le vorbea despre Templul trupului Său.”
(Ioan 2:18-21) Isus spune aici că semnul învierii Sale ar fi în „trei zile.”
Răspunsul iudeilor se opune zilelor unui an, sugerând că ei au înţeles trei
zile după zilele calendarului. Aşa cum Templul nu a fost construit exact în
patruzeci şi şase de ani, tot aşa nu există nici o pretenţie din partea iudeilor
că s-ar fi aşteptat ca Isus să pretindă trei zile ca exact şaptezeci şi două de
ore. Literal, sau obiceiul pretins aici este că iudeii înţelegeau că Isus se
referă la trei zile de calendar în ansamblu, o înţelegere tipică a iudeilor.
I. Trei zile şi trei nopţi în Samuel
Isus când se referea la „trei zile şi trei nopţi” se referea la cât a stat Iona în
pântecele peştelui. Oricum, nu există nici un punct de reper în cartea Iona
cu privire la faptul când l-a vărsat sau când l-a dat afară peştele pe Iona.
Dar Samuel ne relatează o povestire despre David cu un timp ce se referă
la „trei zile şi trei nopţi.”
De dimineaţă „Când a ajuns David cu oamenii lui a treia zi la Ţiclag,

Amaleciţii năvăliseră în partea de miazăzi şi în Ţiclag. Ei nimiciseră şi
arseseră Ţiclagul, după ce luaseră prinşi pe femei şi pe tot cei ce se aflau
acolo, mici şi mari. Nu omorâseră pe nimeni, dar luaseră totul şi
plecaseră. David şi oamenii lui au ajuns în cetate, şi iată că era arsă; şi
nevestele, fiii şi fiicele lor, fuseseră luate prinse.” (1Samuel 30:1-3) În acea
zi „ David i-a urmărit mai departe, cu patru sute de oameni; dar două sute
de oameni s-au oprit, fiind prea obosiţi ca să mai treacă pârâul Besor. Pe
câmp au dat peste un om Egiptean pe care l-au adus la David. I-au dat să
mănânce pâine şi să bea apă, şi i-au mai dat şi o legătură de smochine şi
două legături de stafide. După ce a mâncat, i-au venit iarăşi puterile, căci
nu mâncase şi nu băuse apă de trei zile şi trei nopţi.” (1Samuel 30:10-12)
În răspunsul la întrebarea lui David, egipteanul a spus „Sunt un băiat
egiptean, în slujba unui Amalecit, şi de trei zile stăpânul meu m-a părăsit
pentru că eram bolnav. Am năvălit în partea de miazăzi a Cheretiţilor, pe
ţinutul lui Iuda şi la miazăzi de Caleb, şi am ars Ţiclagul.” (1Samuel
30:13-14) Egipteanul devenise bolnav după ce a fost ars Ţiclagul. În acea
după amiază egipteanul l-a condus pe David la amaleciţi şi „ David i-a
bătut din zorii zilei până a doua zi seara.” (1Samuel 30:17) Samuel
foloseşte ambii termeni, adică „a treia zi” şi „trei zile şi trei nopţi” pentru
24
perioada de sfârşit în timpul perioadei de mijloc a orelor de zi. Egipteanul
a afirmat că perioada a început „cu trei zile în urmă.” Atacul asupra
amaleciţilor la Negev şi Ţiclag a avut loc în timpul zilei, urmat de noapte,
zi, noapte şi spre sfârşitul după amiezii când egiptenii mâncau şi beau.
„Trei zile şi trei nopţi” erau alcătuite din începuturi parţiale de zi şi
sfârşitul perioadei cu o zi plină şi două nopţi pline care au intervenit.
Samuel a folosit expresia „trei zile şi trei nopţi” ca o figură de stil
nonliterală. Justificată prin echivalentul lui Isus, folosirea afirmaţiei „în
trei zile” pentru a-Şi împlini semnul, se poate aştepta ca Isus să fi folosit
expresia „trei zile şi trei nopţi” tot ca figură de stil.
II. Porţiunea unui Onah
Ceea ce iudeii socoteau parte a unei zile ca pe o zi plină poate fi dovedit

atât în Vechiul Testament cât şi în Talmud. Spre exemplu, în context, Iosif
i-a aruncat pe toţi fraţii săi, „trei zile în temniţă. A treia zi, Iosif le-a zis…”
(Gen. 42:17-18) Israel şi Siria „au stat tăbărâţi şapte zile unii în faţa altora.
În ziua a şaptea au început lupta.” (1Împăraţi 20:29) Roboam a spus,
„Întoarceţi-vă la mine după trei zile… Ieroboam şi tot poporul au venit la
Roboam a treia zi, după cum le spusese împăratul: „Întoarceţi-vă la mine
peste trei zile.” (2Cronici 10:5,12) Estera a spus, „Du-te, strânge pe toţi
Iudeii care se află în Susa, şi postiţi pentru mine, fără să mâncaţi nici să
beţi, trei zile, nici noaptea, nici ziua. Şi eu voi posti odată cu slujnicele
mele… A treia zi, Estera s-a îmbrăcat cu hainele împărăteşti” (Estera 4:16,
5:1) şi a mâncat la banchet în acea zi. Mai contemporane cu vremea lui
Isus erau cuvintele din primul secol al EC ale rabinului Eleazar ben
Azariah, care se trăgea din al zecelea neam cu Ezra, şi care a scris, „O zi şi
o noapte sunt un Onah (o porţiune de timp) şi porţiunea unui Onah este ca
întregul din acesta.” (JT, Sabatul 9:3; BT, Pesahim 4a) Iudeii socoteau
orice parte a unei zile ca pe o zi întreagă.
III. În inima pământului
Isus a spus mai departe, „Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor; ei Îl

vor omorî, şi a treia zi după ce-L vor omorî, va învia.” (Marcu 9:31) Aici
Isus specifică faptul că va învia după trei zile după moartea Sa şi nu după
ce a fost îngropat. Asemenea afirmaţie are legătură fie cu fiinţa Lui, când
se referă la timpul cât va zăcea trupul Său în mormânt, fie la faptul că a
mers în Duhul în Hades. Când Isus a murit, „a strigat iarăşi cu glas tare, şi
Şi-a dat duhul.” (Matei 27:50) Petru a spus, „Hristos, de asemenea, a
25
suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să
ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, în
care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare.” (1Petru 3:18-19)
După ce Isus a murit pe cruce, a mers în duhul în „închisoare”, „în inima
pământului”, în timpul cât a fost mort, cu câteva ore înainte de îngropare.
Există multe referinţe în ceea ce priveşte perioada de la moartea lui Isus

până la înviere. Aceasta era măsurată începând cu „trei zile şi trei nopţi,”
(Matei 12:40) „în trei zile,” (Matei 26:61, 27:40; Marcu 15:48, 15:29; Ioan
2:19-20) „trei zile mai târziu,” (Marcu 9:31) „după trei zile,” (Matei 27:63-
64; Marcu 8:31) „a treia zi,” (Luca 24:7, 21, 46) sau „în a treia zi.” (Matei
16:21, 17:23, 20:19; Luca 9:22, 18:33; Fapte 10:40; 1 Corinteni 14:40)
Punctul de început este o dată cu moartea lui Isus la 3:00 PM după amiază.
Cele trei ore ale zilei care au mai urmat sunt socotite ca o zi plină ţinând
seama de socoteala iudaică, sau cel puţin după socoteala asfinţitului. Isus
era în „inima pământului” în timpul celei dintâi zile.
Ziua întâi a răstignirii a fost propusă ca fiind Miercuri. (Vezi Tabelul XXI)
Aici, „trei zile şi trei nopţi” este socotită ca figură de stil semnificaţia celor
„şaptezeci şi două de ore,” cu ordinea zilelor şi a nopţilor rezervată pentru
„trei nopţi şi trei zile.” Acest lucru continuă premisa că Isus a fost îngropat
Miercuri, chiar de asfinţit. Astfel, a stat în mormânt pentru o perioadă de
şaptezeci şi două de ore de trei nopţi şi trei zile şi a înviat chiar înainte de
asfinţitul soarelui, Sâmbătă. Această dată nu este stabilită nicăieri, în afară
de argumentarea circulară de a confirma cele şaptezeci şi două de ore.
Mormântul nu a fost găsit gol până în următoarea dimineaţă. Aici, timpul
pe care L-a petrecut Isus „în inima pământului” este socotit doar ca timp
cât a stat trupul Lui în mormânt, nu că aproape şaptezeci şi cinci de ore
Duhul Lui ar fi petrecut în Hades. De asemenea, fie prin socoteala
răsăritului de soare, fie prin cea a asfinţitului, Isus ar fi înviat după patru
zile de calendar. Răstignirea de Miercuri nu este o interpretare literală şi nu
poate fi făcută în aşa fel ca să se potrivească în trei zile.
IV. O împlinire literală
Cu răstignirea de Joi, prima perioadă după moartea lui Isus a fost de o „zi”
fără îndoială, prima parte a unei secvenţe literare posibile de „trei zile şi
trei nopţi.” Dacă Isus a fost răstignit Joi după amiază şi a înviat chiar
înainte de răsăritul soarelui de Duminică dimineaţă (Sâmbătă noaptea
târziu) atunci aceasta ar fi însemnat după trei perioade de zi urmate de trei
26
perioade de noapte, sau „trei zile şi trei nopţi” din punct de vedere literal.
(Vezi Tabelul XXII) De asemenea, aceasta însemna în mod corect trei zile
de calendar, ţinând seama de calendarul celui de-al doileaTemplu care
începea la răsăritul soarelui. Ar fi fost patru zile după calendarul
asfinţitului de soare din Diaspora. Răstignirea de Joi este singura care
împlineşte literal cele trei zile şi trei nopţi în trei zile de calendar.
V. Trei zile scurte
Cea de-a treia alegere este răstignirea de Vineri. (Vezi Tabelul XXIII) O
dată cu moartea lui Isus de Vineri după amiază şi învierea Sa chiar după
răsăritul soarelui de Duminică, există trei zile de calendar, fie după
socoteala răsăritului de soare, fie după asfinţit. Oricum, sunt doar trei zile
şi două nopţi, care includ două zile scurte. Acest lucru pretinde ca „trei zile
şi trei nopţi” să se interpreteze ca o figură de stil, după cum s-a permis şi în
discuţia de mai sus. Răstignirea de Vineri satisface cerinţele a trei zile după
obiceiul perioadei iudaice. Trebuie observat că Sabatul festiv care începea
Joi seara, se potriveşte doar dacă în acea seară era Paştele şi Isus ar fi fost
răstignit pe 15 Nisan. Dacă răstignirea lui Isus ar fi fost pe 14 Nisan, atunci
ar fi existat doar un singur Sabat, care începea Vineri seara.
Tabelul XXI
Răstignirea de Miercuri
72 ore
-----------------------------------------------------
Îngroparea Învierea
27
Îngr. Înv.
I Noapte I Zi I Noapte I Zi I Noapte I Zi I Noapte I Zi I
I I I I I I I I I
Miercuri Joi Vineri Sâmbătă
---------------- -----------------
„Sabatul” Sabatul
Tabelul XXII
Răstignirea de Joi
Moartea Învierea
M Înv.
I Zi I Noapte I Zi I Noapte I Zi I Noapte I Zi I Noapte I
I I I I I I I I I
Joi Vineri Sâmbătă Duminică
---------------- -----------------
Tabelul XXIII
Răstignirea de Vineri
Moartea Învierea
M Înv.
I Zi I Noapte I Zi I Noapte I Zi I Noapte I Zi I Noapte I
I I I I I I I I I
Joi Vineri Sâmbătă Duminică
---------------- -----------------
Posibil
Răstignirea de Miercuri nu satisface cerinţele celor „trei zile şi trei nopţi”
sau cele trei zile de calendar. Răstignirea de Joi a lui Isus se potriveşte cel
mai bine din punct de vedere literal cu cele „trei zile şi trei nopţi” în cele
trei zile de calendar. Socotind cele „trei zile şi trei nopţi” ca pe o figură de
stil, este posibilă răstignirea de Vineri.
28
Capitolul 20
INTRAREA TRIUMFALĂ DIN DUMINICA FLORIILOR
Vinerea Mare din săptămâna Paştelui comemorează ziua răstignirii lui

Isus, şi Duminica Paştelui ziua învierii Sale. Obiceiul de la început a
acestor zile nu au nevoie de nici un punct de plecare în tradiţia orală, cum
că acestea ar fi zilele reale ale răstignirii şi învierii Sale. Aceste zile pot fi
uşor extrase de la o interpretare obişnuită a Scripturii, şi aceasta ar putea fi
acum singura bază pentru a observa ziua de Vineri şi de Duminică. Există,
oricum, o tradiţie care nu este evidentă în Scriptură, dar probabil reprezintă
o transmitere timpurie pe cale orală. Această zi comemorează intrarea
triumfală a lui Isus în Ierusalim pe 10 Nisan din săptămâna Patimilor, şi
este cunoscută ca Duminica Floriilor. Cum corespunde Duminica Floriilor
cu răstignirea care urmează şi care sunt implicaţiile ei pentru hotărârea
datei iudaice?
10 Nisan era ziua pentru alegerea mielului pascal pentru a fi sacrificat

pentru masa de Paşti (Exod 12:3). În acea zi Isus a intrat în Ierusalim
călare pe un măgăruş, iar mulţimile îi presărau dinainte ramuri de palmier.
O dată cu intrarea Lui triumfătoare, mulţimile L-au aclamat ca Împărat al
lor. În acea zi, după teologia creştină obişnuită, Isus a fost ales ca Mielul
de Jertfă al lui Dumnezeu pentru Paştele care urma. Oricum, dacă 10 Nisan
a căzut într-o zi de Duminică, atunci răstignirea de Vineri care a urmat a
căzut pe 15 Nisan, ziua după Paşti. Răstignirea nu avea cum să cadă pe 14
Nisan. Această nepotrivire aparentă poate fi rezolvată dezvoltând mai întâi
o armonie Evangheliilor, făcând o introducere cu privire la răstignirea lui
Isus.
I. Două reorganizări
Prima problemă va trebui să plaseze acele pasaje care nu par să fie în

armonie, într-o corectă secvenţă cronologică. Sunt sugerate două
rearanjări. Prima o găsim în Matei 21:12-13, care vorbeşte despre Isus cum
face curăţenie în Templu. Acest pasaj este în secvenţa cu prezentarea
intrării triumfătoare a lui Isus în Ierusalim pe 10 Nisan. Este clar din
29
Marcu şi din Luca, că Isus a curăţit Templul în ziua următoare, pe 11
Nisan, însă versetele din Matei sunt mutate din acest punct de vedere.
A doua reorganizare se găseşte în Ioan 12:2-11, care ne spune despre

ungerea lui Isus de către Maria pentru înmormântare. Acest eveniment este
plasat de obicei în seara sosirii lui Isus în Betania, pe 8 Nisan. Acest lucru
pretinde că asemenea povestire din Matei 26:6-13 şi din Marcu 14:3-9 dă
înapoi din poziţia lor scripturală pe 13 Nisan. În loc ca interpretarea
istorisirii lui Ioan să fie ca o anticipare, acea rearanjare este bazată pe
interpretarea lui Matei şi Marcu ca o privire retrospectivă în contrast cu ura
puternică a marelui preot, a preoţilor celor mai de seamă şi a cărturarilor
faţă de închinarea Mariei, sau pentru a arăta de ce Iuda era interesat de
obţinerea fondurilor suplimentare. Oricum, în concordanţele următoare
istorisirea lui Ioan face demersuri în continuare pentru 13 Nisan, în timp ce
Matei şi Marcu îşi menţin secvenţa scripturală. Ioan pare să fie interesat de
povestirea Mariei care-L unge cu mir pe Isus, în Betania, ţinând seama mai
degrabă de localizarea geografică a povestirii, decât de secvenţa perioadei
adevărate. În povestire Iuda Iscarioteanul era supărat pentru că nardul
putea fi vândut la un preţ ridicat, şi el ar fi putut şterpeli fondurile. Odată
ce a fost localizată, ţinând seama de secvenţa lui Matei şi a lui Marcu,
istorisirea imediat următoare este trădarea lui Isus de către Iuda preoţilor
celor mai de seamă pentru treizeci de arginţi. Lăcomia contracarată a lui
Iuda a fost urmată de lăcomia satisfăcută, care a rănit de asemenea pe Cel
care a permis ca nardul să fie „irosit”. Cu o combinare de lăcomie şi
răzbunare, ungerea lui Isus pentru îngropare este plasată în seara de 13
Nisan.
II. Două concordanţe a săptămânii Patimilor
Trebuie dezvoltate două concordanţe, una în funcţie de socoteala

răsăritului de soare şi cealaltă în funcţie de socoteala asfinţitului. Cele
două rearanjări de mai sus sunt incluse în aceste concordanţe. Tabelul
XXIV este în funcţie de socoteala răsăritului şi se potriveşte pentru 15
Nisan, răstignirea din anul 30 al EC. Tabelul XXV este în funcţie de
socoteala asfinţitului şi se potriveşte pentru răstignirea de pe 14 Nisan în
anul 30 sau 33 al EC. Răstignirea de Miercuri de pe 14 Nisan, anul 31 al
EC după socoteala asfinţitului şi răstignirea de Joi de pe 14 Nisan, anul 30
al EC, după socoteala răsăritului, nu sunt date aici, pentru că cer o
concordanţă diferită; vezi harta XXVI.
30
Tabelul XXIV
Concordanţa săptămânii Patimilor
Răsărit, anul 30 al EC
* = Nu la rând
Tabelul XXV
Concordanţa săptămânii Patimilor
Asfinţit, anul 30, 33 al EC
* = Nu la rând
mATEI MARCU luca ioan

