Sunteți pe pagina 1din 28

Peru.

Cultura şi civilizaţia Incaşă


COȘARIU MIRELA
Anul II Psihologie
Universitatea Tibiscus

I. Peru

1. Loc geografic, continent: vestul Americii de Sud


2. Capitala republicii Peru: Lima.

3. Număr de populație.
La începutul anului 2018, Peru are o populație de 32.375.611 de locuitori,
fiind a cincea țară din America de Sud după populație.Densitatea populației este de
22 de locuitori pe km², iar rata anuală de creștere este de 1,6%.54,6% din peruvieni
trăiesc în zona de coastă, 32,0% în sierra (regiuni înalte), iar 13,4% în junglă.
Populația urbană este echivalentă cu 76% din numărul total al locuitorilor, iar
populația rurală este de 24%. Emigrarea masivă a provincialilor către capitală, în
care se concentrează o treime din populație, a cauzat mari probleme sociale. O mare
parte din populația majoritară indigenă din Lima trăiește la limita sau sub
limita subzistenței.
Date antropologice: Peru este, alături de Bolivia și Guatemala, una din cele
trei țări cu populație majoritar indigenă. Populația ere o talie talie: medie, culoarea
pielii închisă, păr: negru și drept, Predomină indigenii sau nativii sud americani.
Aproximativ 45% din locuitori sunt descendenți indigeni, aparținând în special
populației quechua (40%) și aymara (5%). 37% din locuitori sunt de origine metisă,
15% sunt de origine europeană și restul de 3% sunt de origine africană și asiatică.
Bărbat % Femeie
0-4 1 557 982 ⇐+4.4% 1 492 907
5-9 1 498 450 ⇐+3.9% 1 441 963
10-14 1 453 095 ⇐+4.2% 1 394 403
15-19 1 417 381 ⇐+5.3% 1 345 647
20-24 1 423 449 ⇐+4.6% 1 361 042
25-29 1 407 201 ⇐+2.7% 1 370 742
30-34 1 281 705 ⇐+1.5% 1 262 519
35-39 1 185 472 ⇐+1.5% 1 168 175
40-44 1 048 995 ⇐+0.3% 1 045 614
45-49 910 226 +3.8%⇒ 944 834
50-54 792 592 +5.8%⇒ 838 283
55-59 633 255 +10.1%⇒ 696 938
60-64 500 133 +13.5%⇒ 567 761
65-69 386 749 +11.7%⇒ 432 107
70-74 277 261 +13.2%⇒ 313 898
75-79 192 241 +19.5%⇒ 229 668
80-84 119 389 +28.7%⇒ 153 633
85-89 57 711 +65.9%⇒ 95 746
90-94 20 945 +92.4%⇒ 40 289
95-99 4 929 +56.5%⇒ 7 714
100+ 845 +104.3%⇒ 1 726

4. Religie. Religia predominată e romano catolici 81.3%, evanghelişti 12.5%,


alţii 3.3%, nespecificat sau atei 2.9%.

5. Limba. Cucerirea spaniolă a introdus limba spaniolă.

6. Cultura. Artele. Arhitectura. Literatura. Gastronomie.

Cultura peruană este rezultatul influenţelor hispanice şi amerindiene. Ceea ce


nu înseamnă că nu există tradiţii sau obiceiuri ale căror origini nu au nimic în comun
cu cele două mari culturi menţionate. Aceste tradiţii şi obiceiuri sunt rezultatul
diversităţii etnice şi reliefului accidentat al Republicii Peru, mediu propice apariţiei
unor comunităţi suficient de izolate încât să creeze şi să păstreze o cultură proprie.
Civilizaţia europeană şi-a pus amprenta asupra Republicii Peru începând cu era
colonizării şi până la curentul romantic. Începând cu secolul XX, creatorii de artă
peruani au adoptat, în număr mare, aşa-numita ideologie ”indigenismo”, care a
presupus o aplecare accentuată asupra moştenirii amerindiene.
Scriitorii şi artiştii peruani s-au implicat din ce în ce mai mult în mişcările
intelectuale şi artistice internaţionale în special odată cu încheierea celui de-al
Doilea Război Mondial.

Pe la mijlocul secului XIX, literatura şi pictura din Peru pot fi catalogate ca


aparţinând costumbrismului, curent artistic spaniol ce reda în operele sale
caracteristice scene de viaţă şi moravuri. Literatura peruană a anilor 1800-1850 a
fost dominată de romantism.
La începutul secolului XX, printre scriitorii care s-au făcut remarcaţi se
numără jurnalistul Ciro Alegria Bazan (1909-1967), ale cărui opere se referă la
dificultăţile sociale întâlnite de peruanii nativi şi, în general, de populaţia săracă a
ţării. Opera sa cea mai importantă este “El mundo es ancho y ajeno” (“Necuprinsă-i
lumea şi vrăjmaşă”).
Un alt intelectual de seamă peruan a fost Jose Maria Arguedas (1911-1969),
romancier, poet şi antropolog. De asemenea, un pasionat al culturii indigene,
cunoscut ca fiind autorul unei noi limbi, născută din combinaţia de spaniolă cu
limbile quechua, vorbite de amerindienii care trăiesc în ţinuturile muntoase din Peru,
vestul Boliviei şi în zona de frontieră cu Bolivia a statelor Argentina şi
Chile. Emblematică în acest sens este chiar lucrarea sa de debut, “Yawar Fiesta”,
publicată în 1941.
Cesar Abraham Vallejo (1892-1938) este văzut, la rândul său, ca fiind un
poet, scenarist şi jurnalist de talie mondială, unul dintre cei mai inovatori poeţi ai
secolului XX. Cele mai apreciate lucrări ale sale sunt “Los Heraldos Negros” şi
“Trilce”.

Arhitectura din Peru a fost influenţată, în bună măsură similar cu literatura, de


curentele europene şi amerindiene. Perioada de început a colonizării este bine
reprezentată de Catedrala din Cuzco, oraş situat în sud-estul ţării. A urmat influenţa
barocă, cu clădiri colosale şi grandioase, cu exces de ornamente. Mănăstirea
Sfântului Francisc, din Lima, este un exemplu sugestiv în acest sens, alături de
faţada Universităţii din Cuzco. După o scurtă perioadă neo-clasică, arhitectura
Republicii Peru a devenit una eclectică, după cum se poate vedea în Piaţa Sfântului
Martin din Lima.

Muzica peruană este considerată un amalgam de sunete şi stiluri tipice


populaţiilor din Anzii Cordilieri, la care s-a adăugat influenţa spaniolă şi chiar unele
ritmuri africane. Printre interpreţii şi compozitorii peruani care s-au remarcat pe
plan mondial se află chitaristul Manuelcha Prado (născut în 1955) şi
vocalistul Jamine Guardia (1933).
majore: porumbul; cartofii; plantele amarantacee, precum quinoa, ale cărei seminţe
au o mare valoare nutritivă; şi fasolea. Totodată, multe feluri de mâncare au în
compoziţie ardeiul iute. Odată cu coloniştii spanioli, gastronomia peruană a fost
îmbogăţită cu orez, făină şi diferite tipuri de carne, în special vită, porc şi pui.
Omniprezenţa cartofului în mâncărurile din Republica Peru nu ar trebui să
surprindă, având în vedere popularitatea acestuia în regiunea Anzilor. De
altfel, peste 99% din cartofii cultivaţi în lume provin din subspecia Solanum
tuberosum, tipică regiunii Anzilor Cordilieri.

Printre cele mai populare feluri de mâncare se numără anticuchos, un fel de


tocăniţă, cu carnea marinată în oţet şi mirodenii. De obicei este realizată din inimă
de vită, felul rezultat fiind numit anticuchos de corazon. Este servită cu un cartof
fiert sau pâine.
La rândul ei, ceviche este o farfurie des întâlnită atât în Peru, cât şi în alte ţări
din America Latină precum Ecuador, Columbia sau Chile. Conţine carne proaspătă
şi crudă de peşte, pe care se stoarce mult suc de citrice, mai ales lămâie sau lime şi E
condimentată cu ardei iute. După gust, se adaugă ceapă tăiată mărunt şi sare.
Trebuie subliniat că, atâta timp cât carnea nu este preparată prin încălzire, ea trebuie
să fie cât mai proaspătă. Ceviche poate fi comparată, în anumite privinţe, cu
preparatul japonez sushi.
O a treia mâncare tradiţional peruană este pachamanca ce conţine multă carne,
care poate fi de miel, oaie, porc, pui sau chiar porc de Guineea, numit cuy. Marinată
şi bine condimentată, carnea este pregătită pe pietre încinse, carnea este, mai întâi,
înfăşurată în frunze de bananier.
Un fel de mâncare cu savoare asiatică este lomo saltado, adus, probabil, de
imigranţii chinezi în secolul al XIX-lea. Conţine, printre altele, carne de vită, ceapă
roşie, roşii, piper negru, arpagic şi ardei galben.
La desert, denumit postre, peruanii se delectează cu crema de zahăr ars,
prăjituri cremoase şi budinci. Pentru un plus de aromă este folosit fructul lacuma
(pouteria lucuma), asemănător la aspect cu mango.

