Penal General An I - Sem - I PDF

UNIVERSITATEA HYPERION
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
DREPT PENAL.
PARTEA GENERALĂ
Anul I, semestrul I
Prof. univ. dr.
ALEXANDRU BOROI
2010
Drept penal – partea generală 1

© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei
integrală sau fragmentară este interzisă.

CUPRINS
1. Dreptul penal – ramură a dreptului

şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductive
Dreptul penal ca ramura de drept şi ştiinţa dreptului penal 8

Izvoarele dreptului penal 20
Raportul juridic penal 28
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 31
Teste de autoevaluare 32
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 33
Bibliografie minimală 33
2. Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp
Aplicarea legii penale în spaţiu 35

Aplicarea legii penale în timp 60
Rezumat 67
Lucrare de verificare 70

3. Teoria infracţiunii
Noţiunea de infracţiune 72
Pericolul social al faptei - trăsătură esenţială a infracţiunii 76
Vinovăţia penală - trăsătură esenţială a infracţiunii 84
Prevederea faptei în legea penală – trăsătură esenţială a 94
infracţiunii
Rezumat 96
4. Conţinutul infracţiunii. Formele infracţiunii intenţionate după fazele

de desfăşurare
Aspecte generale privind noţiunea de conţinut al 100

infracţiunii
Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate 113
Formele infracţiunii intenţionate după fazele de 115
desfăşurare a activităţii ilicite
Tentativa 118
Infracţiunea - fapt consumat. Infracţiunea – fapt epuizat 127
Rezumat 130

Bibliografie (de elaborare a cursului)
1. Alexandru Boroi, Drept penal Partea generală, ed. C.H.Beck, 2009.
2. Ghe. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, A. Boroi. , I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, Drept penal partea
generală, ed. Europa Nova, 2000.
INTRODUCERE
Modulul intitulat Drept penal - partea generală se studiază în anul I sem. I şi
vizează dobândirea de competenţe în domeniul dreptului penal.
După ce vei studia şi învăţa modulul, vei dobândi o seamă de competenţe
generale.
Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:
înţelegerea rolului disciplinei Drept penal - partea generală în cadrul

sistemului ştiinţelor juridice;
cunoaşterea noţiunilor specifice părţii generale a dreptului penal;
explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a
conţinuturilor teoretice şi practice ale acestei discipline;
cunoaşterea principiilor pe baza cărora funcţionează disciplina drept
penal - partea generală;
capacitatea de a interpreta normele de drept penal în raport cu situaţiile
concrete.
Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni
introductive;
- Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp;
- Teoria infracţiunii;
- Conţinutul infracţiunii. Formele infracţiunii intenţionate după fazele de
desfăşurare.
În prima unitate de învăţare, intitulată Dreptul penal – ramură a dreptului şi
ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductive, vei regăsi operaţionalizarea
următoarelor obiective specifice, astfel încât vei avea capacitatea:
- să realizezi delimitezi conceptual noţiunea de drept penal;
- să descrii problematica izvoarelor dreptului penal;
- să identifici formele raporturilor juridico-penale;
- să dezvolţi într-un eseu de o pagină, la alegere, problematica instituţiilor
studiate,
toate acestea după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia
recomandată. Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste
adecvate.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare, Aplicarea
legii penale în spaţiu şi timp, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi
competenţe şi vei dobândi capacitatea:
- să corelezi norma juridică cu o situaţie concretă de aplicare a legii penale
în spaţiu şi timp;
- să descrii, în maximum două pagini, principiile aplicării legii penale în
spaţiu;
- să delimitezi cazurile de aplicare a principiului mitior lex în materia
aplicării legii penale în spaţiu,
care îţi vor permite să înţelegi că aplicarea dreptului operează cu metode
convergente situaţiei concrete. Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a
cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de verificare pe care, după corectare, o vei
primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de învăţare pentru
modulele următoare.
În a treia unitate de învăţare, intitulată Teoria infracţiunii, vei regăsi
operaţionalizarea altor obiective specifice vei fi în consecinţă capabil:
- să descrii conceptele de infracţiune, pericol social al faptei, vinovăţie
penală;
- să argumentezi în maximum două pagini necesitatea unei definiţii legale a
infracţiunii;
- să precizezi statutul jurisprudenţei şi al doctrinei juridice în raport cu
problematica trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii,
după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun alte exerciţii şi alte teste.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învăţare
Conţinutul infracţiunii. Formele infracţiunii intenţionate după fazele de
desfăşurare, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi competenţe,
întrucât vei avea capacitatea:
- să explici conceptul de conţinut al infracţiunii;
- să evidenţiezi formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare;
- să enumeri argumentat modalităţile tentativei reglementate în legislaţia
penală română,
care îţi vor permite să sesizezi caracterul sistematic al organizării materiei
studiate. Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o a
doua lucrare de verificare pe care, după corectare, o vei primi cu observaţiile
adecvate şi cu strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.
Pentru o învăţare eficientă, ai nevoie de următorii paşi obligatorii:
Citeşti modulul cu maximă atenţie.
Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie sau le
adnotezi în spaţiul alb rezervat.
Răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse.
Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără să
apelezi la suportul scris.
Compari rezultatul cu suportul de curs şi îţi explici de ce ai eliminat
anumite secvenţe.
În caz de rezultat îndoielnic, vei relua întreg demersul de învăţare.
Pe măsură ce vei parcurge modulul, îţi vor fi administrate două lucrări de
verificare pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei
răspunde în scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de resurse
bibliografice suplimentare. Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să
operaţionalizezi competenţele. Se va ţine cont de acurateţea rezolvării, de
modul de prezentare şi de promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi
informaţii suplimentare vei apela la tutorele indicat.
N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în
consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate şi rezolvarea
sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei
putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învăţare.

1. DREPTUL PENAL –
RAMURĂ A DREPTULUI ŞI ŞTIINŢĂ A DREPTULUI.
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Dreptul penal ca ramura de drept şi ştiinţa dreptului 8
penal
1.2. Izvoarele dreptului penal 20
1.3. Raportul juridic penal 28

Rezumat 31
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
să realizezi delimitezi conceptual noţiunea de drept penal;

să descrii problematica izvoarelor dreptului penal;
să identifici formele raporturilor juridico-penale;
să dezvolţi într-un eseu de o pagină, la alegere, problematica instituţiilor
studiate.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore

1.1. Dreptul penal ca ramură a dreptului
Conceptul de drept penal. Definiţia dreptului penal
Noţiunea de „drept penal‖ cunoaşte două accepţiuni, respectiv ramură a

dreptului, ca una dintre ramurile sistemului dreptului; cât şi ştiinţă a dreptului
penal – ramură a ştiinţelor juridice, care studiază respectiva ramură a dreptului.
Aşa cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, cele două noţiuni
desemnate prin aceeaşi denumire nu pot fi confundate. Dreptul penal – ca
ramură a dreptului, are în vedere normele şi instituţiile care reglementează
relaţiile de apărare socială, norme şi instituţii privite de-a lungul evoluţiei lor
sistemice ori ca drept pozitiv, în vigoare la un moment dat, într-o societate
determinată. Dreptul penal ca ştiinţă cuprinde ansamblul teoriilor, concepţiilor,
ideilor privitoare la dreptul penal ca ramură a dreptului penal, adică „doctrina‖
dreptului penal.
Obiectul ştiinţei dreptului penal, îl reprezintă, deci, dreptul penal – ca ramură a
dreptului.
Dreptul penal în accepţiunea de ramură a dreptului, apare ca o totalitate de
norme juridice care statuează faptele ce constituie infracţiuni, condiţiile ce
atrag răspunderea penală, pedepsele şi alte sancţiuni de drept penal aplicabile
persoanelor fizice şi juridice care au comis infracţiuni, în scopul apărării
ordinii sociale, fie pe calea prevenţiei, fie pe cale represivă.
Acest ansamblu de norme juridice este structurat într-un sistem, în jurul
instituţiilor fundamentale ale dreptului penal – infracţiunea, sancţiunea penală
(pedeapsa) şi răspunderea penală. Dreptul penal, în sensul arătat, are două parţi
componente: partea generală şi partea specială.
Partea generală a dreptului penal se referă la regulile sau principiile dreptului
penal, condiţiile în care se nasc, se modifică sau se sting raporturile juridice
penale, sistemul pedepselor şi al celorlalte sancţiuni de drept penal.
Partea specială a dreptului penal prevede condiţiile în care o anumită faptă
constituie infracţiune şi pedeapsa ce se aplica în cazul săvârşirii ei.
În cealaltă accepţiune, de ştiinţă, dreptul penal cuprinde ansamblul de idei,
teorii şi concepţii privitoare la dreptul penal ca ramură de drept şi la
instituţiile sale, adică ,,doctrina’’ dreptului penal.
Ca şi dreptul penal ca ramură de drept, ştiinţa dreptului penal este unică, chiar
daca are două părţi distincte – partea generală şi partea specială.
De asemenea, existenţa unor raporturi între dreptul penal şi alte ramuri de drept
determină acelaşi gen de raporturi şi între ştiinţa dreptului penal şi celelalte
ştiinţe de ramură normative (drept procesual penal, drept constituţional, drept
civil, drept administrativ etc.) şi nenormative (criminologie, criminalistică,
psihologie judiciară, psihiatrie judiciară etc.).

Obiectul dreptului penal
Ca ramură a dreptului, dreptul penal are un obiect propriu de reglementare,
adică o anumită categorie de relaţii sociale pe care le reglementează în
exclusivitate, relaţii create în jurul şi datorită valorilor sociale de a căror
necondiţionata respectare depinde însăşi existenţa societăţii într-o anumită
etapă de dezvoltare a acesteia.
Obiectul dreptului penal îl formează relaţiile de apărare socială, din care fac
parte atât relaţiile de cooperare între oameni în asigurarea ordinii sociale, cât
şi relaţiile de conflict între titularii valorilor sociale ocrotite de legea penală şi
cei care au săvârşit fapte vătămătoare sau periculoase împotriva acestor
valori.
Aceste relaţii de apărare socială se formează între membrii societăţii în mod
obiectiv şi legic, independent de voinţa lor, din necesitatea apărării valorilor
esenţiale ale societăţii şi a dezvoltării lor în deplină securitate – condiţie sine
qua non a existenţei şi normalei evoluţii a grupului social.
De la apariţia statului şi dreptului, relaţiile de apărare socială, fie de
conformare, fie de conflict, au constituit şi continuă să fie şi în prezent obiect
de reglementare pentru dreptul penal, care prevede prin normele sale faptele
interzise ca infracţiuni şi pedepsele ce urmează să se aplice celor care le
săvârşesc. Prin această reglementare, relaţiile de apărare socială, care au o
existenţă obiectivă şi anterioară oricărei reglementări, devin raporturi juridice
penale.
Scopul
Scopul dreptului penal îl constituie apărarea împotriva infracţiunilor a
valorilor sociale fundamentale specifice perioadei istorice parcurse de către
societatea românească.
Aşa cum se întâmplă şi în alte legislaţii penale, şi în legislaţia penală română
este prevăzut scopul dreptului penal în chiar articolul de debut al Codului
penal, 1 menţionându-se care sunt valorile sociale ce sunt protejate prin
normele juridico-penale, în fapt ce se urmăreşte, în general, prin politica pe
care o stabileşte şi o desfăşoară statul respectiv.
Scopul dreptului penal este consacrat, deci, în terminis, în dispoziţiile din art. 1
C. pen.:
”Legea penală apără, împotriva infracţiunilor România, suveranitatea, independenţa,
unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea,
precum şi întreaga ordine de drept.”
Aşa cum rezultă din textul legal menţionat, legea penală română ocroteşte
valorile sociale fundamentale, cum sunt: statul român cu atributele sale
principale (suveranitate, independenta, unitate şi indivizibilitate), omul cu
drepturile şi libertăţile fundamentale ale acestuia, proprietatea publică şi privată
1
Codul penal român a fost adoptat prin Legea nr. 15/1968 publicată în B.Of.nr.79-79 bis/21 iunie 1968 ; a intrat în vigoare
la data de 1 ianuarie 1969. Codul penal român a fost republicat, a suferit numeroase modificări şi completări, dintre acestea
menţionăm Legea nr. 278/4 iulie 2006,O.U G. nr.60/2006 , Legea nr.337/2007, Legea nr.58/2008
şi, în general, ordinea de drept în România.2
Enumerarea valorilor sociale ce sunt apărate prin legea penală împotriva
infracţiunilor fiind exemplificativă, permite să fie cuprinse şi alte valori
sociale, ce au fost consacrate prin Constituţia României3 din 1991, valori ale
statului de drept.
Prin dispoziţia menţionată (art. 1 C. pen.) se subliniază rolul activ al dreptului
penal în apărarea, consolidarea şi progresul societăţii româneşti.
Caracterele dreptului penal
In literatura juridică de specialitate au existat opinii contrare cu privire la
caracterele (trăsăturile caracteristice) dreptului penal. Unii dintre autori au
menţionat ca trăsături caracteristice ale dreptului penal caracterul de drept
public, caracterul unitar şi caracterul autonom (opinie dominantă). Alţi autori
se referă la caracterul sancţionator, normativ şi autonom al dreptului penal.
Autonomia dreptului penal
Caracterul autonom al acestei ramuri de drept decurge din faptul că dreptul
penal are un obiect specific de reglementare – relaţiile de apărare sociala.
Totodată, dreptul penal cuprinde un sistem propriu de reguli de conduită şi de
sancţiuni specifice neîntâlnite în alte ramuri de drept (pedepse, măsuri de
siguranţa, măsuri educative).
Caracterul autonom al dreptului penal a fost invocat în doctrină pentru a
sublinia netemeinicia tezei caracterului pur sancţionator al dreptului penal.
Potrivit acestei teze susţinuta în literatura juridică mai veche, dreptul penal nu
ar reglementa relaţii sociale proprii, ci doar relaţii de sancţionare şi ar avea,
deci, un caracter subsidiar, auxiliar, complementar altor ramuri de drept (Karl
Binding).
In aceasta concepţie, se susţine că relaţiile sociale ar fi reglementate de alte
ramuri de drept şi dreptul penal ar trimite un plus de sancţiune atunci când
sancţiunea din norma intrapenală încălcata nu ar fi îndestulătoare pentru
stabilirea ordinii de drept încălcate. Teoria caracterului pur sancţionator
(subsidiar, accesoriu) al dreptului penal a fost combătută în literatura juridica
de specialitate susţinându-se teza contrarie – că dreptul penal este nu numai
sancţionator, ci şi normativ.
2
In doctrina penală a fost exprimată o observaţie critică în legătură cu dispoziţiile cuprinse în art.1 C. pen. (a se vedea, în
acest sens, G. Antoniu, E Dobrescu, T Dianu, Gh..Stroe, T. Avrigeanu – Reforma legislaţiei penale, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 2003, pag. 78-79). Observaţia critica pornea de la faptul că o asemenea dispoziţie de principiu cuprinsă în art. 1 C.
pen. român nu există în ţările cu o veche tradiţie democratică (francez, italian, german), ci numai în legislaţiile fostelor ţări
socialiste. O asemenea prevedere, în concepţia legislaţiei socialiste, era menită să sublinieze caracterul de clasă al legii penale
si, implicit, opoziţia principială faţă de concepţia opusă pe care o promovează statele care negau acest caracter al legii penale,
considerând că aceasta apără valorile sociale, în care sunt interesaţi deopotrivă toţi membrii societăţii şi nu numai o clasă
socială sau alta. Având în vedere - se susţine în continuare – că transformările socio-economice ce s-au petrecut în ţara
noastră au la bază o altă concepţie asupra dezvoltării societăţii, s-ar justifica, pe lângă alte argumente, renunţarea, pe viitor, la
o dispoziţie de principiu privind scopul legii penale. Pe de altă parte, o atare dispoziţie nu are o funcţionalitate bine
determinată. In doctrina penală a ultimelor decenii s-a statornicit deja o părere majoritară, în sensul că legea penală, chiar
dacă nu o prevede explicit – are ca scop apărarea valorilor sociale fundamentale şi că, în esenţă, legea penală este un
instrument de ocrotire a ordinii juridice, a bunei convieţuiri a oamenilor în societate şi a celorlalte valori supreme. Această
idee a pătruns adânc în conştiinţa specialiştilor, dar şi a destinatarilor legii penale, nemaiapărând necesar a fi subliniată în
cuprinsul legii penale.
3
Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003,
aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.
3/22.10.2003.
Caracterul autonom al dreptului penal se reflectă în relaţiile proprii de
reglementare, relaţiile de apărare sociala şi care nu fac obiectul altei
reglementari.
Argumentului potrivit căruia viaţa socială ar fi reglementată mai întâi de
celelalte ramuri de drept, dreptul penal intervenind pentru sancţionarea faptelor
periculoase din acele domenii de reglementare i s-a răspuns că dreptul penal
ocroteşte, adeseori, interese ce nu sunt ocrotite de alte ramuri de drept. Spre
exemplu, ocroteşte respectul cuvenit morţilor prin incriminarea faptei de
profanare de morminte (art. 319 C. pen.); ocroteşte sentimentul de milă prin
incriminarea faptei de lăsare fără ajutor a unei persoane a cărei viaţă, sănătate
sau integritate corporală este în primejdie şi care este lipsită de putinţa de a se
apăra (art. 315 C. pen.).
S-a susţinut, pe de altă parte, că regula de drept este normativă, nu fiindcă
recunoaşte un interes, o situaţie sau un bun, ci fiindcă prescrie o regulă de
conduită în raport cu acel interes, acea situaţie ori acel bun. Or, este de
netăgăduit că normele penale cuprind reguli de conduită care nu se regăsesc în
alte norme juridice.
Finalmente, s-a susţinut în doctrină că dacă este adevărat că raporturile
patrimoniale sunt reglementate de dreptul civil, raporturile de familie de
dreptul familiei, raporturile de muncă de dreptul muncii ş.a.m.d., iar pentru
încălcările grave din aceste ramuri de drept sunt prevăzute în dreptul penal
norme de sancţionare, cu aceasta dreptul penal nu devine auxiliar,
complementar acestor ramuri de drept, deoarece faptele grave, încălcările grave
din aceste domenii nu sunt prevăzute în normele de drept civil, de dreptul
familiei ori de dreptul muncii etc., ci tot de dreptul penal, care prin prevederea
acestora în normele sale contribuie la prevenirea săvârşirii lor, iar, în caz de
încălcare a acestor reguli, la restabilirea ordinii încălcate prin aplicarea de
sancţiuni specifice.
Aşadar, dreptul penal are un caracter normativ propriu, constând dintr-un
ansamblu de norme ce instituie reguli de conduită în vederea apărării valorilor
sociale, obligând pe destinatarii acestora fie să se abţină de la săvârşirea unor
fapte (norme prohibitive), fie să efectueze anumite activităţi (norme onerative).
Caracterul de drept public este dat de raporturile de putere sau de autoritate
instituite de normele de conduită prevăzute pentru destinatarii legii penale,
care sunt imperative. Acţiunea penală – care este mijlocul juridic prin care
conflictul de drept penal este adus înaintea justiţiei - este, de regulă, o
acţiune publică;
Caracterul de drept unitar – întrucât dispoziţiile din partea generală, cât şi
cele din partea specială au un caracter unitar şi se completează reciproc.
1.1.1. Dreptul penal ca ramură a ştiinţei dreptului

Noţiunea de ştiinţă a dreptului penal
Ştiinţa dreptului penal joacă un rol important în perfecţionarea reglementărilor
juridice a relaţiilor de apărare socială în raport cu evoluţia societăţii. Normele
dreptului penal îşi găsesc o mai puternică fundamentare în măsura în care sunt
explicate, argumentate şi motivate pe plan teoretic.

Spre deosebire de dreptul penal care este o ramură a dreptului, ştiinţa dreptului
penal este o ramură a ştiinţelor juridico-penale, care cuprinde sistemul
cunoştinţelor privitoare la fenomenele juridico-penale, exprimate în
concepţiile, teoriile, ideile, principiile destinate să explice şi să fundamenteze
necesitatea, scopul şi sarcinile dreptului penal, să stabilească metodele de
investigaţie a fenomenelor juridico-penale, să elaboreze mijloacele juridice de
prevenire şi combatere a fenomenului infracţional cu ajutorul dreptului penal.
Obiectul ştiinţei dreptului penal

Este format din ansamblul normelor penale a tuturor instituţiilor şi
reglementarilor care alcătuiesc dreptul penal.
Studiind normele şi instituţiile dreptului penal, ştiinţa dreptului penal răspunde
unor problematici legate de cunoaşterea conţinutului normativ al acestora.
Ştiinţa dreptului penal studiază, în principiu, dreptul penal în vigoare; nu mai
puţin însă, în cadrul ştiinţei dreptului penal, se dau explicaţii şi cu privire la
istoria dreptului penal român, adică la reglementările anterioare legii penale în
vigoare. De asemenea, sunt făcute referiri şi la dreptul comparat, adică la
experienţele altor tari.
Ştiinţele penale (criminale)

Sub denumirea de ştiinţe penale (criminale) au fost grupate ştiinţele socio-
umaniste, altele decât ştiinţele juridice, care au ca obiect de cercetare
fenomenul complex al infracţionalităţii, atât sub raportul naturii şi etiologiei
lui, cât şi al fundamentării ştiinţifice a mijloacelor de prevenire şi combatere a
acestuia.
Cu alte cuvinte, ştiinţele penale sau criminale studiază fenomenul criminalităţii
ca fenomen social, spre deosebire de ştiinţele juridice care îl studiază ca
fenomen juridic. Cea mai importanta dintre disciplinele care au ca obiect
cercetarea fenomenului criminalităţii este criminologia.
Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, criminologia4 - situata la
graniţa dintre ştiinţele penale, sociologie, psihologie, statistică, medicină sau
alte discipline apropiate – este în egală măsură o ştiinţă a trecutului, prezentului
şi a viitorului, este o ştiinţa despre om şi pentru om, o ştiinţă care, concomitent
cu studiul maladiei, propune profilaxia necesară, tratamentul de combatere a
criminalităţii şi ulterior de reinserţie sociala a foştilor infractori.
S-a recunoscut criminologiei caracterul de ştiinţă complexă interdisciplinară,
ce înglobează în obiectul ei de studiu şi alte discipline, considerate la început
discipline separate în cadrul disciplinelor penale, ca de exemplu, antropologia
criminală, sociologia criminală, psihologia criminală, etnografie şi demografie
criminală, statistică penală.
Cercetarea mijloacelor de reacţiune antiinfracţională formează obiectul unei
alte grupe de ştiinţe penale, şi anume: penologia şi ştiinţa penitenciara.
Penologia este ştiinţa care se ocupă de studiul pedepselor şi a celorlalte
4
crimen – crima, infracţiune; logos - ştiinţa
sancţiuni de drept penal sub raportul eficacităţii acestora în prevenirea şi
reprimarea faptelor periculoase, precum şi de elaborare a unor propuneri de
îmbunătăţire a calităţii acestora. Profesorul Traian Pop scria că penologia este
ştiinţa despre mijloacele apărării sociale în contra faptelor antisociale declarate
infracţiuni şi în contra pericolului criminalităţii.
Ştiinţa penitenciară studiază modul de organizare şi funcţionare a
penitenciarelor ca locuri de executare a pedepselor privative de libertate.
Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care
însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi
procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării
persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale.
Psihologia judiciară, ca ştiinţă şi practică se adresează tuturor categoriilor de
specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un
impact asupra destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii.
Psihologia judiciara se defineşte ca acea disciplină formativ-aplicativă şi de
cultură profesională a magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea
aprofundată şi nuanţată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în
vederea obţinerii cunoştinţelor şi a evidenţierii legităţilor psihologice apte să
fundamenteze obiectivarea şi interpretarea corectă a comportamentelor umane
cu finalitate judiciară sau criminogenă.
Poliţia ştiinţifică studiază urmele lăsate de infractor (ţesuturi, fire de păr,
amprente etc.), pentru identificarea acestuia.
Finalmente, o poziţie specială o ocupă, în cadrul ştiinţelor penale, politica
penala, înţeleasă ca disciplina complexă şi eminamente practică, ce are ca
obiect studiul tuturor datelor furnizate de celelalte ştiinţe penale, inclusiv de
ştiinţele juridico-penale şi elaborarea, pe aceasta bază, a celor mai adecvate
orientări, principii, metode şi mijloace recomandate legiuitorului, care
elaborează normele juridico-penale, organelor judiciare chemate să aplice
aceste norme, precum şi tuturor celor ce participă la realizarea activităţii de
prevenire a infracţiunilor. Aşa cum arată şi denumirea ei, această disciplină
aparţine deopotrivă ştiinţelor penale (criminale) şi ştiinţelor politice, iar rolul
său este în continuă creştere în societatea contemporană.
1.1.2. Principiile fundamentale ale dreptului penal

Noţiunea de principii fundamentale ale dreptului penal
In literatura juridică de specialitate s-a opinat că principiile fundamentale ale
fiecărei ramuri a dreptului apar ca trăsături caracteristice, definitorii pentru
autonomia respectivei ramuri în cadrul sistemului dreptului.
In ramura dreptului penal, principiile fundamentale sunt idei călăuzitoare,
orientări de bază în activitatea de elaborare şi realizare a normelor juridico-
penale, oglindindu-se în toate normele şi instituţiile dreptului penal. Principiile
fundamentale ale dreptului penal se deosebesc de alte principii de orientare
generală cu incidenţă absolută asupra tuturor instituţiilor dreptului penal.
Prin urmare, principiile generale sunt reguli care derivă din principiile
fundamentale şi care sunt subordonate acestora, având incidenţă generală, însă
restrânsă la anumite laturi ale reglementării juridico-penale. Pe de altă parte,
principiile instituţionale sunt subordonate atât principiilor fundamentale, cât şi
principiilor generale, fiind aplicabile numai în cadrul instituţiilor la care se
referă (spre exemplu, în materia aplicării legii penale în spaţiu, relevăm
principiile teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii (art. 3-6 C.
pen.) iar în materia aplicării legii penale în timp – principiul activităţii legii
penale etc.)
Cadrul principiilor fundamentale ale dreptului penal

Doctrina penală a exprimat puncte de vedere diferite cu privire la sfera
principiilor fundamentale ale dreptului penal.
Unii autori au apreciat că în acest cadru trebuie incluse principiile
fundamentale ale sistemului de drept în general (democratismul, legalitatea şi
umanismul)5.
Alţi autori de drept penal au apreciat că în cadrul principiilor fundamentale
trebuie incluse nu numai principii comune întregului sistem de drept, dar şi
principii proprii dreptului penal, ca ramură a sistemului de drept, deoarece
tocmai acestea ilustrează specificul reglementării juridico-penale.
Trebuie menţionat faptul că, în materia principiilor fundamentale, deşi au
preluat sau au preluat parţial concepţia profesorului V. Dongoroz, mulţi autori
au viziuni diferite în privinţa principiilor specifice dreptului penal (denumite
convenţional, principiile fundamentale)
Reflectând asupra celor susţinute în doctrina penală, apreciem că se impun ca
principii de bază ale dreptului penal (denumite convenţional fundamentale),
următoarele:
Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative şi a
măsurilor de siguranţă
Principiul răspunderii penale subiective
Principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară,
obiectivă
Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii
5
V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p.7. In concepţia
profesorului N. Dongoroz, principiul fundamental depăşeşte sfera specificului unei ramuri de drept şi se înscrie în sfera
principiilor generale ale sistemului dreptului. Profesorul a denumit aceste principii ca fundamentale pentru dreptul penal,
numai pentru că a avut în vedere răsfrângerile lor în cadrul dreptului penal, dar nu pentru că ele ar aparţine numai dreptului
penal. Numai denumirea acestor principii ca fiind ale dreptului penal, este convenţională, deoarece modul cum le
caracterizează şi le enumeră evidenţiază clar intenţia sa de a separa aceste principii de normele specifice dreptului penal (…).
S-ar putea spune, prin urmare, că la profesorul V. Dongoroz numai denumirea de principii fundamentale ale dreptului penal
ar putea fi discutată, deoarece a fost folosită în raport cu principii caracterizate corect; A se vedea, în acest sens, G. Antoniu
(coordonator) E. Dobrescu, I. Dianu, Gh. Stroe, T. Avrigeanu – Reforma legislaţiei penale, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 2003, p.43. Continuatorii operei profesorului V. Dongoroz care au abandonat ideea celor trei principii
fundamentale (democratism, umanism şi legalitate), s-au situat pe o anumită poziţie în ceea ce priveşte conţinutul principiilor
fundamentale asimilând aceste principii acelora care sunt specifice dreptului penal. Aceştia au păstrat caracterizarea
principiilor fundamentale ca fiind principii care stau la baza întregii reglementări penale, că ele se reflectă în toate instituţiile
şi normele care formează conţinutul reglementărilor, că servesc la caracterizarea şi explicarea ansamblului de reglementări
penale, însă au aplicat-o - în ideea în care au abandonat ideea celor trei principii menţionate – la principii strict specifice
dreptului penal (pe când profesorul V. Dongoroz a aplicat-o în raport cu principii care depăşeau specificul dreptului penal).
Or, principiile specifice dreptului penal n-ar putea fi caracterizate ca stând la baza întregii legislaţii şi ca reflectându-se în
toate instituţiile dreptului penal; cel mult aceste principii ar putea să reflecte elemente comune ale unui grup de norme sau
instituţii ori ar putea să se situeze în jurul unora din cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal (infracţiunea,
răspunderea penală, sancţiunea), dar n-ar putea să caracterizeze toate instituţiile dreptului penal.
penale
Principiul răspunderii penale personale
Principiul dublei esenţe a pedepsei: măsură de constrângere şi mijloc de
reeducare
Principiul individualizării judiciare a sancţiunii
Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minori
Aceste principii de bază specifice dreptului penal, la care adăugăm influenţa
exercitată de alte principii, dar care aparţin sistemului dreptului în general
(umanismul, egalitatea cetăţenilor în faţa legii etc.) ca şi influenţa unor
principii de politică penală (cel al prevenirii săvârşirii de fapte prevăzute de
legea penală, spre exemplu) prezintă imaginea unui cadru de principii care dă
caracter modern şi eficient legislaţiei penale în vigoare.
Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative şi măsurilor de

siguranţă
In dreptul penal, principiul legalităţii exprimă regula potrivit căreia întreaga
activitate din acest domeniu trebuie să se desfăşoare pe baza legii şi în strictă
conformitate cu aceasta.
Cu alte cuvinte, atât conduita pretinsă membrilor societăţii (să nu facă, de cele
mai multe ori, sau să facă ceva), cât şi sancţiunea la care aceştia se expun în
caz de nerespectare a legii penale trebuie să fie prevăzută de lege, iar realizarea
prin constrângere a ordinii de drept penal (prin aplicarea sancţiunilor) să se
facă în deplină conformitate cu legea.
Examinat în raport cu cele trei instituţii ale dreptului penal – infracţiunea,
sancţiunea penală (pedeapsa) şi răspunderea penală, principiul legalităţii
îmbracă trei laturi:
legalitatea incriminării (nullum crimen sine lege);
legalitatea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă
(nulla poena sine lege);
legalitatea răspunderii penale, a constrângerii (nullum judicium sine lege).
Recunoscut de majoritatea specialiştilor ca un principiu fundamental al
dreptului penal, principiul legalităţii, formulat de Cesare Beccaria în celebra sa
lucrare ―Despre infracţiuni şi pedepse” şi statuat în "Declaraţia universală a
drepturilor omului" de la 10 decembrie 1948 precum şi în "Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice", adoptat de Organizaţia
Naţiunilor Unite în 1966, a venit ca o garanţie a respectării libertăţii şi
drepturilor persoanei, în sensul neantrenării răspunderii penale a unei persoane
pentru fapte neprevăzute de legea penală sau incriminate ulterior săvârşirii
faptei.
Înscris iniţial în Codul Penal din 1864, principiul legalităţii îşi găseşte
consacrarea expresă atât în Constituţia din 19916, cât şi în art. 2 din Codul
Penal român în vigoare. Astfel, în timp ce Constituţia prevede în art. 23 alin. 12
că:
6
Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003,
aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.
3/22.10.2003.
―Nici o pedeapsa nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii,
iar prin art. 73 alin. 3 lit. h, că: ―Prin lege organică se reglementează [,..]
infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”, art. 2 din Codul Penal
recurge la o formulare mai amplă şi anume:
"Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi
măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte".
1. Legalitatea incriminării, ilustrată de regula "nu există infracţiune fără lege"
(nullum crimen sine lege), conform căreia nici o persoană nu poate fi trasă la
răspundere dacă fapta săvârşită, la momentul respectiv, nu era prevăzută de
lege ca infracţiune. Acest lucru are repercusiuni asupra unor instituţii ale
dreptului penal, precum activitatea legii penale (legea penală se aplică numai
faptelor, care în momentul comiterii lor, erau prevăzute de lege ca infracţiuni)
sau interpretarea legii penale (prin interpretare nu se pot crea, adăuga sau
suprima infracţiuni sau elemente din lege).
2. Legalitatea sancţiunilor, ce se aplică în cazul săvârşirii unor fapte prevăzute
de legea penală, ilustrată de dictonul latin "nulla poena sine lege" (nu există
niciodată pedeapsă fără lege), conform acestui principiu o persoană nu poate
primi pentru fapta săvârşită decât pedeapsa prevăzută de lege pentru acea
infracţiune şi numai în condiţiile stabilite de lege.
Potrivit art. 2, teza a II-a, Codul Penal precizează că legea penală prevede
pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua, în cazul săvârşirii
unor infracţiuni.
Principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal implică cerinţe specifice faţă de
legiuitorul penal şi, după caz, faţă de judecător. Astfel, legiuitorul are obligaţia
de a determina un cadru precis în conţinut, condiţii şi limite a cauzelor legale
generale sau speciale de nepedepsire ori atenuare a pedepselor, precum şi a
criteriilor generale şi limitelor, potrivit cărora se va realiza individualizarea
judiciară şi execuţională a pedepsei, în ceea ce-l priveşte pe judecător, acesta
nu poate refuza aplicarea vreuneia din sancţiunile prevăzute de lege pentru
fapta reţinută sau de a modifica temeiul sau condiţiile, în care urmează să
fixeze sancţiunea de drept penal.
Principiul răspunderii penale subiective
Principiul răspunderii penale subiective exprimă ideea că o persoană poate fi
trasă la răspundere penală numai atunci când a comis fapta prevăzută de legea
penală cu vinovăţie.
Elementul subiectiv (vinovăţia) face parte din conţinutul constitutiv al
infracţiunii; aşadar, dacă o faptă se săvârşeşte fără vinovăţie, ea nu constituie
infracţiune şi, neexistând infracţiune, nu există nici răspundere penală.
Când se pune problema aplicării unei sancţiuni de drept penal unei persoane ce
a încălcat legea penală, instanţa va trebui să se preocupe să stabilească că fapta
săvârşită îi este imputabilă inculpatului şi din punct de vedere psihic, adică a
fost comisă cu vinovăţie şi că deci există răspundere subiectivă.
Din definiţia legală dată infracţiunii în Codul penal român reiese că vinovăţia
constituie şi o trăsătură esenţială a infracţiunii. Potrivit dispoziţiilor din art. 17
alin. 1 C. pen., infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu
vinovăţie şi prevăzută de legea penală.
Principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară, obiectivă
Acest principiu relevă ideea că o persoană nu poate fi condamnată pentru
gândurile sale oricât de periculoase ar fi, chiar dacă aceste gânduri, planuri,
dorinţe ar putea fi probate cu ajutorul mijloacelor moderne de investigare a
proceselor psihice.
O persoană nu poate fi trasă la răspundere penală decât pe baza manifestării
sale exterioare, obiective, adică să comită în realitatea obiectivă un act material
pedepsibil (act preparator, tentativă, faptă consumată).
Fapta este o manifestare a individului în sfera realităţii, în cadrul relaţiilor
sociale.
Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale
Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale
este reflectat în dispoziţiile din art. 17 alin. 2 C. pen.7 Dacă fapta comisă deşi
este prevăzută de legea penală nu întruneşte trăsăturile unei infracţiuni, nu va
exista nici răspundere penală. Pe plan procesual penal, acţiunea penală nu
poate fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare, nu mai poate fi
exercitată, dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea. 8
Principiul răspunderii penale personale
Potrivit acestui principiu, numai infractorul poate fi tras la răspundere penală,
ceea ce înseamnă că pedeapsa i se poate aplica numai celui ce a săvârşit
infracţiunea, măsurile penale se pot lua numai faţă de cei care au comis fapte
prevăzute de legea penală şi prezintă pericol social ce trebuie înlăturat.
Spre deosebire de alte ramuri de drept, în dreptul penal nu poate fi antrenată
răspunderea penală pentru fapta altuia.
Art. 2 C. pen. se referă la pedepsele ce se aplică infractorilor 9, iar art. 72 C.
pen. se referă la persoana infractorului.10
Introducerea răspunderii penale a persoanelor juridice prin Legea nr. 278/2006
presupune o derogare de la principiul caracterului personal al răspunderii
penale, dar şi o altă abordare a unor instituţii de bază ale dreptului penal
(participaţia penală, circumstanţele atenuante şi agravante, concursul de
infracţiuni, recidiva, pluralitatea intermediară etc.).
Principiul dublei esenţe a pedepsei: măsură de constrângere şi mijloc de reeducare
Acest principiu este reflectat în dispoziţiile din art. 52 alin. 1 C. pen.11
Pedeapsa nu poate să nu implice o anumită suferinţă, un rău pe care îl suferă
condamnatul şi care poate să se răsfrângă asupra libertăţii, patrimoniului,
timpului liber, prestigiului social s.a.m.d., însă ea trebui aplicată în raport cu
fapta comisă şi cu vinovăţia făptuitorului; în acest fel, pedeapsa devine
7
Art. 17 alin. 2 C. pen.: ―Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale‖.
8
Art. 11 pct. 1, lit. b, în ref. la art. 10 lit. b C. proc. pen.; art. 11 pct. 2 lit. a în ref. la art. 10 lit. b C. proc. pen.
9
Art. 2 C. pen. ―Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua
în cazul săvârşirii acestor fapte‖.
10
Art. 72 alin. 1 C. pen.‖La stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de
limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de
împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.‖.
11
Art. 52 alin. 1 C. pen. ―Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul
pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. ―
convingătoare şi poate să-şi exercite rolul în procesul de resocializare a
infractorului şi de prevenire generală faţă de ceilalţi destinatari ai legii penale.
Principiul individualizării judiciare a sancţiunii
Principiul individualizării judiciare a sancţiunii presupune ca stabilirea şi
aplicarea sancţiunilor de drept penal să se facă în funcţie de gravitatea faptei
săvârşite, periculozitatea infractorului şi de necesităţile de îndreptare ale
acestuia. Individualizarea poate fi legală, judiciară şi administrativă.
Individualizarea legală este realizată de legiuitor prin prevederea în norma de
incriminare a speciei de pedeapsă şi a limitelor speciale ale pedepsei, a
măsurilor penale etc., în funcţie de gradul de pericol social abstract al faptei
comise.
Individualizarea judiciară este realizată de către instanţa de judecată, constând
în stabilirea şi aplicarea pedepsei concrete în cadrul limitelor legale, avându-se
în vedere pericolul social concret al faptei comise, persoana infractorului,
împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală şi de contribuţia
fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii.12 De asemenea, se poate
individualiza, în condiţiile legii, şi modul de executare a pedepsei (suspendarea
condiţionată a executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, executarea pedepsei la locul de muncă, într-o închisoare militară,
în regim de detenţie, amenda penală).
Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minori
In Titlul V denumit „Minoritatea‖ (art. 99-1101 C. pen.) legiuitorul penal a
instituit un sistem special de sancţiuni ce pot fi aplicabile minorului infractor,
în baza principiului sancţionării diferenţiate a infractorilor minori faţă de cei
majori. Acest sistem special de sancţiuni este alcătuit din măsuri educative şi
pedepse. Această reglementare mixtă a ţinut seama de personalitatea minorului
şi de insuficienta sa dezvoltare psiho-fizică. Legiuitorul a creat pentru
infractorii minori un sistem sancţionator diferit de cel al infractorilor majori, pe
considerentul că aceştia fiind foarte tineri, resocializarea lor se poate face mai
bine şi mai eficient faţă de infractorii majori.
In principiu, pentru faptele lor antisociale, minorilor infractori li se aplică
numai măsuri educative. Art. 100 alin. 2 C. pen., prevede că:
„Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este
suficientă pentru îndreptarea minorului.‖
Sistemul sancţionator al minorilor infractori a fost conceput în aşa fel încât
sancţiunile aplicate să nu împiedice desăvârşirea pregătirii şcolare a
infractorilor minori, asigurându-li-se şi condiţii de a dobândi o pregătire
profesională potrivit cu aptitudinile lor.
Principiul umanitar
Unul din dezideratele lumii moderne este apărarea drepturilor fundamentale ale
omului. Drept urmare, incriminarea şi sancţiunea prevăzute de legea penală
trebuie să urmărească respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
12
Art. 72 C. pen.; art. 27 C. pen. ―Instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu intenţie se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama de contribuţia fiecăruia la
săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 72―.
omului. Acest lucru presupune, pe de o parte ca legea penală să asigure o
protecţie a persoanei fizice prin incriminarea faptelor ce sunt îndreptate
împotriva vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii
persoanei etc., iar pe de altă parte, constrângerea penală trebuie să aibă un
caracter uman, respectându-se drepturile infractorului la asistenţă juridică,
asistenţă medicală, demnitatea acestuia.
Tot principiul umanităţii a impus consacrarea prezumţiei de nevinovăţie şi
tendinţa majorităţii legislaţiei moderne de a institui în favoarea infractorilor un
regim important de drepturi şi garanţii procesuale. Executarea pedepsei, în
orice sistem de drept urmăreşte, mai mult sau mai puţin, reeducarea celui
condamnat şi reintegrarea socială a acestuia.
Incriminarea faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social
Principiul incriminării numai a faptelor, care prezintă un anumit grad de pericol
social este consacrat de art 17 alin. 1 teza I din Codul Penal, potrivit căruia
infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, şi de art. 18 Cod penal şi art.
181 Cod Penal care precizează ce se înţelege prin pericol social în sensul legii
penale şi, respectiv, descrie noţiunea faptei, care nu prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiuni.
Regula pe care o impune acest principiu este de a fi sancţionate numai acele
acţiuni sau inacţiuni, care prezintă un grad de pericol social suficient de mare
ca să impună o reacţie prin mijloace de drept penal împotriva făptuitorilor.
Egalitatea în faţa legii penale
Întreaga legislaţie modernă urmăreşte eliminarea discriminărilor de orice fel.
La nivel internaţional există preocupări în acest sens, statele asumându-şi
obligaţia de a elimina din reglementările interne orice fel de discriminări. Şi
legea penală urmăreşte aceleaşi tendinţe, înfăptuirea justiţiei penale excluzând
imunităţile sau inegalităţile de tratament în aplicarea legii penale. Toţi membrii
societăţii se află într-o poziţie de egalitate faţă de prevederile legii penale, atât
în calitate de beneficiari ai protecţiei penale cât şi de destinatari ai exigentelor
acesteia.
Prevenirea faptelor prevăzute de legea penală
Legea penală, prin conţinutul său şi sancţiunile prevăzute asigură aşa-numita
prevenţie generală, iar în măsura în care sunt pronunţate pedepse în cauze
penale concrete, se realizează prevenţia specială.
Prevenirea faptelor infracţionale se realizează atât prin publicitatea legii penale
cât şi prin pedepsirea celor ce-au încălcat prevederile imperative ale legii
penale. De asemenea, măsurile de siguranţă, ca sancţiuni de drept penal, vin să
completeze procesul de prevenţie a fenomenului infracţional, proces ce e mult
mai complex, incluzând şi măsuri de ordin social şi economic, pornind de la
studierea şi identificarea cauzelor şi condiţiilor care determină sau favorizează
săvârşirea unor infracţiuni.

