1. Particularitățile științei Criminologie.
Definiția și criminalul şi aspectul statistic al fenomenului social al
importanța Criminologiei.
Cri-minologia studiază criminalitatea şi fenomenele ce o
determină ca o realitate socio-juridică. Deci ea
recunoaşte că infracţiunea şi criminalitatea "există
real" şi ca urmare studiază realitatea obiectivă, dar nu
construcţiile juridice de tipul componenţei de infracţiune.
Pentru criminologie este caracteristică abordarea
sociologică a criminalităţii, spre deosebire de ştiinţa
dreptului penal, care îşi concentrează atenţia asupra
analizei normelor juridice şi prevederilor dreptului penal
referitoare la infracţiuni şi pedepse. în acelaşi timp
criminologia ca ştiinţă socio-juridică nu se abate de la ca-
racteristicile juridice ale criminalităţii, crimei şi
criminalului. în acest sens criminologia se deosebeşte de
sociologia criminală, care studiază deviaţiile sociale
negative. Aşadar, criminologia, cercetînd criminalitatea şi
folosind metodele şi teoriile ştiinţelor socio-umane
adaptate scopurilor ei, pune la dispoziţia juriştilor
concluzii, propuneri şi recomandări care trebuie permanent
utilizate la elaborarea legislaţiei penale şi în practica
judiciară. Crimi-nologul trebuie să fie şi jurist şi specialist
în domeniul ştiinţelor sociale (de exemplu, sociolog,
psiholog etc.)3 Spre deosebire de alte ştiinţe, criminologia
studiază criminalitatea în ansamblu, adică criminalitatea
ca fenomen social de masă, ce se află în conexiune cu alte
fenomene sociale, are legităţi specifice ale apariţiei,
existenţei şi dezvoltării şi necesită măsuri diverse şi
specifice de combatere.
Criminologia, fiind o ştiinţă interdisciplinară şi avînd un
obiect de studiu complex, este înzestrată cu un
instrumentar metodologic de asemenea complex şi
totodată original, împrumutat din toate ştiinţele cu care
contactează şi adaptat la scopurile ei. Aceasta îi permite
cercetarea fenomenului criminalităţii în toată
complexitatea lui bio-psiho-socială.
2. Formarea și definiția obiectului Criminologiei.
Formarea obiectului criminologiei reprezintă un proces
îndelungat şi complicat, determinat de dezvoltarea
temporară a criminologiei în cadrul altor domenii
ştiinţifice, ceea ce a dus la o dominare a sistemului
conceptual propriu acelor discipline la cercetarea
problemelor criminalului, crimei şi criminalităţii.
Consecinţa cea mai directă a fost fragmentarea obiectului
de cercetare. Fragmentarea obiectului a fost determinată şi
de sistemul monocauzal care domina în ştiinţă la etapa
iniţială de dezvoltare a criminologiei ştiinţifice. In general,
pot fi evidenţiate două etape ale procesului de formare a
obiectului criminologiei - obiectul fragmentat şi obiectul
unificat.
La etapa iniţială de dezvoltare a ştiinţei criminologiei au
fost studiate separat doar anumite aspecte şi laturi ale
fenomenului infracţional cum sunt: fapta antisocială,
criminalităţii. Este important de menţionat că în această
perioadă nu exista o unitate de păreri între savanţii care
cercetau criminalitatea de pe poziţiile unor discipline
diferite Astfel, reprezentanţii şcolii clasice (secolul al
XVIII-lea) şi-au concentrat atenţia asupra faptei penale.
Atunci încă nu se punea problema delimitării criminologiei
de dreptul penal, astfel încît conceptul de infracţiune este
în egală măsură utilizat şi în criminologie. Ulterior în
cadrul orientării sociologice din criminologie, faptei
infracţionale i se conferă o accepţiune care depăşeşte sfera
normativului juridic.
Cercetările criminologice ale şcolii pozitiviste (sfîrşitul
secolului al al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea)
erau orientate spre personalitatea infractorului.
Criminalul era studiat de antropologi, medici, psihologi.
Focalizarea studiului ştiinţific asupra infractorului o
întîlnim însă şi ulterior în cadrul acelor poziţii teoretice ce
conferă eficienţa cauzală exclusivă sau prioritară factorilor
ce se studiază la nivelul personalităţii individului.5
Fenomenul social al criminalităţii era studiat iniţial doar
prin intermediul unor parametri cantitativi, stabilindu-se
totodată gradul de corelare a lui cu alte fenomene şi
procese sociale. Ulterior, această orientare s-a concretizat
în diverse teorii sociologice, printre care teoriile patologiei
sociale, ale dezorganizării sociale, ale conflictului de
cultură etc.
Prima încercare de a unifica obiectul criminologiei a fost
întreprinsă încă la sfirşitul secolului al XlX-lea de către
juristul şi sociologul italian Enrico Ferri care a elaborat
teoria multifactorială a criminalităţii, "încălcînd"
totodată tradiţiile monocauzale din ştiinţă. Conform teoriei
respective obiect al criminologiei este ansamblul factorilor
exogeni şi endogeni care determină criminalitatea. Astfel,
autorul deosebeşte factorii antropologici (endogeni),
factorii fizici sau cosmotelurici şi factorii mediului
social.
3.Obiectul Criminologiei: analiza structurii și
conținutului.
1. Criminalitatea este fenomenul social-juridic negativ,
care are legită-ţile sale, se caracterizează prin trăsături
cantitative şi calitative, are conse-cinţe dăunătoare pentru
societate şi necesită măsuri specifice de influenţă
anticriminală. Este important de menţionat că
criminalitatea nu este o tota¬litate întîmplătoare de
infracţiuni, dar reprezintă un sistem cu proprietăţi şi funcţii
proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor
componente. Fe¬nomenul criminalităţii se află în
interconexiune cu alte fenomene sociale, fiind frecvent
determinat de acestea.
Aşadar, criminologia propune un model sistematic de
analiză a criminali¬tăţii, stabileşte legităţile interacţiunii şi
interdependenţei substructurilor (ele¬mentelor) ei, precum
şi conexiunile acestui fenomen negativ cu societatea.
Criminologia cercetează legităţile de apariţie, existenţă şi
evoluţie a-fe-nomenului infracţional în societate,
analizează caracteristicile calitative şi parametrii ei
cantitativi (nivelul, dinamica, structura etc), trăsăturile
interne şi externe ale criminalităţii.
In calitate de obiect de studiu al criminologiei este
criminalitatea pe-nală^ adică ansamblul faptelor negative
interzise (prevăzute) de legea pe¬nală, săvîrşite pe un
anumit teritoriu într-o perioadă concretă de timp.
Devi¬aţiile sociale negative care nu constituie infracţiuni
sunt cercetate de crimi¬nologie ca determinante
criminologice ale anumitor tipuri infracţionale şi la
elaborarea măsurilor de prevenire a lor. Cercetarea
profundă şi multilaterală a acestor fenomene şi a
problemelor de combatere a lor nu face parte din obiectul
criminologiei. Suntem de acord cu Rodica Mihaela Stănoiu
care susţine că a include toate faptele de devianţă în
obiectul criminologiei ar în-semna a transforma această
disciplină într-o ştiinţă generală despre devianţă şi a o
suprapune inevitabil altor domenii de cunoaştere.
2. Infracţiunea (crima). Criminologia, spre deosebire
de dreptul penal,
studiază infracţiunea concretă ca un comportament uman
în dezvoltare,
adică întregul proces al naşterii şi evoluării infracţiunii, în
contextul in¬
teracţiunii personalităţii şi mediului, ce se desfăşoară atît
în timp cît şi în
spaţiu. Conceptul de comportament infracţional este ceva
mai larg decît
fapta infracţională (acţiunea, inacţiunea) deoarece include
şi etapele pre¬
mergătoare ei.
Aşadar, studiul criminologie este orientat spre relevarea şi
cercetarea cauzelor şi condiţiilor infracţiunii concrete, a
particularităţilor caracteristice făptuitorului ei şi a
consecinţelor sociale ale comportamentului infracţional.
3. Cauzele şi condiţiile criminalităţii sau
determinantele criminolo-gice reprezintă prin sine
ansamblul fenomenelor social-negative economice,
demografice, ideologice, psihologice, politice, de dirijare
şi organizare, care generează şi determină criminalitatea ca
pe un efect al lor. Cauzele şi con¬diţiile criminalităţii,
diverse după conţinutul, natura şi mecanismul acţiunii lor,
sunt studiate de criminologie la diferite niveluri: cauzele şi
condiţiile fenomenului criminalităţii în ansamblu, ale
anumitor tipuri infracţionale şi ale infracţiunii concrete.
4. Personalitatea infractorului este concepută în
criminologie ca sis-tem de trăsături demografice,
psihologice şi sociale ale subiecţilor infracţiu-nilor. Se
acordă o atenţie deosebită problemei raportului dintre
biologic şi social în structura personalităţii infractorului.
Este cercetat procesul formării denaturate a personalităţii
umane ca etapă primară a genezei infracţiunii.
Criminologia studiază personalitatea infractorului ca
purtătoare a cauzelor subiective ale infracţiunii. Astfel,
personalitatea este considerată verigă principală a
sistemului "condiţiile mediului social - personalitatea
infracto¬rului - infracţiunea." Ştiinţa criminologiei
stabileşte care indivizi săvîrşesc mai frecvent infracţiuni şi
elaborează diverse clasificări şi tipologii ale in¬fractorilor.
Personalitatea infractorului prezintă de asemenea un
interes deo¬sebit pentru criminologie ca obiect al
profilaxiei.
Cercetările criminologice realizate dovedesc că uneori
comportamentul infractorului este determinat de conduita
victimei lui, trăsăturile personali-tăţii ei, precum şi de
relaţiile "infractor-victimă" apărute pînă sau în mo-mentul
incidentului. Astfel, conform rezultatelor investigaţiilor
victimolo-gice efectuate în Republica Moldova, 51,9 la
sută din victimele omorului săvîrşit în circumstanţe
agravante, 73 la sută din victimele infracţiunilor de
vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale şi 14,6
la sută din victimele violului au provocat atentatul criminal
împotriva lor."
Principalele sarcini ale victimologiei criminale sunt:
cercetarea rolului victimei în mecanismul criminologie al
infracţiunii prin prisma personalităţii şi comportamentului
ei, a raportului "infrac-tor-victimă" de pînă şi din
momentul incidentului, precum şi a situaţii-lor
victimogene;
studierea legităţilor şi particularităţilor victimizării şi
victimităţii în societate;
cercetarea problematicii vinovăţiei victimei, diferenţierii
răspunderii pe-nale şi individualizării pedepsei persoanelor
vinovate; elaborarea şi realizarea măsurilor de prevenire
victimologică; soluţionarea problemei compensării
prejudiciului cauzat victimelor prin infracţiune.
6. Reacţia socială împotriva criminalităţii se realizează atît
prin acţi-unea asupra cauzelor şi condiţiilor ei sociale şi
individuale (prevenire) cît şi prin reacţia socială împotriva
criminalităţii deja săvîrşite şi descoperite, în vederea
curmării activităţilor infracţionale, a împiedicării repetării
acestora, a tragerii la răspundere penală şi sancţionării
infractorilor, corectării şi ree-ducării condamnaţilor şi
reintegrării lor sociale post-penale. Problematica
criminologiei include prevenirea criminalităţii, eficienţa
sistemului de pe-depse penale, a regimurilor şi condiţiilor
de executare a pedepsei, precum şi reintegrarea socială a
delincvenţilor. Menţionăm că în procesul de comba-tere a
criminalităţii, criminologia îşi concentrează atenţia asupra
prevenirii acestui fenomen negativ.
4. Sistemul, scopul și funcțiile Criminologiei.
Scopul criminologiei este determinat de obiectul ei de
studiu, raporturile criminologiei cu alte discipline, mai ales
cu ştiinţele penale, precum şi de particularităţile specifice
ale cercetării criminologice. Criminologia, cercetînd
criminalitatea, tipurile infracţionale, infracţiunile concrete,
cauzele şi condiţiile lor, estimînd eficienţa măsurilor
utilizate la combaterea infracţionalismului, elaborează
propuneri şi recomandaţii pentru desăvîrşirea luptei
împotriva criminalităţii, contribuind astfel la stabilirea unei
politici penale eficiente.
Din cele menţionate pot fi evidenţiate scopul general şi
particular al ştiinţei respective. Scopul general al
criminologiei este fundamentarea unei politici penale
eficiente în măsură să determine prevenirea şi combaterea
fenomenului infracţional.
Funcţia descriptivă sau fenomenologică este prima
funcţie după importanţă la cunoaşterea obiectului
criminologiei. Descrierea fenomenului criminalităţii
reprezintă prin sine fixarea rezultatelor observării care sunt
necesare pentru stabilirea legităţilor şi relevarea esenţei
acestui fenomen social negativ. Funcţia respectivă doar
pregăteşte materialul empiric pentru operaţiile teoretice
unilaterale
. Funcţia explicativă. Explicarea reprezintă prin sine
relevarea esenţei obiectului cercetării în aşa fel, încît să
fie evidentă şi dovedită subordonarea obiectului explicat
(laturilor lui, legăturilor dintre componentele lui etc)
ansamblului de legi ale ştiinţei, sau unei anumite legi, sau
unui principiu al teoriei, sau anumitor reguli (axiome).
Funcţia respectivă a criminologiei se realizează prin
explicarea naturii, esenţei şi cauzelor care generează,
precum şi a condiţiilor care favorizează fenomenul
infracţional.
Funcţia predictivă. Cercetarea predictivă este
caracteristică tuturor
ştiinţelor cu excepţia celor excesiv descriptive. Rolul
ştiinţei este de a cu
noaşte profund şi multilateral fenomenele din natură şi
societate, iar pe baza
acestei cunoaşteri, de a prevedea desfăşurarea lor viitoare.
în criminologie predicţia vizează anticiparea unor
modificări cantitative şi calitative ale fenomenului
infracţional pe o anumită perioadă de timp în scopul
elaborării şi realizării unor măsuri adecvate pentru preveni-
rea şi combaterea acestuia. Poate fi prevăzută evoluţia
criminalităţii în ansamblu, a anumitor tipuri infracţionale,
precum şi evoluarea probabilităţii producerii faptei
infracţionale. Prin pronosticarea comportamentului infrac-
ţional individual se încearcă să se prevadă posibilitatea
comiterii în viitor a faptei criminale de către un anumit
individ precum şi posibilitatea repetării evenimentului
(riscul de recidivă).
Funcţia profilactică. Prin funcţia sa profilactică,
criminologia urmă
reşte scopul de a oferi un răspuns multiplelor necesităţi de
perfecţionare a
mecanismului de influenţă împotriva criminalităţii,
apreciază măsurile de
prevenire existente precum şi propune introducerea
întemeiată a unor mă
suri noi, elaborează modele teoretice ale actelor normative
în aspectul
preîntîmpinării infracţiunilor, stabileşte teoretic raportul
optimal dintre mă- şurile de reprimare a criminalilor şi
celelalte măsuri de prevenire a infracţiunilor. Valoarea şi
eficienţa socială a funcţiei profilactice a criminologiei
depinde de măsura în care sunt realizate funcţiile ei
anterioare. Investigaţiile respective concretizează sarcinile
şi obiectul profilaxiei, direcţiile şi mijloacele principale ale
prevenirii, cercul de subiecţi responsabili de realizarea lor,
resursele materiale ce vor asigura atingerea obiectivelor
pronosticate.
Aşadar funcţia profilactică a criminologiei se
materializează în elaborarea ştiinţifică a unui sistem
eficient de prevenire şi combatere a criminalităţii în
baza sintetizării cunoştinţelor teoretice şi rezultatelor «
practice referitoare la fenomenul infracţional, crimă,
personalitatea infractorului, cauzele şi condiţiile
criminalităţii, victima infracţiunii.
5. Criminologia în sistemul științelor moderne.
Raporturile Criminologiei cu ate științe.
criminologia interacţionează mai intens cu dreptul
penal. Raportul de dependenţă reciprocă între cele două
discipline este determinat de obiectul generic comun -
fenomenul infracţional, şi finalitatea comună - sporirea
eficienţei luptei cu criminalitatea. Raportul dintre
criminologie şi dreptul penal este un raport de
complementaritate şi nu de concurenţă sau de subordonare.
Doctrina dreptului penal şi legea penală pun la dispoziţia
criminologiei caracteristica juridică a infracţiunilor şi
infractorilor, stabilind, astfel, limitele studiului
criminologie
O interdependenţă deosebită se realizează şi în raport cu
dreptul pro¬cesual penal. Actualmente sporeşte necesitatea
utilizării datelor criminolo¬gice în toate fazele procesului
penal, în special la stabilirea circumstanţelor ce au
contribuit la săvîrşirea infracţiunii, a caracteristicilor
persoanei făptuitoru¬lui, clarificarea situaţiei comiterii
infracţiunii, motivelor de comportare a tutu¬ror
participanţilor la infracţiune, la pronunţarea sentinţelor de
condamnare de către instanţele judecătoreşti în raport cu
factorii criminogeni particulari şi generali care au
determinat infracţiunea şi consecinţele sale.
La rîndul ei, criminologia este interesată direct de
dobîndirea şi prelucra¬rea datelor privind cauzele şi
condiţiile săvîrşirii infracţiunilor concrete, metodele de
comitere, consecinţele criminale, personalitatea
infractorului, victimele infracţiunilor etc, rezultate din
activitatea de anchetă şi judecată.
Criminologia este, de asemenea, strîns legată de dreptul
execuţional pe¬nal sau penitenciar. Interconexiunea dintre
aceste două ştiinţe se realizează în procesul de cercetare a
personalităţii infractorului, în special în domeniul
combaterii recidivismului, la stabilirea eficienţei executării
pedepselor şi a măsurilor prin care au fost ele înlocuite,
precum şi în cadrul interacţiunii între organele de stat şi
organizaţiile obşteşti privind resocializarea şi reintegrarea
persoanelor care au executat pedeapsa. Dreptul execuţional
penal şi crimino¬logia elaborează împreună recomandări
privind prevenirea recidivismului, sporirea eficienţei
corectării şi reeducării condamnaţilor şi persoanelor cărora
pedeapsa le-a fost înlocuită prin alte măsuri de influenţă.
Criminologia este intim legată şi de criminalistică, care
studiază metodele tactice şi mijloacele tehnico-ştiinţifice
de descoperire şi cercetare a infracţiu¬nilor. Raportul
dintre criminologie şi criminalistică se realizează în
domeniul cercetării cauzelor infracţiunilor concrete.