8 Nisan Vin. Tăcere Tăcere Tăcere 11:55-12:1
9 Nisan Sab. Tăcere Tăcere Tăcere 12:9:11
10 Nisan Dum. 21:1-11, 11:1-11 19:29-44 12:12-19
14-17
11 Nisan Luni 21:18-19a, 11:12-19 19:45-48 12:20-36
12-13*
12 Nisan Mar. 21:19b- 11:20- 20:1- 12:37-50
26:5 14:2 22:2
13 Nisan Mier. 26:6-16 14:3-11 22:3-6 12:2-8*
14 Nisan Joi 26:17-75 14:12-72 22:7-65 13:1-18:27
15 Nisan Vin. 27:1-61 15:1-47 22:66- 18:28-
23:56 19:42
16 Nisan Sab. 27:62-66 Tăcere Tăcere Tăcere
17 Nisan Dum. 28:1-15 16:1-14 24:1-43 20:1-25
31
matei marcu luca Ioan
8 Nisan Sab. Tăcere Tăcere Tăcere 11:55-12:1
9Nisan Dum. Tăcere Tăcere Tăcere 12:9-11

10 Nisan Luni 21:1-11, 14- 11:1-11a 19:29-44 12:12-19
16
11 Nisan Mar. 21:17-19a, 11:11b-19 19:45-48 12:20-36
12-13*
12 Nisan Mier. 21:19b-26:6 11:20- 20:1-22:2 12:37-50
14:2
13 Nisan Joi 26:6-19 14:3-16 22:3-13 12:2-
8*,13:1
14 Nisan Vin. 26:20-27:61 14:17- 22:14- 13:2-19:42
15:47 23:56a
15 Nisan Sab. 27:62-66 Tăcere 23:56b Tăcere
16 Nisan Dum. 28:1-15 16:1-13 24:1-33a 20:1-18
17 Nisan Luni Tăcere 16:14 24:33b-43 20:19-25
III. Tabel sinoptic zi după zi
Un tabel sinoptic zi de zi, concis se ocupă de concordanţă ţinând seama de

calendarul răsăritului de soare şi de răstignirea de pe 15 Nisan, anul 30 al
Ec, Tabelul XXIV. Această dată permite ca Duminica Floriilor să cadă pe
10 Nisan. O comparaţie a tuturor combinaţiilor posibile a datei iudaice în
ceea ce priveşte ziua unei săptămâni o vom găsi în următorul tabel, adică
tabelul XXVI.
8 Nisan, Vineri – urmăreşte obiceiul iudaic de a fi în Ierusalim de Paşte.

„Cu şase zile înainte de Paşte, Isus a venit în Betania.” (Ioan 12:1) Aceasta
era a opta zi a lui Nisan. Şase zile sunt socotite inclusiv până la 13 Nisan,
ziua dinainte de Paşte. 8 Nisan era Vineri, şi Sabatul începea în acea seară.
32
9 Nisan, Sâmbătă – În următoarea zi, „O mare mulţime de Iudei au aflat că
Isus era în Betania; şi au venit acolo, nu numai pentru Isus, ci ca să vadă şi
pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. 8Ioan 12:9) În acea zi era Sabatul, iar
Betania era lângă Ierusalim, nu mai departe de o distanţă de călătorie de o
zi de Sabat.
10 Nisan, Duminică – „ A doua zi, o gloată mare, care venise la praznic,

cum a auzit că vine Isus în Ierusalim, a luat ramuri de finic, şi I-a ieşit în
întâmpinare, strigând: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele
Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12:12-13) Această „a doua zi” este
cunoscută ca Duminica Floriilor, care după cronologia prezentată aici, era
Duminică, 2 Aprilie, anul 30 al EC.
Vreo altă plasare a datei răstignirii prezintă probleme. Dacă răstignirea era
Vineri, pe 14 Nisan în anul 30 sau 33 al EC, atunci intrarea triumfală a lui
Isus de pe 10 Nisan ar fi fost într-o Luni. Nu există nici o tradiţie pentru
Duminica Floriilor. Răstignirea de Miercuri de pe 15 Nisan ar plasa
intrarea triumfală într-o zi de Vineri. Răstignirea de Joi se plasează pe 10
Nisan, într-o Duminică, dar răstignirea nu a avut loc în „Joia Mare.”
11 Nisan, Luni – „A doua zi…” (Marcu 11:12) Isus a blestemat smochinul

şi a făcut curat în Templu.
12 Nisan, Marţi – Următoarea zi, „Dimineaţa, când treceau pe lângă

smochin, ucenicii l-au văzut uscat din rădăcini.” (Marcu 11:20) Isus S-a
întors în Templu, unde iudeii I-au contestat autoritatea. După o zi bogată în
evenimente, Isus Şi-a ţinut discursul pe Muntele Măslinilor. În acea seară a
spus, „Ştiţi că după două zile vor fi Paştele; şi Fiul omului va fi dat ca să
fie răstignit!” (Matei 26:2; Marcu 14:1) în acea seară era încă 12 Nisan, în
timp ce Paştele de pe 14 Nisan era abia după două zile sau după două
perioade de zi.
13 Nisan, Miercuri – În acea seară a fost Cina, unde Maria l-a uns cu mir
pe Isus pentru îngropare, iar Iuda a mers la marii preoţi ca să-l trădeze.
14 Nisan, Joi – În acea zi erau măcelăriţi mieii pentru Paşti (Marcu 14:2;
Luca 22:7), iar seara a fost cina cea de taină şi era masa pascală.
Evenimentele după arestarea lui Isus au decurs rapid. A fost dus pentru
ceva timp înaintea lui Ana şi apoi înaintea lui Caiafa şi a unor bătrâni.
33
15 Nisan, Vineri – Răstignirea lui Isus. La răsăritul soarelui, cam pe la
6:00 AM Isus apare înaintea „Soborului de bătrâni,” ( Luca 22:66), sau
înaintea Sanhedrinului. Apoi a fost dus înaintea lui Pilat, care sub
presiunea iudeilor, l-a eliberat pe Baraba, iar pe Isus L-a condamnat la
răstignire. Soldaţii romani şi-au bătut joc de Isus apoi El şi-a urmat
călătoria spre Golgota. Răstignirea Lui a avut loc la a treia oră, sau 9:00
AM.
16 Nisan, Sâmbătă – „Apoi, în ziua Sabatului, s-au odihnit, după Lege.”

(Luca 23:56)
17 Nisan, Duminică – Învierea lui Isus.
IV. Paisprezece sau cincisprezece Nisan?
Răstignirea a fost de Paşte, pe 14 Nisan, sau pe 15 Nisan, în ziua după

Paşte? Un motiv fundamental pentru a insista pe a paisprezecea zi din
Nisan, ca zi a răstignirii lui Isus, este că moartea Lui ar coincide atunci cu
omorârea mieilor pentru masa de Paşti. Mielul de Paşti „fie un miel fără
cusur, de parte bărbătească, de un an; veţi putea să luaţi un miel sau un
ied. Să-l păstraţi până în ziua a patrusprezecea a lunii acesteia; şi toată
adunarea lui Israel să-l junghie seara.” (Exod 12:5-6) Mielul de Paşti
trebuia omorât în amurgul serii.
Analogia lui Isus ca Miel de Paşti are unele dificultăţi. Mieii de Paşti erau
sacrificaţi ziua, înainte ca Isus să fi fost crucificat, înainte de Cina cea de
Taină (Marcu 14:12). Isus a murit cam pe la ora 3:00 după amiază, nu
seara (Matei 27:46, 50). Mai târziu, a apărut oricum obiceiul ca mieii de
Paşti să fie omorâţi între 3:00 şi 5:00 PM (Wars VI 9:3). Dar aici nu se
face nici o menţionare a omorârii mieilor de Paşte după răstignirea lui Isus.
Moartea lui Isus nu coincide cu jertfirea mieilor Pascali.
Moartea mielului de Paşti era simbolică, pentru protejarea de moartea

fizică a întâiului născut al israeliţilor de parte bărbătească, în noaptea
dinainte de Exod, sângele lor fiind uns de jur împrejurul uşii. Sângele lui
Isus era pentru mântuirea de la „a doua moarte” (Apoc. 20:14), atât a celor
de parte bărbătească cât şi a celor de parte femeiască, de orice fel de rasă.
„Şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.” (1 Ioan
1:7) Sângele Mielului de Paşti nu poate ajunge la un asemenea concept.
34
Nici un străin nu putea lua parte la mielul de Paşti (Exod 12:43-45), totuşi
moartea lui Isus, Mielul lui Dumnezeu, a fost pentru întreaga umanitate.
Totuşi Pavel a spus, „Căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit.” (1

Corinteni 5:7) Isus a devenit „Paştele nostru” în seara de 14 Nisan, la Cina
cea de Taină. Apoi Isus a frânt pâinea pentru ucenici şi a spus, „Luaţi,
mâncaţi; acesta este trupul Meu.” Apoi a luat un pahar, şi, după ce a
mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beţi toţi din el; căci acesta este
sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi,
spre iertarea păcatelor.” (Matei 26:26-28) Aici, Isus în mod simbolic şi
spiritual se pune El Însuşi în locul mielului de Paşti. Aceasta era împlinirea
afirmaţiei lui Isus, că „Eu sunt pâinea vieţii” şi „Cine mănâncă trupul Meu,
şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.”
(Ioan 6:35, 54) În acest act Hristos este Mielul de Paşti. Oricum, aceasta
nu însemna să mănânci un miel sau un ţap fript, a cărui practică legală a
încetat o dată cu distrugerea Templului în anul 70 al EC. Acum, „Israeliţii
spirituali” de viitor, creştinii, pot să ţină Paştele Domnului sau
împărtăşania , de fiecare dată, fără să mai călătorească la Ierusalim.
Cuvintele lui Pavel ne spun că Isus a fost cu mult mai mult decât mielul de
Paşti, însă nu prin moartea Lui a fost ca acesta.
Poate, fiind acordată împărtăşania şi moartea lui Isus, în ziua următoare, la

masa de Paşti s-a terminat cu nevoia de o jertfă mai importantă, jertfa
zilnică. „Iată ce să jertfeşti pe altar: doi miei de un an, în fiecare zi,
necurmat. Un miel să-l jertfeşti dimineaţa, iar celălalt miel seara. Împreună
cu cel dintâi miel, să aduci a zecea parte dintr-o efă de floare de făină,
frământată într-un sfert de hin de untdelemn de măsline fără drojdie, şi o
jertfă de băutură de un sfert de hin de vin…Aceasta este arderea-de-tot
necurmată, care va fi adusă de urmaşii voştri.” (Exod 29:38-40, 42) Există
şi o altă semnificaţie a înlocuirii lui Isus, a trupului şi sângelui Său cu
pâinea şi cu vinul. Acestea au însoţit jertfa zilnică. Preoţii, în mod normal
aduceau ca jertfă pe cel de-al doilea miel la ora 2:00 PM şi-l aducea ca
ardere de tot la 3:30 PM. Isus a murit la ora 3:00 PM. Datorită unei nevoi
în plus de a omorî mieii de Paşti, pe 14 Nisan, cea de-a doua jertfă zilnică
a fost săvârşită cu o oră mai devreme, şi cu două ore mai devreme dacă
preceda Paştele Sabatului. Era inutil ca jertfa să fi fost înfăptuită mai
devreme, pe 15 Nisan din anul 30 al EC.
Mai apoi, „În ziua dintâi a praznicului Azimilor, când jertfeau Paştele,
ucenicii lui Isus I-au zis: Unde vrei să ne ducem să-ţi pregătim ca să
35
mănânci Paştele?” (Marcu 14:12; Marcu 14:13-17; Matei 26:17-20; Luca
22:7-16) Prima zi în care pâinea dospită era îndepărtată era Paştele. Pe 14
Nisan, ziua când „Paştele a fost jertfit,” Isus încă trăia. Cina cea de Taină,
masa Pascală, trebuia mâncată în seara de 14 Nisan. Isus a fost jertfit în
ziua următoare.
„ În luna întâia, în a patrusprezecea zi a lunii, între cele două seri, vor fi

Paştele Domnului. Şi în a cinsprezecea zi a lunii acesteia, va fi sărbătoarea
Azimilor în cinstea Domnului; şapte zile să mâncaţi azimi.” (Lev.23:5-6;
Exod 12:6-8) Observaţi separarea puternică a Paştelui în cinstea
Domnului, care comemorează salvarea întâiului născut din familia
israeliţilor, din noaptea dinainte de Exod, de praznicul Azimilor, care
comemorează următoarea zi eliberarea de sub robia prezentă. Acestea erau
iniţial intenţionate ca două ceremonii, una după alta. 14 Nisan privea în
urmă la o lume păcătoasă, şi a luat sfârşit vechea robie faţă de păcat.
Răstignirea lui Isus pe 15 Nisan a aşteptat cu nerăbdare începutul unei noi
era a mântuirii. Moartea lui Isus pe 15 Nisan are de-a face cu simţul
teologic, şi moartea Lui de Paşti nu este necesară pentru o cronologie a
săptămânii Patimilor.
Pavel a scris despre înviere, „Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga
celor adormiţi.” 81 Corinteni 15:20) Tipologia creştină adesea plasează
învierea de ziua legănării primelor roade. Aceasta cade pe 16 Nisan,
urmărind cu atenţie răstignirea de pe 14 Nisan. Oricum, Legea nu specifică
această zi a lunii, dar citim, „când veţi secera semănăturile, să aduceţi
preotului un snop, ca pârgă a secerişului vostru. El să legene snopul într-o
parte şi într-alta înaintea Domnului, ca să fie primit: preotul să-l legene
într-o parte şi într-alta, a doua zi după Sabat. (Lev. 23:10-11) După
interpretarea fariseilor, legănarea primelor roade întotdeauna are loc pe 15
Nisan. Pe calendarul Diaspora al asfinţitului, Sabatul Paştelui începea în
seara de 15 Nisan, şi „ziua după Sabat” era întotdeauna pe 16 Nisan. Aici,
Sabatul ţine de sărbătoare şi nu de ziua săptămânii. Ar trebui consemnat
pentru cei care neagă faptul că ziua Pregătirii ar putea fi şi înainte de un
Sabat festiv, că aici teologia lor se bazează pe recunoaşterea Sabatului de
Paşti nu neapărat într-o zi de Sâmbătă. Se poate doar din întâmplare, când
anul răstignirii cădea pe 16 Nisan, într-o Duminică, ţinând seama de
socoteala apusului de soare.
Urmează interpretarea Saducheilor. Ei verificau sărbătorile ţinând seama

de calendarul răsăritului de soare al celui de-al doilea Templu. Ei
36
interpretau faptul că Sabatul se referea la Sâmbătă, indiferent unde cădea
în timpul sărbătorii praznicului Azimilor. Aceasta cădea pe 17 Nisan în
anul 30 al EC, ţinând seama de socoteala răsăritului de soare.
Răstignirea de Miercuri specifică faptul că Isus a înviat Sâmbătă noaptea,

pe 18 Nisan. Acest lucru nu poate satisface cerinţa cu privire la faptul că
Isus a fost „pârga” învierii prin nici un fel de socoteală. Răstignirea de Joi
ar plasa învierea pe 16 Nisan, o dată acceptabilă după socoteala fariseilor.
Cinzecimea este plasată cu cinzeci de zile inclusiv după ziua legănării

primelor roade. După farisei aceasta era cincizeci de zile de la 16 Nisan,
care putea să cadă în orice zi a săptămânii. După marii preoţi betusieni, sau
Saduchei, Cinzecimea era cinzeci de zile inclusiv de la prima Duminică
după Paşti, şi întotdeauna cădea Duminica. Cinzecimea esenienilor
întotdeauna cădea pe III 15, cinzeci de zile după prima Duminică, după
sfârşitul sărbătorii praznicului Azimilor. Oricum, Cinzecimea este
respectată acum ca sărbătoare creştină cu şapte duminici după Duminica
Paştelui. Biserica de început avea în vedere socoteala răsăritului de soare a
saducheilor în plasarea Cinzecimii. Asemenea socoteală are ca urmare
intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim în Duminica Floriilor, şi
răstignirea Sa în Vinerea Mare. După această socoteală Duminica Floriilor
trebuie să cadă pe 10 Nisan şi Vinerea Mare pe 15 Nisan.
V. Ziua şi data
Având stabilită răstignirea lui Isus ca posibilitate teologică pe 15 Nisan, cât