Sarcina de lucru 1
Evidenţiază, în câteva fraze, principiile fundamentale ale dreptului penal
român.
1.2. Izvoarele dreptului penal
Noţiunea şi specificul izvoarelor dreptului penal. Principalele izvoare ale

dreptului penal.
În doctrină, termenul de izvor de drept are mai multe sensuri, accepţiuni,
făcându-se distincţie între izvoarele materiale şi formale, interne şi externe,
directe şi indirecte. Problema conceptului de izvor de drept fiind obiect de
studiu al disciplinei Teoria generală a dreptului, vor fi abordate doar aspectele
care privesc izvoarele de drept penal.
Izvoarele formale ale dreptului penal sunt acele acte normative în al căror
cuprins se stabilesc: faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile ce se pot
aplica în cazul încălcării acestor norme, condiţiile în care este antrenată
răspunderea penală, precum şi acele acte normative care prevăd dispoziţii
obligatorii în procesul de elaborare şi aplicareal dreptului penal.
În raport cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului penal sunt mai restrânse ca
număr.
Literatura juridică mai veche considera ca unic izvor de drept penal legea, ca
izvor imediat, iar în plan secundar, ca izvor mediat, menţiona tratatele şi
convenţiile internaţionale.
Prin prisma formei pe care pot să o îmbrace, izvoarele dreptului penal pot fi
doar legile penale - în accepţiunea dispoziţiilor din art.141 C.pen.13
În condiţiile adoptării Constituţiei din 1991, principalul izvor de drept penal
intern îl va constitui legea organică (art. 73 alin. 3), acestuia alăturându-i-se
decretele–legi şi decretele încă în vigoare.
În categoria izvoarelor de drept penal este inclusă şi Constituţia, ca izvor de
drept, în general, pentru toate ramurile de drept, şi în special pentru Dreptul
penal, întrucât conţine dispoziţii, ce vizează în mod explicit sfera de
reglementare a acestor ramuri de drept şi consacră drepturile şi libertăţile
fundamentale, precum şi îndatoririle corespunzătoare, cărora dreptul penal le
creează cadrul necesar pentru a fi respectate.
13
Art. 141. Legea penală. Prin "lege penală" se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete.
Dintre reglementările cu valoare de lege, cea mai importantă sursă o constituie
Codul penal, care cuprinde majoritatea normelor penale cu caracter de principii
generale (partea generală), precum şi norme cu caracter special (partea
specială).
În afara Codului penal, există şi alte legi penale cu o sferă de aplicare mai
restrânsă, cum ar fi Legea nr. 275 din 2006 privind executarea pedepselor sau
Legea nr.302 din 2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală . Specific acestor legi este că ele au un domeniu de aplicare mai restrâns
şi că vin să completeze cadrul normativ general fixat de Codul Penal sau să
instituie unele derogări de la acest cadru. Ele au mai fost numite în literatura
juridică şi legi complinitoare.
În afară de cele două categorii de norme, reglementări cu caracter penal se
întâlnesc şi în legi speciale nepenale sau extrapenale, dar care conţin dispoziţii
cu caracter penal, legi ce vizează reglementarea relaţiilor sociale din anumite
domenii, cum ar fi: sectorul silvic, fondul funciar, regimul vamal, protecţia
mediului, etc. instituind pentru încălcarea acestor dispoziţii sancţiuni penale
proprii.
Printre izvoarele dreptului penal sunt menţionate şi tratatele şi convenţiile
internaţionale.
În doctrina penală, se face distincţie între tratatele şi convenţiile internaţionale
care constituie izvoare directe ale dreptului penal (spre exemplu, tratatele şi
convenţiile referitoare la asistenţa juridică internaţională) şi cele care constituie
izvoare indirecte, mediate, categorie în care intră tratatele şi convenţiile ce
cuprind angajamentele statelor părţi de a incrimina pe plan intern anumite fapte
socialmente periculoase.
Tratatele şi convenţiile la care România este parte primesc forţa de acţiune în
urma adoptării unui act al puterii legislative interne, instituindu-se o singură
excepţie, în art. 20 alin. 2 al Constituţiei, prin care se dă prioritate
reglementărilor internaţionale, în caz de neconcordanţă cu legile interne, atunci
când cele dintâi, se referă la drepturile fundamentale ale omului, cu excepţia
situaţiilor când Constituţia României sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile.14
Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului constituie izvor de drept penal, însă
utilizarea acestei proceduri de legiferare este justificată doar în situaţii cu
adevărat excepţionale, care justifică o intervenţie de urgenţă din partea puterii
executive.
În literatura de specialitate se apreciază că jurisprudenţa nu constituie izvor de
drept penal. Au existat însă şi păreri potrivit cărora jurisprudenţa constituie
izvor de drept penal, pornindu-se de la două argumente. Primul vizează
deciziile Curţii Constituţionale prin care sunt soluţionate excepţiile de
neconstituţionalitate ale unei legi sau ordonanţe ori ale unor dispoziţii dintr-o
lege sau ordonanţă în vigoare,ridicate de oricare dintre părţi, de procuror sau
din oficiu de către instanţa de judecată .Decizia prin care se constată
14
Articolul 20 Constituţia României (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului,
la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia
sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii dintr-o lege
sau ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.15Al doilea argument
vizează deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile
Unite, în rezolvarea unor recursuri în interesul legii, declarate de Procurorul
General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În astfel
de cazuri, soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra
hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele
procese. Însă, dezlegarea dată problemelor de drept soluţionate este obligatorie
pentru instanţele judecătoreşti atunci când se vor mai confrunta cu situaţii
similare.16
În pofida celor două argumente, pe care le apreciem ca situaţii de excepţie,
considerăm că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept penal.
Legea penală
Notiunea de lege penală
Legea penală este acel act normativ ce cuprinde în conţinutul său norme,
dispoziţii penale. Este, în această accepţiune, lege penală, Codul Penal sau
Legea nr. 302 din 2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală.
Se vorbeşte de noţiunea de lege penală în sens larg, desemnând totalitatea
legilor penale17 şi în sens restrâns, în accepţiunea art. 141 Cod Penal, potrivit
căruia „prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă
în legi şi decrete‖18.
Adoptarea legilor se face după o procedură stabilită prin Constituţie. Potrivit
art. 73 din Constituţie, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi
legi ordinare (alin.1).
Infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, amnistia sau graţierea
colectivă se stabilesc, respectiv, se acordă de Parlament numai prin lege
15
Articolul 147 Constituţia României
(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul
sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen,
dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
(2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să
reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
(3) În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b),
acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind
neconstituţional nu poate fi ratificat.
(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general
obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
16
Art.4142 C. proc. pen ,,(1) Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, direct, sau
ministrul justiţiei, prin intermediul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum
şi colegiile de conducere ale curţilor de apel şi ale parchetelor de pe lângă acestea au obligaţia, pentru a asigura interpretarea
şi aplicarea unitară a legilor penale şi de procedură penală pe întreg teritoriul ţării, să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti.
(2)Cererile de recurs în interesul legii se soluţionează de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se pronunţă
prin decizie. Deciziile se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, precum şi pe pagina de Internet a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. Acestea se aduc la cunoştinţă instanţelor şi de Ministerul Justiţiei.
(3)Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la
situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.‖
17
În acest sens, noţiunea de lege penală se apropie în conţinut de noţiunea de drept penal.
18
În acest sens, noţiunea de lege penală se apropie în conţinut de noţiunea de normă penală.
organică (alin.3).19
Categorii de legi penale

În funcţie de întinderea domeniului de aplicare, după conţinut, durată sau
caracterul lor, legile penale au primit diverse clasificări, acest lucru ajutând la o
mai bună cunoaştere a acestora şi o mai bună interpretare şi aplicare.
Astfel,
A) După întinderea domeniului de aplicare, legile penale se clasifică în:
legi generale;
legi speciale.
Legile penale generale sunt reprezentate de codurile penale obişnuite, ce
cuprind norme penale generale şi speciale, cu valoare de principii ,precum şi
majoritatea normelor incriminatorii.(ex: Codul penal român)
Legile penale speciale conţin dispoziţii cu caracter penal derogatoriu de la
dreptul comun, au un câmp mai restrâns de acţiune, reglementând instituţii
speciale de drept penal sau incriminând ca infracţiuni fapte săvârşite într-un
anumit domeniu.
În interpretarea şi aplicarea celor două categorii de norme, legea generală este
de cea mai largă aplicabilitate, însă, în cazul unui concurs între o lege generală
şi una specială care derogă sau completează legea generală, legea specială are
întâietate.
B) După caracterul lor, legile penale se clasifică în:
legi penale ordinare;
legi penale excepţionale.
Legile penale ordinare (obişnuite) sunt acele norme adoptate în condiţii
normale de desfăşurare a relaţiilor sociale şi combatere a criminalităţii.
Legile penale excepţionale apar în situaţii de excepţie, tranzitorii, provocate de
situaţii excepţionale (calamităţi naturale, stări de război, etc.), care derogă de la
dreptul comun şi care vizează fie instituirea unor infracţiuni (temporare), fie
asprirea răspunderii penale pentru cele existente.
C) După durata lor de aplicare, legile penale se clasifică în:
legi cu durată nedeterminată;
legi cu durată determinată.
Legile penale cu durată nedeterminată (permanente) sunt cele în al căror
19
Articolul 73 Constituţia României (1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
(2) Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei.
(3) Prin lege organică se reglementează: a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;
b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi
a celorlalte drepturi ale acestora; d) organizarea şi desfăşurarea referendumului; e) organizarea Guvernului şi a Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării; f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război; g) regimul
stării de asediu şi al stării de urgenţă; h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; i) acordarea amnistiei sau a
graţierii colective; j) statutul funcţionarilor publici; k) contenciosul administrativ; l) organizarea şi funcţionarea Consiliului
Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; m) regimul juridic general al
proprietăţii şi al moştenirii; n) organizarea generală a învăţământului; o) organizarea administraţiei publice locale, a
teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele,
patronatele şi protecţia socială; r) statutul minorităţilor naţionale din România; s) regimul general al cultelor; t) celelalte
domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.
cuprins nu este prevăzută perioada lor de aplicare.
Legile de aplicare cu durată determinată (temporare) sunt cele care au o
aplicabilitate limitată de existenţa situaţiei ce a generat adoptarea lor. Perioada
de aplicabilitate poate fi determinată în cuprinsul legii, prevăzându-se concret
termenul cât legea este în vigoare sau după situaţia ce a generat-o şi anume la
încetarea acesteia.
Norma penală
Conceptul de normă penală
Norma juridică este "regulă generală de conduită", instituită şi sancţionată de
stat, care "prescrie anumite drepturi şi obligaţii".
Norma juridică de drept penal, având ca finalitate apărarea societăţii contra
criminalităţii, instituie prin reguli de conduită specifice, acţiunile ori inacţiunile
considerate infracţiuni şi sancţiunile aplicabile acestora.
Se poate remarca faptul că, sub raportul intensităţii forţei obligatorii, normele
juridice penale includ o obligativitate imediată şi imperativă, ele devenind
incidente din chiar momentul edictării lor, spre deosebire de celelalte norme,
din alte ramuri de drept, care devin incidente din momentul nerespectării lor
sau al apariţiei unei situaţii care impune aplicarea normei respective. De
asemenea, sancţiunea penală este una inevitabilă şi nu eventuală.
Structura normei penale

În privinţa structurii normei penale, opiniile autorilor de literatură juridică sunt
foarte diverse. Potrivit unui punct de vedere, norma juridică penală prevede
doar ipoteza (descriind fapta care constituie infracţiune), dispoziţia urmând a fi
dedusă din conţinutul ipotezei.
Într-o a doua opinie se arată că norma juridică penală conţine ca orice normă o
ipoteză, cât şi o dispoziţie explicită, aceasta din urmă fiind indicată prin
expresia comună tuturor normelor de incriminare "se pedepseşte" sau "se aplică
pedeapsa".
Alţi autori susţin că norma juridică penală, prin specificul său, conţine doar
dispoziţia şi sancţiunea.
Potrivit ultimei opinii, cele trei elemente clasice ale normei juridice se regăsesc
şi în norma juridică penală, cu precizarea că în ipoteză se descrie fapta
incriminată, sancţiunea constă în pedeapsa prevăzută în mod expres de norma
respectivă, iar dispoziţia rezultă implicit din formula "se pedepseşte" întâlnită
în toate textele incriminatoare .
Categorii de norme penale

Normele juridice penale prezintă o serie de trăsături care le diferenţiază între
ele, permiţând clasificarea lor în funcţie de conţinutul normativ propriu şi al
structurii. În acest sens, ştiinţa dreptului penal distinge mai multe categorii de
norme:
a) Norme penale generale şi speciale, în funcţie de conţinutul şi sfera de

incidenţă.
Normele penale generale cuprind dispoziţii cu caracter de regulă generală
privind condiţiile în care se nasc, se modifică şi se sting raporturile juridice
penale. Ele sunt de cea mai largă aplicaţiune şi sunt cuprinse, de regulă, în
partea generală a Codului penal şi, rareori, în unele legi speciale.
Normele penale speciale indică condiţiile în care o anumită faptă constituie
infracţiune şi pedeapsa care se poate aplica în cazul săvârşirii unei astfel de
fapte. Ele sunt înscrise, de regulă, în partea specială a Codului penal dar, în
multe situaţii, şi în unele legi speciale.
b) Norme penale prohibitive şi norme penale onerative – în funcţie de
structurarea infracţiunilor în comisive şi omisive.
Normele penale prohibitive, corespunzătoare infracţiunilor comisive, stabilesc,
ca regulă de conduită, abţinerea de a săvârşi fapta care este descrisă în
conţinutul textului respectiv.
Normele penale onerative, specifice infracţiunilor omisive, fixează ca regulă de
conduită obligaţia de a face sau de a acţiona, inacţiunea făptuitorului fiind de
natură să producă urmări socialmente periculoase.
c) Norme penale complete şi norme penale divizate - în funcţie de elementele
ce sunt cuprinse în structura normei penale.
Normele penale complete (unitare) cuprind toate elementele unei norme
(ipoteza, dispoziţie, sancţiune).
Normele penale divizate sunt acele norme care nu au structura completă în
acelaşi text de lege, dispoziţia sau sancţiunea fiind formulate într-un alt articol
al aceleiaşi legi sau chiar în alt act normativ.
d) Norme penale de incriminare cadru (în alb) şi norme de trimitere sau
referire.
Normele penale de incriminare cadru au în structura lor o dispoziţie de
incriminare cadru şi o sancţiune corespunzătoare, urmând ca prevederea
faptelor interzise să se facă ulterior, prin alte acte normative.
Normele penale de trimitere sunt acele norme incomplete în ceea ce priveşte
dispoziţia sau sancţiunea, care se completează şi încorporează elementele lipsă
din alte norme la care fac trimitere (exemplu: art. 212 alin. 2 Cod Penal; art.
264 alin.2 Cod penal etc.), devenind apoi independente faţă de acestea.
Normele penale de referire sunt şi ele incomplete, divizate, realizând
împrumutul unor elemente prin referire la o altă normă penală (exemplu: art.
255 Cod Penal cu referire la art. 254 Cod penal; art. 290 Cod penal cu referire
la art. 288 Cod penal etc.), dar rămân legate de norma care le-a completat.
Interpretarea legii penale

Noţiunea şi importanţa interpretării legii penale
În perspectiva evoluţiei societăţii, pe linia unei democraţii reale, principiul
legalităţii incriminării însuşi, în măsura în care impune nişte particularităţi în
materia interpretării normelor de drept penal, obligă la studierea şi însuşirea

acestora, cunoaşterea temeinică a problematicii respective constituind una
dintre cele mai însemnate preocupări ale unei aplicări corecte a normelor de
drept penal.
Prin interpretarea legii se înţelege acea operaţiune logico-raţională de lămurire
a conţinutului unei legi penale,pentru aflarea şi explicarea înţelesului real al
legii, potrivit voinţei legiuitorului care a adoptat legea respectivă.
În procesul de cunoaştere teoretică şi practică a prescripţiunilor legale,
interpretarea legii penale este necesară, oricât de clar ar fi ea formulată, pentru
o mai bună încadrare juridică a faptelor prin încorporarea perfectă a situaţiei de
fapt în cadrul legal fixat prin normele juridice penale.
Felurile interpretării
Interpretarea legii penale poate fi făcută de legiuitor, de organul judiciar sau de
teoreticienii dreptului penal.
Interpretarea legală este făcută de legiuitor în momentul când adoptă legea
penală şi constă în explicarea, în conţinutul acesteia, a anumitor termeni sau
expresii din legea penală.
Interpretarea judiciară este făcută de organul de urmărire penală sau de
instanţă, prin încadrările juridice ale faptei concrete comise în textul de lege
care incriminează fapta ca infracţiune sau prin soluţiile ce le pronunţă. Un rol
important în activitatea de interpretare juridică îl are Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie care, în deciziile de plen, în rezolvarea unor recursuri în interesul legii,
declarate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie , asigură o interpretare unitară a legilor penale.
Interpretarea doctrinară sau ştiinţifică este făcută de teoreticienii dreptului
penal în tratate, cursuri, monografii, acestea fiind de natură să orienteze , mai
ales interpretarea judiciară.
Metode de interpretare
Sunt cunoscute mai multe procedee de interpretare: literală, istorică, raţională,
sistematică, prin analogie.
Interpretarea literală sau textuală
Această metodă de interpretare foloseşte analiza conţinutului şi sensului legii
penale cu ajutorul textului, pe baza unui studiu etimologic (înţelesul
cuvintelor), stilistic (modul de exprimare) şi sintactic (funcţiile cuvintelor în
propoziţie şi funcţiile propoziţiilor în frază).
Interpretarea logica sau raţională
Interpretarea logică urmăreşte să stabilească voinţa reală a legiuitorului prin
folosirea unor procedee logice, a raţionamentelor.
Printre raţionamentele folosite se numără:
 Raţionamentul "a fortiori‖ care se întemeiază pe argumentul că dacă legea
penală interzice mai puţin, interzice implicit şi mai mult şi invers, dacă
legea penală permite mai mult, ea permite implicit şi mai puţin;
 Raţionamentul "per a contrario", potrivit căruia dacă o dispoziţie interzice
sau sancţionează o faptă numai în anumite condiţii, incidenţa sa este exclusă
în condiţii diferite decât cele limitativ prevăzute;
 Raţionamentul "reductio ad absurdum", care se întemeiază pe ideea că este
exclusă interpretarea care prin aplicare ar conduce la consecinţe absurde,
inadmisibile, contrare spiritului legii;
 Raţionamentul "a pari‖ care se sprijină pe argumentul că unde există aceeaşi
raţiune sau situaţie trebuie să prevaleze aceeaşi soluţie.
Interpretarea istorico-juridică
Această modalitate de interpretare presupune analiza istoricului legii sau
normei ce se interpretează, studiindu-se datele de ordin social, economic,
politic şi juridic existente în momentul adoptării legii.
În sfera de acţiune a metodei istorice se înscriu:
 lucrările preparatorii (anteproiect, proiect preliminar şi proiect definitiv al
legii penale), discuţiile parlamentare care au precedat adoptarea legii;
 dispoziţiile din legile penale anterioare;
 dispoziţiile din legile străine, care au servit ca sursă de inspiraţie;
 materialul doctrinar şi de practică judiciară, presupus a fi influenţat asupra
operei legislative.
Interpretarea sistematică
Metoda sistematică sau de corelaţie este acea metodă logică care urmăreşte
stabilirea înţelesului unei norme penale cu ajutorul legăturilor explicite sau
implicite pe care le are cu alte norme penale din aceeaşi lege sau din alte acte
normative din cadrul sistemului juridico-penal, relevând principiile care
guvernează materia cercetată.
Interpretarea prin analogie
Interpretarea prin analogie este o metoda de interpretare care se foloseşte într-o
mai mică măsura în dreptul penal şi care constă în explicarea sensului unei legi
penale cu ajutorul altor norme care sunt asemănătoare.
În literatura juridică se atrage atenţia că interpretarea prin analogie nu se
confundă cu extinderea legii penale prin analogie care are în vedere aplicarea
legii penale la fapte care nu sunt incriminate.
Rezultatele şi limitele interpretării

În urma interpretărilor, sub orice metodă, se poate ajunge la trei situaţii
distincte:
A. Într-o primă ipoteză, se poate constata că în pofida unor aparente neclarităţi,
există o concordanţa perfectă între voinţa legiuitorului şi felul în care a fost
exprimată în lege, rezultatul interpretării fiind declarativ;
B. În a doua ipoteză, se poate constata că legiuitorul a vrut să spună mai multe
decât rezultă din felul în care s-a exprimat, interpretarea fiind extensivă;
C. În a treia ipoteză, se poate constata că legiuitorul a voit să spună mai puţin
decât rezultă din felul în care s-a exprimat, interpretarea fiind restrictivă;
Plecându-se de la premisa că interpretul trebuie să urmărească cunoaşterea, iar
nu crearea normei de drept, s-a impus principiul că legile penale sunt de strictă
interpretare, potrivit căruia înţelesul normei legale nu poate fi nici extins şi
nici restrâns prin interpretare.
Sarcina de lucru 2
Evidenţiază cadrul izvoarelor dreptului penal (maximum o pagină).
1.3. Raportul juridic penal

Raportul juridic penal. Noţiune. Trăsături
Raportul juridic penal este acea relaţie de apărare socială împotriva

fenomenului infracţional şi de combatere a acestuia prin normele dreptului
penal.
În doctrina românească, problema raportului juridic penal a fost abordată
pentru prima dată de către prof. V. Dongoroz, care, în cursul său din 1939
afirma că, din chiar momentul intrării lor în vigoare, normele de drept penal
dau loc unui raport juridic de "conformaţiune", de "sumisiune benevolă", în
care găsim, pe de o parte, societatea care pretinde o anumită conduită, şi, pe
de altă parte, membrii colectivităţii care înţeleg să-şi conformeze conduita
după preceptul normelor penale; când norma penală este violată, se naşte un
nou raport juridic - de contradicţie ( de conflict), în care găsim, pe de o parte
societatea a cărei voinţa a fost înfrântă, iar pe de alta parte infractorul care nu
a voit să-şi conformeze conduita normei penale; şi, în sfârşit, când faptul
penal este urmărit în justiţie, se naşte al treilea raport juridic, raportul
procesual, în care găsim, iarăşi faţă în faţă societatea care reclamă aplicarea
sancţiunii şi infractorul care trebuie să se justifice sau să primească pedeapsa.
În toate planurile, raporturile juridice penale reprezintă singura modalitate
prin intermediul căreia se realizează normele cu caracter penal, indiferent
dacă aplicarea lor în viaţa socială, este de tip preventiv sau represiv.
Principala trăsătură distinctivă a raporturilor juridice este aceea că ele nu apar
ca în cazul altor raporturi juridice prin acord de voinţă , ci prin exprimarea
imperativă a voinţei sociale. Prin urmare, raporturile juridice se nasc, în mod
obligatoriu, independent de voinţa legii penale şi deci nu pot forma obiectul
cedării sau tranzacţiei.
Elementele raportului juridic penal

Ca orice alt raport juridic, şi raportul juridic penal cuprinde în structura sa
mai multe elemente şi anume: subiectele, conţinutul şi obiectul.
Subiecţii raportului juridic penal
Subiecţii raportului juridic penal sunt persoanele care participă la acest raport
în calitate de beneficiari ai ocrotirii juridice penale sau de destinatari ai
prevederilor legii penale. În ceea ce priveşte subiecţii raportului juridic penal
de conformare aceştia sunt, pe de o parte, statul care, din momentul intrării în
vigoare a legii penale, are dreptul să pretindă şi să impună respectarea
acesteia, iar, pe de altă parte, toate persoanele care au obligaţia să se abţină de
la săvârşirea faptelor ce cad sub incidenţa legii respective.
Din momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală ia naştere raportul
juridic penal de conflict, în cadrul căruia subiecţii sunt, pe de o parte, statul,
în principal,şi persoana fizică sau juridică vătămată, în secundar, iar, pe de
altă parte, destinatarul normei incriminatoare care a săvârşit infracţiunea şi
care urmează să răspundă penal.(infractorul - persoană fizică sau juridică).
Conţinutul raportului juridic penal
Acesta este format din drepturile şi obligaţiile participanţilor la acest raport.
În cazul raportului juridic penal de conformare, statului îi revine, ca titular al
apărării sociale, dreptul de a pretinde o conduită conformă cu normele
prohibitive sau onerative şi obligaţia să ia toate măsurile necesare pentru a
face cunoscut conţinutul normelor penale. În ceea ce priveşte persoanele
fizice sau juridice, ca destinatare ale normei de incriminare, în raportul juridic
penal de conformare, au dreptul de a se supune numai obligaţiei pe care legea
o stabileşte şi obligaţia de a se abţine sau de a întreprinde ceea ce norma de
drept prevede sub ameninţarea constrângerii penale.
În cazul raportului juridic penal de conflict, statul are dreptul de a trage la
răspundere penală pe făptuitor şi de a-l supune executării sancţiunii
corespunzătoare, în strictă conformitate cu legea, respectându-se principiul
legalităţii incriminării şi pedepsei. Corelativ, persoana fizică sau juridică ce a
săvârşit infracţiunea are obligaţia să răspundă penal, suportând sancţiunile
penale ce vor fi dispuse împotriva sa şi dreptul de a pretinde statului să
respecte strict prevederile legii penale, aşa încât să nu suporte o altă sancţiune
decât cea care decurge din normele penale referitoare la individualizarea
răspunderii penale.
Obiectul raportului juridic penal
Obiectul raportului juridic penal este dat de conduita ce urmează să o adopte
subiectele raportului juridic, în funcţie de drepturile şi obligaţiile ce constituie
conţinutul raportului juridic. Astfel, obiectul raportului juridic penal de
conformare constă în atitudinea de conformare, de cooperare recomandată
destinatarilor normei, conduită ce devine obligatorie pentru toate persoanele
fizice şi juridice.
În ceea ce priveşte obiectul raportului juridic de conflict, opiniile autorilor
sunt diferite. Intr-o opinie se afirmă că acel obiect constă în aplicarea şi
executarea pedepsei principale, a pedepsei accesorii şi complimentare, a
măsurilor educative. Într-o altă opinie se consideră că "obiectul raportului
penal este format din pedeapsă şi celelalte măsuri penale stabilite prin lege,
prevăzute să fie aplicate ca urmare a săvârşirii faptei respective.‖
Într-o a treia opinie se susţine că obiectul raportului îl constituie "conduita
infractorului care trebuie să răspundă pentru încălcarea obligaţiei de
conformare şi să suporte sancţiunea legală în vederea prevenirii unor noi
încălcări". În sfârşit, într-o a patra opinie se susţine că "obiectul este format
din conduita care urmează să fie obţinută în cadrul său şi cu privire la care

sunt create şi sunt exercitate drepturile şi obligaţiile subiectelor".
Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal

Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conformare
Natura raportului juridic penal de conformare are loc în momentul intrării în
vigoare a normei penale incriminatoare prin care sunt stabilite drepturile şi
obligaţiile subiectelor acelui raport juridic penal. Durata de desfăşurare a
acestui raport juridic penal nu este determinată, cu excepţia raporturilor ce
decurg din legile temporare care prevăd expres data la care vor înceta sau ieşi
din vigoare.
Modificarea raportului juridic penal de conformare se produce ca urmare a
modificărilor care intervin în conţinutul normei de incriminare, fie prin
extinderea, fie prin restrângerea obligaţiei de conformare.
Stingerea raportului juridic penal de conformare intervine la data ieşirii din
vigoare a legii penale care a dat naştere acelui raport juridic.
Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conflict
Raportul juridic penal de conflict se naşte în momentul săvârşirii unei
infracţiuni, încălcării dispoziţiilor penale. În condiţiile în care fapta nu există
sau îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, ea nu poate
declanşa un raport juridic penal de conflict.
Raportul juridic penal de conflict se modifică în condiţiile în care intervin
sau operează anumite cauze expres prevăzute de lege, cum ar fi, spre
exemplu, cauzele care înlătură executarea pedepsei sau de modificare a
executării.
Stingerea raportului juridic penal de conflict are loc în momentul în care
părţile, adică subiecţii raportului juridic şi-au exercitat, respectiv îndeplinit
drepturile şi obligaţiile ce s-au născut în cadrul raportului. Unii autori
consideră că raportul juridic penal se stinge în momentul în care pedeapsa
aplicată este executată sau considerată executată în întregime, alţi autori
opinează că momentul stingerii raportului juridic penal de conflict este cel în
care intervine reabilitarea.
Sarcina de lucru 3
Delimitează formele raporturilor juridico-penale.

Rezumat
Noţiunea de „drept penal‖ cunoaşte două accepţiuni, respectiv ramură a
dreptului, ca una dintre ramurile sistemului dreptului; cât şi ştiinţă a dreptului
penal – ramură a ştiinţelor juridice, care studiază respectiva ramura a
dreptului. Dreptul penal, în accepţiunea de ramură a dreptului, apare ca o
totalitate de norme juridice care statuează faptele ce constituie infracţiuni,
condiţiile ce atrag răspunderea penală, pedepsele şi alte sancţiuni de drept
penal aplicabile persoanelor fizice şi juridice care au comis infracţiuni, în
scopul apărării ordinii sociale, fie pe calea prevenţiei, fie pe cale represivă. In
cealaltă accepţiune, de ştiinţă a dreptul penal, cuprinde ansamblul de idei,
teorii şi concepţii privitoare la dreptul penal ca ramura de drept şi la
instituţiile sale, adică ,,doctrina‖ dreptului penal. Obiectul dreptului penal îl
formează relaţiile de apărare socială, din care fac parte atât relaţiile de
cooperare între oameni în asigurarea ordinii sociale, cât şi relaţiile de conflict
între titularii valorilor sociale ocrotite de legea penală şi cei care au săvârşit
fapte vătămătoare sau periculoase împotriva acestor valori. Scopul dreptului
penal îl constituie apărarea împotriva infracţiunilor a valorilor sociale
fundamentale specifice perioadei istorice parcurse de către societatea
românească. In ramura dreptului penal, principiile fundamentale sunt idei
călăuzitoare, orientări de bază în activitatea de elaborare şi realizare a
normelor juridico-penale, oglindindu-se în toate normele şi instituţiile
dreptului penal. Reflectând asupra celor susţinute în doctrina penală, apreciem
că se impun ca principii de bază ale dreptului penal (denumite convenţional
fundamentale), următoarele: - principiul legalităţii incriminării, a pedepselor,
a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă; - principiul răspunderii
penale subiective; - principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare
exterioară, obiectivă; - principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul
temei al răspunderii penale; principiul răspunderii penale personale; -
principiul dublei esenţe a pedepsei: măsură de constrângere şi mijloc de
reeducare; - principiul individualizării judiciare a sancţiunii; - principiul
instituirii unui regim sancţionator special pentru minori. Izvoarele dreptului
penal sunt acele acte juridice, al căror cuprins stabileşte: fapte, ce constituie
infracţiuni aplicabile, în cazul încălcării acestor norme, condiţiile, în care este
antrenată răspunderea penală, precum şi acele acte normative obligatorii în
procesul de elaborare şi aplicare al dreptului penal. În raport cu alte ramuri de
drept, izvoarele dreptului penal sunt mai restrânse ca număr. În condiţiile
adoptării Constituţiei din 1991, principalul izvor de drept penal intern îl va
constitui legea organică (art. 73 alin. 3), acestuia alăturându-i-se decretele –
legi şi decretele încă în vigoare. Legea penală este acel act normativ ce
cuprinde în conţinutul său norme, dispoziţii penale. Este, în această
accepţiune, lege penală: Codul Penal sau Legea nr. 302 din 2004, privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Se vorbeşte de
noţiunea de lege penală în sens larg, desemnând totalitatea legilor penale, şi în
sens restrâns, în accepţiunea dată de art. 141 Cod Penal, potrivit căruia „prin

lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi şi
decrete‖. Adoptarea legilor se face după o procedură stabilită prin Constituţie.
Potrivit art. 73 din Constituţie, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi
organice şi legi ordinare (alin.1). Infracţiunile, pedepsele şi regimul executării
acestora, amnistia sau graţierea colectivă se stabilesc, respectiv, se acordă de
Parlament numai prin lege organică (alin.3). Norma juridică este "regulă
generală de conduită", instituită şi sancţionată de stat, care "prescrie anumite
drepturi şi obligaţii". Norma juridică de drept penal, având ca finalitate
apărarea societăţii contra criminalităţii, instituie prin regulile de conduită
specifice, acţiunile ori inacţiunile considerate infracţiuni şi sancţiunile
aplicabile acestora. Se poate remarca faptul că sub raportul intensităţii forţei
obligatorii, normele juridice penale, includ o obligativitate imediată şi
imperativă, ele devenind incidente din chiar momentul edictării lor, spre
deosebire de celelalte care devin incidente din momentul nerespectării lor. De
asemenea, sancţiunea penală este una inevitabilă şi nu eventuală. Raportul
juridic penal este acea relaţie de apărare socială împotriva fenomenului
infracţional şi de combatere a acestuia prin normele dreptului penal.
Principala trăsătură distinctivă a raporturilor juridice este aceea că ele nu apar
ca în cazul altor raporturi juridice prin acord de voinţă ,ci prin exprimarea
imperativă a voinţei sociale. Prin urmare, raporturile juridice se nasc, în mod
obligatoriu, independent de voinţa legii penale şi deci nu pot forma obiectul
cedării sau tranzacţiei. Ca orice alt raport juridic, şi raportul juridic penal
cuprinde în structura sa mai multe elemente şi anume: subiectele, conţinutul şi
obiectul.
T
este de autoevaluare
1. Dreptul penal cuprinde un ansamblu de norme juridice care:

a) statuează faptele ce constituie infracţiuni;
b) pedepsele şi alte sancţiuni de drept penal aplicabile persoanelor fizice şi
juridice care au comis infracţiuni;
c) se refera la regulile sau principiile dreptului penal.
2. Ştiinţa dreptului penal cuprinde:

a) ansamblul de idei, teorii privitoare la dreptul penal ca ramura de drept;
b) ansamblul de concepţii privitoare la dreptul penal ca ramura de drept;
c) instituţiile care reglementează relaţiile de apărare sociala.
3. Obiectul dreptului penal îl formează :

a) relaţiile de apărare socială;
b) relaţiile de cooperare între oameni în asigurarea ordinii sociale;
c) relaţiile de conflict între titularii valorilor sociale ocrotite de legea
penală şi cei care au săvârşit fapte vătămătoare sau periculoase
împotriva acestor valori.
4. Scopul dreptului penal este consacrat:

a) în dispoziţiile din art. 1 C. pen.;
b) în literatura de specialitate;
c) în dispoziţiile din art. 2 C. pen.
5. Principiul legalităţii îmbracă următoarele laturi:
a) legalitatea incriminării (nullum crimen sine lege);
b) legalitatea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă
(nulla poena sine lege);
c) legalitatea răspunderii penale, a constrângerii (nullum judicium sine
lege).
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1. a, b; 2. a, b; 3. a, b, c; 4. a; 5. a, b, c.
Bibliografie minimală
Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R.M.,
Roşca, V. (2003). Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală. Vol.
I. Bucureşti: Ed. Academiei, pp. 2-27.
Bulai, C-tin, Bulai, Bogdan (2007). Manual de drept penal. Partea generală.
Bucureşti: Universul Juridic, pp. 7-84.
Boroi, Al. (2008). Drept penal. Partea generală. Bucureşti: C.H. Beck, pp. 1-41.
Mitrache, C-tin, Mitrache, C. (2009). Drept penal român. Partea generală. Bucureşti:
Universul Juridic, pp. 19-67.

2. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU ŞI TIMP
2.1. Aplicarea legii penale în spaţiu 35
2.2. Aplicarea legii penale în timp 60
Rezumat 67
să corelezi norma juridică cu o situaţie concretă de aplicare a legii penale

în spaţiu şi timp;
să descrii, în maximum două pagini, principiile aplicării legii penale în
spaţiu;
să delimitezi cazurile de aplicare a principiului mitior lex în materia
aplicării legii penale în spaţiu.
2.1. Aplicarea legii penale în spaţiu

Aplicarea legii penale în spaţiu. Noţiuni introductive
Aplicarea legii penale în spaţiu constă în activitatea de traducere în viaţă a
prescripţiilor sancţionatoare ale legii penale în raport cu locul comiterii
diferitelor infracţiuni (în ţară sau în străinătate), de către cetăţeni români sau
străini ori de persoane fără cetăţenie; aceasta ridică probleme când raportul de
drept se prelungeşte pe teritoriul aparţinând unor state diferite, ori interesează

asemenea state, pentru că numai în asemenea cazuri legea penală română vine
în concurs cu aplicarea unei alte legi străine.
Principiile de aplicare a legii penale în raport cu spaţiul trebuie să ofere soluţii
la problemele ce se ivesc în interacţiunea spaţiului cu faptele şi persoanele care
săvârşesc infracţiuni, adică să dea răspuns problemelor de aplicare a legii
penale atunci când:
fapta s-a săvârşit în întregime în afara teritoriului României şi făptuitorul
se află în ţară;
când fapta s-a săvârşit în parte în ţară, în parte în străinătate
când fapta s-a săvârşit în întregime în străinătate, dar făptuitorul este
cetăţean român sau apatrid cu domiciliul România,
când infracţiunea s-a săvârşit în străinătate de către un cetăţean străin ori
apatrid care nu domiciliază în România, dar împotriva statului român ori
cetăţenilor români;
când fapta s-a săvârşit în străinătate de străini, dar după săvârşirea faptei
aceştia s-au refugiat pe teritoriul României.
Pentru a oferi soluţii acestor probleme, în Codul penal (art.3-9) au fost
consacrate reguli cu valoare de principii, acestea fiind:
a) principiul teritorialităţii, pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul
României;
b) principiul personalităţii, principiul realităţii şi principiul universalităţii
legii penale, pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării
noastre.
Astfel, problemele privind aplicarea legii penale în spaţiu privesc deopotrivă
aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, cât
şi în afara teritoriului României, la care se adaugă şi cele ce privesc cooperarea
internaţională pentru combaterea criminalităţii.
Principiul teritorialităţii legii penale, este consacrat în art.3 din Codul penal
‖Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”.
Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării este
exclusivă şi necondiţionată, adică atât calificarea faptei ca infracţiune,
condiţiile răspunderii penale, aplicarea sancţiunilor, ca şi executarea acestora
se realizează pe baza legii penale române indiferent de calitatea făptuitorului
(cetăţean român, străin, apatrid cu domiciliul în ţară sau străinătate).
Principiul teritorialităţii legii penale române decurge şi dă expresie principiilor
suveranităţii şi independenţei ţării.
Conform art.3 din Codul penal, legea penală se aplica infracţiunilor săvârşite
pe teritoriul României. Caracterul imperativ al normei cuprinse în art. 3 C. pen.
impune aplicarea exclusivă şi necondiţionată a legii penale române
infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, indiferent de calitatea
făptuitorului; cetăţean român sau străin, persoană fără cetăţenie domiciliată în
România sau în străinătate. Daca făptuitorul este cetăţean străin sau apatrid
domiciliat în străinătate el nu poate invoca faptul că legea ţării sale este mai
favorabilă. Condiţiile răspunderii sale penale pentru infracţiunea săvârşita pe
teritoriul României se stabilesc exclusiv pe baza legii penale române.

Exclusivitatea aplicării legii penale române limitează şi efectele principiului
non bis în idem, astfel că dacă infractorul ar fi fost judecat în străinătate pentru
o fapta comisă pe teritoriul României, hotărârea instanţelor străine nu are
autoritate de lucru judecat, astfel că infractorul poate fi judecat de instanţele
române, indiferent de soluţia pronunţată de instanţele străine (achitare,
încetarea procesului penal, condamnare, singurul efect al hotărârii străine fiind
acela că, potrivit art. 89 C. pen., partea de pedeapsă, arestarea preventivă ori
reţinerea executate în străinătate se deduc din pedeapsa aplicată de instanţele
române.
Norma cuprinsă în art. 3 C. pen. exclude orice conflict de competentă intre
autorităţile judiciare române şi autorităţile judiciare ale oricărui stat care ar
putea invoca aplicarea legii naţionale a infractorului în legătură cu infracţiunea
comisa în România. Reglementând orice posibil conflict norma cuprinsa în art.
3 C. pen. este o normă conflictuală.
Cunoaşterea sferei de aplicare a legii penale teritoriale presupune determinarea
noţiunii de teritoriu în sens juridico-penal, precum şi a interpretării autentice şi
contextuale a noţiunilor de ―teritoriu‖ (art.142 C. pen.), ―infracţiune săvârşită
pe teritoriul ţării‖ (art. 143 C. pen.) şi ―săvârşirea unei infracţiuni‖ (art. 144 C.
pen.).
Noţiunea de teritoriu în sensul legii penale
Potrivit art.142 Cod penal „prin termenul teritoriu din expresiile „teritoriul
României‖ şi „teritoriul ţării‖ se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse
între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu
solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia‖.
Astfel noţiunea de teritoriu cuprinde:
- întinderea de pământ sau suprafaţa terestră cuprinsă între frontierele
politico-geografice stabilite de statul nostru prin convenţii cu statele
vecine;
- apele interioare, adică apele cuprinse între frontiere ca: lacuri, bălţi, râuri,
apele maritime din golfuri. În art.4 din Legea nr. 17/1990 modificată şi
completată prin Legea nr. 36 din 16 ianuarie 2002, publicată în M. Of. nr.
77 din 31 ianuarie 2002 se arată că apele maritime interioare se situează
între ţărmul mării şi liniile de bază de la care se măsoară marea
teritorială. Liniile de bază sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul
ţărmului, sau după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai
avansate ale ţărmului;
- marea teritorială a României ce cuprinde fâşia de mare adiacentă
ţărmului, ori, după caz apelor maritime interioare pe o lăţime de 12 mile
marine (22.224 m) măsurată de la liniile de bază;
- subsolul, corespunzător solului terestru, acvatic, mării teritoriale fără
limite în adâncime;
- spaţiul aerian sau coloana de aer de deasupra teritoriului (suprafeţei
terestre, apelor interioare, mărilor teritoriale) până la limita spaţiul
cosmic - până unde se întinde suveranitatea statului nostru;
- spaţiul cosmic este delimitat de spaţiul aerian după altitudinea celui mai
de jos perigeu ce permite menţinerea pe orbită a unui satelit (90-110 km).
Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime stabileşte regimul
zonei contigue şi a platoului continental asupra căruia statul îşi exercită dreptul
de exploatare economică, precum şi anumite drepturi de control pentru
prevenirea încălcării legilor naţionale în domeniul fiscal, sanitar şi de trecere a
frontierei.
Zona contiguă a fost definitivă ca fiind fâşia de mare adiacentă mării
teritoriale care se întinde spre largul mării până la distanţa de 24 mile marine
măsurată de la liniile de bază.
Zona contiguă nu face parte din teritoriul naţional şi infracţiunile comise în
această zonă nu pot fi urmărite în baza principiului teritorialităţii legii penale
române, decât dacă sunt comise pe o navă sub pavilion românesc sau pe o
instalaţie de foraj submarin, al căror regim este similar cu cel al navelor sub
pavilion naţional.
Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării

Art.143 din Codul penal prevede că „prin infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării
se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în art.142 Cod penal, sau
pe o navă ori aeronavă română‖. Alineatul 2 al aceluiaşi articol precizează că
„infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul ţării şi atunci când pe acest
teritoriu, ori pe o navă ori aeronavă română s-a efectuat numai un act de
executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii.
Prin aceste dispoziţii se consacră criteriul ubicuităţii sau al desfăşurării
integrale, potrivit căruia infracţiunea este săvârşită pretutindeni20 unde s-a
săvârşit fie şi numai un act de executare ori s-a produs numai rezultatul
infracţiunii.
Este astfel competent să judece infracţiunea orice stat pe teritoriul căruia s-a
săvârşit un act de executare ori s-a produs rezultatul.
Teoria ubicuităţii a fost preferată altor teorii preconizate ( teoria acţiunii, teoria
rezultatului, teoria preponderenţei sau a actului esenţial, teoria ilegalităţii,
teoria voinţei infractorului) pentru determinarea locului săvârşirii infracţiunii
fiindcă nu restrânge acest loc la teritoriu pe care s-a săvârşit o anumită parte a
activităţii infracţionale cu excluderea competenţei de jurisdicţie a altor state ca
în cazul teoriilor enumerate mai sus.
Teoria ubicuităţii oferă soluţii problemelor ce privesc infracţiunile continue,
continuate, complexe, în cazul tentativei sau participării la infracţiune ca autor,
instigator, complice, când activitatea infracţională se desfăşoară în parte şi în
afara teritoriului ţării.
Acest criteriu este luat în considerare şi în cazul infracţiunilor continue, de
obicei şi continuate atunci când au început ori s-au consumat la noi în ţară –
deoarece sunt infracţiuni unice, cu toate că acţiunea şi rezultatul se prelungesc
în timp sau actele se repetă la interval de timp în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale. De asemenea, în cazul infracţiunilor complexe, cum ar fi tâlhăria,
fapta va fi apreciată în întregul ei ca fiind comisă la noi în ţară.
În privinţa formelor agravate ale infracţiunilor, nu se va ţine seama de
împrejurarea agravantă săvârşită în străinătate, dacă legea noastră nu o prevede,
aşa că fapta se va pedepsi ca infracţiune simplă, în forma de bază. Dacă însă
20
Termenul ubicuitate derivă din adverbul latin ubique= pretutindeni.
agravanta este prevăzută în legea noastră penală şi a început ori s-a terminat la
noi în ţară va fi luată în considerare.
În situaţia infracţiunilor comise prin inacţiune,omisiunea poate să aibă loc într-
o ţară şi rezultatul să se producă în altă ţară. De exemplu, omisiunea se comite
de către un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, prin
neîndeplinirea unui act în ţara noastră şi se cauzează prin aceasta o perturbare
gravă a activităţii unei întreprinderi mixte (şi cu capital românesc), cu sediul în
străinătate.
Criteriul ubicuităţii se aplică atât când infracţiunea s-a realizat în formă de
tentativă incriminată, cât şi atunci când infracţiunea s-a comis în participaţie
(art.144 Cod penal). În acest ultim caz, nu are importanţă că actele de
participaţie s-au săvârşit în străinătate, iar executarea acţiunii pe teritoriul
României, sau viceversa.
Actul săvârşit ori rezultatul produs pe teritoriul ţării noastre va fi considerat
infracţiune în raport cu legea penală română.
Principiul teritorialităţii legii penale. Excepţii

Excepţiile de la principiul teritorialităţii sunt restrângeri ale acestui principiu şi
privesc infracţiunile săvârşite de persoanele care se bucura de imunitate de
jurisdicţie penală, precum şi infracţiunile săvârşite de militarii unei armate
străine aflate în trecere ori staţionate pe teritoriul ţării.
Aceste excepţii nu ştirbesc suveranitatea statului român, ele derivă din
convenţiile internaţionale pe care le-a semnat statul român tocmai pentru că
este suveran.
Imunitatea şi inviolabilitatea diplomatice
Imunitatea de jurisdicţie penală este unanim admisă în legislaţiile penale
moderne şi presupune că infracţiunile săvârşite de reprezentanţii diplomatici
străini nu vor fi judecate după legea penala a statului unde sunt acreditaţi.
Astfel legea penală română nu se va aplica infracţiunilor comise de
reprezentanţii diplomatici străini, nici pentru infracţiunile comise pe teritoriul
României, nici pentru alte infracţiuni unde legea penala română ar fi incidentă
conform principiilor realităţii ori universalităţii. S-a recunoscut pentru
personalul diplomatic imunitatea de jurisdicţie penală a statului unde este
acreditat, pentru a-i oferi acestuia condiţii depline în îndeplinirea misiunilor
încredinţate.
Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice prevede că
persoana agentului diplomatic este inviolabila (art.29), iar în art. 31 se prevede
că agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului
acreditat.
Aceasta imunitate de jurisdicţie este consacrată de art.8 C. pen., potrivit căruia
―legea penală nu se aplica infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii
diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu
convenţiile internaţionale nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român‖.