Criminalistica oferă criminologiei informaţie despre
cauzele şi condiţiile săvîrşirii infracţiunilor concrete,
caracteristicile situaţiilor de comitere a
infracţiunilor, relaţiile dintre infractor şi victimă,
mijloacele tehnice şi tac¬tice de protecţie a persoanei şi
averii proprietarului de atentatele criminale etc. Datele
respective permit realizarea unor studii criminologice
profunde ale problemelor determinării şi cauzalităţii
fenomenului infracţional, pre¬cum şi a mecanismului
comportamentului infracţional, perfectarea tipologi¬ilor
criminologice ale infracţiunilor, situaţiilor criminogene
(victimogene), făptuitorilor şi victimelor infracţiunilor;
examinarea recomandărilor crimi-nalisticii ca parte
componentă a sistemului de prevenire şi analiza eficienţei
aplicării acestora. La rîndul său criminologia vine în
sprijinul criminalisticii cu cunoştinţe extrem de preţioase
referitoare la personalitatea infractorilor şi a victimelor, la
mecanismele trecerii la act, care o ajută la perfecţionarea
metodelor proprii de identificare şi cercetare.
Ştiinţa dreptului administrativ oferă criminologiei date
privind con-travenţiile administrative, precum şi despre
sarcinile şi funcţiile organelor de stat şi formaţiunilor
obşteşti în domeniul prevenirii faptelor ilegale. La rîndul
său criminologia, în limitele obiectului ei, studiază
sarcinile, conţi-nutul şi eficienţa activităţii acestor organe
şi organizaţii, analizează raportul între măsurile de
prevenire a infracţiunilor şi a altor încălcări de lege.
Datele ştiinţelor dreptului civil şi dreptului familiei
referitoare la sta-rea şi dinamica formelor de activitate a
populaţiei, nivelul de trai, divorţuri, conflictualitatea
intrafamilială etc. sunt extrem de preţioase pentru crimi-
nologie, care analizează impactul acestor fenomene asupra
criminalităţii. Datele respective sunt utilizate la studierea şi
aprecierea sarcinilor, locului şi eficienţei mijloacelor
juridice privind stabilitatea familiei, protecţia ma¬mei şi
copilului, precum şi la elaborarea măsurilor de prevenire a
infracţiu¬nilor intrafamiliale şi criminalităţii minorilor.
Criminologia se află în legătură şi cu numeroase discipline
nejuridice, cum ar fi sociologia, psihologia, statistica,
pedagogia, psihiatria etc, care toate studiază din unghiul
lor de vedere criminalitatea.
O importanţă deosebită prezintă determinarea raportului
dintre crimino-logie şi sociologie. Cunoştinţele sociologice
privind relaţiile şi procesele sociale, metodele şi tehnicile
din sfera sociologiei sunt utilizate în procesul realizării
studiilor criminologice, fiind adaptate obiectului cercetării.
Un domeniu comun al sociologiei criminale şi
criminologiei este cercetarea im-pactului factorilor
mediului social asupra fenomenului infracţional. Datele
sociologiei referitoare la deviaţiile sociale negative care nu
sunt infracţiuni, impactele macro- şi micromediilor sociale
asupra formării delincvenţilâr sunt extrem de preţioase
pentru cercetările criminologice aprofundate ale etiologiei
crimei şi criminalităţii, precum şi pentru desăvîrşirea
sistemului de prevenire a infracţiunilor.
Criminologia are legătură şi cu psihologia, în special cu
psihologia soci¬ală şi judiciară. Cunoştinţele psihologice
sunt necesare criminologiei la rele¬varea şi explicarea
cauzelor şi condiţiilor subiective ale criminalităţii şi
in¬fracţiunilor, la cercetarea personalităţii criminalului şi
clasificarea infractori¬lor, a motivaţiei şi mecanismului
comportamentului infracţional individual, precum şi la
elaborarea unor aspecte importante ale profilaxiei
criminologice.
Pentru criminologie, statistica judiciară constituie una din
sursele cele mai importante vizînd studierea criminalităţii
ca fenomen de masă. Datele statisticii penale a organelor
afacerilor interne, procuraturii şi judecătoriilor, precum şi
informaţia obţinută în rezultatul cercetărilor criminologice
con-crete reflectă starea, dinamica şi structura
criminalităţii, cauzele şi condiţiile ei, personalitatea
infractorilor, victimele infracţiunilor şi eficienţa măsurilor
de prevenire aplicate. Datele statisticii economice,
demografice, socio-cul-turale etc. sunt necesare la
cercetarea determinantelor criminalităţii şi ten¬dinţelor ei.
Metodele şi procedeele statistice sunt utilizate în procesul
studi¬ului criminologie la colectarea, prelucrarea şi analiza
informaţiei referitoare la fenomenele sociale de masă.
Criminologia are raporturi şi cu psihiatria, care se ocupă de
studiul bo-lilor mintale, a nevrozelor şi psihozelor, în
scopuri profilactice. Interconexi-unea dintre aceste două
discipline se realizează la soluţionarea problemelor de
etiologie şi prevenire a infracţiunilor comise de persoane
ce suferă de anomalii psihice (nevroze, psihoze etc).
Criminologia nu consideră că ge-neza criminalităţii e
cauzată de-asemenea factori criminogeni, greşeală fă-cută
tocmai de şcoala psihiatrică. Cînd persoanele ce manifestă
anomalii psihice sunt iresponsabile, faptele lor fiind în
afara domeniului criminalită-ţii, personalitatea acestor
oameni nu intră în sfera preocupărilor criminolo-giei. Dar
atunci cînd persoanele ce manifestă anomalii psihice sunt
respon-sabile pentru faptele lor infracţionale, anomaliile
psihice constituind doar circumstanţe atenuante,
criminalitatea de acest gen constituie obiect de stu¬diu al
ştiinţei criminologiei.
Raportul criminologiei şi pedagogiei care vizează
problemele instruirii şi educaţiei se realizează în timpul
studiului criminalităţii minorilor, recidivişti-lor,
infracţionalismului intrafamilial etc. Datele pedagogiei
sunt necesare de asemenea la elaborarea şi analiza
eficienţei măsurilor cu caracter educativ de influenţă
asupra delincvenţilor. Este întemeiată, în opinia noastră,
propunerea unor autori de a evidenţia o astfel de orientare
ştiinţifică cum este pedagogia
criminologică sau criminologia pedagogică ca produs al
interacţiunii între criminologie şi pedagogia
O interdependenţă deosebită se realizează şi cu ştiinţele
economice la cercetarea proceselor şi fenomenelor din
sfera economică care determină criminalitatea, precum şi
la elaborarea măsurilor economice de prevenire a
infracţiunilor. Studiind impactul proceselor demografice şi
determinantelor din sfera politică asupra criminalităţii,
criminologia se află în legătură, de asemenea, cu
demografia şi politologia. în calitate de bază metodologică
a criminologiei sunt legile, legităţile, categoriile şi
noţiunile filozofiei. Crimi-nologia se află în legătură şi cu
alte ştiinţe nejuridice cum sunt: cibernetica, genetica,
matematica, medicina, futurologia etc.
Aşadar, examinarea raporturilor criminologiei cu alte
discipline vizează în¬suşi locul ei în sistemul ştiinţelor
moderne şi confirmă caracterul autonom, uni¬tar,
interdisciplinar şi complex al ştiinţei criminologiei.
6Școala clasică de drept penal și criminologie.
Reprezentanţii şcolii clasice Cesare Beccaria, Jeremy
Bentham, John Howard, P.I.A. Feuerbach etc, fiind
influenţaţi de ideile iluministe, au respins în mod hotărît
conceperea teologică a infracţionalităţii ca rezultat al
influenţei forţelor satanei, consecinţă a uneltirilor
diavolului. Conform opiniei ştiinţifice a acestor savanţi
intelectul şi raţiunea sunt trăsăturile principale ale omului
în baza cărora poate fi formulată orice explicaţie privind
comportamentul lui individual şi social. Individul singur
îşi controlează soarta în conformitate cu libera sa voinţă.
Infracţiunea este rezultatul optării conştiente a omului
înzestrat cu o conştiinţă absolut liberă.
Şcoala clasică a dreptului penal şi a criminologiei este
reprezentată cel mai pregnant de juristul italian Cesare
Beccaria (1738-1794) care a sintetizat ideile iluminiştilor
în monografia "Dei delitti e dele pene" (Despre infracţiuni
şi pedepse) . Tezele formulate de Beccaria în lucrarea sa au
revoluţionat gîndirea juridică deschizînd noi orizonturi în
problematica crimei şi a justiţiei penale. Considerată ca un
veritabil monument al filozofiei juridice, opera respectivă
anticipează realizările dreptului penal modern, punînd pe
primul plan umanismul şi raţiunea, pledînd pentru
ridicarea omului împotriva violenţei şi a sistemului
inchizitorial, subliniind importanţa deosebită a prevenirii
delictelor119.
Punînd accent pe demnitatea umană şi respectarea
integrală a persoanei, Cesare Beccaria a impus în
conştiinţa epocii principii fundamentale pentru dreptul
penal modern, cum ar fi - legalitatea incriminării şi a
pedepsei, necesitatea individualizării pedepsei,
inevitabilitatea pedepsei, caracterul personal al pedepsei,
proporţionalizarea pedepsei în raport cu gravitatea faptei
7. Școala pozitivistă italiană de criminologie.
Reprezentanţii străluciţi ai şcolii respective cum ar fi
Cesare Lombroso, Enrico Ferri şi Rafaele Garofalo,
aducîndu-şi contribuţii originale la studiul
comportamentului criminal, cu detaşări vizibile de la un
punct de vedere la altul, ţin de o orientare filozofică şi
metodologică unică şi anume de cea care evită gîndirea de
tip deductivist şi acordă predilecţie cercetării pozitive pe
bază de experiment - deci pe bază de fapte observabile
şi verificabile. Fondatorul antropologiei criminale şi
iniţiatorul pozitivismului în ştiinţele penale rămîne a fi
considerat în istoria universală celebrul savant italian
Cesare Lombroso (1835-1909). în lucrarea sa publicată în
anul 1876 "L'uomo delinquente" (Omul delincvent) care
sintetizează rezultatele obţinute de dînsul în numeroasele
studii psihiatrice şi antropologice a criminalilor, medicul
legist italian susţine că ar fi găsit imaginea-model a
infractorului, pe care 1-a descris ca pe o fiinţă predestinată
să comită delicte datorită unor stigmate fizice şi psihice
înnăscute. Infractorul, în opinia lui Lombroso, este un tip
antropologic deosebit, fiind stimulat de a comite
infracţiunea în virtutea diverselor trăsături şi particularităţi
ale organizării sale. Infractorul nu se formează pe
parcursul vieţii, ci se naşte.
8. Criminologia modernă. Noile tendințe ale
criminologiei (neoclasică, radicală, moderată).
Direcțiile prioritare de cercetare.
În cadrul şcolii moderne, centrul de greutate al
cercetării criminologice se deplasează de la
problematica comportamentului delicvent şi a "trecerii
la act" spre descifrarea proceselor din societate prin care
anumite comportamente sunt etichetate drept "criminale",
studiul victimei infracţiunii şi examinarea formelor de
reacţie socială formală sau neformală . Criminologia
modernă a descoperit fenomenul victimei infracţiunii,
precum şi funcţiile controlului formal şi neformal din
partea societăţii care au fost apreciate critic sub aspectul
rolului de curmare cît şi de favorizare a fenomenului
infracţional. Printre elaborările conceptual-teoretice ale
criminologiei moderne, privind comportamentul
infracţional, pot fi menţionate interactionismul şi
stratificarea - conflictul de cultură151. Interactionismul
propune o nouă abordare a problematicii cauzalităţii în
criminologie depăşind modelul multifactorial al
criminalităţii, care se limita la o enumerare simplă a
factorilor criminogeni. Concepţia stratificării a fost
elaborată pe baza rezultatelor cercetărilor sociologice
privind structura societăţii contemporane. Conform acestei
concepţii societatea este constituită din diverse grupuri
sociale diferenţiate în baza diferitor criterii: profesional,
etnic, ideologic, de vîrstă, sex etc. între aceste gru puri
(straturi) există contradicţii, apar conflicte care devin o
sursă a nemulţă- niirii, iar în unele cazuri un imbold al
încălcărilor de lege. Este fundamental cercetată problema
cauzalităţii criminalităţii. Un şir de cercetări au fost
dedicate problemei prevenirii
infracţionalismului.Criminologi ai RM: Gheorghe
Gladchi, Igor Zaporojan, Veaceslav Untilă, Mihai Laşcu.
9. Instituții și organizații internaționale de
criminologie.
1. Asociaţia Internaţională a Juriştilor şi
Criminaliştilor
2. Societatea Internaţională de Criminologie
3. Centrul Internaţional de Criminologie Clinică.4
4. Societatea Internaţională de Victimologie,
5. Comitetul de Cercetare în domeniul sociologiei
deviaţiilor şi controlului social
6. Societatea Internaţională de Protecţie Socială
7. Comitetul pentru prevenirea criminalităţii şi lupta
contra delincventei.
8. Comisia Naţiunilor Unite pentru prevenirea
criminalităţii şi justiţie penală
9. Direcţia principală pentru prevenirea
criminalităţii şi justiţie penală
10. Institutul Interegional de Cercetări asupra Crimei
şi Justiţiei
11. Institutul European pentru Controlul şi
Prevenirea Criminalităţii
12. Centrul Internaţional pentru Reforma Politicii şi
Legii Penale (Vancouver, Canada), institutele
ONU pentru prevenirea criminalităţii şi
tratamentul delincvenţilor din Asia şi Extremul
Orient (UNAFEI - Fuchu, Japonia), America
Latină şi Caraibe (ILANUD - San Jose, Costa
Rica), Arfica (U.N.AFRI - Kampala, Uganda),
Australia (A.I.C. - Canbera) şi ţările arabe
(A.S.S.T.C. - Riyad, Arabia Saudită).
13. Direcţia pentru problemele criminale a
Consiliului Europei
14. Biroul ECCP şi Consiliul Ştiinţific Criminologie
10. Conceptul de metodologie a cercetării
criminologice. Programul cercetării
criminologice.
Prin metodologia cercetării criminologice înțelegem
sistemul de metode ,procedee și tehnici de colectare
,prelucrare și analiză a informației despre criminalitate
,personalitatea infractorului ,victima infracțiunii ,cauzele și
condițiile criminalității și măsurile de prevenire ale
criminalității ,precum și metodele de prognozare și
planificare criminologică de elaborare a propunerilor
privind desăfîrșirea practicii de lupta cu criminalitatea și
de verificare și evaluare a acestor propuneri .Metoda de
cercetare este considerată modul principal de colectare
,prelucrare și analiză a datelor .Metodele de cercetare sunt
clasificate potrivit gradului de generalitate :
1.metode științifice generale
(sistemică,istorică,logică,comparativă)
2.metodele științelor concrete (juridice
,sociologice,psihologice,statistice)
3.tehnicile de colectare a datelor (chestionarul
,interviul,colectarea datelor din dosare și acte,teste)
4.tehnici de prelucrare a datelor (calcule statistice,procedee
de comparație )
Fiind o știință interdisciplinară criminologia folosește mai
multe metode proprii altor științe :metode
sociologice,metode psihologice,juridice
,economice,biologice,medicale.
Criminologia utilizează aceste metode și tehnici într-un
mod specific de abordare și conform obiectului său de
cercetare .
Programul cercetării criminologice –reprezintă dezvăluirea
premizelor teoretico-metodologice ale studiului preconizat
,în conformitate cu obiectivele și ipotezele acestuia ,cu
indicarea procedurilor cercetării și a succesivității
operațiilor de verificare a ipotezelor înaintate ,astfel
programul cercetării criminologice cuprinde:
1.concepția cercetării (ideea)
2.obiectivele și ipotezele cercetării
3.metodele tehnice și procedurile de cercetare
4.succesivitatea logică a operațiilor de verificare a
ipotezelor formulate .
11 Metode si tehnici statistici in cercetarea
criminological
Deosebim 3 metode principale ale vercetari statistici: 1
Observarea statistica.2 Centralizarea si grupul datelor
colectate .3 Prelucrarea si analiza indicate statisticii.
>Observarea statistica: consta in evidenta si inregistrarea
unitatilor care constitue totalitatea cercetari , precum si
trasaturile caracteristice ale acestor unitati . Observarea
statistica poate fi de mai multe feluri : observarea
neintrerupta sau continua: observarea de o singura data
:Observarea directa prin sondaj prin baza de acte ,
observarea compacta sau partial.In scopul realizari
observari statistici sunt folosite fisele de evidenta statistica
primara , este important ca criminologia sa cunoasca
continutul acestor fise elaborate de organul de drept.
> Centralizarea si grupul datelor statistici care consta in
sistematizarea si insumarea tuturor fiselor de evidenta
primara apoi grupul acestora in baza criteriilor statistici.
Gruparea statistica consta in diferentierea totalitatilor
sttistice cercetate dupa anumite caracteristici in grupe
omogene din punctual de vedere coloctiv (ex. Dupa tipul
innfractiuni sau dupa virsta infracorului) In functiile de
obiectivele deosebim trei tipuri de grupari: 1 gr.
Tipologic,2 gr destructura sau de variatie ,3 gr, analitic
> Analiza statistica reprezinta procesul si rezultatul
comparari datelor obtinute generalizari acestora,stabiliri
interconexiunilor si legitatilor care caracterizeaza
fenomenele si procesele importante sub aspect
criminologic.Scopul analizei statistice nu este caracteristic
unui numar a crimei doar iterpretarea corecta a acestora
evaluarea si concluziile practice in baza cercetari
numarice.Analiza statistica cuprinde doua faze 1
prelucrarea datelor.2 analiza propriu zisa.
12.Metodele si tehnicile sociologice
In cercetarile criminologice frecvent sunt utilizate
urmatoarele metode si tehnici sociologice:metoda
chestionari , interviul, testarea observatia , experimental ,
cercetarea dosarelor penale si altor documente, metoda
aprecieriilor dae de experti
Spre deosebire de metodele statistice care presupun
evidenta totala a informatiei necesare , gruparea,
prelucrarea si analiza intregii totalitati statistice, prin
metodele sociologice este investigat numai un lot
reprezentativ al totalitati , adica un esantion. Prin esantion
se intelege o submultime sau o parte a populatiei statistice
prelevate dupa unele procedee tehnice de sondaj , bine
precizate. El serveste drept sursa de informative pentru
investigarea proprietatilor intregii populatii .Asadar
esantionull este modelul micsorat al totalitatilor generale,
in literature de specialitate santionul se mai numeste
(selectile).