şi pe 14 Nisan, combinaţia posibilă a zilelor şi a datelor poate fi acum
expusă. Tabelul XXVI prezintă toate posibilităţile pentru răstignirea de
Miercuri, Joi, sau Vineri. R = calendarul răsăritului şi A = calendarul
asfinţitului. Ziua răstignirii este indicată prin litera R şi învierea prin Î.
37
Tabelul XXVI
Zilele şi datele iudaice ale săptămânii Patimilor
răstignirea joi vineri vineri miercuri vineri vineri
Ziua de Nisan: 14, R 14, A 15, R 15, A 14, R 14, A
Anul, EC 30 30 30 31 33 33
8 Nisan Vin. Sab. Vin. Mier Sab. Sab

9 Nisan Sab. Dum. Sab. Joi Dum. Dum.
10 Nisan Dum. Luni Dum. Vin. Luni Luni
11 Nisan Luni Mar. Luni Sab. Mar. Mar.
12 Nisan Mar. Mier. Mar. Dum. Mier. Mier.
13 Nisan Mier. Joi Mier. Luni Joi Joi
14 Nisan Joi Vin. Joi Mar. Vin. Vin.
(R) (R) (R) (R)
15 Nisan Vin. Sab. Vin. Mier. (R) Sab. Sab.
(R)
16 Nisan Sab. Dum. Sab. Joi Dum. Dum.
(Î) (Î) (Î) (Î)
17 Nisan Dum. Luni Dum. Vineri Luni Luni
(Î)
18 Nisan Luni Mar. Luni Sab. (Î) Mar. Mar.
Doar două combinaţii includ Duminica Floriilor tradiţională pe 10 Nisan,

şi acele zile sunt evidente. Răstignirea cade în anul 30 al EC, Joi, 14 Nisan
sau Vineri, 15 Nisan, ambele ţinând seama de calendarul celui de-al doilea
Templu, care începe ziua la răsăritul soarelui. Orice altă combinaţie
pretinde abandonarea datei tradiţionale a Duminicii Floriilor.
Dacă Duminica Floriilor putea să cadă într-o altă zi a săptămânii,

răstignirea de Vineri, pe 14 Nisan poate fi acceptabilă. În ceea ce trebuia
Isus să îndeplinească, de a fi pârga învierii, acea zi putea fi pe 16 Nisan sau
Duminică, depinde de interpretare. Următoarea înviere a răstignirii de
Miercuri cade Sâmbătă, 18 Nisan. Este singura combinaţie care nu are de-a
face cu descrierea lui Pavel pe care I-o face lui Isus ca întâiul rod.
VI. Concluzie
38
Dacă tradiţiile sunt corecte cu privire la faptul că intrarea triumfală de pe
10 Nisan a fost Duminica Floriilor, şi că răstignirea lui Isus a avut loc în
Vinerea Mare, atunci înseamnă că Isus a fost ţintuit pe cruce pe 15 Nisan,
în ziua după Paşti. Aceasta ar fi în acord cu Biserica, care plasează
Duminica Paştelui şi Cinzecimea Duminică şi respectiv în a şaptea
Duminică. Acest lucru este susţinut de mieii Pascali care sunt omorâţi
înainte de Cina cea de Taină, ziua înainte de răstignire. La Cina cea de
Taină a Paştelui, Isus S-a socotit El Însuşi ca Miel Pascal, folosindu-se de
pâine şi de vin ca simboluri ale trupului şi a sângelui. A fost jertfit în
următoarea zi ca o jertfă finală „zilnică.” Învierea Sa de Duminică a căzut
în ziua legănării celor dintâi roade. Ziua potrivită a răstignirii lui Isus a fost
Vineri, 15 Nisan, sau 7 Aprilie, anul 30 al EC.
O asemenea concluzie încă nu pare a fi clară. Scripturile par să prezinte

două Paşti, pe care le vom discuta în capitolul următor.
Capitolul 21
CELE DOUĂ PAŞTE
Matei, Marcu şi Luca au spus că Cina cea de Taină reprezenta masa de

Paşti şi că Isus a fost răstignit în ziua următoare. Ioan pare să fi spus că
Isus a fost răstignit înainte de Paşti. Poate fi reconciliată această aparentă
nepotrivire?
Există soluţii care permit modului de exprimare al tuturor celor patru

Evanghelii să fie exact şi să ofere puncte de reper în ceea ce priveşte anul
răstignirii lui Isus. O soluţie recunoaşte că mulţi iudei din Diaspora au
observat două zile de Paşti. Pelegrinii poate au adus această a doua zi de
Paşti la Ierusalim, şi Ioan se referă la cea de-a doua ceremonie. A doua
soluţie recunoaşte folosirea calendarelor diferite în Ierusalim, unde
socoteala răsăritului sau apusului de soare poate cauza ca Paştele să cadă
în zile diferite. A treia vede Cina ce a de Taină ca pe o constatare a Paştelui
după calendarul triumfului solar al esenienilor, şi vede de asemenea
Paştele lui Ioan ţinând seama de calendarul lunar al asfinţitului de soare.
39
Ultima soluţie posibilă recunoaşte că „Paştele” era o figură de stil care
includea întreaga săptămână a sărbătorii praznicului Azimilor.
I. Cele două Paşte Diaspora
Ceremonia dublei zile de sărbătoare în Diaspora a devenit necesară pentru

că israeliţii aflaţi la distanţă de Ierusalim nu ştiau când Sanhedrinul declara
în mod oficial Roş Codeşul, sau luna nouă. Aceasta era în special
importantă pentru Roş Codeşul Tishri care stabilea datele pentru ziua
Ispăşirii şi sărbătoarea Corturilor, şi Roş Codeşul Nisan, pentru Paştele
care urma. Pentru a se asigura că aceste sărbători se ţineau întotdeauna
într-o zi specială, au început să acorde o atenţie deosebită celor două zile
succesive. Această ceremonie era doar după socoteala apusului de soare
din Diaspora. Fariseii din Sanhedrin şi mai târziu înţelepţii care au
transmis mai departe Mişna şi Talmudul, foloseau de asemenea acest
calendar.
În Diaspora, luna lui Adar ar fi fost deja stabilită de observatori sau

mesageri. Oricum, începutul oficial al următoarei luni ale lui Nisan nu a
fost cunoscut ca fiind în progres. Acesta porneşte de la problema zilei
oficiale a Paştelui, şi se îndreaptă spre dublul Paşti. Paştele se ţinea şi în
următoarea seară, începutul lui 15 Nisan. Cele două zile de Paşte se ţineau
pe cincisprezece şi şaisprezece, după o lună de douăzeci şi nouă de zile,
sau pe paisprezece şi cincisprezece după o lună de treizeci de zile. Astfel,
masa Pascală oficială se ţinea pe 15 Nisan, în ambele cazuri. Datele reale
ale celor două Paşti ar fi pe 14 şi pe 15 Nisan, după luna actuală a lui Adar,
de treizeci de zile, şi pe 15 şi 16 Nisan după luna lui Adar de douăzeci şi
nouă de zile. Ultima zi a sărbătorii Azimilor se ţinea de asemenea de două
ori, şi sărbătoarea era de opt zile în loc de şapte. De vreme ce sărbătoarea
Azimilor începuse deja înainte de Cina ce a de Taină (Matei 26:17; Marcu
14:12; Luca 22:7), poate fi aceasta baza celui de-al doilea Paşte pretins la
care se referea Ioan?
Originile păstrării celei de-a doua zile de sărbătoare în Diaspora poate fi

urmărită din scrierile de mai târziu ale rabinilor în Mişna şi Talmud. Aceşti
rabini foloseau calendarul cu începutul unei zile la asfinţit şi anul începea
în cădere. Au existat originile de la început ale celor două zile de Roş
Haşana, noul an Tishri. Se poate să se fi ţinut mai întâi în Babilon, cam
prin secolul al cincilea î. Chr. Anticipând apariţia martorilor care au atestat
luna nouă, se ţinea în a treizecia zi a lui Eul (presupunerea unei luni de
40
treizeci şi nouă de zile), şi din nou în ziua următoare, până ca martorii să-şi
facă apariţia. Un asemenea obicei poate a fost introdus în Ierusalim pe
vremea lui Neemia, când a fost restaurată sărbătoarea Corturilor (Neem.
8:13). Următoarea sărbătoare, de ziua Ispăşirii, şi sărbătoarea Corturilor
putea fi respectată în zile propriu-zise. Oricum, odată cu instituirea
calendarului fix în secolul al patrulea al EC, se pare că iudeii din Ierusalim
au revenit la obiceiul unei singure zile de Roş Haşana. Obiceiul a continuat
şi după aceea în Diaspora, doi ani la rând, pentru a reveni mai apoi în
secolul al doisprezecelea al EC, şi impus liderilor religioşi din Ierusalim.
Sanhedrinul din Ierusalim a trimis în Diaspora o înştiinţare oficială în ceea

ce priveşte Roş Codeş-ul. Mişna relatează, „Mesagerii au tot plecat timp
de şase luni. În Nisan pentru a stabili data Paştelui; în Av, pentru a stabili
data sărbătorii; în Elul, pentru a stabili data lui Roş Aşana; în Tishri, pentru
a stabili data sărbătorilor; în Kislev, pentru a stabili data lui Hanukkah; în
Adar, pentru a stabili data lui Purim. Când Templul a luat fiinţă, au mai
mers şi în luna Iyyar pentru a stabili data Paştelui mai puţin important.”
(Roş Aşana 18a) Înştiinţarea din Adar era de asemenea importantă când
trebuia intercalată o lună în plus pentru a determina începutul lui Nisan.
Folosirea semnalelor luminoase pentru a anunţa Roş Codeş-ul a început

imediat după controversa creată de Calendarul Jubilee, odată cu
schimbarea calendarului Diaspora cam prin anul 152 î. Chr. După o
suspendare temporară a semnalelor luminoase cauzată de interferenţa
samariteană, acestea au fost folosite din nou după 109 î. Chr. până au fost
excluse cu totul în final de către rabinul Iuda HaNasi cam prin anul 200 al
EC. Mişna relatează, „La început obişnuiau să aprindă focuri, însă după
faptele greşite ale samaritenilor, s-a decis ca mesagerii să se
răspândească… Şi unde aprindeau flăcările? Din vârful muntelui
Măslinilor [semnalizau] la Sarteba, şi de la Sarteba la Agripina, şi de la
Agripina la Hauran al Bet Baltin (un oraş babilonian lângă Eufrat). Nu au
mers dincolo de Bet Baltin, însă aici, flacăra era legănată încoace şi încolo
până ce vreun om putea să vadă întreaga diasporă dinaintea lui ca o mare
de flăcări.” (Roş Haşana 22b) Unele formaţii de mesageri ar fi împrăştiat
veştile Roş Codeş-ului mai departe, până spre Babilon. Data lunii noi se
trimetea spre nord, însă Diaspora împrăştia cu mult mai departe semnalele
luminoase. Mesagerii nu puteau cuprinde suprafaţa flăcărilor. Ce efect
trebuia să aibă acest lucru la începutul celei de-a doua zi de sărbătoare?
41
Odată cu folosirea iniţială a semnalelor luminoase în secolul al doilea î.
Chr., regiunile îndepărtate îşi dădeau seama curând că nu respectau
sărbătorile întotdeauna după obiceiul oficial din regiunea Ierusalimului.
Unele localităţi puteau începe independent să ţină unele sărbători de două
ori, întocmai cum au ţinut şi Roş Haşana de două ori. Nu după mulţi ani s-
au interferat şi samaritenii, iar semnalele au încetat pentru o vreme. În
unele oraşe ajungeau flăcările, dar nu şi mesagerii. După o perioadă de
respectare a obiceiurilor în mod oficial, ei s-au orientat spre problema
stabilirii propriului lor calendar, sau ţinerea sărbătorilor de două ori. Astfel
exista o respectare dublă a sărbătorilor spre sfârşitul celui de-al doilea
secol î. Chr. Un obicei obişnuit aproape de Diaspora putea începe cam la
această dată.
În timpul celui de-al doilea secol î. Chr., secta eseniană cu calendarul lor
Jubilee îşi avea începuturile. Cartea Jubilee-lor condamna pe cei care
urmăreau un calendar lunar şi ţineau sărbătorile în zile greşite ale
săptămânii (Jub. 6:38). Cam la această dat a luat fiinţă Sanhedrinul sub
influenţa fariseilor. Aceşti farisei foloseau socoteala de seară pentru zile,
contrar socotelii de dimineaţă a saducheilor. Semnalele luminoase care
anunţau Roş Cadeş-ul poate însemna încercarea fariseilor de a întări
socoteala calendarului lor peste cea a saducheilor şi a esenienilor.
Sanhedrinul a obţinut controlul calendarului, şi data calendarului lor a fost
transmisă în Diaspora. După cum se pare, mulţi au acceptat acest lucru în
mod voluntar, întocmai cum învăţătorii fariseilor au obţinut acceptarea
generală sau toleranţa printre iudei. Unii iudei ţineau sărbătorile de două
ori deoarece nu erau siguri care calendar era corect, o situaţie care era
alcătuită de către diferenţele dintre socoteala răsăritului şi apusului.
Datorită unor împotriviri, respectarea dublă a sărbătorilor a făcut progrese,

şi a devenit o tradiţie fixă în secolul al doilea al EC. Regulile pentru obicei
au apărut în secolul al treilea al EC. Sărbătorile se mai ţineau încă de două
ori, chiar şi după ce calendarul a fost fixat în secolul al patrulea al EC,
lucru aparent inutil. Iudeii din Diaspora au fost avertizaţi să continue
practica de a păstra obiceiul străbunilor. ( Betzah 4b) Extinderea acestei
practici din Diaspora care s-a păstrat şi pe vremea lui Isus, nu a fost
cunoscută, căci probabil era în perioada de scăderea a obiceiului.
Se susţine faptul că iudeii din Ierusalim şi împrejurimile niciodată nu au

ţinut o a doua sărbătoare, în afară de Roş Haşana. Pare să nu fie cunoscută
vreo înregistrare a acestui fapt, pentru că atunci nu ar fi existat o
42
controversă continuă în privinţa faptului că dacă Cina cea de Taină erau
sau nu Paştele. Oricum, dacă unele oraşe din Diaspora ar fi început să ţină
Paştele de două ori în secolul al doilea î. Chr., atunci în primul secol al EC,
datina nu ar fi putut fi „obiceiul străbunilor voştri” cu un secol şi jumătate
în urmă. Când pelegrinii din alte oraşe veneau la Ierusalim pentru
sărbătorile mai mari, aduceau cu ei această tradiţie care era inventată din
calendarul fariseilor. Astfel, fariseii probabil au tolerat o dublă respectare a
sărbătorilor datorită acestor pelegrini. Acest lucru nu s-a consemnat,
probabil pentru că practica nu a fost recunoscută niciodată oficial. Poate au
existat două sărbători neoficiale în Ierusalim, şi aceasta se datorează
fariseilor şi unor pelegrini.
Josephus a consemnat, „Noi ţinem o sărbătoare de opt zile, care se

numeşte sărbătoarea Azimilor.” (Ant. II 15:1) În scrierile sale Josephus a
folosit socoteala răsăritului de soare pentru zile, care ar putea explica acest
pasaj. Sărbătoarea Azimilor începea în mod oficial seara, pentru a coincide
cu restul perioadei sau cu „Sabatul” Paştelui. Astfel, după socoteala
răsăritului, ţinea de la mijlocul zilei a cincisprezecea până la mijlocul zilei
a douăzeci şi una. Aceasta era o perioadă de şapte zile în opt zile inclusiv.
Oricum, Josephus, se putea referi aici la sărbătoarea de opt zile, seară la
seară la o perioadă de peste nouă zile. Fie Josephus foloseşte socoteala
răsăritului de soare, fie consemnează în mod specific dubla respectare a
primei şi ultimei zile a sărbătorii de opt zile a praznicului Azimilor.
În anul în care Isus a fost răstignit, se poate să fi fost o dublă respectare a

sărbătorii Paştelui după socoteala de seară a fariseilor şi a pelegrinilor din
Diaspora. În anul 30 şi 31 al EC, dubla respectare a sărbătorii Paştelui ar fi
continuat a treizecia zi a lui Adar şi ar fi căzut pe 14 şi pe 15 Nisan după
socoteala răsăritului sau apusului de soare. Numai în anul 30 al EC acesta
este în mod exact în acord cu Scriptura, cu mieii omorâţi şi cu Paştele
saducheilor şi cu Cina cea de Taină în seara de 14 Nisan. Isus, Mielul
Pascal a fost răstignit pe data care a intervenit, de Vineri, 14 Nisan, după
calendarul răsăritului, şi pe 14 Nisan după calendarul asfinţitului de soare
al Diasporei. Al doilea Paşti al fariseilor menţionat de Ioan a fost cel din
seara de 15 Nisan.
Răstignirea de Miercuri trebuie să aibă ca urmare Paştele saducheilor de pe