Capitolul băuturilor peruane este dominat de pisco sour, un distilat din


struguri la care se adaugă lămâie şi îndulcitori, precum şi chicha morada, obţinută
din porumb violet, fiert împreună cu ananas şi scorţişoară.
7. Ocupații.
Agricultura incașă s-a dezvoltat odată cu expansiunea imperiului incaș. În
regiunile joase ale imperiului se cultiva porumbul (numit sara în limba
Quechua și maniocul, în timp ce în regiunile mai înalte și mai puțin fertile se
plantau cartoful (papa sau patata), fasolea(terwi), ardeiul (regoto) și quinoa (o plantă
specifică Anzilor, înrudită cu loboda și sfecla). În perioada de sfârșit a imperiului,
culturile de plante au fost extinse și în zonele de mijloc și de coastă. Datorită
introducerii unui sistem de terase irigate, unele plante au fost cultivate și în zonele
aride. Lângă Cuzco există rămășițele unui gigantic rezervor de apă din care, pe timp
de secetă, se irigau la mare distanță culturile agricole. Incașii au mărit suprafața
agricolă prin construirea unor terase alpine. Prelucrarea în comun a pământului era
prima obligație a fiecărui om de rând din imperiul incaș. Munca la câmp era
supravegheată de un totricoc michoc, un descendent al incașilor care putea ordona
și pedeapsa cu moartea pentru țăranii care nu-și respectau zilele prestabilite pentru
lucru de domnitor.
Dieta incașilor consta în principal din pește, verdețuri și nuci, suplimentate
uneori de carne (de cobail); în plus vânau diverse animale pentru carne, blănuri și
pene. Porumbul era folosit pentru obținerea unei băuturi alcoolice fermentate numite
chicha. Sistemul de drumuri incaș a fost cel care a asigurat succesul agriculturii
permițând distribuția alimentelor pe distanțe mari. Incașii au construit și mari
depozite ce le-au permis un trai normal (spre deosebire de civilizațiile învecinate) în
anii în care El Niño afecta zona.
În America precolumbiană nu se cunoștea plugul, prin urmare incașii foloseau
săpăligi cu o coadă lungă, uneori de mărimea unui om, numite taclla(se lucra cu
acest instrument asemănător cu desfundatul pământului cu cazmaua). În fața
bărbaților stăteau femeile în genunchi care mărunțeau pământul cu un mic topor.
Când plantau cartofii, incașii puneau câte un pește în cuibul de cartof pentru a
îngrășa pământurile sărace din podișuri. În același fel bărbații se luptau între ei
(uneori până la moarte) cu armele până se răneau și sângele curs îl îngropau
împreună cu cartofii de sămânță.
36 % din forta de munca lucreaza in agricultura, desi numai 3% din suprafata tarii
este cultivata iar alte 21% sunt folosite la pasunat. Principala regiune cultivata se
afla de-a lungul raurilor care strabat desertul. Trestia de zahar si bumbacul se cultiva
pentru export, iar orezul pentru hrana. Vita de vie, masline, tutun, portocale si
banane se cultiva in Anzi, cerealele, fasolea si cartofii la altitudinile mai mari. Pe
pantele estetice se folosesc intinderi de pamant pentru pasunat oi, lame si alpaca.
Frunzele de coca pentru cocaina, se produc pentru piata ilegala de droguri.
Pescuitul
Curentul litoral rece Humboldt aduce cantitati mari de plancton, o hrana bogata
pentru pesti. Peru este una dintre cele mai importante tari in ceea ce priveste
pescuitul, cu o captura de 45 milioane de tone anual, inclusiv de ansoa, ton bunito,
scrumbii si sardele.
Silvicultura
Padurile intinse din interior sunt in mare parte inaccesibile si greu de exploata,dar
unele produse se trimit pe rau in jos din portul Iquitos.
Mineritul
Peru este o tara bogata in minerale, indeosebi cupru, plumb, argint, fier si aur, si are
zacaminte de petrol si carbuni. Peru este al doilea mare producator de argint din
lume, cel mai mare producator de plumb si al doilea mare producator de cupru din
America Latina. Marcona, de pe coasta sudica, este centul exploatrii de fier, iar in
Bazinul Amazonului se exploateaza bogate zacaminte de petrol.
Energia si industria
Multe industrii sunt legate de prelucrarea si rafinarea mineralelor, unele situate in
Anzi. In rest, industriile sunt dezvoltate in orasele de coasta. Prelucrarea pestelui
este importanta in majoritatea porturilor, iar textilele si produsele alimentare sunt si
ele raspandite. Alte industrii se ocupa de fabricarea cimentului, prelucrarea otelului,
constuctii navale si asamblari auto. Lima Callao este principala regiune industriala,
cu 70% din industria prelucratoare din Peru. Hidroelectricitatea produce 57% din
productia de electricitate.
Transportul
Deserturile de langa coaste, padurile si muntii Anzi creeaza dificultati pentru
comunicatii, iar transportul aerian este important desi este financiar inaccesibil
pentru majoritatea locuitorilor. Una dintre cele mai spectaculoase cai ferate porneste
din Lima spre interior si urca 4800m pe 170 km in drumul sau spre Cerro de Pasco.
Reteaua de drumuri are 69942 km, din care 20000 km pavate. 3400 km din Pan
American Highway strabate regiunea desrtica a depresiunilor.

8. Istoric și conducători.
Primele dovezi ale prezenței umane în teritoriile peruviene au fost descoperite
la Pikimachay, datată aproximativ la 9000 î.Hr. Cea mai veche societate în Peru e
considerată civilizația Norte Chico, care s-a dezvoltat pe coasta Pacificului între anii
3000 și 1800 î.Hr.. Aceasta a fost urmată de
culturile Chavin, Paracas, Mochica, Nazca, Wari, Chimu.
Civilizația Chimu. Când au venit spaniolii în Cuzco, înflorirea unei culturi
rivale cu incaşii nu se încheiase de mult:este vorba despre Chimu. În 1470,
principele incaş Tupac Yupanqui, l-a învins pe ultimul lider Chimu, pe
Minchamancan, aducându-l în capitală. Odată cu el a ajuns şi aurul, comoara
rivalilor, dar şi mulţi meşteşugari şi artişti. Căci pe vremea aceea nimeni nu îi
întrecea pe Chimu în prelucrarea metalelor preţioase. Francisco Pizarro a acaparat
cu lăcomie tocmai aceste produse ale artei Chimu. Dar din nefericire importantele
piese nu s-au păstrat, căci Pizarro şi conquistadorii săi le-au topit şi au şters astfel un
important izvor de cunoaştere despre această civilizaţie.
Au mai rămas doar câteva fraze sărace despre ei, exprimate de către
învingătorii lor. Incaşii pe care i-a chestionat i-au răspuns lui Cieza de Leon că
Chimu ar fi fost foarte vicioşi şi prieteni ai desfrâului. Oare aşa erau? Dornici de
putere, desigur. Vreme de 200 de ani au dominat nordul Peru-ului, stăpâni ai celui
mai mare stat preincaş din toată regiunea. Capitala Chan Chan adăpostea în jur de
60000 de suflete. Din punct de vedere cultural se deosebeau de incaşi. Dacă aceştia
erau fiii soarelui, Chimu venerau luna ca divinitate principală. Ea era responsabilă
pentru vreme şi pentru recolte, deci pentru supravietuirea lor.