13 Metodele si tehnicile psihologice , juridice ,
matimatice
In cadrul cercetarilor criminologice pot fi utilizate altfel de
metode tehnice si procedee psihologice cum
sunt:chesionarea , interviul,observarea ,
testul,experimental, metode sociometrice.Cu ajutorul
acestor metode si tehnici sunt cercetate trasaturile
hsihologice ale personalitati infractorlului,, persoanelor
predispose spre savirsirea infractiunilor , mecanismul
psihologic al comportamentului infractional, precum si
particularilatile psihologice ale victimilor infractiunilor.
Studiul trasaturilor psihologice ale personalitati
infractorului urmareste urmatoarele obiective: sa releve
sistemul de valori nivelul intelectului , autoaprecierea
personalitati, reactiile emotive si gradul de schimbare a
acestora , stereotipul de reactionare la diferitele situati si
capacitatea de a-si schimba modul obishnuit de luare si
realizare a deciziilor . sa cerceteze refractarea in constiinta
infractorilir a influentilor externe in procesul formari si
realizarii deciziei privind comiterea infractiuni:sa
stabileasca daca s-a schimbat atitudinea persoanei dupa
comiterea infractiuni inclusive in procesul executari
pedepsei.
Cercetarile psihologice ale persoanelor predispose spre
savirsirea infractiunilor contribute la stabilirea gradului de
manifestre a particularitatilor criminogene ale acestor si
intensificarea in cazurile necesare a masurilor de
profilaxiei cu character educative . in cadrul studiilor
psihologice a victimilor infractiunilor sunt descoperite
acele trasaturi moral-psihologice care determina
vulnerabilitatea victimala a acestor sunt elaborate masuri si
modalitati de pervenire victimologica reabilitatre si
resocializare a persoanelor vatamate.
Dintre metodele tehnice si procedeele juridice sunt
importante pentru cercetarile criminologice in special
metodele de drept comparat precum si procedeele de
analiza a practice de elaborare si aplicare a normelor de
drept.Metoda de drept comparat permite a aprecia
eficacitatea sistemelor de drept penal executional penal si
drept procesula penal in diferite state ale lumii in
contextual raportului dintre aceste sisteme si starea
criminalitati sau alti factor sociali .
14.Notiunea si trasaturile principale ale criminalitati .
Criminalitatea ete un fenomen social
negative,periculospentru societate .juridic penal si istoric
o-evolutiv care reprezinta un sistemde intractiuni savirsite
pe un anumit teritoriu intro perioada determinate de timp.
Treasaturile principale ale crim.
1 caracterul istorico evolutiv a crim.
2 natura sociala a criminalitati
3 natura juridical a crim.
4 pricolul social a crim.
5 caracterul systemic al creim.
6 caracterul de masa al crim.
15.Indici statistici ai criminalitati
În literatura de specialitate, criminalitatea este
caracterizată de trei indici de bază: nivelul, structura şi
dinamica.
Nivelul criminalităţii este o caracteristică cantitativă
exprimată prin suma crimelor săvîrşite şi a persoanelor ce
le-au comis, precum şi prin coeficienţi sau indici relativi ai
criminalităţii.
Menţionăm la fel că, în practică, pentru caracteristica
cantitativă a criminalităţii se utilizează combinarea a două
noţiuni: starea şi nivelul criminalităţii.
Starea criminalităţii reprezintă numărul infracţiunilor
săvîrşite şi al persoanelor ce le-au comis, pe un anumit
teritoriu într-o perioadă de timp stabilită. Nivelul
criminalităţii reprezintă valoarea determinată din numărul
total de infracţiuni săvîrşite pe un teritoriu determinat într-
o perioadă de timp stabilită, raportat la numărul exact de
populaţie, spre exemplu la 1.000, 10.000 sau 100.000.
Alături de starea criminalităţii, o altă metodă este
compararea. Compararea în spaţiu permite compararea
criminalităţii din două teritorii diferite, evaluată într-un
interval de timp stabilit. Compararea în timp constă în
compararea criminalităţii, evaluată pe un teritoriu stabilit
în diferite perioade de timp.
Dinamica criminalităţii reprezintă modificările cantitative
şi calitative intervenite în structura acestui fenomen, prin
comparaţie cu intervale de timp şi spaţiu succesive, si crimin.latenta reprezinta ansamblul infr.care desi au fost
reflectînd cursul general al criminalităţii şi tendinţele sale. aduse la cunostinta org.de dr.,din anumite motive nu au
În asemenea mod, dinamica criminalităţii permite a fost ilustrate in datele statisticii oficiale a
elabora atît ipotezele realiste privind cauzele care
criminalitatii.Existenta „cifrei negre”a crimin. Genereaza
generează criminalitatea, cît şi prognoze pentru
desfăşurarea ei probabilă, preconizîndu-se, totodată, un sir de consecinte negative: 1.este denaturata imaginea
mijloace de profilaxie mai eficiente. dimensiunilor si structurii reale a crimin.,a volumului si
Starea criminalităţii, desemnează situaţia dimensională carcaterul prejudiciilor cauzate cetatenilor,organizatiilor si
(spaţial-temporală) a criminalităţii în societate, se societatii in ansamblu.2.se impiedica relevarea
utilizează şi conceptul de structură a criminalităţii. circumstantelor care favorizeaza comiterea infr.3.este
Structura desemnează modul de organizare internă, de limitata posibilitatea de a pronostica criminalitatea si de a
alcătuire a realităţii materiale, obiective, precum şi
elabora metode eficiente de prevenire si combatere a
organizarea fiecărui element component unul faţă de altul.
Dacă starea criminalităţii reprezintă caracteristicile acesteia.Metodele: 1.analiza comparativa a unor indici
cantitative, atunci structura – pe cele calitative. statistici (de exemplu compararea numarului de
omoruri,vatamari corporale grave,mai putin
grave,usoare).2.analiza comparativa a datelor statisticii
16.Formele crim.dupa gradul de relevare si cunoastere. criminale ,a statisticii cu privire la delictele de drept civil
Crim.studiaza formele criminalitatii dupa aceste criterii in contraventiile si incalcarile de disciplina (sunt analizate in
primul rind in scopuri profilactice. Parerile autorilor sunt ansamblu materialele organelor de drept, organelor de
diferite insa pentru analiza criminologica a fenomenului control si organizatilor de protectie a dr.
infr.uneori este rational sa se distinga si sa se precizeze omului)3.compararea datelor statisticii criminale cu
urmatoarele forme de criminalitate: 1.criminalitatea declaratiile,petitiile ,comunicarile despre infractiuni
reala(insumeaza totalitatea infr.savirsite efectiv pe un adresate nu numai organelor de dr. Dar si mass-media
anumit teritoriu,intro perioada de timp precum si a altor organizatii.4.metoda aprecierii date de
determinata,indiferent daca ele sunt sau nu cunoscute de experi.5.efectuarea sondajelor sociologice. 6.metoda
organele de justitie.aceasta categorie are un grad mare de observatiei si experimentului.
generalitate,incluzind toate celelalte categorii de
criminalitate) 2."cifra neagra”a criminalit. Numita si 18.Determinarea si cauzalitatea criminalitatii.
criminalit. Latenta,cuprinde totalitatea infract. Savirsite in Determinarea crimin.sunt acei factori(circumstante sau
cadrul criminalt. Reale,dar nerelevate si desigur determinante) care influenteaza asupra
neinregistrate in statistica generala si cea criminalitatii.procesul determinarii crimin.reprezinta prin
penala)3.criminalitatea relevata (cuprinde totalitatea sine o interactiune complicata a diferitor tipuri de legaturi:
infr.cunoscute si relevate de organele judiciare ce au cauzale,functionale,statistice,legaturi ale starilor
misiunea cunoasterii si urmaririi infr.savirsite in etc.Dependenta functionala releva concordanta obectiva
societate.Ea se subdivide in crimin.inregistrata si paralelismul in concordanta si schimbarea a doi factori(de
crimin.ascunsa).4.crimin.inregistrata(numita si exemplu sporirea somajului genereaza concomitent atit
crimin.aparenta.cuprinde toate acelea fapte care par sa cresterea furturilor cit si reducerea nielului capacitatii de
constituie infractiune si care au foat aduse la cunostinta cumparare).legatura statica releva schimbarea valorii unui
organelor de drept fiind inregistrate in modul anumit factor sau fenomen in functie de schimbarea altuia.
corespunzator).5.crimin.descoperita(cuprinde infr.care fac Legatura starilor se caracterizeaza prin aceea ca o stare a
obiectul unor dosare penale ce au ajuns la punctul unui anumit fenomen in momentul dat,in anumite conditii
inaintarii invinuirii . Se subdivide in crimin.consamnata si va determina in mod necesar starea acestui fenomen in alt
necondamnata). 6.crimin. condamnata (cuprinde totalitatea moment. Cauzalitatea este tipul principal de
infr.pentru care sau pronuntat sentinte de condamnare determinare,este o forma a interactiunii dintre fenomene si
ramase definitive). procese si reprezinta prin sin elegatura
obectiva,genetica(adica acea legatura care
17. „cifra neagra”a genereaza,produce anumite fenomene din altele)dintre
criminalitatii:notiunea,formele,consecintele,metodele doua fenomene:cauza si efect. Cauze ale criminalitatii sunt
de cunoastere. Cifra neagra potrivit literaturii poate fi fenomenele social psihologice care nemijlocit
definita ca ansamblul infractiunilor care se comit efectiv genereaza,reproduce criminalitatea si infractiunea.cele mai
,dar nu sunt incluse in statistica oficiala.Ea cuprinde frecventa cauze ale infractiunilor
infractiunile necunoascute si tainuite. Criminalitatea sunt:lacomia,agresivitatea
necunoscuta reprezinta totalitatea infr.,care au fost comise antiumana,nationalismul,neglijirea regulilor generale ale
dar care din anumite considerente nu au fost aduse la societatii etc.
cunostinta organelor de dr. Sau acestea nu detin nici o
informatie referitoare la ele.Criminalitatea tainuita numita
19.modele de abordare a cauzalitatii in criminologie. In
literat. Crimin.sunt redate 4 modalitati de explicare a
criminalitatii: 1.miodelul conditional(factorial)-prin cauza
se inteleg conditiile necesare si suficiente pentru efectul
dat sau totalitatea circumstantelor care au determinat
efectul. Se disting doua modalitati ale ale abordarii
conditionale: modelul monofactorial si multifactorial.
2.modelul traditional-in cadrul modelului dar prin cauza se
intelege un impact fortat din exterior care genereaza
infractiunea si criminalitatea(este utilizata la infractiuni
concrete).3.modelul traditional-dialectic –conform acestuia
cauza sunt toate fenomenele care genereaza efectul dat.O
categorie de baza a modelului dat este notiunea de cauza
nemijlocita sau apropiata a infractiunii.cauza respectiva are
natura subiectiva si se exprima prin trasaturile
personalitatii. 4. Modelul interactionist –prin cauza a
comportamentului infractional si criminalitatii se intelege
interactiunea intre mediu si personalitatea faptuitorului.
20.Nivelurile cauzalitatii fenomenului infractional.
Clasificare cauzelor si conditiilor criminalitatii.
Cauzalitatea fenomenelor sociale poate fi cercetata la
nivelul social general(filozofic),de grup(sociologic),si
individual(psihologic).La nivelul individual este studiat
mecanismul comportamentului infractional
individual,personalitatea infr.si cauzele faptei acesteia. La
celelalte nivele sunt cercetate starea,structura si tendintele
criminalitatii in ansamblu ,cauzele acesteia precum si
anumite tipuri de infractiuni.Clasificarea(unii autori) Dupa
natura acestora: obiective(contradictiile existentei sociale
care genereaza motivatia antisociala) subiective(anumite
elemente ale psinologiei sociale care se exprima prin
necesitatile ,interesele,scopurile etc.a pers.care comit infr.)
Alti autori pun la baza clasificarii conceptul filosofic de
cauza complexa –ansamblul tuturor circumstantelor care
determina aparitia efectului, si conceptul de cauza
specifica adica circumstantele concrete care determina
efectul. cauzele si conditiile criminalitatii dupa nivelul
actiunii acestora sunt grupate in :1.cauzele si conditiile
crimin. in ansamblu sau determinantele generale,2.cauzele
si conditiile anumitor tipuri infractionale ,3.cauzele si
conditiile infractiunii concrete.
26. Particularitățile orientării bio -
antropologice în Criminologie. Teoria
endocrinologică a criminalității. Cromozo mul
crimei. Inteligența și crima.
Teoria endocrinologică. Dezvoltarea medicinii a
atras atenţia savanţilor asupra rolului glandelor
cu secreţie internă (endocrine) şi în special
asupra consecinţelor disfuncţiilor acestora,
fiindcă s-a stabilit că există o interdependenţă
între ele şi sistemul nervos (central şi periferic).
Endocrinologii menţionează că disfunctiile unor
astfel de glande ca hipofiza, epifiza, glanda
tiroidă, suprarenală, pancreasul generează
multiple consecinţe, inclusiv tulburări ale
psihicului.Aceste rezultate au fost utiliza te şi în
criminologie. Şchlapp M.G., SmithE.H. şi
Berman L. consideră că disfunctiile glandelor
endocrine sunt factori criminogeni principali.Au
fost elaborate tipologii în baza acestor factori.
Astfel, hoţul şi ucigaşul au fost descrişi în
exclusivitate pe baza particularităţilor glandelor
endocrine ale acestora. S -a constatat că circa o
treime din toţi condamnaţii suferă de o
instabilitate emotivă, cauza probabilă a cărora
sunt patologia glandelor endocrine şi toxicozele
Cromozo mul crimei. Una din controversele
ştiinţifice moderne a fost constituită de apariţia
studiilor asupra anomaliilor cromozomilor
sexuali. Pentru femei este caracteristică
îmbinarea de cromozomi XX, iar pentru bărbaţi –
îmbinarea de cromozomi XY. S -a stabilit că
persoanele care posedă cromozomi suplimentari
se caracterizează prin agresivitate, comportament
asocial, labilitate, afectivitate etc.
Inteligenţa şi crima. Autorii teoriilor elaborate
ulterior au ţinut cont deconsecinţele dezvoltării
insuficiente sau ale devierilor psihi ce, estimîndu-
le drept factori criminogeni. S -au realizat studii
în scopul stabilirii impactului deficitului mental
(oligofrenia) asupra comportamentului. A fost
cercetată, de asemenea, influenţa diferitelor boli
psihice şi altor tulburări ale echilibrului psihic
(psihopatia), inclusiv a nivelului redus de
inteligenţă, asupra criminalităţii.
27. Teoria atavismului evoluționist. Teoriile eredității.
Teoriile biotipurilor criminale. Teoria atavismului
evoluţionist a fost elaborată de Cesare Lombraso, profesor
de medicină legală şi antropologie la Universitatea din
Torino, considerat drept creatorul criminologiei
antropologice. Teoria dată se bazează pe teoriile
evoluţioniste ale lui Darwin, lucrările de frenologie ale
medicului vienez Frederik Joseph Gali, studiile de
fizionomie ale lui J. K. Lovater, conceptele lui Charles
Morel asupra rolului degenerescentei speciei umane etc.
Menţionăm că autorul a studiat nu numai contemporanii
săi, dar şi craniile infractorilor din evul mediu descoperind
mormintele acestora387. în baza cercetărilor psihiatrice şi
antropologice realizate, C. Lombroso a formulat ipoteza
atavismului evoluţionist, potrivit căreia comportamentul
infracţional reprezintă prin sine un fenomen biologic
natural, determinat de particularităţile fizice şi psihice ale
făptuitorului. Particularităţile fizice ale infractorului erau
considerate caracterele omului primitiv care pot apărea la
anumite persoane sub forma unor "stigmate anatomice". C.
Lombroso a elaborat un tabel cu caracteristici ale
infractorului înnăscut, adică astfel de trăsături, care fiind
relevate prin măsurarea directă a caracterelor fizice ale
unei sau altei persoane, ne-ar fi ajutat să decidem dacă
avem în faţă un infractor înnăscut sau nu.
Teoriile eredităţii Concepţia lombrosiană era criticată nu
numai de reprezentanţii orientării sociologice în
criminologie, dar şi de către savanţii care recunoşteau
importanţa esenţială a factorilor biologici în etiologia
crimei. Astfel, medicul englez Charles Goring (1870 -
1919), cercetînd circa 3000 de recidivişti şi un număr de
studenţi, soldaţi şi alte persoane aflate la tratament în
diferite spitale, nu a descoperit nici o diferenţă
semnificativă între trăsăturile fizice ale criminalilor în
raport cu grupul de control. Cercetătorul constată însă o
anumită inferioritate de ordin fizic în rîndul infractorilor
(mai ales sub raportul înălţimii şi al greutăţii), pe care o
pune însă pe seama eredităţii. Comportamentul social este
considerat astfel, un comportament moştenit;criminalitatea
membrilor unei anumite familii (părinţii, copiii, fraţii,
surorile) fiind condiţionată de ereditate. Autorul considera
că 68 la sută din urmaşii infractorilor devin şi ei infractori,
minimalizînd sau chiar negînd influenţa mediului social.
Goring propune ca remediu împotriva crimei eugenia
(modificarea tendinţelor criminale, izolarea şi
supravegherea celor predispuşi de a comite crime,
reglementări speciale privind procrearea în cazul debililor
mentali şi epilepticilor).
Teoriile biotipurilor criminale Varianta modernă a
antropologiei criminale o reprezintă curentul biotipologic,
ce are la bază clasificările făcute îndeosebi de E.
Kretschmer în Germania, N. Pende în Italia şi W. Sheldon
în S.U.A. Aceste teorii încercau să stabilească legătura
între particularităţile constituţiei fizice şi ale
comportamentului delincvent. \ E. Kretschmer a stabilit
următoarele tipuri după constituţia corpului:.leptosom sau
astenic, caracterizat prin trăsături longiline, umeri înguşti
şi musculatură subdezvoltată; este tipul rece,
rezervat,nesociabil; .atletic, cu musculatură puternică,
robust, prezintă o bună stabilitate psihologică dar
ocazional poate deveni exploziv; .picnic, scund şi rotund,
cu tendinţe spre îngrăşare, este prietenos şi sociabil;
.displastic, se caracterizează prin disfuncţionalităţi
glandulare. E. Kretschmer era convins că acestor tipuri le
corespund anumite constituţii psihologice. După părerea
autorului există două forme extreme ale deranjamentului
psihic: schizofrenia şi psihoza maniacal - depresivă.
Fiecare din aceste forme corespunde unui anumit tip de
constituţie fizică.
28. Teoriile constituției delincvente. Cercetarea bio-
antropologică modernă în Criminologie: abordări și
rezultate. Criminologia clinică.
Teoria constituţiei delincvente Această teorie a fost
promovată de criminologul italian Benigno di Tulio care a
elaborat o concepţie similară cu cea propusă de O.