15 Nisan, cu o zi mai târziu. Isus nu a fost crucificat între cele două Paşti ,
ci după cel de-al doilea Paşti. Astfel, anul 31 nu poate fi un an posibil
ţinând seama de acest obicei al Paştelui.
43
În anul 33 al EC o lună avea douăzeci şi nouă de zile, şi cele două Paşti s-
ar fi ţinut pe 15 şi pe 16 Nisan. Oricum, doar Vineri, 14 Nisan este posibilă
răstignirea în anul 33 al EC. Astfel, răstignirea lui Isus ar fi fost înainte de
ambele Paşte, şi anul 33 al EC nu ar fi rezolvat problema celor două
sărbători. Dacă Scriptura prezintă respectarea celor două Paşte după
calendarul Diaspora, atunci doar anul 30 este posibil pentru anul răstignirii
lui Isus.
II. Răsărit, asfinţit
După revolta macabeilor din anul 164 î. Chr., fariseii au fost cei care au
stăpânit Sanhedrinul o dată în secolul al doilea şi o dată în primul secol î.
Chr. Prin anul 67 î. Chr., cei care stăpâneau Templul şi preoţimea au
revenit în cele din urmă la socoteala răsăritului de soare a saducheilor.
Cam în primul secol al EC saducheii deţineau cu fermitate controlul
societăţii Ierusalimului.
În anii în care luna nouă de pe 1 Nisan se observa mai întâi în timpul zilei
înainte de asfinţit, Paştele cădea în aceeaşi seară, şi după socoteala de
dimineaţă, şi după socoteala de seară. Dar, în anii în care luna nouă pentru
1 Nisan se observa noaptea, înainte de răsărit, Paştele cădea în zile diferite;
Paştele de pe calendarul răsăritului preceda Paştele după calendarul
asfinţitului. Paştele care începea la asfinţit nu putea preceda Paştele care
începea la răsăritul soarelui. Ar fi existat o problemă asemănătoare şi
pentru celelalte sărbători. Acest lucru ar fi condus la o dispută religioasă
care nu dădea impresia nici unui compromis.
Conflictul în urma căruia a avut loc ziua oficială în ceea ce priveşte

respectarea sărbătorilor, putea duce la dezvoltarea sau incorporarea
calendarului Jubilee după „Învăţătura neprihănirii,” (Y. Yadin a consemnat
conexiunea dintre calendarul Jubilee, Învăţătura neprihănirii şi esenieni) şi
retragerea ulterioară a esenienilor la Qumran. În Templul di Ierusalim,
folosirea calendarului răsăritului de soare pentru stabilirea sărbătorilor, nu
ar mai fi continuat sub stăpânirea saducheilor. Incapabili să controleze
sacrificarea în mod oficial a mieilor de Paşte la Templu, fariseii puteau
promova respectarea ritualurilor lui Seder (Paştele după calendarul
Diaspora, fără sacrificarea mieilor), în anii în care Paştele era cu o zi mai
târziu după socoteala lor. Un asemenea lucru ar fi fost o practică normală
în Diaspora unde nu era sacrificat nici un miel.
44
Care Paşti era corect după preoţii de la Templu? Era Cina cea de Taină a
Paştelui pe care a mâncat-o Isus. Mieii au fost sacrificaţi înainte de Cina
cea de Taină (Marcu 14:12; Luca 22:7). Acest lucru îl făceau preoţii pe 14
Nisan, după calendarul răsăritului de soare al Templului. Le era imposibil
ca să sacrifice mieii pe două zile. Aceasta ar fi compromis înţelegerea lor
în ceea ce priveşte Legea, adaptându-se la tradiţia celui de-al doilea Paşte
al pelegrinilor, sau luându-se după socoteala calendarului esenienilor sau al
fariseilor. Nu se face nici o menţionare în privinţa sacrificării mieilor
pentru Paşte în ziua răstignirii lui Isus. Ritualul sacrificării avea loc de
obicei între orele 3:00 şi 5:00 PM (Wars VI 9:3). Astfel, Isus a fost
răstignit pe 15 Nisan după calendarul Templului.
În anul în care Isus a fost răstignit, alinierea celor două Paşte al Templului
şi al Diasporei fi fost după cum urmează în tabelul XXVII. Această
aranjare are loc atunci când secera lunii noi a fost observată pentru prima
dată între asfinţitul şi răsăritul soarelui. În tabelele următoare P = Paştele
după calendarul celui de-al doilea Templu, CT = Cina cea de Taină, R =
Răstignirea, şi S = Seder.
Tabelul XXVII
Luna nouă observată noaptea
14 Nisan 15 Nisan
Calendarul I I I
răsăritului: I zi I noapte I zi I noapte I
P/CT R S
P/CT R S
Calendarul I I P/CT R I S I
asfinţitului: I noapte I zi I noapte I zi I noapte I zi I
13 Nisan 14 Nisan 15 Nisan
Când luna nouă se observă pentru prima dată noaptea, se va situa deasupra
alineatului. Aceasta a fost aranjarea pentru ani 28, 29, 30, 31, 32, 34 şi 35
ai EC. Astfel, Isus a fost răstignit pe 15 Nisan după calendarul Templului şi
pe 14 Nisan după calendarul Diaspora. Isus a mâncat probabil Paştele după
calendarul Templului. Descrierea lui Ioan trebuie să fi recunoscut obiceiul
de mai târziu, după calendarul asfinţitului, al lui Seder, fără sacrificarea
45
mielului. Aceasta este probabil aceeaşi socoteală folosită de Pavel, care L-
a descris pe Isus ca Paştele noastre; Mielul lui Dumnezeu a fost jertfit în
locul mielului Pascal. Deasupra alineatului dor ziua de Vineri se bazează
pe răstignirea din anul 30 al EC. Atunci Isus a murit Vineri, care însemna
14 Nisan pe calendarul asfinţitului şi 15 Nisan pe calendarul răsăritului.
Deasupra alineatului nu se susţine răstignirea de Joi în anul 30 al EC de pe

14 Nisan, după calendarul răsăritului. Atunci este necesar ca să stabilim că
Cina cea de Taină nu era o masă Pascală. Acest lucru este dificil, de vreme
ce acea masă a urmărit sacrificarea mieilor de Paşte, şi chiar Isus a spus că
era gata să mănânce Paştele cu ucenicii Lui. (Marcu 14:14) De asemenea,
nu se are în vedere răstignirea de Miercuri din anul 31 al EC de pe 15
Nisan după calendarul asfinţitului. Atunci Isus a fost răstignit în ziua în
care urma cel de-al doilea Paşti, fără ca să se intercaleze şi luna lui Ve-
Adar.
Când secera lunii noi era observată pentru prima dată între răsărit şi
asfinţit, are loc următorul alineat, după cum se observă în tabelul XXVIII.
Este corect pentru anii 27, 33 şi 36 ai EC. În acest caz Isus a fost răstignit
pe 14 Nisan după calendarul Templului sau calendarul Diaspora. Oricum,
în acest caz mieii pascali trebuiau să fie sacrificaţi pe 13 Nisan, în
contradictoriu cu păstrarea mielului „până în ziua a patrusprezecea a lunii
acesteia; şi toată adunarea lui Israel să-l junghie seara.” (Exod 12:6) Cele
două Paşte care se datorează diferenţei de calendare, exclude anii 27, 33 şi
36 ai EC, ca posibili ani ai răstignirii lui Isus. Odată cu răstignirea de
Vineri în anul 33 al EC, această zi trebuie să cadă pe 14 Nisan, fie după
socoteala răsăritului de soare, fie după socoteala asfinţitului. Din nou
trebuie să stabilim că Cina cea de Taină nu a fost o cină de Paşte. Acest
lucru pretinde ignorarea cuvintelor lui Matei, Marcu, Luca şi ale lui Isus şi
se bazează numai pe cuvintele iudeilor şi pe folosirea cuvântului „Paşte”
de către Ioan. După cum se va discuta mai jos, Paştele se poate referi doar
la sărbătoarea praznicului Azimilor. Şi totuşi nu există nici o lămurire în
ceea ce priveşte sacrificarea mieilor înainte de Cina cea de Taină.
Răstignirea din anul 33 al EC nu este posibilă dacă cele două Paşte trebuie
explicate după diferenţa de calendar dintre socoteala răsăritului şi a
asfinţitului.
Tabelul XXVIII
Luna nouă observată în timpul zilei
13 Nisan 14 Nisan 15 Nisan
46
Calendarul I I I I
răsăritului: I zi I noapte I zi I noapte I zi I noapte I
CT R P
CT R P
Calendarul I CT R I P I
asfinţitului: I noapte I zi I noapte I zi I
14 Nisan 15 Nisan
III. Paştele esenian
După o tradiţie veche (Syriac Didascalia 21) Isus a mâncat Cina cea de
Taină pascală Marţi seara, a fost arestat Miercuri şi răstignit Vineri. În
calendarul Jubilee al esenienilor, Paştele cădea întotdeauna într-o zi de
Miercuri, care începea anterior cu noaptea de Marţi. Astfel, se presupune
că Isus a mâncat Cina cea de Taină a paştelui după calendarul solar al
asfinţitului, după calendarul esenienilor. Paştele, după calendarul lunar al
asfinţitului de soare, cădea cu trei zile mai târziu de Sabat, după răstignirea
de Vineri. Oricum, Cina cea de Taină a fost urmată de sacrificarea mieilor
la Templu; acest lucru nu putea avea de-a face cu esenienii, care se
opuneau curentului ritualului Templului şi obiceiului zilelor sfinte. Se
interpunea de asemenea şi cu cele două zile de tăcere, în plus, din
Evanghelie, între arestarea şi răstignirea lui Isus. Respectarea Paştelui
esenian de către Isus este prea puţin probabilă, în special de când unele din
învăţăturile Sale se opuneau comunităţii Qumran.
IV. Sărbătoarea Azimilor, pe care o numim Paşte
Masa Pascală a fost mâncată în timpul serii de 15 Nisan, după socoteala

răsăritului de soare. Tot într-o seară ca aceasta, pe la mijlocul nopţii, întâiul
născut al oricărui egiptean era omorât. Sărbătoarea Azimilor începea la
răsăritul soarelui al zilei următoare, 15 Nisan. Acest lucru îl observăm în
Lev. 23:5-6 şi în Exod 12:6-8, „În luna întâia, în a patrusprezecea zi a
lunii, între cele două seri, vor fi Paştele Domnului. Şi în a cinsprezecea zi a
lunii acesteia, va fi sărbătoarea Azimilor în cinstea Domnului; şapte zile să
mâncaţi azimi.” Observaţi separarea puternică a Paştelui în cinstea
Domnului, care comemorează salvarea întâiului născut din Israel în
noaptea dinainte de Exod, de sărbătoarea Azimilor, care comemorează
eliberarea actuală de sub robia zilei următoare. Aceste două sărbători
47
separate au fost mult timp un izvor de confuzie, aşa că au fost îmbinate
într-o singură sărbătoare.
În vorbirea obişnuită, „Sărbătoarea Azimilor” şi „Paştele” erau folosite

adesea alternativ. Luca clarifică acest lucru printr-un verset, „Praznicul
Azimilor, numit Paştele, se apropia.” (Luca 22:1) Josephus foloseşte
cuvinte asemănătoare, „sărbătoarea Azimilor, care era aproape, şi pe care
iudeii o numeau Paşte,” (Wars II 1:3) şi, „sărbătoarea Azimilor pe care noi
o numim Paşti.” (Ant. XVIII 2:2) Întreaga sărbătoare a Azimilor era
cunoscută ca Paşte. Paştele şi următoarea sărbătoare a Azimilor sunt de
cele mai multe ori confuze datorită nerecunoaşterii acestei tradiţii de nume
în alternanţă a sărbătorilor. Luând în considerare acest lucru, o comparaţie
a cuvintelor lui Matei, Marcu şi Luca cu cele ale lui Ioan este avantajoasă.
Evanghelia sinoptică relatează că, „În ziua dintâi a praznicului Azimelor,

când jertfeau Paştele, ucenicii lui Isus I-au zis: „Unde voieşti să ne ducem
să-Ţi pregătim ca să mănânci Paştele?” ( Marcu 14:12; Marcu 14:13-17;
Matei 26:17-20; Luca 22:7-16) Pe 14 Nisan, ziua când „jertfeau Paştele,”
Isus încă trăia. Cina cea de Taină, cina Pascală, se mânca încă din timpul
serii de 14 Nisan. Isus urma să fie sacrificat în ziua următoare.
Din această perspectivă pasajele din Ioan, care par în contradicţie cu cele
din Matei, Marcu şi Luca, pot fi revizuite. Înainte de Cina cea de Taină a
lui Isus şi a ucenicilor, Ioan a scris, „Înainte de praznicul Paştelor, Isus, ca
Cel care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta…” (Ioan 13:1)
Aceste cuvinte au fost rostite probabil înainte de Cina cea de Taină, şi
prezintă următoarele evenimente în ceea ce priveşte cunoştinţa lui Isus
dinainte despre moartea Sa. Ori „sărbătoarea Paştelui” este de fapt
următoarea sărbătoare a Azimilor. Când Iuda a părăsit Cina cea de Taină
pentru a-L trăda pe Isus, „Unii credeau că, de vreme ce Iuda avea punga,
Isus voia să-i spună: „Cumpără ce ne trebuie pentru praznic.” (Ioan 13:29)
Ucenicii au presupus că Iuda a mers să cumpere provizii pentru a continua
Paştele sau pentru „praznicul” de mâine, praznicul Azimilor.
În următoarea zi, după ce Isus a fost interogat de marele preot, „Au adus
pe Isus de la Caiafa în odaia de judecată: era dimineaţa. Ei n-au intrat în
odaia de judecată, ca să nu se spurce şi să poată mânca Paştele.” (Ioan
18:28) Descrierea lui Ioan nu este o paralelă la terminologia Vechiului
Testament, de „a ţine” Paştele. De asemenea, în mod normal, un om
rămânea doar din punct de vedere convenţional necurat până seara şi masa
48
de Paşte era mâncată după aceea. Oricum, procesul de curăţire pentru
intrarea în sărbătoarea praznicului Azimilor începea în mod normal cu o
săptămână înainte de Paşte, pe 8 Nisan. Aici, din nou, „Paştele se referă la
sărbătoarea praznicului Azimilor.
Ultima contradicţie aparentă care trebuie avută în vedere, prezintă, „ Era

ziua Pregătirii Paştelor, cam pe la ceasul al şaselea. Pilat a zis Iudeilor:
„Iată Împăratul vostru!” (Ioan 19:14) „Paştele” se poate referi din nou la
sărbătoarea praznicului Azimilor, nu la Cina cea de Taină a Paştelui
anterior. După calendarul răsăritului de soare al Templului, Isus a mâncat
masa de Paşte în seara de 14 Nisan, şi a fost răstignit în următoarea zi, pe
15 Nisan.
V. Concluzie
Trebuiau să fie probabil două mese de Paşte, celebrate în Ierusalim pe

vremea lui Isus. Această tradiţie a iudeilor din Diaspora a fost adusă în
Ierusalim de către pelegrini şi trecută cu vederea de către farisei. Oricum,
preoţii de la Templu sacrificau mieii pentru Paşte numai pe 14 Nisan, după
calendarul Templului. Al doilea obicei după răstignirea lui Isus a fost poate
obiceiul fariseilor al lui Seder, sau probabil a fost pur şi simplu praznicul
Azimilor. Aceasta poate fi la fel de bine semnificaţia lui Ioan a folosirii
cuvântului „Paşte”, sau se poate să se fi referit la un al doilea Paşte. Isus
probabil a fost răstignit după calendarul aranjat în tabelul XXVII, de mai
sus. Dacă Cina cea de taină era cina Paştelui, atunci răstignirea lui Isus a
avut loc pe 7 Aprilie, anul 30 al EC. Aceasta însemna 15 Nisan după
calendarul răsăritului de soare şi 14 Nisan după calendarul asfinţitului.
Capitolul 22
ESTE A TREIA ZI
Pavel a scris corintenilor, „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am

primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi.” (1
Corinteni 15:3) Pavel a realizat pe deplin şi mai presus de orice că Isus
Hristos a fost jertfit pentru păcatele lumii. Învierea Sa este garanţia vieţii
veşnice a lui Dumnezeu pentru cei care s-au împăcat cu El. Aici, Pavel
49
priveşte înapoi la momentul hătărâtor din istoria umanităţii. Acest capitol
va da înapoi trei zile de la învierea lui Isus la răstignirea Lui. Apariţiile
Sale de mai târziu în trupul înviat vor fi discutate mai apoi.
Isus a murit pe la mijlocul după amiezii, la ora 3:00 PM. Cel mai probabil
era într-o zi de Vineri. Folosind socoteala obişnuită a iudeilor, a treia zi şi
învierea au căzut într-o Duminică. După socoteala răsăritului, Isus trebuie
să fi înviat cu puţin după răsăritul soarelui. După socoteala asfinţitului,
Isus a înviat fie înainte de răsărit, fie după. Detaliile potrivirii în timp a
învierii Sale vor pune în ordine acest lucru.
I. Învierea
Când Maria Magdalena şi celelalte femei erau în drum spre mormânt

pentru a unge trupul lui Isus, a avut loc un mare cutremur de pământ. În
acelaşi timp un înger a rostogolit piatra de la intrarea mormântului (Matei
28:1-4; Marcu 16:1). Când ele au sosit la mormânt, îngerul le-a spus
femeilor, „Nu este aici, a înviat.” (Matei 28:6; Marcu 16:6; Luca 24:6)
Mormântul era gol. Isus a înviat înainte ca femeile să sosească la mormânt.
Dacă s-a întâmplat cu puţin timp înainte, în momentul cutremurului, sau cu
câteva ore înainte de acesta, nu se menţionează. Rostogolirea pietrei
dinaintea mormântului a fost necesară doar pentru ca urmaşii Lui să ştie că
El a înviat. Era inutil ca piatra să fie dată la o parte, pentru ca Isus să poată
ieşi. Isus deja plecase din mormânt până au sosit femeile.
Când au ajuns femeile la mormânt? Ioan a relatat, „ În ziua dintâi a