Originile populaţiei s-ar fi întins undeva până la un lider legendar pe nume


Taycanamo, care ar fi venit din nord pe o plută până în valea râului Moche. Acolo s-
ar fi însurat cu câtvea localnice şi ar fi întemeiat prima dinastie de succes. Era o
legendă frumoasă, încă vie la sosirea spaniolilor.
Arheologic vorbind, nu este atât de precisă, căci vechile artefacte Chimu se
aseamănă cu cele ale populaţiei Moche. Civilizaţia stăpânea între secolele I-VIII
coasta de nord din Peru şi se înrudea cu cultura care i-a înlocuit ulterior, Sican. Mai
probabilă decât sosirea unui străin misterios din nord este continuitatea civilizaţiilor
Chimu şi Moche. Astfel de forme de apropriere sunt des întâlnite. O poveste din
inventarul mitologic ne relatează despre zeul Viracocha. Acesta ar fi făurit lumea nu
departe de lacul Titicaca, într-un loc pe nume Tiahuanaco. Viracocha ar fi dat viaţă
pietrelor, pe cele mari prefăcându-le în uriaşi, iar pe cele mai mici în oameni.
Locul pe nume Tiahuanaco există într-adevăr şi este situat la 70 de km. de La
Paz, pe marginea unei câmpii mai înalte, necultivabile. Acum 700 de ani era centrul
unui măreţ imperiu. Că incaşii l-au lăsat aici pe zeul lor să se joace cu pietrele, se
poate vedea. Cultura din Tiahuanaco îşi datorează prosperitatea unei metode de
irigare isteţe, care a permis cultivarea câmpiei adiacente. Sistemul de gropi a creat o
microclimă, soarele încălzind apa în timpul zilei şi căldura împrăştiindu-se noaptea
în jur, rezultând într-un microclimat mai blând.
Dar recoltele nu le-ar fi adus prea mari beneficii dacă nu ar fi existat şi un
sistem logistic care să faciliteze negoţul. Se creşteau mii de lame, care cărau mărfuri
până în Chile. Este neclar ce anume a pus capăt imperiului Tiahuanaco. Nu există
indicii privind conflicte militare. Poate că s-au acumulat mai mulţi factori, precum
scăderea importanţei vasalilor din pricina politicienilor abili, sistemul căsătoriei,
colonizarea sau conflictele religioase. Ceea ce nu ştiau incaşii atunci când au găsit
pietrele uriaşilor de aici, este că localnicii din Tiahuanaco nu erau singuri. Şi
arheologii s-au mirat multă vreme din pricina izolării culturale a oraşului, dar se
pare că acesta coexista cu o altă putere mai la sud:Huari. Nimeni nu ştie exact în ce
fel de relaţii se aflau cele două puteri. Se poate să fi fost un fel de război rece, în
care un echilibru fragil impiedica un atac din orice parte.
Limbajul simbolic demonstrează afinităţile dintre cele două culturi. Atât
Tiahuanaco, cât şi Huari îşi decorau pereţii, textilele şi ceramica cu imagini de
capete sau cu zeităţi cu ochi drepţi şi descpicaţi. Şi ambele culturi venerau o zeitate
supremă care purta un toiag. Dar în vreme ce Tiahuanaco se străduiau să prezinte
figuri naturale, Huari preferau să le abstractizeze, într-un stil geometric. Este valabil
şi pentru arhitectură, unde Huari se foloseau foarte mult de unghiurile drepte.
În capitală, ziduri mici şi mari împărţeau centrul in multe areale legate
complicat unele de altele, aşa încât este greu de închipuit cum se circula pe acolo. În
perioada înfloririi civilizaţiei zidurile erau vopsite în alb, aşa că oraşul cu siguranţă
că oferea o privelisţe strălucitoare şi impozantă.
Şi populaţia Huari şi-a bazat reuşitele tot pe sistemul de irigaţii, de data
aceasta adaptat pantelor montane. Au conceput un model de canale care prelua apa
din pâraie şi o aducea pe nişte terase amenajate pentru cultivarea legumelor şi
cerealelor, din feluri cele mai diverse pentru a maximiza recoltele. S-au creat noi
aşezări, populaţia a migrat. Asta a fost şi baza puterii Huari:pentru aplicarea
metodelor agricole şi pentru dreptul de a coloniza, cetăţenii aveau nevoie de alaiuri
de vasali. De altfel, se ştiu mai multe despre statul Huari decât despre cetăţenii
însişi. O echipă de cercetători din Varşovia a descoperit o necropolă intactă, cu trei
regine şi alţi 60 de morţi, iar camerele mortuare erau înţesate cu comori:unelte
aurite, podoabe de argint, topoare de bronz, cupe de alabastru, ceramica frumos
colorată, etc.

Mormintele sunt doar o piesă a puzzle-ului Huari şi ridică noi întrebări:erau


femeile în vârful ierarhiei politice? Un vas din acest complex sugerează un mesaj
interesant:nişte războinici Huari cu topoare se năpustesc asupra unor Moche. Sigur
că au fost confruntări militare în epocă, dar adevăratul motiv al declinului culturii
Moche în secolul al VII-lea l-au reprezentat schimbările climatice.
Începutul sfârşitul a fost fenomenul care astăzi este cunoscut sub denumirea
de El Niño, care atunci lovea cu şi mai mare fortă. Curenţii maritimi calzi veniţi din
Asia au răscolit vremea în întreaga regiune, provocând ploi abundente şi inundaţii
mulţi ani la rând. Arheologii au depistat în ruine cât de mare a fost amploarea
catastrofei.
Civilizația Moche, cu capitala la Cerro Blanco, a fost astfel năpădită complet
de şuvoaie şi apoi acoperită de un strat de nisip înalt de un metru. Doar piramidele,
Huaca del Sol şi Huaca de la Luna, se mai vedeau clar. Moche au fost nevoiti să
ridice o altă capitală, în valea Lumbayeque.
Şocul climatic al secolelor VI-VII a produs pagube mari şi terenurilor agricole,
dintre care doar cele de pe terase ale Huari au rezistat. Iar cine putea să-şi hrănească
supuşii, acela rezista. Dintre toate culturile preincaşe, Moche sunt poate cel mai bine
cercetaţi, probabil din cauza obiceiului de a-i înmormânta pe nobili într-un mod
extrem de opulent, spre bucuria şi a jefuitorilor de morminte. Mii de vase ceramice
cu reprezentări realiste de oameni, animale şi zeităţi umplu din secolul al XIX-lea
vitrinele muzeelor şi colecţiile privaţilor.
Moche erau experţi în prelucrarea aurului, iar ţesătoarele creau veşminte
colorate şi mândre din iţe lucrate cu măiestrie. Impresionante sunt în mod special şi
mult ornatele Tumi, cuţitele ceremoniale cu lama curbată, folosite atât la sacrificiul
ritual cât şi la trepanaţii.
Arta Moche abundă în demoni şi fiinţe fantastice viu colorate şi bogat
ornamentate, dar şi în aspecte violente. Reprezentările sunt pline de imagini cu
capete decapitate, măruntaie împrăştiate sau mădulare sângerânde. Mereu reapare o
zeitate pe care cercetătorii au botezat-o “tăietorul de capete”. Dar ceramica prezintă
şi alte aspecte ale vieţii, dintre care sexualitatea, adesea cu imagini explicite care
permit o vizualizare neobişnuit de apropiată a intimităţii.

Atunci când arheologul Walter Alva descoperă în 1987 în Sipan mormântul


intact al unui conducător Moche, parcă zeii din imagini ar fi căpătat viaţă:veşminte
aurite, frizura îngrijită, bogatele podoabe cu pene. Apoi s-au mai descoperit alte 13
astfel de morminte, iar în 2004 s-a produs o nouă senzaţie, de data aceasta o femeie
îngropată cu tot felul de podoabe şi vase, care purta pe faţă o mască de aur. În
mormânt se mai aflau două măciuci ceremoniale şi 28 de praştii. Mai mulţi slujitori
au fost nevoiţi să o urmeze pe această regină anonimă în viaţa de apoi. Femeia care
a murit probabil la naştere avea un statut importnat, lucru sugerat de părul foarte
lung şi de tatuajele cu şerpi şi păianjeni vizibile pe mumie.
Deci şi la Moche existau doamne cu o poziţie înaltă în societate, lucru atestat
chiar de curând, in 2013, prin descoperirea unei preotese care la rându-i fusese
înmormântată alături de mai multe persoane, ceea ce iar atrage întrebarea existenţei
unei faze de matriarhat.
Urme ale civilizaţii Moche ne poartă chiar până în secolul I, iar ochiul
arheologului priveşte şi mai adânc in istorie. Zeitatea sângeroasă are rădăcini mult
mai timpurii, în Sechin Bajo, mileniul al IV-lea a.Hr., într-una din cele mai vechi
clădiri ale Americii de Sud. În mileniul II a.Hr. este de găsit in Cerro Sechin, iar
între 850 si 200 a.Hr. este venerată la Chavin de Huantar, centrul culturii Chavin,
precursoare a Moche.
La Chavin cercetătorii se mai întâlnesc cu o prezenţă familiară, şi anume zeul
cu toiag din cultura Huari şi Tiahuanaco. Si acesta tot în străfundurile templului
sălăşluia şi acesta, deşi nu se ştie exact despre ce cult era vorba si ce rol aveau
holurile subterane. Unii sunt de părere că în întuneric îşi desfăşura activitatea un
oracol, alţii că după ploile abundente apa ajunge în sistemul de tunele iar
bolboroseala s-ar fi auzit ca un sunet ca din rărunchii pământului. Oricum, mulţi
dintre zeii ulteriori deja aveau predecesori la Chavin.
Cu cât privim mai departe în trecut, cu atât acesta devine mai incert. Cel mai
vechi oraş al Americii de Sud ar fi fost Caral, la 170 km. de Lima, unde pentru
perioada 2600-2000 a.Hr. s-au descoperit atât arme cât şi instrumente muzicale.
Clădiri masive există chiar din vremuri mai străvechi, ca templul de la Sechin Bajo,
din jurul anilor 3500 a.Hr., care s-a aflat în funcţiune peste 2000 de ani, reconstruit
succesiv. Dar amerindienii se îndeletniceau cu lucruri deosebite şi mai de timpuriu.
Între 5000 şi 1800 a.Hr. se perindau vracii prin Chile sau Peru, care se pricepeau
chiar şi la extirparea tumorilor, după cum arată craniile mumiilor. Poate că asa-
numiţii Chinchorro au fost primii din lume care s-au indeletnicit cu aşa ceva.
Incaşii care au discutat cu cronicarii spanioli nu au menţionat niciun strămoş,
fie intenţionat, fie din neştiinţă. Umbra care s-a lasat peste culturile preincaşe este
uriasă, dar din fericire, cu fiecare nouă descoperire se mai aruncă o rază de lumină
peste aceasta misterioasă lume.