Kinberg, dar cu o semnificaţie mai largă. Potrivit lui B. di
Tulio, constituţia delincventă include concomitent atît
elemente de tip ereditar cît şi elemente dobîndite (mai ales,
în timpul copilăriei). Astfel, constituţia delincventă este
compusă dintr-o pluralitate de elemente (ereditare şi
dobîndite) ce determină tendinţele criminogene, dar nu duc
în mod automat la comiterea de infracţiuni, ci numai
favorizează ca un subiect să comită crima mai uşor decît
altul. Teoria constituţiei delincvente se mai deosebeşte de
determinismul biologic clasic şi prin introducerea
conceptului de prag ce reprezintă nivelul de la care
excitaţiile exterioare îl determină pe individ să comită
infracţiunea. Aşadar, dacă toţi indivizii pot avea reacţii
antisociale, atunci declanşarea acestora este condiţionată
de o anumită intensitate a stimulului. Pragul este specific
pentru fiecare individ predispus natural la comiterea unor
fapte penale. Unii indivizi comit infracţiunea sub influenţa
unui stimul slab, alţii - sub influenţa unui stimul mai
puternic, sunt persoane care comit fapte socialmente
periculoase numai în împrejurări cu totul excepţionale.
Teoria criminologiei clinice În cadrul lucrărilor celui de
al VII-lea Congres de Criminologie din a. 1973, de la
Belgrad, criminologia clinică a fost considerată ca
reprezentând una dintre tendinţele fundamentale ale
criminologiei contemporane. Unul din cei mai de seamă
reprezentanţi occidentali ai criminologiei clinice este Jean
Pinatel. Această teorie este destul de răspândită în Franţa,
Portugalia, Spania, Germania şi America Latină. Ideile
fundamentale ale criminologiei clinice izvorăsc din
lucrările precursorilor antropologiei criminale italiene şi-n
special din cele ale lui Cezare Lombroso. Conceptul de
bază al criminologiei clinice rezidă în noţiunea de “stare de
pericol” cu semnificaţia de periculozitate potenţială a unui
individ a cărui stare mintală pune în pericol ordinea
publică şi securitatea persoanelor. Astfel, faţă de individul
respectiv este necesară internarea într-o instituţie
psihiatrică pe un termen nedeterminat . Criminologia
clinică utilizează o gamă variată de investigaţii, inclusiv
cele de ordin medical, psihiatric şi psihologic.Sunt foarte
interesante recomandările criminologiei clinice în
domeniul profilaxiei criminale, cum ar fi:- extragerea
chirurgicală a zonelor presupuse a fi zone de agresivitate;-
utilizarea tranchilizantelor şi antidepresivelor în cazul
delincvenţilor psihopaţi;- castrarea în scopuri terapeutice a
delincvenţilor sexuali;- practicarea psihanalizei pentru
înlăturarea răbufnirilor criminale;- utilizarea
narcodiagnosticului ş.a
29. Particularitățile orientării psiho logice în
Criminologie. Teoria psiho morală. Teoria
personalității criminale.
Teoriapsihomorală Principalul reprezentant al teoriei
psihomorale este psihiatrul belgian Etienne de Greeff.
Potrivit autorului, structurile afective ale individului sunt
determinate de două grupuri fundamentale de instincte: de
apărare şi de simpatie. în cazul cînd copilăria individului
este trăită zbuciumat, aceste instincte se pot altera,
instalîndu-se un sentiment de injustiţie, o stare de inhibiţie
şi indiferenţă afectivă. în opinia lui E. de Greeff,
personalitatea infractorului se structurează de-a lungul
unui proces lent de degradare morală a individului,
denumit proces criminogen care, în final, îl conduce la
comiterea actului infracţional. în evoluţia acestui proces,
autorul distinge trei etape. în prima etapă individul normal
suferă o degradare progresivă a personalităţii ca urmare a
unor frustări repetate. Convins de injustiţia mediului social
în care trăieşte,el nu mai găseşte nici o raţiune pentru a
respecta codul moral al acestui mediu. Această etapă este
numită de autor "faza asentimentului temperat", în timpul
căreia se naşte ideea de crimă. în cea de a doua etapă,
denumită a asentimentului formulat, individul acceptă
comiterea crimei, îşi caută justificări, îşi schimbă modul de
a fi,limbajul, caută un mediu social tolerant.în cea de a
treia etapă apare criza, în decursul căreia este acceptată
eliminarea victimei, căutîndu-se numai ocazia favorabilă
pentru trecerea la act. In această ultimă fază, individul
trece prin aşa-numita stare periculoasă, care anunţă
eminenţa trecerii la act. Aceste două concepte ocupă un loc
central în lucrările lui E. de Greeff.
Teoria personalităţii criminale Această teorie aparţine
cunoscutului penalist şi criminolog francez Jean Pinatel şi
reprezintă una din cele mai avansate teorii formulate în
cadrul orientării psihologice. J. Pinatel construieşte o
teorie explicativă centrată în jurul conceptului de
personalitate criminală, care fără a fi un tip antropologic,
ca cel lombrozian, adică în mod obiectiv şi genetic
determinat – poate deveni un concept operaţional, un
model care poate fi utilizat în cercetările criminologice.J.
Pinatel respinge teza existenţei unei diferenţe de natură
între infractor şi noninfractor. Autorul admite doar
existenţa unei diferenţe de grad (adică diferenţă a
nivelurilor de la care impulsurile endogene şi excitaţiile
exogene îl determină pe subiect să comită infracţiunea)
între personalitatea infractorului şi personalitatea
noninfractorului, ca şi între diferitele categorii de infractori
de la ocazional la recidivist înrăit. Pentru a pune în lumină
această diferenţă de grad este necesar să se evidenţieze
trăsăturile psihologice care determină transformarea
asentimentului temperat în asentiment tolerat şi mai apoi
trecerea la act. Autorul consideră că trăsăturile frecvent
întîlnite la infractori (egocentrismul, labilitatea psihică,
agresivitatea şi indiferenţa afectivă), luate izolat, nu sunt
specifice doar acestei categorii de persoane şi numai
reunirea lor într-o constelaţie conferă personalităţii un
caracter infracţional. Această constelaţie de trăsă- turi ar
prezenta nucleul central al personalităţii
criminale.Referindu-se la rolul fiecăruia dintre cele patru
componente ale nucleului personalităţii, Pinatel le atribuie
următoarea distribuţie: agresivitatea joacă un rol de
incitare, fiind o componentă activă, celelalte trei -
egocentrismul, labilitatea, indiferenţa afectivă au rolul de a
neutraliza inhibiţia trecerii la act prin împiedicarea
indivizilor de a lua corect în considerare aprecierea socială
ori sentimentul de compasiune şi simpatie pentru altul,,
adică rolul lor este de a da cale liberă de manifestare a
agresivităţii.
30. Teoria freudiană. Complexul vinovăției și
crima. Teoriile post -freudiene.
Teoria freudiană O influenţă deosebită asupra explicării
etiologiei comportamentului infracţional l-au avut teoriile
psihanalitice. Creator al acestei orientări este psihologul,
fiziologul şi neurologul austriac Sigmund Freud (1856 -
1939).Prin cercetările realizate, el a încercat să
demonstreze existenţa unei personalităţi antisociale ce ţine
de sfera psihologiei normale şi să explice mecanismul
formării acesteia. Freud era convins că dezvoltarea şi
structura personalităţii este determinată de pulsiunile
inconştiente (iraţionale) care sunt antagoniste conştiinţei
umane. Astfel, pulsiunile inconştiente reprezintă factorul
determinant al vieţii psihice . Nucleul teoriei freudiene îl
constituie ideea despre conflictul (războiul) permanent
dintre pulsiunile iraţionale interne şi necesitatea de a
supravieţui în mediul social care este duşmănos pentru
acest individ. Freud presupune că psihicul uman are o
anumită structură şi încearcă să descrie mecanismul
funcţionării acesteia.
31. Particularitățile orientării sociologice în
Criminologie. Școala cartografică sau geografică.
Teoriile ecologice.
TEORII DE ORIENTARE SOCIOLOGICĂ Începutul
secolului XX a fost marcat de o puternică dezvoltare a
sociologiei criminologice pe continentul american.
Delincvenţa, în special cea juvenilă, a constituit o
preocupare constantă a sociologilor americani.1 Pornind
de la diversitatea teoriilor este foarte dificilă clasificarea
lor. Unii autori2 au clasificat teoriile sociologice
contemporane în trei orientări: 1) teoriile structurii sociale
(curentele culturalist şi funcţionalist); 2) teoriile proceselor
sociale (teoriile învăţării, ale controlului social etc.); 3)
teoriile conflictului social. Alţi autori preferă clasificarea
propusă de criminologul canadian Denis Szabo, 3 conform
căruia teoriile sociologice moderne sunt cuprinse fie în
modelul consensual, fie în modelul conflictual. Examinăm,
în continuare, unele dintre cele mai reprezentative teorii de
orientare sociologică.
Școala cartografică Reprezentantii principali ai acestei
scoli sunt statistul Belgian A.J Quetele si avocatul francez
A.M. Guerry.
Concluzii principal:
A fost descoperita legea constantei criminaliatatii sau
legea mediului saturat – criminalitatea e un fenomen
inevitabil characteristic unei societati concrete in conditii
concrete . Criminalitatea exista permanent se manifesta
constant si se manifesta constant fiinca existent ei e
determinata de forte cu character stabil
E descoperita legea termica a criminalitatii.
E absolutizat rolul societatii in cauzalitatea criminalitatii
astfel societatea contine in sine embrionul tuturor
infractiunilor care urmeaza sa se savirseasca fiindca
donditiile sociale contribuie la dezvoltarea acestora , prin
urmare societatea pregateste infractiuni iar infractorul e
doar o unealta.
Teoriile ecologiece elaborate si sustinute de scoala
ecologica din Chicago
Zona sau arealul geographic este factorul principal al
cimin.
E elaborate conceptul de zona criminological specifica.
Raspindirea crimin. In orasele mari este subordonata
legitatii corcurilor concentrice.
32. Teoria lui Emil Durkheim. Curentul funcționalist în
Criminologice.
Teoria lui Emil Durkheim. Potrivit acestei teorii crimin
este determinate de structura sociala . Autorul considera ca
aspiratiile individului nici o data nu sunt satisfacute deplin,
cu cit persoana are mai multe cu atit ea doreste mai mult,
astfel bunurile dobindite nu satisfac da doar stimuleaza
necesitatile persoanei. Mentinerea necesitatiipersonei in
anumite limite se datoreaza controlului extern din partea
societatii .Pe perioada unui astfel de control social
individual e dependent de normele sociale existente, iar in
timpul cind societatea e supusa anumitor schimbari sau
transformari bruste individual nefiind dependendent de
anumite norme si valori sociale isi manifesta tendintele
egoiste realizindule prin comportament illegal inclusive
infractional.
Curentul functionalist în Criminologice.
Ideea principal a curentului consta in aceea ca criminal. e o
urmare a starii de frustrare a unor indivizii sau gr. sociale
defavorizate social si economic si care nu sunt capabile
prin mijloace egae sa atinga scopuri declarate de societate .
Aceste personae au aceleasi dorinte si idealuri ca si
reprezentantii gr. sociale superioare , dar sepre deosebire
de ultimii nu le pot dobindi prin mijloace institutionale .
Prin urmare structura sociala creaza stare de tensiune
sociala adica frustrarea individuala sau colectiva care poate
genera sfirsitul infractiunii. Ordinea sociala e stabilita
atunci cind exista un echilibru dintre scopurile generate de
cultura si mijloace necesare de atingere a acestora.
Incalcarea echilibrului dintre mijloacele si scopurile
determinate de structura sociala serveste drept baza pentru
aparitia starii de anomie sociala. Astfel crimin. Este reactia
individului fata de necorespunderea scopurilor declarate de
societate si mijloacele legale de a le atinge . Una dintre
cele mai respectate teorii ale curentului este teoria
anomieisociale. Potrivit spciologului American Rober
Merto decalajul dintre scopuri si mijloace determina
crearea in societate a mai multor tipuri de adaptare sau
comportament . Tipurile principale de comportament sunt
conformitatea, inovatia, ritualismul, retragerea si
rebeliunea.
33. Teoria lui Gabriel Tarde. Curentul culturalist în
Criminologie.
Teoria lui Gabriel Tarde.
G.T autor al teoriei criminologice a instruirii, potrivit lui
invatarea e modalitateade insusire a diverselor forme
comportament inclusive si a comportamentului infractional
. Invatarea formelor de conduit se realizeaza prin imitatie .
Imitatia e o forma a subconstientului care se afla la baza
intregii activitati sociale. G.T considera ca infractiunea e
meserie , criminalul profesionist dispune de cunostinte
aprofundate si deprinderi sociale intr-un anumit domeniu..
Curentul culturalist în Criminologie.
Tema centrala a acestui current e analiza raportului intre
cultura si criminalitate .Criminalitatea e definite ca
adaptarea inversa a indivizilor adica care asimileaza
norme si valori contrare acelor norme si valori care
domina in societate.
La acest curent sunt atribuiete urmatoarele trei teorii:
T asociatiilor diferentiate sau teoria invataturii a comp
infractional .Potrivit teoriei e invatat I urma asocierii
individului la persoanele care au atitudine favorabila fata
de el si indebartarea de persoanele care au atitudine
defavorabile fata de conduitele sociale.
Teoria conflictului de cultura
Teoria subculturii delicvente.
34. Abordarea cauzalității criminalității prin prisma
modelului consensual și modelului conflictual. Teoriile
controlului social.
Abordarea cauzalității criminalității prin prisma modelului
consensual și modelului conflictual . Modelul consensual a
dominat in criminlogie de la inceputul secolului 20 , pina
in anii 60. Teoriile acestui model trateaza inf ca o persoana
inadaptata social .Potrivit acestor teorii in societate exista
anumite norme care apara valorile sociale dominante, iar
incalcarea acestora duce la transformarea individului in
infractor.
Teoriile controlului social. Modifica acceptul cercetarilor
criminologice considerind ca nu are rost sa fie studiate
cauzele crimin. odata ce majoritatea persoanelor sunt
predistuse spre sav. Infr. Esenta acestee teorii eurmatoarea:
oamenii respecta normele sociale datorita unui control din
partea societatii.
Teoria apartenetiei sociale
Teoria rezistentei la frustrari.
35. Teoriile modelului conflictual în Criminologie.
Atit modelul consensual cit si cel conflictual pornesc de la
idea ca in societate exista multiple interese contradictorii ,
realizarea acestora creaza stari de tesiune sociala. Aceste
modele difera dupa modalitatea de solutionare acestor
contradictii . Daca modelul consensual considera ca aceste
contradictii dintre gr. sociale pot fi diminuate prin adapt
reciproce , restabilirea echilibrului in societate, atunci
modelul conflictual propune solutioanrea contradictilor pe
calea conflictului de lupta sau revolutie. Altfel autorii
modelului conflict considera ca criminalitatea este o
urmare a inechistatii sociale si poate fi inlaturata prin
revolutie.
36. Cauzele și condițiile infracțiunii.
Cauzalitatea criminalităţii
Cauzalitatea constată dependenţa dintre diferite fenomene
şi stabileşte caracterul acestei dependenţe, care constă în
accea că un fenomen (cauza) în anumite condiţii,
generează alt fenomen (efect).
Cauzalitatea este o formă a interacţiunii dintre fenomene
şi procese, este tipul principal de determinare şi reprezintă
prin sine, legătura obiectivă dintre 2 fenomene: cauza şi
efectul.
Prin cauză înţelegem fenomenul care în mod obiectiv şi
necesar generează alt fenomen.
Cauza se deosebeşte de condiţie, care este un fenomen ce
favorizează, ajută producerea unui alt fenomen. Spre
exemplu: procurarea unei arme cu care criminalul comite
omorul este o condiţie. Deci, specificul condiţiei constă în
aceea că este un fenomen care nu determină un alt
fenomen, dar ajută la producerea lui. Deci, cauzele şi
condiţiile acţionează împreună dar au contribuţii diferite.
În criminologie, deosebim următoarele tipuri de cauze:
a) Cauze generale, care se referă la cauzele mai
multor feluri de crime;
 Cauzele legate de persoana criminalului;
Cauzele referitoare la mediu
 b) Cauzele obiective care ar fi legate de
aspecte materiale, cum ar fi:
 Sărăcia;
 Lipsuri materiale;
c) Cauzele subiective, care se referă la aspectele
psihice ale infractorului:
  Temperamentul;
 Caracterul;
d) Cauzele pricipale care au un rol determinant în
comiterea actului infracţional;
e) Cauzele declanşatoare care provoacă trecerea la
act:
 O ceartă sau conflict;
f) Cauzele ereditare care aparţin elementelor
dobîndite prin naştere:
Debilitatea mintală;
Alte boli de natură psihică.
Cauzele de dezvoltare care se referă la condiţiile de
dezvoltare a criminalului la influenţe negative din partea
unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.
În literatura ciminologică se utilizează şi termenul de
„factor”, prin care se înţelege o cauză, adică factorul ar fi
similar cu o cauză. Factorii criminalităţii sau cauzele
criminalităţii ar avea acelaşi sens. Totuşi, după părerea
unor criminologi, ca de exemplu Igor Ciobanu, prin factor
se înţelege ceva mai mult decît prin cauză, termenul avînd
un sens mai larg, care ar include atît cauza cît şi o condiţie.
În criminologia naţională, una dintre cele mai reuşite
clasificări, este făcută de G. Gladkii:
a) Factorii economici;
b) Factorii sociali;
c) Factorii demografici;
d) Factorii politici;
e) Factorii juridici;
În criminologie deosebim următoarele tipuri de cauze:
Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri
de crime, cauze legate de persoana criminalului şi cauze
referitoare la mediu;
cauze speciale, care se referă la un singur sector
(domeniu);
cauze parţiale, care privesc un segment dintr-un lanţ de
cauze;
cauze obiective, care ar fi legate de aspecte materiale ca,
sărăcia, lipsurile materiale etc.;
cauze subiective, care s-ar referi la aspectele psihice ale
infractorului;
cauze principale, care au un rol determinant în comiterea
actului infracţional;
cauze secundare, care au un rol mai redus în comiterea
crimei;
cauze determinante, care joacă un rol hotărîtor în
comiterea unei crime, spre exemplu, dorinţa de răzbunare;
cauze declanşatoare, care provoacă trecerea la act, spre
exemplu, o ceartă sau conflict;
cauze ereditare, care aparţin elementelor dobîndite prin
naştere, ca debilitatea mintală sau alte boli de natură
psihică;
cauze de dezvoltare, care se referă la condiţiile de
dezvoltare a criminalului, la influenţe negative din partea
unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.