săptămânii, Maria Magdalina s-a dus dis-de-dimineaţă la mormânt, pe
când era încă întuneric; şi a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt.”
(Ioan 20:1) Mai târziu, în aceeaşi Duminică Ioan a scris, „În seara aceleiaşi
zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi
ucenicii erau încuiate, de frica Iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor,
şi le-a zis: „Pace vouă!” (Ioan 20:19) Relatările lui Ioan au avut loc în
prima zi a săptămânii, şi la răsăritul soarelui şi din nou la asfinţit. El
trebuie să fi calculat fie după metoda răsărit la răsărit, fie după ziua
romană, care începea la mijlocul nopţii. Nu putea folosi în cazul acesta
socoteala asfinţit la asfinţit.
Un pasaj prezintă un punct de reper în plus pentru a sugera că Ioan a

folosit socoteala romană. Când Ioan a confirmat că Isus stătea înaintea lui
Pilat la judecată, a scris, „Era ziua Pregătirii Paştelor, cam pe la ceasul al
50
şaselea. Pilat a zis Iudeilor: „Iată Împăratul vostru!” (Ioan 19:14) De
vreme ce Isus a fost răstignit mai târziu, cam pe la ceasul al treilea (Marcu
15:25), adică la ora 9:00 AM, se pare că Ioan se referea aici la „ceasul al
şaselea” ca la ora 6:00 AM timpul roman mai degrabă, decât la miezul zilei
după socoteala iudeilor. Ioan fără îndoială că a folosit socoteala romană
când s-a referit la prezentarea lui Isus înaintea guvernatorului roman. S-a
argumentat că „ceasul al treilea” al lui Marcu şi „ceasul al şaselea” al lui
Ioan sunt aproximaţii, ambele ore însemnând acel sfert dintr-o zi de la 9:00
AM până la amiază. Dacă Ioan folosea socoteala iudaică a răsăritului de
soare, atunci femeile vizitau mormântul după răsăritul soarelui. Dacă Ioan
a folosit socoteala romană, atunci prima lor vizită ar fi fost înainte sau
după răsăritul soarelui. Acest lucru lasă posibilitatea ca învierea lui Isus să
fi fost înainte de răsăritul soarelui, după cum s-a sugerat odată cu sosirea
Mariei Magdalena la mormânt „pe când era încă întuneric.”
Celelalte trei Evanghelii indică faptul că femeile au sosit la mormânt cu

puţin timp după răsăritul soarelui. Matei a spus, „La sfârşitul zilei
Sabatului, când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii,
Maria Magdalina şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul.” (Matei
28:1) Odihna Sabatului era socotită de la asfinţit la asfinţit, însă după
calendarul răsăritului de soare, ziua începea la mijlocul la mijlocul celei
de-a şasea zi şi se sfârşea la mijlocul celei de-a şaptea zi. Odihna Sabatului
se sfârşea înainte de asfinţitul soarelui, însă se poate face aici referire şi la
calendarul de zi. Relatarea implică şi faptul că ziua a şaptea din calendar
nu trece până ce nu a început prima zi, fiind menţionat calendarul
răsăritului de soare.
Cu o afirmaţie asemănătoare, Marcu a continuat, „ În ziua dintâi a

săptămânii, s-au dus la mormânt dis-de-dimineaţă, pe când răsărea
soarele.” (Marcu 16:2) Luca a spus că „În ziua întâi a săptămânii, femeile
acestea, şi altele împreună cu ele, au venit la mormânt dis-de-dimineaţă, şi
au adus miresmele pe care le pregătiseră.” (Luca 24:1) Deşi relatarea lui
Matei implică socoteala răsăritului de soare, acest lucru nu este clar din
cuvintele lui Marcu sau Luca. Toţi prezintă sosirea la mormânt foarte
curând după răsăritul soarelui. Sau femeile au sosit după răsăritul soarelui,
însă mormântul era încă învăluit în întunericul umbrelor dimineţii
devreme. Cu toate că femeile au sosit după răsăritul soarelui, când au sosit,
Isus era deja înviat. Acest eveniment anterior poate a avut loc în mod
teoretic, fie înainte, fie după răsăritul soarelui. În orice caz, în anul 30 al
EC Isus a ţinut Paştele după calendarul răsăritului. După acest calendar
51
învierea Lui trebuie să fi avut loc atunci când a început răsăritul celei de-a
treia zi, cu puţin înainte ca femeile să sosească la mormânt.
II. Drumul spre Emaus
Mai târziu, în Duminica învierii, Isus S-a arătat la doi ucenici în drumul
spre Emaus. Ei nu L-au recunoscut, şi au rămas surprinşi că El nu părea să
ştie de evenimentele petrecute recent în Ierusalim. Ei I-au spus, „Cum
preoţii cei mai de seamă şi mai marii noştri L-au dat să fie osândit la
moarte, şi L-au răstignit?” Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va
izbăvi pe Israel; dar cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-
au întâmplat aceste lucruri.” (Luca 24:20-21) În timpul orelor zilei de
Duminică, aceşti ucenici au spus că era încă a treia zi, şi asta înseamnă că
Isus trebuie să fi fost răstignit într-o zi de Vineri. Dacă aceşti ucenici au
folosit socoteala răsăritului de soare, atunci Isus trebuie să fi înviat după
răsăritul de soare de Duminică. Dacă foloseau socoteala asfinţitului, atunci
Isus trebuie să fi înviat înainte sau după răsăritul soarelui. Întrebarea este
aparent lămurită prin, „Isus, după ce a înviat, în dimineaţa zilei dintâi a
săptămânii, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena.” (Marcu 16:9) Isus a
înviat în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii, Duminică dimineaţa, nu în
seara precedentă, după asfinţitul soarelui, sau chiar înainte de răsărit. Isus a
înviat după răsăritul soarelui. Orele zilei de Duminică erau a treia zi, nu
după trei zile, şi după socoteala nici unui calendar răstignirea lui Isus nu
iese aici că ar fi fost într-o zi de Vineri.
III. Apariţiile învierii
Ţinând seama de concluziile anterioare, Isus a înviat Duminică, 9 Aprilie,

anul 30 al EC. În acea zi S-a arătat femeilor, celor doi ucenici în drumul
spre Emaus, şi seara, ucenicilor Săi aflaţi într-o cameră închisă. Apoi,
„după opt zile” (Ioan 20:26) S-a arătat tuturor ucenicilor, iar Toma L-a
recunoscut ca Dumnezeu. Ziua era Duminică, 16 Aprilie. Isus S-a mai
arătat ucenicilor a treia oară, pe când pescuiau în marea Tiberiadei (Ioan
21:1-25) Apoi S-a mai arătat la peste cinci sute de fraţi (1 Corinteni 15:6;
Matei 28:16-20; Marcu 16:15-18).
S-a mai arătat în cele din urmă lui Iacov şi apostolilor, ivindu-se după o
perioadă de patruzeci de zile. (Fapte 1:3) A patruzecia zi se calculează de
Duminică seara, când Isus S-a arătat prima dată apostolilor. Aceasta se
observă după socoteala Syro-Macedoneană a lui Luca a asfinţitului de
52
soare, a cincizecia zi căzând într-o zi de Vineri, 19 Mai. După ce le-a dat
marea trimitere, de a duce Evanghelia întregii lumi, Isus S-a înălţat la cer.
Apoi, apostolii „s-au întors în Ierusalim din muntele numit al Măslinilor,
care este lângă Ierusalim, departe cât un drum în ziua Sabatului.” (Fapte
1:12) Apostolii au trebuit să se întoarcă cu puţin după asfinţitul soarelui de
Sabat, sub acuzaţia că au încălcat Legea. Observaţia finală a lui Luca a fost
să împrăştie orice fel de zvon, se mai confirmă ziua săptămânii şi socoteala
asfinţitului de soare a lui Luca.
Mai târziu Isus S-a arătat lui Pavel în drumul spre Damasc. Acest lucru se
va discuta odată cu creşterea primei Biserici.
IV. Concluzie
Isus a înviat cu puţin timp după răsăritul soarelui, în dimineaţa zilei de

Duminică, 9 Aprilie, anul 30 al EC. [Revizuire: Se pare de asemenea că
Isus a înviat înainte de răsăritul soarelui, şi că Ioan a calculat după
calendarul Iulian.] Observaţia că „este a treia zi,” împreună cu alte
Scripturi confirmă răstignirea de Vineri şi elimină posibilitatea răstignirii
de Miercuri sau de Joi. Isus S-a arătat multora timp de patruzeci de zile, iar
înălţarea la cer a fost într-o zi de Vineri, 19 Mai, anul 30 al EC.
Capitolul 23
PILAT, SEJANUS ŞI ANUL 33 AL EC
Perioada prezentă a erei creştine a fost calculată în secolul al şaselea de

către Dionysius Exiguu. El a datat învierea pe 27 Martie, anul 33 al EC,
apoi a revenit şi a poziţionat doar anul, care este incorect şi în situaţia
prezentă. Însă datarea Paştelui pe 27 Martie a continuat să apară în
calendarul medieval liturgic.
De asemenea, pare să fi fost un argument profetic obligatoriu, în privinţa

faptului că răstignirea lui Isus a avut loc în anul 33 al EC. Sprijinul pentru
această dată creşte cu cât se aude mai mult despre împlinirea exactă a
profeţiei îngerului Gavril spusă de Daniel despre cele şaptezeci de
săptămâni. Nu doar împlinirea exactă a anului se găseşte, ci chiar şi a zilei.
53
Oricum, o cerinţă a acelei interpretări este că răstignirea trebuie să fi avut
loc în anul 33 al EC. De vreme ce acesta este un an prea puţin probabil
pentru răstignirea Sa, în orice caz, bazele propuse pentru anul 33 al EC
trebuie examinate.
O sugestie observă localizarea istorică dintr-o perspectivă romană, care-l

vede pe Ponţiu Pilat ca pe un prieten al puternicului Sejanus, care a aspirat
la tronul lui Tiberiu Cezar. Tiberiu nu a acoperit această ameninţare, iar
Sejanus şi mulţi din prietenii săi au fost ucişi în baia de sânge a Romei.
Când Pilat a dorit să-L elibereze pe Isus, iudeii l-au acuzat pe Pilat de
faptul că nu va mai fi prietenul lui Cezar, şi l-au ameninţat făcând apel a
Tiberiu. S-a presupus atunci că Pilat a fost uşor influenţabil şi a fost până
la urmă de acord cu iudeii, deoarece nu a mai fost sprijinit de mult timp de
mentorul său, Sejanus. Mai mult, Pilat nu a dorit să-l stârnească pe Tibeiru,
de frică să nu fie ucis şi el ca prieten al lui Sejanus. De aceea, trădarea şi
răstignirea lui Isus au avut loc după moartea lui Sejanus, în anul 31 al EC,
care lasă doar anul 33 ca pe alegere rămasă rezonabilă. Cine era acest
Sejanus, şi ce legătură avea cu Pilat?
Această situaţie va fi luată în considerare prin trei secţiuni. Mai întâi va fi

prezentată localizarea istorică, bazată în primul rând pe scrierile istoricului
roman, Dio Cassius. În al doilea rând se va discuta scenariul presupus care
susţine răstignirea din anul 33 al EC. În final, combaterea acestei situaţii
care dovedeşte că unele presupuneri de bază sunt negarantate sau false.
Apoi va fi examinată o bază diferită, care presupune că în împlinirea

profeţiei că luna s-a transformat în sânge în ziua când a murit Hristos.
Acest lucru a fost cauzat de o eclipsă lunară de pe 3 Aprilie, anul 33 al EC.
I. Localizarea istorică
Tiberiu a devenit împărat al Imperiului Roman în anul 14 al EC. Dio

Cassius şi-a descris personajul astfel, „Avea cel mai distins caracter.
Niciodată nu lăsa să se înţeleagă ceea ce dorea să pară prin conversaţia lui,
şi ceea ce spunea că doreşte, de obicei nu dorea, de fapt. În sens contrar,
cuvintele sale indicau exact opusul planului său real…. Acum, dacă ar fi
urmat această metodă în mod consecvent, ar fi fost uşor pentru cei care
veneau să-l cunoască, să fie vigilenţi faţă de el…. Dar, după cum am mai
menţionat, devenea supărat dacă cineva arăta că nu-l înţelege, şi-i omora
pe mulţi pentru nici o altă insultă decât doar că îl înţelegeau.” (Istoria
54
romană LVII 1:1-4) Aceasta era partea dificilă în a avea de-a face cu
Tiberiu.
Tiberiu a fost cu siguranţă o persoană rezonabilă în timpul primilor ani se

stăpânire. Însă după moartea nepotului său adoptiv, Germanicus, în anul 19
al EC, atitudinea i s-a schimbat (Istoria romană LVII 13:6). A devenit din
ce în ce mai suspicios, cauzând moartea tuturor celor care-i provocau firea
sau autoritatea. Şi prin anul 20 al EC, „era ajutat şi sprijinit cu înflăcărare
în toate întreprinderile sale de către Lucius Aneius Sejanus…. Acesta era
omul de care Tiberiu s-a ataşat, datorită caracterelor asemănătoare,
ridicându-l în funcţia de pretor, o cinste a unei asemenea poziţii sociale
care nu a mai fost acordată vreodată cuiva; şi l-a făcut ca asistent şi
sfătuitor în toate problemele sale.” (Istoria romană LVII 19:1, 7) Sejanus a
fost una din cele câteva persoane în care Tiberiu avea încredere, şi probabil
şi datorită caracterelor lor asemănătoare.
Puterea lui Sejanus creştea, şi prin anul 23 al EC, cetăţenii Romei i-au
înălţat statui (Istoria romană LVII 21:3). În anul 26 al EC, „Tiberiu a
părăsit Roma… şi niciodată nu s-a mai întors în oraş, deşi mereu era pe
punctul de a reveni şi de a nu mai trimite mesaje în urma acelei
consecinţe.” (Istoria romană LVIII 1:1) Cu toate că Tiberiu nu dădea de
înţeles, motivele sale pentru care a părăsit Roma includeau teama unei
asasinări şi libertatea de a-şi continua activităţile sale senzuale fără a fi
condamnat. Odată cu absenţa continuă a lui Tiberiu, puterea lui Sejanus a
crescut. Prin anul 29 al EC, „Sejanus s-a ridicat cu mult mai mult decât i se
cuvenea. S-a votat ca ziua sa de naştere să fie ţinută în mod public.”
(Istoria romană LVIII 2:7-8) În anul 30 al EC, „Sejanus s-a ridicat mai
mult şi mai grozav decât în toate dăţile, astfel încât senatorii şi ceilalţi îl
priveau de parcă el era împăratul, pe când lui Tiberiu îi acordau un respect
superficial,” şi „până la urmă se aduceau şi ca jertfă înaintea statuilor lui
Sejanus aşa cum făceau şi înaintea celor ale lui Tiberiu.” ( Istoria romană
LVIII 4:1, 4) A pus stăpânire pe garda pretoriană, cât şi pe popor, în timp
ce arena era pregătită pentru o reuşită.
Tiberiu devenise conştient de pericolul în care se găsea puterea lui. Poziţia

sa absentă era dificilă deoarece Sejanus „i-a făcut pe toţi asociaţii lui
Tiberiu în mod complet prietenii lui, astfel încât aceştia îi raportau imediat
absolut orice spunea sau făcea împăratul, în timp ce nimeni nu-l informa
pe Tiberiu de tot ce făcea Sejanus.” (Istoria romană LVIII 4:2) Între timp,
„Sejanus devenise o persoană atât de mare şi datorită aroganţei sale
55
excesive, şi datorită puterii sale vaste, încât spus pe scurt, el însuşi părea a
fi împăratul, iar Tiberiu un fel de monarh izolat, întrucât ultima vreme şi-o
petrecuse pe insula Capree.” (Istoria romană LVIII 4:9) În anul 31 al EC,
Tiberiu l-a trimis pe Macro ca mesager al său la Roma cu un complot de a-
l ucide pe Sejanus. Cu presupusa promisiune de a fi făcut tribun, Sejanus a
mers la Senat pentru a asculta scrisoarea de aprobare a lui Tiberiu. Între
timp, Macro a trimis Garda Pretoriană la comandamentul lor, iar trupele de
străjeri au înconjurat Senatul. Scrisoarea lui Tiberiu îl condamna pe
Sejanus, care a fost dus la închisoare. Cetăţenii i-au dărâmat statuile, şi pe
18 Octombrie „ a fost executat, iar trupul i-a fost aruncat pe scări, unde
gloatele au abuzat de el trei zile la rând, iar după aceea l-au aruncat în râu.”
(Istoria romană LVIII 11:5); Suetonius, Tiberiu 65)
A urmat apoi o perioadă de groază pentru Roma, pentru că „o mare zarvă a