Cea mai cunoscută civilizație peruană este civilizația incașă. În secolul al


XII-lea e.n. în regiunea Cusco, se stabilesc incaşii, al căror stat ajunge la apogeu în
primele decenii ale secolului al XVI-lea.
Începând din 1527, statul incaşilor a fost sfâşiat de lupte dinastice, care au
favorizat cucerirea colonială spaniolă. Conchistadorii spanioli, sub conducerea lui
Francisco Pizzaro, au debarcat în Peru în 1532, iar în anul următor au pus stăpânire
pe capitala imperiului incas - oraşul Cusco. Francisco Pizarro l-a învins pe
împăratul Atahualpa și a stabilit dominația spaniolă. Zece ani mai târziu, Coroana
Spaniolă fondează viceregatul Peru, cu jurisdicție aproape asupra tuturor teritoriilor
din America de Sud, iar teritoriul peruan a devenit, în 1543, nucleul Viceregatului
Peru, cu reşedinţa la Lima, centrul stăpânirii coloniale hispanice în America de Sud.
Cucerirea spaniolă a introdus utilizarea banilor, catolicismul și limba
spaniolă. Viceregele Francisco de Toledo a reorganizat țara în 1570, principala
activitate devenind mineritul argintului, utilizând munca forțată a băștinașilor. Peru
aducea profituri Coroanei Spaniole, alimentând complexa sa rețea comercială
extinsă din Europa până în Filipine.
Cea mai amplă şi violentă revoltă antispaniolă a amerindienilor din istoria
Americii Latine a fost condusă de Tupac Amaru, în 1780-1781. În septembrie 1820,
armata generalului Jose de an Martin a pătruns în Peru, care, în anul următor, la 28
iulie 1821, şi-a proclamat independenţa.
Aliat cu Chile şi Bolivia, Peru a purtat în perioada 1865-1866 un război
victorios împotriva Spaniei, iar între 1879-1893 a participat, alături de Bolivia, la un
conflict militar, împotriva Republicii Chile, aşa-numitul “război al Pacificului” în
urma căruia pierde provinciile Tarapaca, Arica şi Tacna (ultima fiind retrocedată
Perului în 1929).
În secolul al XV-lea incașii au consolidat un stat puternic, care timp de un
secol s-a dezvoltat, devenind cel mai mare imperiu din America precolumbiană.
La începutul secolului al XIX-lea, continentul sudamerican era dominat de
mișcările de emancipare de sub autoritatea spaniolă. În acest context, Peru rămânea
un teritoriu loial coroanei spaniole. Deoarece elitele ezitau, proclamarea
independenței nu a fost posibilă decât după campaniile militare ale lui José de San
Martín și Simón Bolívar, proclamare înfăptuită pe 28 iulie 1821.
În primii ani ai republicii, lupta pentru putere, între militari, a dus la o
instabilitate politică. În această perioadă se afirmă identitatea națională. Uniunea
cu Bolivia s-a dovedit a fi efemeră. Între anii 1840 și 1860, sub conducerea
președintelui Ramón Castilla, țara cunoaște o perioadă de stabilitate, datorită
încasărilor din urma exportului de guano. În 1870 odată cu diminuarea exportului de
guano, s-a accentuat și lupta pentru putere, și respectiv, a început o nouă perioadă de
instabilitate politică.
Peru a fost învins de Chile în Războiul Pacificului (1879-1883), a pierdut
provinciile din Provincia Arica și Tarapacá în tratatele de la Ancon și Lima. Lupte
interne de după război, au fost urmate de o perioadă de stabilitate datorită Partidului
Civilista, care a durat până la debutul regimului autoritar condus de Augusto B.
Leguía. Marea criză economică a cauzat prăbușirea lui Leguía, tulburările politice
au reînnoit, și a apărut Alianța Populară American Revoluționară (APRA). În
următoarele trei decenii a urmat rivalitatea organizației și o coaliție între elită și
politica militară Peruviană.
În 1968, Forțele Armate, condusă de generalul Juan Velasco Alvarado, a
organizat o lovitură de stat împotriva președintelui Fernando Belaunde. Noul regim
a întreprins reforme radicale menite să favorizeze dezvoltarea, dar nu a reușit să
obțină un sprijin larg. În 1975, generalul Francisco Morales Bermúdez îl înlocuiește
cu forța pe Velasco, paralizând reformele și a supervizat restabilirea democrației. În
anii 1980, Peru s-a confruntat cu o datorie externă considerabilă, inflație este în
continuă creștere, crește traficul de droguri și violențele politice masive. Sub
președinția lui Alberto Fujimori (1990-2000), țara a început să recupereze. În 1992
guvernul lui Alberto Fujimori a dizolvat conducerea legislativă și un an mai târziu a
promulgat o nouă constituție. Cu toate acestea, acuzații de autoritarism, corupție, și
încălcările drepturilor omului au forțat demisia după controversa alegerilor din
2000. Încă de la sfârșitul regimului Fujimori, Peru a încercat să lupte împotriva
corupției în timp ce susținea o creștere economică; din 2011, președintele
este Ollanta Humala.
Peru este republică prezidenţială după proclamarea înfăptuită pe 28 iulie 1821
după campaniile militare ale lui José de San Martín și Simón Bolívar. Țn prezent
șeful Statului este Pedro Pablo Kuczynski Godard, ales pe 28 iulie 2016 cu un
mandat de 5 ani. Ultimele alegeri au avut loc în 2016. Următoarele alegeri vor avea
loc în 2021. Republica Peru sărbătoreşte Ziua naţională la 28 iulie. În 1821, Peru şi-
a proclamat independenţa faţă de Spania.

II. Cultura și civilizația incașă.

1. Originea – între mit și istorie


Oamenii, cunoscuți mai tîrziu ca incași, erau organizați la început într-un mic
grup războinic care vorbea limba "quechuana" și trăiau lîngă lacul Titicaca în sud-
estul Perului, în secolul XII-XIII. Conform legendei incașe, primul împărat incaș,
Manco Capac, împreună cu trei frați și patru surori au ieșit din pămînt, din peșteri.
În jurul anului 1200, Manco Capac conducea zece ayllus, sau clanuri, de la lacul
Titicaca nord către valea fertilă din Cusco, unde au și întemeiat orașul Cusco,
capitala lor. Manco Capac s-a căsătorit cu una din surorile sale pentru a stabili
dinastia regală. Inca nu a fost un trib sau un popor. Numele de ”inca” era dat
stăpînitorului imperiului din sudul Anzilor (popor a lui Inca). Țara Inca,
Tahauantinsayu (”țara celor patru părți”), era așezată în partea de sud-vest a
Americii de Sud, în regiunea Anzilor. Denumirea indică probabil faptul că la
început ”statul” inca fusese alcătuit din patru provincii.9 Imperiul Incaș a luat
naștere în anul 1200 și ocupa teritorii incluse azi în mai multe țări : Columbia,
Ecuador, Bolivia, Peru, Argentina și Chile. De-a lungul istorie sale ”imperiul” a fost
guvernat de 12 suverani. El și succesorii săi au mărit puterea imperiului prin
căsătorii, alianțe și cucerirea popoarelor vecine. Acești conducători au adus
civilizația incașă la apogeul dezvoltării, au transformat capitala Cusco într-un centru
incaș de societate și guvernare, au dezvoltat o religie de stat și au instaurat un sistem
administrativ pentru a putea controla largile văi și numeroșii supuși.