Unii autori clasifică cauzele crimei după următoarea
schemă:
cauze fizice (anatomice-morfologice);
cauze fiziologice (precum şi endocrinologice);
cauze psihice;
cauze sociale.
37. Mecanismul actului infracțional: noțiunea,
structura, conținutul, importanța criminologică.
În linii generale, poate fi spus că comportamentul
infracţional este o noţiune mai vastă decît fapta
infracţională. Astfel, în dreptu penal, infracţiunea este
definită ca o faptă prejudiciabilă, prevăzută de legea
penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsa
penală. Din această definţie, reiese faptul manifestării
obiective a actului indvidual, care a cauzat prejudicii
obiectului de atentare sau l-a pus sub pericolul cauzării
unor asemenea prejudicii.
Pe criminolog însă, cercetînd cauzele infracţiunii, îl
interesează nu numai şi nu atît actul infracţional concret,
cît împrejurările obiective şi subiective, care le-au precedat
şi de care au fost legate apariţia motivelor infracţiunii,
formularea scopurilor, alegerea mijloacelor, luarea
deciziei. Toate aceste împrejurări, în procesul formării lor,
încă nu constituie infracţiune, un act finalizat. Ele însă pot
fi incluse în noţiunea comportamentului infracţional care
cuprinde în sens criminologic atît formarea intenţiei
criminale, cît şi realizarea ei faptică.
Aşadar, comportamentul infracţional reprezintă procesul
care se desfăşoară în timp şi spaţiu, care include în sine
faptele obiective ce formează componenţa de infracţiune,
precum şi fenomenele sau procesele psihologice (latura
subiectivă), care determină săvîrşirea actului infracţional.
Orice act atît ilicit cît şi cel licit, are loc în incinta unui
proces, care începe cu apariţia în psihicul individului ideii
de a-l comite şi se finalizează cu realizarea acestei idei,
adică, cu însăşi comiterea actului. Iar dacă fapta comisă va
constitui o infracţiune, procesul în cauză poate fi definit ca
mecanismul actului infracţional.
Mecanismul actului infracţional poate fi realizat în toată
complexitatea sa, numai la infracţiunile comise cu
vinovăţie intenţionată.
De obicei, el include în sine următoarele etape:
1. Motivaţia infracţiunii;
2. Luarea deciziei şi planificare activităţii
infracţionale;
3. Realizarea intenţiilor criminale;
4. Comportamentul post – criminal.
Este evident că această consecutivitate evolutivă nu este
caracteristică tuturor infracţiunilor. De exemplu,
infracţiunile săvîrşite în stare de afect, nu conţin de obicei,
etapa de planificare, şi anume, de la apariţia motivului,
individul trece imediat la acţiune.
38.Rolul situației în mecanismul actului infracțional.
Motivaţia infracţiunii se realizează în procesul interacţiunii
ci cu un ansamblu de circumstanţe exterioare, adică cu o
situaţie concretă de viată. Academicianul rus Cudrcavtcv
V.N. defineşte situaţia concretă de viaţă ca un anumit
ansamblu de circumstanţe obiective ale vieţii persoanei
care nemijlocit influenţează asupra comportării ci în
momentul dat. în sens criminologie situaţia concretă de
viaţă este evenimentul sau starea care determină luarea
deciziei de a săvîrşi fapta social-periculoasă şi duce la
rezultatul criminal ca urmare a intenţiei. Deci, situaţia
întotdeauna precedă infracţiunea, iar uneori poate şi să
coincidă cu dînsa. Situaţia concretă de viată, fiind un
ansamblu de circumstanţe care influenţează asupra
comportamentului persoanei în momentul dat, include atît
factori care înlesnesc cît şi factori care împiedică săvîrşirea
infracţiunii. Situaţia concretă de viaţă include următoarele
clemente componente: a) obiectul atentării criminale,
conceput în sens criminologie" , adică ca element material
al mediului extern (averea proprietarului, persoana, etc.)
asupra căruia vor fi îndreptate nemijlocit acţiunile
criminale ale făptuitorului; b) locul infracţiunii; c) ora; d)
luna; e) condiţiile climaterice; f) martorii; g)
particularităţile persoanelor (comportamentul, statutul,
starea, etc.) şi obiectelor care influenţează asupra modului
de acţiune al infractorului. Situaţia concretă de viaţă poate
favoriza sau împiedica săvîrşirea actului infracţional. In
baza acestui criteriu deosebim situaţii criminogene şi
necriminogene. Situaţiile criminogene sunt acele
împrejurări care influenţează pozitiv asupra formării
intenţiei criminale, scopului infracţiunii, sunt favorabile
pentru atingerea rezultatului criminal, adică contribuie la
săvîrşirea infracţiunii. Apariţia situaţiei criminogene poate
fi determinată, de asemenea, dc comportamentul antisocial
sau amoral al subiectului. Astfel, starea dc ebrietate
sistematică a soţului şi scandalurile permanente, ca urmare
a acesteia, creează o situaţie dc conflict în familie care
poate duce la săvîrşirea infracţiunii.
Situaţiile necriminogene sunt situaţiile care nu
favorizează săvîrşirca infracţiunii, împiedică sau în genere
exclud posibilitatea comiterii actului ilicit. Pentru subiectul
care pune la calc comiterea unei fapte social-pcriculoasc,
existenţa unei astfel de situaţii este problematică, deoarece
ca conţine anumite bariere care împiedică atingerea
scopului. în calitate de astfel de bariere pot fi acţiunile
altor persoane, inclusiv cu funcţii de răspundere,
obstacolele fizice sau regulile speciale care asigură paza
obiectului atentării criminale. Pot împiedica realizării
scopului, de asemenea, necunoaşterea de către subiect a
căilor de depăşire a obstacolelor, incapacitatea acestuia de
a-şi determina modul de realizare a intenţiei, precum şi
lipsa unei informaţii complete despre anumite stări şi
evenimente legate de obiectul atentării criminale. La
categoria situaţiilor necriminogene pot fi atribuite, în
opinia noastră, şi situaţiile neutre, adică care nu împiedică
nici nu favorizează comiterea infracţiunii.
39. Conceptul de personalitate a infractorului.
Orientarea antisocială și pericolul social al pesonalității
infractorului.
1. Noţiunea şi conceptul de personalitate a Dar aceste noţiuni, nu sînt totdeauna identice cu noţiunea
infractorului;
Personalitatea infractorului este un concept criminologic
complex, care cuprinde noţiunea psiho-socială şi noţiunea
juridico-penală a infractorului.
În literatura de specialitate, opiniile asupra personalităţii
sînt foarte diferite. Criminologul Stănoiu, prin
personalitatea infractorului, înţelege sinteza trăsăturilor
bio-psiho-sociale cu un înalt grad de stabilitate şi care sînt
definitorii pentru acel individ, care, cu vinovăţie, a comis o
faptă ce prezintă pericol social şi este prevăzută de legea
penală.
Gheorghe Mateuţ, înţelege prin personalitatea infractorului
ansamblul trăsăturilor individuale bio-psiho-sociale ale
omului, care la un moment dat este marcat de stigmatul
juridic al comiterii unei fapte prevăzute de legea penală.
După Amza, criminalul este acea persoană care a comis o
infracţiune cu vinovăţie sau care a participat ca autor,
complice sau instigator.
Oancea arată că infractorul în sens criminologic, este
persoana care a săvîrşit o crimă, o faptă penală pentru care,
persoanei respective i se aplică o pedeapsă.
Contribuţii importante la studierea personalităţii
infractorului şi-au adus şi criminologii din Republica
Moldova, ca de exemplu: Constantin Florea, Valeriu
Bujor, Gheorghe Gladkii. Astfel, după Gladkii,
personalitatea infractorului poartă în sine cauzele săvîrşirii
infracţiunii, fiind veriga principală a întregului mecanism
al comportamentului criminal, iar acele particularităţi ale
ei care generează un astfel de comportament trebuie să
formeze obiectul nemijlocit al profilaxiei.
În dreptul penal, pe primul plan este situată fapta
infracţională, infracţiunea, care are un contur şi o
explicaţie foarte completă. În schimb, infractorul,
personalitatea acestuia, este puţin studiată. Chiar atunci
cînd se face menţiunea despre vinovăţie, care nu poate fi
decît o atitudine psihică a omului, tot nu se face menţiunea
despre om, decît indirect. Subiectul infracţiunii îi este
destinat art. 21 Cod Penal RM, conform căruia, sînt
pasibile de răspundere penală persoanele fizice,
responsabile, care, în momentul săvîrşirii infracţiunii, au
împlinit vîrsta de 16 ani. Prin aceasta omul care a comis
infracţiunea este trecut în umbră, el fiind subînţeles ca un
subiect asupra căreia este executată pedeapsa.
În sfera dreptului penal, noţiunea de infractor îmbracă
denumirea de „persoană”, care, în vizorul actualei legislaţii
penale, poate fi fizică şi juridică.
Dreptul penal operează cu noţiunea de subiect al
infracţiunii. Acest subiect, în momentul efectuării urmăririi
penale şi cercetării penale se numeşte „învinuit”. În
momentul în care acţiunea se pune în mişcare în justiţie, şi
subiectul devine parte în procesul penal, el se numeşte
„inculpat”. În sfîrşit, persoana fizică împotriva căreia a fost
pronunţată o hotărîre judecătorească de condamnare,
persoana se numeşte „condamnat”.
Toate denumirile arătate, se referă la una şi aceeaşi
persoană, însă nu au acelaşi conţinut, avînd în vedere
ipostaze şi faze diferite pe care persoana care a comis
infracţiunea le parcurge. Fiecare din aceste noţiuni au în
vedere persoana celui care a comis infracţiunea, care a fost
deferit justiţiei ca purtător al anumitor trăsături, drepturi şi
obligaţii.
de infractor, deoarece nu totdeauna învinuitul este infractor
sau infractorul este învinuit.
Infractorul este definit ca persoana care a săvîrşit cu
vinovăţie, vreuna din faptele pe care legea le pedepseşte ca
infracţiune consumată sau tentativă, ori care a participat la
săvîrşirea unei asemenea fapte ca autor, instigator sau
complice.
Termenul de infractor îl întîlnim în Codul Penal al RM,
însă fără a fi definit. Întîlnim astfel termenul de „subiect al
infracţiunii” persoana care a săvîrşit infracţiunea.
Putem observa că termenele de „subiect al infracţiunii” şi
„făptuitor” sau „persoana care a comis infracţiunea” se
suprapun.
Personalitatea infractorului nu reprezintă un nou tip al
personalităţii umane, dar este o personalitate obişnuită,
care se caracterizează prin unele trăsături specifice.
Specificul constă în prezenţa pericolului social la infractor.
În asemenea mod, dacă am exclude pericolul social din
comportamentul infractorului, am avea un om normal.
În raport cu cele expuse anterior, putem spune că prin
noţiunea de „personalitate a infractorului”, înţelegem
ansamblul trăsăturilor individuale, bio-psiho-socio-
culturale, precum şi totalitatea calităţilor sociale ale omului
care, în corelaţie cu alte condiţii impersonale, determină
comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.
Personalitatea infractorului apare acolo şi atunci, unde şi
cînd a fost săvîrşită infracţiunea. De regulă însă,
personalitatea infractorului, apare cu mult înainte de
săvîrşirea infracţiunii.
Trăsătura principală ca caracterizează personalitatea
infractorului este aceea că el a săvîrşit o crimă. Nu este
criminal cel care are numai intenţia de a săvîrşi o crimă.
Personalitatea infractorului este un concept criminologic
complex care include 2 noţiuni:
Noţiunea psiho-socială de personalitate;
Noţiunea juridico-penală a infractorului;
Iată de ce, în cadrul tuturor curentelor, teoriilor, şcolilor
criminologice, personalitatea infractorului a fost şi este
definită în mod diferit. La sistematizarea modului de
definire a conceptului indicat, trebuie să reieşim din
principalele orientări criminologice, şi anume:
Orientarea biologică;
Orientarea psihologică;
Orientarea sociologică.
În cadrul orientării biologice, personalitatea infractorului
este sinonimă cu „individualitatea fizică şi patologică”,
adică cu o sumă de stigmate, care configurează portretul.
Conform concepţiei bio-tipologice, comportamentul
omului depinde de tipul constituţiei anatomice. În anumite
condiţii, tipul constituţiei anatomice contribuie într-o mare
măsură la inadaptarea socială.
Printre teoriile bio-tipologice se numără şi teoria lui
Kretschmer „teoria constituţiei predispozant
delicvenţiale”. După el, principalele tipuri bio-tipologice
sînt:
a) Tipul picnic;
b) Tipul atletic;
c) Tipul astenic;
d) Tipul displastic.
Tipul picnic se caracterizează prin statură medie, faţa
rotundă, gît scurt şi gros, pîntece rotund şi care este
comunicabil.
Tipul atletic se caracterizează prin statură medie,
musculatură dezvoltată, uneori puternic fizic, autoritar.
Tipul astenic se caracterizează prin statură înaltă, este slab,
cu umeri drepţi, faţa prelungită, burtă trasă, rezervat, puţin
comunicabil.
Tipul displastic, este asocial, retras şi dificil în relaţiile cu
alţi oameni.
Dintre coordonatele biologice ale persoanlităţii
infractorului, evidenţiem vîrsta şi sexul infractorului.
Vîrsta infractorului reprezintă o trăsătură individuală a
personalităţii, care, ne indică nivelul de dezvoltare bio-
psiho-social al acestuia. Astfel, vîrsta caracterizează gradul
de dezvoltare a aptitudinilor fizice ale persoanelor, şi
anume:
– Forţa fizică;
– Dezvoltarea instinctelor, inclusiv a celor sexuale.
La fel, vîrsta caracterizează nivelul dezvoltării psihice,
intelectul persoanei. Vîrsta caracterizează nivelul
dezvoltării sociale (profesia persoanei, starea civilă,
experienţa de viaţă, etc.).
Criminologia cunoaşte 5 categorii de vîrstă:
– Copilăria;
– Adolescenţa;
– Tinereţea;
– Vîrsta adultă;
– Vîrsta a III-a.
Statistica relatează că pentru vîrsta copilăriei şi
adolescenţei, ponderea o deţin infracţiunile contra
persoanei, bazate pe aplicarea forţei fizice.
Pentru vîrsta adultă ponderea o deţin criminalitatea
profesională şi cea organizată. Pentru vîrsta bătrîneţii,
ponderea o deţine recidivarea unor fapte comise în
perioada adultă.
Sexul reprezintă ansamblul trăsăturilor morfologice şi
sociale, prin care indivizii se împart în:
a) Bărbaţi;
b) Femei.
În cadrul orientării psihologice, accentul în formarea
personalităţii se pune pe factorii individuali, subiectivi. În
această ordine de idei, se înscrie teoria personalităţii
criminale a lui Pinatell. Conform concepţiei personalităţii
criminale, criminalul are un şir de trăsături de bază cum ar
fi următoarele:
– Egocentrismul, prin care criminalul se dovedeşte a
fi egoist şi foarte individualist.
– Labilitatea, după care criminalul are o construcţie
psihică şi morală, schimbătoare.
– Lipsa de afectivitate, prin care criminalul se
manifestă lipsit de milă, de căinţă, de simpatie.
– Agresivitatea, unde criminalul are tendinţe spre
violenţe şi cruzime.
În concluzie, Pinatell, susţine că personalitatea criminală
există cu 2 condiţii:
a) Ea trebuie să întrunească toate trăsăturile de mai sus;
b) Persoana dată trebuie să prezinte o stare de pericol
social.
Pentru caracterizarea personalităţii, se utilizează
particularităţile psihice, şi anume:
– Temperamentul;
– Caracterul;
– Aptitudinile;
– Inteligenţa.
Aceste particularităţi psihice, i-au parte nemijlocit la
constituirea personalităţii infractorului, ele formînd
ansamblul însuşirilor, stărilor şi proceselor de natură
subiectivă ale individului, determinate de mecanismele
sale cerebrale şi interacţiunea acestora cu lumea.
Temperamentul constituie ansamblul de particularităţi ale
psihicului, determinate de tipul de activitate nervoasă
superioară a individului. Deci, temperamentul este o
dimensiune energetico-dinamică a personalităţii umane, pentru individul care a comis o infractiune.Personalitatea
manifestată în acţiuni şi comportamente. infractorului este un produs al procesului de socializare in
Una din primele tipologii, cunoscute în prezent, este care are lod invatarea si asimilarea de catre individ a
următoarea:
valorilor, normelor , dispozitiilor ,modelelor de conduita
a) Holeric – persoana este puternică, energică,
predispusă spre agresivitate, crize nervoase; caracteristice societatii respective ,comunitatii sau grupului
b) Sangvinic – persoana activă, impulsivă, echilibrată în social . Procesul de formare a personalitatii este un process
sentimente, optimistă, rezistentă, comunicativă; interactionist si nu se desfasoara sub influenta unilaterala a
c) Flegmatic – persoana calmă, liniştită, răbdătoare, factorilor sociali. Personalitatea este o consecinta a
indiferentă la ceea ce se întîmplă împrejur, are o voinţă interactiunii didactice dintre ansamblul caracteristicilor
slabă; organizarii interne a individului si ansamblul factorilor
d) Melancolic – se caracterizează prin capacitate redusă
mediului social.
de muncă, lipsit de rezistenţă, emotiv, foarte prudent,
sensibil şi este dependent de grupul social.
Trasaturile personalitatii infractorului:
Caracterul este o totalitate a însuşirilor psihice şi morale
ale individului uman, manifestate în comportamentul şi
acţiunile sale, în atitudinile şi poziţia sa faţă de sine, faţă  Trasaturi social-demografice-
de alţii, faţă de societate şi faţă de valorile unanim sexul,visrta,etnia,apartenenta la populatia rurala
recunoscute ale acesteia. Între temperament şi caracter, sau urbana
există o strînsă legătură, şi anume că temperamentul  Trasaturi juridco-penle- prezenta antecedentelor
cuprinde manifestările dinamice ale personalităţii, iar penale, recidivist deosebit de periculos
caracterul cuprinde relaţia cu lumea interioară şi cu
 Trasaturi sociale- cetatenia,profesia, grupul
mediul.
Temperamentul totdeauna determină anumite trăsături ale social, starea civila,
caracterului. De aici, pot fi evidenţiate mai multe tipuri de  Trasaturi psihologice- necesitatile deformate,
caracter, şi anume: interesele negative si motivatia criminogena,
Tipul armonios – adaptabil la mediu, pozitiv faţă de dezvoltarea denaturata a sistemului de valori.
cerinţele sociale, optimist, sociabil şi este principial;  Trasaturi biologice- prezenta diferitor
Tipul conflictual cu mediul – este foarte impulsiv,
patologii,disfunctii,dereglari, deficient a statutului
nereţinut, egoist şi care se supraapreciază;
Tipul cu conflicte interne – nu poate armoniza raportul fizic.
dintre social şi personal, se subapreciază, afectat de
nevroze sau chiar de stări patologice grave; 42. Clasificări și tipologii ale infractorilor. Importanța
Tipul influenţabil – lipsit de opinie, principii, este practică a analizei criminologice a personalității
dependent de grup, uşor influienţabil, fără iniţiativă. infractorului.