Consacrarea în legea penala română a imunităţii de jurisdicţie penala a
reprezentanţilor diplomatici este o reflectare atât a Convenţiei de la Viena, cât
şi a altor convenţii şi tratate încheiate de ţara noastră cu alte state
Potrivit Convenţiei de la Viena sunt consideraţi reprezentanţi diplomatici
conform normelor internaţionale ambasadorul, ministrul plenipotenţiar,
consilierul de ambasadă sau delegaţie, secretarul de ambasada sau delegaţie,
ataşatul de ambasadă ori delegaţie, ataşatul militar, precum şi membrii familiei
acestora, daca nu sunt resortisanţi ai statului acreditat.
Imunităţile diplomatice au fost extinse apoi şi asupra reprezentanţilor
misiunilor consulare, iar potrivit unor convenţii şi acte de înfiinţare a unor
organisme internaţionale s-a acordat imunitate diplomatica reprezentanţilor
acestora (de exemplu: O.N.U. 21, B.E.R.D.22, P.U.N.D.23).
De aceasta imunitate de jurisdicţie se bucura şefii statelor străine atunci când se
găsesc în tara sau sunt în trecere pe teritoriul ţării, precum şi membrii
delegaţiilor diplomatice străine aflate în misiuni oficiale.
Imunitatea de jurisdicţie are ca efect înlăturarea incidentei legii penale romane,
persoana în cauza neputând fi urmărita şi judecata de instanţele statului nostru.
Statul acreditat are însă dreptul sa ceara statului acreditant judecarea şi
sancţionarea acestuia, îl poate declara persona non- grata şi poate cere acestuia
să părăsească teritoriul său.
Imunitatea de jurisdicţie penală nu se identifică cu imunitatea penală, în dreptul
penal român ea fiind privită ca o excepţie de ordin procedural privind punerea
în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea acesteia, fără a înlătura caracterul
penal al faptei, aceasta rămânând infracţiune şi putând atrage răspunderea
penală a infractorului, potrivit legii sale naţionale.
Imunitatea diplomatica este o cauza cu efecte în persona, iar inviolabilitatea
localurilor misiunilor diplomatice este o consecinţa a acestei imunitatea.
Autorităţile judiciare romane nu pot pătrunde în incinta acestora fără aprobarea
şefului misiunii diplomatice, dar aceasta nu înseamnă că faptele comise de
resortisanţii statului acreditat pe teritoriul misiunilor diplomatice străine ies de
sub incidenţa legii naţionale.
Deşi art. 22 al Convenţiei de la Viena prevede că localurile misiunilor sunt
inviolabile şi nu este permis agenţilor statului acreditat sa pătrundă în ele decât
cu consimţământul şefului misiunii, acelaşi articol mai prevede că ―statul
acreditar este obligat a lua masuri care să asigure împiedicarea tulburării liniştii
misiunii sau ştirbirea demnităţii acesteia‖, precum şi faptul că ―localurile,
mobilierul, mijloacele de transport ale misiunii nu pot face obiectul unei
percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri asiguratorii‖.
Aceasta nu înseamnă însa că teritoriul misiunii diplomatice face parte din
teritoriul statului acreditant, aşa cum enunţa Hugo Grotius teoria
extrateritorialităţii pentru a justifica limitarea aplicării legii naţionale a statului
acreditar.
21
Convenţia asupra privilegiilor şi imunitarilor ONU ratificate de Romania prin Decretul nr. 201/1956.
22
Acordul de înfiinţare al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, ratificat de Romania prin Legea nr.24/1990
23
Acordul intre Guvernul României şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare privind privilegii şi imunitatea – M. Of.
nr.81/1991
Pe cale de consecinţă infracţiunile comise pe teritoriul misiunilor diplomatice
de către alte persoane decât cele care se bucura de imunitate diplomatică, cad
sub incidenţa legii naţionale a statului român, însa actele de urmărire nu pot fi
efectuate decât cu aprobarea şefului misiunii.
Tratatele şi convenţiile internaţionale ori cele de constituire a unor organisme
internaţionale detaliază întinderea acestor imunităţi şi inviolabilitatea, fie
limitând sfera persoanelor fie extinzând sfera acestora.
Regimul forţelor armate străine – excepţie de la principiul teritorialităţii
Trebuie făcută distincţie, după cum prezenţa armatelor străine pe teritoriul
naţional este consecinţa unei stări de beligeranţă, armata străină fiind o armată
de ocupaţie sau, dimpotrivă, prezenţa armatelor străine este urmarea
înţelegerilor dintre stat în cadrul unor acorduri bi - sau multilaterale, ori a
cooperării în cadrul unor misiuni internaţionale.
Regulile de drept internaţional privitoare la purtarea războiului, Convenţia de
la Haga din 1907 prevăd obligaţia statului ocupant de a respecta sistemul de
drept şi organizarea jurisdicţionala a statului ocupat, în măsura în care acest
fapt nu contravine intereselor sale militare (art.43 din Convenţie). Aceasta ar
impune ca doar infracţiunile săvârşite de militarii armatei de ocupaţie ori
împotriva acestora să cadă sub jurisdicţia armatei de ocupaţie, celelalte
infracţiuni urmând a fi judecate de instanţele statului ocupat potrivit dreptului
naţional. De prea multe ori şi cu consecinţe dintre cele mai grave aceste reguli
au fost încălcate, iar forţa dreptului a fost înlocuită cu dreptul forţei (inter
armae silent justitia).
Fiind impuse prin forţă, hotărârile judiciare ale forţelor de ocupaţie nu pot fi
recunoscute ca având autoritate de lucru judecat.
Prezenţa trupelor străine sau tranzitarea teritoriului în condiţii de pace este
determinată prin convenţiile şi înţelegerile dintre state, prin care se derogă de la
principiul teritorialităţii legii penale naţionale în favoarea legii penale naţionale
a statului căruia aparţin forţele armate.
Potrivit Constituţiei (art. 118 alin. 5), pe teritoriul României pot intra, staţiona,
desfăşura operaţiuni sau trece trupe străine numai în condiţiile legii sau ale
tratatelor internaţionale la care România este parte, ceea ce implică aprobarea
prin lege a fiecărui caz în parte, neputând fi concepută o lege care să
reglementeze în general toate cazurile în care pot staţiona sau tranzita teritoriul
ţării, trupe străine.
Constituirea unui nou sistem de securitate pentru România, cu obiectiv
strategic integrarea în cadrul N.A.T.O. a determinat desfăşurarea unor
programe comune de genul Parteneriatul pentru pace, care implică, printre
altele, exerciţii şi manevre militare cu prezenţa unor trupe străine pe teritoriul
naţional.
In ce priveşte statutul juridic al militarilor aparţinând N.A.T.O., acesta a fost
reglementat prin Convenţia de la Londra din 1951, care instituie competenţe
alternative între legea ţării de origine şi legea statului în care se află militari.
Sunt de competenţa exclusivă a legii naţionale şi a jurisdicţiei statului de
origine faptele incriminate doar de legea acestui stat, după cum sunt de

competenţa organelor judiciare ale statului unde se află aceste trupe faptele
incriminate doar de legea acestui stat.
Pentru celelalte cazuri s-a instituit o competenţă alternativă, facultativă, cu
prioritate pentru legea ţării de origine, dacă infracţiunea aduce atingere
siguranţei sau proprietăţii acestui stat, militarilor sau bunurilor acestora,
precum şi în cazul infracţiunilor de serviciu, chiar daca victima este un
resortisant al statului ―gazda‖ în toate celelalte cazuri, prioritate având legea şi
jurisdicţia statului pe teritoriul căruia se găsesc trupele. Competenţa fiind
facultativă, ea poate fi cedata sau solicitată celeilalte părţi din diverse raţiuni
care pot justifica o asemenea cerere.
Regimul navelor şi aeronavelor – excepţie de la principiul teritorialităţii
Problema se rezolvă diferit după cum navele şi aeronavele sunt militare ori sunt
folosite în scopuri comerciale.
Navele şi aeronavele militare ori folosite în scopuri guvernamentale se află pe
teritoriul ţării cu acordul statului român şi reprezintă statul cărora le aparţin.
Infracţiunile săvârşite la bordul lor nu cad sub incidenţa legii penale române.
Infracţiunile ce ar fi săvârşite de persoanele care fac parte din echipajul acestor
nave sau aeronave, pe timpul cât nava sau aeronava s-ar afla în porturi sau
aeroporturi româneşti, ori când nava s-ar afla în apele maritime interioare ori
marea teritorială, se judecă tot după legea statului căruia aparţine nava ori
potrivit convenţiilor internaţionale.
Navele şi aeronavele folosite în scopuri comerciale nu se bucură de acelaşi
regim. Infracţiunile săvârşite la bordul lor, atâta timp cât se află în porturi sau
aeroporturi româneşti se judeca după legea româna.
Legea penală româna se aplica şi cu privire la orice infracţiune săvârşită pe
teritoriul român de către persoanele îmbarcate la bordul navelor străine folosite
în scopuri comerciale, precum şi cu privire la orice infracţiune săvârşită la
bordul unor asemenea nave, pe timpul când acestea se afla în porturile
româneşti sau în apele maritime interioare (art.17 alin.1 din Legea nr.17/1990).
Situaţia este diferită în cazul infracţiunilor săvârşite la bordul navelor
comerciale aflate în trecere prin marea teritorială a României.
In principiu, nu se aplică legea penală romana, deci este o excepţie de la
principiul teritorialităţii.
Art.17 alin.2 din Legea nr. 17/1990 republicată prevede totuşi cazuri în care
legislaţia penală româna se aplică şi faptelor comise la bordul navelor
comerciale aflate în tranzit prin marea teritorială dacă:
- infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau apatrid domiciliat
în România;
- infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor României, împotriva
unui cetăţean român sau apatrid domiciliat în România;
- infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţara
sau pe marea teritorială;
- în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante sau substanţe psihotrope;
- când intervenţia autorităţilor române a fost cerută în scris de căpitanul
navei sau de un agent diplomatic ori funcţionar consular al statului, al
cărui pavilion îl abordează nava.
Excepţii de la principiul teritorialităţii decurgând din dreptul intern
Desfăşurarea vieţii politice în condiţiile pluralismului democratic şi a
libertăţilor politice şi de exprimare pe care le implică democraţia reală
specifică statului de drept impun anumite garanţii pentru ca persoanele care
desfăşoară o asemenea activitate sa nu fie persecutate pentru actele exercitate
în timpul mandatului ce le-a fost încredinţat pentru vot.
Imunitatea prezidenţiala
Potrivit art. 96 din Constituţie (fost art.84), Preşedintele României se bucură de
imunitate şi prevederile art. 72 care instituie imunitatea parlamentară, se aplică
în mod corespunzător.
Conform art. 96 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa
comună, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă
trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în condiţiile
legii. Preşedintele este demis de drept de la data rămânerii definitive a hotărârii
de condamnare.
Printr-o interpretare literală restrictivă şi în vădită contradicţie cu prevederile
art.16 din Constituţie s-a tras concluzia că Preşedintele ar răspunde numai
pentru ―înalta trădare‖ (infracţiune care însa nu există în legea penala româna,
―înalta trădare‖ neputând fi asimilată cu infracţiunea de trădare prevăzută de
art.155 C. pen., trădare prin ajutarea inamicului prevăzute de art.156 şi trădare
prin transmitere de secrete prevăzută de art.157 C. pen.).
In realitate, imunitatea Preşedintelui este recunoscută în condiţiile art.72 din
Constituţie, pentru opiniile politice exprimate în exerciţiul mandatului său şi
prin excepţie de la aceasta, el poate fi pus sub acuzare pentru acele acte politice
care pot fi asimilate cu înalta trădare.
Pentru celelalte infracţiuni, într-o viziune care corespunde exigenţelor art.16
din Constituţie şi a ceea ce vrea a fi statul de drept, răspunderea sa este ca a
oricărui cetăţean, excepţiile fiind de strictă interpretare. Se ridică întrebarea:
cum ar putea Preşedintele să nu răspundă în timpul mandatului său pentru un
omor sau care ar fi moralitatea unui preşedinte bigam?
Imunitatea parlamentară
Potrivit art.72 din Constituţie deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere
juridică, deci inclusiv penală, pentru voturile sau pentru opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului. Deşi unii autori adoptă pentru aceasta
situaţie denumirea de ―iresponsabilitate juridica‖, denumirea nu este dintre cele
mai fericite, senatorul sau deputatul neputând fi în acelaşi timp responsabil şi
iresponsabil,
Constituţia arată în mod expres că pentru fapte care nu au legătură cu voturile
sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, senatorii şi
deputaţii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată. Se instituie însă o procedură, care
trebuie respectată. Astfel, senatorii şi deputaţii, chiar în condiţiile săvârşirii
unei infracţiuni care nu are legătură cu exerciţiul mandatului, nu pot fi
percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac
parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se poate
face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
competenţa de judecata aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. In cazul
excepţional al unei infracţiuni flagrante, deputaţii şi senatorii pot fi reţinuţi şi
supuşi percheziţiei. In acest caz, ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe
preşedintele Camerei asupra reţinerii şi percheziţiei. In cazul în care Camera
sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat
revocarea acestei masuri.
Urmare a acestor modificări constituţionale s-a pus capăt unor lungi şi aprige
discuţii în ceea ce priveşte procedura de urmat în cazul săvârşirii unor
infracţiuni care nu au legătură cu exerciţiul mandatului, de deputaţi şi senatori.
Astfel, acum se prevede că nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi, fără
aprobarea Camerei, însă, per a contrario, se pot desfăşura alte acte procesuale
fără încuviinţări prealabile, precum începerea urmăririi penale, punerea în
mişcare a acţiunii penale, emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei.
Astfel sunt eliminate opiniile care considerau că aceste acte procesuale, mai
sus-menţionate, necesită fiecare în parte încuviinţarea Camerei.
Noua Constituţie a pus capăt lungilor discuţii care aveau loc pe fondul unei
perioade în care infracţionalitatea este supradimensionată, iar corupţia ajunge
uneori până la forurile de vârf ale societăţii, lupta contra acestui flagel social
nefiind compatibilă cu acordarea unor ocrotiri de la legea penală unor categorii
de învinuiţi, indiferent de sfera socială sau politică din care ar face parte.
Imunitatea ministerială
Propriu zis aceasta nu este o imunitate, legiuitorul instituind o condiţie de
procedibilitate în legătură cu urmărirea membrilor Guvernului pentru faptele
săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
Potrivit art. 109 alin. 2 din Constituţie, numai Camera Deputaţilor, Senatul şi
Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor
Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
Legea nr.1 15/1995 privind responsabilitatea ministerială24 instituie o
procedură specială pentru antrenarea răspunderii penale pentru faptele săvârşite
de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor. Pentru săvârşirea altor
infracţiuni, în afara exerciţiului funcţiei ministeriale răspunderea acestora este
antrenată în condiţiile dreptului comun.
2.1.1. Aplicarea legii penale în spaţiu. Aplicarea legii penale române infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului ţării
Cadrul principiilor
Principiile consacrate în legea penală română ale personalităţii, realităţii şi
universalităţii oferă cadrul legal de reprimare al faptelor periculoase oriunde se
vor săvârşi şi de către oricine.
Principiul personalităţii
Principiul personalităţii legii penale se mai numeşte al naţionalităţii active şi
este prevăzut în art. 4 Cod penal „ Legea penală română se aplică infracţiunilor
24
Legea nr.115/1999 publicata în M. Of. nr. 300/28 iunie 1999 a fost republicata în M. Of. 334/20 mai 2002.
săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau
dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară‖.
Pentru aplicarea legii penale române conform acestui principiu sunt necesare
condiţiile:
- infracţiunea să se săvârşească în străinătate:
- fapta să fie considerată infracţiune potrivit legii penale române. Nu se cere
ca fapta să fie incriminată şi de legea locului unde s-a săvârşit;
- infractorul în momentul săvârşirii infracţiunii să fie cetăţean român, ori
persoană fără cetăţenie, dar cu domiciliul în România;
- nu este necesară prezenţa infractorului în ţară.
Prin principiul personalităţii se stabileşte competenţa exclusivă şi
necondiţionată a legii penale române, în sensul că aceasta se va aplica
indiferent dacă făptuitorul a fost condamnat în străinătate.
Pedeapsa executată în străinătate se deduce din pedeapsa pronunţată de
instanţele române (art. 8 şi 9 Cod penal ). De lege ferenda principiul ar putea fi
reformulat în sensul că aplicarea legii penale române să fie posibilă numai dacă
există dubla incriminare
Conform acestui principiu ‖legea penală rămână se aplică infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român, sau
neavând cetăţenie, are domiciliul în ţară‖.
În cazul în care infractorii au dublă cetăţenie pot fi sancţionaţi de către ambele
state ai căror cetăţeni sunt, însă pedeapsa executată în afara ţării sau detenţia
preventivă se va deduce din aceea aplicată de statul nostru, dacă are o durată
mai mare.
Principiul realităţii
Este cunoscut şi sub denumirea de principiul protecţiei reale sau al
naţionalităţii pasive (art. 5 Cod penal). Prin acest principiu se consacră
aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în străinătate,
Infracţiunile la care se referă legea sunt cele îndreptate împotriva siguranţei
naţionale a statului (art. l55-173 Cod penal), a vieţii unei cetăţean român,
precum şi cele de vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art.
174-176 şi 182-183 Cod penal )
Condiţii de aplicare a legii penale române conform principiului realităţii:
- infracţiunea să se săvârşească în străinătate;
- infracţiunea să fie dintre cele arătate expres în art. 5 Cod penal: contra
siguranţei statului român, contra vieţii unui cetăţean român, prin care s-a
pricinuit o vătămare corporală gravă unui cetăţean român. Când infracţiunea
este îndreptată împotriva vieţii, sănătăţii sau integrităţii corporale, iar
victima, cetăţean român, devine cetăţean străin, după comiterea faptei, nu i
se va mai aplica legea penală română în baza principiului realităţii, ci a
universalităţii;
- infractorul să fie cetăţean străin ori apatrid care nu domiciliază în România;
dacă însă în cursul procesului devine cetăţean român i se va aplica legea
penală română în virtutea principiului personalităţii;

-
acţiunea penală se pune în mişcare cu autorizarea prealabilă a Procurorului
General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deci
din oficiu. Aceasta este o condiţie procesuală care dacă nu este îndeplinită,
procesul penal nu se poate porni.
Aplicarea legii penale potrivit principiului realităţii este exclusivă şi
necondiţionată.
Principiul realităţii legii penale se aplică numai dacă printr-o convenţie
internaţională nu se dispune altfel. (art. 7 Cod penal). În caz contrar se aplică
dispoziţiile convenţiei. Nu este necesar ca infractorul să fie prezent în ţară cu
ocazia judecării cauzei, putând fi judecat şi în contumacie (lipsă).
Principiul universalităţii
Consacră aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în afara
teritoriului ţării, altele decât cele arătate la art.5 Cod penal, dacă infractorul
este cetăţean străin ori apatrid care nu domiciliază în România.
Acest principiu prevede sancţionarea unor infracţiuni de către statul nostru, şi
când prin acestea se lezează interesele altui stat sau a unor persoane străine ori
comunitatea internaţională, ca expresie a solidarităţii statelor în lupta contra
infracţionalităţii. În felul acesta infractorii vor fi sancţionaţi oriunde s-ar afla,
neputând să se sustragă.
Principiul universalităţii consacră cooperarea României la lupta comună a
statelor împotriva criminalităţii, întrucât prevede sancţionarea unor infracţiuni
de către statul nostru şi când prin acestea se lezează interesele altui stat sau a
unor persoane străine ori comunitatea internaţională, ca expresie a solidarităţii
statelor în lupta contra infracţionalităţii.
În felul acesta infractorii vor fi sancţionaţi oriunde s-ar afla, neputând să se
sustragă răspunderii penale. Pentru a fi judecat infractorul care a comis
asemenea infracţiuni trebuie să se afle în ţara noastră benevol. Dacă a ajuns
fără voia lui (a fost răpit, a naufragiat vasul, a aterizat forţat avionul) nu poate
fi judecat decât dacă refuză să părăsească ţara.
De asemenea, pentru sancţionarea infracţiunii se cere condiţia dublei
incriminări, adică aceasta să fie prevăzută atât de legea penală română, cât şi de
cea a ţării unde a fost comisă, în afară de cazul când s-ar săvârşi pe un teritoriu
nesupus vreunei suveranităţi (Arctica, Antarctica, spaţiul cosmic, marea liberă)
când ar fi luată în considerare legea statului al cărui cetăţean este sau pe
teritoriul căruia locuieşte, dacă nu are vreo cetăţenie, ori împotriva căruia a fost
îndreptată acţiunea. Infracţiunea nu trebuie să fie incriminată identic şi nici să
fie sancţionată la fel în legislaţia ambelor ţări. Astfel, la noi poate fi incriminată
ca infracţiune simplă (de bază) iar în legea străină ca infracţiune agravată. În
acest caz va fi sancţionată potrivit incriminării din legea penală română.
Dubla incriminare priveşte, de asemenea: tentativa, participaţia, tăinuirea şi
favorizarea, incriminare care trebuie să existe în momentul comiterii
infracţiunii. Dacă după săvârşirea ei, aceasta este dezincriminată de către legea
oricăruia din cele două state sau fiind prevăzută de o lege temporară care a
ajuns la termen, situaţia va fi următoarea: dezincriminarea va fi luată în
considerare şi infractorul nu va mai fi sancţionat; ajungerea la termen a legii
temporare nu va fi luată în considerare, astfel că acesta va fi tras la răspundere
penală potrivit dispoziţiilor art.16 din Codul penal.
Nu se va aplica legea penală română acestor infracţiuni când, potrivit legii
statului pe teritoriul căruia ele s-au săvârşit, există vreo cauză care împiedică
punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal (unele
prevăzute în art.10 Cod penal), ori executarea pedepsei a fost executată ori este
considerată executată.
Prioritatea convenţiilor internaţionale în materia de infracţiuni săvârşite în străinătate

Aplicarea legii penale române pentru infracţiunile săvârşite în străinătate,
potrivit principiilor realităţii şi universalităţii, se realizează şi în raport cu
dispoziţiile cuprinse în art.7 Cod penal. Potrivit acestui text de lege, dispoziţiile
cuprinse în art.5-6 se aplică dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie
internaţională la care România este parte. În condiţiile în care statul nostru a
încheiat şi încheie numeroase convenţii internaţionale sau aderă la unele tratate
sau convenţii multilaterale prin care îşi asumă obligaţia de a acţiona pentru
reprimarea unor infracţiuni ce periclitează comunitatea internaţională,
convenţiile respective dobândesc calitatea de legi speciale, acţionând cu
prioritate în raport cu prevederile legii generale, în cazul de faţă art.5-6 Cod
penal.
Textul art.7 Cod penal este de natură să asigure o autoreglare a activităţii
desfăşurate pe plan mondial, pentru a combate fenomenul infracţionalităţii, mai
ales a celei organizate, care cunoaşte o puternică recrudescenţă.
2.1.2. Cooperarea internaţională în lupta contra criminalităţii

Necesitatea cooperării internaţionale în lupta împotriva criminalităţii
Începutul cooperării organizate a statelor în lupta contra criminalităţii este
marcat de crearea în 1923, la Viena cu ocazia primului congres internaţional al
organelor de poliţie criminală a Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală
(C.I.P.C.)25 cu sarcina de a organiza colaborarea internaţională pentru
descoperirea autorilor diferitelor infracţiuni.
Cooperarea s-a manifestat şi în domeniul dreptului penal şi dreptului procesual
penal, prin atragerea statelor, la iniţiativa organizaţiilor internaţionale –
Societatea Naţiunilor, iar în prezent O.N.U. pentru cooperarea la prevenirea şi
combaterea unor infracţiuni periculoase pentru întreaga omenire.
Un rol important îl are în acest domeniu şi Asociaţia Internaţională de Drept
Penal în ce priveşte unificarea dreptului penal.
Pentru prima dată în istorie, crima organizată este percepută ca factor
destabilizator, punând în pericol însăşi stabilitatea statelor, motiv pentru care
fenomenul infracţional a intrat în atenţia organismelor internaţionale – O.N.U.,
Consiliul Europei etc., acestea încercând să organizeze şi să coreleze eforturile
comunităţii internaţionale de prevenire şi combatere a fenomenului
infracţional.
25
C.I.P.C. a fost reorganizata în 1946, iar din 1956 a devenit Organizaţia Internaţională de Politie Criminala (O.I.P.C) cu
denumirea cunoscuta de Interpol.
Crima organizată vizează nu numai domenii oarecum tradiţionale, precum
traficul de droguri, traficul de carne vie, terorismul, falsificarea de monedă, ci
şi domenii mai noi, precum criminalitatea cibernetică, criminalitatea nucleară,
penetrarea organismelor statale şi reciclarea banilor murdari prin sistemul
bancar internaţional.
Conferinţa ministerială a O. N. U. din 21-23 noiembrie 1994 desfăşurată la
Neapole, Italia, a adoptat Planul mondial de acţiune contra criminalităţii
transnaţionale caracterizată prin: organizarea de grupuri cu scop infracţional,
cu structuri ierarhice care permit controlul şi conducerea grupului; recurgerea
la violenţă şi corupţie pentru obţinerea controlului unor pieţe sau teritorii;
reciclarea profiturilor ilicite în orice activitate licita sau ilicita; potenţial de
expansiune transfrontalieră şi cooperarea cu alte grupuri criminale.
Datorită acestui fapt asistăm la un fenomen de armonizare a legislaţiei penale
cu tendinţe de amplificare, la acest început de mileniu, statele contemporane
trecând de la o ―sincronizare‖ a legislaţiilor penale prin adaptarea unor coduri
―model‖ (ex. Codul penal Napoleon, Codul penal italian din 1931 – II Codice
Rocco) la o armonizare pe calea consensului, prin tratate şi convenţii
internaţionale multilaterale, deschise spre aderare şi ratificarea membrilor
comunităţii statelor lumii.
Putem vorbi cu adevărat de un drept penal internaţional.
Formele de cooperare consacrate de Codul penal şi Codul de procedură penală
sunt:
a) aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în străinătate de străini
sau apatrizi cu domiciliul în afara teritoriului ţării noastre, în temeiul
principiului universalităţii legii penale (art.6 Cod penal);
b) incriminarea în legea penală română a unor fapte periculoase ca urmare a
aderării sau ratificării de către România a unor convenţii internaţionale.
În prezent există numeroase convenţii internaţionale pentru reprimarea
infracţiunilor care lezează sau pun în pericol interesele comune ale statelor şi
pe care România le-a ratificat ori la care a aderat, introducând în legea penală
dispoziţii incriminatoare corespunzătoare. Pot fi menţionate cu titlu
exemplificativ: Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a
crimelor contra umanităţii, ratificată de România în 1969; Convenţia pentru
reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării semenilor la
care România a aderat în 1955; Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori
tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, la care România a aderat în
1990; Convenţia internaţională contra luării de ostatici, la care România a
aderat în 1990; Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii
transnaţionale organizate, pe care România a ratificat-o în 2002: Convenţia
europeană pentru reprimarea terorismului, ratificată de România în 1997 etc.
c) recunoaşterea, potrivit legii penale a efectelor hotărârilor judecătoreşti
pronunţate în străinătate, în sensul scăderii din durata pedepsei aplicate de
instanţele române a perioadei de reţinere, arestare preventivă ori a părţii din
pedeapsă executate în străinătate ;
d) consacrarea recidivei internaţionale în art.37 alin.3 din Codul penal în
vigoare. Potrivit acestor dispoziţii, la stabilirea stării de recidivă, se poate
ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o
faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare a
fost recunoscută de instanţele române în condiţiile legii;
e) transmiterea, în temeiul reciprocităţii între state, de informaţii şi date
privitoare la antecedentele unor infractori, copii sau extrase de pe hotărârile
penale, cazierul judiciar sau orice alte date care interesează statele în lupta
lor comună contra criminalităţii;
f) extrădarea, ca formă de bază a cooperării între state în reprimarea
fenomenului infracţional.
Forme ale cooperării internaţionale în lupta contra criminalităţii

În termeni generali, cooperarea judiciară internaţională în materie penală
cuprinde: asistenţa judiciară, extrădarea, transferarea persoanelor condamnate,
transferul de proceduri, recunoaşterea hotărârilor.
Asistenţa judiciară stricto sensu include, inter alia, notificarea (comunicarea)
de acte judiciare, comisiile rogatorii, precum şi mijloacele moderne de
investigaţie: audierile prin videoconferinţă, echipele comune de anchetă,
livrările controlate, transmiterea spontană de informaţii, supravegherea
transfrontalieră, etc.
Asistenţa judiciară în materie penală se solicită de autorităţile judiciare
competente din statul solicitant şi se acordă de autorităţile judiciare din statul
solicitat.
Cele mai importante convenţii multilaterale în această materie au fost adoptate
sub egida Consiliului Europei şi Organizaţiei Naţiunilor Unite. De asemenea,
România a încheiat peste 20 de tratate bilaterale.
Cea mai mare parte dintre acestea impun desemnarea uneia sau mai multor
autorităţi centrale pentru transmiterea cererilor şi îndeplinirea altor atribuţii
specifice. În România, ca de altfel în marea majoritate a statelor, Ministerul
Justiţiei este autoritatea centrală în următoarele materii: extrădare; transferarea
persoanelor condamnate; transferul de proceduri ; recunoaşterea hotărârilor;
asistenţă judiciară în faza de judecată. Pentru cererile de asistenţă judiciară în
materie penală din faza de cercetare şi urmărire penală autoritatea centrală este
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar există şi tratate
(cum este cel cu SUA), care impun şi în această fază transmiterea cererilor prin
Ministerul Justiţiei. Ministerul Internelor şi Reformei Administrative este
autoritatea centrală pentru cererile referitoare la cazierul judiciar.
Unele instrumente ale Consiliului Europei permit transmiterea directă a
cererilor de asistenţă judiciară stricto sensu, fie numai în caz de urgenţă, cu
obligativitatea transmiterii unei copii la autoritatea centrală (Primul Protocol
adiţional, din 17 martie 1978, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în
materie penală din 20 aprilie 1959), fie în toate cazurile (Al doilea Protocol
adiţional, din 8 noiembrie 2001, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară
în materie penală). De aceea, este foarte important ca autoritatea judiciară
română solicitantă să verifice, în fiecare caz, care este instrumentul juridic
aplicabil, cu dispoziţiile cele mai favorabile, iar în cazul convenţiilor
multilaterale trebuie verificate obligatoriu lista statelor părţi şi eventualele
declaraţii ale acestora privind modalitatea de transmitere şi limbile acceptate.

În cadrul spaţiului judiciar comun al Uniunii Europene, cooperarea judiciară se
desfăşoară în temeiul unor instrumente comunitare care au la bază principiile
recunoaşterii şi încrederii reciproce.
În relaţia cu statele membre UE, rolul Ministerului Justiţiei, ca autoritate
centrală română în domeniul cooperării judiciare în materie penală se schimbă,
principala atribuţie rămânând aceea de a asista şi sprijini contactul direct între
autorităţile judiciare române şi cele din statele membre UE, spre deosebire de
atribuţiile autorităţii centrale în relaţia cu statele nemembre UE, care includ,
între altele, efectuarea controlului de regularitate internaţională (în calitate de
„gardian al tratatelor‖ încheiate de România în această materie) şi
transmiterea/primirea cererilor. Desigur, şi în relaţia cu statele membre UE
pentru anumite forme de cooperare (transferarea persoanelor condamnate,
supravegherea transfrontalieră, urmărirea transfrontalieră), autoritatea centrală
– Ministerul Justiţiei sau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, după caz, îşi păstrează rolul actual. Totodată, o bază de date privind
mandatele europene de arestare se creează la nivelul Ministerului Justiţiei,
căruia autorităţile judiciare române, emitente sau de executare trebuie să îi
comunice toate mandatele europene de arestare emise sau executate.
Cooperarea României la combaterea criminalităţii internaţionale

Cooperarea României la combaterea infracţiunilor ce aduc atingere intereselor
comune ale statelor se realizează prin aderarea la convenţiile internaţionale
pentru reprimarea infracţiunilor şi prin incriminarea şi sancţionarea în legea
penală a acestor fapte periculoase.
Menţionăm cu titlu de exemplu:
- Convenţia internaţională asupra falsificărilor de monedă, semnată la Geneva
la 20 aprilie 1929 şi ratificată în România în 1930. În aplicarea acestei
convenţii prin dispoziţiile art. 284 Cod penal a fost incriminată falsificarea
de monede, timbre sau valori străine.
- Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului internaţional,
adoptată la Geneva în 1937. Urmare aceste convenţii a fost adoptat în Codul
penal, art. 171 –infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin.
- Convenţia pentru reprimarea şi abolirea traficului de fiinţe umane şi a
exploatării prostituirii altuia, încheiată în 1949 la iniţiativa O.N.U. Urmare a
acestei convenţii a fost incriminat prin dispoziţiile art. 329 Cod penal,
proxenetismul.
Poate fi menţionată şi Legea 678/2001 privind traficul de persoane.
- Convenţia de la Haga din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de
conflict armat, ratificată de România în 1958, în codul penal; ca urmare a
acestei convenţii au fost incriminate prin dispoziţiile art.360 Cod penal
distrugerea, jefuirea sau însuşirea unor valori culturale, ca infracţiuni contra
omenirii.
- Convenţia suplimentară pentru desfiinţarea sclaviei, a traficului de sclavi şi
a instituţiilor similare sclavajului, semnată la Geneva în 1956, în cadrul
conferinţei O.N.U, privind lupta împotriva sclavajului.

În Codul penal român, este incriminată sclavia prin dispoziţiile art.190 Cod
penal.
- Convenţia de la Geneva asupra mării libere din 1958, care impune statelor
semnatare obligaţia de a lua măsuri legislative pentru incriminarea şi
sancţionarea faptei de rupere sau deteriorare a unui cablu sau a unei
conducte în marea liberă, de natură a întrerupe sau împiedica comunicaţiile
cărora le sunt destinate.
În codul penal român aceste obligaţii sunt îndeplinite prin incriminarea din art.
217 alin. 3, ca variantă agravantă a infracţiunii de distrugere, când are ca obiect
echipamente sau instalaţii de telecomunicaţii, infracţiune susceptibilă de
variante mai grave în art. 219 alin. 2
- Convenţia asupra mării libere de la Geneva din 1958, care califică pirateria
drept crimă internaţională. În codul penal român pirateria este incriminată
prin art. 212.
- Convenţia unică asupra stupefiantelor din 1961 a O.N.U care a înlocuit
convenţiile anterioare privitoare la stupefiante, ratificată prin Decretul nr.
626 din 1973.
În prezent regimul stupefiantelor este reglementat prin Legea nr. 522 din 24
noiembrie 2004 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit
de droguri, care a modificat şi completat Legea nr. 143/2000 privind
combaterea traficului şi consumului de droguri şi care abrogase art. 312 Cod
penal.
- Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţii
aviaţiei civile încheiată la Montreal, la 23 septembrie 1971, semnată de
Statul român la 10 iulie 1972 şi ratificată prin Decretul nr.66/1975, iar ca
urmare a fost modificat Codul aerian, prin Decretul nr.60/1975,
introducându-se în dispoziţiile acestuia incriminările prevăzute în Convenţia
de la Montreal.
- Convenţia internaţională contra luării de ostatici, adoptată la New York la
17 decembrie 1979; România a aderat la această convenţie prin Decretul-
lege nr. 111 din 30 martie 1990 al C.P.U.N (M. Of. nr. 48 din 2 aprilie
1990).
- Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1984, la
care România a aderat prin Legea nr. 19/09.10.1990. Prin legea nr. 20 din 9
octombrie pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal
şi Codul de procedură penală, a fost adăugat un alineat nou, final la art. 117
Cod penal, privitor la neexpulzarea străinului dacă acesta riscă să fie supus
la tortură în statul în care urmează să fie expulzat, iar prin dispoziţiile
art.2671 Cod penal, a fost incriminată tortura.
Forme ale cooperării internaţionale în materie penală prevăzute de Legea nr. 302/2004
Asistenta juridică între state, ca formă de cooperare internaţională în materie
penală se realizează prin următoarele modalităţi:
- extrădarea reciproca a infractorilor refugiaţi pe teritoriul lor;
- transferul reciproc de proceduri în materie penală;
- acordarea reciproca de asistenţă judiciară în materie penală;
- transferul reciproc al persoanelor condamnate;
- recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine.
Toate aceste modalităţi se realizează prin reciprocitate, în convenţiile care le
reglementează fiind prezentă, chiar de la primele articole, prevederea prin care
părţile se angajează să îşi acorde reciproc sprijin în materia transferului de
proceduri ori de persoane condamnate26 sau să îşi predea reciproc persoanele
care sunt urmărite pentru o infracţiune27 ori să îşi transmită anumite
documente, date etc. şi să efectueze anumite acte de urmărire penală.
Extrădarea
Extrădarea este una din cele mai vechi forme de cooperare internaţională.
Extrădarea a fost, la începuturi, mai mult un gest de curtoazie pe care un
suveran îl făcea faţă de alt suveran, care permitea monarhilor să-şi pedepsească
inamicii personali refugiaţi pe teritoriul altui stat. Puţinele convenţii care
reglementau extrădarea erau negociate şi încheiate aproape exclusiv în
interesul suveranilor. Monarhul statului solicitat hotăra în mod discreţionar
dacă acordă sau nu extrădarea. Decizia depindea în mare măsură de natura
relaţiilor cu statul solicitant, de dorinţa suveranului de a determina o eventuală
decizie pozitivă asupra unei cereri de extrădare formulate de acesta, persoana
extrădabilă nefiind luată în calcul decât într-o mică măsură.
Pentru prima dată noţiunea de extrădare a fost folosită în mod oficial în Franţa
la data de 19.02.1971, când adunarea constituantă a decretat întocmirea unui
proiect de lege în legătură cu această instituţie.
Extrădarea este una din formele cooperării judiciare internaţionale în materie
penală, putând fi definită ca fiind procedura prin care un stat suveran (statul
solicitat) acceptă să predea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se
află pe teritoriul său şi care este urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o
infracţiune ori este căutată în vederea executării unei pedepse în statul
solicitant.
Extrădarea se situează în cadrul dreptului internaţional public, mai exact al
dreptului internaţional penal.
Termenul este de origine latină şi provine din adverbul circumstanţial de loc
ex-în afară, în exterior, urmat de verbul traditio - de a preda, a livra.
Prin legea nr. 80 din 09.05.1997 România a ratificat Convenţia europeană de
extrădare încheiată la Paris la 13.12.1957, cât şi protocoalele sale adiţionale,
încheiate la Strasbourg la 15.10.1975 şi la 17.03.1978, însă a prevăzut la art.2,
paragraful 1 o rezervă, în sensul că extrădarea va fi acordată numai pentru fapte
a căror săvârşire atrage o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani, iar
în vederea executării pedepsei, numai dacă pedeapsa privativă de libertate este
mai mare de un an sau mai severă.
26
‖ De pilda art.2 din Convenţia europeana asupra transferării persoanelor condamnate: ―Părţile se angajează sa isi acorde
reciproc, în conditiile prevazute prin prezenta conventie, cooperarea cea mai larg posibila în materia transferării persoanelor
condamnate‖
27
Art.1 din Conventia europeana de extrădare: ―Partile contractante se angajează sa isi predea reciproc potrivit regulilor şi
sub conditii determinate prin articolele următoare, persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune sau căutate în vederea
executarii unei pedepse sau a unei masuri de siguranta de catre autorităţile judiciare ale partii solicitante‖.
Prin legea de ratificare, România a extins sfera persoanelor neextrădabile şi
asupra celor care au dobândit dreptul de azil pe teritoriul statului român, dar în
acelaşi timp a introdus şi un alineat nou potrivit căruia şi cetăţenii români pot fi
extrădaţi în baza unor convenţii internaţionale sau pe bază de reciprocitate.
Legea specială care reglementează extrădarea este Legea 302/2004 care, în
art.24, menţionează că cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza
convenţiilor internaţionale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate,
cu îndeplinirea următoarelor condiţii:
- în vederea efectuării urmăririi penale şi a judecăţii, dacă statul solicitant dă
asigurări suficiente că în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de
libertate printr-o hotărâre judecătorească, persoana extrădată va fi
transferată, în vederea executării pedepsei în România ;
- persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data
formulării cererii de extrădare;
- persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant;
- persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean
al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant estre
membru al acesteia.
Extrădarea este acordată de România în vederea urmăririi penale sau a
judecăţii, numai pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit legii statului
solicitant şi a legislaţiei române, o pedeapsă privativă de libertate mai mare de
2 ani, iar în vederea executării unei sancţiuni penale, numai dacă aceasta este
mai mare de 1 an.
Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea, de către
legea statului solicitant, extrădarea nu va fi acordată decât dacă statul respectiv
dă asigurări statului român că pedeapsa capitală nu va fi executată.
România nu va acorda extrădarea în situaţiile în care persoana extrădabilă ar fi
judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanţiile
fundamentale de procedură şi de protecţie a dreptului la apărare, sau de către
un tribunal anume constituit în vederea judecării cazului respectiv.
Extrădarea nu va putea fi acordată pentru fapte în legătură cu care a intervenit
prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei, cât şi pentru fapte
pentru care în România a intervenit amnistia.
Condiţiile de fond şi de formă ale extrădării

Pentru ca o cerere de extrădare să poată fi admisă de statul solicitat, trebuie în
mod obligatoriu îndeplinite o serie de condiţii pozitive sau negative, care de
regulă sunt prevăzute în convenţiile sau tratatele încheiate între state.
În cazul în care unele state au adoptat legi de extrădare, dispoziţiile acestora
vin să suplinească tot ceea ce nu s-a reglementat prin convenţiile de extrădare,
iar în lipsa unor tratate şi a unor legi speciale în materie, condiţiile extrădării
sunt cele definite în dreptul internaţional.
Extrădarea presupune ca elemente premisă, în lipsa cărora ea nu poate exista,
următoarele:
infracţiune consumată sau rămasă în fază de tentativă pedepsibilă;
un infractor care poate fi tras la răspundere penală;
sancţiune penală definitivă aplicată infractorului.
În sfera condiţiilor de fond ale extrădării intră elemente care privesc persoana
făptuitorului, infracţiunea comisă, urmărirea penală, gravitatea pedepsei
precum şi condamnarea suferită. Dacă legile şi tratele de extrădare reprezintă
cadrul juridic, în baza căruia aceasta este legitimată, condiţiile de fond
reprezintă esenţa concretă a extrădării, iar lipsa acestora conduce în mod
indubitabil la respingerea cererii.
Pentru a putea fi extrădată, o persoană trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii, şi anume:
- persoana cu privire la care se solicită extrădarea să nu aibă calitatea de
justiţiabil în statul solicitat. Astfel dacă persoana solicitată face obiectul unei
urmăriri penale în statul solicitat, ori are calitatea de inculpat într-un proces
aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti sau mai mult i s-a aplicat deja o
pedeapsă privativă de libertate, extrădarea nu mai este posibilă decât după
terminarea procesului penal şi după executarea pedepsei. Cu titlu de
excepţie, pentru a se evita împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii
penale, există posibilitatea extrădării temporare a infractorului şi aceasta
numai pentru îndeplinirea unor acte procesuale care nu suferă amânare.
Imediat după îndeplinirea acestora, infractorul va reveni în statul solicitat;
- persoana reclamată să nu fi fost judecată definitiv de autorităţile judiciare
ale statului solicitat pentru fapta sau faptele pentru care se cere extrădarea.
Referitor la această condiţie trebuie remarcat faptul că extrădarea va putea fi
refuzată de statul solicitat dacă autorităţile judiciare ale acestora au dispus
neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală a persoanei,
pentru aceeaşi faptă cu cea reclamată de către statul solicitant. Mai mult decât
atât, dacă persoana reclamată a fost judecată definitiv, extrădarea nu mai poate
fi acordată potrivit principiului „non bis în idem‖ dacă aceasta a fost achitată,
dacă pedeapsa a fost executată integral sau a fost graţiată sau amnistiată, sau
dacă instanţa a stabilit vinovăţia infractorului fără a pronunţa vreo sancţiune.
- persoana reclamată să nu beneficieze de imunitate de jurisdicţie, în
condiţiile şi în limitele conferite prin convenţii sau legi internaţionale
întrucât în această situaţie extrădarea nu poate avea loc, aflându-ne în faţa
unei excepţii de ordin procedural de la principiul aplicării legii penale în
raport de locul săvârşirii faptei. Persoanele care beneficiază de o astfel de
imunitate sunt de regulă ambasadorii, miniştrii plenipotenţiari acreditaţi în
alte state, consilierii, secretarii şi ataşaţii ambasadelor, membrii corpului
consular, cât şi membrii misiunilor diplomatice speciale, membrii armatelor
străine aflate în trecere pe teritoriul unui stat;
- persoana străină a cărei extrădare se cere, să nu deţină calitatea de
participant (martor, expert, parte) la un proces în statul solicitat;
Sunt exceptate de la extrădare şi acele persoane străine citate în vederea
audierii lor ca martori, părţi vătămate, părţi civile, experţi atât timp cât îşi
păstrează această calitate şi se află pe teritoriul statului solicitat în scopul
pentru care au fost citaţi. După epuizarea audierilor de către autorităţile
competente, aceste persoane sunt obligate să se întoarcă în statul solicitant, iar
dacă refuză ele vor fi extrădate nemaiputând beneficia de imunitatea ce le-a
fost acordată pe timpul procesului.
- extrădarea persoanelor reclamate să nu afecteze grav starea sănătăţii lor.
Această condiţie cerută pentru efectuarea extrădării are un profund caracter
umanist şi se referă la starea sănătăţii persoanei reclamate, în unele situaţii
aceasta putând fi refuzată dacă s-ar produce consecinţe grave cu privire la viaţa
sau sănătatea persoanei, datorită vârstei sau afecţiunilor de care suferă. În
aceste situaţii când extrădarea este refuzată pentru motive de sănătate, persoana
reclamată poate să fie cercetată în cadrul unui dosar penal de autorităţile
judiciare din statul solicitat, dar numai în limitele stabilite prin convenţii sau
acorduri bilaterale.
În cadrul condiţiilor de fond ale extrădării fapta penală joacă rol principal care
ocazionează extrădarea şi aceasta trebuie să îndeplinească o serie de condiţii
referitoare la locul săvârşirii, natura şi caracterul său, sau calificarea ca
infracţiune în legislaţia ambelor state, după cum urmează:
- fapta să fi fost săvârşită pe teritoriul statului solicitant sau împotriva
intereselor acestuia şi să nu fie aplicabilă legea statului solicitat;
Referitor la această condiţie, dacă o infracţiune a fost săvârşită în apele
extrateritoriale, iar infractorul se refugiază într-un port străin în care se face
escala, statul al cărui pavilion îl poartă nava poate cere extrădarea statului unde
s-a refugiat făptuitorul. La fel se procedează şi când fapta s-a comis în spaţiul
aerian, în această ipoteză extrădarea fiind admisibilă când cererea a fost
adresată statului unde s-a refugiat făptuitorul. În ambele situaţii, condiţia
esenţială cerută pentru admiterea extrădării este aceea ca persoana în cauză să
nu fie cetăţean al statului în care s-a refugiat.
- să fie prevăzută ca infracţiune în legile ambelor state (dubla incriminare);
Dubla incriminare este prevăzută şi în dispoziţiile art. 26 din Legea nr.
302/2004 şi potrivit acestui text de lege extrădarea poate fi admisă numai dacă
fapta pentru care este învinuită sau a fost condamnată persoana solicitată este
incriminată în legile ambelor state, cu excepţia situaţiilor în care prin convenţii
nu se prevede altfel.
- infracţiunile să prezinte un grad sporit de pericol social, gravitate exprimată
în general în limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru fapta
respectivă;
Gradul de pericol social al infracţiunilor este tratat în dreptul intern al statelor,
dar şi în tratatele internaţionale în moduri diferite. Pentru a se putea solicita
extrădarea, infracţiunea săvârşită trebuie să atragă un minim de pedeapsă care,
în general, se situează între 1 şi 2 ani. Există însă şi o excepţie de la acest
principiu al condiţionării extrădării de limita minimă a pedepsei şi ea vizează
exact opusul primei situaţii, referindu-se la maximul pedepsei. Este cazul când
fapta pentru care se solicită extrădarea este pedepsită cu moartea în legea
statului solicitant, iar această pedeapsa nu este prevăzută în legea statului
solicitat. În această situaţie extrădarea va fi refuzată, cu excepţia cazului când
statul solicitant va da asigurări concrete că pedeapsa capitală nu va fi executată.
În Convenţia europeană de extrădare se face în mod expres menţiunea că
extrădarea va avea loc doar pentru faptele pedepsite de legile ambelor state cu
o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an sau cu o pedeapsă mai
severă,.