avut loc în oraş; mulţimea reţinea pe oricine vedea dintre cei care au
posedat de marea influenţă a lui Sejanus…. Soldaţii, de asemenea, erau
îngrijoraţi pentru că au fost suspectaţi de prietenie pentru Sejanus şi pentru
că străjeri erau preferaţi pentru loialitatea faţă de împărat, în timp ce ei
erau daţi să ardă şi să fie jefuiţi.” (Istoria romană LVIII 12:1-2) Apoi au
început persecuţiile formale şi omorurile, şi „Aşa a fost încât nici Tiberiu
nu a cruţat pe nimeni, ci a pus pe toţi cetăţenii, fără excepţie, unii
împotriva altora, nici nimeni, datorită acestei situaţii, nu putea avea
încredere în loialitatea vreunui prieten; dar vinovatul şi inocentul, fricosul
şi cel lipsit de frică, se găseau în aceeaşi situaţie, când puşi faţă în faţă cu
ancheta erau acuzaţi că s-au implicat în faptele lui Sejanus.” ( Istoria
romană LVIII 16:4-6; Suetonius, Tiberiu 61-62) Mulţi au murit de morţi
îngrozitoare, iar alţii îşi luau ei singuri vieţile.
Masacrul a continuat până în anul 32 al EC, când unul din acuzaţi a spus,
„Dacă împăratul s-a purtat cum se cuvine cu un asemenea prieten
(Sejanus), la rândule meu, nu am făcut nimic greşit.” (Istoria romană
LVIII 19:4) Senatul l-a scutit pe acest om de pedeapsă, şi Tiberiu a fost de
acord. La acea dată persecuţia a încetat. De fapt, în anul următor, 33 al EC,
Marius şi fiica lui au fost omorâţi pentru că el a încercat să o protejeze
pentru ca să nu fie victima sexuală a lui Tiberiu, însă „Oamenii credeau că
toată această acţiune precedentă împotriva celor doi a fost datorită lui
Sejanus, şi se aşteptau acum ca vieţile lor să fie cruţate.” (Istoria romană
LVIII 22:5) Epurarea lui Sejanus a durat cam până în anul 32 al EC, şi
după aceea nu a mai existat nici o ameninţare din partea prietenului său.
56
II. Pilat şi Sejanus
Scenariul în special istoric care susţine răstignirea din anul 33 al EC, este
bazat pe discrepanţa presupusă între explicaţia biblică a comportamentului
lui Pilat în încercarea de a-L apăra pe Isus, şi prezentarea caracterului său
de către scrierile iudaice, Josephus (Ant. XVIII 3:1; Războaie II 9:2-4) şi
Philo (Legatio ad Gaium 301-302). La proces, Pilat este văzut cu voinţă
slabă şi supus sub presiunea iudeilor. Acest lucru era în contrast cu
reputaţia care-l consemna ca fiind lacom, neînduplecat, crud, tiranic şi
setos de sânge, şi neluând în considerare cele câteva calităţi neînsemnate
care să-l facă iubit. Controversa este că activităţile opresive de mai
devreme ale lui Pilat erau sprijinite de Sejanus, şi că atitudinea lui de
supunere la judecata lui Isus era din cauză că Sejanus era mort pe atunci.
Fără protecţia lui Sejanus, Pilat se temea de protestul iudeilor care îl
puteau reclama lui Tiberiu. De aceea, răstignirea a fost după moartea lui
Sejanus, adică prin anul 33 al EC. Dar care era obligaţia care după cum se
presupune, îl delimita pe Pilat faţă de acest stăpân puternic?
Se presupune în continuare că Sejanus l-a numit pe Pilat ca şi procuror al

Iudeii, datorită unei misiuni de opresiune a iudeilor. Şi Pilat, şi Sejanus s-a
consemnat că au fost antisemitici (Philo, Legatio ad Gaium 159-161;
Suetonius, Tiberiu 36). Tentativa lui Pilat, de a fixa insignele şi standardele
armatei romane în Ierusalim atunci când a sosit pentru prima dată,
confirmă o asemenea atitudine. Iudeii au protestat şi au lăsat ca grumazul
lor să fie tocit de sabie înainte ca Pilat să se domolească. Pilat a folosit mai
apoi banii de la Templu pentru a construi un apeduct, iar când iudeii au
protestat au fost ucişi mulţi atunci (Ant. XVIII 3:2; Războaie II 9:4). A fost
atunci când I S-a raportat lui Isus că Pilat a amestecat sângele galileenilor
cu al jertfelor aduse de ei (Luca 13:1). Pilat se folosea de metode aspre
pentru a-şi ţine obiectivele sub control.
Al doilea episod de aur, scuturile fără imagine se presupune că a avut loc

de Paştele din anul 32 al EC. Acesta ar fi după moartea lui Sejanus, şi
înainte de judecata lui Isus. Pilat se presupune că dorea să se facă plăcut
împăratului prin promovarea închinării înaintea lui Tiberiu, pentru că pe
scuturi era „numele persoanei care făcea dedicaţia şi a lui, în a cărui cinste
era făcut.” (Philo, Legatio ad Gaium 299). Iudeii au refuzat să se supună
inscripţiei şi au apelat la Tiberiu prin cei patru fii ai lui Irod, şi care l-ar fi
inclus şi pe Irod Antipa. Supărat, Tiberiu l-a respins pe Pilat. (Philo,
Legatio ad Gaium 300, 305). Acesta este dat ca motiv de duşmănie între
57
Pilat şi Irod Antipa. Este evident din toate punctele de vedere că Ponţiu
Pilat nu favoriza poporul iudeu.
Monedele lui Pilat sunt prezentate ca o evidenţă în plus a aversiunii lui

Pilat faţă de iudei. Pilat şi-a scos prima monedă în anul 29/30 al EC. pe ea
apărea o cârjă de episcop, simbolizând închinarea înaintea romanului, după
cum se presupune, pentru îndoctrinarea iudeilor. Se spunea că acest lucru
era o ofensă la adresa iudeilor. Pilat şi-a emis ultima monedă în anul 31/32
al EC. S-a presupus că nu şi-a mai scos nici o monedă care să-i ofenseze
pe iudei pentru că Sejanus era deja mort şi Tiberiu a ordonat guvernatorilor
provinciali să nu se comporte urât cu iudeii. (Philo, Legatio ad Gaium 159-
161).
Pilat ştia că Isus era fără vină, însă a cedat iudeilor dispreţuitori când au
spus, „Dacă dai drumul omului acestuia, nu eşti prieten cu Cezarul.
Oricine se face pe sine împărat, este împotriva Cezarului.” (Ioan 19:12)
Aceasta era din cauză că nu cu mult timp în urmă era sprijinit de Sejanus,
care mai devreme nu intercepta nici un mesaj de-al lui Cezar. Îi era teamă
acum că dacă îl înfruntă pe Tiberiu, va fi omorât datorită prieteniei sale
formale. Şi astfel, Pilat a făcut pe placul iudeilor, după cum se pare, cam
prin anul 33 al EC.
III. Un prieten al Cezarului
De fapt, Pilat probabil era prieten cu Cezarul. Atitudinea sa antisemită era

o răsfrângere a existenţei sale ca pro-roman şi nevoia de a-şi menţine
controlul. Tiberiu de asemenea era văzut cu dispreţ de către iudei, atunci
când el i-a izgonit pe toţi din Roma în anul 19 al EC (Ant. XVIII 3:5). Până
în anul 32 al EC Tiberiu şi Sejanus până la moartea sa, păreau antisemiţi.
Oricum, Tiberiu a fost cel care „nu a trimis decât doi procuratori ca să
guverneze naţiunea iudeilor, Gratus, şi succesorul său la guvernare, Pilat.”
(Ant. XVIII 5:6) Nu Sejanus l-a trimis pe Pilat în Iudea , şi nu există nici o
dovadă care să-i lege unul de altul, decât doar ce aflăm din speculaţii. Pilat
a fost numit şi raportat de către Tiberiu Cezar.
Sejanus avea ceva influenţă în provincia Siria care stăpânea Iudea. După
moartea lui Sejanus, Tiberiu a trimis „să prezinte legiunile în Siria, pentru
că doar ei au fost care nu i-ai dedicat nici o imagine lui Sejanus printre
standardele lor.” (Suetonius, Tiberiu 48) Fără un sprijin militar lui Pilat i-ar
fi fost greu să constrângă politicile presupuse a fi provenite de la Sejanus.
58
De asemenea, ar fi fost posibil pentru Pilat sau pentru iudei să trimită un
mesaj în mod direct lui Tiberiu la Capri, în timp ce Sejanus încă trăia, cu
puţină teamă care putea fi interceptat.
Monedele lui Pilat, de asemenea sunt pasibile de speculaţie, şi nu pentru

conţinutul lor de metal sau pentru valoarea numismatică. Pe moneda sa din
anul 29/30 al EC era un simpulum, o lingură mare folosită la jertfe, care
era semnul preotului roman. Acest lucru a avut prea puţin probabil intenţia
de a-i ofensa pe iudei, era exact ca şi cu capul lui Cezar sau vulturul
roman. Chiar asemenea monede ca acestea au devenit acceptabile.
Autorităţile iudaice de la Templu foloseau banii de argint din Tyr ca
standard de plată, o monedă fabricată de marele Irod şi succesorii săi.
Observând atent această monedă, îţi dai seama că înfăţişează capul lui
Heracles, reversul vulturului. Când iudeii L-au pus la încercare pe Isus, El
le-a spus, „Arătaţi-Mi un ban (Greceşte: dinar.). Al cui chip, şi ale cui
slove Sunt scrise pe el?” „Ale Cezarului” au răspuns ei.” (Luca 20:24;
Matei 22:19-21; Marcu 12:15-16) Iudeii i-au adus o monedă cu chipul
Cezarului, fiind puţin ofensaţi de lingura mare de pe monezile lui Pilat.
Pilat a încetat să mai scoată monede după anul 31/32 al EC. Aceasta nu era
din dorinţa de a înceta să-i mai ofenseze pe iudei, sau pentru a respecta
politica schimbată a lui Tiberiu pentru iudei, ci pentru că monetăria a fost
transferată la Antiohia la acea vreme. Monezile lui Pilat nu acordă nici un
sprijin în ceea ce priveşte răstignirea din anul 33 al EC.
Al doilea episod cu scuturile nu trebuie explicat, adică vrăjmăşia dintre

Pilat şi Irod Antipa înainte de judecata lui Isus (Luca 23:12). Scuturile au
fost dedicate mai probabil lui Augustus, nu lui Tiberiu. Faptul că Tiberiu, a
refuzat în mod evident onorurile (Suetonius,Tiberiu 26, 67) trebuia ca Pilat
să ştie şi posibil iudeii. Dacă nu, cum puteau iudeii să se plângă lui Tiberiu
că a fost onorat, chiar dacă lor nu erau de acord cu astfel de metodă.
Atitudinea anti-iudaică a lui Pilat şi amestecul său în Galilea lui Irod stau
la baza aversiunii. Când Pilat a admis jurisdicţia lui Irod asupra lui Isus,
romanul trebuie să fi admis pentru prima dată pe liderul iudeu ca un
presupus egal. O asemenea recunoaşte se presupune că a câştigat prietenia
lui Irod. Incidentul scuturilor de aur a putut avea loc cu câţiva ani mai
devreme, sau mai târziu, un punct de plecare pentru aversiunea din viitor.
Pilat era încă setos de sânge în ceea ce priveşte obiectivele sale aproape de
perioada de sfârşit a termenului său, de vreme ce ia pedepsit aspru şi i-a
măcelărit pe mulţi dintre samariteni (Ant. XVIII 4:1). Acest episod, însă nu
clarifică nici o bază pentru răstignirea de mai târziu.
59
Când iudeii L-au adus pe Isus la Pilat, mai întâi a verificat dacă nu era vreo
ameninţare pentru Roma sau în ceea ce priveşte controlul său asupra
Iudeii. Pilat trebuia să fi auzit deja de unele manifestări ale lui Isus, şi cum
liderii iudei erau neliniştiţi în privinţa Lui. Când Isus a afirmat că
împărăţia Lui nu era din această lume (Ioan 18:36), Pilat a dorit să-L
elibereze. Când iudeii au insistat ca El să moară, mai ales „ din pizmă,”
(Matei 27:18) Pilat a văzut o oportunitate frumoasă de a le oferi liderilor
iudei vremuri grele. În loc să-L elibereze pe Isus după cum a hotărât mai
întâi, L-a trimis la Irod. Irod nu a putut lua o decizie nici împotriva
liderilor iudei, nici împotriva partizanilor lui Isus din tetrarhia Galileii.
Pilat S-a folosit atunci de Isus pentru a-i ispiti pe iudei, mai mult, să irite.
În orice caz, lui Pilat îi era teamă să condamne pe un om cunoscut ca „Fiu
al lui Dumnezeu,” (Ioan 18:7-8) şi mai era şi faptul că soţia sa era de
partea lui Isus din cauza unui vis (Matei 27:19). Din nou, se părea că e
momentul să-L elibereze pe Isus. Dar iudeii l-au ameninţat că nu mai era
prieten cu Cezarul, o acuzaţie care l-a iritat pe Pilat. Când iudeii au strigat
să-l elibereze pe Baraba în locul lui Isus, Pilat şi-a dat seama că a împins
jocul prea departe. Problema lui Pilat a fost imediată, şi „a văzut că nu
ajunge la nimic.” (Matei 27:24) Şi-a spălat mâinile de responsabilitate şi
L-a dat pe Isus ca să fie răstignit. Pilat nu a acţionat de frica Cezarului, ci
s-a dezgustat să mai joace un joc care mergea prea departe.
Pilat nu se temea de Cezar că l-ar fi presupus ca şi prieten al lui Sejanus.

Epurarea lui Sejanus a luat sfârşit în anul 32 al EC. Dacă acest incident a
avut loc în anul 33 al EC, atunci Pilat nu mai trebuia să se teamă de mânia
lui Tiberiu datorită lui Sejanus. Se temea că Cezar era de partea iudeilor?
Posibil nu, de vreme ce Pilat putea să-i menţioneze lui Cezar că nu a văzut
în Isus nici o ameninţare reală faţă de autoritatea Romei. De ce a consimţit
pretenţiile iudeilor? Pilat a dus prea departe pe liderii iudei, iar ei au adus
mulţimile pentru problema lor. Dorea acum să dea la moarte un om
nevinovat pentru a potoli mulţimile şi pentru a menţine pacea, şi aşa a
făcut. Acest lucru nu implică nici o legătură între Ponţiu Pilat şi Sejanus,
chiar dacă Sejanus era încă în viaţă sau murise recent.
IV. Ziua luna s-a transformat în sânge
Proorocul Ioel a privit la ziua când, „soarele se va preface în întuneric, şi

luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului.” (Ioel 2:31) La Cinzecime,
după învierea lui Isus, Petru a repetat cuvintele lui Ioel (Fapte 2:20), poate
60
ca o referire la răstignirea din Vinerea Mare. A fost împlinită profeţia lui
Ioel la prima venire a lui Isus?
Când a fost răstignit Isus, a fost întuneric de la ora şase la ora nouă (a fost
ziuă până la ora 3:00 PM), când soarele s-a întunecat (Matei 27:45-46;
Marcu 15:33-34; Luca 23:44-45). Acest lucru s-a datorat unei furtuni de
nisip sau unui întuneric neobişnuit cauzat de Dumnezeu. Fără îndoială că
soarele s-a transformat în întuneric. Oricum, o furtună de nisip sau un
întuneric nefiresc nu susţine un anume an al răstignirii.
Culoare lunii poate da impresia de sânge în timpul unei eclipse lunare, şi

acest lucru a fost sugerat în altă parte a profeţiei. O eclipsă lunară a avut
loc pe 3 Aprilie anul 33 al EC, ziua propusă în ceea ce priveşte răstignirea
lui Isus. În orice caz, până recent s-a calculat că eclipsa trebuia să se
sfârşească în timp ce luna răsărea la Ierusalim. Cu datele revizuite de
computer, s-a calculat că o eclipsă de lună parţială a fost puţin vizibilă
când a răsărit luna în acea Vineri a anului 33 al EC. eclipsa a început la
3:40 PM şi a atins zona de acţiune cu un maxim de 60% pe la 5:15 PM.
Oricum, luna era sub orizont la Ierusalim cam până la 6:20 PM. Când a
răsărit luna s-a observat cam 20% din eclipsa rămasă, şi e posibil să fi
apărut la fel de roşie în preajma eclipsei. Eclipsa rămasă s-a încheiat cu
jumătate de oră mai târziu, pe la 6:50 PM. Aceasta se sugerează ca şi
împlinire a profeţiei lui Ioel.
Cu toate că nici o eclipsă de lună nu a fost vizibilă la Ierusalim, în nici un

alt an sugerat pentru răstignire, eclipsa din anul 33 al EC este imposibil de
a fi semnificativă pentru a cerceta data răstignirii. Dacă Petru a rostit
cuvintele lui Ioel pentru că s-au împlinit recent, sau dacă împlinirea a avut
loc mai târziu, nu este un fapt cert. Dacă eclipsa doar parţială putea fi
văzută în realitate la Ierusalim, se cere o verificare independentă. Dacă
eclipsa era într-adevăr culoarea sângelui, este tot un fapt nesigur. Dacă
colţul lunii părea ca de sânge, putea fi interpretat ca împlinire menită a
profeţiei lui Ioel? Deşi este o abordare interesantă, aşa ceva nu poate sta la
baza acceptării răstignirii din anul 33 al EC.
V. Concluzie
Manifestările lui Ponţiu Pilat la judecata lui Isus nu acordă nici un sprijin
pentru răstignirea din anul 33 al EC. Pilat nu poate fi asociat cu Sejanus, şi
chiar dacă se poate, nu mai există nici un pericol pentru că a fost prietenul
61
lui prin anul 33 al EC. Monezile lui Pilat nu sunt posibile să fi fost o
ofensă la adresa iudeilor, şi nu pot susţine răstignirea de mai târziu. Deşi
istoria romană a acelei perioade este interesantă, nu există nici o bază
anume pentru datarea răstignirii lui Isus.
Interpretarea că profeţia lui Ioel a transformării lunii în sânge a fost