Aptitudinile reprezintă categoria însuşirilor psihice, care
determină capacitatea omului de a realiza anumite Clasificarea si tipologia infractorilor este una dintre cele
performanţe în activitatea profesională. Aptitudinile pot fi mai actuale probleme criminologice.Clasificarea
înnăscute şi dobîndite pe parcursul vieţii. criminologica trebuie sa reflecte cauzele
Un factor psihic important în etiologia crimei este
comportamentului infractional individual,specificul
capacitea de judecată şi nivelul mintal al criminalului.
Inteligenţa contribuie la rezolvarea problemelor, adoptarea acestora sis a contribuie la elaborarea si realizarea
deciziilor, alegerea comportamentului în fiecare situaţie profilaxiei eficiente a infractiunilor.
concretă, alegerea mijloacelor pentru atingerea scopului.
Orientarea sociologică - Clasificarea infractorilor dupa categoriile
În orientarea sociologică, conceptul de personalitate a infractiunilor savirsite, conform careia infractorii
infractorului este bazat pe ideea că persoana este rezultatul se clasifica in hoti, jefuitori, escroci, ucigasi,
influenţelor determinate de factorii socio-culturali. Printre defaimatori, violatori, huligani.
teoriile de orientare sociologică se înscriu:
– Teoria apărării sociale; In criminologia occidentala clasificarile pers. Delicvente se
– Teoria marxistă, etc. caracterizeaza prin pragmatism , positivism,
Aceste teorii acordă o mare importanţă influenţei factorilor neopozitivism.Frecvente clasificari sunt:
sociali, în apariţia şi formarea, modelarea personalităţii
umane. De exemplu, teoria marxistă defineşte 1)personae cu deprinderi criminale,adica infractori
personalitatea ca o expresie a ansamblului relaţiilor potentiali.
sociale, individul uman aflîndu-se într-o dependenţă
determinată faţă de condiţiile vieţii materiale. Astfel, se 2)infractori profesionisti
recunoştea influenţa decisivă a factorului economic.
41. Formarea personalității infractorului. 3)infractori ocazionali

Personalitatea infractorului este o sinteaza a trasaturilor O alta clasificare este dupa caracterul si gradul
bio-psiho-sociale cu un inalt de stabilitate,definitorii antisociabilitatii,infractorii se clasifica in:
  Infractor ocazional- pers care a comis pentru
prima data o infractiun ce prezinta un pericol
social redus , fapta care este in contradictie cu
caracterul preponderent social-pozitiv al conduitei
anterioare actului infractional.
 Infrcator situational – pers care a comis pentru
prima data o infractiune, insa grava sub impactul
defavorabil al situatiei externe ,fapta care este in
contradictie cu caracaterul preponderant social-
pozitiv al conduitei anterioare actului infractional.
 Infractor instabil – pers care a savirsit pentru
prima data o infr , dar care in trecut a comis
incalcari de lege si fapte amorale.
 Infractor inrait – pers care a comis in repetate ori
infrcatiuuni ,inclusive condamnata anterior.
 Infractor deosebit de periculos – pers care in
repetate rinduri a comis infr , grave anterior
condamnata,inclusiv recunoscuta recidivist
deosebit de periculos.
Tipologia:
-Tipul criminal consecvent se caracterizeaza prin cel mai
inalt grad al contaminarii criminale printr-o
antisociabilitate stabilia si vasta a personalitatii,comiterea
infractiunii de catre aceste pers este un stil obisnuit de
conduita ,deseori fiind o profesie originala
-Tpul criminal situativ – se formeaza intr-un mediu
contradictoriu care influenteaza atit pozitiv cit si negativ
,astefel personalitatea lor este dedublata fiind formata din
calitati atit poziive cit si negative
-Tipul situativ – este contrar opus tipului criminal-statornic
,se caracterizeaza prin defecte morale neinsemnate: liosa
resurselor volitive,emotionale, si intelectuale necesare
pentru a se descurca cu success in situatiile complicate.
-Tipul ocazional – infractorii respective sunt mai putini la
numar comparative cu acei din tipurile precedente si dupa
calitatile personalitatii
43.Victimologie criminologică: istoricul, obiectul,
definiția, locul în sistemul științelor.
Ideile victimologice au luat nastere cu multe veacuri in
urma . Autoprotectia potentialelor victim la inceputurile
omenirii servea drept modalitatea de baza ce influenta
asupra criminalitatii.Victima infr a devenit drept obiect al
criminologiei numai dupa al doilea razboi Mondial.
Crminologul german Hans von Heting in lucrarea sa
Interactiunea dintre infractor si victima propune pentru
prima data o conceptie dinamica a aparitiei criminalitatii .
La baza orientarii victimologice in criminology stau de
asemenea lucrarile stiintifice ale lui Beniamin Mendelsohn
si Ellenberger.
In RM n-au fost effectuate pina in present cercetari
victimologice cu exceptia unui singur studio stiintific
complex al infractiunilor grave de violenta contra
persoanei. Lucrari cu character victimologic din RM sunt
citeva: L.Cusnir ; Iu.Dimitrov; E.Martincik.
Victimologia reprezinta stiinta personalitatii si
comportamentul victimei si consecintele directe ale
actului agresional asupra victimei.
Obiectul victimologiei conform opiniei lui Frank L,V. este
victimitatea ca fenomen criminal- psihologic care reflecta
interconexiunea si interdependenta ,real existente ce se
petrec in viata si care se intilnesc in majoritatea cauzelor
penale si deaceea merita o atentie deosebita si un studio
special.In centrul stdiului vicimologiei se afla toate
victimele indifferent de faptul ce rol au jucat ele in infr
savirsite
44. Victima infracțiunii: concept, clasificări, tipologii.
Victimizare și victimitate.
Conceputl legal de parte vatamata este defenit in art 47
CPP RM : parte vatamata este persoana careia i s-a
pricinuit prin infr o dauna morala ,fizica sau materiala
.Recunoasterea ca parte vatamata se face prin ordonanta
data de pers care efectueaza cercetarea penala,de
anchetatorul penal sai prin incheiere data de instant de
judecata.
Clasificrea:
I. In dependent de semnele infractiunii care au
cauzat prejudiciu: victemele infractiunilor
sexuale; victemele infractiunilor contra
proprietatii; victimele accidentelor rutiere;
II. Deosebim victime dupa: dupa forma vinovatiei
sau motivul infractiunnii
III. Clasificarea victimelor in dependent de legaturile
sociale dintre infractor-victima: rudenia,
concubinajul, vecinatatea, relatii de serviciu ,
relatii de prietenie, amoroase,ostile,pur si simplu
cunoscuti.
Una din cele mai valoroase tipologii din punct de vedere
stiintific este cea a lui Stephen Schafer.Folosinf drept
criteriu de baza gradul de participare si raspindire al
victimei,astfel sunt 7 tipuri de victie: victim care anterior
faptului infractional nu au avut nici o legatura cu faptasul;
victim provocatoaare; victim care precipita declansarea
actiunii raufacatorului; victim slabe sub aspect biologic;
victim slabe sub aspect social; victime autovictimizante;
victim politice.
Prevenirea victimologica este orientate asupra proceselor
si factorilor victimogeni.Componenetle obiectului
profilaxiei sunt victimizarea si victimitatea.
Victimizarea este procesul de transformare a unei personae
sau comunitati umane in victima infr si rezultatul acesti
process.Astfel,victimizarea este procesul de transformare a
unei pers sau a unei comunitati umane in victima a
infractiunii, in al doilea rind victimizarea este rezultatul
total al infr comise.
Nivelurile victimizarii: nivelul primar – victimele directe
ale infractiunii; nivelul secundar-victimele membrii
familiei patimitului,care au suferit d efapt.
Conceptul de victimitate poate fi formulate in baza
urmatoarelor idei:
 Victimitatea este o capacitate, stare de
vulnerabilitate victimala sporita a unei anumite
persoane sau comunitati umane;
 Victimitatea este determinate de interactiunea
anumitor factori persoanli si exxteriori;
 Victimitatea poate fi potential sau realizata;
 Victimitatea nu are character fatal;
45. Rolul victimei în mecanismul actului infracțional.
„Vinovăția” victimei. Situația victimogenă.
Aparitia victimologiei este o marturie obiectiva a studierii
comportamentului si personalitatii victimei infractiunii, a
caror importanta este vadita. Victima se manifesta diferit
in cazul infr. Printre vicitme intilnim: victime agresive –
care provoaca comiterea infr.; pasive- care nu dau riposta
agresorului desi au posibilitatea; increzute- in sine si care
demonstreaza o neintelegere totala a pericolului.Sunt si
victim care nu-s capabile sa se apere.toate aceste victime
indifferent de dorinta lor ,contribuie la comiterea infr
.Subliniind importanta majora a personalitatii partii
vatamate la crearea situatiei victimogene nu se admite
existent victelor inascute , dar se sustine opinia ca pe
parcusrul vietii unele pers pot capata anumite trasaturi
fizice, psihice si sociale datorita carora ele pot fi
predispuse a fi in anumite conditii victime a infr. Uneori
victim a infr pot devein pers ,care din anumite motive sunt
impovaratoare pentru infractor,iar omorul este pentru
infractor un mijloc de a se eschiva de la indeplinirea
obligatiilor fata de el.De ex. Victim a infr pot fi pers
bolnave si de virsta inaintata ,nou-nascuti, unul din soti
,subiect fata de care infractorul este dator cu sume de bani.
Agresivitatea caracteristica victimelor se manifesta in
circumstante favorabile in raport cu orice pers, inclusiv din
cercul apropiatilor victimei. Victimele care poseda aceasta
calitate au suferit de pe urma infr comise de pers straine
,precuum sic a rezultat al conflictelor familiale.
Victima caracterizata prin despotism de regula nu intra in
conflict cu strainiisi este o pers necurajoasa,blinda,se
supune uunor tensiuni psihologice.
Victimele nesociabile sunt initiatoriituturor conflictelro
posibile din cause neinsemnate.,sunt initiatorii
certurilor,discutiilor neprietenoase.
Victime ale infr de vatamare a integritatii corporale in cea
mai mare parte sunt pers predispuse la consumul alcoolului
Cercetarile criminologice ale situatiilor victimogene au
constatat ca imppactul lor asupra personalitatii
infractorului este determinat mai laes de comportamenul
victimei .Cu toate ca acest comportament este foarte divers
dupa caracteristicele si formele de manifestare la savirsirea
diferitor categorii de infr, pot fi relevate anumite asemanari
ale situatiilor victimogene dupa acest indice in procesul
comiterii infractiunilor de acelasi tip sau chiar de diferite
tipuri.
O clasificare propusa de M.Antonian a situatiilor dupa
comportamentul victimei:
 Situatiile in care actiunile victimelor poarta un
caracter provocator ,adica include in sine
pretextul savirsirii infr.Acestea sunt comportari
ilegale si amorale.
 Situatiile in care actiunile pers vatamate sunt
imprudente si ceeaza astfel conditii favorabile
pentru savirsirea crimei
 Situatiile in care actiunile prsoanei vatamate sunt
legale dar stirnesc o comportare ilegala din partea
infractorului.
In RM in urma analizei practicii judiciare privind
omorurile intentionate ,vatamarile intentionate grave ale
integritatii corporale si violurile se disting 4 tipuri
generalizate de situatii victimogene dupa comportamentul
victimei :
- Situatiile cu comportament provocator a vicitmei
- Situatiile in care victima are un comportament
neatent,usuratic, riscant, neprevazator,creind
conditii obiective favorabile ptr comiterea infr
- Situatiile in care comportamentul victei este
pozitiv,dar stirneste o reactive negativa,un
comportament illegal din partea infractorului
- Situatiile cu comportamentul neutral al pers
vatamate in cadrul primului tip de situatii ,am
evidentiat situatiile create de o provocare active a
victimei si situatiile aparute ca urmare a unei
provocari passive a pers vatamate
51.Sistemul ,subiectii si masurile de prevenirea a
infractiunii .Subiectii Institutile profilaxiei,
organizatiile, persoanele cu functie de raspundere precum
si persoanele particulare care sunt imputernicite prin lege
de a identifica, neutraliza cauzele si conditiile
criminalitatii. Dupa conpetenta- subiectii profilaxiei se
clasifica in: Organele puterii de stat de competenta
generala ( Guvernul,Presedintele, administratia publica
locala), Subiectii nespecializati- organizatiile de sport si
cultura ( Sectii sportive, club de dans), Subiectii partial
specializati- institutiile medicale, serviciul de pompieri,
Subiectii specializati- instata de judecata, procuratura,
MAI, SIS, politia rutiera, institutiile penitenciare.
Organizatiile nestatale: organizatiile de paza si securitate
private, servicii de detectiv privat.O importanta imensa are
restabilirea institutiilor de garda populara si a consiliilor de
profilaxie in institutii si organizatii mai ales pe linga
intreprinderi mari. Clasificarea masurilor de
prevenire a criminalitatii
A)Dupa nivelul social masurile de prevenire a criminalitatii
se divizeaza in:
- Masuri sociale generale, aceste masuri constau in intreaga
dezvoltare pozitiva a societatii (ridicarea nivelului de trai,
protectia sociala a paturilor vulnerabile, dezvoltarea
economie nationale), prin intermediul acestor masuri printre
altele se influenteaza si asupra cauzelor si conditiilor
criminalitatii.
- Contracararea patologiilor sociale, prin patologie sociala se
intelege (alcoolism, narcomanie, taxicomanie, prostitutie,
vagabondaj).In criminologie este bine cunoscut faptul sa
patologiile sociale sus numite au legaturi nemijlocite cu
criminalitatea, spre deosebire de masuri sociale cu caracter
general in care prevenirea criminalitatii nu se evidentiaza
aparte in cadrul masurilor ce tin de contracararea patologiilor
sociale, prevenirea criminalitatii reprezinta in sine una din
directiile de lucru, de lupta cu conducerea vehiculelor in
stare de ebrietate.
- Prevenirea specializata (criminologica), spre deosebire de
celelalte niveluri prevenirea specializata tine de prevenirea
cauzelor si conditiilor criminalitatii.
B)Dupa volum prevenirea infractiunilor se clasifica in:
- Prevenirea generala care este indreptata contra cauzelor si
conditiilor criminalitatii, prevenirea generica are ca scop
prevenirea cauzelor si conditiilor unor grupuri de infractiuni
asupra proprietatii, violentei, contra ordinii publice.
- Prevenirea individuala consta in lucrul profilactic cu
persoana concreta,insanatosirea mediului cu influenta
negativa asupra subiectului sau scoaterea acestuia din mediul
respectiv.
- Aplicarea masurilor ce nu sufera aminare in caz ca
influenta criminala este formata insa nu sa inceput realizarea
acesteia
52.Prevenirea generala, speciala,individuala
PREVENIREA GENERALĂ
Este un proces multi-fazic-complex, format din elemente
interdependente. Astfel, dezvoltarea pozitivă a societăţii,
perfecţionarea instituţiilor economice, politice, sociale, ar
contribui activ la prevenirea generală a criminalităţii. În
acelaşi timp, scopul prevenirii criminalităţii nu este
îndreptat direct spre schimbarea situaţiei economice, dar
acestea influenţează un şir de manifestări negative, ca:
Sărăcia; Şomajul, Totodată, lupta împotriva criminalităţii
nu urmăreşte în mod direct ridicarea culturii populaţiei, dar
acestea, evident, influenţează comportamentul, interesele
şi motivaţia faptelor umane, iar în consecinţă, alegerea
dintre bine şi rău, între un comportament legal şi unul
ilegal. Această formă de prevenire, adică prevenirea
generală a criminalităţii, cuprinde principalele domenii ale
vieţii sociale, ca de exemplu: domeniul economic,
administrativ, cultural, etc. Datorită existenţei aspectelor
specifice acestor domenii de activitate, acestea pot genera
cauzele săvîrşirii infracţiunilor. Această complexitate a
situaţiilor criminogene, l-a determinat pe Enrico Fairy să
susţină că folosirea numai a pedepselor nu este suficientă
în lupta împotriva criminalităţii. Asta deoarece, după
Enrico Fairy, este necesară şi lupta cu motivele sociale
care o generează, creşterea rolului educaţiei, perfecţionarea
administraţiei, perfecţionarea condiţiilor economice, etc.
Prevenirea generală în perspectivă, trebuie să aibă un
caracter de lungă durată, trebuie să cuprindă toate sferele
vieţii umane. De exemplu: în sfera economică, dezvoltarea
producerii şi utilizarea tehnologiilor performante,
micşorarea inflaţiei, crearea unor noi locuri de muncă,
ridicarea nivelului salariului la nivel european, în sfera
socială crearea clasei sociale de mijloc, întărirea relaţiilor
de familie, etc.
PREVENIREA SPECIALĂ Prevenirea specială este
acea formă de prevenire care vizează împiedicarea directă
a comiterii infracţiunii. În cazul prevenirii speciale a
infracţiunilor, este vorba despre fapte concrete, de
infracţiuni pe cale de a se comite şi care pot fi împiedicate
şi prevenite. În acest context, poliţia are un rol important în
prevenirea specială prin atribuţiile speciale care-i revin.
Măsurile care împiedică comiterea anumitor infracţiuni, în
cazul prevenirii speciale, pot fi următoarele:
1. Avertizarea cetăţenilor despre locurile în care se pot
săvîrşi infracţiuni;
2. Protejarea automobilelor cu instalaţii de alarmă, etc.
Prevenirea specială a criminalităţii are un caracter cu mult
mai concret decît prevenirea generală. Astfel, potrivit art.
2, Cod Penal al R. M., prin prevenirea specială, putem
înţelege prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni.
Prevenirea specială a criminalităţii în cel mai direct mod,
are strînse legături cu prevenirea generală, doar că,
măsurile prevenirii speciale sunt cu mult mai concrete şi
au limite în timp, spaţiu şi asupra persoanelor. Totodată,
prevenirea generală acţionează în cadrul întregii societăţi,
cuprinde multiple sfere, şi anume: economică, socială,
politică, culturală, educativă, etc.
Măsurile juridice de drept pot fi parte componentă atît a
prevenirii generale, cît şi a celei speciale.
Măsurile de prevenire specială a criminalităţii, sunt şi ele
extrem de diverse, şi pot fi clasificate după mai multe
criterii, şi anume: Juridice; Economice; Educative, etc.