2. Organizarea.
2.1. economică
Societățile andine se bazau pe agricultură, utilizând tehnici de irigare și
terasare; îmblânzirea camelidelor (lamelor) și pescuitul erau de asemenea
importante. Organizarea socială se baza pe reciprocitate și redistribuire, neexistând
dovezi despre existența pieței sau a banilor.
Principalul produs al agriculturii era porumbul (sara), iar în regiunile mai
puțin fertile se cultivau cartofi, papa, fasole, ardei. Cartofii, cu sutele lui de variații,
la fel ca și alte produse erau foarte rar pomenite în ritualuri, calendarele de rituri se
referă exclusiv la porumb. Caravanele de lame (unori și d alpaca) ale armatei cărau
poveri și provizii, iar în unele cazuri erau și mîncate. Întreaga suprafață a statului era
împărțită în trei părți: prima parte aparținea soarelui,
produsele erau folosite pentru întreținerea preoților, a doua parte constituia
proprietatea statului sau suveranului, iar a treia parte a poporului. La fel era
organizată și creșterea turmelor de lama. Impozite nu existau, ci doar obligaţia ca
toţi bărbaţii între 25-50 de ani să presteze timp de trei luni pe an o muncă de interes
social pentru construcţiile publice. Statul impunea și femeilor o muncă obligatorie,
anume urzitul și țesutul pînzeturilor.
Lucrarile la cîmp se faceau cu pluguri de lemn trase de 6 sau 8 bărbaţi. Nu
aveau animale de tracţiune; și singurul lor animal domesticit era lama - care era și
singurul lor animal de povară (puţin rezistent, însă). Foloseau îngrășăminte naturale,
de guano (excremente de păsări marine care se găseau pe insulele din apropiere în
cantităţi mari). Dacă cineva ucidea aceste păsări era pedepsit cu moartea.
Alimentarea cu apă se făcea prin apeducte (acestea aveau lungimi
impresionante de pînă la 8000 km). Inca ii au întrecut celelalte popoare ale Americii
în arta șI de a extrage și prelucra aurul, arginul, cuprul și staniul. Ei excelau în
construcția cuptoarelor de topit metalele și în arta aliajelor, numai fierul le-a rămas
necunoscut.
Activitatea industrială era riguros reglementată. Produsele industriei textile,
ale olăriei și lucrării metalelor erau concentrate în magazinele statului și distribuite
populației de funcționari publici, după condiția socială a fiecăruia.
Activitatea gospodăriilor era organizată, dirijată și controlată, atît de o mare rețea de
funcționari, cît și de fiecare gospodărie în parte, astfel, la 10 gospodării una ținea
evidența producției fiecărei familii, iar una la 50 de familii ținea evidența întregului
sat.
2.2. socială
Instituția socială de bază a incașilor, în afară de familie, era ayllu , de aceeași
natură cu aztecul capulli. Era o grupare de familii care aveau un strămoș comun și o
așezare teritorială definită. Societatea incașilor era perfect organizată și ierarhizată.
Anobilii care făceau parte din panaca Cuzco (panaca – înrudire stabilită printr-o
descendență, 11 panacas) se bucurau de numeroase privilegii. De o situație
privilegiată, apropiată de aceea a nobililor, se bucurau sacerdoții, cu propria lor
ierarhie, prezidată de un preot suprem, care era de obicei, unchi sau frate al lui Inca.
Yanacona denumește un grup de persoane încă nedefinite social, sclavi după unii
istorici, privilegiați după alții. Femeile intrau și ele în această clasificare socială
complexă, în care se disting mai multe categorii : viitoarele soții ale țăranilor,
femeile alese pentru a fi educate în centrele religioase, viitoarele concubine ale
nobililor sau ale lui Inca și mamacona (”femeile Soarelui”).
Doamnele de neam nobil se bucurau de un statut care, cu tot caracterul său
destul de strict, le aduceau considerație și respect. Ele se fardau cu baca roșie a unei
plante și dădeau o mare atenție părului lor, considerat ca un criteriu important al
frumuseții.
2.3. politică
La Tahauntinsuyo se practica o monarhie absolutistă, ereditară și teocratică.
În centrul ei se afla Inca, șeful suprem în toate aspectele societății, care domnea
printr-un drept divin, fiind considerat descendentul direct al Soarelui. În fruntea
fiecărei din cele patru regiuni care formau imperiul se afla un gevernator numit de la
centru. Împăratul alegea pe cei mai importanți administratori dintre fiii săi. Din sînul
aristocrației de sînge se recrutau personajele cele mai importante ale imperiului :
marele preot, preoții Soarelui și funcționarii cu statut înalt.
Autoritatea acestor guvernatori (tucuyricuc – cei care văd totul) era
considerabilă. Ei erau îmbrăcați într-o haină de culoare galbenă, împodobită cu plăci
de aur și pene multicolore, și pe umărul drept, un ciucure roșu care simboliza
apartenența lui la casta imperială.
Un stat atît de centralizat cum era cel incaș avea nevoie de ajutorul unei
birocrații active. Cei care s-au ocupat de administrație au foat așa-numiții curaca
locali, ”urecheații” din Cuzco, inspectorii și quipucamayoc, contabilii și arhivarii
imperiului, care utilizau quipus, ”noduri vorbitoare”, un sistem de sfori subțiri
înșirate pe o alta, folosite în contabilitate, statistici, genealogii și fapte istorice.32
Prin varietatea culorilor, tipurile de fire care le foloseau și spațiul dintre fire și
noduri ei înregistrau datele.

3. Rituri și ritualuri (nașterea, căsătoria, moartea)


Momentele importante ale vieții incașilor se desfășurau însoțite de felurite
acte magice sau ceremonii religioase. Îndată după nașterea copilului craniul nou-
născutului era legat între două planșe de lemn, care purtate tot timpul pînă la vîrsta
de 4-5 ani îi deformau în înălțime forma capului (practicat și de maya). Acest
obiccei avea scopul de a alunga demonii care amnințau sufletul al cărui sediu era
capul.38 Copiilor li se dădea un nume provizoriu cînd împlineau 2 ani, iar la 14 ani
în cadrul unei ceremonii familiale li se dădea un nume definitiv – al tatălui, al unui
unchi, animal; fetelor li se dădeau nume de stele, de palnte sau pietre prețioase.

Vîrsta căsătoriei era fixată la 18-20 ani pentru fete și 22-24 pentru băieți.
Căsătoria era monogamică, dar erau obișnuite și concubinele în număr determinat de
rangul social al bărbatului, dar numai prima soție era considerată legitimă. Actul
căsătoriei consta dintr- simplă unire a mîinilor, precedată de sacrificarea unei lama.
Urma un schimb de daruri între familii și un banchet nupțial.
Căsătoria era o datorie cetă enească, atît pentru bărbat cît i pentru femeie.
Dacă un tînăr nu își alegea o tovarășă de viață pînă la împlinirea vîrstei de 25 de ani
(fata pînă la 18 ani) intervenea statul. Într-o zi anume stabilită toți celibatarii
trebuiau să se adune iar funcționarul împuternicit alcătuia viitoarele perechi după
unele prealabile consultații. Marilor nobili nu li se îngăduia să aibă decît 2, rareori 3
soții, însă Supremul Inca era obligat să se căsătorească cu tinere femei de vază din
rîndul populațiilor care-i erau supuse, pe lîngă sora lui, care era soție și regină.
Ciclul vieții se încheia cu obișnuitele rituri funebre. Cadavrul era dus la rîu,
spălat și îmbrăcat cu cele mai bune haine. Toată noaptea bărbații jucau un joc cu un
fel de zar, în care se credea că se retrăsese sufletul mortului. Urma un prînz funerar
și înmormîntarea în poziție ghemuită. Morții deveneau făpturi supranaturale, care
puteau face rău sau bine celor vii. Defunctul se reîncarna într-un descendent, dar
numai dacă trupul îi era conservat cu grijă, de aceea incașii practicau un fel de
îmbălăsmare. Funeraliile lui Inca erau grandioase. Timp de o lună întreagul imperiu
ținea post, se organizau procesiuni solemne. Monarhului îi erau sacrificate cîteva
concubine și cîțiva servitori, acest obicei a fost înlocuit ulterior cu sacrificarea mai
multor lame.