Odată cu ratificarea acestei convenţii, România a formulat o rezervă cu privire
la gravitatea socială a faptei, arătând că extrădarea va fi cerută şi respectiv
acordată, în vederea urmăririi şi judecării numai pentru fapte a căror săvârşire
atrage o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani sau mai severă, în
timp ce pentru executarea pedepsei extrădarea se va acorda numai dacă
pedeapsa privativă de libertate este mai mare de 1 an sau mai severă.
- infracţiunile care motivează cererea de extrădare să nu fie de natură politică;
Ideea neextrădării infractorilor politici a apărut în timpul revoluţiei franceze şi
a fost consacrată chiar în Constituţie. Justificarea acestui principiu porneşte de
la ideea caracterului local al infracţiunii politice, socotindu-se că aceasta aduce
atingere numai statului împotriva căruia a fost săvârşită, ea neprezentând
pericol social şi pentru statul unde s-a refugiat făptuitorul. Primul protocol
adiţional al convenţiei de extrădare din anul 1957, încheiat la Strasbourg, a
exclus din categoria infracţiunilor politice crimele împotriva umanităţii,
crimele de genocid şi orice violări ale legilor războiului, fiind logică această
măsură în raport de gravitatea socială deosebită a acestor fapte, cât şi
consecinţele dezastruoase pentru întreaga comunitate internaţională. În acest
context, în art.8 din legea nr. 302/2004 se enumeră expres faptele care nu pot fi
considerate infracţiuni de natură politică: atentatul la viaţa unui şef de stat,
actele de tortură sau tratamentele crude, crimele împotriva umanităţii,
infracţiunile de terorism etc.
În categoria faptelor exceptate de la extrădare unele trate internaţionale prevăd
şi infracţiunile de presă, infracţiunile militare cât şi infracţiunile fiscale,
explicaţia exceptării acestora fiind aceea că nu reprezintă un interes deosebit în
sfera fenomenelor infracţionale. În astfel de situaţii, exceptarea acestor fapte
trebuie să fie strict arătată în tratatele sau convenţiile încheiate între state
- Infracţiunea să nu facă parte din categoria altor fapte exceptate de la
extrădare;
În categoria faptelor exceptate de la extrădare unele tratate internaţionale
prevăd şi infracţiunile de presă, infracţiunile militare cât şi infracţiunile fiscale,
explicaţia exceptării acestora fiind aceea că nu reprezintă un interes deosebit în
sfera fenomenelor infracţionale. În astfel de situaţii, exceptarea acestor fapte
trebuie să fie strict arătată în tratatele sau convenţiile încheiate între state.
- Infracţiunea să nu fi fost amnistiată în statul solicitat întrucât se înlătură
răspunderea penală a infractorului, iar dacă a intervenit după condamnare,
înlătură şi executarea pedepsei pronunţate.
Pentru atingerea scopului preventiv şi educativ al sancţiunii penale şi pentru a
se evita supunerea condamnatului extrădat unui tratament inuman, degradant
sau torturii se cer îndeplinite o serie de condiţii privitoare la natura şi
cuantumul pedepsei, acestea fiind stipulate în mod expres în acordurile şi
convenţiile internaţionale, având ca obiect extrădarea.
Prima dintre aceste condiţii se referă la excluderea perspectivei de executare a
pedepsei capitale în statul solicitant, iar ea a fost menţionată pentru prima dată
în art.11 din Convenţia Europeană de extrădare din 1957, care prevedea, ca o
condiţie esenţială a admiterii expulzării, obligaţia statului solicitant de a nu
pune în executare pedeapsa capitală, în ipoteza în care legea internă prevedea
acest gen de pedeapsă.
La noi în ţară, în art. 22 alin. 3 din Constituţie se stipulează în mod expres că
pedeapsa cu moartea este interzisă.
În acelaşi sens, Legea nr. 302/2004 stabileşte că este interzisă extrădarea unei
persoane, dacă fapta pentru care se cere este pedepsită cu moartea de legea
statului solicitant. Totuşi, este posibilă extrădarea dacă statul solicitant
garantează statului român că nu va executa pedeapsa cu moartea, ci o va
comuta în pedeapsa pe viaţă.
O altă condiţie este aceea că pedeapsa la care a fost condamnată persoana
solicitată să nu fie susceptibilă de executare prin aplicarea unor tratamente
inumane, degradante sau care să producă suferinţe fizice şi psihice în statul
solicitant.
De asemeni este absolut obligatoriu ca pedeapsa ce urmează a fi executată de
persoana extrădabilă să fie privativă de libertate, în absenţa acestei modalităţi
neputându-se justifica arestarea provizorie sau predarea forţată, adică
restrângerea unor drepturi asupra cărora organele judiciare străine nu s-au
pronunţat.
Acest principiu îşi găseşte materializarea în art. 28 din Legea nr. 302/2004, în
care se arată în mod expres că extrădarea este cerută şi respectiv acordată în
vederea executării unei sancţiuni penale, numai dacă aceasta este mai mare de
1 an.
Extrădarea nu va putea fi acordată nici dacă s-a depăşit termenul de prescripţie
al executării pedepsei, acest principiu fiind înscris în Convenţia europeană de
extrădare, în care se prevede cerinţa alternativă ca prescripţia să fie împlinită
pentru ambele state, deci atât potrivit legislaţiei statului solicitant, cât şi a celui
solicitat. Acest lucru are o importanţă deosebită pentru că dacă în statul
solicitant termenul s-a împlinit, iar în statul solicitat nu s-a împlinit, nu mai
există temeiul juridic al extrădării, deoarece s-au produs efectele prescripţiei.,
Principiul se regăseşte şi în art.3 5 din Legea nr. 302/2004 în care se stipulează
expres că extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia răspunderii penale
sau prescripţia executării pedepsei este împlinită, fie potrivit legislaţiei române,
fie a statului solicitant.
Extrădarea nu poate fi acceptată nici în ipoteza în care pedeapsa aplicată
făptuitorului a fost graţiată sau suspendată în întregime, în statul solicitant. În
acest sens, în art.37 din Legea nr. 302/2004 se arată în mod expres că actul de
graţiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădarea, chiar
dacă celelalte condiţii sunt îndeplinite.
Dacă neîndeplinirea condiţiilor de fond conduce în mod cert la respingerea
cererii de extrădarea, absenţa unor condiţii de formă poate fi acoperită ulterior,
fără ca mecanismul extrădării să se oprească.
Condiţiile de formă ale extrădării privesc existenţa şi regularitatea acesteia,
actele care trebuie să însoţească cererea, concursul de cereri, modul de
transmitere al documentelor, termenele în care trebuie îndeplinite, arestarea
extrădatului, tranzitul şi predarea sa. Cu alte cuvinte, condiţiile de formă sunt
acelea care impun formalităţile prealabile extrădării stabilind modul în care se
întocmesc actele procesuale şi procedurale.

În mod logic, primele condiţii de formă privesc cererea prin care se solicită
extrădarea, aceasta fiind un act prin care statul solicitant îşi manifestă dorinţa
de a obţine extrădarea unei persoane şi pe baza căruia statul solicitat acordă
extrădarea. Cererea de extrădarea trebuie să fie însoţită de o informare
cuprinzând date despre infracţiunea pentru care se solicită, cât şi încadrarea
juridică, la aceasta ataşându-se actele care justifică cererea de extrădare sau
înscrisuri care certifică situaţia juridică a persoanei.
Dacă cererea priveşte o persoană urmărită, înscrisul care certifică situaţia
juridică a acesteia este copia certificată a mandatului de arestare, iar dacă
cererea priveşte o persoană condamnată, înscrisul necesar este copia certificată
a sentinţei de condamnare rămasă definitivă. De asemenea, actele care însoţesc
cererea de extrădare trebuie să arate despre ce infracţiune este vorba,
încadrarea juridică a faptei, cât şi date necesare identificării persoanei.
După cum este de ştiut, lipsa plângerii prealabile în cazul anumitor infracţiuni
este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar potrivit acestui principiu, în
Legea nr. 302/2004 s-a stipulat în mod expres că extrădarea nu se acordă în
cazul în care, potrivit legislaţiei ambelor state, acţiunea penală poate fi angajată
numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar aceasta nu a formulat
plângere. Având în vedere că extrădarea presupune predarea fizică a unei
persoane către statul solicitant, este evident că în situaţia decesului autorului
infracţiunii, cererea de extrădarea rămâne fără obiect.
În sfârşit, un alt impediment la admiterea cererii de extrădare este şi acela legat
de amnistia faptei pentru care s-a solicitat extrădarea, şi în această situaţie
cererea urmând a fi respinsă deoarece efectul amnistiei înlătură definitivi
răspunderea penală.
Mandatul european de arestare

Prin Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI/2002 din 13 iunie 2002 a Consiliului
Uniunii Europene s-a materializat hotărârea luată în cadrul Consiliul European
de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999 ca, între Statele Membre ale
Uniunii Europene, să se înlocuiască procedura formală de extrădare în cazul
persoanelor care se sustrag de la executarea unei pedepse privative de libertate,
aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu o procedură de
predare simplificată, respectiv, de a se accelera procedura formală de extrădare,
în cazul persoanelor care se sustrag urmăririi penale şi judecăţii.
Astfel, începând cu data 1 ianuarie 2004, între statele membre ale Uniunii
Europene nu se mai aplică dispoziţiile instrumentelor juridice internaţionale,
multilaterale şi bilaterale privind extrădare, acestea fiind înlocuite cu
dispoziţiile deciziei-cadru privind mandatul european de arestare şi procedurile
de predare între statele membre.
La luarea deciziei instituirii unui mandat european de arestare, care să
înlocuiască procedura formală de extrădare prevăzută în documentele
internaţionale referitoare la extrădare28, s-a avut în vedere, în primul rând,
28
Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, Convenţia europeană pentru reprimarea
terorismului, încheiată la Strasbourg la 27 ianuarie 1997, Convenţia pentru simplificarea procedurii de extrădare între Statele
Membre ale Uniunii Europene, adoptată la 10 martie 1995, Convenţia privind extrădarea între Statele Membre ale uniunii
Europene, adoptată la 27 septembrie 1996, etc.
obiectivul propus, ca Uniunea să devină un spaţiu al libertăţii, securităţii şi
justiţiei29, care nu poate fi atins în mod optim în sistemul actual de convenţii de
extrădare, care implică o procedură formală şi greoaie.
Potrivit Deciziei-cadru30, mandatul european de arestare constituie prima
concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoaşterii reciproce
pe care Consiliul European l-a calificat drept „piatra de temelie„ a cooperării
judiciare.
Potrivit art. 1 pct. (1) din Decizia-cadru, mandatul european de arestare este o
hotărâre judiciară emisă de un Stat Membru în vederea arestării şi predării de
către un alt stat membru a persoanei solicitate, pentru efectuarea urmăririi
penale sau executării unei sentinţe privative libertate sau a unei dispoziţii de
detenţie.
Potrivit legii interne, mandatul european de arestare este definit ca fiind o
decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru
al Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a
persoanei solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în
scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.
Sub un prim aspect, observăm că legislaţia internă este mai completă deoarece
prevede că mandatul european de arestare poate fi emis şi în vederea
judecăţii31.
Forma şi elementele pe care trebuie să le conţină mandatatul european de
arestare sunt stabilite de dispoziţiile art. 8 din Decizia cadru nr. 2002/584/JAI
din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene şi dispoziţiile art. 79 din
Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 – privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală.
Potrivit acestor prevederi legale, mandatul european de arestare trebuie să
conţină următoarele informaţii:
- identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate;
- denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax şi adresa de e-mail ale
autorităţii judiciare emitente (aceste elemente sunt necesare pentru a se
putea verifica dacă mandatul a fost emis de către o autoritate judiciară
competentă şi pentru a se înlesni comunicarea dintre cele două părţi);
- indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive (data rămânerii
definitive a hotărârii este necesară pentru a se verifica dacă nu s-a prescris
executarea pedepsei), a unui mandat de executare a pedepsei, a unui mandat
de arestare sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii;
- natura şi încadrarea juridică a infracţiunii;
- o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv
momentul, locul şi gradul de implicarea al persoanei solicitate. Aceste
elemente sunt necesare pentru a se putea stabili calificarea juridică a faptei
potrivit legislaţiei statului solicitat, pentru a se verifica competenţa, pentru a
se verifica termenele de prescripţie sau o eventuală aplicare a unor acte de
clemenţă;
29
Pct. 5 din Preambulul Deciziei - cadru..
30
Pct. 6 din Preambul.
31
Art. 77 din Legea nr. 302/2004.
- pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă, sau
pedeapsa prevăzută de legea statului emitent în situaţia în care predarea este
solicitată în vederea efectuării urmăririi penale;
- dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii.
Pentru soluţionarea cu operativitate a cauzei, apreciem că odată cu transmiterea
mandatului european de arestare, autoritatea judiciară a statului solicitant
trebuie să comunice informaţii de natură să confere persoanei solicitate
următoarele garanţii:
- în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul
executării unei pedepse aplicate în lipsă sau dacă persoana solicitată nu a
fost legal citată cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus
la hotărârea pronunţată în lipsă, autoritatea judiciară emitentă va da o
asigurare considerată ca fiind suficientă care să garanteze persoanei care
face obiectul mandatului european de arestare european că va avea
posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în
prezenţa sa;
- în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul european de
arestare este sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu o măsură de
siguranţă privativă de libertate pe viaţă, dispoziţiile legale ale statului
membru emitent să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a măsurii de
siguranţă aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a 20 ani din
pedeapsă sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor măsuri de
clemenţă;
- în cazul în care persoana solicitată este cetăţean român şi predarea este
solicitată în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii şi se va
pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, garanţii cu privire la dreptul
persoanei solicitate de a fi transferată în România în vederea executării
pedepsei;
- garanţii în privinţa existenţei reciprocităţii în privinţa extrădării propriilor
cetăţeni pentru acelaşi gen de infracţiuni. În cazul în care se solicită
extrădarea unui cetăţean român.
În ceea ce priveşte forma, mandatul european de arestare trebuie întocmit
conform modelului din anexa la Decizia cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie
2002 a Consiliului Uniunii Europene.
Mandatul european de arestare transmis autorităţii competente a unui alt stat
membru trebuie tradus în limba oficială sau în limbile oficiale ale statului de
executare sau în una sau mai multe limbi oficiale ale Instituţiilor Comunităţilor
Europene, conform declaraţiei pe care statul de executare a depus-o la
Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene.
Conform declaraţiei pe care România a depus-o la Secretariatul General al
Consiliului Uniunii Europene şi art.79 alin. 4 din Legea nr. 302/2004, mandatul
european de arestare transmis spre executare autorităţilor române trebuie tradus
în limba română sau în una din limbile engleză sau franceză.
Sarcina de lucru 1
Descrie cadrul principiilor care se aplică în materia aplicării legii penale
înîn spaţiu.
2
.
2
2
.2
2.2. Aplicarea legii penale în timp

Preliminarii
Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp sunt menite să dea
soluţii problemelor de interacţiune a timpului cu faptele infracţionale, adică să
determine legea penală aplicabila:
- când infracţiunea s-a săvârşit şi se judecă sub imperiul aceleiaşi legi;
- când fapta, la data când s-a săvârşit nu era infracţiune, dar o lege ulterioara o
consideră infracţiune;
- când fapta, la data săvârşirii era infracţiune, dar pana la judecarea ei ori
executarea pedepsei pronunţate pentru acea infracţiune intervine o lege care
scoate în afara licitului penal fapta comisa;
- când fapta săvârşită sub o lege este considerată infracţiune, dar până la
judecarea ei definitivă intervin una sau mai multe legi, care prevăd fapta ca
infracţiune;
- când după aplicarea definitivă a pedepsei pentru o infracţiune, intervine o
lege nouă care prevede o pedeapsă mai mica decât cea aplicată sub legea
veche ori cu limite mai reduse decât legea veche;
- când infracţiunea se săvârşeşte sub imperiul unei legi penale temporare şi nu
este judecată până la ieşirea din vigoare a acesteia.
- Răspunsuri la problemele de mai sus le găsim în principiile de aplicare a
legii penale în raport cu timpul prevăzut în Codul penal roman art. 10-16.
Principiul activităţii
Este un principiu de bază al apărării legii penale în timp, ce dă expresie şi
decurge din principiul legalităţii, ce corespunde nevoilor de apărare socială ca
şi al aparerii drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Potrivit acestui principiu legea penala se aplica infracţiunilor săvârşite în
timpul cat ea se afla în vigoare. Legea se publică în Monitorul Oficial al
României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată
ulterioară prevăzută în textul ei (art.78 din Constituţia României, revizuita prin
Legea nr.429/2003).
Intrarea în vigoare a unei legi penale poate avea loc şi la o data ulterioara –
când se prevede o astfel de dată în respectiva lege. Intrarea în vigoare a legii
penale la o dată ulterioară poate fi determinate de:
a) necesitatea creării unui timp (vacatio legis – repausul legii) pentru a
putea fi cunoscută atât de destinatari cât şi de către organele de aplicare;
b) pentru a da posibilitate indivizilor să se conformeze noilor exigente
penale.
Exemple de legi penale ce au intrat în vigoare la o data ulterioară: Codul penal
actual a fost adoptat la 21 iunie 1968, iar în vigoare a intrat la 1 ianuarie 1969
potrivit dispoziţiei din art. 363 C.p.; Legea nr.302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală a fost publicată la data de 1 iulie 2004
şi a intrat în vigoare în 60 de zile de la data publicării ei, cu excepţia
dispoziţiilor Titlului III din lege. Prin publicare, se realizează o mai buna
cunoaştere a legii şi nimeni nu va putea invoca, în caz de încălcare, că nu a
cunoscut-o (nemo censetur ignorare legem).
Ieşirea din vigoare are loc prin abrogare
Abrogarea, după întinderea ei poate fi totală – când întreaga lege este scoasa
din vigoare şi parţială, când doar o parte din lege este scoasă din vigoare.
Abrogarea, după caracterul ei poate fi : expresă şi tacita. O abrogare este
expresă când se prevede de legea de abrogare, ce anume se scoate din vigoare:
legea nr.…., art.….alin…, iar aceasta trebuie să fie regula în dreptul penal.
Abrogarea este tacită sau implicită când aceasta se desprinde din economia
legii, ori a normelor ce privesc aceleaşi relaţii sociale de apărare, prevăzând
aceleaşi fapte ca infracţiuni, cu aspecte deosebite de legea anterioara în ce
priveşte condiţiile de aplicare a unei instituţii penale ori a unui nou regim de
sancţionare pentru minori.
Intre intrarea în vigoare şi ieşirea din vigoare, legea penală este activă, se
aplica faptelor săvârşite în acest interval de timp.
Aplicarea legii penale active nu ridică probleme dacă infracţiunea s-a săvârşit
şi se judecă în timp ce este în vigoare aceeaşi lege penala.
a) Probleme speciale se pun în cazul infracţiunilor ce încep sa fie săvârşite
sub incidenta unei legi şi se epuizează sub incidenţa altei legi. Este cazul
infracţiunilor continue, continuate, de obicei, progresive.
Doctrina penală şi practica judiciară sunt unanime în a aprecia că legea
aplicabilă infracţiunilor a căror consumare se întinde pe durata a două sau mai
multe legi este cea din momentul epuizării infracţiunii, a producerii ultimului
rezultat. Deci legea penală în vigoare din momentul epuizării infracţiunii este
legea ce va fi aplicată. Aceeaşi concepţie a caracterului unitar a ilicitului penal
este adoptată şi în legătură cu actele de participaţie penală (instigare,
complicitate) care vor fi judecate după legea în vigoare din momentul săvârşirii
faptei de către autor.
b) Determinarea legii penale aplicabile se va pune şi în situaţia în care la
reglementarea aceleiaşi relaţii sociale vin în concurs doua legi (una
generală şi una specială), ambele în vigoare, regula că legea specială
derogă de la legea generală va rezolva problema. Când în vigoare sunt
două norme care incriminează aceeaşi faptă dar o norma este în partea
specială a codului penal, iar alta intr-o lege speciala (lege nepenala cu
dispoziţiuni penale). Intr-o astfel de situaţie incriminarea din codul penal
devine norma generala şi regula de mai sus îşi păstrează valabilitatea.
Principiul neretroactivităţii legii penale

Este consacrat prin dispoziţiile art. 11 C.p.:

―Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca
infracţiuni‖.
Principiul neretroactivităţii legii penale conţine regula că legea penala care
incriminează fapte ce anterior nu erau prevăzute ca infracţiuni (incriminaţio ex
novo) nu se aplică faptelor săvârşite mai înainte de intrarea ei în vigoare. Legea
penala dispune numai pentru viitor nu şi pentru trecut, când este vorba de
incriminarea faptelor. Principiul neretroactivităţii apare ca un aspect al
principiului fundamental al legalităţii.
Intr-adevăr, prin dispoziţiile prevăzute în art. 11 Cod penal, se consacră regula
că nimeni nu poate fi ţinut să răspundă penal de o fapta care la data săvârşirii ei
nu era prevăzută ca infracţiune (nullum crimen sine lege praevia).
Dacă principiul legalităţii formulat în art. 2 Cod penal ar fi cuprins şi această
regulă, a interzicerii retroactivităţii legii penale noi, care incriminează, el ar fi
fost complet formulat, iar dispoziţiile din art.11 Cod penal ar fi fost de prisos.
Întrucât principiul legalităţii nu cuprinde şi o astfel de prevedere, de
neretroactivitate a legii care incriminează, dispoziţiile art. 11 Cod penal sunt
necesare şi constituie o completare a principiului legalităţii, o garanţie a
libertăţii indivizilor.
Principiul retroactivităţii legii penale

Este consacrat în dispoziţiile art. 12 Cod penal şi conţine regula că legea nouă
care dezincriminează (abolitio criminis) se aplică faptelor săvârşite înainte de
intrarea ei în vigoare.
Deci, principiul retroactivităţii legii penale are în vedere situaţia în care la data
când este săvârşită fapta, aceasta este prevăzută de legea în vigoare ca
infracţiune, dar ulterior, apare o lege nouă care dezincriminează fapta, o scoate
în afara ilicitului penal. Această lege nouă ce dezincriminează se aplică şi
faptelor săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare. Fundamentul acestui
principiu trebuie observat în legătură cu scopul dreptului penal de apărare
socială şi care nu se mai justifică, dacă fapta şi-a pierdut caracterul penal.
Legea care incriminează fapta a fost scoasă din vigoare. Deci principiul
retroactivităţii are în vedere ipoteza dezincriminării faptei prin legea nouă şi nu
situaţiile în care fapta continuă să rămână infracţiune sub legea nouă sub altă
denumire, ori prin abrogarea din legea specială, rămâne ca infracţiune în legea
penala generală sau ca modalitate de înfăptuire a altei infracţiuni.
Potrivit principiului retroactivităţii legii penale, odată cu intrarea în vigoare a
legii noi care nu mai prevede fapta ca infracţiune, încetează executarea
pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative pronunţate în baza
legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti
privitoare la faptele ce au fost dezincriminate. Deci faţă de un condamnat
pentru o infracţiune ce ulterior a fost dezincriminată va înceta orice interdicţie
sau decădere, fiind considerat fără antecedente penale.
Un aspect special de retroactivitate îl reprezintă legea penală interpretativă
care este adoptată ulterior legii penale interpretate, dar care explicând voinţa
legiuitorului din momentul intrării în vigoare a legii ce o interpretează este
firesc să-şi găsească aplicarea din acest moment. In dispoziţiile alineatului 2
din art. 12 C.p. este consacrată retroactivitatea legii penale care prevede măsuri
de siguranţă sau măsuri educative şi care se va aplica infracţiunilor care nu au
fost definitiv judecate până la intrarea în vigoare a legii noi.
Principiul ultraactivităţii legii penale temporare

Ultraactivitatea este recunoscută numai legilor penale temporare. Este
principiul consacrat prin dispoziţiile art. 16 Cod penal.
Legea penala temporară se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât era în
vigoare chiar dacă faptele nu au fost urmărite sau judecate în acel interval de
timp.
Necesitatea de aplicare socială care determină adoptarea legii penale temporare
justifică aplicarea acesteia şi ultraactiv, după ieşirea acesteia din vigoare, dar
numai faptelor săvârşite cât timp era în vigoare, înlăturând posibilitatea pentru
făptuitorii care săvârşesc infracţiuni aproape de ieşirea din vigoare a legii
penale temporare, pentru a rămâne nesancţionaţi, ori de a fi sancţionaţi potrivit
legii penale mai favorabile.
Aplicarea legii penale în situaţii tranzitorii

Situaţiile tranzitorii, determinate de succesiunea legilor penale, se referă la
ipotezele în care de la săvârşirea unei infracţiuni şi până la judecarea ei intervin
una sau mai multe legi penale succesive, care prevăd fapta ca infracţiune.
In astfel de situaţii s-a pus deci problema, ―extraactivităţii‖ uneia dintre legile
penale succesive. Dintre opiniile care s-au conturat în doctrina penală, una
singură s-a impus şi a fost consacrată în legislaţia penală şi priveşte aplicarea
legii penale mai favorabile infractorului, sau a ―legii penale mai blânde‖ ori
―mitior lex‖.
Aplicarea legii penale mai favorabile infractorului înlătură neajunsurile
celorlalte opinii, corespunde nevoilor de apărare sociala, întrucât fapta nu
rămâne nesancţionată, indiferent că se aplică legea nouă ori legea veche, iar
pentru infractor este legea care îi conferă cea mai favorabilă situaţie.
Principiul aplicării legii penale mai favorabile infracţiunilor nedefinitiv judecate

Este consacrat în art. 13. Cod penal şi are în vedere ipoteza în care de la
săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei intervin una sau mai
multe legi penale succesive, când se va alege dintre acestea legea mai
favorabila infractorului.
Determinarea legii penale mai favorabile
In determinarea legii penale mai favorabile infractorului, doctrina penală s-a
oprit asupra a trei criterii:
a) a condiţiilor de incriminare;
b) a condiţiilor de tragere la răspundere penala;
c) a sancţiunilor penale (pedepsei).
Drept penal – partea generală

100
Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile trebuie să conducă la
aflarea acelei legi ce va permite, în cazul concret, la o soluţie mai blândă pentru
infractor şi nu la o apreciere generala a legii penale mai favorabile, care,
desprinsă din fapta concreta, poate conduce la aplicarea art. 11 sau art. 12 Cod
penal.
Pentru determinarea legii penale mai favorabile trebuie comparate legile penale
succesive în raport cu normele şi instituţiile care influenţează răspunderea
penală în cauza concretă dedusă judecăţii. Prin compararea legilor şi
determinarea legii mai favorabile infractorului, nu trebuie să se ajungă la
combinarea dispoziţiilor mai favorabile din legile succesive - la o aşa numita
lex tertia. Legea mai favorabilă, în întregul ei, trebuie aleasă pentru a fi aplicată
infractorului dintre legile penale succesive.
Folosirea criteriilor de determinare a legii penale mai favorabile trebuie să
conducă la găsirea acelei legi care oferă soluţia cea mai favorabilă pentru
infractor dar nu pentru că fapta nu este infracţiune, ci pentru că nu sunt
realizate condiţiile în cazul concret de incriminare ori de tragere la răspundere
penală a făptuitorului.
Criteriul cel mai des folosit de determinare a legii penale mai favorabile este
cel al pedepselor principale.
Situaţii:
a) între legile care prevăd fapta ca infracţiune, daca pedepsele sunt de
natură diferită va fi mai favorabila legea care prevede pedeapsa
închisorii. Dacă într-o lege pedeapsa este închisoarea, iar în altă lege,
pedeapsa prevăzută este amenda, atunci, de regulă, legea care prevede
pedeapsa amenzii este mai blândă. Excepţia ar fi în cazul în care, în
cauză s-au constatat circumstanţe atenuante, iar legea care prevede
pedeapsa închisorii permite, pe baza circumstanţelor atenuante, aplicarea
unei amenzi într-un cuantum mai mic decât cel la care s-ar ajunge când s-
ar aplica legea ce prevede pedeapsa amenzii;
b) când între legile succesive pedepsele sunt de aceeaşi natură, dar cu
limitele speciale diferite, va fi mai favorabilă, într-un caz când minimul
este acelaşi, dar maximul diferit, legea care prevede un maxim mai redus,
iar daca maximul special al pedepsei este acelaşi, dar minimul diferit, va
fi mai favorabilă legea care prevede un minim mai scăzut.
In caz de pedepse asimetrice, legea penală mai favorabila va fi determinată în
concret de judecător şi în funcţie de împrejurările care atenuează ori agravează
pedeapsa, astfel că dacă în cauză sunt circumstanţe de agravare – judecătorul
trebuie să aplice o pedeapsă către maximul special şi atunci este mai favorabilă
legea care prevede o pedeapsă cu un maxim special mai redus, iar dacă fapta s-
a săvârşit în circumstanţele de atenuare, judecătorul trebuie să aplice o
pedeapsă spre minimul special, ori sub acest minim iar legea mai favorabilă
este cea care are un minim special de pedeapsă mai redus.
Legea penală mai favorabilă nu se stabileşte în funcţie de pedepsele
complementare – aceasta din urmă aplicându-se conform principiului legii mai
conforme cu interesele apărării sociale. Acest principiu este consacrat în art.
13, alin. 2, care prevede dacă legea veche este mai favorabila, şi ea prevede
pentru infracţiunea săvârşită pedepse complementare, aplicarea acestora se face
101
în conţinutul şi limitele prevăzute în legea nouă, iar dacă legea nouă nu mai
prevede aceste pedepse, ele nu se mai aplică.
Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive

Este un principiu consacrat în codul penal actual în două variante:
a) aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile (art. 14 C.p.);
b) aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile (art. 15 C.p.).
Aplicarea legii penale noi mai favorabile în cazul pedepselor definitive işi are
justificarea în principiile umanismului şi al egalităţii în faţa legii penale.
In adevăr, nu s-ar justifica executarea unui plus de sancţiune prevăzut de legea
veche, de către cel care a fost condamnat după aceasta lege, când legiuitorul
stabileşte prin legea nouă că periculozitatea faptei este mai redusă şi sancţiunea
prevăzută este mai blândă, faţă de cel care a săvârşit fapta în aceeaşi perioadă
cu primul, dar care a tergiversat judecata, iar după apariţia legii noi va
beneficia de legea penală mai favorabilă.
A. Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive.
Condiţiile de aplicare a legii penale mai favorabilă infracţiunilor definitiv
judecate sunt arătate în art. 14 Cod penal şi au în vedere situaţiile când legea
nouă prevede pentru aceeaşi infracţiune o pedeapsă mai uşoară ca natură, ori
maxim special decât pedeapsa aplicată.
Astfel:
a) pedeapsa detenţiunii pe viaţa se înlocuieşte cu maximul pedepsei
prevăzută de legea noua;
b) când pedeapsa definitivă este închisoarea, iar legea nouă prevede numai
pedeapsa amenzii, se va înlocui pedeapsa închisorii cu amenda, care nu
va putea depăşi minimul ei special, iar dacă o parte din pedeapsa
închisorii s-a executat, se poate înlătura în total sau în parte executarea
amenzii;
c) când pedepsele sunt de aceeaşi natură, în cazul pedepsei închisorii,
pedeapsa aplicată după legea veche se reduce, la maximul special
prevăzut în legea nouă, iar dacă pedeapsa pronunţată în baza legii vechi
este amenda, aceasta va fi redusa la maximul special prevăzut în legea
noua.
d) efectele legii penale noi se mai întind şi asupra pedepselor
complimentare, măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative în măsura
în care nu au fost executate şi constau în înlăturarea executării lor dacă
nu mai sunt prevăzute în legea nouă ori în executarea acestora, în limitele
şi conţinutul prevăzut de legea noua;
e) efectele legii penale noi mai favorabile se întind şi asupra pedepselor deja
executate ori considerate ca executate până la apariţia acestora şi constau
în considerarea acestora, pentru viitor, ca având natura şi limitele reduse
conform legii noi. In funcţie de natura pedepsei, de durata acesteia de
data când a luat sfârşit executarea ori s-a stins executarea sunt incidente
instituţii ca: reabilitarea, starea de recidivă. Aplicarea obligatorie a legii
penale mai favorabile reprezintă cadrul comun de rezolvare a succesiunii
102
legilor penale în timp. Este posibil ca legiuitorul să deroge de la aceste
dispoziţii, cum a fost cazul punerii în aplicare a codului penal actual.
Derogările sunt de strictă interpretare şi aplicare.
B. Aplicarea facultativa a legii penale mai favorabile în cazul legii penale
definitive.
Este reglementată prin dispoziţiile art. 15 Cod penal, care prevăd când după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă
a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar
sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul prevăzut de legea noua,
ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului, de
conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executări pedepselor
şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea, fie
reducerea pedepsei.
Deci pentru aplicarea facultativa a legii noi mai favorabile este necesar:
a) să existe o hotărâre de condamnare definitivă la pedeapsa închisorii – nu
la orice pedeapsă fiindcă dacă ar fi la detenţiunea pe viaţă, ar fi aplicabile
dispoziţiile art. 14 Cod penal, iar pedeapsa amenzii nu este avută în
vedere de legiuitor;
b) legea nouă este mai favorabilă, aceasta reieşind din limitele mai reduse
de pedeapsă faţă de legea anterioara;
c) pedeapsa aplicată şi rămasă definitivă este mai mică decât maximul
prevăzut în legea nouă, ori cel mult egala cu acest maxim (situaţie
neprevăzută de lege dar unanim acceptată de doctrina şi practica
judiciara);
d) instanţa să aprecieze că este necesară reducerea pedepsei, apreciere ce va
fi formată după criteriile oferite în lege: infracţiunea săvârşită; persoana
condamnatului; conduita condamnatului după pronunţarea hotărârii sau
în timpul executării pedepsei; timpul cât a executat din pedeapsă.
In cazul în care instanţa reduce pedeapsa, aceasta nu poate fi coborâta sub
limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse proporţional cu micşorarea
special prevăzută pentru infracţiunea săvârşită.
De legea nouă mai favorabilă urmează să beneficieze şi cei care au executat
pedeapsa, ori executarea acesteia s-a stins printr-un mod prevăzut de lege. In
orice caz, pedeapsa prevăzută în hotărârea de condamnare se reduce cu o
treime. Această reducere este obligatorie.
In funcţie de pedeapsa astfel redusă, vor fi incidente unele instituţii de drept
penal ca reabilitarea, stabilirea stării de recidiva ş.a.m.d.
Sarcina de lucru 2
Delimitaţi cazurile de retroactivitate a legii penale.

103
Rezumat
Aplicarea legii penale în spaţiu constă în activitatea de traducere în viaţă a
prescripţiilor sancţionatoare ale legii penale în raport cu locul comiterii
diferitelor infracţiuni (în ţară sau în străinătate), de către cetăţeni români sau
străini ori de persoane fără cetăţenie; aceasta ridică probleme când raportul de
drept se prelungeşte pe teritoriul aparţinând unor state diferite, ori interesează
asemenea state, pentru că numai în asemenea cazuri legea penală română vine
în concurs cu aplicarea unei alte legi străine. Principiile de aplicare a legii
penale în raport cu spaţiul trebuie să ofere soluţii la problemele ce se ivesc în
interacţiunea spaţiului cu faptele şi persoanele care săvârşesc infracţiuni, adică
să dea răspuns problemelor de aplicare a legii penale atunci când: - fapta s-a
Tsăvârşit în întregime în afara teritoriului României şi făptuitorul se află în ţară;
e- când fapta s-a săvârşit în parte în ţară, în parte în străinătate; - când fapta s-a
ssăvârşit în întregime în străinătate, dar făptuitorul este cetăţean român sau
apatrid cu domiciliul în România, - când infracţiunea s-a săvârşit în străinătate
t de către un cetăţean străin ori apatrid care nu domiciliază în România, dar
eîmpotriva statului român ori cetăţenilor români; - când fapta s-a săvârşit în
străinătate de străini, dar după săvârşirea faptei aceştia s-au refugiat pe
dteritoriul României. Pentru a oferi soluţii acestor probleme, în Codul penal
e(art.3-9) au fost consacrate reguli cu valoare de principii, acestea fiind: a)
principiul teritorialităţii, pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul
României; b) principiul personalităţii, principiul realităţii şi principiul
auniversalităţii legii penale, pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului
uţării noastre. Astfel, problemele privind aplicarea legii penale în spaţiu privesc
t deopotrivă aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul
oRomâniei, cât şi în afara teritoriului României, la care se adaugă şi cele ce
eprivesc cooperarea internaţională pentru combaterea criminalităţii. Principiile
vcare guvernează aplicarea legii penale în timp sunt menite să dea soluţii
problemelor de interacţiune a timpului cu faptele infracţionale, adică să
adetermine legea penala aplicabilă: - când infracţiunea s-a săvârşit şi se judecă
l sub imperiul aceleiaşi legi; - când fapta la data când s-a săvârşit nu era
uinfracţiune, dar o lege ulterioară o considera infracţiune; - când fapta la data
asăvârşirii era infracţiune dar până la judecarea ei ori executarea pedepsei
rpronunţate pentru acea infracţiune intervine o lege care scoate în afara
elicitului penal fapta comisa; - când fapta săvârşită sub o lege este considerată
infracţiune, dar până la judecarea ei definitivă intervine una sau mai multe
legi, care prevăd fapta ca infracţiune; - când după aplicarea definitivă a
pedepsei pentru o infracţiune, intervine o lege nouă care prevede o pedeapsă
mai mică decât cea aplicată sub legea veche ori cu limite mai reduse decât
1
legea veche; - când infracţiunea se săvârşeşte sub imperiul unei legi penale
.
temporare şi nu este judecată până la ieşirea din vigoare a acesteia.
Răspunsurile la problemele de mai sus le găsim în principiile de aplicare a
C
legii penale în raport cu timpul prevăzut în Codul penal roman art. 10-16.
o
n
stituie principii de aplicare a legii penale române în spaţiu:
a) legalitatea incriminării;

104
b) principiul realităţii;
c) principiul activităţii.
2. Principiul ubicuităţii:
a) este prevăzut expres de Codul penal;
b) constituie temeiul acordării extrădării;
c) constituie o excepţie de la principiul teritorialităţii.
3. Imunitatea de jurisdicţie:
a) constituie o excepţie de la principiul personalităţii;
b) constituie o excepţie de la principiul teritorialităţii;
c) este prevăzută expres de Codul penal.
4. Se include în sfera noţiunii de „teritoriu‖ din expresiile „teritoriul României‖

şi „teritoriul ţării‖:
a) spaţiul aerian de deasupra mării teritoriale a României;
b) spaţiul cosmic de deasupra teritoriului României;
c) subsolul, corespunzător solului terestru, acvatic, mării teritoriale, fără
limite în adâncime.
5. O infracţiune se consideră săvârşită pe teritoriul României:

a) numai dacă a fost comisă pe acest teritoriu
b) dacă pe o navă română s-a produs rezultatul infracţiunii, aceasta fiind
comisă pe teritoriul altui stat;
c) dacă pe o aeronavă română s-a efectuat numai un act de executare a
infracţiunii, celelalte acte de executare şi rezultatul infracţiunii
producându-se pe teritoriul altui stat.
6. Potrivit legii penale, prin „comiterea unei infracţiuni‖ se poate înţelege:

a) săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca
infracţiune consumată sau ca tentativă;
b) participarea la comiterea unei infracţiuni consumate sau la o tentativă
pedepsibilă în calitate de autor;
c) participarea la comiterea unei infracţiuni consumate sau la o tentativă
pedepsibilă în calitate de complice sau instigator.
7. Potrivit Codului penal, prin noţiunea de „lege penală‖ se poate înţelege:

a) orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi;
b) orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în decrete emise ulterior
intrării în vigoare a Constituţiei României;
c) orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în decrete emise anterior datei
de 8 decembrie 1991.
8. Constituie principii de aplicare a legii penale în timp:

a) principiul retroactivităţii;
b) principiul neretroactivităţii;
c) principiul ultraactivităţii legii penale temporare;
d) principiul activităţii.

105
9. In cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a
cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică:
a) legea în vigoare la data pronunţării hotărârii;
b) legea în vigoare la data săvârşirii infracţiunii;
c) legea cea mai favorabilă.
10. O lege penală poate fi abrogată:

a) numai în mod expres;
b) total sau parţial;
c) în mod tacit.
11. Legea penală română nu poate fi aplicată:

a) infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul, neavând
nici o cetăţenie, are domiciliul în România;
b) faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca
infracţiuni;
c) faptelor săvârşite sub vechea lege, dacă nu mai sunt prevăzute de legea
nouă.
12. Potrivit principiului neretroactivităţii legii penale:

a) legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub vechea lege, dacă nu mai
sunt prevăzute de legea nouă;
b) legea penală se aplică numai infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se
află în vigoare;
c) legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu
erau prevăzute ca infracţiuni.
13. Legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul cât era în
vigoare:
a) numai dacă fapta a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp;
b) numai dacă fapta a fost descoperită în acest interval de timp, indiferent
dacă judecata a avut loc după ieşirea din vigoare a legii;
c) chiar dacă fapta nu a fost descoperită, urmărită sau judecată în acest
interval de timp.
14. Pentru aplicarea legii penale române conform principiului personalităţii

sunt necesare şi următoarele condiţii:
a) infractorul, în momentul săvârşirii infracţiunii, să fie cetăţean român sau
apatrid, indiferent de domiciliul acestuia;
b) infracţiunea să se săvârşească în străinătate;
c) fapta să fie prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost
săvârşită.
15. Constituie condiţii de aplicare a legii penale române conform principiului

realităţii:
a) infracţiunea să se săvârşească în străinătate;
b) infractorul să fie cetăţean român ori apatrid cu domiciliul în România;
c) infractorul să fie cetăţean străin sau apatrid care nu domiciliază în
România.