1. După tipul realizării, deosebim următoarele etape de
prevenire specială:
a) Etapa pre-infracţională;
b) Etapa infracţională propriu-zisă;
c) Prevenirea recidivismului.
2. După caracteristica juridică, deosebim:
a) Măsuri preventive speciale, şi anume:
Măsurile bazate pe normele de drept, dar
nereglementate de acestea, ca de exemplu: popularizarea
studiilor şi cunoştinţelor juridice, în scop educativ-
preventiv;
Măsurile care sunt reglementate direct de normele
juridice.
3. După mecanismele de aplicare a măsurilor speciale,
putem evidenţia:
a) Sesizări ale organului de urmărire penală în cauza
penală.
PREVENIREA INDIVIDUALĂ
Vizează cercul de persoane care încă nu au comis crime,
dar în viitorul apropiat, le pot comite. Acest tip de
activitate preventivă, este îndreptat asupra unei persoane
concrete şi a micro-mediului său social. Aşadar, prevenirea
individuală trebuie să fie îndreptată, ca şi în cazul
prevenirii speciale, nemijlocit, asupra persoanei şi a
particularităţilor ei negative, asupra micro-mediului, care
participă cel mai activ, la formarea personalităţii, precum
şi asupra cauzelor şi condiţiilor care pot genera, ori
favoriza, comiterea crimei.
Scopul prevenirii individuale constă în depistarea acestor
persoane, exercitarea unei influenţe pozitive asupra lor,
precum şi asupra micro-mediului din care fac parte, de a se
abţine de la comiterea crimelor sau de a înlătura cauzele şi
condiţiile care o pot genera.
53.Organele de mentinerea a ordinii de drept ca
subiectii ai activitatii de prevenirea a infractiunii
Prevenirea infracțiunii poate fi fie o activitate separată a
unui stat sau a unui organism public sau a unei persoane
particulare, fie poate acționa ca un subprodus al acțiunilor
sale. În conformitate cu aceasta, este posibil să se
identifice subiectele specializate și nespecializate de
prevenire a criminalității.În activitățile subiecților
specializați, prevenirea criminalității este principala sau
una dintre principalele direcții. Printre aceste subiecte se
numără în mod tradițional agențiile de aplicare a legii :
instanța , procuratura , poliția , serviciile de securitate de
stat , vama etcEntitățile specializate includ, de asemenea,
organisme de control: taxe, antimonopol, sanitar-
epidemiologice , de mediu , financiare și alte tipuri de
supraveghere și control.Printre actorii nestatali implicați în
prevenirea criminalității , ca parte a activității sale de bază
în literatura de specialitate se numără organizații non-
guvernamentale și persoanele care asistă agențiile de
aplicare a legii în punerea în aplicare a protecției statului
de drept ( gărzilor populare oferită în mod voluntar ,
puncte de poliție comunitară , liber - profesioniști și
asistenți publice agențiile de aplicare a legii), securitate
privată întreprinderi și servicii de securitate, mass-media
specializate .Cercul subiecților nespecializați nu este clar
definit. Aproape toate organizațiile și cetățenii participă la
procesul de prevenire a criminalității, crearea de locuri de
muncă, îmbunătățirea teritoriului, organizarea activităților
de agrement pentru minori etc.
54.Conceptul,trasaturile ale criminalitatii organizate
Crima organizată - este o formă de infracțiune , care se
caracterizează printr - o activitate infracțională constantă
desfășurate de organizațiile criminale (grupuri organizate,
bande, rețele criminale și alte astfel de grupuri ilegale)
având o structură ierarhică, bazei materiale și financiare și
guvernamentale relații, bazate pe corupție mecanisme.
Convenția definește următoarele concepte care constituie
esența crimei organizate:
a) „grup criminal organizat“ înseamnă un grup structurat
de trei sau mai multe persoane, care există pentru o
perioadă de timp și care acționează în mod concertat, cu
scopul de a comite una sau mai multe infracțiuni grave sau
infracțiuni stabilite în conformitate cu prezenta convenție,
în scopul de a obține , direct sau indirect, beneficii
materiale sau financiare;
b) «infracțiuni grave“ înseamnă o infracțiune pedepsită cu
închisoare pe o perioadă maximă de cel puțin patru ani sau
o pedeapsă mai gravă;
c) „grup structurat“ înseamnă un grup care nu este formată
la întâmplare pentru comiterea imediată a unei infracțiuni
și care nu are nevoie să aibă roluri clar definite pentru
membrii săi, continuitatea convenită de calitatea sa de
membru sau o structură dezvoltată.
Crima organizata - scurt istoric al unui fenomen global
(Sicilia)
Nu degeaba crima organizata si, in special, mafia ca forma
de manifestare a ei, a fost intotdeauna asociata cu sudul
Italiei. Prima mentiune a unei organizatii criminale, in
sensul clasic al termenului, este facuta in secolul al IX-lea,
in Sicilia, in timpul dominatiei arabe asupra acestei insule.
Alte izvoare istorice plaseaza acest fenomen 200 de ani
mai tarziu, in acelasi loc, in timpul ocupatiei normande. In
fapt, Sicilia a fost o colonie exploatata rand pe rand de
greci, cartaginezi, romani, arabi, normanzi, germani,
francezi, aragonezi, spanioli, bourboni si, mai ales, de
Inchizitie. Sicilia a devenit astfel terenul propice
dezvoltarii fenomenului de banditism ca lupta impotiva
asupritorilor. "Vendetta" - razbunarea si mafia erau
putinele arme la indemana celor fara aparare intr-o lume in
care justitia era la bunul plac al seniorului feudal.
Principalele trasaturi ale Crimei Organizate
Nivelul inalt de profesionalizare a gruparilor criminale
care au adoptat si perfectionat principiile de organizare si
regulile de actiune ale structurilor de tip mafiot. De
asemenea, se manifesta tendinte de intelectualizare a
gruparilor criminale prin absorbtia, in interiorul acestora
de persoane ce ocupa functii oficiale in domeniul
finantelor, comertului, bancilor, administratiei, justitiei dar
si a unor reputati avocati, experti si tehnicieni in cadrul
comunicatiilor si logisticii.
Internationalizarea; afacerile ilegale de amploare -
contrabanda, evaziune fiscala, traficul de armament, de
droguri, de materiale radioactive, taxa de protectie si
"recuperarile de debite"- nu se pot derula si finaliza fara
realizarea unui parteneriat intre infractorii autohtoni si cei
ce actioneaza pe teritoriul altor state.
Consolidarea fuziunii dintre grupurile criminale si lumea
politica; se inregistreaza in prezent tendinta de "folosire a
functiei publice" pentru realizarea afacerilor, in spatele sau
pe spatele careia se deruleaza afacerile.
- OPG în lume .statele Unite ale Americii -Cosa
Nostra.;Columbia-Narcomafia).;Italia-Mafia ,Camorra
,Ndrangeta ,Nuova Sacra Corona Unita ;Federația Rusă-
160 000 de membri, 12 000 de grupuri.;Japonia
(yakuza)Yamaguchi Gumi ;Sumiyoshi Rengo (7000 de
membri, 170 de clanuri);Inagawa Kai (7000 de membri,
300 de clanuri).;Hong Kong (triade)În (40.000 de membri,
10 clanuri);
55.Cauzele si conditiile criminalitatii.Prevenirea a
criminalitatii
Cauzele cresterii violentei si crimei organizate sunt dificil
de identificat si explicat datorita existentei unor diferente
sensibile în ceea ce priveste amploarea si intensitatea lor
de la o tara la alta; majoritatea specialistilor si
cercetatorilor considera ca sursele acestor fenomene rezida
în perpetuarea unor structuri politice, economice si
normative deficitare, în mentinerea si accentuarea
discrepantelor sociale si economice dintre indivizi, grupuri
si comunitati si intensificarea conflictelor si tensiunilor
sociale si etnice.
Obiectivele
1. compatibilizarea instituţională şi funcţională cu structurile
europene;
2. perfecţionarea legislaţiei în domeniu;
3. optimizarea activităţilor structurilor implicate în
combaterea criminalităţii organizate;
4. creşterea eficienţei activităţilor operative prin utilizarea
tehnologiei informatice şi de comunicare;
5. îmbunătăţirea comunicării inter-instituţionale în scopul
combaterii eficiente ale criminalității organizate;
6. intensificarea activităţilor de combatere a traficului şi
consumului ilicit de droguri având ca efect creşterea
capturilor de droguri de mare risc și reducerea cererii de
droguri;
7. contracararea deturnării de precursori din circuitul legal;
8. confiscarea bunurilor şi valorilor folosite la săvârşirea de
infracţiunii sau obţinute din săvârşirea infracţiunilor
privind criminalitatea organizată;
În lupta împotriva grupurilor criminale organizate
existente, agențiile de aplicare a legii se străduiesc, în
primul rând, să le desființeze. Pe lângă reacționarea la
infracțiuni și identificarea făptuitorilor lor impecabili,
sarcina principală este identificarea liderilor grupurilor
criminale și aducerea lor în fața justiției; acest lucru poate
fi folosit inclusiv promovarea membrilor bandei mai puțin
periculoase, care , în schimbul cooperării cu agențiile de
aplicare a legii este atenuat în mod semnificativ ca posibile
penalități (până la o respingere totală a urmăririi penale
56. Conceptul și trăsăturile criminologice ale
criminalității de violență. Violenţa nu constituie un
fenomen nou, apariţia şi evoluţia ei fiind strâns legată de
evoluţia indivizilor, grupurilor, organizaţiilor, instituţiilor şi
societăţilor umane. Violenţa constituie o permanenţă
umană, fiind intim legată de evoluţia şi de funcţionarea
societăţii. Există însă dificultăţi reale în definirea actelor personalităţii umane, dar este o personalitate obişnuită,
comise prin violenţă, dificultăţi ce sunt determinate atât care se caracterizează prin unele trăsături specifice.
de varietatea formelor de violenţă întâlnită în diverse Specificul constă în prezenţa pericolului social la infractor.
societăţi, cât şi de diferenţele în ceea ce priveşte În asemenea mod, dacă am exclude pericolul social din
sancţionarea acestora, mai ales că, de multe ori, violenţa comportamentul infractorului, am avea un om normal. In
acoperă o gamă largă de comportamente individuale şi cadrul tuturor curentelor, teoriilor, şcolilor criminologice,
sociale care îşi au propria lor etiologie. Totodată, personalitatea infractorului a fost şi este definită în mod
aprecierea şi definirea violenţei se face în funcţie de diferit. La sistematizarea modului de definire a
anumite criterii istorice, culturale şi normative, dar şi în conceptului indicat, trebuie să reieşim din principalele
funcţie de anumite criterii şi contexte subiective şi orientări criminologice, şi anume: Orientarea biologică
accidentale, care sunt însă relative spaţial şi temporal Orientarea psihologică;
(atât de la o societate la alta, cât şi de la o perioadă la Orientarea sociologică.
alta). Pe plan intern şi internaţional, violenţa este
amplificată de actele de terorism şi criminalitate 57. Cauzele și condițiile criminalității de violență.
organizată, comise în scopul de a determina frică, spaimă Rolul victimei în mecanismul infracțiunilor violente.
şi groază în rândurile opiniei publice, dar şi de o serie de
ntâlnite în realitatea socială, infracţiunile săvârşite prin
infracţiuni care aduc atingere drepturilor şi libertăţilor
violenţă sunt fapte materiale care reprezintă manifestări
individului (omoruri, violuri, tâlhării, agresiuni fizice etc.).
exterioare ale individului care exprimă atitudinea sa faţă
Multiplele stări conflictuale manifestate, mai ales în prima
de valorile sociale, fiind sancţionate de legea penală.
perioadă a tranziţiei din ţara noastră, amplificarea
Infracţiunile săvârşite prin violenţă reprezintă acte ilicite
frustrărilor, îndeosebi în rândul celor care se simt
care presupun folosirea sau ameninţarea folosirii forţei şi
marginalizaţi, stresul determinat de nesiguranţa socială şi
constrângerii în scopul producerii unor prejudicii morale
de lipsa de perspectivă, mai ales a tinerilor, apariţia unor
sau materiale sau vătămării integrităţii persoanei (omor,
interese în sfera relaţiilor de afaceri, precum şi
viol, loviri, vătămări corporale etc.) sau bunurilor acesteia
proliferarea unor subculturi violente, reprezintă factori ce
(tâlhărie, distrugere etc.). Una din cauzele criminalitatii de
favorizează creşterea riscului de apariţie a
violenta o reprezinta saracia si incapacitatea unor indivizi
comportamentului agresiv.
de a face fata nevoilor din viata datorita neadaptarii
Creşterea criminalităţii de violenta în perioada de tranziţie
recurg la comportamente antisociale si acte de violenta.
s-a datorat şi unor modificări importante la nivelul
Alte cauze ale infracţiunilor săvârşite cu violenţă sunt de
controlului social. Frica, ce constituia în trecut principalul
ordin individual (cum ar fi alcoolismul, conflictele
instrument de control social, a dispărut. Societatea civilă
interpersonale etc.).
aflată în curs de refacere nu a reuşit să pună nimic în locul
In ciuda câtorva excepţii, la tineri se poate afirma că
fricii. Legea nu numai că nu şi-a recăpătat autoritatea, dar
violenţa se întâlneşte cel mai frecvent. Factorii hormonali
dimpotrivă, aceasta a fost într-o continuă scădere. La
explică în parte prezenţa unei agresivităţi superioare la
nivelul politicii penale s-a produs o anumită relaxare,
aceştia, dar presiunile culturale şi subculturale joacă în
constând în dezincriminarea unor fapte, abolirea pedepsei
mod evident un rol important; Clasa social, acest factor a
capitale, introducerea cauţiunii.Personalitatea
fost menţionat în legătură cu mişcările sociale din
infractorului de violenta.Personalitatea infractorului este
ghetouri, dar într-o manieră generală se poate spune că
un concept criminologic complex, care cuprinde noţiunea
violenţa este cu atât mai frecventă cu cât păturile socioe
psiho-socială şi noţiunea juridico-penală a infractorului În
conomice se situează la un nivel mai jos. A fost în acelaşi
literatura de specialitate, opiniile asupra personalităţii sînt
timp emisă ideea că în grupurile cele mai defavorizate
foarte diferite. Criminologul Stănoiu, prin personalitatea
violenţa este frânată de apatie şi de sentimentul de
infractorului, înţelege sinteza trăsăturilor bio-psiho-
neputinţă; La individul uman, agresivitatea apare ca o
sociale cu un înalt grad de stabilitate şi care sînt definitorii
manifestare determinată de o nevoie vitală ca foamea,
pentru acel individ, care, cu vinovăţie, a comis o faptă ce
apărarea, sexualitatea etc., toate aceste necesităţi vitale
prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală.
fiind supuse însă controlului cortical, ceea ce permite o
Gheorghe Mateuţ, înţelege prin personalitatea
creştere considerabilă a rolului proceselor cognitive care
infractorului ansamblul trăsăturilor individuale bio-psiho-
fac posibil exerciţiul mental (judecata, raţionamentele),
sociale ale omului, care la un moment dat este marcat de
posibilitatea de a prevedea consecinţele unui act şi de a
stigmatul juridic al comiterii unei fapte prevăzute de legea
elabora şi realiza proiecte. Instinctul agresiv este însă
penală.
temperat de controlul exercitat de (conştiinţa morală),
Personalitatea infractorului nu reprezintă un nou tip al
care guvernează comportamentul uman în funcţie de o
scală normativă şi valorică existentă în societate la un
moment dat. Rolul Supereului depinde însă de modul de
structurare a acestuia. Când instanţa morală nu este
formată sau se destramă, agresivitatea devine o realitate
ca mod de existenţă sau ca act.Criminalitatea de violenta
este comportamentul orientat spre distrugere. Tot ce se
opune sau se împotriveşte individului, grupului sau
societăţii este agresivitatea. Actul de împotrivire este
violenţa. Prevenirea criminalității de violență. Prin
conceptul de prevenire, se înţelege luarea unor măsuri
care să conducă la împiedicarea comiterii crimelor. Prin
activitatea de combatere a criminalităţii înţelegem un
ansamblu de măsuri juridico-penale, luate de organele de
stat specializate, în temeiul legii, pentru realizarea
scopului procesului penal şi anume constatarea la timp şi
în mod complet, a faptelor care constituie infracţiuni,
astfel ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie
sancţionată penal, potrivit vinovăţiei sale, şi nici o
persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Se poate spune ca prevenirea, reprezinta un ansamblu de
masuri impotriva actiunii factorilor generatori sau
favorizatori ai infractiunii, pentru asigurarea respectului
fata de legea penala si promovarea ordinii si disciplinei in
relatiile sociale. Activitatea de prevenire se infatiseaza ca
o succesiune de acte susceptibile sa declanseze un proces
cauzal autentic indreptat spre anihilarea, paralizarea sau
slabirea factorilor potential favorizatori ai infractiunii.
Prevenirea nu este doar opera unui specialist ci ea solicită
efortul tuturor. Dincolo de recomandări foarte limitate, ea
implică apelul la o schimbare de mentalităţi... O societate
unde se reînnoadă comunicarea, unde constrângerile
rămân suple, unde omul este luat constant în
consideraţie, va refuza violenţa. Refuzând această sfidare,
se va naşte o lume nu fără violenţă, dar mai
liniştită”(Răspuns violenţei, tomul 1,Presses Pocket, Paris,
1977, pag, 222). Programele de prevenire Cel mai
cunoscut program de prevenire este Proiectul Zonei
Chicago (Chicago Area Project) şi a fost inspirat de teoria
ecologică a „Şcolii din Chicago”. În conformitate cu
aceasta, rata criminalităţii poate fi redusă ca efect al
ameliorării mediului social (prin îmbunătăţiri de ordin
social, economic şi cultural; schimbări atitudinale prin
implicarea directă a cetăţenilor la reducerea
criminalităţii). Chiar dacă a fost contestat şi nerezistând în
timp (decât între 1930-1950), Proiectul Zonei Chicago a
determinat o scădere considerabilă a delincventei în
oraşul respectiv.
58. Conceptul și trăsăturile criminologice distincte ale
criminalității profesionale. Personalitatea criminalului
profesionist. Criminalitatea profesională constituie un tip
de criminalitate ce se manifestă printr-o permanenţă a
activităţii criminale a participanţilor (practicarea sub
formă de îndeletnicire), activitate ce constituie principala
sursă a veniturilor lor şi necesită o specializare a
cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor (metodelor şi
mijloacelor de comitere a infracţiunilor), precum şi
apartenenţa criminalilor, care posedă o anumită
specializare, la o subcultură şi la un mediu criminal relativ
închis şi ierarhizat.