4. Credințele religioase
Sistemul de credinţe al incaşilor ne este cunoscut prin intermediul tradiţiilor
culese de cronicarii hispanici sau indigeni în anii imediat următori descoperirii
Americii. Incaşii se considerau fii ai Soarelui şi, prin urmare, de sorginte divină.
Vastul imperiu care s-a menţinut doar un secol (1438-1532) era numit Tauantisuyu,
care înseamnă „ţara celor patru zone”.
Pe teritoriul lor, pe lângă religia de stat, incaşii permiteau şi existenţa a
numeroase altare ale religiilor locale. Unele dintre acestea erau foarte vechi iar
câteva, precum oracolul de la Pachacamac, erau renumite datorită previziunilor
făcute acolo .
Credinţele religioase pătrundeau în toate planurile vieţii incaşilor, care erau
consideraţi printre popoarele cele mai religioase din lume. Cultul Soarelui ocupa un
loc deosebit, ca religie oficială de stat. El era considerat a fi un zeu masculin, Inti,
care păzea şi creştea recoltele. Pe lîngă religia oficială erau numeroase credinţe
populare care erau de o fantezie mai bogată. Miturile cosmogonice vorbesc despre
creatorul suprem, care ieşind din marele lac Titicaca, s-a dus la Tiahuanco unde a
creat Soarele, Luna şi stelele; după care a făcut, din piatră şi din lut, pe primii
oameni. Acest zeu purta numele Viracocha şi era reprezentat ca un om dar cu cap de
jaguar (animal care pentru incaşi era simbolul puterii).
Alte divinităţi dintre cele mai adorate erau zeiţa pământului şi a fertilităţii,
Pachamama, cea care dă suflet munţilor şi râurilor, animalelor şi plantelor; zeul
ploilor şi al furtunilor, Illpa. În regiunile de coastă divinitatea principală era Luna,
considerată ca având o putere superioară Soarelui, întrucât putea fi văzută pe cer şi
în timpul zilei, şi putea produce eclipsa de soare. Cum concepţiile lor religioase erau
fondate pe o concepţie animistă despre natură, incaşii adorau şi fulgerul, şi tunetul,
şi curcubeul, şi corpurile cereşti, considerate a fi lăcaşuri ale spiritelor .
Printre altele, pietatea poporului se materializa şi în venerarea unui număr
considerabil de fetişuri numite haucas: erau obiecte care dintr-un motiv oarecare
erau considerate sacre; acest caracter provenea, în cazul obiectului, din faptul că
fusese în contact cu o divinitate sau pentru că avusese vreo legătură cu strămoşii sau
cu cadavrele lor mumificate .
Spre deosebire de multe alte populaţii din America Centrală, incaşii, precum
şi urmaşii lor aveau un cult al strămoşilor foarte răspîndit. Alături de cel decedat se
puneau ofrande însemnate, incluzând hrană şi băutură. Mumiile împăraţilor incaşi
erau conservate în palatele lor, fiind scoase afară cu ocazia unor sărbători.
Inca ii adorau numeroase puteri supranaturale, identificate ș cu obiecte sau
locuri răspîndite pe întreg teritoriul imperiului (coline, pietre, morminte, izvoare) pe
care le numeau huaca. Un tip special îl constituia apacheta, grămadă de pietre
separate de stînci, aflate în trecători sau pe drumuri dificile.
Pe lângă cultul zilnic în temple, sacerdoţilor incaşi le reveneau multiple îndatoriri în
sărbătorile religioase ale anului. La aceste mari solemnităţi, care se desfăşurau în
mod similar chiar dacă era vorba de încoronarea unui nou suveran, de vreme de
război sau de crize, poporul participa în număr foarte mare. Se aduceau în marea
piaţă statuile zeilor pentru ca ceremonia să fie urmată de mulţimea credincioşilor şi
pentru a se realiza un contact direct dintre popor, suveran şi cler. Elementele
predominante în aceste mari sărbători erau dansurile şi cântecele, rugăciunile
publice ale sacerdoţilor şi ofranda diverselor obiecte şi
animale.
Cea mai importantă sărbătoare a incaşilor era sărbătoarea Soarelui, celebrată
în luna iunie. Din toate provinciile imperiului ajungeau la Cuzco funcţionari şi capi
locali, încărcaţi cu daruri şi îmbrăcaţi în cele mai bune veşminte. Străzile, care de
obicei erau destul de interesante, pentru că locuitorii purtau un costum identic,
oferea cu această ocazie cel mai variat spectacol coloristic. Pe 22 iunie, aproape de
sfârşitul nopţii, lumea se aduna în marea piaţă din Cuzco, întro ordine riguroasă,
fiecare cap având un loc determinat. În tot acest timp domnea o linişte totală. Când
soarele începea să răsară, împăratul se ridica singur în picioare, cu o cupă de aur în
mână, plină cu chicha, o băutură sacră preparată de fecioare. Cu un gest maiestuos,
ridica mâna dreaptă şi oferea să bea astrului care se năştea. Ceremoniile ulterioare se
desfăşurau la Templul Soarelui. Sacerdoţii adunau la intrarea în templu darurile
aduse de capi. Apoi era sacrificată o lamă neagră şi examinarea inimii ei anunţa
noroc sau ghinion în viitor. După aceea avea loc sacrificarea unui număr mare de
lame, cu a căror carne, friptă la foc, se înfruptau toţi.
Mai era sărbătoarea Lunară, numită Situa, celebrată pe 22 septembrie.
Menţionăm şi sărbătoarea celebrată pe 7 februarie cu faimosul dans al şarpelui.
Reptila era constituită dintr-un cordon de lână multicoloră pe care bărbaţi şi femei îl
ondulau în marea piaţă în prezenţa poporului, a sacerdoţilor, a imaginilor zeilor şi a
mumiilor, într-un ritm de dans sacru .
Problema cea mai dificilă care cere un răspuns, este dacă în timpul acestor
celebrări religioase se făceau şi sacrificii umane. În mod sigur nu erau practicate în
mod sistematic ca în Mexic. O ipoteză probabilă este că s-ar fi produs evoluţia
normală a substituirii în mod gradual lamele de pe altar cu indivizi umani. Astfel, s-
au găsit la Pachacamac rămăşiţe ale fecioarelor Soarelui a căror moarte a fost
violentă. Însă nu se poate vorbi de o moarte cauzată de infidelitatea faţă de voturi
deoarece au fost înmormântate cu obiectele familiare ca în cazul persoanelor
onorabile decedate. De altfel, majoritatea cronicarilor fac referire la aceste sacrificii,
însă trebuie să admitem că această practică era o excepţie. Tocmai pentru că erau
excepţii, sacrificiile umane erau socotite cele mai importante dintre sacrificii şi se
făceau numai cu ocaziile cele mai solemne, sau cele mai grave: încoronarea unui
împărat, epidemii, foamete sau război.
Corpul sacerdotal era foarte numeros şi împărţit în diferite categorii. Funcţia
de Mare Preot era deţinută de o rudă apropiată a împăratului. Marele Preot nu se
putea căsători, poseda domenii imense, dar veniturile le cheltuia aproape în
întregime pentru a ajuta săracii, văduvele şi orfanii. O categorie semiclericală
importantă o constituiau „Fecioarele Soarelui”. Ele trăiau în anumite mănăstiri, se
îngrijeau de temple, ajutau la oficierea ritualurilor şi preparau băutura sacră care se
folosea în timpul acestora. În ocazii mai deosebite unele erau sacrificate zeului
Soare. Mai erau vrăjitori, vindecători şi ghicitori care îşi desfăşurau activitatea
numai în temple, observând zborul păsărilor, măruntaiele animalelor sacrificate,
flăcările focului ritual, etc .

O instituţie interesantă şi originală a incaşilor era instituţia confesiunii.


Mărturisirea era făcută în faţa unor sacerdoţi-confesori speciali iar păcatele deosebit
de grave trebuiau mărturisite numai Marelui Preot. Fiecare sat avea un confesor căci
se credea că păcatele unui individ puteau avea urmări grave pentru întreaga
colectivitate din care făcea parte. Confesiunea era secretă, iar la sfârşit, confesorul îi
dădea sfaturi morale şi penitente iar păcătosul făcea o baie purificatoare, după care
era „mântuit”.
Incaşii credeau că după moarte oamenii cinstiţi plecau să locuiască în „lumea
superioară” (numită Juanq Pacha), care era locul unde stăteau zeii. Păcătoşii se
duceau în „lumea inferioară” (Uku Pacha), unde trăiau în frig şi nu aveau de
mâncare decât pietre. Ca o justificare ulterioară a imperialismului inca, un mit
susținea faptul că, după potopul universal care a nimicit orice formă de viață, incașii
au fost străbunii noii populații andine, prerogativă care le dădea dreptul să ceară de
la ceilalți locuitori un tribut și un act de supunere.
Incă înainte de sacrificiu, victimele umane și animale erau puse să se rotească în
jurul statuilor zeității creatoare. Lamele erau sacrificate prin scoaterea inimii sau
tăierea gîtului. Copii și tinerele erau strangulați de preoți, înjunghiați sau îngropați
de vii. Sacrificiul uman (capococha), era cel mai prețios în ochii zeilor și avea loc
după un ceremonial complex.