106
1. b; 2. a; 3. b, c; 4. a, c; 5. b, c; 6. a, b, c; 7. a, c; 8. a, b, c, d; 9. c; 10. b, c; 11.
b, c; 12. c; 13. c; 14. b; 15. a, c.
Lucrare de verificare
Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (12 Times New Roman la 1,5
rânduri), în care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse,
următoarele aspecte:
- Delimitarea principiului realităţii de principiul universalităţii;
- Raportul dintre retroactivitate şi ultraactivitatea legii penale;
- Consecinţele aplicării legii penale mai favorabile asupra faptelor definitiv
judecate.
N.B.: Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data anunţului
de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin acesta sau prin
platforma e-learning.

107
3. TEORIA INFRACŢIUNII
3.1. Noţiunea de infracţiune 72
3.2. Pericolul social al faptei - trăsătură 76

esenţială a infracţiunii
3.3. Vinovăţia penală - trăsătură esenţială a 84

infracţiunii
3.4. Prevederea faptei în legea penală – 94

trăsătură esenţială a infracţiunii
Rezumat 96
să descrii conceptele de infracţiune, pericol social al faptei, vinovăţie

penală;
să argumentezi în maximum două pagini necesitatea unei definiţii legale a
infracţiunii;
să precizezi statutul jurisprudenţei şi al doctrinei juridice în raport cu
problematica trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii.
3.1. Noţiunea de infracţiune

108
Infracţiunea ca noţiune juridică. Conceptul de infracţiune
În accepţiunea cea mai generală a termenului, infracţiunea este o faptă a

omului, un act de conduită exterioară a acestuia, interzis de lege sub o
sancţiune specifică, represivă, care este pedeapsa. Această interzicere este
tocmai modalitatea specifică de realizare a reglementării juridico-penale a
relaţiilor de apărare socială.
Infracţiunea este o faptă contrară regulilor de conduită, generatoare de conflict
social, care atrage aplicarea sancţiunii prevăzute pentru săvârşirea ei. Însuşi
termenul „infracţiune" are înţeles de faptă prin care se înfrânge o regulă de
conduită cu caracter imperativ.
La stabilirea faptelor care urmează să fie interzise, legiuitorul observă faptele
periculoase pentru valorile sociale esenţiale ale societăţii şi le interzice sub
sancţiuni specifice pentru a preveni săvârşirea lor în viitor.
Prin interzicerea acestor fapte se arată membrilor societăţii, într-o formă
specifică de exprimare, care anume trebuie să fie conduita lor faţă de anumite
valori sociale, ce acţiuni le sunt interzise sau, dimpotrivă, le sunt ordonate, în
vederea apărării valorilor sociale respective.
Indicarea conduitei socialmente necesară are loc deci nu prin prescrierea
directă a acestei conduite, ci în mod indirect, prin descrierea şi interzicerea
conduitei contrare celei dorite, aceasta tehnică legislativă fiind considerată ca
cea mai explicită şi mai sugestivă forma de reglementare juridică penală a
conduitei membrilor societăţii.
Premisele existentei infracţiunii

Din analiza conceptului infracţiunii rezultă că pentru existenţa acesteia trebuie
să preexiste trei date ale realităţii, care constituie tot atâtea premise obligatorii
pentru existenţa ei şi anume:
1) o normă incriminatoare care interzice, sub sancţiune penală, o anumită
acţiune sau omisiune;
2) o faptă concretă, de felul acelora avute în vedere de legiuitor la
elaborarea normei incriminatoare respective;
3) trăsăturile caracteristice ale faptei incriminate.
Prezenţa, acestor premise permite calificarea unei fapte concrete ca infracţiune
şi încadrarea ei în textul de lege, care o prevede şi o sancţionează.
Infracţiunea ca fenomen
Conceptul de infracţiune are drept corespondent în realitatea obiectivă un
fenomen complex - fenomenul infracţiunii, care îmbracă aspectele de a fi:
material– pentru că este o manifestare de energie fizică, un act de conduită
exterioară, susceptibil să producă modificări în lumea obiectivă; uman —
pentru că este un act de conduită umană, conştientă, expresie a personalităţii
făptuitorului; social - pentru că este vătămătoare sau periculoasă pentru o
valoare socială, fiind generatoare, de asemenea, de relaţii sociale de conflict
între făptuitor şi persoana vătămată, precum şi între făptuitor şi societate;
moral-politic - pentru că exprimă atitudinea moral-politică a făptuitorului faţă
de valorile sociale şi faţă de ordinea de drept; juridic - pentru că reprezintă o
încălcare a unei norme juridice penale.
Ea generează un raport juridic penal de conflict, cu un conţinut specific.
In afara ştiinţelor de drept penale - incluzând aici ştiinţa dreptului penal,
criminalistica, criminologia şi ştiinţa penitenciară - examinarea fenomenului
criminal a pus în evidenţă, în decursul timpului, doua concepţii diferite asupra
înţelegerii fenomenului criminal: una strict juridică, formală, de inspiraţie
beccariana, alta realistă, neformală, de inspiraţie pozitivistă, prima evoluând cu
precădere în direcţia ştiinţelor penale normative, cealaltă în direcţia politicilor
penale, a criminologiei şi a ştiinţelor executivului penal.
Privită ca atare, instituţia infracţiunii constă într-o grupare de norme penale
generale, care reglementează aspectele comune tuturor infracţiunilor şi anume
condiţiile de existenţă a infracţiunii ca fenomen juridic privit nu în special,
adică nu din perspectiva diferitelor infracţiuni (furt, omor, înşelăciune, fals
etc.), ci în general, sub aspectul condiţiilor de existenţă şi al trăsăturilor
caracteristice comune tuturor infracţiunilor prevăzute în legislaţia penală.
Dintre cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal: infracţiunea,
răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal, instituţia infracţiunii este cea
mai importantă, ea constituind „piatra de temelie" a oricărui sistem de drept
penal.
Potrivit concepţiei formal – juridice, infracţiunea este înţeleasă ca o
abstracţiune şi entitate juridică, fizionomia ei fiind configurată în strânsă
dependenţă de cadrul normativ penal în vigoare.
Ca atare, infracţiunea nefiind altceva decât fapta prevăzută şi pedepsită de
legea penală, ştiinţa dreptului penal are menirea de a aborda fenomenul
criminal numai din unghiul şi limitele incriminării şi sancţionării sale,
subordonându-şi preocupările unui legalism sever, singurul de natură a asigura
o protecţie juridică eficientă individului contra unor posibile abuzuri ale
autorităţilor executive sau judecătoreşti.
Concepţia realistă se caracterizează printr-o viziune de tip realist, înţelegând
fenomenul criminal ca o realitate umană îndreptată contra unei realităţi sociale.
În această concepţie, accentul principal cade pe ideea că infracţiunea tulbură
sau riscă să tulbure ordinea socială, indiferent dacă actul criminal atentează la
valorile publice propriu-zise sau la valorile care constituie, în ansamblu sau în
parte, valorile umane integrate în ordinea socială.
În consecinţă, dacă din punct de vedere juridic, fenomenul criminal reclamă
represiunea şi reparaţia, din punct de vedere social, acelaşi fenomen reclamă
măsuri de natură a împiedica repetarea infracţiunii fie prin eliminarea
infractorului, fie printr-un tratament adecvat de resocializare şi reeducare a
acestuia sau a celor care exprimă o stare de pericol social.
Concepţia realista este interesată în primul rând, de apărarea socială nu
împotriva actelor, ci împotriva acelor care prin actele sau potenţialul lor de
pericol social se comportă ori se pot comporta ca inamici ai societăţii. În
această finalitate, nu mai convine judecarea actului antisocial în abstracţiunea
sa juridică şi rezultatul său concret, ci în considerarea realităţii umane a celui

ce l-a comis sau care este predispus să-l comită.
Dacă însă, în cadrul concepţiei formal juridice, considerarea autorului nu
interesează decât la soluţionarea problemei responsabilităţii penale - fiind
socotiţi responsabili toţi infractorii care au acţionat cu discernământ - în cadrul
concepţiei realiste, personalitatea infractorului domină toate analizele, este
centrul fenomenului criminal, infractorul fiind înfăţişat nu numai în
manifestările sale exterioare şi a tulburării sociale pe care o creează, dar, de
asemenea, şi mai ales în chiar cauzele realizării sale, în etiologia exprimării
criminale.
Din acest punct de vedere, concepţia realistă impune mai întâi investigarea
individului criminal ca fiinţă concretă, sub aspectul unor posibile tare
congenitale, infirmităţi, dificultăţi psihice de integrare a temperamentului, a
stării sale mentale, a bolilor şi tulburărilor organice, precum şi a motivelor
reale care l-ar fi putut împinge să comită actul criminal etc.
Definiţia noţiunii de infracţiune

În codurile penale din ţările occidentale nu se întâlnesc, în mod tradiţional,
dispoziţii privitoare la noţiunea de infracţiune în general. Pe plan doctrinal s-a
justificat această voită omisiune a legii cu argumentul că elaborarea unei
asemenea noţiuni nu este sarcina legiuitorului, care trebuie să se limiteze la
elaborarea diferitelor noţiuni de infracţiuni, ci a ştiinţei dreptului penal.
Într-o altă concepţie, susţinută în dreptul penal al fostelor ţări socialiste
europene, legea penală trebuie să cuprindă ea însăşi o definiţie a noţiunii de
infracţiune în general, având în vedere tocmai importanţa deosebită pe care o
are infracţiunea ca instituţie fundamentală a dreptului penal. Într-o astfel de
definiţie urmează să fie evidenţiate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, în
general vorbind, care trebuie să caracterizeze orice infracţiune ca fapt concret.
Legislaţiile moderne evită să dea o definiţie legală infracţiunii, considerând că
această sarcină revine numai ştiinţei dreptului penal.
Legiuitorul român din 1969 s-a abătut de la această conduită, definind
infracţiunea prin dispoziţia înscrisă în art. 17 alin.1, în sensul că
‖este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală‖.
Reflectând o poziţie de îmbinare a principalelor implicaţii pe care le comportă
în evaluarea conceptului de infracţiune, atât concepţia realistă - prin includerea
precizării că infracţiunea prezintă pericol social, deci este o faptă care aduce
atingere şi tulbură ordinea socială constituită, cât şi concepţia formală - prin
includerea condiţiei prevederii ei de către legea penală ca o consecinţă a
legalităţii incriminatorii şi garanţiilor legale ce decurg de aici pentru orice
făptuitor în raport cu autorităţile, Codul penal român consacră o accepţiune
complexă, care pune în evidenţă aspectele material-social (fapta ce prezintă
pericol social), uman-moral (fapta comisă cu vinovăţie) şi juridic (fapta
prevăzută de legea penală).
Din examinarea conceptului de infracţiune, în înţelesul definiţiei date de art. 17

alin. 1, prin enunţarea trăsăturilor sale esenţiale, rezultă că oricare din
infracţiunile prevăzute de legea penală, pentru a fi considerate ca atare, trebuie
să întrunească trei trăsături esenţiale:
- fapta penală să prezinte întotdeauna un pericol social;
- fapta penală să se comită numai cu vinovăţie;
- pentru a exista ca infracţiune, fapta care prezintă pericol social şi este
comisă cu vinovăţie trebuie să fie prevăzută de legea penală.
De asemenea, definiţia reflectă unele principii fundamentale ale dreptului
penal, cum sunt principiul legalităţii incriminării sau principiul răspunderii
subiective.
Cadrul reglementărilor
Infracţiunea, instituţie fundamentală a dreptului penal, concentrează în jurul
său toate reglementările din legea penală. De aici, necesitatea resimţită de
legiuitor de a defini de la început trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, pentru a
asigura o orientare generală şi principală, absolut necesară pentru înţelegerea şi
aplicarea corectă a dispoziţiilor din partea generală şi specială a Codului penal.
Principalele probleme ale infracţiunii sunt reglementate prin Codul penal, în
partea generală. Codul penal actual a alocat infracţiunii întreg Titlul II al Părţii
generale (art.17-51), sistematizat pe mai multe capitole:
Cap. I - Dispoziţii generale (art. 17-191);
Cap. II - Tentativa (art. 20-22);
Cap. III - Participaţia (art. 23-31);
Cap. IV - Pluralitatea de infracţiuni (art. 32-43);
Cap. V - Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art.44-51).
Ulterioarele modificări şi republicări ale Codului penal, după data de 1 ianuarie
1969, nu s-au răsfrânt şi asupra textului conţinut în art.17, definiţia noţiunii de
infracţiune rămânând neschimbată.
Aceste reglementări au o importanţă deosebită. Ele stabilesc trăsăturile
generale şi comune ale faptelor prevăzute de legea penală, condiţiile în care
acestea sunt periculoase şi atrag răspunderea penală a făptuitorilor, oricare ar fi
infracţiunea concretă săvârşită.
Sarcina de lucru 1
Precizează sensurile conceptului de infracţiune.
3.2. Pericolul social al faptei - trăsătură esenţială a infracţiunii

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii – generalităţi
După cum se prevede în art. 17 din Codul penal, o faptă devine infracţiune
numai dacă întruneşte anumite trăsături, numai dacă are anumite caracteristici
bine reliefate şi anume: să prezinte pericol social, să fie săvârşită cu vinovăţie
şi să fie prevăzută de legea penală. Aceste trăsături sunt comune tuturor
infracţiunilor.
Prima trăsătură, aceea de pericol social, priveşte aspectul material, obiectiv al
infracţiunii, a doua trăsătură priveşte aspectul moral sau subiectiv al
infracţiunii, iar a treia trăsătură priveşte aspectul legal al infracţiunii.
Toate aceste trăsături sunt necesare pentru existenţa infracţiunii. Dacă oricare
dintre acestei trei trăsături ar lipsi, atunci infracţiunea nu există. Se poate
observa că elementul material este completat cu elementul subiectiv, iar după
elementul subiectiv urmează elementul legal. Între toate aceste elemente există
o legătură indisolubilă.
Adoptarea unei asemenea reglementări a noţiunii generale de infracţiune este
importantă, din trei motive:
- cu ajutorul acestei noţiuni generale se poate uşor cunoaşte şi caracteriza
câmpul faptelor considerate infracţiuni şi în acelaşi timp, se poate
delimita şi separa uşor câmpul infracţiunilor de câmpul faptelor
considerate contravenţii sau delicte civile;
- toate celelalte dispoziţii privind infracţiunile, în parte, sunt subordonate
acestei dispoziţii privind noţiunea generală de infracţiune, întrucât toate
infracţiunile speciale trebuie să corespundă criteriilor şi trăsăturilor
privind noţiunea generală de infracţiune;
- această definiţie a infracţiunii este o reglementare juridică, în sensul că ea
are un caracter normativ şi cuprinde o regulă de drept care este
obligatorie atât pentru judecător cât şi pentru cetăţean.
Existenţa unei fapte

Din definiţia noţiunii de infracţiune rezultă că infracţiunea este în primul rând o
faptă a omului, un act de conduită exterioară a acestuia, având o existenţă
materială obiectivă. Cerinţa existenţei unei fapte periculoase are o semnificaţie
politico-penală specifică. Numai actele de conduită exterioară ale persoanei pot
constitui infracţiuni, nu şi procesele psihice care au loc în forul interior al
acesteia. Simplul gând - nuda cogitatio - nu poate constitui infracţiune, nefiind
faptă. Cât timp nu s-a trecut la pregătirea sau executarea acţiunii nu poate fi
vorba de infracţiune.
Fapta presupune o manifestare a făptuitorului în sfera relaţiilor sociale, o
intervenţie a acestuia împotriva valorilor sociale ocrotite de lege, de natură a
leza integritatea sau de a le pune în pericol.
Dreptul, în general, ca şi dreptul penal, în special, este menit să reglementeze
relaţii sociale, respectiv fapte între oameni. Reglementând relaţiile între
oameni, dreptul prescrie drepturi şi obligaţii care nu pot reveni decât
oamenilor. În caz de nerespectare a acestor drepturi şi obligaţii, legea prevede
aplicarea de sancţiuni, care, de asemenea, nu pot reveni decât oamenilor.
Fiind o faptă a omului, din sfera infracţiunii sunt excluse fenomenele naturii şi

reacţiile animalelor, afară de cazul când omul se serveşte, în săvârşirea faptelor
sale, de forţe ale naturii sau de animale.
Fapta poate consta într-o acţiune sau într-o inacţiune şi reprezintă
exteriorizarea unor procese psihice caracteristice activităţii conştiente a omului
ce poate produce anumite urmări reale. Acţiunea reprezintă o formă de
manifestare a faptei, o conduită pozitivă din partea făptuitorului prin care
acesta îşi mobilizează întreaga energie pentru a face ceva, pentru a produce o
modificare în realitate care îl înconjoară. Inacţiunea constă într-o comportare
negativă, în neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege.
Acţiunea/inacţiunea devine cauza unor schimbări în lumea exterioară ca:
distrugerea unui bun, moartea unui om, tulburarea bunului mers al unei
instituţii etc.
Infracţiunea fiind o faptă (acţiune/inacţiune şi urmarea ei), înseamnă că fapta
are o existenţă obiectivă, reală, care este perceptibilă şi constatabilă. Dacă
infracţiunea este o faptă reală şi obiectivă, aceasta înseamnă că acolo unde nu
este o faptă, acolo unde nu este acţiune/inacţiune şi o urmare, nu este nici
infracţiune.
Infracţiunea fiind o faptă a omului, fiinţă conştientă şi cu voinţă, rezultă că
infracţiunea este o faptă efectuată cu o anumită atitudine psihică, anume cu
conştiinţă şi voinţă. Infracţiunea, sub acest aspect, este pregătită şi dictată de
conştiinţa omului (intenţie) şi este declanşată de voinţa omului.
Poate fi considerată infracţiune numai acea faptă a omului care este precedată
şi însoţită de o anumită conştiinţă şi voinţă, mai exact, de intenţie sau culpă.
Simpla manifestare exterioară, simpla mişcare mecanică a omului, mişcare care
nu are corespondent în voinţa şi conştiinţa acestuia, nu este propriu-zis o faptă
a omului, nu îi aparţine şi în acest sens, nu poate fi considerată infracţiune.
În momentul în care planurile ilicite ale unei persoane s-au concretizat în
acţiuni sau inacţiuni susceptibile să producă urmări socialmente periculoase, se
poate vorbi de existenţa unei fapte periculoase în sensul legii penale.
Legea penală reglementează momentul când manifestările exterioare încep să
constituie pericol social. În legislaţia noastră penală, regula este că numai
actele de executare a infracţiunii sunt pedepsibile. În mod excepţional se
consideră acte de executare şi unele acte de pregătire a infracţiunii (producerea
sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în
vederea comiterii infracţiunilor contra siguranţei statului), însă numai la un
număr foarte redus de fapte şi anume, la cele mai grave infracţiuni contra
siguranţei statului.
Noţiunea de pericol social

Pentru ca fapta să constituie infracţiune, trebuie să prezinte pericol social.
In art. 18 din Codul penal este prevăzut că:
‖fapta care prezintă pericol social este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce
atingere uneia din valorile sociale enumerate în art.1 Cod penal şi pentru sancţionarea
căreia este necesară aplicarea unei pedepse”.

În art. 1 din Codul penal se indică valorile sociale ocrotite de legea penală,
respectiv
“legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenta,
unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea,
precum şi întreaga ordine de drept”.
Pericol social prezintă orice activitate contrară normelor în vigoare pentru că
împiedică normala desfăşurare a relaţiilor sociale. Dintre faptele care prezintă
pericol social se detaşează prin gradul cel mai ridicat de pericol social -
infracţiunea.
Pericolul social se exprimă, de asemenea, în starea de nelinişte şi insecuritate
socială pe care fapta penală o creează, în caracterul său de violenţă. Pericolul
creat prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală este un pericol social,
caracter decurgând din natura valorilor sociale vătămate sau periclitate.
Pentru a forma o trăsătură esenţială a infracţiunii, pericolul social trebuie să
aibă caracter penal, adică să prezinte un anumit grad, specific infracţiunii, ca
ilicit penal, distingând-o de alte forme de ilicit juridic - cum ar fi civil,
administrativ etc. - şi să determine aplicarea unei pedepse.
Prevederea în lege a pedepsei necesare pentru prevenirea şi combaterea faptei
incriminate este expresia pericolului social ca trăsătură a infracţiunii.
Fiind dependent de însemnătatea valorilor sociale, de ierarhia acestora,
pericolul social este variabil de la o infracţiune la alta. De asemenea, este
posibil ca pericolul social al aceleiaşi infracţiuni să fie variabil de la o etapă a
dezvoltării sociale la alta. De aceea, o faptă care nu avea în trecut caracter
socialmente periculos îl poate dobândi ulterior, tot aşa cum o faptă care a avut
caracter socialmente periculos îl poate pierde ca urmare a evoluţiei societăţii.
Criteriile de apreciere a gradului de pericol social

Pericolul social este evaluat de către legiuitor pe baza următoarelor criterii,
funcţie de care se stabileşte gradul acestuia:
a) Modul şi mijloacele de săvârşire a faptei. În temeiul acestui criteriu, este
necesar ca organele judiciare să procedeze la o atentă analiză a modului
cum a fost pregătită şi săvârşită fapta. Un mod prea simplu de a săvârşi o
faptă impune o netă diferenţiere faţă de situaţia când s-a acţionat foarte
ascuns, pe baza unei temeinice pregătiri, prin mai multe acte şi prin
folosirea mai multor mijloace, natura instrumentelor folosite, avându-se
în vedere şi aptitudinea lor imanentă de a prezenta sau nu pericol social,
precum şi măsura în care făptuitorul s-a folosit de astfel de mijloace.
b) Scopul urmărit de făptuitor. Mobilul infracţiunii. Prin săvârşirea unor
fapte ce urmăresc, direct sau indirect, scopuri periculoase, egoiste,
josnice. Alteori, săvârşirea unor fapte demonstrează existenţa unor
scopuri mai puţin periculoase, ceea ce înseamnă că făptuitorul nu a avut
înclinaţii infracţionale deosebite.
Mobilul este definit în doctrina noastră de drept penal ca fiind motivul,
impulsul interior care determină hotărârea infracţională şi deci implicit
comiterea infracţiunii.
c) Împrejurările în care fapta a fost comisă reprezintă acele stări, situaţii sau
circumstanţe de fapt care înrâuresc conţinutul concret al faptei. Unele
împrejurări favorizează săvârşirea unor fapte, înlesnind săvârşirea lor, pe
când altele sunt de natură să înfrâneze comiterea unei fapte.
d) Urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce, se referă la consecinţele
concrete pricinuite prin comiterea faptei prevăzută de legea penală,
precum şi la cele eventuale pe care, în concret, fapta săvârşită era
susceptibilă să le producă.
e) Persoana şi conduita făptuitorului. Analiza persoanei făptuitorului
trebuie făcută, deopotrivă, sub raport psihofizic şi social, adică sub
raportul trăsăturilor de caracter şi al temperamentului făptuitorului, al
antecedentelor penale, dar şi al integrării sociale, respectiv
comportamentul său în societate.
Felurile pericolului social

În ştiinţa dreptului penal, pericolul social, ca trăsătură a infracţiunii, este
cunoscut sub două forme: pericolul social generic sau abstract şi pericolul
social concret.
Pericolul social generic sau abstract
În ştiinţa dreptului penal, în practica legislativă şi structura normelor penale de
incriminare, se face o distincţie între pericolul social abstract generic al unei
anumite infracţiuni în conţinutul ei formal normativ (viol, furt, omor, etc.) şi
pericolul social concret pe care l-ar putea prezenta fapta săvârşită în conţinutul
ei real.
Pericolul social generic sau abstract este acel pericol general, aşa cum este fixat
în legea penală. Aprecierea pericolului social generic are loc pe baza unor date
obiective şi subiective, cum ar fi: însemnătatea valorii sociale ce trebuie
ocrotită, gravitatea vătămării ce i se poate aduce valorii sociale, frecvenţa
faptelor ce se pot săvârşi, persoana făptuitorului, împrejurările în care se pot
săvârşi astfel de fapte ş.a. Pericolul social generic este evaluat în mod abstract
de legiuitor, care ia în consideraţie această multitudine de factori.
Rezultatul evaluării făcute de legiuitor se materializează în cuprinderea faptei
în legea penală şi prevederea pedepsei - între anumite limite - necesară pentru
combaterea acestei fapte şi totodată pentru prevenirea ei în viitor.
Gradul de pericol social generic al unei infracţiuni se exprimă în pedeapsa
înscrisă în legea penală pentru acea infracţiune. În general, pedeapsa
corespunde gradului de pericol social generic al unei infracţiuni, între gradul de
pericol social generic şi pedeapsă existând o corespondenţă, o concordanţă.
Gradul de pericol social generic al unui anumit tip abstract de infracţiune se
reflectă în norma penală prin pedeapsa pe care ea o prevede pentru acea
infracţiune: pedeapsa apare astfel ca un echivalent al gradului de pericol social
generic al infracţiunii respective. Între gradul de pericol social generic al faptei
penale şi sancţiunea prevăzută de lege pentru fapta respectivă există o corelaţie,
iar modificarea prin lege a sancţiunii prevăzută pentru o anumită infracţiune
indică, în acelaşi timp, că gradul de pericol social generic al acestei infracţiuni
s-a schimbat, datorită modificărilor intervenite în complexul de elemente şi

date care au servit la evaluarea pericolului social respectiv.
Pericolul social concret
Pericolul social concret se referă la pericolul social al faptei săvârşite, al unei
infracţiuni individuale. Acesta urmează să fie evaluat de instanţa de judecată cu
prilejul judecării faptei şi se reflectă în sancţiunea penală aplicată.
Pericolul social concret, diferă în cadrul aceluiaşi tip de infracţiune, de la o
faptă concretă la alta. Evaluarea lui este importantă, pe de o parte pentru că
lipsa în concret a gradului de pericol social specific infracţiunii duce, potrivit
legii în vigoare, la inexistenţa infracţiunii (art.18 Cod penal), iar pe de altă
parte, pentru că în procesul de individualizare a pedepsei, gradul de pericol
social al faptei este unul din criteriile generale de individualizare (art.72 Cod
penal).
Aprecierea pericolului social concret al unei fapte are loc în funcţie de anumite
criterii, respectiv vătămarea cauzată obiectului infracţiunii, împrejurările
concrete ale comiterii faptei, trăsăturile ce caracterizează elementul material,
precum şi alte împrejurări ale conţinutului concret al infracţiunii. Judecătorul
aplică aceleaşi criterii ca şi legiuitorul, cu deosebirea că judecătorul se referă la
o faptă concretă, pe când legiuitorul se referă la o faptă în general, de un
anumit tip.
În operaţia de stabilire a pericolului social concret, judecătorul are în vedere şi
se raportează la fapta generală (tip) incriminată prin lege, căreia i s-a fixat un
anumit grad de pericol social generic şi o pedeapsă corespunzătoare. Fapta
concretă, după gradul ei de pericol social concret corespunde gradului de
pericol social generic fixat pentru fapta generală (tip).
Fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni
Noţiune şi condiţii
Potrivit art. 181 C. pen.
―nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minimă adusa
uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de
importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni”.
Pericolul social al infracţiunii, stabilit în abstract de către legiuitor în momentul
incriminării faptei, trebuie să existe, să se verifice prin fiecare faptă săvârşită,
pentru a caracteriza fapta respectivă ca infracţiune. În concret, fapta săvârşită,
deşi poate să îndeplinească formal trăsăturile necesare pentru a fi caracterizată
ca infracţiune, respectiv este prevăzută de legea penală, este săvârşită cu
vinovăţia cerută de lege, însă pericolul social să nu evidenţieze o periclitare a
valorilor sociale ocrotite, să fie minim, să nu fie suficient pentru a caracteriza
fapta ca infracţiune.
Totodată, este posibil ca, în concret, fapta săvârşită să fie lipsită de importanţă
prin pericolul social minim pe care îl reprezintă, iar pentru combaterea ei nu
este necesară aplicarea unei pedepse. În astfel de situaţii, când pericolul social
concret al faptei săvârşite este minim, când nu este suficient pentru a
caracteriza fapta ca infracţiune - este înlăturat caracterul infracţional al faptei
şi, pe cale de consecinţă, este înlăturată răspunderea penală.
Cum însă, la incriminarea unei fapte legiuitorul ia în considerare, printre altele,
şi pericolul social pe care îl reprezintă fapta, tot legiuitorul trebuie să prevadă
în ce condiţii fapta concretă nu are gradul de pericol social al unei infracţiuni.
În concluzie, pentru existenţa faptei care nu prezintă gradul de pericol social al
unei infracţiuni, se cer a fi întrunite anumite condiţii:
1. Fapta săvârşită să aducă în concret, o atingere minimă valorilor sociale
apărate de legea penală, această condiţie existând în situaţia când prin
fapta comisă nu s-a afectat într-un mod esenţial existenţa şi
funcţionalitatea valorilor sociale ocrotite de legea penală.
2. În raport de conţinutul ei concret, fapta să nu prezinte pericolul social al
unei infracţiuni. Conţinutul concret al faptei se referă la acele trăsături
concrete obiective şi subiective prevăzute de legea penală, care
caracterizează fapta efectiv comisă, imprimându-i o anumită gravitate
care îi este proprie.
3. Fapta să fie lipsită în mod vădit de importanţă, apreciere care se face pe
baza analizei ansamblului circumstanţelor obiective şi subiective, reale şi
personale, preexistente şi concomitente comiterii faptei.
Fapta poate fi considerată lipsită în mod vădit de importanţă atunci când,
datorită urmării neînsemnate pe care a produs-o asupra valorii sociale
împotriva căreia a fost îndreptată, respectiv o vătămare neînsemnată, o slabă
rezonanţă socială, precum şi datorită modului cum s-au realizat în fapt
elementele ei constitutive, apare în mod vădit ca lipsită de importanţă juridică
penală.
Constatarea trăsăturilor ce caracterizează fapta care nu prezintă pericolul social
al unei infracţiuni trebuie să fie făcută, în fiecare caz în parte, de către organul
judiciar competent. Pentru a se evita arbitrariul sau subiectivismul în evaluarea
pericolului social concret, legea prevede anumite criterii obligatorii în
operaţiunea de evaluare efectuată de către organele judiciare.
Astfel, în dispoziţiile alin. 2 al art.181 Cod penal se prevede că la stabilirea în
concret a gradului de pericol social trebuie să se ţină seama: de modul şi
mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit de făptuitor, de
împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi
putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.
Criteriile sunt considerate relevante pentru gradul de pericol social al faptei,
pentru periculozitatea făptuitorului şi pentru necesitatea ori inutilitatea
pedepsei în cazul examinat.
Din modul şi mijloacele de săvârşire se poate constata periculozitatea
făptuitorului, scopul urmărit poate consta în procurarea unui bun în vederea
satisfacerii unei trebuinţe, dar poate consta şi în săvârşirea unei alte infracţiuni;
împrejurările săvârşirii faptei pot fi relevante atât pentru cunoaşterea
pericolului social al faptei, cât şi pentru periculozitatea făptuitorului şi se are în
vedere nu numai urmarea produsă, dar şi aceea care s-ar fi putut produce.
În ce priveşte persoana făptuitorului, trebuie să se ţină seama de conduita
socială generală a acestuia, de antecedentele penale, de atitudinea pe care a
avut-o după săvârşirea faptei.

Natura juridică
Problema naturii juridice a instituţiei prevăzute în art. 181 din Codul penal este
larg discutată în literatura juridică de specialitate.
Într-o opinie s-a susţinut că prin introducerea art. 181 Cod penal s-a creat
posibilitatea dezincriminării judiciare în cadrul căreia organele judiciare au
obligaţia de a examina pericolul social concret al faptei pentru a stabili dacă
aceasta prezintă un grad de periculozitate atât de pronunţat încât să atribuie
faptei caracterul unei infracţiuni.
O astfel de opinie a fost respinsă, fiindcă dezincriminarea este o activitate
specifică şi exclusivă a legiuitorului, iar în cazul aplicării art.181 Cod penal,
organele judiciare nu procedează la o dezincriminare, pentru că nu este posibil
să se dezincrimineze ceea ce legiuitorul nu a voit să fie incriminat.
Într-o altă opinie s-a apreciat că instituţia prevăzută de art.181 Cod penal
reprezintă o formă de înlocuire a răspunderii penale, însă nici această opinie nu
a fost primită în totalitate deoarece, în cazul înlocuirii răspunderii penale, fapta
comisă rămâne infracţiune, pe când în cazul art.181 Cod penal fapta nu
constituie infracţiune, dar prezentând un oarecare grad de pericol social
necesită aplicarea unei sancţiuni prevăzute de art.91 Cod penal, care este
specifică formei de înlocuire a răspunderii penale, şi anume o sancţiune cu
caracter administrativ. S-a considerat că instituţia introdusă prin dispoziţiile
art.181 Cod penal reprezintă, în ultima analiză, o cauză care înlătură caracterul
penal al faptei, prin înlăturarea trăsăturii esenţiale a pericolului social.
Faptul că instituţia prevăzută de art.181 Cod penal nu a fost trecută în rândul
cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei ( art.44-51 Cod penal) nu
impietează asupra naturii sale juridice, deoarece în Capitolul V din Codul penal
(art. 44-45 Cod penal) au fost grupate numai cauzele care înlătură trăsătura
esenţială a vinovăţiei, aşadar a uneia singure, dintre cele trei trăsături esenţiale
ale infracţiunii.
Instituţia prevăzută în art. 181 Cod penal este, aşadar, o cauză care înlătură
caracterul penal al faptei prin neîntrunirea gradului de pericol social necesar al
unei infracţiuni.
Deşi are aceeaşi natură juridică ca şi celelalte cauze care înlătură caracterul
penal al faptei, nu trebuie neglijată particularitatea acestei instituţii, care rezultă
din natura trăsăturii esenţiale a infracţiunii asupra căreia poartă pericolul social
şi care presupune antrenarea unei răspunderi juridice, respectiv aplicarea unei
sancţiuni cu caracter administrativ dintre cele prevăzute de art. 91 Cod penal.
Datorită acestei particularităţi - antrenarea unei răspunderi cu caracter
administrativ - a fost necesară prevederea specială a acesteia în Codul de
procedură penală - art. 10 alin.1 lit.b1, şi nu era suficientă prevederea art. 10 lit.
e din Codul de procedură penală, care se referă doar la cauzele cuprinse sub
această denumire (art. 44 -51 Cod penal).
Efecte juridice
Fapta lipsită de pericolul social concret caracteristic infracţiunii nu are caracter
penal şi deci nu atrage pe cale de consecinţă răspunderea penală pentru această
faptă.

Fapta prevăzută de legea penală care apare în mod concret ca lipsită de
importanţă prezintă numai formal conţinutul unei infracţiuni, deoarece în fapt
ea nu are caracter infracţional, fiind lipsită de acel grad de pericol social
specific infracţiunii. În acest caz, sancţionarea penală a făptuitorului apare ca
lipsită de temei şi contrară unora dintre principiile fundamentale ale dreptului
penal. Pe de altă parte însă, prevederea în legea penală a unei fapte este
rezultatul constatării şi evaluării de către legiuitor a unui grad de pericol social
abstract al acelei fapte, care face necesară sancţionarea acesteia.
Apare astfel o contradicţie între pericolul social pe care îl prezintă, în genere,
fapta prevăzută de legea penală şi lipsa în fapta săvârşită a gradului de pericol
social al unei infracţiuni, între pericolul social penal al faptei considerate în
tipicitatea ei şi lipsa pericolului social penal al faptei concrete.
Întrucât fapta prezintă totuşi un pericol social, ea va atrage aplicarea unei
sancţiuni cu caracter administrativ prevăzută de legea penală.
Potrivit dispoziţiilor art.181 alineat ultim din Codul penal, în cazul faptelor
prevăzute de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni,
procurorul sau instanţa de judecată aplică una din sancţiunile cu caracter
administrativ prevăzute de art.91 Cod penal, care pot fi: mustrarea, mustrarea
cu avertisment, amenda de la 10 lei la 1.000 lei (RON).
Aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ este obligatorie ori de câte
ori se constată că pericolul social concret al faptei săvârşite nu este suficient
pentru a caracteriza fapta ca infracţiune, fiindcă fapta are un anumit pericol
social. Dacă făptuitorul a comis mai multe fapte, considerate fiecare în parte ca
fiind lipsite de pericol social, se va aplica o singură sancţiune cu caracter
administrativ prevăzută de legea penală.
Sarcina de lucru 2
Prezintă felurile pericolului social.

3.3. Vinovăţia penală - trăsătură esenţială a infracţiunii
Noţiune. Factori caracterizanţi
O a doua trăsătură esenţială a infracţiunii ce rezultă din definiţia legală a
acesteia în art.17 din Codul penal, priveşte săvârşirea faptei cu vinovăţie.
Pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă săvârşirea unei fapte care
prezintă pericol social, chiar dacă această faptă este imputabilă persoanei care a
săvârşit-o, ci este necesar ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie. Aceasta pre-
supune ca fapta să fie rezultatul unei anumite atitudini psihice a subiectului în
ceea ce priveşte voinţa de a săvârşi acea faptă şi a urmărilor acesteia.
În timp ce pericolul social priveşte latura obiectivă a infracţiunii, a actului de
conduită exterioară, vinovăţia priveşte aspectul subiectiv al infracţiunii şi
cuprinde atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi de urmările
acesteia. Într-adevăr, infracţiunea, ca orice act de conduită a omului, are nu
numai o latură materială - fizică, dar şi o latură internă-psihică, alcătuită din
totalitatea fenomenelor şi proceselor psihice care preced şi însoţesc realizarea
actului de conduită.
Vinovăţia prezintă forme şi modalităţi variate, astfel încât elementul moral al
infracţiunii relevă o înfăţişare şi o problematică complexă.
Pentru latura subiectivă a actului de conduită a omului este caracterizantă şi,
totodată, determinantă acţiunea a doi factori inerenţi vieţii psihice a persoanei:
conştiinţa - factorul intelectiv şi voinţa - factorul volitiv. Prezenţa acestor doi
factori şi specificul acţiunilor ce generează realizarea actului de conduită so-
cialmente periculos sunt determinante pentru existenţa vinovăţiei.
Conştiinţa sau factorul intelectiv

Este facultatea psihică prin care persoana devine conştientă de faptele sale, de
rezultatul acestora, de modul în care acestea ar putea fi săvârşite, de mijloacele
necesare, de acţiunea sau inacţiunea pe care ar urma să o îndeplinească în acest
scop. În conştiinţă apare deci ideea săvârşirii faptei, se cântăresc argumentele
în favoarea şi împotriva acţiunii şi se iau, în cele din urmă, decizii de săvârşire
sau de abţinere de la săvârşirea faptei antisociale.
După terminarea procesului decizional, se trece la manifestarea de voinţă, care
constă în concentrarea energiei în vederea realizării actului de conduită.
Factorul intelectiv şi factorul volitiv se interferează şi se presupun unul pe
celălalt.
Manifestarea de voinţă presupune reprezentarea faptei, a urmărilor şi a
procesului cauzal de determinare a acestor urmări.
Desfăşurarea procesului volitiv poate influenţa, la rândul său, asupra
reprezentării faptei şi a consecinţelor acesteia, putând determina chiar o
revenire asupra deciziei. Se poate afirma însă că factorul intelectiv are rol
hotărâtor în reglarea activităţii omului, inclusiv a activităţii infracţionale.
Prezenţa factorului intelectiv înseamnă existenţa vinovăţiei, adică a imputaţiei