Profesionalismul criminal nu constituie o achiziţie recentă
a societăţii umane. Acest fenomen îşi are obârşia într-un
trecut îndepărtat, deşi a cunoscut o ascensiune deosebită
în ultimele secole, odată cu dezvoltarea urbană intensă.
Cercetătorii evidenţiau că principala sferă de manifestare
a profesionalismului criminal sunt infracţiunile
patrimoniale (în orice caz, putem spune că ele au un
substrat cupidant). Se aprecia, de regulă, că purtătorii
profesionalismului criminal se disting printr-o dezvoltare
intelectuală suficientă, o subcultură pronunţată (argou,
tatuaj, norme de comunicare cu „ai lor” şi „străinii”,
tendinţă spre întrajutorare etc.), specializarea pe
infracţiuni de un anumit tip şi anumite metode de
comitere şi de tăinuire. De altfel, asemenea constatări au
fost confirmate, în repetate rânduri, de cercetările
concrete efectuate.
59. Determinantele și prevenirea criminalității
profesionale.
De menţionat că specializarea presupune comiterea
infracţiunilor de un anumit tip şi utilizarea unor anumite
mijloace şi metode de săvârşire a infracţiunilor (numai
infracţiunile de furt cunosc peste 25 de modalităţi de
comitere şi, respectiv, tot atâtea specializări). Integrarea
în mediul criminal comportă adoptarea subculturii
criminale, împărtăşirea criteriilor de ierarhizare,
respectarea statutelor ierarhice etc. Din punct de vedere
al manifestării, criminalitatea profesională cuprinde
faptele penale comise de persoane a căror activitate
infracţională poartă trăsăturile profesionalismului
criminal. În esenţă, criminalitatea profesională reprezintă
un fenomen social negativ care rezidă în asigurarea
existenţei pe cale criminală, adică activitatea criminală
este sursa de existenţă pentru unii indivizi. De aceea, în
situaţia în care unele trăsături ale profesionalismului
criminal se manifestă mai puţin pregnant, trebuie să ne
conducem după acest indiciu esenţial. În categoria
criminalilor profesionişti cercetătorii includ şi persoanele
cu funcţii de răspundere care comit unele infracţiuni cu
caracter economic. Este vorba de acei funcţionari care,
folosindu-se de funcţia deţinută, comit sistematic anumite
infracţiuni cu caracter economic, asigurându-şi pe această
cale un venit suplimentar, relativ constant.
61.Cauzele si conditiile criminalitatii recidivistilor
În procesul de analiză a cauzelor şi condiţiilor
criminalităţii recidiviştilor, este necesar a face distincţie
între fenomenele şi procesele ce au loc: 1) anterior primei
condamnări sau a altor măsuri cu caracter juridic aplicate
în legătură cu fapta dată (dar care continuă ori reapar
ulterior); 2) preponderent în timpul executării pedepsei
(aplicării altor măsuri juridice, înlocuitoare); 3) în perioada
postpenitenciară. În cazul infracţiunilor de recidivă, un rol
important îl joacă, în formarea şi realizarea motivaţiei
criminogene, influenţa de grup („contagiunea”), influenţa
comportărilor ilicite „de fundal”, precum beţia şi
alcoolizarea, narcomania, jocurile de noroc, prostituţia etc.
Influenţă are şi nerespectarea principiului de diferenţiere şi
individualizare a pedepsei şi executării acesteia,
inoportunitatea sau insuficienţa măsurilor de adaptare
socială după executarea pedepsei ori după stabilirea
pedepsei neprivative de libertate, lipsa unui sistem de
plasare în câmpul muncii şi susţinere a contingentului în
cauză. În cazul recidiviştilor înrăiţi şi deosebit de
periculoşi, motivaţia de săvârşire a infracţiunilor are ca
dominante respectarea tradiţiilor mediului criminal,
egoismul şi egocentrismul excesiv, parazitismul,
agresivitatea şi cruzimea, care devine uneori un scop în
sine. Motivaţia de recidivă denotă un proces intensiv de
alunecare spre un stil de viaţă criminal, spre deprinderea
de a comite infracţiuni „la comandă”, la solicitarea
liderului, în absenţa oricărei confruntări de motive
(opţiuni), frământări deliberative, fapt legat şi de
experienţa criminală (inclusiv căutarea şi utilizarea
situaţiilor criminale).PREVENIREA -Printre mijloacele
speciale de prevenire a recidivei le indicăm pe acelea care
ţin de activitatea investigativ-operativă, de anchetă penala
şi de dezbaterile judiciare; de stabilirea pedepselor şi de
sistemul acestora; de executarea pedepselor; de lucrul
postexecutoriu cu contingentul recidiviştilor. În ceea ce
priveşte depistarea infracţiunilor, cercetarea penală,
ancheta penala şi dezbaterile (examinarea) judiciare
importanţă are realizarea următoarelor acţiuni: a)
asigurarea efectiva a inevitabilităţii pedepsei, stimulând
formarea la infractori a reprezentărilor privind riscul şi
„inconvenienţa” infracţiunilor; b) obţinerea informaţiilor
iniţiale necesare stabilirii unei sancţiuni ce ar corespunde
plenar faptei comise, personalităţii făptuitorului şi
mobilurilor infracţiunii; c) aplicarea masurilor de curmare
menite să anihileze continuarea activităţii criminale.
Contează mult efectuarea, pornind de la materialele
dosarelor, a unor acţiuni de profilaxie, precum lichidarea
speluncilor, dispersarea (descompunerea) grupurilor
predispuse spre încălcări de drept, tragerea la răspundere a
persoanelor a căror inactivitate a creat condiţii favorabile
comiterii infracţiunilor de către recidivişti. Acordarea de
sprijin în adaptarea persoanelor de curând revenite din
locurile de detenţie presupune atât susţinerea
multiaspectuală a acestora, cît şi înfăptuirea unui control
asupra lor. Din atare optică se impune: a) demararea
imediată a unor astfel de acţiuni şi realizarea lor bine
orientată pe parcursul a 1-3 ani; b) explicarea temeiului şi
locului unde se pot adresa persoanele respective pentru
obţinerea asistentei sociale, psihologice, medicale şi
juridice; crearea unei reţele de centre de ajutor şi
reinscrarea socială, care ar acorda atare asistenţe; c)
înfiinţarea de aziluri, care ar permite celor fără familie să
se refugieze în primele luni de libertate, beneficiind de
asistenta unui personal special; d) instruirea specializată a
unor cadre de lucrători sociali care ar interacţiona tocmai
cu un atare contingent, instruire ce ar include pregătirea
necesară depăşirii unor eventuale situaţii dificile, posibile
mai cu seamă în cazul persoanelor cu multiple antecedente
penale; e) elaborarea unei legislaţii adecvate în materie,
care ar permite atingerea acestor obiective. Binevenită ar fi
conlucrarea multilaterală a organelor de resort cu diverse
fonduri, organizaţii de binefacere şi asociaţii de ajutor
mutual persoanelor cu antecedente penale şi rudelor lor.
65.Cauzele și condițiile criminalității minorilor. Măsuri
de prevenire a criminalității minorilor.
Delincvenţa juvenilă este o componentă a criminalităţii. Ea
este un fenomen de devianţă, manifestat prin incapacitatea
unor minori/adolescenți de a se adapta la normele de
conduită din societate. Această incapacitate este datorată
unor cauze de ordin bio-psiho-social.
În ţara noastră, există unii tineri şi minori care participă
destul de activ la săvârşirea unor fapte penale. Ei participă
şi săvârşesc îndeosebi infracţiuni cum ar fi: furturi, violuri,
vătămări corporale, infracţiuni de lovituri cauzatoare de
moarte, omor şi tentativă de omor.
Criminalitatea în rândul minorilor are multe cauze diferite
de cele ale criminalităţii adulţilor. Analizând acest
fenomen, pe genuri de infracţiuni s-au desprins
următoarele:
Cauzele specifice ale apariției delicvenței juvenile sunt:
- creşterea situaţiilor de abandon şcolar a unor elevi
cunoscuţi cu comportament deviant sau preocupări
antisociale, lipsa unei activităţi utile;
- lipsa de supraveghere permanentă de către părinţi,
supraveghetori, tutori etc.;
- familiile dezorganizate din rândul cărora provin unii
minori infractori ai căror părinţi sunt cunoscuţi cu
antecedente penale;
- Intermitență în educaţia minorilor de către şcoală, unităţi
de ocrotire (case de copii, şcoli de reeducare, şcoli
speciale) alte instituţii cu atribuţii în acest sens;
- necunoaşterea din timp a anturajului, a locurilor şi
mediilor frecventate de minori;
- lipsa unei legături permanente între familie şi şcoală;
- influenţa unor infractori majori aflaţi în anturajul
minorilor prin determinarea acestora de a comite fapte
antisociale;
- consumul de către unii minori de substanţe halucinogene
şi alcool pentru creşterea unei stări euforice.
Principala cauză însă, a apariţiei atitudinilor antisociale o
constituie influenţa mediului social şi proceselor psihice la
nivelul conştiinţei individului. Un rol important îl au şi
împrejurările concrete de viaţă ale individului. În acest
context actul infracţional nu trebuie examinat ca o simplă
reacţie la factorii extern, deoarece situaţia concretă de viaţă
dă naştere prin ea însăşi la un act de voinţă, ci numai când
se corelează cu personalitatea unui individ, când trece prin
interesele, obiceiurile, mentalităţile, particularităţile
psihice ale individualităţii sale. Deci, pentru a găsi cauzele
şi condiţiile care favorizează delincvenţa juvenilă, trebuie
să pornim de la analiza structurii interne ale individului şi
a factorilor externi, care pot fi cauze ale acestui fenomen
negativ sau condiţii care influenţează şi alimentează
manifestările de acest gen.
Este bine cunoscut faptul că delicvența juvenilă, nu în
ultimul rând, este însoțită de frecvente fenomene ale
absenteismului și abandonului școlar. Din totalul de minori
care au comis infracțiuni în 2010, 85,7% sunt persoane
neîncadrate în sistemul de educație. Cu referire la statului
social al minorilor implicați în săvârșirea infracțiunilor,
conform datelor prezentate de organele de ordine, se
stabilește că pentru anul 2010: 40,2% fac parte din familii
vulnerabile; circa 22% provin din familii monoparentale;
8% din familii cu mulți copii; circa 26% sunt din categoria
celor rămași fără îngrijirea unui sau a ambilor părinți, ca
urmare a plecării acestora la muncă peste hotare; 4,2%
sunt beneficiari ai instituțiilor rezidențiale.
O caracteristică specifică a delicvenței minorilor este
gradul mare de latență pe care îl posedă (nu sunt
descoperite și înregistrate toate delictele acestei categorii
de vârstă). Din această cauză, experții din domeniu
apreciază că nivelul real al criminalității minorilor este de
2-3 ori mai mare decât cel înregistrat. Considerăm că
imposibilitatea stabilirii situației reale a delicvenței
juvenile este completată și de inexactitatea parametrilor
demografici ai populației, ținându-se cont de faptul că un
număr mare de cetățeni sunt emigrați peste hotarele
republicii. Se constată că delicvența minorilor și a tinerilor
este cu mult mai „sensibilă” la metodele de luptă cu ea, la
intensitatea controlului din partea familiei, instituțiilor
educaționale, serviciilor sociale, a societății decât
criminalitatea adulților, circa 80% din infracțiuni se comit
în apropierea locului de trai și de studii.
Conchidem astfel, că potențialul pericolului pe care îl
prezintă un minor sau un tânăr, este în funcție de mai
multe componente, între care vom găsi atât personalitatea,
cât și situația în care se află, atât problemele trecutului lui,
cât și cele din prezent, atât aspectele ce țin de individ, cât
și cele care aparțin grupului în care s-a încadrat sau în care
trăiește în prezent. Delicvența juvenilă constituie o
problemă socială complexă, a cărei cunoaștere și explicație
trebuie să stea la baza măsurilor de politică socială și
penală. Actualmente, problemele educării, adaptării și, în
special, ale promovării generației tinere devin extrem de
presante și dificile, nerezolvarea lor conducând la
consecințe ireversibile pentru conduita copiilor și tinerilor.
Diminuarea cauzelor și a condițiilor, care generează sau
favorizează manifestările antisociale în rândul minorilor și
tinerilor, solicită elaborarea unor modele etiologice
predictive. În acest sens, toate măsurile întreprinse trebuie
să se raporteze cel puțin la trei niveluri: macrosocial,
microsocial și individual.
64. Conceptul și trăsăturile criminologice distincte ale
criminalității minorilor. Personalitatea infractorului
minor.
Din păcate, în Republica Moldova, conceptul de
criminalitate a minorilor nu se deosebește prea mult de cel
al delincvenței juvenile. Totuși, în urma studiilor efectuate,
considerăm că este mult mai oportun a utiliza conceptul de
criminalitate a minorilor, deoarece aceasta reprezintă
totalitatea acțiunilor sau inacțiunilor anume din punct de
vedere penal săvârșite pe un anumit teritoriu, într-o
anumită perioadă de timp, de către persoane minore care
încă nu au atins majoratul, iar delicvența juvenilă
reprezintă anume totalitatea delictelor săvârșite la un
moment dat, într-un anumit mediu de către persoane care
nu au ajuns la maturitate. Criminalitatea minorilor este
parte componentă a fenomenului criminalității în
ansamblu, în același timp, are particularitățile sale
specifice, care permit cercetarea acesteia ca obiect de sine
stătător al criminologiei. Trăsăturile distincte ale
criminalității minorilor sunt determinate, în mod dominant,
de personalitatea infractorului minor care este în acest sens
un element-cheie în structura criminologică a tipului
infracțional respectiv.
Personalitatea infractorului minor este elementul-cheie
care determină în mod dominant specificul criminalității
minorilor. Factorul principal care urmează să fie luat în
considerare la examinarea personlității infractorului minor
este vârsta care condiționează anumite schimbări de ordin
biologic, psihologic și psihic în structura personalității.
Trăsăturile specifice ale criminalității minorilor sunt
determinate de particularitățile fiziologice-soma- tice,
psihice și morale ale minorilor, precum și de inma-
turitatea socială a acestora.
66. Analiza criminologică a stării criminalității în
Republica Moldova.
Biroul Naţional de Statistică prezintă informaţia privind
situaţia infracţionalităţii în anul 2015.
Infracţiuni înregistrate.
Conform informaţiei Ministerului Afacerilor Interne în
anul 2015, pe teritoriul republicii au fost înregistrate 39,8
mii infracţiuni, înregistrînd o scădere de 4,8% faţă anul
precedent, iar comparativ cu anul 2011 nivelul
infracţionalităţii a crescut cu 13%. Rata infracţionalităţii
constituie 111 infracţiuni la 10 mii locuitori, faţă de 99
infracţiuni în anul 2011.
Cea mai mare rată a infracţionalităţii rămîne a fi
înregistrată în localităţile urbane şi mai cu seamă în mun.
Chişinău şi Bălţi - 173 infracţiuni la 10 mii locuitori şi
respectiv 127 infracţiuni, ceea ce depăşeşte nivelul mediu
pe ţară de 1,6 ori. În dependenţă de distribuţia geografică a
infracţionalităţii se constată o concentrare mai mare în
UTA Găgăuzia (92 infracţiuni la 10 mii locuitori) şi
regiunea Sud (87 infracţiuni la 10 mii locuitori). La nivel
de raion, cea mai mare rata a infracţionalităţii s-a
înregistrat în Ialoveni (106 infracţiuni la 10 mii locuitori),
Cantemir (105 infracţiuni la 10 mii locuitori) şi Căuşeni
(99 infracţiuni la 10 mii locuitori). Un nivel mai mic al
infracţionalităţii se atestă în Rîşcani (66 infracţiuni la 10
mii locuitori), Nisporeni (63 infracţiuni la 10 mii locuitori)
şi Făleşti (54 infracţiuni la 10 mii locuitori ).
Fiecare a cincea infracţiune este din categoria celor
excepţional de grave, deosebit de grave şi grave, inclusiv
3,6% revin infracţiunilor excepţional de grave şi deosebit
de grave, iar 16,9% revin celor grave. În ultimii 5 ani se
înregistrează mai multe infracţiuni din categoria celor mai
puţin grave (+5%) şi a infracţiunilor uşoare (+32%). La 10
mii locuitori, în medie revin 22,9 infracţiuni grave, cele
mai multe infracţiuni fiind înregistrate în mun. Chişinău
(40 cazuri la 10 mii locuitori).
Pe parcursul anului 2015, aproape fiecare a şasea
infracţiune a fost săvîrşită în locuri publice, iar cu
aplicarea armelor de foc, explozivelor şi grenadelor au fost
săvîrşite 75 infracţiuni, inclusiv 30 cazuri de huliganism,
15 cazuri de vătămări intenţionate, 5 cazuri de tîlhării şi 4
cazuri de omor.
Din numărul total de infracţiuni înregistrate, 16,0% sunt
săvîrşite de persoane în vîrstă aptă de muncă, dar fără
ocupaţie. Totodată, de către minori sau cu participarea
acestora au fost comise în jur de o mie infracţiuni sau 2,5%
din total infracţiuni înregistrate. Comparativ cu anul
precedent se remarcă o reducere cu 14% a infracţiunilor
săvârşite de minori şi în special a infracţiunilor privind
viaţa sexuală şi contra patrimoniului.
Minorii cel mai frecvent sunt implicaţi în săvîrşirea
furturilor, cu o pondere de 69,0%, după care urmează
jafurile – 6,9% şi huliganismul – 4,0%. În anul 2015, la
100 mii copii în vîrstă de pînă la 18 ani revin circa 144
infracţiuni comise de minori, comparativ cu 174 în anul
2011. Cel mai mare nivel al ratei infracţionalităţii juvenile
în ultimii 5 ani, fiind înregistrat în anul 2012.
În anul 2015 au fost înregistrate mai multe infracţiuni
economice comparativ cu anul precedent, în special s-a
majorat numărul cazurilor de contrabandă (+ 6,0%),
falsificarea banilor (de 1,5 ori). De asemenea, a crescut
numărul infracţiunilor militare (de 1,5 ori) şi în grupuri
organizate (de 1,3 ori). În acelaşi timp, au fost înregistrate
mai puţine cazuri de infracţiuni contra familiei şi minorilor
(cu 15,1%), contra patrimoniului (cu 5,9%), şi sănătăţii
publice (cu 5,4%).
În structura infracţiunilor înregistrate, fiecare a doua
infracţiune este comisă contra patrimoniului (51,7%), după
care urmează infracţiunile în domeniul transporturilor
(14,7%), infracţiunile contra familiei şi minorilor (5,2%) şi
infracţiunile contra securităţii şi a ordinii publice (4,4%).