5. Artele și cunoștințele științifice


5.1. arhitectura, sculptura, pictura
Wendell C. Benne (antropolog american, specializat in arheologie andină, ce
a sosit in Peru în 1932), analizînd construcțiile incașilor după categoriile de ziduri
utilizate și planurile de ansamblu, distinge șapte tipuri principale:
1. „tipul megalitic propriu-zis” ilustrat prin fortăreața Sacsahuaman
2. „tipul poligonal” ilustrat prin cetatea de scaun Cuzco
3. „tipul poligonal modificat” ilustrat prin construcțiile de pe platourile înalte
4. „tipul blocurilor pătrate cu fețe rotunde” ilustrate de construcții tîrzii ale
Imperiului Incaș
5. „tipul blocurilor de piatră șlefuită” ilustrat prin cetatea Macchu-Picchu
6. „tipul pirca”
7. „tipul adoba” ilustrat prin piramidele - necropole ale Walașilor de pe coasta
Pacificului Alte impresionante clădiri ale incașilor sunt marile temple și palate, cum
ar fi templul Soarelui din orașul Cuzco, care era aproape complet din aur
(Coricancha). Descrierile cronicarilor contemporani îl prezintă ca pe un monument
de o grandoare unică. Templul, cu un perimetru de 400 m şi o singură intrare, avea
un sanctuar imens cu o mulţime de idoli, de vase şi de alte obiecte, toate din aur. Pe
altar se aflau trei imagini, tot din acelaşi metal preţios. Alături de altar erau mumiile
suveranilor decedaţi şezând pe scaune din aur. În partea de sud a templului se afla
fabuloasa „Grădină de aur”, în care totul era confecţionat din aur – iarba, florile,
arbuştii, animalele, păsările, reptilele şi figurile a doi păstori în mărime naturală, –
totul avînd sensul de ofrandă adusă zeului Soare .
Machu Picchu. Înălțat pe la 1450 de suveranul incaș Pachacuti, Machu Picchu
('’Vechiul Vârf’’), a fost în chip brutal abandonat de locuitorii săi în 1572, apoi
uitat. Machu Picchu numără cam 200 de clădiri, cel mai adesea în formă de
patrulater, care nu au, în general, decât un singur etaj și nici o despărțitură
interioară. Construcțiile cele mai marcante sunt Torreon, sau observatorul
astronomic în formă de semicerc, folosit pentru determinarea datelor importante ale
calendarului și Intihuatana, sau cadranul solar. Micul oraș poate găzdui între 500 și
1.000 de persoane, cifră modestă dacă o comparăm cu cei 200.000 de locuitori pe
care îi număra, fără îndoială, pe atunci Cuzco, capitala.

5.2. literatura
Literatura incașă este bogată și variată în specii și modalități literare: de la
străvechi imnuri religioase, pînă la opere dramatice. În special poezia lirică cunoaște
formele cele mai variate: erotică, elegiacă, filosofică, moralizatoare. Printre poeții
incași se numără Inca Paxhatutec cu ”Elegie la moartea lui Atahualpa”.
Existau imnuri, legemde, mituri și scurte epopei, care povesteau despre războiul
purtat împotriva indienilor chanca, despre faptele domnitorilor inca.
Se pot menționa, de asemenea, importante fragmente de imnuri cu teme
religioase sau istorice, numite jailli, ca de pildă cele în cinstea zeilor, cîntece pur
lirice numite arawi, poeme destinate să fie interpretate cu prilejul ceremoniilor
(waynu, ghaswa).
Genul dramatic a atins un nivel superior cu drama Ollantay, este povestea
nobilului căruia Inca refuză să-i acorde mîna fiicei sale. După mai multe peripeții
romantice Ollantay organizează o rebeliune, pentru ca pînă la urmă noul Inca să
încuviințeze căsătoria îndrăgostiților.

5.3. cunoștințele științifice (calendarul și scrierea)


Incașii nu aveau un sistem de scriere, nu cunoșteau pictogramele. Aveau
noțiuni de geografie cît se poate de vagi. Anul îl împărțeau în 12 luni și 365 de zile.
Cunoșteau una sau două constelații și observau mișcările planetei Venus.
În medicină cunoșteau metoda sterilizării în terapia rănilor, aplicau cure
homeopatice întrebuințînd sulful și chinina. Chirurgii vindecau fracturile și execurau
frecvent operații pe craniu.

6. Cucerirea de către ”zeii albi”


După generația descoperitorilor (C. Columb) apare la începutul sec. XVI-lea o
nouă generație a cuceritorilor (conquistadores) care împinși de setea de aur în 40 de
ani aveau să cucerească practic toate teritoriile Americii precolumbiene. Spiritul
care-i însuflețea a fost rezumat într-o frază de Cortes, cînd a debarcat în insula San
Domingo: ”Nu am venit aici să muncesc pămîntul ca plugarii, ci să caut aur.”
Legenda orașelor pline cu aur stîrnește prea mult imaginația spaniolilor, astfel că
asupra Lumii Noi se aruncă cele mai disperate și mai gata la orice hoarde de
aventurieri produse de Europa acelor vremi frămîntate de nesfîrșite războaie, pline
de cele mai mari orori, jafuri și distrugeri.
În jurul anului 1493, în timpul cînd Imperiul Inca era la apogeul dezvoltării
sale, spaniolii apăreau pe coastele Americii de Sud. La sfîrșitul unui război civil din
imperiu, în anul 1532, spaniolul Francisco Pitzarro, a organizat o expediție
împotriva imperiului. Profitând de faptul că tocmai se terminase un crunt război
civil și de faptul că incașii nu cunoșteau caii, cu numai 180 de oameni, el reușește să
îl răpească pe regele Atahualpa, și să nimicească garda sa personală, în total
aproximativ 10.000 de oameni. Incașii incearacă să-și răscumpere împăratul, însă,
cu tot aurul și bogățiile oferite spaniolilor, nu reușesc. În final, Francisco Pitzarro,
primind întăriri și răpind și pe principalul general al armatei, reușește să cucerească
capitala și, odată cu ea, aproape tot imperiul. Însă, el nu reușește să găsească unul
dintre cele mai stralucite și bogate orașe ale incașilor, Machu Picchu.

7. Curiozități din viața incașilor


7.1. mâncăruri rafinate.
Pentru mesele lor, care aveau loc de trei ori pe zi, suveranului şi
familiei sale li se pregăteau mancăruri rafinate, care erau aduse din diferite provincii
ale imperiului: raţe sălbatice, prepeliţe, ciuperci, broaşte din lacul Chinchaycocha,
melci, peşti, crustacee din Pacific care, cu toată depărtarea, ajungeau foarte
proaspete. „Mancărurile, scrie Louis Baudin (economist și istoric Louis Baudin scrie
despre modul de viață Inca în lucrarea sa clasică din 1928, L'Empire socialiste des
Inka, oferind un concept-cheie pentru înțelegerea noastră a civilizației Inca:
socialismul), erau aşezate pe o rogojină din papură impletită intinsă pe sol,
impăratul lua loc pe un scaun de lemn acoperit cu o ţesătură de lană fină şi indica
felul care-i plăcea. Una din femeile care-l inconjurau ii prezenta felul ales, servit
intr-un vas din metal preţios sau din pămant ars şi rămanea in picioare ţinand vasul
in maini, in timp ce suveranul manca. Tot ce atinsese monarhul cu mainile sale şi
toate resturile erau păstrate intr-un cufăr pentru a fi arse;
cenuşa era apoi imprăştiată. Servirea lui Inca suprem era asigurată pe rand de
femeile sale, care locuiau in palat şi dispuneau, la randul lor, de un mare număr de
servitoare.
Poate că un bufon il inveselea uneori pe omul-zeu, care păstra, totuşi, in
prezenţa poporului său, o impasibilitate absolută. Un cuvant special, canichu, indică
in quitchua acest personaj insărcinat să provoace rasul şi noi ştim că indienii nu erau
insensibili la glume, chiar la farse."
Una din activităţile preferate ale incaşilor era vanătoarea. Vanatul era din
abundenţă, deoarece numai membrii elitei aveau dreptul să vaneze in unele regiuni
care fuseseră transformate in rezervaţii, in acelaşi sector, trebuia ca vanătorile să se
ţină la intervale de minimum patru ani. Sute de indieni, folosiţi ca hăitaşi,
inconjurau teritoriul ales şi inaintau spre centru unde erau grupaţi vanătorii.
.Animalele periculoase erau ucise, vigoniile şi guanacii erau tunşi, iar femelele
repuse in libertate. Totul era inregistrat cum se cuvine in statistici. Funcţionarii
distribuiau apoi animalele ucise. Era, pentru indienii din popor, una din rarele ocazii
care li se oferea de a consuma carne, in regiunea Nazca, şefii practicau vanătoarea
cu şoimi."