psihice, pe când factorul volitiv dovedeşte numai că fapta aparţine făptuitorului
(imputaţia de fapt); factorul intelectiv dezvăluie atitudinea conştiinţei
făptuitorului faţă de fapta şi urmările ei, arată dacă subiectul este vinovat sau
nu.
Voinţa sau factorul volitiv
Voinţa este facultatea psihică prin care sunt mobilizate şi orientate conştient
energiile fizice ale omului în vederea înfăptuirii actului de conduita exterioară.
Voinţa de a săvârşi fapta este determinată numai după reprezentarea în
conştiinţa făptuitorului a urmărilor faptei.
Voinţa de a săvârşi actul de conduită face ca acesta să fie atribuit, să aparţină,
să fie imputabil persoanei care l-a săvârşit. Dacă fapta nu este voită de
persoana care a săvârşit-o, în sensul că aceasta a acţionat nu în mod liber ci sub
imperiul unei forţe străine, sub presiunea unei constrângeri, nu poate exista
vinovăţie.
Pentru existenţa vinovăţiei nu este suficient să existe voinţa de a săvârşi fapta,
ci mai este necesar ca această voinţă să fie liber determinată. Acest lucru
presupune capacitatea psihofizică a persoanei de a se autodetermina şi de a fi
stăpână pe actele sale şi totodată lipsa oricărei constrângeri din afară.
Voinţa de săvârşire a actului de conduită este o condiţie esenţială pentru
existenţa vinovăţiei ca trăsătură a infracţiunii. Ea există nu numai atunci când
fapta are forma acţiunii, ci şi în cazul inacţiunii. Voinţa de a adopta o conduită
omisivă constă în voinţa de a efectua actul de conduită contrar legii, fie
ignorând obligaţia legală, fie nefăcând tot ce trebuia pentru cunoaşterea
caracterului ilicit al actului săvârşit şi deci pentru respectarea legii.
Majoritatea oamenilor dispun de capacitatea psihică de a se autodetermina şi
de a fi stăpâni pe faptele lor. De aceea, voinţa de a săvârşi actul socialmente
periculos este prezumată până la proba contrară.
Definiţia vinovăţiei
Pornind de la existenţa şi acţiunea celor doi factori subiectivi, vinovăţia este
definită ca atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţă
neconstrânsă, o faptă care prezintă pericol social, prevăzută de legea penală,
a avut, în momentul executării, reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente
periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor,
a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări.
Caracteristic vinovăţiei este preponderenţa factorului intelectiv asupra
factorului volitiv, conştiinţa răsfrângându-se, prin intermediul voinţei, asupra
faptei şi asupra urmărilor acesteia. Reprezentarea efectivă sau cel puţin
existenţa posibilităţii acestei reprezentări a urmărilor faptei este elementul
determinant pentru existenţa vinovăţiei şi a formelor acesteia.
Vinovăţia nu se reduce însă la o simplă reprezentare sau posibilitate a
reprezentării faptei şi urmărilor. Ea reflectă atitudinea subiectului faţă de
valorile sociale pe care le încalcă, conştiinţa clară sau mai puţin clară a
necesităţii respectării acestor valori, ţinuta morală a subiectului infracţiunii. De
aceea cunoaşterea voinţei este necesară nu numai pentru stabilirea existenţei
infracţiunii, dar şi pentru cunoaşterea personalităţii infractorului şi a necesităţii
reeducării lui.
Formele vinovăţiei
Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia se prezintă sub două forme
tipice: intenţia şi culpa. La aceste două forme se mai adaugă şi o formă mixtă,
denumită praeterintenţie sau intenţie depăşită. Din definiţia vinovăţiei rezultă
că aceasta este susceptibilă de forme şi modalităţi diferite. Aceste conformaţii
specifice ale vinovăţiei sunt determinate de variaţiile factorului intelectiv, în
raport cu caracterul şi conţinutul reprezentărilor subiectului, cu întinderea şi
intensitatea prevederii de către acesta a urmărilor socialmente periculoase ale
faptei sale.
Spre deosebire de factorul volitiv, care nu este susceptibil de variaţii deoarece
voinţa există sau nu există, factorul intelectiv întotdeauna variaţii, deoarece
prevederea sau reprezentarea poate cunoaşte grade şi intensităţi diferite. Este
posibil ca în momentul săvârşirii faptei subiectul să îşi reprezinte clar rezultatul
acesteia, să şi-l reprezinte greşit sau să nu şi-l reprezinte deloc, deşi avea
posibilitatea şi îndatorirea să şi-l reprezinte, în condiţiile în care a acţionat.
În raport cu aceste variaţii, vinovăţia îmbracă forma intenţiei, atunci când
persoana a avut reprezentarea corectă a rezultatului faptei sale sau forma
culpei, atunci când şi-a reprezentat greşit sau nu şi-a reprezentat deloc acest
rezultat.
Această concepţie este însuşită de legiuitor care prevede în dispoziţia art.19
al.1 Cod penal că există vinovăţie atunci când fapta care prezintă pericol social
este săvârşită cu intenţie sau din culpă. La rândul lor, cele două forme ale
vinovăţiei sunt susceptibile, fiecare în parte, de modalităţile diferite în raport cu
atitudinea făptuitorului faţă de producerea rezultatului socialmente periculos.
Aceste modalităţi depind întotdeauna de situaţia de fapt şi de aceea ele nu
condiţionează existenţa vinovăţiei.
Vinovăţia nu se poate prezenta, în săvârşirea unei infracţiuni, decât în una din
cele două forme. De aceea, printre condiţiile de existenţă a fiecărei infracţiuni
se include în mod obligatoriu vinovăţia sub una din formele ei, intenţia sau
culpa. Există însă unele infracţiuni la care vinovăţia prezintă ambele forme.
Sunt infracţiunile ce se săvârşesc cu intenţie depăşită sau praeterintentie, care
reprezintă o îmbinare, într-un mod specific, a celorlalte două forme de
vinovăţie. Din această cauză, printre formele de vinovăţie trebuie să fie
menţionată şi intenţia depăşită sau praeterintenţia.
Intenţia
Intenţia este o formă principală de vinovăţie şi este definită în art. 19 pct. 1 din
Codul penal prin care se arată că infracţiunea este săvârşită cu intenţie atunci
când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin
săvârşirea acelei fapte, sau prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu îl
urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
Proba reprezentării rezultatului se face analizându-se modul şi împrejurările în
care a acţionat făptuitorul, ţinându-se seama de experienţa sa de viaţă. Dacă
făptuitorul nu a avut reprezentarea rezultatului faptei sale datorită unei erori de
fapt sau unei întâmplări imprevizibile (caz fortuit), nu există intenţie, ci
eventual culpă.
Se consideră că în cadrul voinţei criminale trebuie analizate, în primul rând
motivele care au determinat luarea hotărârii infracţionale, cercetându-se dacă
sub aspectul acestora se relevă sau nu poziţia antisocială a făptuitorului,
întrucât un fapt nu poate deveni pedepsibil decât dacă a fost voit într-un scop
contrar ordinii publice.
Potrivit dispoziţiei înscrisă în art. 19 pct. 1 Cod penal, legislaţia noastră
consacră două modalităţi normative ale intenţiei, prevăzând că fapta este
săvârşită cu intenţie nu numai atunci când infractorul prevede rezultatul faptei,
urmărind producerea lui, dar şi atunci când, prevăzând rezultatul faptei, nu-l
urmăreşte, dar acceptă posibilitatea producerii sale.
Astfel, de exemplu, Codul penal elveţian defineşte intenţia în art. 18 pct. 2,
care prevede:‖Comite cu intenţie o crimă sau un delict acela care a acţionat cu
conştiinţă şi voinţă‖.
Într-o asemenea reglementare poate fi inclusă şi modalitatea intenţiei indirecte,
în care regăsim atât conştiinţa cât şi voinţa actului infracţional, chiar dacă
făptuitorul nu urmăreşte ci numai acceptă producerea rezultatului.
Intenţia prezintă două modalităţi, în funcţie de atitudinea făptuitorului faţă de
producerea rezultatului socialmente periculos : intenţia directă (dol direct) şi
intenţia indirectă (dol eventual).
Intenţia directă (dol direct) se caracterizează prin aceea că infractorul prevede
rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte
(art.19 pct.1 lit. a Cod penal).
Există această modalitate a intenţiei atunci când făptuitorul îşi reprezintă
acţiunea sau inacţiunea sa, modul de înfăptuire, rezultatul socialmente
periculos la care conduce fapta şi în aceste condiţii el urmăreşte producerea
acelui rezultat. Constatarea că făptuitorul a voit fapta şi că a prevăzut rezultatul
periculos al acesteia reprezintă dovada că el a urmărit producerea acelui
rezultat. Intenţia directă prezintă astfel două componente: prevederea
rezultatului şi urmărirea producerii sale.
Desigur, prevederea rezultatului nu este posibilă fără o reprezentare anterioară
trecerii la acţiune, a întregii conduite antisociale şi a prevederii consecinţelor
sale. Ea presupune, de asemenea, o implicare conştientă în procesul deliberării
şi alegerii opţiunii criminale în baza unei motivaţii anterioare, pentru luarea
unei decizii şi în trecerea conştientă la săvârşirea unei fapte penale, infractorul
reprezentându-şi întreaga desfăşurare a acţiunii sau inacţiunii sale şi a
urmărilor acesteia, atât sub raport fizic, material, cât şi sub raport social, penal.
Reprezentarea şi prevederea dau, prin urmare, fenomenului de intenţie
semnificaţia esenţială de înţelegere şi asumare morală a faptei penale.
Urmărirea rezultatului pune în evidenţă în mod separat, atitudinea subiectivă de
angajare activă şi persistentă a infractorului în vederea consecinţelor faptei
sale, a urmărilor nocive care decurg din acestea.
Făptuitorul acţionează cu intenţie nu numai atunci când producerea rezultatului
constituie însuşi scopul acţiunii sau inacţiunii sale, ci şi atunci când producerea
acestuia este privită de el ca un mijloc necesar ori ca un însoţitor inevitabil al
rezultatului urmărit.
De aceea, când rezultatul faptei este prevăzut ca inevitabil, iar făptuitorul
acţionează pentru producerea sa, există intenţie directă, chiar dacă nu toate
urmările au fost dorite de el.
Există infracţiuni care, din punctul de vedere al vinovăţiei, nu pot apărea decât
sub forma intenţiei directe. Spre exemplu, infracţiunea de delapidare se comite
numai cu intenţie directă, deoarece legea (art.2151 Cod penal) arată că
însuşirea, folosirea sau traficarea se fac în interesul funcţionarului gestionar sau
administrator ori pentru altul. Aceeaşi situaţie de întâlneşte şi la infracţiunile de
furt, tâlhărie, denunţare calomnioasă etc.
Intenţia indirectă (dol eventual) se caracterizează prin prevederea urmărilor
periculoase ale faptei comise de infractor, neurmărirea lor, însă acceptarea
posibilităţii producerii acestora.
Ca formă a vinovăţiei, intenţia indirectă se întâlneşte la săvârşirea unei fapte ce
poate produce cel puţin două rezultate. Faţă de un rezultat, poziţia psihică a
infractorului este de urmărire a lui prin realizarea faptei (intenţia directă), acest
rezultat poate să fie deopotrivă licit ori ilicit. Faţă de al doilea rezultat, poziţia
psihică a infractorului este de acceptare a posibilităţii producerii lui (intenţie
indirectă).
Datorită faptului că al doilea rezultat se poate produce, intenţia indirectă se mai
numeşte şi eventuală. Faţă de acest rezultat eventual, infractorul are o atitudine
indiferentă - de acceptare a producerii lui; dacă însă rezultatul prevăzut de
infractor apare ca inevitabil, intenţia cu care se săvârşeşte o astfel de faptă este
directă, chiar dacă nu toate rezultatele sunt urmărite prin săvârşirea faptei.
Prevederea tuturor împrejurărilor de fapt, care fac parte din conţinutul
infracţiunii respective, se referă şi la dezvoltarea legăturii cauzale dintre fapta
comisă şi rezultatul periculos produs. Pentru existenţa intenţiei este suficient ca
prevederea legăturii cauzale să existe numai în trăsături generale, de principiu.
Exemplu: Pentru a considera că o faptă de omor a fost săvârşită cu intenţie,
prevăzându-se şi legătura de cauzalitate, nu este nevoie ca infractorul să
prevadă că atunci când a tras un foc de armă în victimă glontele va atinge un
organ vital - carotida şi din această cauză va surveni moartea victimei, cum de
altfel s-a şi întâmplat, ci este suficientă numai prevederea generală că focul de
armă tras în victimă va provoca moartea acesteia.
Prin existenţa unei astfel de atitudini psihice, intenţia se deosebeşte de simpla
dorinţă sau speranţă în ceea ce priveşte survenirea unui rezultat oarecare.
Între intenţia directă şi intenţia indirectă există şi unele deosebiri. Astfel, pentru
ca să existe intenţie directă este nevoie ca făptuitorul să fi urmărit survenirea
urmărilor faptei sale, pe care le-a prevăzut. Rezultatul urmărit reprezintă fie
unicul scop urmărit de inculpat, fie un mijloc indispensabil pentru atingerea
altui scop. Spre deosebire de intenţia directă, la intenţia indirectă este nevoie ca
infractorul să nu urmărească survenirea rezultatului faptei sale, însă să accepte,
în mod conştient, posibilitatea survenirii lui. Lipsa dorinţei în ceea ce priveşte
survenirea urmărilor unor fapte comise se poate manifesta fie prin indiferenţă
faţă de acele urmări, fie chiar prin lipsa dorinţei ca ele să apară, acestea
producându-se în realitate datorită acţiunii sau inacţiunii făptuitorului.
În doctrina de drept penal şi în practica judiciară s-au identificat şi alte
modalităţi ale intenţiei.
Culpa
Potrivit art. 19 pct. 2 Cod penal, o faptă este săvârşită din culpă atunci când
infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei
că el nu se va produce sau nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi
putea să-l prevadă.
Culpa, la rândul ei, are două modalităţi, culpa cu prevedere sau uşurinţa şi
culpa simplă sau neglijenţa.
Culpa cu prevedere sau uşurinţa, constă în prevederea de către făptuitor a
urmărilor periculoase ale acţiunii sau inacţiunii sale, pe care nu le acceptă,
socotind fără temei însă că ele nu se vor produce (art.19 pct.2 lit. a Cod
penal).
Culpa cu prevedere se caracterizează prin două elemente: existenţa din partea
persoanei a prevederii urmărilor activităţii sale infracţionale şi existenţa
speranţei, lipsită de temei, de a nu se produce ori de a le preveni prin acţiuni
proprii sau cu sprijinul altor persoane.
Fapte săvârşite din culpă cu prevedere se întâlnesc foarte des în practica
judiciară, în domeniul circulaţiei pe drumurile publice. Un exemplu l-ar
constitui fapta conducătorului auto care nu reduce viteza la trecerea pe lângă
grupuri de persoane, prevăzând posibilitatea unui accident, rezultat pe care nu
îl acceptă şi consideră, în mod neîntemeiat, că acesta nu se poate produce, însă
rezultatul se produce totuşi. În această situaţie, conducătorul auto a săvârşit
fapta din culpă cu prevedere.
Prevederea de către infractor a urmărilor periculoase ale faptei sale face ca
uşurinţa să semene cu intenţia –directă sau indirectă. În cazul culpei cu
prevedere (uşurinţa) însă, nu există dorinţa de a se produce aceste urmări şi nici
acceptarea eventualităţii survenirii lor, elemente ce caracterizează intenţia.
În cazul uşurinţei, prevederea urmărilor acţiunilor sau inacţiunilor făptuitorului
poate constitui doar o prevedere a posibilităţii survenirii lor, deoarece numai în
acest caz poate exista şi speranţa, lipsită totuşi de temei, a prevenirii acestor
urmări. În cazul prevederii inevitabilităţii survenirii urmărilor, nu mai poate fi
vorba de speranţa că nu se vor produce, de speranţa de a le preveni ori evita,
situaţie în care s-a apreciat că persoana respectivă acţionează cu intenţie
directă.
Ceea ce deosebeşte culpa cu prevedere de intenţia indirectă este lipsa la cea
dintâi a admiterii conştiente a survenirii urmărilor periculoase prevăzute.
Când infractorul speră în mod conştient că poate preveni apariţia urmărilor
faptei sale, urmări pe care le-a prevăzut, nu poate fi vorba de admiterea
conştientă a survenirii acestor urmări. Speranţa de a preveni urmările prevăzute
de făptuitor implică existenţa unor împrejurări care, după părerea netemeinică a
persoanei, trebuie să înlăture posibilitatea apariţiei lor în realitate.
Întrucât deosebirea dintre intenţia indirectă şi culpa cu prevedere se prezintă
numai sub raportul poziţiei psihice subiective, de acceptare ori de respingere a
rezultatului, vor trebui analizate aspectele obiective care pot conduce la
stabilirea formei de vinovăţie.

În doctrina penală s-a arătat că în cazul intenţiei indirecte, infractorul are o
atitudine indiferentă de acceptare faţă de rezultatul pe care îl prevede, întrucât
acesta nu face nimic pentru preîntâmpinarea rezultatului, rămânând pasiv; iar
în cazul culpei cu prevedere rezultatul prevăzut nu este acceptat, neacceptarea
rezultând din atitudinea făptuitorului care speră să-l preîntâmpine, bazându-se
pe elemente obiective ce ţin de împrejurările în care are loc activitatea,
proprietăţile instrumentului cu care se acţionează, precum şi pe elemente
subiective.
Toate acestea însă se dovedesc a fi insuficiente, apreciate greşit, deoarece
rezultatul periculos se produce. Fapta este comisă din culpă cu previziune
deoarece făptuitorul a apreciat greşit, superficial, posibilităţile de
preîntâmpinare a rezultatului negativ.
În cazul când speranţa în neproducerea rezultatului vătămător sau periculos s-
ar întemeia pe o întâmplare, pe un eveniment care ar putea să se producă, dar
care în realitate nu are loc, nu ne mai găsim în faţa culpei cu prevedere, ci în
faţa intenţiei indirecte, fiind vorba de o acceptare de către făptuitor a riscului
producerii rezultatului.
Culpa simplă sau neglijenţa constă în poziţia psihică a persoanei care n-a
prevăzut urmările periculoase ale faptei sale, deşi din toate împrejurările
cauzei şi pe baza capacităţii sale trebuia şi putea să le prevadă (art.19 pct.2
lit. b Cod penal).
În cazul săvârşirii unei infracţiuni din neglijenţă infractorul nesocoteşte în mod
conştient regulile de conduită, măsurile de precauţie ce trebuie luate în diferite
situaţii, fără a prevedea urmările periculoase ale faptelor sale. De aceea, în
cazul neglijenţei, nu se pune problema atitudinii persoanei faţă de urmările
faptelor sale - voinţa de a se produce ori acceptarea conştientă a posibilităţii
apariţiei lor - urmări pe care nu le-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să le
prevadă.
Cel care a săvârşit o infracţiune de neglijenţă în acest context, nesocoteşte
regulile de conduită obligatorii în cazul respectiv, astfel încât nu consideră
necesar să reflecteze asupra acestor reguli şi la urmările pe care le pot produce
faptele sale. Această ignorare a regulilor de conduită şi neprevederea unor
urmări care trebuiau şi puteau fi prevăzute, constituie temeiul pentru stabilirea
răspunderii penale în caz de neglijenţă.
Neglijenţa, ca formă a vinovăţiei, poate fi caracterizată pe baza a două
elemente: un element negativ, care se referă la lipsa de prevedere a urmărilor
periculoase ale faptei comise de subiectul infracţiunii şi un element pozitiv, ce
indică existenţa unor condiţii care dau posibilitatea de a considera că
infractorul trebuia şi putea sa prevadă consecinţele dăunătoare ale acţiunii sau
inacţiunii sale.
În raport de elementul negativ, neglijenţa se deosebeşte de intenţia directă şi
indirectă, precum şi de culpa cu prevedere.
În raport de elementul pozitiv, neglijenţa se deosebeşte de cazul fortuit,
deoarece subiectul trebuia şi putea să prevadă urmările faptelor sale, fapt care
nu se cere la cazul fortuit - cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

Pentru stabilirea vinovăţiei în forma culpei simple se folosesc două criterii: un
criteriu obiectiv prin a cărui utilizare se urmăreşte să se stabilească dacă
făptuitorul trebuia să prevadă rezultatul socialmente periculos şi un criteriu
subiectiv, prin care se urmăreşte să se verifice dacă făptuitorul, care trebuia să
prevadă rezultatul faptei sale, a avut în fapt posibilitatea să prevadă acest
rezultat, dacă putea să-l prevadă în momentul săvârşirii faptei.
Criteriul obiectiv constă în verificarea împrejurărilor în care se săvârşeşte
fapta, pentru a observa dacă orice om normal şi atent - din categoria
făptuitorului - trebuia să prevadă rezultatul acţiunii sau inacţiunii sale. Dacă se
stabileşte că rezultatul nu era previzibil, aşadar făptuitorul nu trebuia să îl
prevadă, fapta nu este considerată a fi săvârşită cu vinovăţie (din culpă simplă),
ci caz fortuit. Dacă însă, se stabileşte că rezultatul era previzibil, aşadar
făptuitorul trebuia să îl prevadă, se verifică situaţia dacă acesta putea să îl
prevadă.
Criteriul subiectiv constă în verificarea existenţei posibilităţii reale, subiective
a făptuitorului, în momentul şi în condiţiile săvârşirii faptei, de a prevedea
rezultatul. Posibilitatea concretă de prevedere a făptuitorului este apreciată în
funcţie de personalitatea acestuia, experienţa de viaţă, pregătirea profesională,
dezvoltare intelectuală şi alte elemente necesare pentru stabilirea corectă a
situaţiei.
Dacă în urma observării acestui criteriu subiectiv, se stabileşte că făptuitorul
putea să prevadă rezultatul, atunci vinovăţia sub forma culpei simple există.
Dacă rezultatul observării – după criteriul subiectiv - este negativ, în sensul că
făptuitorul nu a putut prevedea rezultatul – vinovăţia sub forma culpei nu poate
fi reţinută, datorită imposibilităţii subiective a făptuitorului de a-l prevedea.
Cât priveşte prevederea în legea penală a formei de vinovăţie, din interpretarea
dispoziţiilor art. 19 alin.1 Cod penal rezultă că elementul subiectiv al
infracţiunilor îl constituie intenţia.
Regula generală este că, pentru ca faptele prevăzute de legea penală să
constituie infracţiuni, din punct de vedere al vinovăţiei, trebuie ca ele să fie
săvârşite cu intenţie directă sau intenţie indirectă. În temeiul acestei reguli,
chiar dacă în conţinutul infracţiunii nu se prevede elementul subiectiv, acesta
trebuie să îmbrace forma intenţiei.
Art.19 alin. 2 Cod penal prevede că:
atunci când fapta constă într-o acţiune săvârşită din culpă, ea constituie infracţiune numai
atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta.
De aici rezultă concluzia că va putea apărea culpa ca formă a vinovăţiei numai
dacă este prevăzută expres de lege, altfel fapta respectivă nu va constitui
infracţiune decât dacă este săvârşită cu intenţie. Pentru faptele săvârşite prin
inacţiune, în alin.3 al art.19 Cod penal se prevede că acestea pot avea ca
element subiectiv fie intenţia, fie culpa, afară de cazul când legea sancţionează
numai săvârşirea lor cu intenţie. În literatura de specialitate şi în practica
judiciară sunt cunoscute şi alte modalităţi ale culpei.

Praeterintenţia
Praeterintenţia sau intenţia depăşită este o formă specială a vinovăţiei, ce
rezultă din unirea intenţiei cu culpa.
Ea se caracterizează prin aceea că subiectul infracţiunii prevede şi doreşte ori
acceptă producerea unor urmări periculoase, însă cele produse în realitate
sunt mult mai grave, iar acesta le-a prevăzut, dar a socotit fără temei că nu se
vor produce sau nu le-a prevăzut, dar putea şi trebuia să le prevadă.
Ceea ce caracterizează praeterintenţia este împrejurarea că, urmărind
producerea unui anumit rezultat, făptuitorul săvârşeşte o faptă ce constituie
elementul material al unei infracţiuni, dar produce un rezultat mai grav sau în
plus, ce caracterizează o infracţiune mai gravă sau o varianta agravantă a
aceleiaşi infracţiuni.
Legislaţia noastră penală prevede astfel de situaţii, incriminând ca infracţiuni
de sine stătătoare- cum ar fi vătămarea corporală gravă prevăzută de art.182
Cod penal, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art.183 Cod
penal- fapte cu urmări praeterintenţionate sau ca variante agravate ale unor
infracţiuni în al căror conţinut complex au fost prevăzute astfel de situaţii, cum
ar fi violul care a avut ca urmare moartea victimei prevăzută de art.197 alin.3
Cod penal, tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei prevăzută de art.211
alin.3 Cod penal etc.
În toate aceste cazuri, acţiunea iniţială este săvârşită cu intenţie, iar rezultatul
mai amplu ori în plus, care depăşeşte intenţia făptuitorului şi care conduce la o
infracţiune mai gravă este săvârşit din culpă.
În cazul praeterintenţiei, făptuitorul acţionează cu intenţie directă pentru
producerea unui anumit rezultat, iar rezultatul mai grav se produce din culpă.
Existenţa acestei forme de vinovăţie – culpa - în producerea rezultatului mai
grav distinge praeterintenţia de intenţia indirectă deoarece, în cazul în care
făptuitorul a prevăzut rezultatul mai grav ca fiind posibil şi totuşi a acţionat,
infracţiunea mai gravă realizată nu poate fi săvârşită decât cu intenţie indirectă.
Vinovăţia – element constitutiv al infracţiunii

Vinovăţia penală se poate manifesta în modalităţi diferite, oricare din acestea
fiind suficientă prin ea însăşi pentru a pune în evidenţă elementul moral al
infracţiunii.
La alcătuirea conţinuturilor constitutive ale infracţiunilor reglementate fie în
partea specială a Codului penal, fie în norme penale din legi extrapenale,
legiuitorul penal nu a putut face abstracţie de particularităţile exprimării
subiective tipice ale fiecărei fapte penale, incluzând în conţinutul constitutiv al
acesteia numai acea modalitate sau acele modalităţi subiective care îi sunt
proprii. Pe cale de consecinţă, în sistemul oricărei legislaţii penale unele
infracţiuni sunt prevăzute a fi comise cu intenţie, altele din culpă: o grupă mare
de infracţiuni pot fi săvârşite cu ambele forme de vinovăţie, iar o parte mai
restrânsă cu intenţie depăşită.

Ţinând seama de specificul conduitei antisociale sancţionate, în unele cazuri,
legiuitorul a inclus printre condiţiile laturii subiective a conţinutului infracţiunii
şi unele cerinţe speciale privitoare la mobilul şi scopul faptei, situaţie în care şi
acestea devin elemente ale conţinutului infracţiunii.
Cu alte cuvinte, vinovăţia sau elementul moral – ca latură subiectivă a
conţinutului infracţiunii nu se referă la vinovăţia penală în general, ci la
totalitatea condiţiilor de ordin subiectiv prevăzute de lege pentru existenţa
conţinuturilor unor infracţiuni concrete. Ca trăsătură esenţială a infracţiunii,
vinovăţia poate exista în oricare din modalităţile ei; ca latură subiectivă a
conţinutului unei infracţiuni determinate, ea nu poate exista decât în
modalitatea anume prevăzută de lege.
Fiind o cerinţă esenţială a incriminării, vinovăţia, ca modalitate concretă de
existenţă a unei infracţiuni, putea fi prevăzută prin două procedee:
- fie prin precizarea formei de vinovăţie în cazul reglementării conţinutului
fiecărei infracţiuni;
- fie prin instituirea unor reguli generale de natură a asigura atât alocarea
cât şi identificarea formelor de vinovăţie pentru toate faptele incriminate.
Pornind de la premisa că, de regulă, infracţiunile comisive se săvârşesc cu
intenţie, iar cele omisive din culpă, legiuitorul nostru a optat pentru cea de a
doua formulă, înscriind în dispoziţiile art. 19 alin. 2 şi 3 din Codul penal câteva
reguli care, reflectând concepţia de plecare, să permită atât delimitarea
infracţiunilor intenţionale de cele culpabile, cât şi amendarea situaţiilor de
excepţie care ar justifica soluţii diferite, mai limitate.
Vinovăţia ca element de structură în cazul infracţiunilor comisive

Având în vedere că infracţiunile comisive se săvârşesc, de regulă, cu intenţie,
ele reprezentând şi cea mai mare parte dintre conduitele de pericol social
incriminate, în timp ce conduitele comisive culpabile grave sunt mai puţin
frecvente, legiuitorul a înscris în art. 19 alin. 2 Cod penal regula potrivit căreia
‖fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă constituie infracţiune numai atunci când în
lege se prevede aceasta”.
În sens contrar acestei reguli, rezultă două consecinţe:
- din moment ce fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă constituie
infracţiune numai atunci când legea o prevede, înseamnă că faptele
constând într-o acţiune săvârşită cu intenţie – care este o formă de
vinovăţie mai gravă – sunt pedepsite întotdeauna;
- din moment ce numai cazurile de fapte comisive din culpă anume
prevăzute constituie infracţiune, celelalte fapte comise din culpă,
neprevăzute expres, nu constituie infracţiune.
Vinovăţia ca element de structură în cazul infracţiunilor omisive

Plecând de la considerentul că, deşi faptele omisive cu caracter antisocial se
pot săvârşi fie cu intenţie, fie din culpă, unele din acestea nu prezintă gradul de
pericol social care să justifice incriminarea lor decât în cazurile când se
săvârşesc cu intenţie, legiuitorul a adoptat prin art. 19 alin. 3 Cod penal o
regulă diferită de cea consacrată pentru infracţiunile, comisive, în sensul că:
‖fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune, fie că este săvârşită cu intenţie, fie din
culpă, afară de cazul când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie”.
În consecinţă, dacă în conţinutul constitutiv al unei infracţiuni omisive nu este
făcută nicio precizare restrictivă, în sensul că aceasta nu se pedepseşte decât
atunci când este săvârşită din culpă, înseamnă că incriminarea ei este
prezumată legal atât sub forma intenţiei, cât şi a culpei.
Cele mai multe din infracţiunile omisive prevăzute de Codul penal sunt vizate
de prezumţia vinovăţiei sub ambele ei modalităţi, deoarece conţinutul lor
juridic nu face nicio precizare privind elementul subiectiv, deşi acesta trebuie
stabilit de judecător.
Codul penal cuprinde însă şi câteva infracţiuni în al căror conţinut constitutiv
este făcută precizarea că, infracţiunile respective nu se pot săvârşi decât cu
intenţie, ca de exemplu, cele prevăzute de art. 246, 248, 274, 305 lit. b şi c din
Codul penal.
Pentru fixarea acestui conţinut, legiuitorul foloseşte uneori şi expresii de natură
a exclude posibilitatea comiterii unor infracţiuni omisive din culpă, ca:
neîndeplinirea cu ştiinţă a îndatoririlor de serviciu (art. 246, 248, 274); neplata
cu rea-credinţă a pensiei de întreţinere sau neîndeplinirea cu rea-credinţă a
obligaţiei de întreţinere (art. 305 Cod penal).
Sarcina de lucru 3
Precizează formele şi modalităţile vinovăţiei.
3.4. Prevederea faptei în legea penală – trăsătură esenţială a infracţiunii

Noţiune
Prevederea în legea penală a faptei ca infracţiune este a treia trăsătură esenţială
a infracţiunii, consacrată în art.17 Cod penal, precum şi în art.2 Cod penal, care
face precizarea că numai legea prevede fapte care constituie infracţiuni.
Această cerinţă esenţială arată că pentru existenţa unei infracţiuni nu este
suficient să existe o faptă care prezintă pericol social şi este săvârşită cu
vinovăţie, ci mai trebuie ca această faptă să fie prevăzută de lege ca infracţiune
şi sancţionată cu o anumită pedeapsă.
Cerinţa este îndeplinită atunci când legiuitorul descrie fapta respectivă şi o
interzice, sub sancţiune penală, într-o anumită dispoziţie incriminatoare. Numai
din momentul prevederii în lege a faptei care prezintă pericol social şi deci de
la intrarea în vigoare a legii respective, acea faptă devine o categorie juridică,
aceea de faptă prevăzută de legea penală, susceptibilă să devină infracţiune,
dacă se constată în fapt existenţa şi a vinovăţiei.
Esenţialitatea elementului legal

Prevederea în legea penală a unei fapte şi sancţionarea ei cu pedeapsă, numită
în literatura de specialitate şi element legal al infracţiunii, este esenţială pentru
existenţa infracţiunii.
Ea este expresia voinţei legiuitorului care, evaluând pericolul social al faptei
precum şi necesitatea prevenirii şi combaterii ei, pentru apărarea valorii sociale
pe care respectiva faptă o vatămă sau o pune în pericol, descrie fapta în lege şi
o interzice sub sancţiunea pedepsei. Pentru existenţa oricărei infracţiuni este
necesar ca cele trei trăsături esenţiale: fapta care prezintă pericol social,
săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de lege, să fie întrunite cumulativ. Lipsa
oricăreia din aceste trei trăsături esenţiale conduce la înlăturarea caracterului
penal al faptei. Mai mult, în considerarea unei fapte ca infracţiune se cercetează
mai intâi dacă fapta este prevăzută de legea penală şi dacă răspunsul este
negativ, cercetarea celorlalte trăsături ale faptei – pericol social, vinovăţie - nu
se mai justifică.
Dacă răspunsul este pozitiv, adică fapta este prevăzută de legea penală, se vor
cerceta şi celelalte trăsături esenţiale pentru a observa împlinirea lor cumulativă
şi considerarea faptei ca infracţiune.
Prin prevederea în legea penală a faptei periculoase ce se săvârşeşte cu
vinovăţie se realizează diferenţierea infracţiunii de celelalte forme de ilicit
juridic.
Corelaţia cu principiul legalităţii incriminării

Această trăsătură esenţială a infracţiunii, de faptă prevăzută de legea penală,
decurge din principiul fundamental al legalităţii în dreptul penal consacrat prin
dispoziţiile art. 2 Cod penal.
Prevederea în legea penală a faptelor periculoase pentru societate se realizează,
mai întâi, prin aceea că în partea generală a Codului penal se defineşte şi
reglementează noţiunea generală de infracţiune, după care, în partea specială a
Codului penal şi în legile speciale se prevede şi se descrie fiecare faptă
considerată infracţiune şi sancţiunea corespunzătoare.
În raport de cerinţele acestei trăsături esenţiale, fapta periculoasă pentru
societate devine infracţiune numai dacă ea este prevăzută ca atare prin legea
penală - nullum crimen sine lege, adică numai atunci când i se consacră
caracterul de faptă juridică, de categorie juridică, de infracţiune.
Trăsătura esenţială a infracţiunii de a fi o faptă prevăzută de legea penală nu
se poate confunda cu infracţiunea, întrucât aceasta din urmă reprezintă
întrunirea cumulativă şi a celorlalte trăsături.
Orice infracţiune trebuie să fie prevăzută în legea penală ca atare, dar nu orice
faptă prevăzută de legea penală este şi infracţiune, deoarece prevederea în lege
este doar o trăsătură a acesteia, pe lângă celelalte de a prezenta pericol social şi
de a fi comisă cu vinovăţie.

Prevăzând în lege faptele care sunt considerate infracţiuni, doctrina şi legislaţia
noastră penală nu admit aşa-numita incriminare prin analogie, respectiv
considerarea unei fapte neprevăzute de lege ca infracţiune, prin simpla
asemănare cu altă faptă prevăzută ca infracţiune, deoarece astfel de practici pot
aduce mari daune asigurării legalităţii.
Legalitatea incriminarii şi a pedepsei constituie o importantă garanţie a
libertăţii cetăţenilor şi contribuie la asigurarea stabilităţii raporturilor sociale.
Sarcina de lucru 4
Precizează corelaţia prevederii faptei în legea penală (trăsătură esenţială a
infracţiunii) cu principiul legalităţii incriminării.
Rezumat
Infracţiunea este o faptă contrară regulilor de conduită, generatoare de conflict
social, care atrage aplicarea sancţiunii prevăzute pentru săvârşirea ei. Însuşi
termenul „infracţiune" are înţeles de faptă prin care se înfrânge o regulă de
conduită cu caracter imperativ. Din definiţia noţiunii de infracţiune rezultă că
infracţiunea este în primul rând o faptă a omului, un act de conduită exterioară
a acestuia, având o existenţă materială obiectivă. Cerinţa existenţei unei fapte
periculoase are o semnificaţie politico-penală specifică. In art.18 din Codul
penal este prevăzut că:‖fapta care prezintă pericol social este orice acţiune
sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia din valorile sociale
enumerate în art.1 Cod penal şi pentru sancţionarea căreia este necesară
aplicarea unei pedepse”. O a doua trăsătură esenţială a infracţiunii ce rezultă
din definiţia legală a acesteia în art.17 din Codul penal, priveşte săvârşirea
faptei cu vinovăţie. Vinovăţia este definită ca atitudinea psihică a persoanei
care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă, o faptă care prezintă pericol social,
prevăzută de legea penală, a avut, în momentul executării, reprezentarea
faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut
reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a
acestei reprezentări. Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia se prezintă
sub două forme tipice: intenţia şi culpa. La aceste două forme se mai adaugă
şi o formă mixtă, denumită praeterintenţie sau intenţie depăşită. Prevederea în
legea penală a faptei ca infracţiune este a treia trăsătură esenţială a
infracţiunii, consacrată în art.17 Cod penal, precum şi în art.2 Cod penal, care
face precizarea că numai legea prevede fapte care constituie infracţiuni.

Teste de autoevaluare
1. Constituie infracţiune fapta care îndeplineşte următoarele condiţii necesare şi

suficiente:
a) este săvârşită cu vinovăţie; este prevăzută de lege; prezintă pericol social
sau natural;
b) este săvârşită cu vinovăţie; este prevăzută de legea penală;
c) prezintă pericol social; este săvârşită cu vinovăţie; este prevăzută într-o
ordonanţă simplă emisă de Guvern;
d) prezintă pericol social; este săvârşită cu vinovăţie; este prevăzută într-o
ordonanţă simplă emisă de Guvern; este comisă de o persoană care are
reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale şi săvârşeşte cu voinţă
aceste acţiuni sau inacţiuni.
2. Fapta care prezintă pericolul social al unei infracţiuni este acea faptă:
a) prin care se vatămă oricare dintre valorile sociale recunoscute de
Constituţie şi legi;
b) prin care se vatămă oricare dintre valorile sociale prevăzute în art. 1 C.
pen..;
c) prin care se vatămă oricare dintre valorile sociale prevăzute în art. 1 C.
pen. şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.
3. Singurul temei al răspunderii penale îl reprezintă:

a) săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;
b) săvârşirea unei infracţiuni;
c) existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare.
4. Există culpă simplă (neglijenţă) atunci când:

a) infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără
temei că el nu se va produce;
b) infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia sau putea să-l
prevadă;
c) infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă.
5. Există intenţie directă atunci când:

a) infractorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă
posibilitatea producerii lui;
b) infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin
săvârşirea acelei fapte;
c) infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmăreşte producerea lui, însă
acest rezultat, din cauze independente de voinţa infractorului, nu se
produce.
6. Intenţia depăşită (praeterintenţia) este o formă de vinovăţie ce se realizează:

a) prin săvârşirea unei fapte cu intenţie directă şi producerea unui rezultat

mai grav decât cel urmărit, rezultat care este însă prevăzut şi acceptat de
făptuitor la momentul săvârşirii faptei;
b) prin săvârşirea unei fapte cu intenţie directă şi producerea unui rezultat
mai grav decât cel acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat
care însă nu este imputabil făptuitorului dincolo de limita ce ar rezulta
din acceptarea sa;
c) prin săvârşirea unei fapte cu intenţie indirectă şi producerea unui rezultat
mai grav decât cel acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat ce
se impută acestuia sub forma culpei.

1. d; 2. c; 3. b; 4. c; 5. b, c; 6. c.

4. CONŢINUTUL INFRACŢIUNII. FORMELE
INFRACŢIUNII INTENŢIONATE DUPĂ FAZELE DE
DESFĂŞURARE
4.1. Aspecte generale privind noţiunea de conţinut al 100
infracţiunii
4.2. Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate 113
4.3. Formele infracţiunii intenţionate după fazele de 115

desfăşurare a activităţii ilicite
4.4. Tentativa 118
4.5. Infracţiunea - fapt consumat. Infracţiunea – fapt 127

epuizat
Rezumat 130
să explici conceptul de conţinut al infracţiunii;

să evidenţiezi formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare;
să enumeri argumentat modalităţile tentativei reglementate în legislaţia
penală română.

Dreptul penal – ramură a dreptului şi ştiinţă a dreptului. Noţiuni introductive
4.1. Aspecte generale privind noţiunea de conţinut al infracţiunii
Noţiuni introductive
În doctrina penală infracţiunea este cercetată şi sub raportul conţinutului, al

elementelor sale care o particularizează în raport cu alte fapte.
Conţinutul infracţiunii nu se confundă cu trăsăturile esenţiale ale acesteia, care
îşi găsesc reflectarea în orice conţinut punând în evidenţă caracterul penal al
faptei comise. Acesta este prevăzut de norma incriminatoare şi poate fi definită
ca o totalitate de condiţii prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca
infracţiune.
Conţinutul infracţiunii poate îmbrăca două aspecte:
a) conţinutul legal, cel descris prin norma de incriminare şi cuprinde
condiţiile obiective şi subiective în care o faptă devine infracţiune;
b) conţinutul concret, este cel al unei fapte determinate, săvârşită în
realitatea obiectivă de către o persoană şi care se înscrie prin elementele
sale în tiparul abstract prevăzut în norma de incriminare.
În doctrina penală se face deosebire între conţinutul juridic şi conţinutul
constitutiv al infracţiunii care ar cuprinde condiţiile solicitate de lege, cu privire
la actul de conduită interzis, pe care le realizează infractorul prin săvârşirea
faptei ori care devin relevante prin comiterea faptei.
Deoarece conţinutul constitutiv al infracţiunii este dat întotdeauna în norma de
incriminare, nu poate lipsi din conţinutul juridic al infracţiunii. Conţinutul
juridic al infracţiunii se identifică cu conţinutul constitutiv atunci când în
norma de incriminare nu sunt trecute decât condiţiile cu privire la actul de
conduită interzis. Aceasta poate cuprinde pe lângă conţinutul constitutiv şi
condiţii privitoare la celelalte elemente.
Conţinutul generic este cercetat pentru o mai bună cunoaştere a infracţiunii şi
el cuprinde un ansamblu de condiţii obiective şi subiective, comune
conţinutului infracţiunilor. Cunoaşterea conţinutului generic al infracţiunii
necesită cunoaşterea structurii acestuia, a elementelor componente şi a
raporturilor dintre ele.
Structura conţinutului infracţiunii

În conţinutul infracţiunii sunt prevăzute condiţii cu privire la anumite elemente
ce privesc fapta, făptuitorul, valoarea socială căreia i se aduce atingere,
împrejurările de timp şi de loc în care se săvârşeşte fapta.
S-a susţinut că în conţinutul infracţiunii nu poate intra cel ce săvârşeşte fapta -
subiectul infracţiuni; după cum nici valoarea socială căreia i se aduce atingere -
obiectul infracţiunii. Obiectul şi subiectul sunt elemente extrinseci conţinutului
infracţiunii, sunt factori, condiţii preexistente săvârşirii oricărei infracţiuni.
Condiţiile prevăzute în conţinutul diferitelor infracţiuni, se pot clasifica după
mai multe criterii:
a) Un criteriu ar fi acela al elementelor la care se referă şi deosebim:

condiţii privitoare la faptă; cu privire la făptuitor; cu privire la obiectul
infracţiunii; cu privire la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.
După acest criteriu putem face unele distincţii între condiţiile cu privire la actul
de conduită şi care desemnează conţinutul constitutiv al infracţiunii şi
condiţiile cu privire la celelalte elemente exterioare actului de conduită cu
privire la obiectul, la subiectul infracţiunii, la locul şi timpul săvârşirii
infracţiunii.
b) După situarea în timp a condiţiilor cerute de lege, faţă de săvârşirea
faptei se disting condiţii: preexistente; concomitente şi subsecvente.
După cum arată şi denumirea, condiţiile preexistente se situează în timp,
anterior actelor de executare a faptei şi pot face referire atât la obiectul
infracţiunii, la subiecţii, ori la starea pe care trebuie sa se grefeze fapta.
Condiţiile concomitente sunt cele în care se săvârşeşte fapta şi pot privi locul şi
timpul comiterii actului de conduită.
Condiţiile subsecvente sunt situate în timp după comiterea actului incriminat şi
pot privi producerea unei anumite urmări.
c) În funcţie de rolul şi importanţa lor în caracterizarea faptei ca
infracţiune, condiţiile pot fi: esenţiale sau constitutive şi accidentale sau
circumstanţiale.
Condiţiile esenţiale sau constitutive realizează conţinutul infracţiunii, iar
neîndeplinirea lor conduce la nerealizarea infracţiunii - deci fapta nu poate fi
considerată infracţiune.
Condiţiile accidentale sau circumstanţiale intră în conţinutul calificat ori
atenuat al infracţiunii. Nerealizarea acestor condiţii nu conduce decât la
nerealizarea conţinutului agravat ori atenuat al infracţiunii, după caz,
realizându-se însă conţinutul infracţiunii tipice sau de bază.
Factorii infracţiunii. Obiectul infracţiunii

A. Noţiune. Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracţiunii
ca fiind valoarea sociala şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care
este periclitată ori vătămată prin fapta infracţională.
Prin infracţiune se vatămă ori se periclitează o valoare socială ocrotită printr-o
normă de drept penal. Ocrotirea acestei valori sociale prin normele dreptului
penal, conferă obiectului infracţiunii caracterul de obiect juridic.
B. Aspecte ale obiectului infracţiunii. În literatura juridică de specialitate
obiectul infracţiunii este prezentat sub mai multe aspecte, după gradul mai
întins ori mai restrâns de relaţii sociale născute în legătură cu valoarea socială
ocrotită şi care este periclitată ori vătămată prin infracţiune distingem astfel:
a) Obiectul juridic general care este format din totalitatea relaţiilor sociale
ocrotite prin normele dreptului penal.
S-a reproşat acestei categorii de obiect că este prea generală şi nu foloseşte nici
teoriei şi nici practicianului. Nu orice infracţiune este îndreptată împotriva
societăţii, ci doar împotriva unei relaţii sociale sau cel mult împotriva unui
fascicol, grup de relaţii sociale.
b) Obiectul juridic generic (de grup) este format din fascicolul, grupul,
mănunchiul de valori sociale de aceeaşi natură ocrotite prin normele
penale. Aceasta este comun pentru un grup de infracţiuni.
Categoria aceasta de obiect al infracţiunii este acceptată de majoritatea
autorilor în doctrina penală şi stă la baza sistematizării infracţiunilor în partea
specială a Codului penal. După grupul de relaţii sociale ocrotite şi cărora li se
aduce atingere prin infracţiune, în partea specială a C.P., infracţiunile se împart
pe titluri, capitole, secţiuni şi distingem: infracţiuni contra statului; infracţiuni
contra persoanei; infracţiuni contra patrimoniului; infracţiuni contra înfăptuirii
justiţiei.
c) Obiectul juridic specific este valoarea socială concretă căreia i se aduce
atingere prin infracţiune.
d) Obiectul direct nemijlocit (material). Obiectul material nu este prezent
la toate infracţiunile, ci doar la acelea la care valoarea socială este
exprimată într-o unitate materială.
Infracţiunile care au obiect material sunt infracţiuni de rezultat, iar cele care nu
au astfel de obiect material sunt infracţiuni de pericol, de punere în primejdie.
Lipsa obiectului, de unde credea infractorul că se afla în momentul săvârşirii
faptei, conduce la calificarea faptei ca tentativă improprie (art. 20, al. 2, C.p.).
Fără să admitem, deci, că infracţiunea se îndreaptă împotriva obiectului ca ceva
material, considerăm utilă examinarea aspectului material al obiectului
infracţiunii atât pentru stabilirea existenţei infracţiunii, cât şi pentru corecta
calificare juridică a faptei comise. Mai mult, necesitatea cunoaşterii aspectului
material al obiectului infracţiunii, este cerută de legiuitor, care prin unele
dispoziţii se referă la obiectul infracţiunii în sensul material.
e) Obiectul juridic complex. Este specific infracţiunilor complexe şi este
format dintr-un obiect juridic principal (relaţie socială principală căreia
i se aduce atingere) şi dintr-un obiect juridic adiacent, secundar (relaţia
socială secundară căreia i se aduce atingere prin fapta infracţională).
C. Importanţa cunoaşterii obiectului infracţiunii.
Obiectul infracţiunii este un factor preexistent, necesar oricărei infracţiuni.
Inexistenţa acestuia conduce la inexistenţa infracţiunii.
În conţinutul legal, la multe infracţiuni, lipsesc referirile cu privire la obiectul
infracţiunii, acestea deducându-se indirect din descrierea faptei. La
infracţiunile în conţinutul cărora întâlnim referiri la obiect, acestea trebuiesc
îndeplinite, pentru ca fapta să fie socotită infracţiune.
Subiecţii infracţiunii
Prin noţiunea de subiecţi ai infracţiunii, se desemnează în doctrina penală,
persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin însăşi săvârşirea

infracţiunii, fie prin suportarea consecinţelor acesteia. Sunt aşadar, subiecţi ai
infracţiunii atât persoana fizica/persoana juridică ce nu şi-au respectat
obligaţia din cadrul raportului juridic penal de conformare şi au săvârşit fapta
interzisă, cât şi persoana fizică sau persoana juridică beneficiare a ocrotirii
juridice penale şi care prin săvârşirea infracţiunii au suportat consecinţele
acesteia.
Noţiunea de subiecţi ai infracţiunii nu se confundă cu noţiunea de subiecţi de
drept penal ce desemnează persoanele implicate în raporturi de drept penal, fie
ca destinatari ai obligaţiei de conformare în cadrul raporturilor juridice penale
de cooperare, fie ca beneficiari ai ocrotirii juridice penale. Subiecţii de drept
penal prin implicarea lor în săvârşirea unei infracţiuni devin subiecţi ai
infracţiunii, cu alte cuvinte, toţi subiecţii infracţiunii sunt şi subiecţi de drept
penal, dar nu şi reciproc.
În funcţie de modul în care sunt implicate în săvârşirea infracţiunii, se face
distincţie între subiecţi activi sau propriu-zişi ai infracţiunii, care sunt
persoanele fizice/juridice ce au săvârşit infracţiunea, şi subiecţi pasivi sau
persoanele vătămate care suferă răul produs prin săvârşirea infracţiunii.
A. Subiectul activ al infracţiunii

Noţiune: Subiectul activ al infracţiunii - persoana fizică/juridică ce a săvârşit
fapta directă şi nemijlocit (în calitate de autor) ori a participat la săvârşirea
infracţiunii (în calitate de instigator sau complice).
Persoana care a săvârşit o infracţiune este infractor. În legislaţie cât şi în
doctrina penală se foloseşte atât noţiunea de infractor, cât şi de făptuitor pentru
a desemna persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Însă,
între cele două noţiuni nu putem pune semnul egalităţii, cea de făptuitor fiind
mai întinsă, desemnează persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală, care nu este sinonimă cu noţiunea de infracţiune.
După cum am arătat, infracţiunea reprezintă fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită cu vinovăţie şi care prezintă pericol social. Lipsa vinovăţiei sau a
pericolului social face ca fapta săvârşită prevăzută de legea penală să nu fie
infracţiune, iar persoana care a săvârşit-o să nu fie infractor, ci doar făptuitor.
Persoana juridică poate fi subiect activ al infracţiunii, prevăzându-se sancţiuni
specifice ca: amenda; dizolvarea persoanei juridice; suspendarea pedepsei
juridice: închiderea localului.
Pentru a fi subiect activ al infracţiunii persoana fizică trebuie să îndeplinească
anumite condiţii generale şi speciale.
1. Condiţiile generale se desprind din economia dispoziţiilor art. 17; art. 48; art.
50; art. 99; C.p. şi privesc:
a) vârsta;
b) responsabilitatea;
c) libertatea de voinţă şi acţiune.
a). Vârsta cerută de lege.
Având în vedere particularităţile bio-psihice ale minorului, legiuitorul penal
român a stabilit ca vârsta de la care o persoana poate să răspundă penal, să
devină subiect al infracţiunii este de 14 ani împliniţi.
Până la vârsta de 14 ani se prezumă absolut că minorul nu are discernământ,
adică nu are dezvoltarea psiho-fizică necesară pentru a-şi da seama de
rezonanţa socială a faptelor sale, să poată fi stăpân pe ele. Minoritatea faptului
(sub 14 ani) constituie cauza care înlătura caracterul penal al unei fapte (art.
50, C.P.). Având în vedere că nici după împlinirea vârstei de 14 ani dezvoltarea
bio-psihică a persoanei, nu este suficientă întotdeauna, în legislaţia penală s-a
prevăzut că minorul între 14 şi 16 ani va răspunde penal numai dacă se
dovedeşte că în săvârşirea faptei concrete a avut discernământ.
Întrucât prin discernământ se înţelege capacitatea persoanei de a-şi manifesta
conştient voinţa în raport cu o anumită faptă concretă nu este suficientă
constatarea că minorul în vârstă de la 14 la 16 ani are capacitate generală, ci că
în raport cu fapta săvârşită a avut discernământ.
Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani este prezumat că are capacitate penală.
Şi aceasta prezumţie este relativă, putând fi combătută prin proba contrarie.
b). Responsabilitatea este cea de-a doua condiţie generală pentru subiectul
activ al infracţiunii. Noţiunea nu este definită în codul penal, ea se poate
deduce din interpretarea dispoziţiilor art. 48, C.P., care definesc
iresponsabilitatea, cauza care înlătură caracterul penal al unei fapte prin
înlăturarea trăsăturii esenţiale a vinovăţiei.
Responsabilitatea este definită în doctrina penală ca fiind aptitudinea persoanei
de a-şi da seama de faptele sale (acţiuni sau inacţiuni) de rezonantă
(semnificaţia) socială a acestora precum şi de a-şi putea determina şi dirija
conştient voinţa în raport cu aceste fapte.
Aşa cum putem observa, responsabilitatea se poate aprecia prin prisma a doi
factori: unul intelectiv ce presupune capacitatea persoanei de a înţelege
semnificaţia acţiunilor sau inacţiunilor ei, a urmărilor acestora şi altul volitiv ce
presupune capacitatea persoanei de a fi stăpână pe acţiunile sau inacţiunile sale,
pe care le dirijează în mod conştient. Lipsa unuia dintre aceşti factori, celui
intelectiv duce la iresponsabilitate, caz în care lipseşte vinovăţia; iar când
persoana este constrânsă lipseşte factorul volitiv. Responsabilitatea se prezumă,
ea este stare normală a oricărei persoane ce a împlinit vârsta de 16 ani.
c). Libertatea de voinţă şi acţiune. Este condiţia generală a subiectului activ al
infracţiunii, ce presupune că acesta a decis în mod liber asupra săvârşirii faptei
şi a avut libertatea de hotărâre şi libertatea de acţiune potrivit propriei sale
voinţe.