împlinită de o eclipsă de lună parţială, este promiţătoare, însă bazată pe
multe lucruri nesigure. Nu poete fi o bază pentru acceptarea răstignirii din
anul 33 al EC.
Pentru a stabili răstignirea lui Isus în anul 33 al EC, se cere ca botezul să fi

fost în anul 29 al EC, primul Său Paşti în anul 30 al EC, şi slujirea de trei
ani şi jumătate. Botezul lui Isus cu un an mai târziu a fost după
interpretarea anului al cinsprezecelea al lui Tiberiu după socoteala romană,
nu după socoteala mai probabilă a lui Luca, după calendarul Siro-
Macedonian. Primul Paşti pentru Isus în anul 30 al EC a fost după
interpretarea a patruzeci şi şase de ani de când a fost început Templul, după
aceea fiind patruzeci şi şase de ani de când Sfânta Sfintelor a fost
completă. Cei trei ani şi jumătate de slujire sunt daţi de concluziile de mai
devreme ale celor care susţin că răstignirea a avut loc în anul 30 sau 31 al
EC, când s-a demonstrat că este mai probabilă o slujire mai scurtă.
Răstignirea lui Hristos din anul 30 al EC a fost dificil de demonstrat, şi
după cum se va dovedi în următorul capitol, fără îndoială nu poate fi
posibilă.
Capitolul 24
RĂSTIGNIREA DIN ANUL 30 AL EC
Concluzia acestui studiu este că Isus a fost răstignit într-o zi de Vineri, 17

Aprilie, anul 30 al EC. aceasta a avut loc după Paştele obişnuit, pe data
iudeilor de 15 Nisan, după socoteala răsăritului de soare. S-a ajuns la
înţelegerea acestei date printr-o combinare de fapte, presupuneri şi
eliminări. Firul evidenţei care conduce la anul 30 al EC va fi revăzut. Cât
de fermă este această concluzie?
62
Data răstignirii poate fi revăzută în mod independent din cronologia
anterioară sau următoare. Acest lucru va include şi evidenţa implicită a
Scripturii, câte o tipologie şi calendarele din acea perioadă calculate. În
continuare va fi o discuţie cu privire la dovada care pregăteşte terenul
anilor 30, 31 şi 33 ai EC, şi despre cum se poate modifica sau confirma
data răstignirii.
I. Alegerea datelor
Ziua răstignirii a fost într-o zi de Miercuri, Joi sau Vineri. Ziua iudaică a
lunii era fie 14 Nisan, fie 15 Nisan, depinde dacă Cina cea de Taină a fost
sau nu Paştele. Ziua poate fi măsurată ca începând la răsăritul sau la apusul
soarelui, sau în ambele sensuri, depinde de calendarele care se foloseau. O
comparaţie a acestor variabile cu calculele astronomice de pe 1 Nisan, şi
următorul Paşti, oferă următoarele date posibile de luat în considerare:
Tabelul XIX
Datele astronomice posibile ale răstignirii
data (ec) ziua ziua iudaică calendar
6 Aprilie, 30 Joi 14 Nisan Răsărit
7 Aprilie, 30 Vineri 14 Nisan Asfinţit
7 Aprilie, 30 Vineri 15 Nisan Răsărit
28 Martie, 31 Miercuri 15 Nisan Asfinţit
3 Aprilie, 33 Vineri 14 Nisan Răsărit
3 Aprilie, 33 Vineri 14 Nisan Asfinţit
Gruparea calendarelor răsăritului şi asfinţitului de soare pe 7 Aprilie, anul

30 al EC, permite ca şi 14 Nisan şi 15 Nisan să cadă într-o zi de Vineri.
Această grupare nu este posibilă pentru celelalte date. Această apreciere
este critică în ceea ce priveşte posibilitatea de a fi existat două Paşte, ca
cele discutate mai jos.
II. Cina cea de Taină era un Paşte
Masa de Paşti se mănâncă în seara de 14 Nisan după calendarul răsăritului,

şi pe 15 Nisan după calendarul asfinţitului de soare. A fost Cina cea de
Taină o masă de Paşte? Da, deoarece:
63
1. Ziua care precedă Cina cea de Taină este descrisă ca „ziua dintâi a
praznicului Azimilor,” ( Matei 26:17; Marcu 14:12; Luca 22:7) care este
începutul Paştelui.
2. Jertfirea Paştelui a fost înainte de Cina cea de Taină (Marcu 14:12; Luca
22:7).
3. Ucenicii au întrebat, „Unde vrei să-Ţi pregătim să mănânci Paştele?”

(Matei 26:17; Marcu 14:12; Luca 22:9)
4. Isus a trimis pe Petru şi pe Ioan, şi le-a zis: „Duceţi-vă de pregătiţi-ne

Paştele, ca să mâncăm.” (Luca 22:8)
5. Cina cea de Taină s-a ţinut după asfinţitul soarelui, noaptea (Matei
26:20; Marcu 14:17; Ioan 13:30; 1 Corinteni 11:23). Masa de Paşti era
singura masă care începea seara, după asfinţit. Cu toate că la ocazii
speciale, o masă putea continua şi seara, era normal ca masa de seară să
înceapă înainte asfinţit. De vreme ce Cina cea de Taină a început după
asfinţit, era din cauză că începea Paştele.
6. Isus Şi-a petrecut noaptea după Cina cea de Taină în imediata apropiere
a Ierusalimului. Noaptea de Paşti trebuia petrecută în Ierusalim, după cum
a fost prescris în Deuteronom 16:7. Isus nu S-a întors în Betania, înafara
limitelor extinse ale Ierusalimului, aşa cum făcea în serile precedente.
Orice discuţie cu privire la faptul că dacă Cina cea de Taină a continuat

elementele de bază ale lui Seder, nu poate fi relevantă, de vreme ce era o
datină a Diasporei, în care nu se jertfeau miei. Mieii Pascali erau jertfiţi, şi
Isus le-a spus să meargă să mănânce Paştele, Cina cea de Taină. Cina cea
de Taină trebuie să fi fost o masă Pascală. Isus a fost răstignit în timpul
zilei, după Paşte, 15 Nisan, fie după socoteala răsăritului de soare, fie după
socoteala asfinţitului.
III. Cina cea de Taină nu era Paştele
Există câteva aprecieri care au lăsat pe mulţi să ajungă la concluzia că Cina

cea de Taină nu era masa Pascală:
64
1. Ioan a descris Cina cea de Taină ca pe o zi „înainte de praznicul
Paştelor,” (Ioan 13:1) şi că Paştele ar fi fost după moartea lui Isus (Ioan
18:28, 19:14).
2. Pavel a spus că „Hristos, Paştele noastre a fost jertfit.” (1 Corinteni 5:7)

De aceea, ţinând seama de tipologia creştină, Isus a fost răstignit ca Miel
de Paşte.
De aici s-a tras concluzia că Cina cea de Taină nu era o masă Pascală, iar
Isus a fost răstignit pe 14 Nisan. Poate această contradicţie să stea în
lumina concluziei precedente, că Isus a fost răstignit după Paşti, pe 15
Nisan?
IV. Două Paşte
Există două soluţii de bază posibile la problema de mai sus.
1. Primul comentariu al lui Ioan poate fi interpretat ca fiind spus înainte de

Cina cea de Taină; următorul verset începe apoi să prezinte masa Pascală.
Ori Ioan a folosit cuvântul „Paşte” în loc de „Praznicul Azimilor.” (Luca
22:1) Acolo unde Ioan foloseşte cuvântul Paşte, el se referă de fapt la
următoarea sărbătoare a Azimilor. De aceea Cina cea de taină era cina
Paştelui, şi Isus a fost răstignit pe 15 Nisan.
2. Se poate să fi fost două mese Pascale ţinute la Ierusalim. Aceasta era

necesar datorită unor date diferite în funcţie de folosirea calendarului
răsăritului de soare sau asfinţitului. Probabil că autorităţile de la Templu
sub conducerea saducheilor, au socotit Paştele dup calendarul răsăritului.
Fariseii şi mulţi pelegrini socoteau după calendarul asfinţitului.
S-a sugerat mai devreme că Cina cea de Taină era masa Pascală, şi că Isus
a fost răstignit pe 15 Nisan, ţinând seama de socoteala răsăritului. După
calendarul Diasporei, se ţinea un alt Paşti asemănător lui Seder, în
următoarea seară de 15 Nisan, după socoteala asfinţitului, şi Isus a fost
răstignit pe 14 Nisan. Astfel, Isus a mâncat Paştele după socoteala
răsăritului şi a murit pe 15 Nisan. Aceasta este o zi biblică a începuturilor
noi, şi din acea zi umanitatea putea găsi iertarea de păcat prin persoana lui
Isus Hristos. De asemenea, după calendarul asfinţitului, Isus a fost jertfit
ca Miel de Paşte pe 14 Nisan. Această grupare a avut loc doar într-o lună
când data răsăritului preceda data asfinţitului (vezi tabelul XXVII). După
65
cum am observat mai sus, această combinaţie de date este posibilă doar
pentru răstignirea de Vineri, 7 Aprilie, anul 30 al EC (vezi tabelul XXIX).
Cina cea de Taină era o cină de Paşte.
Pe lângă gruparea calendarelor, se obişnuia de asemenea, să se încerce să

se justifice răstignirea din anul 33 al EC. În orice caz, în anul 33 al EC,
luna nouă se putea observa noaptea pentru a determina 1 Nisan, şi ziua
asfinţitului preceda ziua răsăritului (vezi tabelul XXVIII). Două Paşte într-
un an nu sunt posibile de vreme ce 14 Nisa, după calendarul răsăritului şi
15 Nisan după calendarul asfinţitului cad în aceeaşi seară. Există doar o
singură noapte posibilă pentru masa Pascală. Pentru a justifica anul 33 aş
EC este necesar să stabilim că Cina cea de Taină nu era o masă pascală, în
contradicţie cu Scripturile.
Dovada de până aici depinde de calculele astronomice. Între începutul

lunii la răsărit sau la asfinţit va fi întotdeauna o diferenţă de doisprezece
ore, într-un fel sau altul. Deosebirea în privinţa faptului care calendar a
început primul noul an, şi concluzia este subtilă. În anul 30 sau 31 al EC, a
început mai întâi luna după socoteala răsăritului, şi este posibil ca Paştele
să fi căzut în două seri la rând, depinde de care calendar se folosea. În anul
30 al EC Cina cea de Taină a căzut de primul Paşte, şi cuvintele lui Ioan s-
au împlinit, fiind un Paşte Seder după răstignirea lui Isus. Dar în anul 31 al
EC, Cina cea de Taină trebuia să fie cel de-al doilea Paşte, şi cuvintele lui
Ioan trebuie desluşite. În anul 33 al EC, a început mai întâi luna după
socoteala asfinţitului, şi Paştele nu putea avea loc decât în aceeaşi seară,
fie după socoteala răsăritului sau a asfinţitului. Dacă unii acceptă cuvintele
lui Isus că Cina cea de Taină a fost cina de Paşte, şi cuvintele lui Ioan, că o
altă masă pascală a urmat după răstignire, atunci trebuie să fi fost anul 30
al EC.
V. 14 Nisan sau 15 Nisan?
Având în vedere ordinea calendarului, care sunt alegerile? Vineri, 7

Aprilie, anul 30 al EC foloseşte două Paşte posibile, şi Isus a fost răstignit
şi pe 14 Nisan (socoteala asfinţitului) şi pe 15 Nisan (socoteala răsăritului).
Cronologia şi tipologia Scripturală se compensează. Dar în cu privire la
alţi ani?
Răstignirea de Joi, 6 Aprilie, anul 30 al EC, şi de Vineri, 3 Aprilie anul 33

al EC împărtăşesc aceeaşi problemă. Aceste zile se puteau compensa doar
66
dacă moartea lui Isus ar fi avut loc pe 14 Nisan. Atunci, trebuia demonstrat
că Cina cea de Taină nu era o masă Pascală. O asemenea dovadă s-a
încercat în mod repetat şi fără succes ani la rând. Rămâne un punct extrem
de slab al acestor date.
Răstignirea de Miercuri, 28 Martie, anul 31 al EC ar fi fost pe 15 Nisan,

după calendarul asfinţitului. Aceasta ar cuprinde cum trebuie calendarul
anului, şi Cina cea de Taină ar fi fost cea de-a doua masă Pascală.
Următoarele referinţe ale lui Ioan la paşte pot fi interpretate, atunci ca
însemnând praznicul Azimilor. Oricum, tipologia lui Pavel despre Hristos
ca Miel Pascal nu este satisfăcută.
VI. Duminica Floriilor
Zilele tradiţionale ale răstignirii din Vinerea Mare şi învierea din Duminica
Paştelui sunt posibilităţi uşoare de stabilit din Scriptură. Nu se pretinde
nici un document tradiţional de sprijin. Oricum, prezentarea lui Isus ca
Mielul de jertfă al lui Dumnezeu pe 10 Nisan, dată pretinsă de tipologie,
este cunoscută ca Duminica Floriilor. Aceasta pretinde o tradiţie
independentă de Scriptură. Doar o dată cu răstignirea din Vinerea Mare, 15
Nisan, după socoteala răsăritului precedă ca data de 10 Nisan să cadă în
Duminica Floriilor (vezi tabelul XXVI). Numai data de 7 Aprilie, anul 30
al EC, se bazează pe deplin pe o asemenea tradiţie.
Cu toate că răstignirea de Joi, 14 Nisan ar preceda Duminica Floriilor pe

10 Nisan, răstignirea nu are loc în Vinerea Mare, şi învierea nu cade într-o
zi de Duminică. Odată cu răstignirea de pe 14 Nisan, anul 33 al EC, 10
Nisan trebuie redenumit Lunea Floriilor. Răstignirea de Miercuri precedă
10 Nisan într-o zi de Vineri. Toate aceste date trebuie respinse, sau dacă nu
cel puţin Duminica Floriilor.
VII. A treia zi
Isus a murit şi a înviat a treia zi. Aşa era după socoteala iudeilor care
socoteau o parte a unei zile ca un întreg, şi o socotea în mod inclusiv. Cum
se potriveşte asemenea cerinţă răstignirii de Miercuri, Joi şi Vineri?
1. O dată cu moartea lui Isus de Miercuri după amiază, învierea se spune

că a avut loc Sâmbătă după amiază târziu. Aceasta înseamnă patru zile, fie
după socoteala răsăritului, fie după socoteala asfinţitului de soare. S-a
67
stabilit că termenul de „trei zile şi trei nopţi,” (Matei 12:30-40) era o figură
de stil, fără vreo pretenţie ca interpretarea să includă neapărat cele
şaptezeci şi două de ore. Răstignirea de Miercuri inversează ordinea zilelor
şi a nopţilor, ignoră intervalul dintre moartea şi îngroparea lui Isus, şi astfel
susţinătorii acestei zile afirmă că este o împlinire literară. Răstignirea de
Miercuri este o alegere dificilă.
2. Răstignirea de Joi împlineşte literal expresia „trei zile şi trei nopţi,”

după socoteala iudaică. Împlineşte de asemenea trei zile după socoteala
asfinţitului, dacă Isus a înviat Duminică, înainte de răsăritul soarelui.
Aceasta este o alegere atractivă.
3. Răstignirea de Vineri trebuie să trateze cele „trei zile şi trei nopţi” nu în

mod literal, de vreme ce durata a fost doar puţin peste douăzeci şi şapte de
ore. O dată cu învierea lui Isus cu puţin după răsăritul soarelui de
Duminică, ar fi trei zile fie după socoteala răsăritului, fie după socoteala
asfinţitului. Vinerea este de obicei o zi deosebită, pe lângă faptul că era
cunoscută ca ziua pregătirii.
VIII. Ziua pregătirii
Isus a fost răstignit în „ziua Pregătirii, care este ziua dinainte de Sabat.”
(Marcu 15:42; Luca 23:54; Ant. XVI 6:2) De aceea Isus a fost răstignit
într-o zi de Vineri.
Sărbătorile, ca şi Paştele, erau ţinute cu o odihnă de Sabat (Lev. 23). Dacă