7.2. căsătorii după rang


Regulile căsătoriei, in sanul aristocraţiei, erau, de altfel, foarte precise. In
principiu, căsătoria era monogamică, dar morala socială ii autoriza pe nobilii şi pe
şefii locali să aibă concubine pentru plăcerea lor sau serviciul lor personal. Prima
femeie era soţia legală şi căsătoria cu ea era singura la care se făceau ceremonii
oficiale. Tupac Yupanqui a modificat legislaţia şi s-a procedat in aşa fel incat
numărul de femei pe care le putea avea un singur bărbat a fost fixat in funcţie de
rangul social.
Pentru Sapa-lnca nu exista, desigur, nici o limită. De unde, numărul
impresionant de „bastarzi" care au fost deosebit de intreprinzători, pentru că au
incercat uneori, fie prin intrigă, fie prin violenţă, să dobandească drepturi identice cu
cele ale fraţilor vitregi legitimi. Tradiţia, cu toate că era riguroasă, nu era in măsură
intotdeauna să neutralizeze aceste ambiţii, cu atat mai mult cu cat relaţiile
suveranului cu unele din concubinele sale au fost, uneori, confirmate printr-un fel de
căsătorie. Conştienţi de pericol, legislatorii au căutat, totuşi, să intărească poziţia
unei coya. Forţandu-l pe impărat să se căsătorească cu propria lui soră, ei au vrut, nu
numai să reactualizeze tradiţia primordială, dar şi pentru a păstra puritatea sangelui
dinastiei imperiale. Incestul, totuşi, nu-i era permis decat lui incă, deoarece, chiar in
sanul aristocraţiei, căsătoriile intre fraţi şi surori sau, de o manieră mai generală,
intre rude foarte apropiate, erau, se pare, strict interzise. Guaman Poma de Ayala
afirmă că oricine viola această regulă era pedepsit cu moartea sau cu mutilarea.
7.3.femeile nobile, destinate Soarelui
Doamnele de neam nobil se bucurau de un statut care, cu tot caracterul său
destul de strict, le aducea consideraţie şi respect. Ele işi pensau sprancenele, se
fardau cu cinabru extras din minele din Huancavelica sau cu baca roşie a unei plante
şi dădeau o mare atenţie părului lor, considerat ca un criteriu important al
frumuseţii.
Coya, după cum ne arată Louis Baudin, „purta o tunică albastră, roz, galbenă
sau portocalie căzand pană la picioare, cu două cordoane de stofă impodobite, unul
de obicei roşu, la talie, altul de diferite culori in partea inferioară. O pelerină era
pusă pe umeri, incrucişată pe piept şi reţinută printr-un ac cu cap mare lucrat cu
migală. Sandale din lană albă de vigonie ii acopereau picioarele, o stofă fină fixată
pe creştet cădea liber in spate pe părul său lung. O insoţitoare ducea o umbrelă de
soare din pene".
De la varsta de opt sau nouă ani, tinerele din aristocraţie intrau in instituţii in
care ele erau iniţiate in ritual şi in privinţa indatoririlor lor viitoare de soţii. Ele
ocupau aici un loc corespunzător rangului familiilor lor. Cand apăreau semnele
pubertăţii, tanăra trebuia să postească timp de trei zile, nemancand absolut nimic in
primele două. In a treia i se dădea puţin porumb ca să nu moară de foame, in a patra,
ieşea din izolare şi era spălată de mama sa. I se tăia părul şi işi punea costumul
femeilor adulte, cu sandale de lană albă. O mică serbare, numită cuicuchicui, dura
apoi timp de două zile.
Prinţesele care erau sortite căsătoriei primeau numele de nusta, apoi, după
nuntă, pala. Cele care doreau să devină „femei alese" trebuiau să treacă printr-un
noviciat de trei ani, in cursul căruia erau invăţate să toarcă, să ţeasă, să pregătească
alimente şi băuturi pentru zei, să pună in ordine obiectele sfinte sau să intreţină focul
in sanctuare. La sfarşitul noviciatului, tinerele erau conduse la Curicancha, marele
templu şi prezentate marelui preot şi suveranului sau reprezentantului său. Erau
invitate apoi să facă o alegere definitivă intre căsătorie şi consacrare Soarelui. Cele
care nu alegeau vocaţia religioasă şi care nu au avut parte de o donaţie din partea lui
incă, erau adunate, in prezenţa acestuia şi a unor tineri aristocraţi de mai mult de
douăzeci şi trei de ani. Băieţii puneau sandale in picioarele celor pe care le alegeau,
dar căsătoria se făcea intotdeauna printr-un acord reciproc.

7.4. împărtăşanie cu pâine şi sânge


În cursul acestei serbări se desfăşura un rit, care ne este foarte bine descris de
Garcilaso de la Vega şi care se aseamănă in mod straniu cu cel al impărtăşaniei
creştine. Fecioarele Soarelui pregăteau pentru incaşi o enormă cantitate dintr-un
aluat de porumb care se numea zancusi. Făceau palnii rotunde de dimensiunile unui
măr, din care se luau două sau trei inghiţituri la inceputul mesei. Cu ocazia altei
sărbători care avea loc in octombrie, se preparau două tipuri de paine de porumb.
Primul, frămantat normal, se manca la dejun, după
răsăritul Soarelui. Altul era preparat cu sange, luat dintre sprancenele copiilor de la
cinci la zece ani.
Aceste rituri sunt cu atat mai curioase, cu cat incaşii nu mancau paine decat
cu ocazia acestor două sărbători pe care le-am evocat. Utilizarea simbolică a
sangelui şi ritualul cupei nu poate, de asemenea, decat să ne mire, aşa cum i-a
surprins pe spanioli.

7.5. instituția confesiunii


O instituție originală a incașilor poate fi considerată instituția confesiunii, în
care oamenii mărturiseau păcatele de factura religioasă sau cele care puteau afecta
viața colectivității. Confesiunea se făcea numai în fața unor speciali sacerdoți-
confesori și era pastrată în secret. La sfârșit păcătosul primea sfaturi morale și
penitențe, după care făcea o baie purificatoare, fiind astfel mântuit.

Concluzii

Aceste popoare precolumbiene nu au fost mai puţin dezvoltate decât alte


popoare cunoscute nouă. Acestea au avut o organizare socială şi politică înfloritoare,
un nivel ridicat de dezvoltare a ştiinţei şi culturii, o religie bine întemeiată, desigur
diferită de religiile deja cunoscute, dar şi cu unele elemente comune sau, mai bine
zis, asemănătoare.
Cultura incașă a reușit să organizeze un sistem tot mai perfecționat de
centralizare a guvernării. Nici unul dintre celelalte popoare ale Americii n-a atins un
nivel de adevărată unificare a numărului de triburi și regate într-un imperiu
organizat. Totuși, conturarea unor etape istorice de dezvoltare a acestor civilizații ni
se prezintă a fi imposibilă la moment. Or, ceea ce a constituit multă vreme atracția
Americii Latine nu a fost realitatea ei ci, dimpotrivă, legenda ei. Studierea acestor
civilizaţii în continuare ne dă numeroase deschideri spre încă multe noi fapte
interesante, care acum stau sub semnul întrebării.
Pe parcursul dezvoltării lor, civilizaţiile precolumbiene, la fel ca şi celelalte
popoare, au dus o luptă aprigă pentru existenţa lor, cand popoarele cele mai mari şi
puternice le ocupă, asimilandule pe cele mai mici şi mai puţin dezvoltate, in urma
căror acţiuni rezultă acapararea de robi, jefuirea bunurilor, alungarea de pe
pămanturile lor a băştinaşilor şi alipirea noilor teritorii la imperiul atacatorilor. In
rezultat s-au conturat trei civilizaţii importante – mayaşă, incaşă şi aztecă, care au
rezistat in timp şi urmaşi ai lor se intalnesc şi astăzi, necătand la toate agresiunile la
care au fost supuşi pe parcursul anilor.
Urmărind intreaga cale de dezvoltare a acestor popoare, observăm că la ele nu
sunt atat de conturate etapele istorice de dezvoltare, cum ar fi, de exemplu, la
popoarele din Europa, Asia etc. In urma studiului se observă elemente comune ale
traiul şi activităţilor de zi cu zi ale mayaşilor, incaşilor şi aztecilor cu popoarele deja
cunoscute. De exemplu, dezvoltarea agriculturii, meşteşugăritul uneltelor din piatră,
olăritul, clar că ei foloseau alte metode de confecţionare. In olărit ei nu cunoşteau
roata de olărit şi manuiau arta olaritului diferit de popoarele europene.
Cele mai esenţiale asemănări sunt de caracter religios. Şi anume, existenţa
ritualului chemării ploii pe timp de secetă CeaCak la Maya şi Caloianul, Paparuda la
popoarele de provinienţă dacă (romanică), unde in ambele cazuri este susţinut de
cantări şi strigături.
In religia civilizaţiilor precolumbiene există ca şi in religia creştină, botezul in
apă, desigur cu unele elemente specifice lor. Procedura „Impărtăşania cu paine şi
vin” la creştini se intalneşte la ei in forma „Impărtăşania cu paine şi sange.
Construcţia de piramide intalnită la egipteni şi descoperită şi la incaşi, este la
fel de misterioasă, cu tehnologii de construcţie necunoscute la acele timpuri. Putem
menţiona insă că destinaţia piramidelor este diferită la aceste popoare. La egipteni
serveau ca locaşuri funerare pentru faraoni, iar la indieni erau ca locaşuri de cult.
Probabil, pe viitor studierea acestor civilizaţii ne vor deschide incă multe noi fapte
interesante, care acum stau sub semnul intrebării.

Bibliografie

1. Drimba Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 1, editura Științifică și


enciclopedică, București 1985;
2. Stingl Miloslav, Indienii precolumbieni, editura Meridiane, București 1979;
3. Murra V. John, Civilizație Inca. Organizarea economică a statului incaș,
editura Științifică și enciclopedică, București 1987;
4. Dana Ducu, Istoria universală. Evul mediu. America precolumbiană și
hispanică, vol.2, editura ALL;
5. Păcurariu Francisc, Introducere în literatura Americii Latine, editura pentru
literatură universală, București 1965;
6. www.wikpedia.ro;
7. www.historia.ro;
8. www.agerpres.ro;