Condiţii speciale privind subiectul activ al infracţiunii

În doctrina penală, pe lângă condiţiile generale privind subiectul activ sunt
prevăzute şi alte condiţii speciale pentru anumite infracţiuni. Aceste condiţii
speciale se referă la anumite calităţi: cetăţean, pentru infracţiunile de trădare;
străin, pentru infracţiunea de spionaj; funcţionar. pentru infracţiunile de abuz în
serviciu, neglijenţa în serviciu; militar, pentru unele infracţiuni contra
capacităţii de apărare a patriei. Subiectul activ pentru care este necesară
îndeplinirea unei condiţii speciale se numeşte subiect activ calificat sau
circumstanţial.
B. Subiectul pasiv al infracţiunii
În doctrina penală, subiectul pasiv este definit ca fiind persoana fizică sau
persoana juridică titulară a valorii sociale ocrotite şi care este vătămată ori
periclitată prin infracţiune. Subiectul pasiv al infracţiunii trebuie să
îndeplinească şi el anumite condiţii generale şi speciale.
a). Condiţii generale
Pentru a fi subiect al infracţiunii persoana fizică sau persoana juridică trebuie
sa fie titulară a valorii sociale ocrotite penal. De cele mai multe ori subiectul
pasiv al infracţiunii este şi persoana păgubită prin infracţiune.
b). Condiţii speciale
Sunt prevăzute în conţinutul unor infracţiuni. Astfel, este necesar de exemplu,
pentru infracţiunea de ultraj (art. 239 C.p.) ca subiectul pasiv să fie un
funcţionar ce îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat;
pentru infracţiunea de pruncucidere (art. 177 C.p.) subiectul pasiv al
infracţiunii trebuie să fie noul născut al mamei ucigaşe.
Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii
Sunt elemente preexistente infracţiunii, fără de care nu poate fi concepută
săvârşirea unei infracţiuni. În legea penală au fost înscrise dispoziţii cu privire
la incidenţa acesteia în raport cu locul de săvârşire a infracţiunii (art. 3-9 C.p.)
în raport cu timpul (art. 10-16 C.p.) Locul şi timpul pot apărea în conţinutul
unei infracţiuni influenţând existenţa acesteia, ori realizând un conţinut
calificat al infracţiunii.
Conţinutul constitutiv al infracţiunii. Noţiune

Conţinutul constitutiv al infracţiunii, desemnează totalitatea condiţiilor
prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis
(prohibit) pe care (condiţii) le îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin
săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta.
Deoarece conţinutul constitutiv nu poate lipsi din conţinutul juridic al oricărei
infracţiuni, cercetarea acestuia are importanţă deosebită în doctrina penală.
Componenta esenţială a conţinutului constitutiv, acţiunea făptuitorului interzisă
prin norma penală, este cercetată în doctrina penală sub aspecte: obiectiv şi
subiectiv.
Aspectul obiectiv sau latura obiectivă şi aspectul subiectiv sau latura

subiectivă, consacrate în ştiinţa dreptului penal sunt aspecte sau laturi ale
aceeaşi manifestări (acţiuni sau inacţiuni) voluntar conştiente a făptuitorului în
sfera relaţiilor sociale.
Latura obiectivă. Noţiune

Latura obiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii desemnează totalitatea
condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită
pentru existenţa infracţiunii.
Cercetarea ei se face prin examinarea elementelor sale componente,
recunoscute în doctrina penală ca fiind:
Elementul material;
Urmarea imediată;
Legătura de cazualitate între elementul material şi urmarea
imediată;
Elementul material
Elementul material - desemnează actul de conduită interzis prin norma de
incriminare..
In norma de incriminare, elementul material este desemnat printr-un cuvânt sau
printr-o expresie ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, este aşa numitul
"verbum regens".
a) Acţiunea sub care se poate prezenta elementul material desemnează o
atitudine a făptuitorului prin care face ceva, ce legea penală ordonă să
nu se facă. Ea se poate realiza prin: acte materiale ca: lovire, luare,
distrugere, ucidere; cuvinte, proferate de cuvinte la insultă, la lăcomie,
la propagandă pentru război (art. 356 C.P.); sau prin scris la denunţare
calomnioasă; falsificare; contrafacere; alterare a înscrisului.
b) Inacţiunea desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva, ceea
ce legea penală ordona să facă.
Această noţiune nu constituie element material al infracţiunii dacă nu există o
obligaţie convenţionala sau legală de a nu rămâne în pasivitate, pentru a
împiedica o altă energie să producă rezultatul periculos.
Prin inacţiune se comit infracţiuni ca: nedenunţarea (art. 170 C.p.);
nedenunţarea unor infracţiuni (art. 262 C.p.); omisiunea de a aduce la
cunoştinţa organelor judiciare o anumită faptă (art. 265 C.p.); omisiunea de a
da ajutorul necesar (art. 315 C.p.).
În conţinutul infracţiunii elementul material poate să apară în două variante:
varianta unică - când constă fie intr-o acţiune, fie într-o inacţiune;
variante alternative - când constă din mai multe acţiuni sau inacţiuni.
Între elementul material în varianta unică şi variante alternative există o

distincţie importantă, utilă la încadrarea corectă a faptei săvârşită, căci pentru
infracţiunile cu element material alternativ, realizarea lui într-una ori mai multe
variante nu este de natură să schimbe unicitatea infracţiunii.
În cazul variantelor alternative elementul material poate fi reprezentat nu
numai prin acţiuni, ori inacţiuni, ci şi printr-o acţiune şi o inacţiune.
Totodată elementul material poate fi constituit din mai multe acţiuni reunite.
Cerinţele esenţiale - privesc elementul material şi realizarea acestora trebuie
observată odată cu săvârşirea lui, pentru a putea caracteriza fapta ca
infracţiune.
Aceste cerinţe esenţiale pot face referire la:
Locul săvârşirii faptei: în public; pe drumul public;
Timpul săvârşirii faptei: de exemplu, părăsirea câmpului de luptă în
timpul luptei (art. 339, C. p), uciderea copilului nou născut imediat după
naştere (art. 177, C.p.).
Modul şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii: de exemplu falsificarea
unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin
alterarea în orice mod (art.288, C.p.).
Urmarea imediată
Prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii împotriva obiectului infracţiunii se
produce o vătămare, o periclitare a acestuia. Vătămarea adusă valorii sociale
ocrotite prin fapta interzisă reprezintă tocmai urmarea socialmente periculoasă
- element al laturii obiective a conţinutului constitutiv al infracţiunii.
Urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată adică să fie rezultatul
nemijlocit al acţiunii sau inacţiunii şi nu un rezultat mijlocit îndepărtat.
Urmarea imediată este un element necesar al conţinutului constitutiv al
infracţiunii pe când celelalte urmări mai îndepărtate, (subsecvente) pot fi
elemente de circumstanţiere în conţinutul agravat al infracţiunii.
Când în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat, astfel de
infracţiuni se numesc infracţiuni "de pericol", "de atitudine", "infracţiuni
formale". Împărţirea faptelor socialmente periculoase în infracţiuni de rezultat
şi infracţiuni de pericol este controversată în doctrina penală. La infracţiunile
ce au în conţinutul lor prevăzută o urmare, sau mai multe urmări este necesară
stabilirea legăturii de cauzalitate între elementul material (acţiunea sau
inacţiunea) şi urmarea produsă.
Legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate - liantul între elementul material (cauza) şi urmarea
imediată (efectul) cerut de lege pentru existenţa infracţiunii.
Astfel putem spune că existenţa infracţiunii este condiţionată de legătura de
cauzalitate dintre actul de conduită interzis şi urmarea imediată socialmente
periculoasă prevăzută de lege.
Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată deşi nu
este prevăzută în conţinutul juridic al infracţiunii caracterizează totuşi orice
infracţiune. Cercetarea legăturii de cauzalitate este necesară în cazul
"infracţiunilor materiale", adică la acele infracţiuni în care urmarea imediată se

materializează printr-un rezultat, printr-o schimbare în realitatea obiectivă. În
cazul "infracţiunilor formale" stabilirea legăturii de cauzalitate nu este necesară
ea rezultând din săvârşirea faptei.
În practica judiciară se întâlnesc mai multe cauze în care urmarea periculoasă
se datorează acţiunii sau inacţiunii mai multor persoane la care se interpun şi
anumite împrejurări care au influenţat rezultatul produs.
Stabilirea legăturii de cauzalitate este dificilă şi deoarece priveşte fenomene ce
au avut loc în trecut, iar caracteristicile lor sunt deduse pornind de la rezultatul
produs.
Nu trebuie să neglijăm nici dificultăţile de ordin teoretic, generate de aplicarea
tezelor filozofice cu privire la raportul de cauzalitate la specificul infracţiunii.
1. Teorii privitoare la legătura de cauzalitate
În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe teorii ce privesc legătura
de cauzalitate; teorii ce pot fi grupate în două curente: teza monistă şi teza
pluralistă.
A. Teza monistă consideră că urmarea imediată are o singură cauză şi de aceea
în situaţia unei pluralităţi de contribuţii umane, acestea trebuie considerate ca
simple condiţii. fără semnificaţie penală.
În cazul tezei moniste, părerile autorilor sunt diferite, formulându-se mai multe
teorii cu privire la criteriile de stabilitate a contribuţiei umane ce trebuie să fie
considerată cauză a rezultatului. Astfel, autorii literaturii de specialitate au emis
teoriile următoare:
a) Teoria cauzei eficiente propune să fie considerată drept cauză a rezultatului
aceea care a declanşat procesul genetic (de generare) şi a creat pentru
celelalte condiţii aptitudinea de a produce urmarea imediată.
b) Teoria cauzei proxime consideră drept cauză contribuţia umană ce se
situează în timp imediat anterior rezultatului.
c) Teoria cauzei preponderente consideră cauză a unui anumit rezultat energia
care a contribuit cel mai mult la producerea acestuia.
d) Teoria cauzei adecvate sau tipice consideră drept cauză a unui rezultat pe
aceea care este proprie sau aptă, natura ei, să producă acel rezultat. În cadrul
acestei teorii se susţine că fiecare rezultat îşi are o cauză tipică, proprie,
firească, adecvată.
Totuşi se reproşează acestei teorii, ca de altfel şi celorlalte teorii, că restrânge
antecedenţa cauzală la o singură contribuţie umană. S-a mai arătat că este
neştiinţifică această teorie prin propunerea de a stabili legătura de cauzalitate în
raport cu caracterul tipic al acesteia fără observarea legăturii reale dintre faptă
şi rezultatul produs. Teoria cauzei adecvate nu oferă soluţii în acele situaţii în
care rezultatul este produs prin acţiuni ne tipice.
B. Teza pluralistă are în vedere ca producerea rezultatului se datorează unui
concurs de cauze. Şi în cazul tezei pluraliste ca şi cel moniste au fost formulate
mai multe teorii dintre care:
a) Teoria echivalenţei condiţiilor, denumită şi teoria condiţiei sine qua non.
Este teoria cu cea mai largă răspândire şi a fost formulată încă din anul 1860
de penalistul Von Buri.

Potrivit acestei teorii i s-a reproşat că situează pe acelaşi plan toate condiţiile
fără a diferenţia contribuţia acestora la producerea rezultatului, nu diferenţiază
cauzele de condiţii şi nu deosebeşte diferitele condiţii în ceea ce priveşte rolul
acestora în producerea rezultatului.
b) Teoria condiţiei necesare propune a fi considerată drept a rezultatului orice
condiţie necesară pentru producerea lui ţinându-se seama de contribuţia
concretă adusă de fiecare condiţie.
În acelaşi mod ca şi teoria echivalenţei condiţiilor, teoria condiţiei necesare
recomandă pentru stabilirea legăturii de cauzalitate izolarea temporară şi
artificială a cauzelor mecanice, biologice, chimice, pentru a reţine actele
omeneşti care au contribuit la producerea rezultatului.
Şi acestei teorii i s-a reproşat faptul că nu aduce nimic nou în problema
legăturii de cauzalitate deoarece post factum toate condiţiile apar ca necesare
după ce rezultatul s-a produs. Totodată, această teorie a mai fost criticată şi
pentru faptul că şterge deosebirile dintre cauze şi condiţii, putând fi cauza orice
condiţie necesară pentru producerea rezultatului.
Teoriile nu sunt la adăpost de critici şi fiecare în parte nu rezolvă problema
legăturii de cauzalitate în întregime.
Totuşi, doctrina penală apreciază faptul că teoria echivalenţei condiţiilor oferă
cele mai mari posibilităţi pentru soluţionarea legăturii de cauzalitate, stabilind
corect sfera contribuţiilor cu legătura de cauzalitate, dar nepermiţând stabilirea
deosebirilor dintre diferitele contribuţii aduse, la producerea aceluiaşi rezultat
periculos, deşi legea obligă să se ţină seama de contribuţia participanţilor la
săvârşirea infracţiunii.
2. Orientări practice pentru stabilirea legăturii de cauzalitate
Pornind de la teoria echivalenţei condiţiilor mai adăugăm precizările de mai
sus pentru a stabili legătura de cauzalitate în infracţiune, ce se poate realiza cu
observarea următoarelor reguli:
a) Identificarea în antecedenţa cauzală a tuturor contribuţiilor umane care ar
putea avea legătură cauzală cu aceasta, reţinând şi eventualele împrejurări
cu legătura de cauzalitate. Verificarea legăturii cauzale a contribuţiilor
urmează să fie realizată cu ajutorul criteriului "sine qua non", izolându-se
ipotetic fiecare contribuţie, pentru ca să putem vedea dacă fără aceasta,
rezultatul s-ar fi produs în acelaşi grad de gravitate.
Dacă şi fără acea contribuţie rezultatul s-ar fi produs în acelaşi mod şi în
aceleaşi proporţii, trebuie să eliminăm acea contribuţie din antecedenţa
cauzală.
În ipoteza pluralităţii de contribuţii va trebui să se constate legătura dintre ele,
lanţul lor neîntrerupt având în vedere şi faptul că acea întrerupere nu poate
avea loc decât dacă intervine un nou lanţ cauzal. Când celelalte contribuţii
ulterioare nu aparţin unui alt lanţ cauzal, legătura de cauzalitate nu este
întreruptă.
b) Stabilirea aspectului psihic a legăturii de cauzalitate.

Verificarea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate se face în funcţie de
vinovăţia cerută de lege pentru existenţa infracţiunii, deci diferenţiat, după cum
fapta incriminată este săvârşita cu intenţie, din culpă ori cu praeterintenţie.
Stabilirea legăturii de cauzalitate pe plan psihic între fapta şi urmarea
socialmente periculoasă nu presupune şi existenţa vinovăţiei ca element
subiectiv al infracţiunii, vinovăţia putând lipsi (ca la cauzele ce înlătură
caracterul penal al faptei).
c) Delimitarea şi determinarea exactă a contribuţiilor esenţiale şi a
contribuţiilor înlesnitoare din antecedenţa cauzală.
Aceste operaţiuni le putem realiza cu ajutorul criteriului "sine qua non"
supunând verificării toate contribuţiile cu legătură de cauzalitate, pe baza
criteriului "sine qua non", raportat însă la rezultat în general, în configuraţia
tipică şi nu aşa cum s-a produs în realitate. Vor fi reţinute ca fiind contribuţii
esenţiale sau cauzal necesare în lipsa cărora rezultatul nu s-ar fi produs.
Restul contribuţiilor care nu au avut nici un astfel de rol, vor fi considerate
înlesnitoare sau operativ necesare, putând atrage şi ele răspunderea penală,
cunoscând faptul că aceste contribuţii sunt specifice instigatorilor şi
complicilor.
Latura subiectivă. Noţiune. Structură
Ca element al conţinutului constitutiv al infracţiunii, latura subiectivă cuprinde
totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei
infractorului faţă de fapta şi urmările ei periculoase, pentru caracterizarea
faptei ca infracţiune.
În doctrina penală, cercetarea laturii subiective a infracţiunii se face prin
prisma elementelor sale componente. Un element important, esenţial al laturii
subiective a interacţiunii îl constituie elementul subiectiv (vinovăţia).
Alături de elementul subiectiv, uneori se mai adaugă şi una sau mai multe
condiţii - cerinţe esenţiale (mobiluri, scopuri).
Elementul subiectiv
Elementul subiectiv - reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului. faţă de
fapta şi urmările sale, atitudine exprimata în vinovăţia cerută de lege pentru
existenţa acelei infracţiuni.
Studiile oamenilor de ştiinţa au demonstrat că se face distincţie intre: 1.
vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii şi 2. vinovăţia ca element al
conţinutului unei infracţiuni.
1. Vinovăţia, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, este exprimată în formele şi
modalităţile prevăzute de art. 19 C.p., şi există ori de câte ori se constată
îndeplinirea uneia dintre acele modalităţi.
2. Vinovăţia, ca element al conţinutului infracţiunii va exista numai atunci
când elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie
cerută de lege.
Distincţia este necesară pentru că existenţa vinovăţiei ca trăsătură esenţială, nu

presupune întotdeauna şi existenţa vinovăţiei ca element al conţinutului
infracţiunii. Din aceasta putem spune că poate exista vinovăţie ca trăsătură
esenţială a infracţiunii, fără să existe vinovăţie ca element subiectiv al
infracţiunii, aşa cum este posibil să existe vinovăţie ca element al conţinutului
infracţiunii (fapta este săvârşită cu vinovăţia cerută de lege) fără a exista ca
trăsătură esenţială a infracţiunii (cazul faptelor comise în stare de legitimă
apărare, stare de necesitate, constrângere fizică şi constrângere morală).
Formele vinovăţiei
Vinovăţia, ca element subiectiv poate fi prevăzută sub forma intenţiei, culpei
sau praeterintenţiei (intenţiei depăşite).
Ca element al conţinutului infracţiunii vinovăţia trebuie prevăzută în conţinutul
juridic al fiecărei infracţiuni. Deci, în norma de încriminare a faptei, este
necesară şi prevederea vinovăţiei cu care fapta săvârşită devine infracţiune.
Legiuitorul penal român a stabilit şi în partea generală a Codului penal, reguli
cu caracter de principiu după care se poate determina forma de vinovăţie
necesară pentru existenţa unei anumite infracţiuni, deoarece sistemul prevederii
în conţinutul normei de incriminare a formei de vinovăţie cu care trebuie
săvârşită fapta pentru a fi considerată infracţiune, este greu de realizat, şi poate
impieta asupra clarităţii textelor.
Regulile după care se determină forma de vinovăţie necesară pentru existenţa
unei anumite infracţiuni sunt prevăzute la art. 19, alin. 2 şi 3 C.p.
Prin dispoziţiile art. 19, C.p., alin. 2 şi 3, legiuitorul a prevăzut doua reguli
generate, una privitoare la infracţiunile omisive şi alta cu privire la infracţiunile
omisive, astfel: faptele ce constau în acţiune sunt întotdeauna infracţiuni când
se săvârşesc cu intenţie, iar din culpa numai dacă se prevede expres aceasta.
Legiuitorul a instituit regula că faptele de inacţiune se pot săvârşi atât cu
intenţie cât şi din culpa, iar când legiuitorul vrea să limiteze sancţionarea
faptelor săvârşite numai atunci când sunt săvârşite cu intenţie să prevadă
expres această limitare.
Încriminarea faptelor de inacţiune, numai dacă se săvârşesc cu intenţie se
deduce din tehnica legislativă folosită de legiuitor, prin prevederea expresiilor
"neîndeplinirea cu ştiinţă" (art. 246 şi 248 C.p.), ori "neplata cu rea credinţă"
(art. 305, lit. c, C.p.).
Cerinţe esenţiale. Mobilul
Pe lângă elementul subiectiv, (vinovăţia) în conţinutul unor infracţiuni sunt
prevăzute şi anumite cerinţe esenţiale care întregesc elementul subiectiv şi pot
privi mobilul sau scopul cu care se săvârşesc faptele.
Mobilul sau cauza interna a actului de conduită desemnează acel sentiment
(dorinţă, tendinţă, pasiune) ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a
ideii unei anumite fapte.
Mobilul săvârşirii infracţiunii constituie un element necesar pentru cunoaşterea
actului de conduită şi a periculozităţii infractorului cu consecinţe pe planul
adoptării sancţiunilor penale faţă de acesta, chiar dacă pentru existenţa
infracţiunii nu se cere un anumit mobil.

Sunt şi cazuri, dar cu titlu de excepţie, în care pentru întregirea laturii
subiective, pe lângă intenţie ca element subiectiv să se prevadă în conţinutul
infracţiunii şi un anumit motiv sau mobil.
Mobilul faptei poate apărea ca element circumstanţial în conţinutul calificat al
unei infracţiuni, exemplu: omorul devine calificat când este săvârşit din interes
material (art. 175, lit. b, C.p.).
Mobilul săvârşirii faptei poate constitui circumstanţa agravantă generală, fiind
cuprins în denumirea generală de "motive josnice" (art. 75, lit. d, C.p. lăcomia,
ura, răzbunarea, gelozia.) şi conduc la agravarea facultativă a sancţiunilor
penale faţă de cei care au săvârşit fapta din motive josnice.
Cerinţe esenţiale. Scopul

Scopul sau ţelul urmărit prin săvârşirea faptei întregeşte elementul subiectiv al
infracţiunii şi presupune reprezentarea clară a rezultatului faptei, de către
făptuitor.
Scopul apare în conţinutul juridic al infracţiunii, dar destul de rar şi desemnând
o finalitate ce se situează în afara infracţiunii. Va fi îndeplinită această cerinţă
esenţială când făptuitorul a urmărit realizarea scopului prevăzut de lege,
indiferent dacă acest scop a fost atins sau nu prin săvârşirea faptei, elementul
subiectiv luând forma intenţiei calificate prin scop.
Sunt şi cazuri în care scopul ca cerinţa esenţială este ataşat elementului obiectiv
al infracţiunii şi trebuie privit ca atare; este cazul infracţiunilor în care "scopul"
este folosit cu înţelesul de destinaţie.
Scopul poate apare şi ca element circumstanţial în conţinutul calificat al unor
infracţiuni.
Cunoaşterea scopului urmărit de infractor este importanţa în individualizarea
sancţiunilor de drept penal.
Sarcina de lucru 1
Prezintă în 10-15 rânduri observaţiile tale cu privire la structura
conţinutului infracţiunii
4.2. Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate

Consideraţii introductive

Săvârşirea infracţiunii implică din partea acestuia o activitate ce se desfăşoară
în timp şi spaţiu. Această activitate poate consta din una sau mai multe acţiuni,
fiecare acţiune putând consta, la rândul său, din unul sau mai multe acte.
Săvârşirea infracţiunii poate parcurge deci mai multe momente sau faze în
drumul ei spre producerea rezultatului socialmente periculos.
Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate sunt acele etape pe care le
poate parcurge activitatea infracţională din momentul conceperii sale până în
momentul producerii urmărilor socialmente periculoase.
Perioadele infracţiunii intenţionate

Studiul activităţii infracţionale atestă existenţa, în desfăşurarea acesteia, a două
perioade pe care le parcurge şi anume o perioadă internă sau psihică, de
concepţie şi decizie şi o perioadă externă sau de execuţie a deciziei de a
săvârşi infracţiunea.
a) Perioada internă sau psihică este ţărmuită de două momente: al încolţirii
ideii de a săvârşi o infracţiune – ca moment iniţial şi luarea hotărârii de a
săvârşi infracţiunea - ca moment final. Între cele două momente se situează
deliberarea, adică compararea, în vederea luării deciziei, a alternativelor
săvârşirii sau desăvârşirii infracţiunii, a avantajelor sau dezavantajelor atrase de
fiecare alternativă.
În perioada internă se disting trei momente :
- al conceperii ideii de a săvârşi o infracţiune - motivaţia acestei idei
interesează pe criminolog şi deopotrivă pe judecător, acesta din urmă având
de individualizat pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită;
- următorul moment este cel al deliberării în care persoana cântăreşte
motivele pro şi contra ideii de a săvârşi o infracţiune;
- al treilea moment este cel al deciziei, al hotărârii de a săvârşi o infracţiune,
moment ce finalizează perioada internă, subiectivă, psihică, perioadă care
este întâlnită numai la infracţiunile intenţionate.
Perioada internă precede întotdeauna perioada externă, fiindcă întotdeauna
apare mai întâi ideea de a săvârşi fapta şi se ia hotărârea de a fi săvârşită şi apoi
se trece la realizarea deciziei. Decizia de a săvârşi fapta poate fi urmată de
punerea ei în executare la un interval de timp mai mic sau mai mare, dar
perioada internă există la toate infracţiunile, chiar dacă între luarea hotărârii şi
executarea acesteia intervalul de timp este redus la dimensiunea unei clipe.
Problema existenţei acestei perioade ca şi în general problema fazelor
desfăşurării activităţii infracţionale nu se pune în cazul infracţiunilor
praeterintenţionate sau din culpă.

Întrucât luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea nu depăşeşte forul interior al

persoanei, existând doar în conştiinţa acesteia, perioada nu are relevanţă
penală.
Aşa cum s-a subliniat în doctrina penală, perioada internă poate avea uneori şi
o latură externă, atunci când hotărârea de a săvârşi infracţiunea a fost luată în
comun de către mai multe persoane. Tot în perioada internă, dar ca fază
adiacentă externă, doctrina penală mai distinge şi o fază oratorie în care cel
care a luat hotărârea de a săvârşi infracţiunea o face cunoscută altor persoane.
Este o manifestare exterioară a gândului infracţional. Întrucât în această fază nu
se întreprinde nimic pentru realizarea hotărârii infracţionale, se apreciază că nu
poate fi considerată infracţiune şi pe cale de consecinţă, nu atrage răspunderea
penală a celui care a luat hotărârea infracţională.
Dacă însă, comunicarea hotărârii de a săvârşi o infracţiune este făcută cu
scopul de a atrage şi alte persoane la săvârşirea infracţiunii sau de a ajunge la
cunoştinţa viitoarei victime, această activitate este periculoasă şi poate îmbrăca
o formă a pluralităţii de infractori, de exemplu: complot - art.167 Cod penal,
asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni - art.323 Cod penal - ori o infracţiune
de sine stătătoare cum ar fi de exemplu ameninţarea - art.193 Cod penal.
b) Perioada externă sau de executare cuprinde întreaga manifestare exterioară,
respectiv toate acţiunile şi actele efectuate în vederea realizării hotărârii de a
săvârşi infracţiunea. În această perioadă, desfăşurarea activităţii infracţionale
parcurge drumul infracţiunii, de la prima manifestare externă în executarea
rezoluţiei infracţionale până la producerea rezultatului socialmente periculos şi
până la ultima evoluţie eventuală a acestui rezultat. Prin aceste acţiuni şi acte se
realizează latura obiectivă a infracţiunii.
În perioada externă a activităţii infracţionale se disting ca faze: faza actelor de
pregătire, faza actelor de executare şi faza urmărilor.
Astfel de faze sunt posibile la orice infracţiune intenţionată însă nu sunt
obligatorii toate. De exemplu, poate lipsi faza de pregătire a infracţiunii la
infracţiunile ce se comit cu intenţie spontană.
Faza actelor pregătitoare este caracterizată prin săvârşirea de acte care
pregătesc comiterea acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii.
Este prima fază a perioadei externe, în care se trece la executarea hotărârii
infracţionale prin acte care pregătesc din punct de vedere material sau moral
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fără să se treacă la executarea
propriu-zisă a acesteia, care aparţine fazei următoare.
Faza actelor de executare se caracterizează prin săvârşirea de acte de natură să
realizeze însăşi acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii. În
această fază se trece deci de la pregătirea săvârşirii faptei la săvârşirea efectivă
a acesteia. Executarea hotărârii de a săvârşi fapta poate prezenta mai multe
modalităţi. Astfel, este posibil ca executarea faptei să fie întreruptă, în aşa fel
încât nu se realizează decât o parte din acţiunea care constituie elementul
material al infracţiunii. De asemenea, se poate ca executarea faptei să fie
completă, adică să se săvârşească fapta care constituie elementul material al
infracţiunii, dar să nu se producă rezultatul cerut de lege pentru întregirea
laturii obiective a respectivei infracţiuni.
Mai este posibil şi are loc în majoritatea cazurilor, săvârşirea până la capăt a
faptei după care urmează să se producă rezultatul, care are loc în faza
următoare, aceea a urmărilor sau rezultatului.
Faza urmărilor se caracterizează prin producerea urmărilor socialmente
periculoase prevăzute în latura obiectivă a infracţiunii. Momentul iniţial al
acestei faze este cel al săvârşirii în întregime a faptei, urmată de producerea
efectivă a urmării imediate. În unele cazuri, faza urmărilor poate dura mai
mult, fie datorită prelungirii în timp a acţiunii care duce la apariţia urmării, fie
din cauza amplificării ulterioare a rezultatului produs.
Sarcina de lucru 2
În ce constau perioadele infracţiunii intenţionate?
4.3. Formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare a

activităţii ilicite
Noţiunea de forme ale faptei incriminate
Perioada externă a activităţii infracţionale în care se realizează latura obiectivă
a infracţiunii este susceptibilă de anumite faze. Aceste faze se autonomizează
printr-un anumit grad de realizare a hotărârii infracţionale şi de periculozitate
socială.
Întrucât şi aceste faze în care se poate afla activitatea infracţională prezintă
pericol social, în literatura juridică şi în legislaţie s-a pus problema incriminării
şi sancţionării lor, cât şi necesitatea stabilirii formelor ce le poate avea
infracţiunea în raport cu gradul de realizare a laturii obiective şi a
periculozităţii sociale.
În doctrina penală, prin forme ale infracţiunii se înţeleg formele pe care aceasta
le poate avea în funcţie de fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale.
În ceea ce priveşte determinarea formelor infracţiunii, în raport cu fazele
desfăşurării activităţii infracţionale, este de asemenea, unanim admis în teoria
dreptului penal că, în perioada internă, nu se pune problema existenţei unei
forme a infracţiunii, deoarece, deşi odată cu luarea deciziei de săvârşire a faptei
s-a realizat în întregime latura subiectivă a infracţiunii, nu există nimic din
latura obiectivă a acesteia, nici un act de conduită exterioară care să tindă spre
realizarea ei.
Nici în cazul exteriorizării intenţiei celor care au decis în comun să săvârşească
infracţiunea, nici în situaţia fazei oratorii nu are loc o executare a rezoluţiei, ci
numai o exteriorizare cu scopul tocmai al luării rezoluţiei, astfel că nu se poate
vorbi de o formă a infracţiunii.
Însă, în cadrul perioadei externe sau de executare a rezoluţiei infracţionale pot

exista forme ale infracţiunii în raport cu toate fazele de desfăşurare a activităţii
infracţionale, astfel încât pot exista atâtea forme ale infracţiunii câte faze de
modalităţi ale acestora există.
Astfel, sunt cunoscute ca forme ale infracţiunii:
- forma actelor preparatorii sau de pregătire, corespunzătoare fazei de
desfăşurare cu aceeaşi denumire;
- forma tentativei, corespunzătoare fazei actelor de executare în situaţia în
care executarea a fost întreruptă sau, deşi a fost dusă până la capăt, a rămas
totuşi fără rezultat;
- forma faptului consumat, corespunzătoare fazei urmărilor în situaţia în care,
în urma săvârşirii faptei s-a produs rezultatul în condiţiile cerute de lege
pentru ca aceasta să întregească latura obiectivă a infracţiunii - această
formă corespunde formei tipice în care fapta este prevăzută în textul
incriminator;
- forma faptului epuizat, corespunzătoare, de asemenea, fazei urmărilor însă
în ipoteza în care după producerea rezultatului, deci după momentul
consumării, datorită prelungirii în timp a faptei însăşi sau agravării
ulterioare a rezultatului, acesta se amplifică în mod deosebit, determinând o
altă calificare a faptei.
Întrucât infracţiunea poate exista în oricare dintre aceste forme, în teoria
dreptului penal infracţiunile au fost clasificate după forma lor, în infracţiuni tip,
corespunzătoare formei tipice sau de bază şi infracţiuni derivate,
corespunzătoare formelor atipice sau derivate ale infracţiunii.
Infracţiunile tip sunt denumite şi infracţiuni fapt consumat, iar infracţiunile
corespunzătoare faptelor atipice sunt denumite, după caz, infracţiuni fapt
preparat (corespunzătoare actelor preparatorii), infracţiuni fapt tentat
(corespunzătoare tentativei) şi infracţiuni fapt epuizat (corespunzătoare
rezultatului epuizat).
Actele premergătoare (preparatorii)

În cele mai multe cazuri, făptuitorul nu trece la înfăptuirea hotărârii
infracţionale, deci nu se angajează în executarea propriu-zisă a actelor ce
caracterizează elementul material al infracţiunii, fără a încerca să-i asigure
succesul prin pregătirea anterioară a unor condiţii şi mijloace cât mai
favorabile.
Pornind de la modul de manifestare a actelor de pregătire şi de la valoarea lor
în procesul săvârşirii infracţiunii, în literatura juridică acestea au fost definite
ca fiind acele acte care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori
instrumentelor de săvârşire a infracţiunii ori în crearea condiţiilor favorabile
în vederea comiterii acesteia.
Fiind efectuate în realizarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea pe care o
pregătesc, actele preparatorii presupun existenţa unei rezoluţii infracţionale şi
deci nu sunt posibile decât la infracţiunile intenţionate.

Sub raportul conţinutului lor, actele preparatorii sau pregătitoare pot consta
din:
- acte de pregătire materială a săvârşirii faptei, cum ar fi producerea sau
procurarea mijloacelor sau instrumentelor ori adaptarea lor în vederea
săvârşirii faptei, asigurarea mijloacelor de transport şi a locului de refugiu
după săvârşirea faptei ori de depozitare a bunurilor sustrase, înlăturarea unor
obstacole materiale din calea săvârşirii faptei şi în general în crearea de
condiţii materiale favorabile pentru săvârşirea faptei;
- acte de pregătire morală cum ar fi culegerea de informaţii asupra condiţiilor
în care urmează să fie comisă fapta, atragerea de complici la săvârşirea
infracţiunii, studierea locului unde urmează să fie efectuată fapta ori a
mijloacelor cu care urmează să fie efectuată şi în general, în crearea de
condiţii psihice sau morale favorabile săvârşirii faptei.
Când actele preparatorii sunt efectuate de o altă persoană decât cea care va
executa nemijlocit infracţiunea, constituie acte de complicitate, care se
pedepsesc în condiţiile săvârşirii faptei tipice de către autor.
Pentru ca o activitate să fie considerată act de pregătire la săvârşirea unei
infracţiuni, trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiţii:
a) Să aibă o existenţă obiectivă, să se materializeze într-o manifestare capabilă
să creeze condiţii favorabile executării acţiunii ilicite.
Pregătirea poate consta în procurarea de instrumente sau mijloace necesare
săvârşirii infracţiunii ori adaptarea lor în vederea înfăptuirii scopului propus,
luarea de informaţii cu privire la locul şi timpul săvârşirii faptei, luarea de
măsuri în vederea împiedicării descoperirii faptei sau asigurării folosului ce va
rezulta din infracţiune.
b) Activitatea de pregătire să se efectueze cu intenţie.
Cel ce realizează un act de pregătire acţionează cu intenţie directă, întrucât
prevede şi urmăreşte producerea rezultatului în vederea înfăptuirii căruia face
pregătirea necesară. Astfel, pe lângă existenţa obiectivă a actului respectiv, este
necesar să se dovedească că aceasta s-a efectuat pentru a servi la săvârşirea
infracţiunii proiectate. De exemplu, în situaţia procurării unei substanţe
otrăvitoare sau a unui material exploziv, se impune să se stabilească că
făptuitorul a efectuat un asemenea act cu scopul de a ucide o persoană.
c) Activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al infracţiunii
proiectate sau să nu constituie un început de executare a acesteia.
Această condiţie este cea care facă să se delimiteze actele preparatorii de
tentativă. În doctrină şi practica judiciară sunt uneori dificultăţi în constatarea
acestei condiţii.
Activitatea unei persoane de a procura o cheie pentru a o folosi la deschiderea
unui depozit cu scopul de a sustrage anumite bunuri constituie act de pregătire.
În cazul în care aceeaşi persoană a pătruns prin folosirea cheii în depozit, chiar
dacă nu a început acţiunea de luare a bunurilor, aceasta a trecut la executarea
infracţiunii, întrucât efracţia constituie o componentă a elementului material al
infracţiunii de furt calificat (art.209 al.1 lit. i Cod penal).