ziua dinainte a acestor Sabate festive, era numită şi ea „ziua Pregătirii”,
atunci Miercuri şi Joi trebuie luate din nou în considerare. O dată cu
răstignirea de Miercuri, Joi ar fi fost Sabatul, Vineri o zi obişnuită, iar
învierea lui Isus în sâmbăta Sabatului. Oricum, acest scenariu are ceva în
plus, inevitabil, şi anume că femeile nu ar fi aşteptat ca să ungă trupul lui
Isus până în a patra zi, Sâmbătă. Ar fi fost o întârziere inacceptabilă (Ioan
11:39), de vreme ce femeile au cumpărat mirodenii pentru uns trupul lui
Isus în ziua care a intervenit între Sabate, adică Vineri. Ele nu ar fi aşteptat
până Duminică, după cum pretinde Scriptura. Din nou, răstignirea de
Miercuri este o alegere dificilă.
Nu ar fi existat nici o zi care să intervină între Sabate, în privinţa răstignirii

de Joi sau de Vineri, aşa că ambele rămân posibile. Doar răstignirea de
Vineri din anul 30 al EC nu prezintă nici o dificultate scripturală sau
68
astronomică, şi toate Scripturile se împlinesc. Cum se potrivesc posibilii
ani ai răstignirii la sfârşitul unei secvenţe cronologice anterioare?
IX. Botezul şi primul Paşte
În introducerea anului morţii lui Isus, există şi referinţe scripturale care

permit datarea botezului lui Isus şi următorul prin Paşte al slujirii Sale.
Atunci, cu această datare, trebuie să se stabilească umărul anilor dintre
primul Său Paşte şi Paştele răstignirii. Sunt trei locuri în Scriptură care ne
ajută să stabilim anul posibil al botezului lui Isus:
1. Când Isus şi-a început slujirea avea „aproape treizeci de ani.” (Luca
3:23) Vestirea zămislirii lui Isus, pe care a primit-o Maria a fost cel mai
probabil pe 25 Martie, anul 5 î. Chr. În sprijinul acestei zile a fost data
diviziunii lui Abia, a şasea lună a calendarului Siro-Macedonian, şi apariţia
stelei magilor. Nouă luni mai târziu, s-a născut Isus, cam în ziua de
Crăciun, 25 Decembrie, anul 5 î. Chr., pe 25 Kislev (Hannakuh). Treizeci
de ani mai târziu s-au încheiat pe 24 Decembrie, anul 27 al EC, după
calendarul Iulian, însă nu până-n 10 Ianuarie, anul 28 al EC, după
calendarele siro-macedonian şi iudaic. La botezul Său, din ziua tradiţională
de 6 Ianuarie, aici în anul 28 al EC, Isus avea treizeci sau treizeci şi unu de
ani, depinde de calendar, sau „aproape treizeci de ani.” Botezul Său trebuia
să cadă cu un an mai devreme pentru a fi în concordanţă cu vârsta Sa de
treizeci, dar nu mai devreme de Ioan Botezătorul, un levit, care nu trebuia
să-şi înceapă slujirea până la împlinirea vârstei de treizeci de ani. Data
după 10 Ianuarie, anul 28 al EC trebuie presupusă deoarece Luca nu şi-a
dat seama de data precisă, care nu corespundea. Pentru a sugera că botezul
lui Isus a fost la vârsta de treizeci şi doi sau treizeci şi trei de ani, tot nu
justifică data lui Luca. Primul Paşte al slujirii lui Isus din anul 28 al EC se
potriveşte cel mai bine acestei Scripturi.
2. Ponţiu Pilat era guvernator al iudeii când Ioan Botezătorul şi-a început
slujirea (Luca 3:1-2). Părăsirea Iudeii de către Pilat a fost cel mai probabil
în Februarie, anul 37 al EC. Josephus a spus că a fost guvernator zece ani,
şi după data sa, aceasta începea cu Nisan, anul 27 al EC. El relatează mai
departe că atunci când Pilat a sosit pentru prima dată în Iudea, şi-a trimis
trupele cu o iarnă înainte. Acest lucru ar stabili sosirea lui Pilat după anul
27 al EC. Primul Paşte al lui Isus ar fi fost în anul 28 al EC. aşa ceva este
în acord cu răstignirea din anul 30 al EC, după o slujire de puţin mai mult
69
de doi ani, sau răstignirea din anul 31 al EC după trei ani şi jumătate. La
acest punct de vedere rămâne posibil un prim Paşte mai târziu.
3. Ioan Botezătorul şi-a început slujirea în „al cinsprezecelea an al lui

Tiberiu.” (Luca 3:1-2) Acest lucru are două soluţii posibile. Prima soluţie
continuă folosirea lui Luca a calendarului siro-macedonian, care este
probabil de când a scris unui prieten grec la Antiohia. Acesta ar stabili al
cincisprezecelea an de la 20 Octombrie, anul 28 al EC, la 9 Octombrie,
anul 28. Cel mai devreme Paşte ar fi din nou în anul 28 al EC.
O altă soluţie romană posibilă ar fi ţinând seama de socoteala dinastică, de

la promovarea lui Tiberiu, pe 19 August, anul 14 al EC. Anul al
cinsprezecelea ar fi fost de la 19 August, anul 28 al EC, la 18 August anul
29. Astfel, primul Paşte al slujirii lui Isus trebuie să fi fost în anul 29 sau
30 al EC. După data de mai târziu şi trei ani şi jumătate de slujire, Isus ar fi
fost răstignit în anul 33 al EC.
Anul lipsă este posibilitatea unei răstigniri în anul 30 după trei ani şi
jumătate de slujire. Acesta ar pretinde primul Paşti pe care l-a prin s Isus la
începutul slujirii, în anul 27 al EC, înainte de venirea lui Pilat în Iudea şi
înainte de al cinsprezecelea an al lui Tiberiu. Sugestia după care Luca ar fi
măsurat al cinsprezecelea an al lui Tiberiu din anul 12 al EC, când a
devenit „colegul” lui Augustus, este lipsită de vreo bază biblică sau
istorică. De asemenea, nu corespunde datei sosirii de mai târziu a lui Pilat
în Iudea, în anul 27 al EC. Primul Paşte nu a fost înainte de anul 28 al EC.
Există doar un singur punct de reper scriptural pentru datarea primului

Paşti. La acea vremii iudeii i-au spus lui Isus, „Au trebuit patruzeci şi şase
de ani, ca să se zidească Templul acesta.” (Ioan 2:20) Irod a început
construcţia Templului cam în Decembrie/Ianuarie în anul 20/21 î. Chr.
Folosind anii întregi, fără a exagera, patruzeci şi şase de ani erau compleţi
cam la sfârşitul anului 27 al EC, şi primul Paşti ar fi căzut în anul 28.
O asemenea dată este incompatibilă cu primul Paşte din anul 30 al EC, şi

cu răstignirea de mai apoi din anul 33. de aceea, o altă interpretare
foloseşte faptul că Sfânta Sfintelor a fost completă într-un an şi şase luni,
sau cam în Iunie, anul 18 î. Chr. Apoi Scriptura este reinterpretată prin
faptul că se referă la patruzeci şi şase de ani de când a fost complet
Templul. Cei patruzeci şi şase de ani ar fi fost compleţi în Iunie, anul 29 al
EC, cu primul Paşte în anul 30. Oricum, iudeii comparau cei patruzeci şi
70
şase de ani de reconstruire a Templului cu afirmaţia presupusă a lui Isus de
reconstruire a aceluiaşi Templu în trei zile. Ei nu ar fi comparat patruzeci şi
şase de ani de construcţie fără să fi avut loc aşa ceva, sau reconstruindu-se
doar o parte a Templului, Sfânta Sfintelor. Această soluţie este în aceeaşi
categorie cu explicaţia celor cincisprezece ani ai lui Tiberiu prin co-
regenţă; nu este o semnificaţie pretinsă de cuvintele Scripturii.
X. Durata slujirii lui Isus
Cel mai probabil primul Paşte al lui Isus a fost în anul 28 al EC. Ioan
menţionează trei Paşte (Ioan 2:13, 6:4, 13:1), şi acest lucru ar situa doi ani
între primul şi ultimul Paşte. Ultimul Paşte şi răstignirea lui Isus au fost în
anul 30 al EC.
Datorită unei necesităţi aparente de a fi trei ani între primul şi ultimul

Paşte, o „sărbătoare” menţionată de Ioan este de obicei plasată greşit (Ioan
5:1). În orice caz, această sărbătoare este acelaşi Paşte ca şi următorul
menţionat, adică praznicul Azimilor (Ioan 6:1). Acesta poate fi stabilit
imediat după tăierea capului lui Ioan Botezătorul. De asemenea, în data
când Isus a mers la „sărbătoare”, El era singur. Singura dată posibilă a fost
când i-a trimis pe cei doisprezece apostoli să predice, chiar înainte de
aceeaşi sărbătoare a praznicului Azimilor. Prin această aranjare se
stabileşte o armonie a Evangheliilor, cu o perioadă de slujire de aproape
doi ani şi trei luni. Cu doi ani între primul şi ultimul Paşte, răstignirea din
anul 33 al EC nu este mai posibilă. O perioadă de slujire de trei ani şi
jumătate este inutilă din punct de vedere scriptural, şi nu este decât un
produs al încercării unei împliniri profetice a celor şaptezeci de săptămâni
din Daniel.
XI. Concluzia şi cronologia lui Isus
Isus S-a născut cam pe 25 Decembrie, anul 5 înainte de era creştină. A fost
botezat de Ioan Botezătorul cam pe 6 Ianuarie, anul 29 al EC. După o
slujire de doi ani şi trei luni a fost răstignit într-o zi de Vineri, 7 aprilie,
anul 30. A înviat la o viaţă veşnică Duminică, 9 Aprilie, anul 30. Aceasta
este singura dată care satisface pe deplin Scripturile şi reconstrucţia istoriei
71
şi calendarelor antice. Următoarele date iudaice sunt după calendarul celui
de-al doilea Templu. Cea mai probabilă cronologie a lui Isus este după
cum urmează:
Tabelul XXX
Cronologia lui Isus
Sărbătoarea corturilor 6 î. Chr. 29 Sept.-5 Oct. 15-21 Tishri
Împărţirea lui Abia 6 î. Chr. 3-10 Octombrie 19-26 Tishri
Zămislirea lui Ioan 6 î. Chr. 10 Octombrie 26 Tishri
Botezătorul
Sfârşitul lunii a 5-a pt. 5 î. Chr. 9 Martie 1 Ve-Adar
Elisabeta
Vestirea din luna a 6-a 5 î. Chr. 10 Apr.-7 Apr. 1-29 Xanthikos
Zămislirea lui Isus 5 î. Chr. 25 Martie 17 Ve-Adar
Nova (prima stea a 5 î. Chr. 25 Mart-2 Iunie (70 de zile)
magilor)
Naşterea lui I. Botezătorul 5 î. Chr. 10 Iulie 5 Tammuz
Naşterea lui Isus 5 î. Chr. 25 Decembrie 25 Kislev
Isus este adus la Templu 4 î. Chr. 2 Februarie 15 Sebath
Paştele 4 î. Chr. 10-17 Apr. 14-21 Nisan
Supernova (steaua din 4 î. Chr. 24 Aprilie 28 Nisan
Betleem)
Fuga în Egipt/Măcelul 4 î. Chr. Apr. (sfârşit) Nisan (sfârşit)
Moartea lui Irod 4 î. Chr. 27 Noiembrie 7 Kislev
Sosirea lui Pilat în Israel 27 EC Căderea
Al 15-lea an al lui Tiberiu 27-28 EC 20,27 Oct. la 9-
28 Oct.
Ioan începe să 27 EC După 21 Oct. 1 Dios
propovăduiască
Isus botezat de Ioan 28 EC 6 Ianuarie 20 Tebeth
Botezătorul
Primul Paşte al lui Isus 28 EC 29 Martie 14 Nisan
Al doilea Paşte al lui Isus 29 EC 14 Aprilie 14 Nisan
Al treilea Paşte al lui Isus 30 EC 6 Aprilie 14 Nisan
Răstignirea lui Isus 30 EC 7 Aprilie 15 Nisan
Învierea lui Isus 30 EC 9 Apr., dimin. 17 Nisan
Isus se arată ucenicilor 30 EC 9 Apr., seara 17 Nisan
Isus se arată lui Toma şi 30 EC 16 Aprilie 24 Nisan
ucenicilor
72
Isus se înalţă la cer 30 EC 19 Mai 11 Iyyar
O dată cu stabilirea răstignirii în anul 30 al EC, există un punct de începere

ferm pentru următoarea istorie a Bisericii, după cum este descrisă de Luca
în cartea Faptele Apostolilor.
73
74

Cronologia Biblică A Lui Doig

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cronologia Biblică A Lui Doig

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 16

CEI TREI ANI ŞI ŞAPTEZECI DE

Pare să nu fi existat vreo tradiţie timpurie în ceea ce priveşte durata de

În secolul al patrulea Eusebiu a fost primul care a argumentat dovada celor

II. Dovada modernă

Dovada modernă este aproape lipsită de îndoieli în ceea ce priveşte slujirea

2. Smulgerea spicelor de grâu (Marcu 2:23; Luca 6:1) şi hrănirea celor

Bazaţi pe aceste două presupuneri, ne putem imagina o slujire de trei ani.

III. Cei trei ani de slujire

Încercarea de a adăuga un al treilea an la perioada de slujire a lui Isus are

IV. Şaptezeci de săptămâni din Daniel

Profeţia celor şaptezeci de săptămâni dată de îngerul Gavril lui Daniel se

Şaptezeci de săptămâni au fost Hotărâte asupra poporului tău şi

Să ştii, deci, şi să înţelelgi, că de la darea poruncii pentru zidirea

După aceste şaizeci şi două de săptămâni, unsul va fi stârpit, şi

El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână,

O traducere precisă este dificilă şi o interpretare este şi mai dificilă. La

Din profeţia celor şaptezeci de săptămâni, unele concluzii de bază par

V. Decretul este emis

S-a presupus că decretul pentru restaurarea Ierusalimului s-a găsit şi în

Decembrie, 465 – Primul decret al lui Artaxerxe: Pentru a împiedica

8 Aprilie, 458 – Al doilea decret al lui Artaxerxe: Artaxerxe emite un

13 Aprilie, 445 – Al treilea decret al lui Artaxerxe: În luna lui Nisan

Aceste cinci decrete reprezintă alegerile scripturale pentru începutul celor

VI. Anii celor şaptezeci de săptămâni

Urmând presupunerea că şaptezeci de săptămâni se referă al 490 de ani,

1. Calendarul Iulian/Gregorian: măsurătoarea anului de la 1 Ianuarie nu se

2. Calendarul exilului: Calendarul începe noul an în Nisan, primăvara şi au

3. Calendarul Diaspora: Acest calendar începe anul la terminarea lunii

Şaptezeci de săptămâni sunt date de succesiunea lui şapte, şaizeci şi două

VII. Sfârşitul celor şaptezeci de săptămâni

Interpretarea care-L implică pe Isus ca împlinitor al profeţiei celor

Vor fi luate în considerare trei interpretări. Cei trei ani şi jumătate de

VIII. Şaptezeci de săptămâni şi anul 30 al EC

Cea mai convenţională interpretare începe cele şaptezeci de săptămâni sau

Dificultăţile acestei interpretări includ:

1. Punctul de început cu cel de-al doilea decret al lui Artaxerxe prezintă

2. Folosirea calendarului Diaspora este nemotivată. Iudeii şi persanii

3. Începutul slujirii lui Isus la sfârşitul anului 26 al EC prezintă dificultăţi

4. Slujirea de trei ani şi jumătate este o exagerare ca să se potrivească

5. Următorii trei ani şi jumătate al omorârea cu pietre a lui Ştefan şi

IX. Şaptezeci de săptămâni şi anul 31 al EC

Interpretările de mai înainte au fost modificate de unele denominaţiuni

X. Şaptezeci de săptămâni şi anul 33 al EC

Următoarea interpretare a avut loc în secolul al nouăsprezecelea şi a

Problema în ceea ce priveşte această interpretare include:

1. Folosirea calendarului Diaspora a datat din decretul cu un an mai târziu.

2. Data de 5 Martie este de asemenea prea timpurie pentru ca 1 Nisan să

4. Această interpretare omite să aducă vreun argument în ceea ce priveşte

5. Răstignirea lui Hristos în anul 33 al EC prezintă dificultăţi. Se va

Toate interpretările profeţiei îngerului Gavril din Daniel despre cele

Robia anterioară a avut ca urmare în mod evident, ultimul Paşti şi

Aceste calcule astronomice par să limiteze posibilii ani ai răstignirii lui

În discuţiile curente care stabilesc o dată pentru 1 Nisan, aceasta este o

Limitele de a folosi un calendar calculat sunt cu mult mai complicate prin

anul prima calen- 1 NISAN 14 NISAN 15 NISAN

* 16 Martie 29 Martie 30 Martie

4Aprilie 17 Aprilie 18 Aprilie

24Martie 6 Aprilie 7 Aprilie

* 13 Martie 26 Martie 27 Martie

* 31 Martie 13 Aprilie 14 Aprilie

21 Martie 3 Aprilie 4 Aprilie

* 10 Martie 23 Martie 24 Martie