O primă caracteristică a actelor preparatorii este aceea că ele pot fi delimitate
în timp şi spaţiu. Acestea se efectuează fie la locul săvârşirii faptei, fie în alt
loc, la o dată mai îndepărtată ori apropiată faţă de momentul comiterii
infracţiunii. Delimitarea acestora în timp şi spaţiu are relevanţă în tragerea la
răspundere penală a făptuitorului şi individualizarea pedepsei.
În cazul actelor de pregătire incriminate, delimitarea în spaţiu este necesară
pentru stabilirea competenţei teritoriale a organelor judiciare, iar delimitarea în
timp, pentru aplicarea legii penale mai favorabile, dacă aceasta se impune.
O altă caracteristică a actelor preparatorii constă în aceea că ele nu pun în
pericol direct valorile sociale ocrotite de legea penală. Întrucât creează condiţii
pentru executarea acţiunii incriminate, prezintă un pericol potenţial şi
îndepărtat. Sub aspectul valorii contributive în producerea rezultatului, au
valoare de condiţii care favorizează producerea rezultatului.
Actele preparatorii pot fi realizate într-o perioadă mai îndelungată sau mai
scurtă de timp. Între actele de pregătire şi cele de executare se poate intercala,
de asemenea, un interval de timp cu o durată diferită.
Sarcina de lucru 3
Precizează care este tratamentul penal al actelor premergătoare
(preparatorii).
4.4. Tentativa
Definiţia şi condiţiile tentativei
In condiţia progresiva a procesului infracţional tentativa se încadrează între
faza actelor pregătitoare şi faza consumării, reprezentând o încercare de a
comite infracţiunea numai când ne referim la activitatea materială, obiectivă,
adică la ipoteza în care făptuitorul săvârşeşte acte îndreptate spre consumarea
infracţiunii, dar nu le finalizează prin producerea rezultatului.
Tentativa este acea forma a infracţiunii care constă în punerea în executare a
intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu
şi-a produs efectul (art. 34 alin. 1 C.p.).
Caracterizându-se printr-o executare neterminată sau prin absenţa rezultatului –
deci printr-o latură obiectivă incompletă – tentativa este o formă atipică
(imperfectă) a infracţiunii pe care subiectul şi-a propus să o săvârşească. Ea
este însa o infracţiune pentru că, deşi nedesăvârşită din punct de vedere
obiectiv, este o faptă incriminată şi pedepsită de lege.
Din definiţia dată în Codul penal tentativei se desprinde faptul că pentru
existenţa acesteia trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
a) sa existe intenţia făptuitorului de a săvârşi o infracţiune determinata. Actele
de punere în executare a unei infracţiuni trebuie sa fie precedate de o
asemenea hotărâre, care presupune voinţa şi conştiinţa prevederii de a
săvârşi o fapta infracţionala. Numai în cazurile în care se stabileşte existenţa
intenţiei de a săvârşi o anumita infracţiune se poate vorbi de o tentativă în
concepţia Codului nostru penal.
b) punerea în executare a hotărârii infracţionale. Prin ―punerea în executare‖
a hotărârii de a săvârşi infracţiunea se înţelege efectuarea unuia sau a unor
acte prin care se poate executa acţiunea ce constituie elementul material al
infracţiunii, element exprimat prin cuvântul care indică materialitatea faptei
prevăzut în fiecare text incriminator din partea speciala a Codului penal.
Se consideră că s-a pus în executare hotărârea de a comite o infracţiune de
tâlhărie (art. 211 C.p.) în situaţia în care s-au aplicat lovituri victimei în scopul
luării unui bun din posesia acesteia.
c) acţiunea de săvârşire a faptei să fie întreruptă sau să nu-şi producă efectul
din motive independente de voinţa făptuitorului. Dacă începerea executării
este momentul iniţial sau limita inferioară a tentativei, atunci întreruperea
acţiunii sau executarea ei până la capăt fără să se producă rezultatul
reprezintă momentul final sau limita superioara a acesteia.
Întreruperea executării şi neproducerea rezultatului chiar dacă executarea a fost
integral realizată trebuie să fie datorate unor împrejurări independente de
voinţa făptuitorului.
Conţinutul tentativei
Conţinutul tentativei cuprinde latura obiectivă care are aceleaşi componente
obligatorii ca şi în cazul infracţiunii consumate, cu modalităţi specifice şi
anume: a trecerii la executare, a încetării executării elementului material ce
caracterizează latura obiectivă a infracţiunii încercate, deci cu prag inferior şi a
doua cerinţa ca executarea să fi fost întrerupă, fie sa nu-şi fi produs efectul,
deci un prag superior, între cele două limite, elementul material al tentativei se
realizează, în cazul tentaţiei neterminate, prin săvârşirea unui fragment din
actele ce trebuiau realizate, pentru consumarea infracţiunii, iar în cazul
tentativei terminate sau perfecte, prin epuizarea tuturor actelor ce
caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, dar fără efecte.
Deosebirea dintre tentativa şi infracţiunea consumată, în ceea ce priveşte
obiectul juridic, constă în aceea că prin infracţiunea consumată, de regulă, se
vatămă valoarea socială, în timp ce prin tentativă se creează întotdeauna un
pericol direct pentru aceasta. De aceea, gradul de pericol social al tentativei
este diminuat faţă de cel al faptei consumate.
A. Obiectul tentativei. In cazul tentativei, obiectul juridic este identic cu al
faptei consumate. De pilda, la infracţiunea de omor comisă atât în forma
consumată, cât şi a tentativei, obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale
privitoare la dreptul la viaţă al unei persoane, ocrotite de legea penala.
Deosebirea dintre tentativa şi infracţiunea consumată, în ceea ce priveşte
obiectul juridic, constă în aceea că prin infracţiunea consumată, de regulă, se
vatămă valoarea socială, în timp ce prin tentativă se creează întotdeauna un
pericol direct pentru aceasta. De aceea, gradul de pericol social al tentativei

este diminuat faţă de cel al faptei consumate.
In funcţie de infracţiunea la care s-a început executarea, tentativa poate să se
caracterizeze şi prin existenţa unui obiect material asupra căruia se îndreaptă
activitatea făptuitorului.
B. Subiectul tentativei. Este persoana fizica/juridică care a luat hotărârea de a
comite infracţiunea şi care a început executarea ei. Persoana trebuie să
îndeplinească condiţiile generale de existenta ale subiectului infracţiunii:
limita de vârstă, responsabilitatea şi libertatea de hotărâre şi acţiune.
Tentativa este susceptibilă de a fi comisă în participaţie, caz în care făptuitorii
pot avea roluri diferite: autor, instigator şi complice, în funcţie de configuraţia
activităţii realizate.
C. Latura obiectiva. La tentativă, latura obiectivă are aceleaşi componente
obligatorii ca şi în cazul infracţiunii consumate, adică un element material,
un rezultat şi un raport de cauzalitate între activitatea fizică şi urmarea
produsă, însă distingem anumite particularităţi, pe de o parte, în ce priveşte
actul de executare, iar pe de altă parte, cu privire la urmarea imediată.
Actul de executare al tentativei la orice infracţiune se realizează numai prin
acţiuni, pe când la forma consumată poate consta şi într-o inacţiune. Anumite
particularităţi poate prezenta tentativa în cazul infracţiunilor complexe, în
conţinutul cărora intră ca element sau ca circumstanţă agravantă o acţiune care
constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Chiar dacă una
dintre faptele incluse în conţinutul infracţiunii complexe se realizează integral,
iar cealaltă numai parţial, întreaga complexitate faptică va trebui apreciată ca
tentativă la acea infracţiune, şi nu ca faptă consumată.
Urmarea imediata. Dacă în cazul infracţiunii consumate urmarea este bine
individualizată şi diferă de la o infracţiune la alta, contribuind la determinarea
unui anumit tip de infracţiune – moartea persoanei (infracţiunea de omor),
distrugerea unor bunuri (infracţiunea de distrugere), paguba produsă prin
înşelăciune (infracţiunea de înşelăciune), în cazul tentativei urmarea constă
într-un pericol direct creat pentru obiectul infracţiunii. Spre deosebire de
tentativă, infracţiunea consumată se caracterizează prin vătămarea obiectului
ocrotit de lege. Tentativa, prin executarea activităţii ilicite, creează doar o stare
de pericol, de ameninţare directă a relaţiilor speciale ocrotite de legea penală.
D. Latura subiectivă. Deşi latura subiectivă a tentativei este aceeaşi cu a
infracţiunii consumate, există totuşi deosebiri. In cazul formei consumate,
aceasta este realizată în întregime, integral, pe când în situaţia tentativei, numai
parţial, datorită neproducerii rezultatului
In toate împrejurările în care pentru întregirea laturii subiective a infracţiunii se
prevede cerinţa esenţiala a unui anumit scop sau mobil, această cerinţă
esenţială trebuie să fie realizată şi pentru existenţa laturii subiective a tentativei
la acea infracţiune. De pildă, va exista tentativă la infracţiunea de înşelăciune
numai în varianta în care încercarea de a induce în eroare, prin prezentarea ca
adevărată a unei fapte mincinoase, s-a făcut în scopul de a obţine pentru sine
sau pentru altul un folos material injust.
Întotdeauna la tentativă, forma de vinovăţie este intenţia şi, mai cu seama,
intenţia directă, întrucât făptuitorul, prin punerea în executare a hotărârii
infracţionale prevede şi urmăreşte producerea rezultatului.
In literatura şi practica judiciară se discută problema dacă tentativa se poate
comite şi cu intenţie indirectă. Unii autori, având în vedere conţinutul intenţiei
indirecte, au considerat că tentativa este posibilă numai la faptele care au la
bază intenţia directă, pentru că este greu de acceptat posibilitatea acesteia în
situaţia intenţiei indirecte.
Intr-o opinie contrară se susţine posibilitatea tentativei şi în cazul intenţiei
indirecte. Argumentul care se invocă în fundamentarea acestei teze priveşte
conţinutul subiectiv al faptei, care se formează iniţial înainte de începutul de
executare, fie că intenţia este directă, fie că este indirectă, şi care rămâne
acelaşi în toată desfăşurarea activităţii materiale.
Fapta la baza căreia a stat intenţia indirectă – chiar daca nu s-a realizat integral
– păstrează aceeaşi formă de vinovăţie. In susţinerea compatibilităţii tentativei
cu intenţia indirectă s-a mai invocat şi reglementarea cuprinsă în art. 34 din
noul Cod penal, care defineşte tentativa şi care prevede că aceasta constă în
punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, adică a intenţiei; or,
potrivit art. 20 C.p. intenţia cu care se săvârşeşte fapta poate fi directă sau
indirectă.
In ce ne priveşte, apreciem că argumentele aduse în favoarea celei din urmă
opinii sunt îndestulătoare pentru a o considera ca fiind corectă. De altfel,
practica judiciară a promovat constant acest punct de vedere.
Tentativa, fiind o forma a infracţiunii, prezintă nu numai trăsăturile esenţiale
ale infracţiunii dar şi un anumit conţinut în care sunt reflectate trăsăturile
caracteristice tentativei, în vreuna dintre modalităţile prevăzute de lege,
raportate la conţinutul unei anumite infracţiuni.
Formele tentativei
Formele tentativei după gradul de realizare a executării
După gradul de realizare a executării actului material şi a cauzelor neproducerii
urmărilor, tentativa se poate prezenta sub următoarele forme:
A. Tentativa întreruptă (neterminată). Este reglementată de art. 20 al. 1 C.
pen. şi constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost întreruptă.
In această formă a tentativei, executarea începe imediat după terminarea actelor
pregătitoare şi durează până când, prin intervenţia unor forţe constrângătoare
ale voinţei subiectului sau a unor forţe independente de voinţa autorului,
executarea este întreruptă.
Cauzele de întrerupere sunt întotdeauna supravenite în raport cu ceea ce s-a
realizat până în momentul intervenirii lor şi variate ca natură şi mod de
manifestare.
Întreruperea executării are loc din cauze independente de voinţa făptuitorului,
în sensul că acesta este silit să se oprească şi să întrerupă executarea
infracţiunii. Nu interesează, din punct de vedere juridic, dacă aceste împrejurări
sunt în stare, în mod obiectiv, să înfrângă voinţa făptuitorului; este suficient ca
ele să îl influenţeze, să-i creeze o stare de teamă, încât să se oprească din
executarea infracţiunii.
Ca atare, infracţiunea poate eşua prin întreruperea executării, fie prin
intervenirea unei forte umane străine (ca în cazul în care o altă persoană loveşte
peste arma cu care făptuitorul încearcă să ucidă victima), fie prin capacitatea de
rezistenţă a victimei (ca în cazul în care femeia supusă constrângerii unui
bărbat reuşeşte să se opună la viol), fie prin preexistenţa unui obstacol (ca în
cazul unei cămăşi antiglonţ privitor la tentativa de omor prin împuşcare), fie
prin intervenirea unor obstacole ulterioare începerii executării (ca în cazul
situaţiei când se suplimentează dispozitivul de pază), cât şi în genere prin
intervenirea oricărei cauze de natură a întrerupe o acţiune umană (accident,
incident).
Tentativa întreruptă este posibilă la marea majoritate a infracţiunilor
susceptibile de a fi comise în această formă. De aceea, în practică se întâlneşte
cel mai adesea această modalitate a tentativei, mai ales la infracţiunile de omor,
furt, tâlhărie, viol, înşelăciune etc.
Tentativa întreruptă se caracterizează prin începerea executării activităţii
infracţionale, executare care a fost întreruptă în desfăşurarea sa. Cauzele de
întrerupere pot fi variate ca natură; pot fi independente de autor sau dependente
de voinţa sa iar în cazul desistării ele opresc desfăşurarea activităţii începute.
Tentativa întreruptă este posibilă atât la infracţiunile formale (evadarea) cât şi
la cele materiale (omorul).
B. Tentativa fără efect, terminată sau perfectă se caracterizează prin
executarea integrală a acţiunii, fără a se produce rezultatul specific al
infracţiunii puse în executare. In desfăşurarea acţiunii nu au intervenit
piedici care să întrerupă executarea începută şi nici desistarea autorului.
Aceasta modalitate a tentativei este posibilă numai la infracţiunile materiale.
Tentativa perfectă sau fără efect. Este altă modalitate a tentativei şi constă,
potrivit art.20 alin. (1) teza II C. pen., în executarea integrală a activităţii
infracţionale fără a se produce rezultatul specific infracţiunii puse în executare.
Aşadar, în această situaţie făptuitorul, din punct de vedere al intenţiei sale, a
realizat în întregime activitatea, dar urmarea nu se produce din motive
exterioare lui. De observat că tocmai acesta este elementul ce face să se
deosebească tentativa perfectă de cea întrerupta. Si în cazul acestei modalităţi a
tentativei cauzele neproducerii urmărilor pot fi de natură diferită.
In practica judiciară s-a reţinut tentativa perfectă la infracţiunea de omor în
cazul în care făptuitorul a tras cu arma, dar nu a lovit victima sau a administrat
acesteia otravă dar a fost salvată.
C. Tentativa proprie. In cazul formelor tentativei după gradul de realizare a
executării nu se ajunge la consumarea infracţiunii datorită unor cauze ce
survin după începutul executării, care conduc la întreruperea acţiunii sau
neproducerea rezultatului. Cauzele datorită cărora rezultatul nu se produce,
nu privesc mijloacele de săvârşire a faptei şi nici prezenţa obiectului la
locul comiterii ei (mijloacele sunt suficiente iar obiectul se află la locul
comiterii faptei). Tentativa întreruptă sau fără efect (proprie) reprezintă
modalităţile cele mai frecvente în practica judiciară.
Formele tentativei după cauzele datorită cărora nu se poate ajunge
la consumarea infracţiunii
A. Tentativa improprie
Tentativa improprie există în cazul când consumarea infracţiunii nu a fost
posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori
datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare,
obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află (art.20 alin.2). Se
numeşte tentativă improprie, pentru că executarea nu ajunge la consumare, nu
este de natură să producă rezultatul socialmente periculos, datorită mijloacelor
folosite ori erorii făptuitorului cu privire la locul obiectului. Temeiul
incriminării şi sancţionării tentativei improprii constă nu numai în existenţa
intenţiei de a săvârşi o infracţiune, de a executa acţiunea incriminată de lege,
dar şi în aceea că nerealizarea rezultatului se datorează exclusiv unor cauze cu
totul în afara voinţei autorului. Tentativa improprie nu trebuie confundată cu
tentativa absolut imposibilă sau absurdă, la care modul de săvârşire, mijloacele
folosite ori inexistenţa obiectului determină imposibilitatea săvârşirii faptei.
Astfel, în art.20, alin. ultim C. pen. se prevede că „nu există tentativă atunci
când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorată modului cum a
fost concepută executarea‖.
Consumarea infracţiunii nu este posibilă în cazul tentativei relativ improprii
datorită următoarelor împrejurări:
- insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite;
- lipsei obiectului în timpul executării de la locul unde făptuitorul credea
că se afla.
Tentativa improprie, constând de regulă în executarea integrală a acţiunii, se
aseamănă sub aspectul actelor efectuate, cu tentativa fără efect. Dacă
mijloacele ar fi fost suficiente ori total adecvate şi obiectul ar fi fost prezent la
locul comiterii, nu ar fi existat nici un impediment în producerea rezultatului.
B. Tentativa absolut improprie (executarea fără caracter penal)
Se caracterizează printr-o acţiune prevăzută de legea penală, executată în
realizarea unei hotărâri infracţionale, dar care, datorită modului absurd în care
a fost concepută executarea, nu s-a putut consuma, nu s-a produs rezultatul
urmărit.
Or, în cauza, modul cum a fost concepută executarea faptei şi mijloacele
folosite în acest scop făceau posibilă consumarea infracţiunii. In acest sens nu
se poate susţine că fapta inculpatului de a turna o cantitate de paration pe
ciocolata data victimei ar constitui o tentativă absolut improprie la infracţiunea
de omor, datorită mirosului puternic pe care-l degaja această substanţă toxică şi
care ar fi atras atenţia oricui, imediat ce ar fi încercat să o consume.
Intr-adevăr, executarea începută nu este lipsită în mod absolut de aptitudinea de
a duce la consumarea infracţiunii, pentru aceasta fiind suficientă doar o
neatenţie, îndeosebi din partea copiilor, cu atât mai mult cu cât mirosul
caracteristic s-a răspândit mai târziu şi nu în momentul când ciocolata a fost
impregnată cu paration, când aceasta putea fi consumată fără a se fi observat că
este otrăvită.
Tentativa absolut improprie, absolut imposibilă sau absurda constituie o
activitate fără caracter penal. Ea nu are capacitatea de a produce un rezultat

periculos, din următoarele cauze:
- mijloacele folosite de făptuitor sunt inapte, improprii, nu au aptitudinea
de a produce rezultatul dorit (ex., folosirea pentru a ucide, a unei
substanţe absolut inofensive);
- obiectul material inexistent (ex., descărcarea armei asupra unui cadavru);
- modul absurd în care a fost concepută executarea faptei – ex., expedierea
unei substanţe otrăvitoare unei persoane avizând-o asupra efectului ei.
Tentativa absolut improprie. Art. 20 alin (3) din C. pen. prevede că ―nu
există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este
consecinţa modului cum a fost concepută executarea‖. Nuanţând formularea
legală, literatura juridică atribuie imposibilitatea consumării următoarelor trei
cauze: inaptitudinea totală a mijloacelor folosite de a produce urmarea,
inexistenţa absolută a obiectului infracţiunii şi modul absurd în care este
concepută executarea. Astfel, este o tentativă absolut improprie încercarea de a
ucide o persoană cu vrăji sau farmece ori dându-i să bea un pahar cu apă sau
făcând-o să ingereze o substanţă absolut inofensivă.
De precizat că nu trebuie confundată tentativa absolut improprie cu fapta
putativă. In cazul acesteia din urma se săvârşeşte o fapta care are caracter
infracţional numai în mintea făptuitorului, în realitate ea neavând trăsăturile
unei infracţiuni. Astfel, fapta aceluia care îşi însuşeşte un bun fără să ştie că în
realitate acel bun fusese abandonat, crezând astfel că săvârşeşte o infracţiune,
deşi în realitate fapta sa nu are acest caracter.
Incriminarea şi sancţionarea tentativei. Concepţia codului în vigoare privind
incriminarea tentativei
Codul Penal Român consacră concepţia incriminării limitate a tentativei:
―tentativa se pedepseşte numai când legea prevede în mod expres aceasta‖. Ca
tehnică legislativă, se folosesc două modalităţi de incriminare:
- incriminarea şi pedepsirea în textul care consacră fapta;
- prevederea unui articol comun, la sfârşitul unui capitol sau secţiuni care
indică sancţionarea tentativei la o grupa de infracţiuni sau la unele
enumerate limitativ.
Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă
Datorită specificului elementului material al infracţiunii, tentativa nu este
posibilă la următoarele categorii de infracţiuni:
a) Infracţiunile omisive, la care elementul material constă într-o inacţiune, în
neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege. Dacă obligaţia de a face ceva
trebuie executată de îndată, nefiind legată de un termen, neîndeplinirea ei
echivalează cu infracţiunea consumată. Chiar şi în cazul în care legea prevede
un anumit termen în care obligaţia trebuie îndeplinită, infracţiunea se consumă
la expirarea termenului, fără să fie vorba, până la acel moment, despre o punere
în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. De exemplu, termenul de 2
luni pentru plata pensiei de întreţinere la a cărui expirare se consumă
infracţiunea de abandon de familie prevăzută de art.305 lit. c Cod penal.
b) Infracţiunile de execuţie promptă, care prin modul cum sunt săvârşite, nu
pot avea o desfăşurare în timp şi spaţiu. Momentul efectuării primului act de
executare coincide cu momentul consumării infracţiunii. Intră în această
categorie infracţiunile săvârşite prin cuvinte (verbis) cum sunt mărturia
mincinoasă prevăzută de art.260 Cod penal sau propaganda în favoarea statului
totalitar prevăzută de art.166 Cod penal, săvârşite oral.
De asemenea, nu este posibilă tentativa la infracţiunile de consumare anticipată
cum este, de exemplu, luarea de mită prevăzută de art.254 Cod penal, care se
poate săvârşi prin simpla acceptare sau nerespingere a unei promisiuni sau
oferte de mită, fapte care, de asemenea, nu pot avea o desfăşurare în timp şi
spaţiu.
c) Infracţiunile de obicei care au ca element material repetarea acţiunii tipice
de un număr de ori, din care să rezulte săvârşirea faptei din obicei sau ca
îndeletnicire. Tentativa nu este posibilă la aceste infracţiuni deoarece actele
săvârşite sunt licite până la acumularea unui număr suficient de repetări din
care să rezulte îndeletnicirea. Comiterea mai multor acte care învederează
obişnuinţa face ca infracţiunea să se consume.
Datorită specificului elementului subiectiv al infracţiunii, tentativa nu este
posibilă la următoarele categorii de infracţiuni:
a) Infracţiunile din culpă la care nu există o rezoluţie infracţională, nici
reprezentarea unei desfăşurări în timp şi spaţiu şi prin urmare, nu se poate vorbi
de o punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. Activitatea
infracţională efectuată din culpă devine periculoasă prin rezultatul său, deci
prin consumare.
S-a opinat în literatura de specialitate faptul că nu se poate concepe tentativa
nici în cazul culpei cu prevedere, deoarece făptuitorul îşi reprezintă rezultatul
socialmente periculos ca imposibil în cazul dat, el fiind convins că rezultatul nu
se va produce şi de aceea nu se poate susţine că trece la realizarea lui. Tentativa
presupune existenţa unei hotărâri de a comite o infracţiune, deci sunt excluse
de la tentativă infracţiunile săvârşite din culpă. In cazul culpei din neglijenţă,
tentativa nu este posibilă deoarece agentul are în reprezentarea sa un alt rezultat
decât cel care s-a produs efectiv. Acest rezultat a fost ceva neprevăzut deşi
previzibil pentru subiect (acesta trebuia şi putea să-l prevadă).
De asemenea, este exclusă tentativa la infracţiunile cu intenţie depăşită
deoarece rezultatul mai grav se produce din culpa agentului. Rezultatul nu este
prevăzut de agent deci acesta nu încearcă să-l producă. Conduita agentului nu
poate fi evaluată decât în raport cu infracţiunea de bază.
b) Infracţiunile praeterintenţionate la care rezultatul mai grav este produs din
culpă; deşi a acţionat cu intenţie, făptuitorul nu a acţionat în baza unei hotărâri
de a produce rezultatul mai grav, acesta a depăşit intenţia sa. De aceea, nu
poate fi vorba în cazul intenţiei depăşite despre punerea în executare a hotărârii
de a produce rezultatul mai grav, infracţiunile praeterintenţionate nefiind
susceptibile de tentativă.
După cum se ştie, latura subiectivă la infracţiunile praeterintenţionate are o
structură complexă întrucât forma de vinovăţie este mixtă şi se formează prin
unirea intenţiei cu culpa.
Daca primum delictum rămâne numai o încercare, avem o tentativă la
infracţiunea intenţionată. Când, însa, se pune în executare hotărârea de a
comite fapta intenţionată (primum delictum) dar urmarea specifică acesteia nu
are loc, în schimb se produce un rezultat mult mai grav, dar pe care făptuitorul

l-a prevăzut, nu l-a acceptat sperând fără temei că nu se va produce ori nu l-a
prevăzut deşi putea şi trebuia să-l prevadă, suntem în prezenţa infracţiunii
praeterintenţionate în forma consumată.
Potrivit art.41 alin.3 C. pen., infracţiunea este complexa când în conţinutul său
intră, ca element sau circumstanţa agravantă, o acţiune sau o inacţiune care
constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală, ceea ce
caracterizează infracţiunea complexă fiind faptul că ea cuprinde în conţinutul
său simplu sau agravat acţiunea sau inacţiunea caracteristică unei alte fapte
prevăzute de legea penală, incriminată separat.
Integrarea conţinutului infracţiunii absorbite în infracţiunea absorbantă
imprimă infracţiunii complexe caracterul de unitate, iar interdependenţa şi
condiţionarea reciprocă a componentelor sale atribuie acesteia o structură
unitară şi un pericol social propriu, mai ridicat decât acela al infracţiunii sau
infracţiunilor absorbite. În concepţia legiuitorului infracţiunea complexă
constituie aşadar o unitate legală de infracţiune; fapta absorbită şi cea
absorbanta îşi pierd individualitatea chiar dacă sunt susceptibile de încadrări
juridice diferite.
Acţiunile sau inacţiunile componente ale infracţiunii complexe nu au, de
regulă, aceeaşi însemnătate, aceeaşi valoare, una dintre ele constituind acţiunea
principală (acţiunea scop) care are, bineînţeles, o importanţă primordială pentru
caracterizarea infracţiunii complexe, iar cealaltă constituie acţiunea mijloc.
În acest caz există o evidentă neconcordanţă legislativă, deoarece în mod
normal ar trebui să se reţină o tentativă de viol sau tâlhărie în forma agravata.
Se observă însă că pedeapsa aplicată conform art.21 raportat la art.185 alin.3,
art.189 alin.4, art.197 alin.3, art.211 alin.3 ar fi inferioară celei prevăzute de
art.183, deşi tentativa absoarbe aceasta din urmă faptă. Spre exemplu, dacă
făptuitorul loveşte victima pentru a înlesni săvârşirea unui furt, pe care nu mai
reuşeşte să-l consume, iar victima decedează în urma agresiunii, în cazul în
care se reţine o tentativă de tâlhărie în forma agravată (art.20 raportat la art.211
alin.3 C. pen.), pedeapsa ar urma să fie stabilită, conform art.21 C. pen., între 7
ani, 6 luni şi 12 ani, 6 luni închisoare. Se remarca însa că această pedeapsă este
inferioară celei prevăzute de art.183 pentru infracţiunea de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte, fapta absorbită de tentativa de tâlhărie agravata, care este
închisoare de la 5 la 15 ani. Situaţia este identică şi în cazul infracţiunilor
complexe prevăzute de art.197 alin.3 şi art.189 alin.4, fiind şi mai gravă în
cazul faptei de la art.185 alin.3 C. pen. unde pedeapsa pentru tentativă ar
reprezenta jumătate din pedeapsa pentru loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte.
Sarcina de lucru 4
Identifică formele tentativei (10 – 15 rânduri).

4.5. Infracţiunea - fapt consumat. Infracţiunea – fapt epuizat

Infracţiunea - fapt consumat. Noţiune
Infracţiunea fapt consumat reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii în
raport cu fazele desfăşurării activităţii infracţionale. În momentul consumării
infracţiunii se realizează finalizarea deplină a hotărârii infracţionale iniţiale şi
atingerea scopului urmărit de făptuitor prin desfăşurarea întregii activităţii
infracţionale.
Spre deosebire de tentativă, care este o formă atipică a unei infracţiuni,
infracţiunea consumată este forma tipică a acesteia, în care se realizează
integral latura obiectivă şi, deci, există o concordanţă perfectă a acesteia cu
latura subiectivă formată încă în momentul hotărârii infracţionale.
Infracţiunea se consideră săvârşită în forma consumată atunci când activitatea
infracţională a dus la producerea rezultatului infracţional urmărit şi prezintă
toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii în configuraţia tipică
a acesteia.
Momentul consumării infracţiunii

Unele fapte incriminate de legea penală reprezintă numai acţiuni; ele creează o
stare de pericol, o stare de primejdie pentru obiectul respectiv. Acestea sunt
aşa-numitele infracţiuni de pericol sau formale. Alte fapte incriminate prin
legea penală reprezintă acţiuni şi au anumite rezultate, acestea sunt aşa-
numitele infracţiuni de rezultat sau materiale.
Infracţiunea se consumă în momentul în care fapta săvârşită produce rezultatul
tipic, adică rezultatul necesar, potrivit legii, pentru existenţa infracţiunii în
forma tip a acesteia. Întrucât rezultatul faptei poate avea fie forma unei stări de
pericol, fie forma unei vătămări materiale, forma de consumare a infracţiunilor
este şi ea diferită, după cum este vorba despre infracţiuni formale sau despre
infracţiuni materiale.
La infracţiunile formale consumarea are loc atunci când s-a efectuat în
întregime acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii. În acest
moment se produce şi starea de pericol ce constituie rezultatul în forma
specifică a acestor infracţiuni.
La infracţiunile materiale, pentru consumarea infracţiunii nu este suficientă
desfăşurarea integrală a acţiunii, ci este necesar să se producă vătămarea
materiale care constituie rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii. În
acest caz, momentul consumării infracţiunii este momentul producerii
rezultatului, care este de regulă acelaşi cu momentul terminării acţiunii.
Importanţa stabilirii momentului consumării infracţiunii

Stabilirea momentului consumării infracţiunii are o relevanţă juridică deosebită
din mai multe considerente.

În primul rând, faptele care ajung până în momentul consumării prezintă o
periculozitate socială deosebită şi împotriva lor trebuie luate măsuri represive
adecvate.
În al doilea rând, infracţiunile consumate parcurg toate fazele unei infracţiuni.
La aceste infracţiuni se ia în considerare, din toate fazele pe care le parcurge o
activitate infracţională, numai faza ultimă, faza consumării. Celelalte faze,
pregătirea, tentativa, pe care le-a parcurs acea activitate se absorb în faza
consumării. Chiar dacă, la un moment dat, s-a realizat numai tentativa şi apoi
făptuitorul reia şi duce activitatea până în faza consumării, se va socoti tot
forma infracţiunii consumate.
În al treilea rând, determinarea momentului consumării infracţiunii, care
înseamnă stabilirea datei săvârşirii infracţiunii, prezintă interes practic pentru
soluţionarea unor probleme importante în reglementarea raporturilor de drept
penal. Astfel, prescripţia răspunderii penale începe să curgă din momentul
consumării infracţiunii şi nu mai devreme. În cazul infracţiunilor calificate,
cum consumarea se consideră terminată în momentul în care s-au produs
urmări mai grave, prescripţia va începe să curgă din acest moment.
Amnistia este legată tot de momentul consumării infracţiunii. Dacă se acordă
amnistie pentru infracţiuni săvârşite până la o anumită dată, ea va opera numai
pentru infracţiunile consumate până la acea dată. Aceasta înseamnă că nu vor
cădea sub incidenţa legii de amnistie infracţiunile care se consumă după acea
dată, chiar dacă au fost începute înainte de acea dată.
Aplicarea legii penale depinde, de asemenea, de momentul consumării
infracţiunii. Dacă o faptă a început sub legea veche dar se consumă sub legea
nouă, se va aplica legea nouă.
Infracţiunea – fapt epuizat. Noţiune

La majoritatea infracţiunilor, momentul consumării este momentul final al
producerii rezultatului socialmente periculos. Însă, uneori, la anumite
infracţiuni, după momentul consumării faptei apar urmări noi, fie prin
amplificarea rezultatului produs iniţial, fie prin continuarea activităţii
infracţionale.
Infracţiunea fapt epuizat este o formă derivată, deci atipică a infracţiunii. Ea se
caracterizează prin producerea, după momentul consumării faptei, a unor
urmări noi, fie prin amplificarea rezultatului produs iniţial, fie prin continuarea
activităţii infracţionale, după ce aceasta a atins momentul consumării. Aceste
urmări posterioare momentului consumării continuă să se producă până la un
anumit moment ulterior, numit momentul epuizării faptului, dincolo de care
nici o evoluţie a rezultatului nu mai este posibilă.
Categoriile de infracţiuni susceptibile de forma fapt epuizat

Fiind caracteristice unei forme atipice a infracţiunii, astfel de urmări ulterioare
nu sunt posibile decât în cazul anumitor infracţiuni, cum sunt infracţiunile
continue, continuate, progresive şi de obicei. La toate aceste categorii de
infracţiuni, există pe lângă un moment al consumării, şi un moment al epuizării
faptului.
a. Infracţiunea continuă ca infracţiune fapt epuizat. Infracţiunile continue
se caracterizează prin prelungirea în timp a însăşi acţiunii sau inacţiunii
ce constituie elementul material al infracţiunii. Această prelungire în
timp a elementului material are loc şi după atingerea momentului
consumării, adică după o oarecare durată a acţiunii sau inacţiunii şi după
producerea rezultatului socialmente periculos şi durează până când un act
contrar celui iniţial pune capăt stării infracţionale
De exemplu, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de
art.189 Cod penal, se consumă când persoana este lipsită de libertate în mod
ilegal şi se epuizează când victima a fost pusă în libertate.
b) Infracţiunea continuată ca infracţiune fapt epuizat. Infracţiunile
continuate se caracterizează prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la
intervale de timp diferite, însă în realizarea aceleiaşi rezoluţii
infracţionale, a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte
conţinutul aceleiaşi infracţiuni (art.41 al.2 Cod penal).
Infracţiunea, în forma ei tipică, se consumă în momentul consumării primei
acţiuni sau inacţiuni, iar săvârşirea celorlalte reprezintă o amplificare atât a
activităţii infracţionale, cât şi a rezultatului iniţial. Amplificarea durează până
în momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, acesta fiind considerat
momentul epuizării faptului.
c) Infracţiunea progresivă ca infracţiune fapt epuizat. Infracţiunile zise
progresive se caracterizează, de asemenea, prin producerea de noi urmări,
după ce s-a realizat conţinutul unei anumite infracţiuni. Amplificarea
progresivă a rezultatului iniţial poate fi atât de însemnată încât să
corespundă conţinutului unei infracţiuni mai grave în care se absoarbe
faptul iniţial.
De exemplu, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
(prevăzută de art.183 Cod penal) se săvârşeşte în urma amplificării progresive
a unei urmări iniţiale produsă prin loviri sau alte violenţe (art.180 Cod penal),
prin vătămate corporală (art.181 Cod penal) sau prin vătămare corporală gravă
(art.182 Cod penal).
În concluzie, şi în cazul infracţiunilor progresive, există pe lângă momentul
consumării, moment care este marcat prin producerea rezultatului iniţial
caracteristic unei infracţiuni mai puţin grave, şi un moment al epuizării care
marchează încetarea definitivă a agravării.
d) Infracţiunea de obicei ca infracţiune fapt epuizat. Infracţiunile de obicei
se caracterizează prin aceea că elementul material se realizează prin
săvârşirea mai multor acte de acelaşi fel. Infracţiunea se consumă după
ce actele s-au repetat şi au dat caracterul de obişnuinţă sau îndeletnicire şi
se epuizează când activitatea infracţională a încetat.
De exemplu, infracţiunea de cerşetorie, prevăzută de art.326 Cod penal, se
consumă când o persoană care are capacitatea de a munci apelează în mod
repetat la mila publicului cerând ajutor material şi se epuizează când aceasta
încetează activitatea infracţională.
Întrucât la categoriile de infracţiuni menţionate, pe lângă momentul
consumării, se distinge şi momentul epuizării, toate consecinţele privind

aplicarea legii penale în sancţionarea făptuitorilor – la aceste infracţiuni - se
raportează la momentul epuizării.
Sarcina de lucru 5
Precizează care este importanţa stabilirii momentului consumării
infracţiunii.
Rezumat
În doctrina penală infracţiunea este cercetată şi sub raportul conţinutului, al
elementelor sale care o particularizează în raport cu alte fapte. Acesta este
prevăzut de norma incriminatoare şi poate fi definită ca o totalitate de condiţii
prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca infracţiune. În conţinutul
infracţiunii sunt prevăzute condiţii cu privire la anumite elemente ce privesc
fapta, făptuitorul, valoarea socială căreia i se aduce atingere, împrejurările de
timp şi de loc în care se săvârşeşte fapta. Doctrina penală este unanimă în a
considera obiectul infracţiunii ca fiind valoarea sociala şi relaţiile sociale
create în jurul acestei valori, care este periclitată ori vătămată prin fapta
infracţională. Prin noţiunea de subiecţi ai infracţiunii, se desemnează
persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin însăşi săvârşirea
infracţiunii, fie prin suportarea consecinţelor acesteia. Conţinutul constitutiv al
infracţiunii desemnează totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de
incriminare cu privire la actul de conduită interzis (prohibit), pe care (condiţii)
le îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau
inacţiunii de către acesta. Săvârşirea infracţiunii implică din partea acestuia o
activitate ce se desfăşoară în timp şi spaţiu. Această activitate poate consta din
una sau mai multe acţiuni, fiecare acţiune putând consta, la rândul său, din
unul sau mai multe acte. Săvârşirea infracţiunii poate parcurge deci mai multe
momente sau faze în drumul ei spre producerea rezultatului socialmente
periculos. Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate sunt acele etape pe
care le poate parcurge activitatea infracţională din momentul conceperii sale
până în momentul producerii urmărilor socialmente periculoase. Studiul
activităţii infracţionale atestă existenţa, în desfăşurarea acesteia, a două
perioade pe care le parcurge şi anume o perioadă internă sau psihică, de
concepţie şi decizie şi o perioadă externă sau de execuţie a deciziei de a
săvârşi infracţiunea. Întrucât şi aceste faze în care se poate afla activitatea
infracţională prezintă pericol social, în literatura juridică şi în legislaţie s-a pus
problema incriminării şi sancţionării lor, cât şi necesitatea stabilirii formelor
ce le poate avea infracţiunea în raport cu gradul de realizare a laturii obiective
şi a periculozităţii sociale. Astfel, sunt cunoscute ca forme ale infracţiunii: -
forma actelor preparatorii sau de pregătire, corespunzătoare fazei de

desfăşurare cu aceeaşi denumire; - forma tentativei, corespunzătoare fazei
actelor de executare în situaţia în care executarea a fost întreruptă sau, deşi a
fost dusă până la capăt, a rămas totuşi fără rezultat; - forma faptului consumat,
corespunzătoare fazei urmărilor în situaţia în care, în urma săvârşirii faptei s-a
produs rezultatul în condiţiile cerute de lege pentru ca aceasta să întregească
latura obiectivă a infracţiunii - această formă corespunde formei tipice în care
fapta este prevăzută în textul incriminator; - forma faptului epuizat,
corespunzătoare, de asemenea, fazei urmărilor însă în ipoteza în care după
producerea rezultatului, deci după momentul consumării, datorită prelungirii
în timp a faptei însăşi sau agravării ulterioare a rezultatului, acesta se
amplifică în mod deosebit, determinând o altă calificare a faptei.
Teste de autoevaluare
1. Constituie factori ai infracţiunii:
a) obiectul şi subiecţii infracţiunii;
b) elementul material;
c) locul şi timpul săvârşirii infracţiunii;
d) cerinţele esenţiale şi scopul.
2. Au valoare de adevăr afirmaţiile:

a) în cazul infracţiunilor formale nu se cercetează legătura de cauzalitate
între acţiune – inacţiune şi urmarea produsă, aceasta rezultând ex re;
b) infracţiunile care au un obiect material sunt infracţiuni de rezultat;
c) toate infracţiunile au un obiect juridic specific;
d) infracţiunile care nu au obiect material sunt infracţiuni de pericol.
3. Constituie elemente ale laturii obiective a conţinutului constitutiv al unei

infracţiuni:
a) elementul material;
b) elementul subiectiv;
c) urmarea imediată.
4. Verbum regens desemnează:

a) latura subiectivă;
b) urmarea imediată;
c) elementul material.
5. Acţiunea sub care se poate prezenta elementul material al laturii obiective, se

poate realiza:
a) prin acte materiale; prin scris;
b) prin cuvinte;
c) printr-o atitudine a făptuitorului care nu face ceva ce legea penală ordonă
să facă.
6. In cazul în care elementul material al laturii obiective a unei infracţiuni

constă în mai multe acţiuni sau inacţiuni:
a) dacă infractorul săvârşeşte o singură acţiune sau inacţiune, atunci el
săvârşeşte o infracţiune unică;
b) dacă infractorul săvârşeşte mai multe acţiuni sau inacţiuni, atunci el
realizează un concurs de infracţiuni, în număr corespunzător
acţiunilor/inacţiunilor;
c) realizarea acestui element prin mai multe acţiuni sau inacţiuni nu
schimbă unitatea infracţiunii.
7. Potrivit teoriei condiţiei sine qua non:

a) este considerată drept cauză a unui rezultat determinat contribuţia umană
ce se situează în timp imediat anterior rezultatului;
b) este considerată drept cauză a unui rezultat aceea care este proprie sau
aptă, prin natura ei, să producă acel rezultat;
c) sunt considerate cauze ale rezultatului produs toate condiţiile care le-au
precedat şi fără de care rezultatul nu s-ar fi produs.
8. Au valoare de adevăr următoarele afirmaţii:

a) existenţa vinovăţiei, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, presupune
întotdeauna şi existenţa vinovăţiei, ca element al conţinutului unei
infracţiuni;
b) poate exista vinovăţie, ca element al conţinutului unei infracţiuni, fără a
exista însă ca trăsătură esenţială a infracţiunii;
c) poate exista vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiunii, fără să existe
vinovăţie ca element subiectiv al infracţiunii.
9. In dreptul penal, mobilul actului de conduită prohibit de lege:

a) reprezintă ţelul urmărit prin săvârşirea faptei;
b) desemnează sentimentul ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a
ideii săvârşirii actului de conduită respectiv;
c) trebuie să fie prevăzut expres de norma incriminatoare.
10. In cazul faptelor prevăzute de art. 181 C. pen., se poate aplica o sancţiune
cu caracter administrativ:
a) numai de instanţă;
b) numai de procuror;
c) de procuror sau de instanţă.

11. Fapta constând intr-o inacţiune:

a) este infracţiune numai dacă este săvârşită cu intenţie;
b) este infracţiune, atunci când este săvârşită din culpă, afară de cazul în
care legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie;
c) este infracţiune atunci când este săvârşită din culpă numai atunci când în
lege se prevede, în mod expres, aceasta.
12. La stabilirea în concret a gradului de pericol social al unei infracţiuni se

ţine seama de:
a) modul şi mijloacele de săvârşire a faptelor, de scopul urmărit;
b) de împrejurările în care fapta a fost comisă;
c) de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce;
d) de persoana sau conduita făptuitorului.
13. Responsabilitatea penală se prezumă la vârsta de:

a) 14 ani;
b) 16 ani;
c) 18 ani.
14. Subiect pasiv al infracţiunii poate fi:

a) numai o persoană fizică;
b) o persoană fără discernământ;
c) o persoană juridică.
15.Există tentativă:
a) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau
defectuozităţii mijloacelor folosite;
b) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită modului cum a
fost concepută executarea;
c) când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită lipsei obiectului
de la locul unde făptuitorul credea că se află.

1. a, c; 2. a, b, c, d, e; 3. a, c; 4. c; 5. a, b; 6. a, c; 7. c; 8. b, c; 9. b; 10. c 11. b;
12. a, b, c, d; 13. b; 14. b, c; 15. a, c.
Lucrare de verificare
Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (12 Times New Roman la 1,5
rânduri), în care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse,
următoarele intercondiţionări:
- compară culpa cu intenţia;
- explică diferenţa dintre intenţia indirectă şi culpa cu prevedere;
- compară latura obiectivă a infracţiunii cu latura subiectivă;

N.B.: Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data anunţului

de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin acesta sau prin
platforma e-learning.

Bibliografie (de elaborare a cursului)

LEGISLAŢIE
Constituţia României (1991). modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
României nr.429/2003.
Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi
completări :
- L. nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, publicată în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005.
- L. nr.278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru
modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006.
- O.U.G. nr.60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală,
precum şi pentru modificarea altor legi.
- L. nr.337/2007 pentru completarea art. 195 din Codul penal.
- L. nr.58/2008 pentru completarea art. 258 din Codul penal.
- O.U.G. nr.198/2008 privind modificarea şi completarea Codului penal.
Legea nr. 17/07.08.1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării
teritoriale şi al zonei contigue ale României, republicata în M. Of. nr. 765/21 oct. 2002, în
urma modificărilor şi completărilor aduse prin L. nr.36/2002, O.U.G. nr.130/2007 (aprobată
prin L. nr. 102/2008)
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată
şi completată prin L. nr.222/2008
DOCTRINĂ
Dongoroz, V.; Kahane, S.; Oancea, I.; Fodor, I.; Iliescu, N.; Bulai, C.; Stănoiu, R.M. &
Roşca, V. (1969; 1970). Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală. Vol. I
şi II. Bucureşti: Ed. Academiei.
Vasiliu, T.; Pavel, D.; Antoniu, G.; Lucinescu, D.; Papadopol, V. & Rămureanu, V. (1972).
Codul penal al României, comentat şi adnotat, partea generală. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
Dobrinoiu, V.; Nistoreanu, Gh.; Boroi, Al.; Pascu, I.; Molnar, I. & Lazăr, V. (2001). Drept
penal, partea generală. Bucureşti: Europa Nova.
Streteanu, Fl. (2008). Tratat de drept penal. Partea generală. vol. I. Bucureşti: C. H. Beck.
Bulai, C-tin & Bulai, Bogdan (2007). Manual de drept penal, Partea generală. Bucureşti:
Universul Juridic.
Boroi, Al. (2006). Drept penal. Partea generală. Bucureşti: All Beck.
Mitrache, C-tin & Mitrache, C. (2005; 2007). Drept penal român. Partea generală. Bucureşti:
Universul Juridic.

Colecţia Revistei de Drept Penal, Revistei Dreptul etc.
JURISPRUDENŢĂ
Antoniu, G. & Bulai, C (coordonatori), Stănoiu, R.M.; Filipaş, A.; Mitrache, C.; Papadopol,
V. & Filişanu, C. (1988; 1990). Practică judiciară penală, partea generală. Vol. I şi II.
Bucureşti: Ed. Academiei.
Papadopol, V. & Popovici, M. (1977). Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie
penală pe anii 1969-1975. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică si Enciclopedică.
Papadopol, V. & Popovici, M. (1982). Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie
penală pe anii 1976-1980. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Papadopol, V. & Daneş, Şt. Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe
anii 1981-1985. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Antoniu, G. & Brutaru, V. (2007). Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară. 1994-
2007. Bucureşti: Hamangiu.
Culegeri de practică judiciară în materie penală.
ADRESE WEB
- www.cdep.ro
- www.scj.ro
- www.dsclex.ro
- www.avocatura.com

Penal General An I - Sem - I PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Penal General An I - Sem - I PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA HYPERION

Prof. univ. dr.

Drept penal – partea generală 1

Drept penal – partea generală 2

1. Dreptul penal – ramură a dreptului

Dreptul penal ca ramura de drept şi ştiinţa dreptului penal 8

2. Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp

Aplicarea legii penale în spaţiu 35

Drept penal – partea generală 3

4. Conţinutul infracţiunii. Formele infracţiunii intenţionate după fazele

Aspecte generale privind noţiunea de conţinut al 100

Drept penal – partea generală 4

1. Alexandru Boroi, Drept penal Partea generală, ed. C.H.Beck, 2009.

înţelegerea rolului disciplinei Drept penal - partea generală în cadrul

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

Drept penal – partea generală 7

1.3. Raportul juridic penal 28

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 33

să realizezi delimitezi conceptual noţiunea de drept penal;

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore

Drept penal – partea generală 7

Noţiunea de „drept penal‖ cunoaşte două accepţiuni, respectiv ramură a

Drept penal – partea generală 35

1.1.1. Dreptul penal ca ramură a ştiinţei dreptului

Drept penal – partea generală 38

Obiectul ştiinţei dreptului penal

Ştiinţele penale (criminale)

1.1.2. Principiile fundamentale ale dreptului penal

Cadrul principiilor fundamentale ale dreptului penal

Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative şi măsurilor de

Drept penal – partea generală 46

1.2. Izvoarele dreptului penal

Noţiunea şi specificul izvoarelor dreptului penal. Principalele izvoare ale

Categorii de legi penale

Structura normei penale

Categorii de norme penale

Drept penal – partea generală 51

Interpretarea legii penale

Drept penal – partea generală 52

Rezultatele şi limitele interpretării

1.3. Raportul juridic penal

Raportul juridic penal este acea relaţie de apărare socială împotriva

Elementele raportului juridic penal

Drept penal – partea generală 56

Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal

Drept penal – partea generală 57

Drept penal – partea generală 58

1. Dreptul penal cuprinde un ansamblu de norme juridice care:

2. Ştiinţa dreptului penal cuprinde:

3. Obiectul dreptului penal îl formează :

4. Scopul dreptului penal este consacrat:

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Drept penal – partea generală 60

2.2. Aplicarea legii penale în timp 60

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 70

să corelezi norma juridică cu o situaţie concretă de aplicare a legii penale

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 8 ore

2.1. Aplicarea legii penale în spaţiu

Drept penal – partea generală 61

Drept penal – partea generală 72

Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării