Sunteți pe pagina 1din 70

Universitatea Spiru Haret

Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic (D.P.P.D)

TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII;


TEORIA ŞI METODOLOGIA EVALUĂRII

Denumirea cursului: Teoria şi Metodologia Instruirii; Teoria şi Metodologia Evaluării


An de studii: anul II, semestrul 3
Tip curs: curs obligatoriu în cadrul trunchiului comun al curriculumului pentru formarea iniţială a
cadrelor didactice

2. CONŢINUTUL TEMATIC AL CURSULUI


2.1. Teoria şi Metodologia Instruirii (T&MI)
Obiective:
- Analiza procesului de învăţământ
- Caracterizarea cu principalele stiluri de interacţiune didactica
- Clasificarea şi caracterizarea principalelor metode şi mijloace de învăţământ
- Identificarea şi analiza principalelor moduri şi forme de organizare a procesului de învăţământ
- Identificarea în practica şcolară a legităţilor procesului de învăţământ

Unităţi de învăţare:
I. Instruirea ca expresie a relaţiei predare-învăţare-evaluare
1. Procesul de învăţământ – obiect de studiu al teoriei şi metodologiei instruirii
2. Obiectivele procesului de învăţământ
3. Modele de instruire: modelul behaviorist, modelul cognitivist, modelul constructivist etc.

II. Stiluri de interacţiune didactică


1. Relaţia profesor-elev
2. Stiluri de învăţare
3. Stiluri de predare
4. Eficientizarea interacţiunii elev-profesor

III. Metodologia instruirii

1. Delimitări conceptuale. Modele şi forme de organizare a instruirii de-a lungul timpului


2. Metode şi tehnici de formare/instruire – funcţii, condiţii de eficacitate, tipologii, descriere
3. Resurse tehnice – categorii, caracteristici, condiţii de eficacitate

IV. Proiectarea didactică


1. Proiectarea pedagogică a activităţilor la nivelul procesului de învăţământ
2. Etapele lecţiei
3. Proiectarea curriculară a activităţilor educative

V. Normativitatea didactică

2.2. Teoria şi Metodologia Evaluării (T&ME)


Obiective:
- Argumentarea integrării evaluării în procesul de învăţământ.

1
- Operarea cu principalele noţiuni specifice teoriei evaluării: evaluare iniţială, formativă, măsurare, grile
de evaluare etc.
- Descrierea metodelor de evaluare tradiţionale şi alternative
- Identificarea a cel puţin două moduri de dezvoltare a capacităţii autoevaluative la elevi.

Unităţi de învăţare:
I. Evaluarea rezultatelor şcolare – acţiune componentă a procesului de învăţământ
1. Delimitări conceptuale
2. Funcţiile evaluării şcolare
3. Impactul evaluării asupra proceselor de predare-învăţare

II. Caracteristicile demersurilor evaluative


1. Evaluarea iniţială, evaluarea formativă, evaluarea sumativă
2. Evaluarea normativă şi evaluarea criterială
3. Argumente pentru promovarea diferitelor strategii de evaluare a rezultatelor şcolare

III. Metodologia evaluării rezultatelor şcolare


• Determinări ale relaţiei obiective – predare-învăţare – evaluare
• Metode de evaluare ( verificări orale, observarea sistematică a activităţii elevilor, teste, chestionare, lucrări
scrise, lucrări practice, referatul, proiectul, portofoliul s.a.). Repere în elaborarea testelor – tipuri de itemi;
etape şi norme de elaborare
• Evaluarea formativă şi metodologia reglării proceselor de predare-învăţare

IV. Efectele aprecierii (notării) rezultatelor şcolare


1. Sisteme şi criterii de apreciere a rezultatelor şcolare
2. Distorsiuni în aprecierea rezultatelor şcolare. Modalităţi de reducere a subiectivismului în aprecierea
rezultatelor şcolare
3. Valorificarea evaluărilor privind rezultatele şcolare pentru ameliorarea procesului didactic

3. Bibliografie minimă obligatorie

1. Florea, Nadia Mirela; Ţăranu, Adela Mihaela (2010), Pedagogie. Curs de formare iniţială pentru
cariera didactică, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti
2. Lisievici, P. (coord.), Ţăranu Mihaela, Tudorică Roxana (2005), Pedagogie. Concepte, metode şi
tehnici esenţiale. Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine

4. BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ

1. Ausubel D.P. şi Robinson, F.G. (1981). Învăţarea în şcoală. Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică
2. Bruner, J.S. (1970). Pentru o teorie a instruirii. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică
3. Cerghit, I.(1997, ed.a 3-a), Metode de învăţământ, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, RA.
4. Cerghit, I., Neacşu, I., Negreţ-Dobridor, I., Pânişoară, I.-O. (2001), Prelegeri pedagogice. Iaşi:
Polirom
5. Cristea, S.(2000), Dicţionar de pedagogie, Ed. Litera Internaţinal, Bucureşti-Chişinău
6. Cucoş, C. (2002), Pedagogie (Ediţia a II-a revăzută şi adăugită). Iaşi: Ed.Polirom
7. Iucu, Romiţă. (2001). Instruirea şcolară. Iaşi: Editura Polirom
8. Joiţa, E. (1998), Eficienţa instruirii. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică R.A.
9. Lisievici, P. (2002), Evaluarea în învăţământ. Teorie, practică, instrumente. Bucureşti: Editura
Aramis

2
10. Neacşu, Ioan. (1999) (ed. a II-a) . Instruire şi învăţare . Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică
11. Radu, I.T.(2000), Evaluarea în procesul didactic, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, RA.,
2000
12. Stoica, A.(2003), Evaluarea progresului şcolar, Bucureşti, Ed.Humanitas Educaţional

5. Prezentarea temelor programei

TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII (T&MI)

Unitatea de învăţare I
INSTRUIREA CA EXPRESIE A RELAŢIEI
PREDARE-ÎNVĂŢARE-EVALUARE
Capitolul 1
INTRODUCERE ÎN TEORIA ŞI METODOLOGIA INSTRUIRII (T&M.I.).
PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT – OBIECT DE STUDIU
AL TEORIEI ŞI METODOLOGIEI INSTRURII

Obiective:
La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:
- să identificaţi problematica specifică teoriei şi metodologiei instruirii (didacticii generale), în calitatea
acesteia de ştiinţă pedagogică fundamentală;
- să definiţi procesul de învăţământ în calitatea acestuia de obiect de studiu specific teoriei şi metodologiei
instruirii (sau didacticii generale);
- să analizaţi procesul de învăţământ în contextul problematicii teoriei şi metodologiei instruirii (didacticii
generale).

³Concepte cheie: proces de învăţământ, instruire, didactică, predare, învăţare, evaluare, perspectiva
didacticii postmoderne

Rezumatul temei
Teoria şi metodologia instruirii are calitatea unei ştiinţe pedagogice fundamentale care este inclusă – de
regulă sub numele de didactica generală – în structura pedagogiei generale (alături de fundamentele
pedagogiei şi de teoria educaţiei).
În literatura de specialitate din străinătate, dezvoltată în cea de-a doua jumătate a secolului XX, sub
impulsul pedagogiei prin obiective, este promovată o didactică generală bazată pe “instruirea programată”. În
spiritul paradigmei curriculumului, aflată în plină tendinţă de afirmare, “didactica generală în versiunea
programată cuprinde teoria generală a procesului de învăţământ”, care dezvoltă următoarea problematică
pedagogică: 1) Scopurile instrucţiei; 2) Conţinutul învăţământului; 3) Procesul de învăţământ (a cărui analiză
pleacă de la “explicarea scopurilor şi sarcinilor învăţământului” în raport de care se asigură elaborarea şi
generalizarea noilor cunoştinţe” dar şi “controlul şi aprecierea rezultatelor la învăţătură”); 3) Principiile
didactice; 4) Metodele de învăţământ; 5) Organizarea activităţii şcolare (vezi Okon, Vicenty, 1974).
Cursul de pedagogie al Universităţii Bucureşti, propune următoarea formulă – “didactica sau teoria
generală a instruirii”, ştiinţă pedagogică fundamentală “preocupată de latura procesuală a învăţământului”
(n.n. de aici poate fi dedusă şi o altă formulă relativ echivalentă, teoria procesului de învăţământ). Prin
aplicarea didacticii generale în diferite domenii ale învăţământului este dezvoltată, în diferite variante (pe
obiecte şi trepte de învăţământ), “didactica disciplinelor care se predau în învăţământ (metodicele – pe obiecte
de învăţământ).
Didactica modernă (1995, 2000, coord. M.Ionescu, I.Radu) propune următoarea structură tematică:
1)Procesul de învăţământ; 2)Principiile didacticii – în viziunea psihologiei educaţiei şi dezvoltării;
3)Abordarea obiectivelor procesului didactic; 4)Conţinutul învăţământului; 5) Metodologia activităţii

3
didactice; 6) Mijloacele de învăţământ; 7) Strategii şi demersuri tipice în predare şi învăţare; 8) Elemente de
docimologie didactică (vezi coordonatori, Didactica modernă, 1995).
Procesul de învăţământ – obiect de studiu specific didacticii generale (teoriei generale a instruirii) –
reprezintă principalul subsistem al sistemului de învăţământ. Procesul de învăţământ asigură realizarea
funcţiilor generale ale educaţiei în cadrul unor activităţi specifice de instruire şi învăţare realizate la nivelul
corelaţiei profesor-elev, într-un context intern (vezi ambianţa educaţional a şcolii, climatul psihosocial al
clasei de elevi) şi extern (vezi sistemul de învăţământ şi de educaţie) deschis.
Instruirea şi învăţarea, activităţi care asigură substanţa procesului de învăţământ, sunt subordonate unei
activităţi cu grad mai mare de generalitate – educaţia. În această accepţie, teoria generală a instruirii
(didactica generală) apare ca o subteorie a teoriei generale a educaţiei. În mod analogic, procesul de
învăţământ, subsistem al sistemului de învăţământ, apare, în esenţa sa, ca proces instructiv-educativ (sau ca
proces educativ-instructiv). Reprezentând latura dinamică a sistemului de învăţământ, procesul de învăţământ
include activităţi specifice proiectate, îndeosebi, în mediul şcolar/universitar la nivel de educaţie/instruire
formală, cu deschideri spre diferite forme de educaţie/instruire nonformală. Toate aceste activităţi au ca
funcţie centrală, cu funcţie centrală formarea-dezvoltarea permanentă a personalităţii elevului/studentului,
realizabilă conform obiectivelor pedagogice asumate special pentru integrarea socială la parametrii din ce în
ce mai înalţi şi mai complecşi.
Structura de bază a procesului de învăţământ (obiective – conţinuturi – metode – evaluare), care susţine
orice proiect de activitate de instruire/învăţare, în raport de funcţia centrală prezentată anterior, este realizabilă
la nivelul corelaţiei dintre profesor şi elev, o variantă particulară a corelaţiei dintre educator şi educat (vezi
modulul I al cursului, Introducere în pedagogie / Fundamentele pedagogiei).
Contextul care facilitează sau, în alte situaţii, din contră, îngreuiază organizarea optimă a procesului de
învăţământ, include un ansamblu de variabile (vezi spaţiul, timpul, stilul – pedagogic) care intervin în plan
intern (mediul clasei şi al grupei de elevi/studenţi) şi extern (mediul şcolar, extraşcolar, comunitar, social). De
remarcat caracterul deschis al contextului în care are loc procesul de învăţământ în societăţile moderne şi
postmoderne, care permite perfecţionarea permanentă a activităţilor specifice organizate la acest nivel.
Componentele principale ale procesului de învăţământ – definitorii pentru explicarea esenţei procesului
de învăţământ – sunt confirmate şi de didactica modernă, fiind plasate pe acelaşi circuit al interdependenţelor
dintre societate – sistem – proces de învăţământ. Astfel procesul de învăţământ, gândit în perspectiva teoriei
şi metodologiei curriculumului are ca punct de plecare stabilirea şi urmărirea consecventă a obiectivelor, iar
ca punct final, rezultatele elevilor. Definirea procesului de învăţământ poate fi conturată astfel conform
următoarelor componente principale:
1. “Obiectivele care condensează cerinţele de instruire şi educaţie puse de societate (...), care corespund unor
opţiuni şi priorităţi sociale majore cu privire la informaţia şi deprinderile pe care trebuie să le privească
elevii, cu privire la judecăţile de valoare şi comportamentul acestora”;
2. “Agenţii acţiunii – profesorii şi elevii la care se adaugă şi aportul părinţilor, reuniţi în acelaşi efort
convergent”;
3. “Conţinuturile – suportul de bază al instruirii – format din bazele ştiinţei şi ale culturii (...) programate
după o anumită logică (n.n. pedagogică) şi nivele de dificultate” (vezi organizarea pe trepte şi discipline
dar şi mijloacele de diferenţiere şi de diversificare a instruirii);
4. “Mijloacele de învăţământ şi materialul didactic”, aflate în continuă evoluţie, de la cele tradiţionale la
cele tehnice audio-vizuale şi informatizate;
5. Formele de organizare – pe clase şi lecţii, activităţi practice, cercuri de elevi, excursii didactice, vizite
etc.;
6. Câmpul relaţional – format la nivelul mai multor tipuri de relaţii: profesori – elevi; elevi – elevi; gup,
microgrup – clasă;
7. Timpul disponibil – care impune o anumită “segmentare” a conţinuturilor conform obiectivelor,
valorificând diferite metode şi mijloace didactice, diferite forme de organizare a activităţii, pentru
atingerea celor mai bune rezultate (vezi Ionescu, Miron; Radu, Ion, coordonatori, Didactica modernă,
1995, pag.33-35).

4
Structura de organizare a procesului de învăţământ intervine la nivel macro şi micro – structural. La
nivel macrostructural avem în vedere organizarea procesului de învăţământ pe niveluri, trepte, cicluri, ani de
studii, arii curriculare, discipline şcolare etc. dependente de structura de organizare a sistemului de
învăţământ; la nivel microstructural avem în vedere: a) formele de organizare: învăţământ frontal –
învăţământ pe grupe – învăţământ individual; b) formele de realizare: activităţi didactice (lecţia, activitate în:
cabinet, laborator, atelier şcolar; excursii didactice …); activităţi educative (ora de dirigenţie, activitate de
consiliere, cerc de dezbatere …).
Structura de acţiune a procesului de învăţământ vizează activitatea de instruire proiectată de profesor şi
cea de învăţare, realizată de elev, ca efect direct şi indirect al instruirii. Relaţia complexă existentă între
profesor şi elev, realizabilă pe diferite planuri la nivelul procesului de învăţământ, implică prezenţa
următoarelor acţiuni principale: predarea, învăţarea, evaluarea.
Predarea este acţiunea de comunicare pedagogică (didactică) propusă de profesor în diferite variante şi
forme de organizare. În sens larg, predarea este interpretată ca acţiune de instruire a profesorului, adresată
elevului, pentru stimularea acţiunilor specifice oricărei activităţi de învăţare (receptarea cunoştinţelor,
prelucrarea, asimilarea, interiorizarea şi aplicarea lor, în diferite situaţii, în calitate de: informaţii logice,
deprinderi, strategii de rezolvare a problemelor şi a situaţiilor-problemă etc. În sens restrâns, predarea priveşte
în mod special acţiunea de comunicare pedagogică a mesajului pedagogic, care trebuie receptat de elev în
vederea stimulării activităţi de învăţare (iniţial ca învăţare dirijată, ulterior ca autoînvăţare sau ca învăţare
autodirijată).
Învăţarea este acţiunea elevului, realizată iniţial în mod dirijat, ca efect direct al instruirii proiectată de
profesor la diferite niveluri de competenţă pedagogică. Învăţarea şcolară presupune dobândirea unor
cunoştinţe, deprinderi şi strategii conform obiectivelor incluse în cadrul programelor şcolare, “traduse” de
profesor la nivelul fiecărei activităţi didactice (lecţie, activitate de laborator etc.).
Ca activitate psihică fundamentală, proprie omului, învăţarea are o finalitate adaptativă realizabilă în
mediul şcolar prin acţiunile dirijate de profesor pentru asimilarea, interiorizarea şi valorificarea materiei
şcolare, proiectată pe discipline şcolare, module de studiu, capitole, subcapitole, grupuri de lecţii, teme şi
subiecte de lecţie etc. Calitatea învăţării depinde, în mod evident, de calitatea instruirii. Ambele acţiuni,
angajate la nivelul structurii de acţiune a procesului de învăţământ, sunt subordonate funcţional activităţii de
educaţie. În această perspectivă, procesul de învăţământ poate fi analizat ca proces instructiv-educativ sau
educativ-instructiv.
Evaluarea este acţiunea iniţiată de profesor special pentru verificarea gradului de îndeplinire a sarcinilor
de predare-învăţare, proiectate şi realizate conform obiectivelor programelor şcolare “traduse” de profesor la
nivelul fiecărei activităţi didactice (lecţie etc.). Această acţiune, realizabilă sub diferite forme, la diferite
intervale de timp (evaluare iniţială, evaluare continuă, evaluare finală), prin tehnici specifice (orale, scrise,
lucrări practice, teste de cunoştinţe, examene etc.) vizează reglarea-autoreglarea permanentă a activităţilor
didactice. În perspectiva perfecţionării acestora, în sensul proiectării curriculare, elevul însuşi trebuie să
îndeplinească anumite sarcini de autoevaluare – premisa autoinstruirii şi a autoeducaţiei.
Procesul de învăţământ ca activitate de predare-învăţare-evaluare
Rolul acordat celor trei acţiuni – predarea, învăţarea, evaluarea – şi raporturilor dintre ele în cadrul
procesului de învăţământ diferă de-a lungul istoriei pedagogiei, în funcţie de concepţia didactică dezvoltată şi
afirmată la scară socială. Pot fi semnalate trei momente semnificative, identificabile din punct de vedere
istoric, corespunzător unor stadii de evoluţie a teoriei generale a instruirii, stadii reprezentative pentru ceea ce
înseamnă: didactica tradiţională, didactica modernă, didactica postmodernă
Didactica tradiţională – pe care o putem plasa convenţional între secolele XVII-XIX - concepe procesul
de învăţământ, mai ales, ca activitate de predare. Rolul prioritar revine cadrului didactic, care este centrat
aproape exclusiv asupra transmiterii cunoştinţelor în vederea memorării şi a reproducerii acestora de către
elevi şi studenţi.
Didactica modernă – pe care o putem plasa convenţional între sfârşitul secolului XIX şi prima jumătate a
secolului XX, odată cu afirmarea curentului denumit generic Educaţia nouă – concepe procesul de
învăţământ, în mod special, ca activitate de predare-învăţare. Rolul prioritar revine cadrului didactic care este
centrat asupra corelaţiei dintre acţiunea iniţială de predare şi acţiunea, simultană sau ulterioară, de învăţare,
acţiune declanşată, organizată, orientată, în direcţia transformării personalităţii (pre)şcolarului/studentului.

5
Didactica postmodernă – pe care o putem plasa convenţional în cea de-a doua jumătate a secolului XX,
odată cu afirmarea paradigmei curriculumului – concepe procesul de învăţământ, în mod special, ca
activitate de predare-învăţare-evaluare, proiectată în sens curricular prin centrarea pe obiective şi realizarea
corespondenţei pedagogice dintre obiective-conţinuturi-metodologie-evaluare. Didactica postmodernă,
dezvoltată în spiritul teoriei curriculumului, defineşte predarea în sens restrâns şi în sens larg. În sens
restrâns, predarea defineşte o parte importantă din structura instruirii aflată “în cadrul interacţiunii directe a
profesorului ce elevii”, în interdependenţă cu învăţarea şi evaluarea. În sens larg, predarea defineşte o
componentă a instruirii care orientează dirijarea învăţării în raport de obiectivele pedagogice asumate,
depăşind “cadrul restrictiv al interacţiunii directe a profesorului ce elevii, incluzând şi seria de acţiuni sau
operaţii destinate pregătirii şi organizării lecţiei”. În ansamblul său, predarea, în interacţiune cu celelalte două
acţiuni fundamentale, învăţarea şi evaluarea, valorifică toate elementele componente care asigură structura de
bază a oricărei activităţi de instruire: obiectivele – conţinuturile – metodele şi mijloacele didactice – tehnicile
de măsurare şi apreciere a rezultatelor – strategiile decizionale – formele de organizare şi realizare a
procesului de învăţământ (vezi Neacşu, Ioan, 1999, pag. 93-100; 145).
Modelele de predare, identificabile din perspectiva proiectării curriculare, respectă caracteristicile
enunţurilor axiomatice care solicită profesorului: a) anticiparea valorică a rezultatelor definite la nivelul
obiectivelor; b) selecţionarea conţinuturilor-ancoră care asigură structura de bază a mesajului pedagogic
(respectiv a comunicării pedagogice); c) organizarea corelaţiilor optime dintre acţiunile de predare-învăţare-
evaluare, care pot fi reglate-autoreglate prin flexibilitatea şi adaptabilitatea metodologiilor propuse (strategii,
metode, procedee, mijloace de predare-învăţare-evaluare).
Clasificarea propusă în literatura de specialitate evidenţiază patru categorii de modele ale predării:
a)comportamentale; b)raţionale, cognitiv-operaţionale; c)bazate pe programare; d)modele interacţionale); e)
formativ-persuasive.
Modelele de predare comportamentale au ca particularitate orientarea predominantă a mesajului
pedagogic în direcţia atingerii unor performanţe finale, în termeni de deprinderi intelectuale sau psihomotorii
şi de strategii de rezolvare a unor probleme şi situaţii-problemă. În cazul acestor modele de predare o
importanţă aparte revine evaluării iniţiale şi finale, ceea ce înseamnă “conştientizarea şi păstrarea continuă a
obiectivelor ca punct de plecare şi sosire”.
Modelele de predare raţionale sunt orientate prioritar asupra proceselor cognitive logice (gândirea şi
memoria subordonate gândirii) care stimulează corelaţia dintre mesajul pedagogic transmis de profesor şi
acţiunea de învăţare eficientă a elevului. În cazul acestor modele o importanţă aparte revine capacităţii
profesorului de operaţionalizare a obiectivelor la nivel de obiective psihologice cognitive, evaluabile în
termeni de rezolvare de probleme şi de situaţii-problemă.
Modelele de predare bazate pe programare acordă o atenţie specială mesajelor pedagogice dirijate la
nivelul raporturilor dintre variabilele de intrare şi cele de ieşire dirijate în termeni de algoritmizare,
semialgoritmizare, simulare. În cazul acestor modele de predare – apropiate de cele comportamentale – o
importanţă aparte revine construcţiei programelor de instruire, realizabile pe circuite liniare sau ramificate, cu
accent pe factorii interni de întărire pozitivă sau negativă, pe paşi mici, într-un ritm de învăţare care poate fi
individualizat, controlabil prin dispozitive specifice (vezi valorificarea calculatorului).
Modelele de predare interacţionale sunt orientate prioritar în direcţia valorificării structurii de
funcţionare a activităţii de instruire, calitatea predării-învăţării fiind (auto)reglabilă prin integrarea deplină a
evaluării în termeni de evaluare continuă / formativă. În cazul acestor modele de predare o importanţă aparte
revine mecanismelor de conexiune inversă externe (construite permanent de profesor) şi interne (preluate la
un numit stadiu de elev) care vizează perfecţionarea: proiectului iniţial, mesajului, repertoriului comun,
strategiilor de instruire.
Modelele de predare formativ-persuasive acordă o atenţie prioritară factorilor psihologici, de natură
empatică angajaţi la nivelul repertoriului comun care construieşte continuă eficienţa comunicării pedagogice,
realizarea efectivă a corelaţiei dintre profesor şi elev. Persuasiunea inclusă de profesor în predare înseamnă
tratarea adecvată a informaţiei în raport de reacţiile probabile ale elevului dar şi corectarea operativă a unor
secvenţe de comunicare, flexibilizarea şi adaptarea lor la diferite şi numeroase situaţii contextuale şi
conjuncturale.

6
Predarea atinge astfel condiţia sa pedagogică esenţială, definitorie în dicţionarele de specialitate: "a
învăţa pe altul", respectiv a determina învăţarea la nivelul stabilirii obiectivelor, gradării sarcinilor, elaborării
strategiilor, cu implicarea resurselor (auto)reglatorii proprii evaluării continue, formative, ca parte integrată
deplin în structura de funcţionare a oricărei activităţi de educaţie/instruire.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)


1. Identificaţi problematica specifică teoriei şi metodologiei instruirii (didacticii generale), în calitatea
acesteia de ştiinţă pedagogică fundamentală
2. Definiţi procesul de învăţământ din perspectiva calităţii acestuia de obiect de studiu al teoriei şi
metodologiei instruirii (sau didacticii generale)
3. Analizaţi procesul de învăţământ din perspectiva componentelor sale principale
4. Analizaţi procesul de învăţământ din perspectiva activităţilor didactice principale
5. Caracterizaţi activitatea de predare (modelele predării) din perspectiva didacticii postmoderne

Capitolul 2
OBIECTIVELE PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT
Obiective:
La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:
- să analizaţi obiectivele procesului de învăţământ la nivelul unui concept pedagogic fundamental;
- să identificaţi criteriile cele mai semnificative pentru realizarea unor taxonomii ale obiectivelor
procesului de învăţământ, valorificabile din perspectiva proiectării curriculare a oricărei activităţi
didactice sau educative (organizată în cadrul specific procesului de învăţământ);
- să definiţi conceptul de operaţionalizare a obiectivelor procesului de învăţământ;
- să identificaţi premisele necesare pentru realizarea unei acţiuni eficiente de operaţionalizare a
obiectivelor la nivelul oricărei activităţi de educaţie / instruire organizată la nivelul procesului de
învăţământ;
- să evidenţiaţi structura unui obiectiv operaţional, aplicabilă în contextul proiectării curriculare a
oricărei forme de activitate de educaţie/instruire organizată la nivelul procesului de învăţământ.

³Concepte cheie: obiectiv al procesului de învăţământ, taxonomie, performanţă, competenţă,


operaţionalizare, obiective cognitive, obiective afective, obiective psihomotorii

Definirea obiectivelor procesului de învăţământ


Obiectivele procesului de învăţământ reprezintă orientările valorice ale activităţilor organizate în acest
cadru, la nivel general, specific, concret. În termenii unui concept pedagogic fundamental, obiectivele
constituie finalităţile microstructurale ale educaţiei/instruirii, valabile în zona procesului de învăţământ,
definind orientările valorice ale acestuia condiţionate de finalităţile macrostructurale care stabilesc liniile
generale de politică a educaţiei (prin intermediul idealului şi al scopurilor educaţiei – (v. Finalităţile
educaţiei).
Pentru a analiza obiectivele procesului de învăţământ, la nivelul unui concept pedagogic fundamental, se
impune evidenţierea funcţiilor şi a structurii generale a acestor categorii de finalităţi microstructurale (vezi
Cristea, Sorin, 2000, pag.259-261): a) funcţia de comunicare axiologică; b) funcţia de anticipare a rezultatelor
activităţii proiectate; c) funcţia de evaluare; d) funcţia de organizare şi de reglare-autoreglare a activităţii.
Structura obiectivelor vizează elementele componente care delimitează orientările valorice asumate la
nivelul procesului de învăţământ, din punctul de vedere al spaţiului şi al timpului pedagogic. Din această
perspectivă, obiectivele instruirii intervin la nivelul unui model conceptual care ordonează raporturile
ierarhice dintre planul temporal: lung – mediu – scurt; planul spaţial general – specific / intermediar –
concret.
Un alt tip de analiză dezvoltă modelul prezentat anterior. Este vorba despre o schemă cu cinci trepte care
au în vedere şi legăturile existent între finalităţile macrostructurale şi finalităţile micostructurale (obiectivele

7
procesului de învăţământ): 1) idealul educaţiei – stabilit la nivel de politică a educaţiei care determină un
anumit tip calitativ de politică şcolară; 2) “obiectivele generale ale sistemului de învăţământ – scopuri
generale”, aplicabile şi adaptabile în raport de “specificul instituţiei şcolare”; 3) “obiectivele profilate”,
stabilite în raport de “psihologia vârstelor şi a dezvoltării” şi de “caracteristicile structurilor profesionale”,
specificate pe “cicluri de învăţământ” şi pe “tipuri şi profile de şcoli”; 4) obiectivelor disciplinelor de
învăţământ, determinate pedagogic în raport de structura logică a ştiinţei şi de cerinţele care ţin de psihologia
învăţării; 5) obiectivele activităţii instructiv-educative, proiectate în calitate de obiective comportamentale,
ţinând seama de particularităţile clasei şi ale fiecărui elev.
Taxonomia obiectivelor procesului de învăţământ reprezintă o clasificare realizată pe criterii riguroase
şi specifice domeniului ştiinţelor educaţiei (taxonomia sau taxinomia – ştiinţa clasificărilor; în limba greacă,
taxis - ordine; nomos - lege). În realizarea unor taxonomii aplicabile în cadrul procesului de învăţământ sunt
valorificate analizele la care am făcut referinţă, raportabile la nucleul funcţional-structural definitoriu pentru
explicarea şi înţelegerea obiectivelor la nivelul unui concept pedagogic fundamental.
În literatura de specialitate sunt prezentate numeroase taxonomii ale sunt valorificate obiectivelor (vezi
De Landsheere, Viviane; De Landsheere, Gilbert, Definirea obiectivelor educaţiei, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1979).
Taxonomiile proiectate după criteriul gradului de generalitate exprimat la nivelul procesului de
învăţământ sunt elaborate pe baza unui model ierarhic care include, de regulă, trei categorii de obiective: a)
obiective generale; b) obiective specifice / intermediare; c) obiective concrete / operaţionale. Exemplificarea
acestui model depinde de sistemul de referinţă – de exemplu, dacă avem în vedere procesul de învăţământ,
privit în ansamblul său, rezultă următoarea taxonomie a obiectivelor: a) obiectivele generale – vizează
proiectarea planului de învăţământ; b) obiectivele specifice / intermediară – vizează proiectarea programelor
şi a manualelor şcolare (la acest nivel ierarhic pot fi identificate obiectivele-cadru şi obiectivele de referinţă);
c) obiectivele concrete / operaţionale – vizează proiectarea lecţiei, orei de dirigenţie etc. În orice circumstanţă
sau variantă de exprimare, obiectivele generale şi specifice sunt elaborate la nivel de politică a educaţiei sau
de politică şcolară; obiectivele concrete / operaţionale sunt opera de creaţie pedagogică a fiecărui profesor.
Taxonomiile proiectate după criteriul rezultatelor, aşteptate la diferite intervale de timp, includ obiective
exprimate în termeni de performanţe (realizabile pe termen scurt) şi de competenţe (pe termen lung – mediu).
Modelele de analiză propuse, în acest sens, pot fi interpretate ca taxonomii orientate prioritar în direcţia
definirii: 1) unor obiective ale instruirii; 2) unor obiective psihologice.
În categoria taxonomiilor care angajează competenţe (pregătite şi susţinute prin diferite performanţe)
definite prioritar din perspectiva instruirii pot fi evidenţiate cele care includ: a) obiective de stăpânire a
materiei – obiective de transfer operaţional – obiective de exprimare; b) obiective care vizează dobândirea
unor: deprinderi intelectuale – strategii cognitive – informaţii logice – deprinderi psihomotorii – atitudini
cognitive. În categoria taxonomiilor care angajează competenţe şi performanţe definite prioritar din
perspectiva psihologică pot fi evidenţiate cele care includ: obiective cognitive – obiective afective –
obiective.
Operaţionalizarea obiectivelor procesului de învăţământ reprezintă o activitate complexă de proiectare
socială şi pedagogică bazată pe următoarele acţiuni, cu valoare de premise: a) deducerea obiectivelor concrete
din obiective cu grad mai mare de generalitate (generale şi specifice, incluse, de regulă, în programele
şcolare); b) adaptarea obiectivelor deduse la condiţiile concrete de realizare ale procesului de învăţământ
(situaţia clasei şi a fiecărui elev; baza didactico-materială a şcolii şi a clasei; timpul disponibil c) identificarea
performanţelor optime realizabile în termeni de obiective concrete / operaţionale, valorificând taxonomiile
consacrate în literatura de specialitate (vezi cursul anterior)
1) Obiective definite prioritar din perspectiva instruirii
a) obiective de stăpânire a materiei (date, reguli, fapte, locuri etc.); obiective de transfer operaţional
(disciplinare, intradisciplinar, transdisciplinar); obiective de exprimare (în rezolvarea unor probleme sau
situaţii-probleme, creaţii, compuneri, compoziţii, lucrări practice);
b) obiective care vizează dobândirea unor: deprinderi intelectuale (a identifica, a clasifica, a selecţiona);
strategii cognitive (a sesiza, a rezolva, a crea - probleme, situaţii-problemă); informaţii logice (a defini, a
enunţa, a raporta, a relaţiona, a corela); deprinderi psihomotorii (a executa o acţiune / mişcare); atitudini
cognitive / faţă de cunoaştere şi de învăţare (a alege o anumită cale de cunoaştere / bazată pe memorie,

8
gândire convergentă-divergentă, raţionament inductiv-deductiv-analogic, inteligenţă generală - specială,
creativitate general - specială).
2) Obiective definite prioritar din perspectivă psihologică:
a) obiective cognitive: cunoaştere (a defini, a recunoaşte, a distinge) înţelegere (a redefini, a reorganiza, a
explica, a demonstra, a interpreta) aplicare a aplica, a utiliza, a alege), analiză (a identifica, a deduce), sinteză
(a generaliza, a deriva, a sintetiza, a formula sintetic), evaluare critică (a valida, a decide, a argumenta, a emite
judecăţi de valoare / a evalua critic – conform unor criterii de maximă rigurozitate);
b) obiective afective: receptare (a diferenţia, a accepta - afectiv) reacţie (a răspunde, a aproba, a susţine –
afectiv), valorizare (a argumenta, a dezbate, a specifica, a susţine sau a protesta – afectiv), organizare (a
armoniza, a organiza – afectiv), caracterizare (a aprecia, a dirija, a schimba, a rezolva, a colabora, a rezista –
afectiv);
c) obiective psihomotorii: percepere (a percepe o mişcare), dispoziţii (a avea dispoziţie fizică şi psihică
pentru realizarea unei mişcări), reacţie dirijată (a executa mişcarea după un anumit model, conform unui unei
comenzi), reacţie automatizată (a executa mişcarea în mod automat, ca deprindere dobândită); reacţie
complexă (a integra mişcarea în activitate, în termeni de adaptare dar şi de creativitate).
Structura obiectivelor operaţionale / concrete corespunde funcţiilor pedagogice asumate de acestea în
cadrul proiectării curriculare a oricărei forme de activitate de educaţie/instruire organizată la nivelul
procesului de învăţământ (lecţie, oră de dirigenţie, activitate: de cabinet, laborator, atelier, excursie didactică,
cerc de specialitate etc.).
Literatura de specialitate prezintă diferite modele de structurare a obiectivelor operaţionale, pe care
profesorul de orice specialitate, trebuie să le selecţioneze şi să le valorifice integral şi deplin în cadrul
activităţilor didactice/educative proiectate în sens curricular. Modelul pe care îl propunem, evidenţiază
următoarea structură tridimensională angajată în proiectarea, realizarea şi dezvoltarea unui obiectiv
operaţional:
1) definirea sarcinii concrete a elevilor în termeni de comportament observabil şi evaluabil până la
sfârşitul activităţii, în raport de anumite criterii (calitative – cantitative), prezentate explicit la începutul
activităţii;
2) stabilirea resurselor pedagogice necesare pentru îndeplinirea sarcinii: conţinuturi (cunoştinţe-
capacităţi – de bază şi speciale) – metodologie (metode, procedee, mijloace) – condiţii de instruire/învăţare
(externe – interne);
3) precizarea tehnicilor de evaluare (iniţială, continuă, finală), aplicabile pe tot parcursul activităţii, în
general, şi la sfârşitul activităţii, în special (finalizate prin decizii comunicate elevilor).

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)


1. Analizaţi obiectivele procesului de învăţământ la nivelul unui concept pedagogic fundamental
2. Enumeraţi criteriile cele mai semnificative pentru realizarea unor taxonomii ale obiectivelor
procesului de învăţământ, valorificabile din perspectiva proiectării curriculare a oricărei activităţi
didactice sau educative (organizată în cadrul specific procesului de învăţământ)
3. Definiţi conceptul de operaţionalizare a obiectivelor procesului de învăţământ
4. Identificaţi premisele necesare pentru realizarea unei acţiuni eficiente de operaţionalizare a
obiectivelor la nivelul oricărei activităţi de educaţie / instruire organizată la nivelul procesului de
învăţământ
5. Evidenţiaţi structura unui obiectiv operaţional, aplicabilă în contextul proiectării curriculare a oricărei
forme de activitate de educaţie/instruire organizată la nivelul procesului de învăţământ.

Capitolul 3
MODELE DE INSTRUIRE – MODELUL BEHAVIORIST, MODELUL COGNITIVIST, MODELUL
INTEGRATIVIST

Obiectivele temei

9
¾ Dezvoltarea capacităţii de a prezenta ordonarea în modele a teoriilor învăţării după Ioan Neacşu;
¾ Dezvoltarea capacităţii de a prezenta esenţializat Teoria condiţionării operante a luiB.F. Skinner,
Teoria structural, genetic – cognitivă a lui J. Bruner şi Teoria holodinamică asupra învăţării a lui R.
Titone.

³Concepte cheie:
Model
Teoria condiţionării operante:
9 “întărire a comportamentului"
9 “soluţie pedagogică”- "teoria instruirii programate"
9 eficienţa învăţării - dependentă de organizarea condiţiilor de învăţare ale elevilor
Teoria structural, genetic – cognitivă:
9 modatitatea / învăţarea activă
9 modalitatea / învăţarea iconică,
9 modalitatea / învăţarea simbolică
Teoria holodinamică asupra învăţării:
9 Trei niveluri: tactic, strategic, ego-dinamic.
9 Taxonomie: învăţarea tactică, învăţarea strategică, învăţarea ego-dinamică.

Ioan Neacşu ordonează în aceste trei modele, principalele teorii ale învăţării, după cum urmează:

Modelul behaviorist (asociaţionist-comportamentist):


- Teoria condiţionării operante – B.F. Skinner
- Teoria conexionistă – E.L. Thordinke
- Teoria aşteptării (behaviorismul intenţional) – E. Tolman
- Teoria mediaţiei – C.E. Osgood
- Teoria reducerii sistematice a tensiunii comportamentului – C. Hull
- Teoria reviuită a celor doi factori – O.H. Mowrer
Modelul cognitivist:
- Teoria structural, genetic – cognitivă – J. Bruner
- Teoria organizatorilor învăţării – D.P. Ausubel, F.C. Robinson
- Teoria învăţării cumulativ – ierahice – R. M. Gagne
Modelul integrativist:
- Teoria holodinamică asupra învăţării – R. Titone
- Teoria interdependenţei proceselor cognitive, dinamice şi reacţionale – J. Nuttin
- Teoria integratorie şi deterministă a învăţării – J. Linhart
- Teoria învăţării depline – J. Carroll, B.S. Bloom
- Teoria interdisciplinară (integrată) a învăţării – J. Nisbert (Neacşu, 1999, 24-25)

În acest capitol ne vom opri doar asupra câtorva dintre aceste teorii, considerate ca având un aport mai
mare în structurarea teoriei şi metodologiei instruirii eficiente.

Teoria condiţionării operante. Prin această teorie B.F.Skinner arată importanţa factorului de “întărire a
comportamentului" intervenit după obţinerea răspunsului pozitiv. Aparţinând modelului behaviorist, teoria sa
este o dezvoltare în principal a ideilor referitoare la învăţarea prin selecţionare şi asociere sub acţiunea legii
efectului. Cea mai importantă detaşare faţă de psihologia convenţională de tip stimul-răspuns realizată de
Skinner este deosebirea facută între "comportamentul de răspuns" şi "comportamentul operant", respectiv,
între "condiţionarea de tip S (condiţionarea comportamentului de răspuns) şi "condiţionarea de tip R"
(condiţionarea comportamentului operant). În experimentele sale pe animaie (şobolani albi, porumbei) pentru
a realiza relaţii cantitative în cadrul condiţionării operante, B.F. Skinner a proiectat un aparat special, o cutie
fără lumină, izolată sonor, înăuntrul căreia se află o mică pedală, care atunci când este apăsată, face să cadă

10
bucăţelele de mâncare. Tot el introduce în experiment "întăritorii primari" în cele două variante: "întăritor
pozitiv"(stimulul care introdus intr-o situatie, sporeşte probabilitatea unui răspuns: hrana, apa, contactul
sexual etc. şi "întăritor negativ" ( stimulul care, îndepărtat dintr-o situatie, sporeşte probabilitatea apariţiei
unui răspuns operant: un zgomot puternic, o lumină foarte strălucitoare, căldura sau frigul extrem, şocul
electric etc.). Aşa cum rezultă din cele explicate mai sus, un întăritor nu este altceva decât orice stimul care
sporeşte probabilitatea unui răspuns. El este pozitiv sau negativ in raport cu efectul pe care îl are ca stimul
asupra animalului (idem).
Din această teorie a condiţionării operante s-a desprins o “soluţie pedagogică” denumită "teoria instruirii
programate", care s-a vrut o alternativă/model de instruire care să depăşeased limitele modelelor clasice de
instruire. Teoria instruirii programate elaborate de B.F.Skinner reprezintă, în esenţă, un model de instruire
care se bazează pe principalele achiziţii ale psihologiei din vremea sa, respectiv, pe: legea efectului (Ed.
L.Thorndike), conexiunea inversă şi feedback-ul operativ, posibilitatea de a dirija şi controla învăţarea în
direcţii prestabilite pe baza unor programe, deci de a transforma învăţarea în instrucţie. Varianta de instruire
concepută "programa lineară sau cu răspuns construit" se impune prin forţa operantă a principiilor pe care este
fundamentată şi în consens cu care funcţionează: principiul "paşilor mici", principiul procesului gradat,
principiul participării active, principiul întăririi imediate a răspunsului pentru fiecare secvenţă, principiul
individualizării ritmului instruirii, principiul autoreglării activităţii.
Psihologul american demonstreză faptul că eficienţa învăţării este dependentă de organizarea condiţiilor
de învăţare ale elevilor. Cu cât recompensa pozitivă sau negativă - în răspunsul dat de elev - este mai rapidă,
cu atât feed-back-ul este mai operativ şi elevul îşi va putea controla mai mult efortul pentru confirmarea altor
reuşite. Ca demers, instruirea programată presupune parcurgerea unei programe de învăţare, adică a unui
algoritm prestabilit, alcătuit din alternări de secvenţe informative şi momente
rezolutive, cu seturi suplimentare de cunoştinţe. Dintre avantajele instruirii programate amintim:
- reducerea timpului de însuşire a cunoştinţelor;
- parcurgerea integrală a programei de către toţi elevii;
- însuşirea cunoştinţelor de către toţi elevii conform posibilităţilor lor;
- creşterea autocontrolului;
- formarea unui stil activ de muncă;
- asigurarea unui feed-back operativ etc.
Trebuie precizat faptul că acest model nu a avut o extensie semnificativă în învăţământul european. El s-a
utilizat mai mult la anumite discipline, care prin specificul lor se pretau la programare (gramatica, limbile
străine, biologia, anumite discipline tehnice ş.a). Experimental, el s-a aplicat şi la noi în ţară între anii 1965-
1970, la unele discipline, fară un succes important.
Relativa rezervă faţă de instruirea programată este justificată şi de o serie de limite implicite:
- instruirea programată recuperează doar parţial procesul natural de învăţare;
- prin programare se vizează şi se realizează mai mult aspectul instructiv şi mai puţin sau deloc
aspectul educativ - formativ;
- este total neglijată formarea socială a elevilor sub aspectul comunicării-cooperării;
- elevul este introdus într-o programă, într-un “pat al lui Procust” ce-i limitează creativitatea, nu-i
permite acestuia niciun fel de iniţiativă, spontaneitate sau act de originalitate (Panţuru, 2002, 60).
Teoria structural, genetic – cognitivă – J. Bruner. În încercarea de a realiza o sinteză asupra teoriei lui
Bruner, I.Neacşu precizează faptul că problemele învăţării sunt strâns legate de cele ale dezvoltării şi
instruirii, ambele privite într-un context cultural(1999, 35). De fapt, J.S.Bruner afirmă fără niciun echivoc că
"singurul lucru cu totul caracteristic care se poate spune despre fiinţele omeneşti este că ele învaţă. Învăţatul
este atât de profund înrădăcinat în om, încât a devenit aproape involuntar, ceea ce i-a facut pe unii dintre
cercetători, care au meditat pe marginea comportamentului uman, să considere că specializaree noastră ca
specie este specializarea în învăţare"(Bruner, 1970, 133).
Procesul de învăţare nu este un proces mai mult sau mai puţin întâmplător. El trebuie orientat, dirijat şi
educat într-un anume fel, ceea ce ţine de o anumită strategie de instruire. "lnstruirea, afirmă J.S. Bruner, este
un efort de ajutorare şi de modelare a dezvoltării"(Bruner, 1970,11). Ca atare, dezvoltarea oricărei persoane,
de orice vârstă, trebuie să devină obiectul unei teorii a instruirii.

11
Punctele de plecare ale teoriei propuse de J.S.Bruner şi colaboratorii săi ţin, pe de o parte, de observaţiile
şi autoobservaţiile făcute asupra unor procese cognitive (conceptualizarea, rezolvarea de probleme), iar, pe de
altă parte, de un studiu asupra naturii "blocărilor învăţării" la copii. Referitor la acest ultim aspect, autorul a
descoperit un lucru de valoare, care, într-un fel, i-a orientat cercetarea, şi anume că "trebuie facută o distincţie
netă între comportamentul care răspunde cerinţelor unei probleme şi comportamentul destinat să constituie o
apărare împotriva intrării în problemă"(Bruner, 1970, 14). Tot el pune în circulaţie ideea lansată de David
Page cu privire la învăţarea matematicii: "când copiii dau răspunsuri greşite, de cele mai multe ori ei nu
greşesc, cât mai ales răspund la altă întrebare şi totul este să descoperi care este de fapt această
întrebare"(idem).
J.S.Bruner formulează câteva principii cu scopul de a servi drept repere necesare în înţelegerea
naturii dezvoltării intelectuale. Iată câteva dintre acestea (Bruner, 1970, 15-17 ):
• Dezvoltarea se caracterizează printr-o mai mare independenţă a răspunsului faţă de natura imediată a
stimulului, ceea ce face ca treptat, prin instruire şi autoinstruire, copilul să reuşească să se elibereze de
controlul stimulilor datorită unor "procese mediatoare", care transformă stimulul înainte de darea răspunsului;
• Dezvoltarea intelectuală implică o mai mare capacitate a individului de a-şi exprima lui însuşi şi altora, prin
intermediul cuvintelor sau al simbolurilor, ceea ce a făcut sau ceea ce va face, acestă autoexplicare sau
conştiintă de sine permiţând trecerea de la simplul comportament ordonat la comportamentul aşa-zis logic.
• Predarea este considerabil înlesnită de limbaj, care sfârşeşte prin a fi nu numai un mijloc de schimb, dar şi
instrumentul pe care cel ce învaţă îl poate folosi la rândul lui în ordonarea ulterioară a mediului. Natura
limbajului şi funcţiile pe care le îndeplineşte trebuie să fie integrate în orice teorie a dezvoltării cognitive.
În ceea ce priveşte modalitatea de realizare a învăţării, sau într-o exprimare mai largă, cunoaşterea
umană, în opinia lui J.S.Bruner există trei modalităţi/niveluri fundamentale prin care copilul descoperă şi intră
în contact cu lumea din afara sa, transpunând-o, apoi, în modele:
• modatitatea / învăţarea activă - învăţare prin acţiune în diferitele sale ipostaze: manipularea liberă a realului
din exterior, exersare, construcţie etc; pentru unele experienţe umane, aceasta este singura modalitate de
cunoaştere/dezvoltare de exemplu, învăţarea diferitelor sporturi, însuşirea diferitelor deprinderi (de muncăd
dea conduce o maşină etc.), îndeplinirea anumitor roluri sociale etc.;
• modalitatea / învăţarea iconică, care se bazează pe organizarea vizuală sau pe alt fel de organizare
senzorială şi pe folosirea unor imagini schematice; acest nivel este guvernat de principiile organizării
perceptuale;
• modalitatea / învăţarea simbolică – în care locul imaginilor este luat de simbolurile lor: cuvinte sau alte
forme de limbaj), care permite relaţionarea lucrurilor exprimate prin cuvinte şi obţinerea, prin transformările
de rigoare, de noi şi noi informaţii.
Stăpânirea corespunzătoare a celor trei modalităţi/niveluri de cunoaştere prezentate este puntea spre o
dezvoltare intelectuală matură.
Sintetizând principalele contributii ale lui J. S. Bruner la structurarea unei teorii a instruirii, putem
evidenţia: problemele învăţării sunt strâns legate de cele ale dezvoltării şi instruirii, chiar dacă, în privinţa
stării de pregătire pentru învăţare, J.S.Bruner îl urmează pe J. Piaget, acceptând ideea parcurgerii unor stadii;
acceptarea stadialitătii dezvoltării intelectuale nu-l împiedică pe J.S.Bruner, în dezacord cu J.Piaget, să afirme
că "nu există motive să credem că nu poate fi predată orice temă, într-o formă adecvată, oricărui copil,
indiferent de vârstă" (Bruner apud Neacşu, 1999, 38); procesul de învăţare este recompensator prin el însuşi,
în sensul că odată învăţat un lucru, aceasta permite educatului să treacă mai departe la alt lucru; se recomandă
ca pe măsură ce învăţarea progresează, să se treacă de la recompense extrinse şi la recompense intrinseci; deşi
oamenii dispun de o predispoziţie, chiar capacitate de învăţare, acestea sunt influenţate de factori culturali,
motivaţionali şi personali.

Teoria holodinamică a învăţării. Creatorul teoriei este italianul R. Titone, în conceptia căruia învăţarea
şcolară implică prezenţa a două caracteristici fundamentale: integritatea şi organicitatea. Aplecându-se cu
interes asupra "teoriei învătării cumulativ-ierarhice" a lui R. M. Gagne, a ajuns la concluzia că aceasta poate fi
dezvoltată.
Esenţa modelului holodinamic constă în promovarea unui model activ, articulat, integralist şi dinamic
asupra învăţării educative; comportamentul şi învăţarea se explică la diverse niveluri întrucât sunt dependente

12
funcţional şi ierarhizate atât în plan intern cât şi extern; triplanitatea învăţării umane este valoarea
fundamentală pe care o postulează modelul lui Titone. Pentru a ajunge la triplanitate se invocă ca mecanisme
interne ale învăţării trei niveluri ierarhice de operaţii cu caracteristici specifice:
- nivelul tactic, exterior, periferic, observabil şi măsurabil;
- nivelul strategic, interior (operaţiile şi pocesele cognitive);
- nivelul ego-dinamic, itim, superior având o amprentă individuală puternică dată de capacitatea omului
de a planifica, justifica, dirija, respinge sau accepta anumite scheme de operare.
Pe baza acestor operaţii se organizează structura ierarhică a comportamentului cu cele trei niveluri
corespunzătoare: tactic, strategic, ego-dinamic. În conformitate cu triplanitatea învăţării şi operativităţii
specifice, R Titone stabileşte o taxonomie acestora:
• învăţarea tactică, întemeiată pe performanţe de ordin comuinicativ; pe coordonări şi integrări de circuite
neuro-corticale (automatisme şi abilităli perceptiv-motorii); pe capacităţi de feed-back: autoreglare şi control
automat sau conştient;
• învăţarea strategică, având ca suport procese notetice: producătoare de reguli operative, procese selective:
prezente în actele efective; procese programatoare etc.
• Învăţarea ego-dinamică, bazată pe organizarea şi conştientizarea propriei experienţe semnificative a
subiecului; formularea unei viziuni progresive şi globale asupra lumii;dezvoltarea de atitudini personale
socio-culturale; formarea conceptului de sine – “self-concept” - obiectivat în autoevaluare, nivel de aspireţii,
interiorizarea de idealuri, conduite sociale etc.
Utilizând conceptul de "personalitate deschisă", R. Titone crează premizele unei teorii interactive şi
relaţionale, reuşind să unifice toate procesele ego-dinamice, cu alternanţe centripete sau centrifuge, faţă de
Eul aflat sub influenţa educaţiei.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen):


1. Analizaţi din perspectiva avantajelor şi limitelor teoria lui B.F. Skinner, ca soluţie pedagogică la
teoria condiţionării operante.
2. Explicaţi de ce teoria lui J.S. Bruner este de esenţă cognitivistă.
3. Analizaţi esenţa modelului holodinamic a lui R. Titone.

Unitatea de învăţare II
STILURI DE INTERACŢIUNE DIDACTICĂ
Capitolul 1
RELAŢIA ELEV-PROFESOR
Obiective:
La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:
- să caracterizaţi învăţarea eficientă, din perspectiva principiilor învăţării centrate pe elev;
- să enumeraţi funcţiile profesorului în procesul instructiv-educativ

³Concepte cheie: învăţare eficientă, competenţe pedagogice

Înţelegerea procesului de învăţământ ca producerea intentionata a unor schimbari progresive,


constante si pe termen lung în planul cunoasterii, afectivitatii si actiunii, ca urmare a trairii active de catre
elevi a unor experiente educationale pedagogic organizate, implică un demers de construire a unei situaţii de
parteneriat in învăţare a doi actori: elevul şi profesorul. Spre deosebire de didactica traditionala care, calauzita
de postulatul dupa care rolul hotarâtor în obtinerea rezultatelor scolare revine predarii, accentul punându-l pe
profesor, pedagogia contemporană propune prioritatea învatarii elevului în raport cu predarea. Ea porneste de
la ideea ca rezultatele învatarii reflecta mai întâi munca de învatare depusa de elevi, în consecinţa rolul
predarii este de organizare si facilitare a invaţării. Aceasta deplasare de accent stă la baza paradigmei învăţării
centrării pe elev.

13
Gibbs (1992) afirmă că învăţarea centrată pe elev “oferă elevilor o mai mare autonomie şi un control
sporit cu privire la disciplinele de studiu, la metodele de învăţare şi la ritmul de studiu” (pag. 23). Trecerea la
o metodologie mai activă, centrată pe elev, implică elevul în procesul de învăţare şi îl învaţă aptitudinile
învăţării, precum şi aptitudinile fundamentale ale muncii alături de alţii şi ale rezolvării de probleme.
Metodele centrate pe elev implică individul în evaluarea eficacităţii procesului lor de învăţare şi în stabilirea
obiectivelor pentru dezvoltarea viitoare. Aceste avantaje ajută la pregătirea individului atât pentru o tranziţie
mai uşoară spre locul de muncă, cât şi spre învăţarea continuă. Potrivit autorilor Harpe, Kulski şi Radloff
(1999, p.110), caracteristicile fundamentale ale elevului care învaţă eficient sunt:
• Are scopuri clare privitoare la ceea ce învaţă,
• Are o gamă largă de strategii de învăţare şi ştie când să le utilizeze,
• Foloseşte resursele disponibile în mod eficace,
• Ştie care îi sunt punctele forte şi punctele slabe,
• Înţelege procesul de învăţare,
• Îşi controlează sentimentele în manieră adecvată,
• Îşi asumă responsabilitatea pentru procesul lor de învăţare şi
• Îşi planifică, îşi monitorizează, îşi evaluează şi îşi adaptează procesul de învăţare.

Funcţiile profesorului în procesul educaţional au grade de generalitate diferite şi


o se pot raporta la elev - funcţia de suport pentru cristalizarea unei grile de valori, captarea şi controlul
atenţiei, asigurarea conexiunii inverse, modelarea experienţei de învăţare;
o se pot raporta la social - funcţia de participare la îmbogăţirea experienţei comunităţilor sociale,
participare la viaţa profesională şi civică, participare la activităţi în şcoală (formale şi nonformale);
o se pot raporta la procesul de învăţământ – funcţia de concepere, organizare a procesului de
învăţământ, de proiectare, conducere, evaluare, autoevaluare.

Competenţele pedagogice reprezintă atitudinea şi aptitudinea cadrului didactic de


îndeplini aceste funcţii şi circumscriu rolul profesorului. Literatura de specialitate avanseaza numeroase
clasificari ale competenţelor, printre acestea regasindu-se:
o competenţele de organizare şi structurare (presupun organizarea activităţii prin obiective, introducerea
elevilor în structura internă a unei discipline, structurarea unor conţinuturi şi relaţii educaţionale,
organizarea şi conducerea efectivă a clasei de elevi);
o competenţe de comunicare (presupun solicitarea şi conducerea conduitelor verbale individuale ale
elevilor, solicitarea de răspunsuri interactive)
o competenţe rezolutive şi evaluative (presupun dirijarea activităţii intelectuale, practice, afective şi
morale ale elevilor prin conduite evaluative pozitive sau negative)
o competenţe de stimulare a potenţialului formativ al activităţii (presupun obiectivarea şi stimularea
conduitelor de exprimare directă a opiniei critice, de exprimare personală şi interpretativă, de
exprimare constructivă a elevilor, dublate de un autocontrol progresiv)
o competenţe de modelare a comportamentului socio-moral (presupun introducerea şi valorizarea de
modele, valori şi atitudini sociale pozitive şi puternice, exersarea şi transferul orizontal – de la elev la
elev şi vertical – de la profesor la elev, de modele şi experienţe sociale pozitive).
o competenţe de optimizare a climatului socio-afectiv al clasei (presupun tipuri şi stiluri de acţiune şi de
influenţă ale profesorului în sfera particularităţilor personalităţii elevilor şi a grupului, cu dominanţa
valorilor empatice)
o competenţe de stimulare a creativităţii (presupun atitudini deschise şi strategii care să vizeze
stimularea conduitei creative, în funcţie de experienţa şi de tipul de învăţare).

Principiile care stau la baza învăţării eficiente centrate pe elev sunt:

• Accentul activităţii de învăţare trebuie să fie pe persoana care învaţă şi nu pe profesor.

14
• Recunoaşterea faptului că procesul de predare în sensul tradiţional al cuvântului nu este decât unul
dintre instrumentele care pot fi utilizate pentru a-i ajuta pe elevi să înveţe.
• Rolul profesorului este acela de a coordona şi de a facilita procesul de învăţare al elevilor.
• Recunoaşterea faptului că în mare parte, învăţarea nu se produce în sala de clasă şi, în mare parte, nu
se produce atunci când profesorul este de faţă.
• Profesorii trebuie să încurajeze şi să faciliteze implicarea activă a elevilor în planificarea şi
gestionarea propriului lor proces de învăţare prin proiectarea structurată a oportunităţilor de învăţare
atât în sala de clasă, cât şi în afara ei.
• Luaţi individual, elevii pot învăţa în mod eficient în moduri foarte diferite.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)


1. Caracterizaţi învăţarea eficientă, din perspectiva principiilor învăţării centrate pe elev
2. Enumeraţi funcţiile profesorului în procesul instructiv-educativ

Capitolul 2
STILURILE DE ÎNVĂŢARE
Obiective:
La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:
- să definiţi stilul de învăţare;
- să clasificaţi stilurile de învăţare;
- să caracterizaţi principalele stiluri de învăţare prin comparaţie (analitic-sintetic, rezolutiv impulsiv,
rezolutiv cu risc etc.)

³Concepte cheie: stil de învăţare

Stilul de învăţare reprezintă un demers coerent prin care subiectul îşi exprimă preferinţa pentru un
anumit mod de a se angaja în procesul cunoaşterii. Fiecare stil de învăţare se poate defini printr-o structură de
factori constitutivi în care elementele esenţiale sunt: modul de organizare a cunoaşterii, prelucrarea
informaţiei şi modalitatea de exprimare.
1. definirea stilui de învaţare pornind de la modalitatea dominanata de organizare şi prelucrare
a informaţiei:
Stilul analitic Stilul sintetic
o Examinarea parţială a materialului de studiu sau o Preferinţă pentru esenţial printr-un comportament
a datelor unei situaţii de învăţare de eliminare a argumentelor
o Nu se elaborează concluzii până când subiectul o Subiectul prezintă un comportament contrastiv,
nu îşi formulează enunţuri parţiale impulsiv, exploziv
o Operează cu foarte multe argumente o Capacitate mare de organizare globală a
o Subiectul are o dorinţă foarte mare de succes, de materialului
aceea îşi argumentează foarte bine concluziile. o Atenţia, concentrarea este difuză cu mari riscuri
de a deveni superficial
2. definirea stilului de învaţare pornind de la calităţi în ceea ce priveşte forţa de angajare în
selectarea şi prelucrarea situaţiei problematiceşi conflictuale:

15
Stilul rezolutiv impulsiv: Stilul rezolutiv cu risc:
• Capacitate de autocontrol scăzută, compensată • Capacitate de anticipare a rezultatelor problemei
de o mare capacitate de anticipare a efectelor este mai mare decât capacitatea de control
• Subiectul se angajează brusc în rezolvare, nu • Ipotezele sunt formulate rapid, iar subiectul devine
adoptă o poziţie critică şi autocritică în procesul mai atent în analiza şi prelucrarea datelor, controlul
rezolutiv creşte, îşi corectează ipotezele progresiv
• Ipotezele pe care le formulează sunt pripite, • Grabă în definirea rezultatului final
lipseşte analiza profundă • Evaluarea finală a demersului e corectă
• Prezintă risc pentru că demersul este sincopat iar
subiectul îşi asumă riscul acestor sincope

Stilul rezolutiv echilibrat:


• Capacitatea mare de anticipare a subiectului, corelată cu un bun control şi autocontrol
• Subiectul este permanent preocupat de confruntarea datelor cu rezultatele pe care le obţine tocmai din
nevoia de control
• Alegerile între mai multe demersuri posibile sunt bine cântărite
• Dezavantaj: subiectul evită să formuleze clar enunţurile, concluziile

Stilul rezolutiv prudent: Stilul rezolutiv pasiv:


o Nevoie şi capacitate de control mult mai mare • Slabă capacitate de anticipare
decât capacitatea de anticipare • Lipsa capacităţii de mobilizare în
o Subiectul este tot timpul atent în demersul control şi autocontrol
parcurs, face des aprecieri critice şi • Ritm lent în definirea ipotezelor de
este sensibil la aprecieri critice lucru
o Subiectul nu formulează concluzii finale, din • Decizii greoaie
prudenţă, de multe ori demersul nu e • Reveniri frecvente la punctul de
finalizat plecare
• nesiguranţă

3. definirea stilurilor de învaţare ca structuri perceptive, informaţionale şi referenţiale


raportate la un câmp de referinţă:
Stilul independent de câmp: Stilul dependent:
o subiectul îşi alege sursa de informaţie şi o subiectul se desprinde greu de o situaţie, este mai
extrage elementele de care are nevoie fără ajutor impresionabil şi simte nevoia surselor externe şi
din afară a ajutorului, a siguranţei acestor surse pe care le
o capacitate mare de a face faţă dificultăţilor de percepe ca pe o autoritate
învăţare o acest stil se caracterizează prin implicare,
o capacitate mare de concentrare pe ceea ce e concentrare pe detaliu, de multe ori din motive
relevant emoţionale, capacitatea subiectului de
o domină spiritul logic concetrare pe datele câmpului problematic e
o atitudinea faţă de o situaţi e mai mult neutră foarte slabă
decât implicativă
o are sensibilitate scăzută faţă de nuanţele
afective ale unei situaţii
o se caracterizează prin abilităţi de
manifestare, de expresie proprie prin detaşare
faţă de sursele de informaţie şi prin capacitate
mare de construire a situaţiilor problematizante
(e critic, ştie să pună întrebări)
4. definirea stilurilor de învaţare pornind de la structurile logice dominante

16
Stilul convergent: Stilul divergent:
• presupune scheme de învăţare relativ stabile, în • se caută şi se construiesc probleme
care domină structurile algoritmice • preferinţă pentru abstractizare şi restructurare
• preferinţă pentru deducţie logică şi nevoia de permanentă a informaţiilor şi experienţei
identificare a unor informaţii de intrare care să-l • mare capacitate de investigare prin ipoteze
conducă pe subiect la un răspuns unic
• nevoia de dirijare, pas cu pas, a demersului
• nu favorizează conduita euristică şi e concentrat
pe găsirea căii de soluţionare a problemei mai
multe decât pe formularea de probleme.
5. definirea stilurilor de învăţare pornind de la analizatorul dominant: văz, auz, kinestezie
Stilul vizual Stilul auditiv
• Vederea informaţiei în formă tipărită ajută • Ascultarea explicaţiilor întăreşte învăţarea.
retenţia. • Discutarea unei idei noi şi explicaţii folosind
• Folosirea culorilor, ilustraţiilor şi diagramelor ca propriile cuvinte.
ajutor în procesul de învăţare. • Este folositorare analiza verbală, verbalizarea
• Sublinierea cuvintelor cheie şi realizarea gândurilor şi ideilor cu propriile cuvinte.
schemelor faciliteaza concentrarea atenţiei şi • Şopteşte în timp ce citeşte.
înţelegerea textelor. • Îi place să asculte pe alţii citind ceva cu voce tare.
• Întâmpină dificultăţi la concentrarea asupra • Are nevoie să vorbească în timp ce învaţă lucruri
activităţilor verbale. noi.
• Preferă sa priveasca decât sa vorbeasca sau să • Îi plac discuţiile.
treaca la acţiune. • Folosirea metodelor de ascultare activă, incluzând
• Îşi aminteşte cu uşurinţă ceea ce vede. aici chestionarea şi rezumarea.
• Îi place să citească şi ortografiază bine. • Zgomotul este un element de distragere a atenţiei.
• Observă detaliile.
Stilul practic
o Efectuarea unei activităţi practice facilitează adesea înţelegerea (ex. experimente la fizică, probleme
la matematică etc.)
• Scrierea lucrurilor în ordinea lor, pas cu pas, este o cale eficientă de a le ţine minte.
• Urmărirea cu degetul a titlurilor, cuvintelor cheie, etc. apoi pronunţarea respectivelor cuvinte urmată de
scrierea lor din memorie.
• Preferinţa pentru a atinge şi a face.
• Scrisul la tastatură este adesea mai uşor decât scrierea de mână.
• Utilizarea scrisului cursiv este mai uşoară decât cea a scrisului tipărit (cu litere separate)
• Preferinţa pentru recompense cu caracter material, fizic.
• Găseşte modalităţi şi pretexte pentru a se deplasa.
• Îşi pierde interesul când nu este implicat în mod activ.
• Reţine ceea ce face şi experienţele trecute.

Cunoaşterea şi respectarea stilului de învăţare al elevilor de către profesor presupune surprinderea


elementelor care necesită dezvoltare sau a disfuncţiilor care trebuie compensate. Stilul de învăţare este strâns
legat şi de caracteristicile situaţiei de învăţare, ceea ce înseamnă ca un anumit tip de predare şi de evaluare
solicită stiluri anume de învăţare.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)


1. Definiţi stilul de învăţare
2. Clasificaţi stilurile de învăţare
3. Caracterizaţi principalele stiluri de învăţare prin comparaţie (stilul analitic cu stilul sintetic, stilul
rezolutiv impulsiv cu stilul rezolutiv cu risc, stilul rezolutiv prudent cu stilul rezolutiv pasiv, stilul
vizual cu stilul auditiv s.a.m.d.)

17
Capitolul 3
STILURILE DE PREDARE
Obiective:
La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:
- să definiţi stilul de predare
- să caracterizaţi stilul de predare în comparaţie cu stilul educaţional
- să caracterizaţi principalele stiluri de predare în funcţie de mai multe criterii (strategie de
control, comportament social observabil)
- să determinaţi caracteristicile stilului educaţional în situaţii educaţionale date.

³Concepte cheie: stil de predare, stil educaţional

Activitatea de predare este expresia stilurilor de predare si a comportamentelor de predare specifice.


Comportamentele sunt moduri de actiune care rezulta din combinarea specifica a operatiilor prin care
se realizeaza o anumita activitate. Cele mai multe dintre aceste comportamente se manifesta verbal, şi
nonverbale (mimica, gestica, pantomima), se întrepatrund si se integreaza în moduri foarte nuantate,
configurând stilul de predare promovat de catre educator.
Stilul de predare se defineste ca ansamblu de structuri comportamentale relativ constante de a
instrui, de a comunica, de a coopera cu elevii, de a decide asupra situaţiilor de învăţare precum si de a adopta
atitudini fata de rezultatele si comportamentele acestora. El se contureaza si se restructureaza continuu în
contextul a trei determinari: pregatire, trasaturi de personalitate si experienta.
În cele din urma stilul de învatamânt se defineste prin modul specific al unui educator de a organiza si
conduce procesul didactic. El prezinta câteva caracteristici:
• Este totdeauna personal, chiar daca multe dintre aspectele lui sunt comune sau foarte apropiate cu ale
altor profesori.
• Este relativ constant, în sensul ca se manifesta într-un mod specific, pe o perioada data, dar e si
susceptibil de schimbari.
• Este dinamic, perfectibil mai cu seama sub impactul experientei. Evolutia stilului de predare, în
sensul perfectionarii (ameliorarii) lui este dependenta în mare masura de atitudinea educatorului fata
de propria-i activitate, de capacitatea sa autoevaluativa.

Mai cuprinzător decât stilul de predare, stilul educaţional reprezintă totalitatea calităţilor
comportamentale ale profesorului, atitudinea sa faţă de valorile profesionale şi faţă de disciplină.
Stilul cognitiv reprezintă modalitatea de abordare a situaţiilor problematice care definesc experienţa
profesională şi extraprofesională.
Stilul de muncă reprezintă modalitatea specifică unui individ sau grup de a efectua o activitate.

1. Din perspectiva opţiunii pentru o anumită strategie de control a interacţiunilor din clasă şi în realizarea
obiectivelor învăţării au fost diferenţiate:
Stilul autoritar
• presupune, din partea profesorului, impunere, hotărâre şi promovare a unor tehnici de predare şi
relaţionare cu elevii.
• delimitarea timpului şi sarcinilor de învăţare pentru elevi
• limitează iniţiativa elevilor
• îşi asumă responsabilitatea totală în ce priveşte rezultatele acţiunilor sale
• sancţionează (pozitiv sau negativ) fără echivoc, după criterii strict definite, atitudinile şi rezultatele
învăţării elevilor
• din punct de vedere afectiv, relaţia cu elevii e distantă şi rece

18
• efecte: antipatizat de elevi, oferă rezultate bune numai pe termen foarte scurt .
Stilul democratic
• profesorul se foloseşte de posibilităţile participative ale elevilor în procesul de învăţare, de iniţiativele
şi expectanţele elevilor pe care le valorifică în proiectarea şi derularea activităţilor educaţionale
• strategia de predare-învăţare e definită prin colaborare şi cooperare între profesor şi elev
• din punct de vedere afectiv şi al climatului psihologic: climat deschis, relaţii apropiate între membrii,
profesorul însuşi comportându-se ca un membru al grupului.
• este cel mai eficient, producând rezultate superioare atât în plan psihosocial cât şi în plan didactic.
Stilul lassaise faire
• profesorul adoptă un rol pasiv şi minimalizează procesele psiho-sociale şi didactice care definesc
activitatea sa
• profesorul acceptă deciziile şi iniţiativele elevilor, apelează la experienţa acestora, însă nu face
evaluări în ce priveşte comportamentul elevilor şi nu primeşte feed-backuri pentru reglarea propriului
comportament
• este total neproductiv.

2. Din perspectiva comportamentului social observabil al profesorului, ca persoană care atribuie si evaluează
“rolurile” elevilor, au fost identificate:
Stilul dominator
• se asociază stilului autoritar care accentuează sancţiunile pozitive şi negative.
• predarea se suprapune unei stari de conflictuale care genereaza devianţă comportamentală la elevi.

Stilul negociator
• din perspectiva schimbului echitabil pe care doreşte să-l stabilească cu elevii, profesorii pot opta pentru o
negociere deschisă, explicită în care profesorii şi elevii acţionează împreună pentru a ajunge la un consens,
demersul fiind unul de adaptare reciprocă succesivă şi permanentă.
• sunt folosite procedee care merg pe o negociere ascunsă, de consens tacit – profesorii şi elevii acţionează
independent, fără cooperare; o serie de comportamente ale elevilor sunt interpretate ca deviante de către
profesor şi în consecinţă poate adopta o atitudine coercitivă sau poate opta pentru o atitudine deschisă.
Stilul fratern
• se întâlneşte la profesorii foarte tineri care se consideră egali cu elevii lor
• succesul la elevi este evident, dar după nişte ani profesorii abandonează această strategie.
. Stilul ritualic
• profesorii asigură un climat psihosocial stabil prin interventii standardizate si uniformizate;
ƒ utilizat pe termen scurt si echilibrat poate da rezultate bune (medii).
. Stilul terapeutic
• adoptat mai ales de profesorii care fac cursuri de formare în terapii
• profesorii privesc activitatea ca o terapie
• profesorii sunt foarte inventivi, creativi, atenţi la nevoile grupului, creează situaţii de participare activă a
elevilor la activităţi
• perspectiva lor e mai mult psihosocială şi mai puţin didactică
• dezavantaj: se îndepărtează de logica disciplinei, poate bulversa elevii în cazul în care nu există
concordanţă între modelul său şi modelul altor profesori

Încercând o sinteză a principalelor coordonate surprinse în tipologiile de mai sus, stilul educaţional al
profesorului este descris adesea în literatura de specialitate ca având una dintre următoarele trăsături:
Ê-directiv (când rezolvă toate problemele grupurilor)
sau
È-non - directiv (când încurajează mai degrabă elevii să facă)

19
Ê-interpretează, explică propriul comportament
sau
È-nu interpretează, încurajează elevii să-şi explice propriul comportament

Ê-îi contrazice pe elevi, intervenind în discuţie


sau
È-nu-i contrazice pe elevi ci el încurajează pe elevi să discute în grupa

Ê-are o influenţă emoţională pozitivă, asupra elevilor


sau
È-are o influenţă negativă asupra elevilor

Ê-structurează şi ajută pe elevi să-şi organizeze munca


sau
È-nu lucrează structurat

Ê-comunică cu elevii, le împărtăşeşte gândurile, stări, experienţe


sau
È-nu comunică, îşi păstrează gândurile pentru sine

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)


1. Definiţi stilul de predare
2. Caracterizaţi stilul de predare în comparaţie cu stilul educaţional
3. Caracterizaţi principalele stiluri de predare în funcţie de mai multe criterii (strategie
de control, comportament social observabil)
4. Determinaţi caracteristici bipolare ale stilului educaţional

Capitolul 4
EFICIENTIZAREA INTERACŢIUNII ELEV-PROFESOR
Obiective:
La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:
- să stabiliţi corespondenţe între stilurile de predare şi stilurile de învăţare
- să enumeraţi principiile care stau la baza modalităţilor de interacţiune activă
- să descrieţi etapele predării în vederea realizării învăţării active (prezentare, aplicare,
revizuire, diferenţiere);
- să precizaţi în ce constă diferenţierea instruirii

³Concepte cheie: învăţare activă, diferenţierea instruirii

Pentru a sprijini instruirea centrată pe elev şi utilizarea metodologiilor moderne de lucru la clasă, s-a pus
accentul pe strategii de predare care sa corespunda stilurilor individuale de învăţare. În cadrul acestor
strategii:

• Diferenţele dintre elevi sunt studiate şi luate ca bază pentru proiectarea activităţilor.
• Elevii sunt lăsaţi să aleagă singuri modul în care se informează pe o anumită temă şi prezintă rezultatele
studiului lor.
• Elevii pot beneficia de consultaţii, în cadrul cărora pot discuta despre preocupările lor individuale cu
privire la învăţare şi pot cere îndrumări.
• Aptitudinea elevilor de a găsi singuri informaţiile căutate este dezvoltată – nu li se oferă informaţii
standardizate.

20
• Pe lângă învăţarea specifică disciplinei respective, li se oferă elevilor ocazia de a dobândi aptitudini
fundamentale transferabile, cum ar fi aceea de a lucra în echipă.
• Se fac evaluări care le permit elevilor să aplice teoria în anumite situaţii din viaţa reală.
• Oferta situaţiilor de învăţare este variată, astfel încât să se facă apel la o diversitate de stiluri pe care elevii
le preferă în învăţare.
• Elevii sunt frecvent ghidaţi să facă alegeri bazate pe interese.
• Se folosesc frecvent sarcini cu mai multe opţiuni.
• Învăţarea se concentrează pe folosirea capacităţilor esenţiale pentru a valoriza şi înţelege conceptele şi
principiile de bază.
• Timpul este folosit flexibil.
• Se facilitează formarea capacităţilor de invăţare independentă şi în echipă.
• Evaluarea este continuă şi diagnostică pentru a înţelege cum poate fi adaptată predarea la nevoile elevilor.
• Elevii sunt evaluaţi pe mai multe căi.
• Activitatea se încheie cu solicitarea adresată elevilor de a reflecta pe marginea celor învăţate, a modului în
care au învăţat şi de a evalua succesul pe care l-au avut metodele de învăţare în cazul lor.

Principiile fundamentale care stau la baza acestor modalităţi de interacţiune sunt:


A. stimularea învăţării active
B. diferenţierea instruirii ca modalitate de răspuns a profesorului la nevoile elevului.

A. Predarea în vederea învăţării active


Relaţia predare-învăţare ia în considerare trei etape ale învăţării active: prezentarea, aplicarea şi
revizuirea.
Prezentarea
Elevului i se prezintă noile cunoştinţe,
concepte, aptitudini, teorii, explicaţii etc. Elevul îşi formează nişte concepte instabile.
Majoritatea vor fi uitate în două zile (dacă nu se
Explicaţiile sunt date (sau create de către folosesc metode de învăţare activă)
elev) pentru a lega, în mod persuasiv, materia predată Metodele învăţării active privind prezentarea
de învăţarea şi experienţa anterioară. sunt rare. Acestea sunt:
• Elevii descoperă singuri ..
• Profesorul prezintă şi face o sesiune de • Întrebările socratice etc.
întrebări şi răspunsuri pentru verificare
• Video, TI şi alte instrumente vizuale
• Materiale scrise.
• Elevii se ajută unul pe celălalt.

Aplicarea
Elevul desfăşoară o activitate care îi impune să aplice
materialul prezentat. (Învăţând şi făcând).
• Întrebări şi răspunsuri
• Exerciţii şi exemple Elevul îşi formează concepte mai stabile şi le leagă
• Fişe de lucru de învăţarea anterioară.
• Întrebări din testele anterioare
• Probleme de rezolvat Cunoştinţele şi aptitudinile sunt organizate într-o
• Evaluarea unui studiu de caz etc. structură logică, iar aceasta stimulează memoria.

Pe măsură ce se descoperă erorile şi Pe măsură ce sunt descoperite erorile şi omisiunile,


omisiunile di concepţiile sale, elevul îşi corectează şi concepţiile formate sunt corectate şi extinse
îşi completează învăţarea. Acest lucru este stimulat
de către:

21
• Autoevalulare, autoverificare etc.
• Verificarea şi explicaţiile din partea colegilor
• Acţiunile întreprinse în urma reacţiei profesorului
• Compararea propriei sale activităţi cu alte
răspunsuri sau cu răspunsurile-model
• Efectuarea de corecturi sau completări pentru a-şi
îmbunătăţi munca.

Revizuirea
Elementele cheie sunt confirmate şi
subliniate prin intermediul explicaţiilor care fac Elementele cheie sunt consolidate prin
legătura dintre noua învăţare şi învăţarea anterioară. subliniere şi repetiţie. Acest lucru stimulează retenţia.
Acest lucru întăreşte legăturile care vor fi utilizate cu Elevul îşi confirmă concepţiile, care sunt corecte şi
ocazia reamintirii ulterioare. corelate cu învăţarea anterioară şi îşi corectează
erorile şi neînţelegerile din învăţare

B. Diferenţierea instruirii
Ce se poate diferenţia?
Profesorii pot diferenţia:
¾ CONŢINUTUL
¾ PROCESUL
¾ PRODUSUL
În funcţie de disponibilitatea, interese şi profil de învăţare, folosind o gamă cât mai variată de metode
de instruire şi de management al clasei.
Caracteristicile diferenţierii instruirii sunt:
- Profesorul clarifică ceea ce este important în materia lui.
- Profesorul înţelege, respectă şi construieşte pornind de la diferenţele între elevi.
- Predare, învăţarea şi evaluarea sunt inseparabile.
- Toţi elevii participă.
- Profesorul solicită şi încurajează cooperarea cu elevii.
- Flexibilitatea utilizării resurselor este o caracteristică a diferenţierii.
- Performanţa este înţeleasă în termeni de dezvoltare maximă a potenţialului şi succes individual.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)


1. Stabiliţi corespondenţe între stilurile de predare şi stilurile de învăţare
2. Enumeraţi principiile care stau la baza modalităţilor de interacţiune activă
3. Descrieţi etapele predării în vederea realizării învăţării active (prezentare, aplicare, revizuire,
diferenţiere)
4. Precizaţi în ce constă diferenţierea instruirii
Unitatea de învăţare III
METODOLOGIA INSTRUIRII

Capitolul 1
DELIMITĂRI CONCEPTUALE.
MODELE ŞI FORME DE ORGANIZARE A INSTRUIRII

Obiective:
La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:
- să definiţi metodologia didactică, strategia didactică, metoda, procedeu didactic, lecţia
- să enumeraţi forme de organizare a procesului de învăţământ experimentate la sfârşitul secolului al
XIX-lea, începutul secolului al XX-lea

22
- să argumentaţi rolul lecţiei ca formă fundamentală de organizare a procesului de învăţământ
- să precizaţi criteriul care stă la baza stabilirii tipului de lecţie
- să enumeraţi principalele tipuri de lecţie

³Concepte cheie: metodologia didactică, strategia didactică, metoda, procedeu didactic, lecţia, sarcina
didactică de bază

Delimitări conceptuale
Desfăşurarea procesului de învăţământ se realizează prin derularea unor demersuri specifice către
finalităţile instructiv-educative propuse. În activitatea didactică aceste demersuri poartă denumirea de metode
de învăţământ (metha – către, spre, odos – cale, drum). Metodologia didactică se constituie într-un capitol al
didacticii care studiază natura, funcţiile şi modul de folosire a metodelor specifice procesului instructiv
educativ.
Strategia didactică semnifică modalităţi de abordare a predării, învăţării şi evaluării printr-o combinaţie
optimă a metodelor, mijloacelor şi tehnicilor de instruire, precum şi a formelor de organizarea, prin care să se
poată înfăptui obiectivele, finalităţile stabilite la parametri superiori de performanţă.
Metodele sunt instrumente de lucru atât ale profesorului cât şi ale elevilor. Ele au o sferă de cuprindere a
tuturor componentelor procesului didactic, cu implicaţii atât asupra predării, cât şi a învăţării şi evaluării.
Orice metodă include în structura sa un număr de operaţii ordonate într-o anumită succesiune logică. Aceste
operaţii, care apar ca tehnici mai limitate de acţiune, ca simple detalii sau componente ale unei metode, sunt
numite frecvent procedee. În ultimă instanţă, o metodă apare ca un ansamblu organizat de procedee, care se
pot succeda sau relua în funcţie de o situaţie nouă.
Modele şi forme de organizare a instruirii
Din Antichitate şi până la Renaştere (Evul Mediu), organizarea învăţării a avut un caracter
predominant individualizat. Epoca modernă cunoaşte trecerea spre sistemul clasă-lecţie şi instruirea pe grupe.
Sistemul de învăţământ pe clase şi lecţii este iniţiat de pedagogul ceh J.A.Comenius, în sec al XVII-lea
(„Didactica Magna”-1657).
În ultimele decenii ale sec. al XIX-lea, adepţi curentului Educaţia nouă sesizează unele limite ale
învăţământului organizat pe clase şi lecţii şi-i opun noi forme de organizare a procesului de învăţământ, mai
suple şi mai apropiate de interesele spontane de cunoaştere ale copiilor. Această orientare corespundea
spiritului societăţii moderne care cerea şcolii să formeze la elevi independenţa gândirii, creativitatea,
capacitatea de a se integra activ în viaţa profesională şi socială.
Astfel, au fost experimentate următoarele forme de organizare a procesului de învăţământ:
- Sistemul Bell-Lancaster sau Sistemul monitorial, apărut în Anglia la începutul sec. al XIX-lea.
- Sistemul centrelor de interes, iniţiat de medicul-psiholog O. Décroly în Belgia
- Metoda proiectelor este varianta americană a centrelor de interes; metoda este iniţiată de W.H.
Kilpatrick în SUA, în secolul al XIX-lea.

Ultimele două sisteme prezentate cunosc adaptări la nivelul lecţiilor prin propunerea de către elevi a unor
teme de referate, microstudii şi alte materiale documentare tematice care să intre în componenţa
portofoliului şi pe care urmează să le realizeze personal sau în echipe de doi-trei elevi pe parcursul unui
semestru. Sugestii tematice: „Economia şi educaţia”, „Globalizarea- încotro?”, etc.
- Sistemul Dottrens, iniţiat de pedagogul elveţian R. Dottrens în sec. al XX-lea. Este un sistem de
învăţământ individualizat prin fişe de dezvoltare, fişe de recuperare, fişe de lucru, fişe de control.
- Sistemul Winnetka, iniţiat în oraşul Winnetka-SUA de Carlton Washburne, în sec. al XX-lea. Este un
sistem de individualizare ce promovează o educaţie progresivă, îmbinând activitatea individuală cu
cea de grup. Elevul poate fi în clase diferite la discipline diferite, în funcţie de aptitudini şi rezultate,
cu condiţia ca diferenţa dintre aceste clase să nu fie mai mare de doi ani.
Aceste sisteme, deşi iniţial s-au bucurat de succes, n-au putut fi generalizate, deoarece au dovedit
neajunsuri importante care afectau aspecte esenţiale ale procesului de învăţământ.
Sub influenţa curentului Educaţia nouă, lecţia este criticată, apoi cunoaşte un proces de optimizare. Este
criticată, mai ales, modalitatea de lucru frontală, în care profesorul predă, iar elevul recepţionează, fără a i se

23
oferi posibilitatea de a munci independent, de a soluţiona probleme prin efort personal, de a descoperi şi de a
colabora. În urma criticilor de acest tip, educaţia şcolară este îmbogăţită prin forme de organizare a învăţării
integrate în lecţie sau complementare ei, forme care să susţină interesele şi aptitudinile individuale ale
elevilor.
În urma numeroaselor critici şi încercări spre a fi înlocuită, lecţia este, deci, reconsiderată şi se impune
prin virtuţile sale didactice: scop precis, volum de cunoştinţe bine determinat, organizarea activităţii de
cunoaştere într-o succesiune logică.
Abordarea lecţiei din perspectivă sistemică, ne permite să înţelegem definirea sa ca microsistem de
instruire care reflectă/reproduce în miniatură procesul de învăţământ (acesta înţeles ca macrosistem de
instruire) „de la care împrumută componentele şi caracteristicile sale, întreaga concepţie didactică pe care el
se construieşte”(I. Cerghit, 1983).
Tipuri de avantaje oferite de organizarea procesului de învăţământ ca lecţie:
• - se realizează o simbioză dinamică între principalele componente şi activităţi ale procesului de
învăţământ: obiective-conţinut-metode-mijloace-strategii didactice, pe de o parte şi predare-învăţare-
evaluare, pe de altă parte.
• - lecţia oferă un avantaj prin faptul că rolul coordonator al tuturor acestor activităţi îl are cadrul didactic, o
persoană formată special în acest sens. Activitatea de predare-învăţare este dirijată de profesor; acesta
poate alterna mai multe forme de dirijare: dirijare integrală; semidirijare (îmbină activitatea frontală cu
grupul); activitate complet nedirijată (lucru independent, semidependent). Rolul conducător al
profesorului este văzut ca un avantaj; celelalte forme de organizare au eşuat tocmai pentru că au
marginalizat rolul acestuia.
- oferă o transmitere/asimilare planificată şi sistematică a cunoştinţelor. Profesorul planifică, transmite
într-o manieră logică; permite elevilor să asimileze nu cunoştinţe disparate, ci sisteme de cunoştinţe.
- lecţia este modalitatea cea mai adecvată de a respecta particularităţile de vârstă şi individuale ale
elevilor. Clasa de elevi reuneşte copii aflaţi în acelaşi interval de vârstă, cu aceleaşi posibilităţi de
învăţare.
• Lecţia este unitatea pedagogică ce respectă 3 criterii de organizare: logic: sistem de cunoştinţe structurat;
psihologic: respectarea criteriilor cerute de particularităţile de învăţare, motivaţie, interese; didactic:
utilizarea ansamblului de metode şi procedee adecvate obiectivelor.
Tipologia lecţiei
Lecţia cunoaşte mai multe forme de realizare, în funcţie de sarcina didactică de bază ce aduce modificări
în structura sa internă. Activităţile didactice de bază sunt:
- transmiterea cunoştinţelor şi asimilarea acestora de către elevi
- formarea priceperilor şi deprinderilor
- repetarea, sistematizarea şi consolidarea cunoştinţelor
- verificarea cunoştinţelor asimilate şi aprecierea prin notare
Cea mai importantă este evaluarea performanţelor realizate, întrucât presupune: cuantificarea
rezultatelor, măsurarea şi aprecierea lor (operaţii ce depind de sistemul de notare, de exigenţe, de modul de
organizare), diagnoza dificultăţilor, formularea unor predicţii privind etapa următoare.
În raport de aceste sarcini didactice, cele patru tipuri fundamentale ale lecţiei sunt:
- lecţia de comunicare / de dobândire de cunoştinţe
- lecţia de formare a priceperilor şi deprinderilor
- lecţia de recapitulare, sistematizare şi consolidare a cunoştinţelor
- lecţia de evaluare
Practica şcolară adaugă şi lecţia combinată sau mixtă.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)


1. Definiţi metodologia didactică, strategia didactică, metoda, procedeu didactic, lecţia
2. Enumeraţi forme de organizare a procesului de învăţământ experimentate la sfârşitul secolului al
XIX-lea, începutul secolului al XX-lea
3. Argumentaţi rolul lecţiei ca formă fundamentală de organizare a procesului de învăţământ
4. Precizaţi criteriul care stă la baza stabilirii tipului de lecţie

24
5. Enumeraţi principalele tipuri de lecţie

Capitolul 2
METODE ŞI TEHNICI DE FORMARE
Obiective:
La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:
- să precizaţi factorii în funcţie de care se alege o metodă de învăţământ;
- să enumeraţi funcţii ale metodelor de instruire
- să descrieţi principalele metode de predare-învăţare (conversaţia, problematizarea, brainstormingul,
metoda Philips 6-6, studiul de caz, jocul de rol, metoda cubului, metoda predării învăţării reciproce,
expunerea, demonstraţia)

³Concepte cheie: conversaţia, problematizarea, brainstormingul, metoda Philips 6-6, studiul de caz,
jocul de rol, metoda cubului, metoda predării învăţării reciproce, expunerea, demonstraţia

Întregul proces de formare s-a orientat spre îmbunătăţirea experienţelor de învăţare ale elevilor, spre
implicarea lor activă în procesul de învăţare, prin promovarea unei metodologii de predare-învăţare centrată
pe elev.

Pentru profesor, metoda didactica este un plan de acţiune conceput pentru iniţierea şi derularea
situaţiilor de învăţare. Alegerea metodei de instruire se face în funcţie de două categorii de factori:
obiectivi (natura finalitatilor; logica internă a ştiinţei; mecanismele învăţării etc..)
subiectivi (contextul uman si didactic în care se aplica metoda; personalitatea profesorului; psihologia
elevului /a clasei), stilurile de învatare ale elevilor, etc.

Funcţiile metodelor de instruire – generale şi specifice


A. Funcţiile generale:
a. Funcţia cognitiva: vizeaza organizarea si dirijarea învatarii
b. Funcţia instrumentala (operaţionala) – cea de intermediar între elev si materia de studiat; obiective şi
rezultate
c. Functia normativă – cea de a arata cum sa se predea, cum sa se învete – astfel încât sa se atinga
performantele stabilite
d. Functia motivatională – cea de stimulare a creativitatii, de stârnire a curiozitatii si interesului pentru
cunoastere (întarirea psihologica a învatarii)
e. Functia formativă – care consta în exersarea si dezvoltarea proceselor psihice si motorii, concomitent cu
însusirea cunostintelor si formarea deprinderilor, în modelarea atitudinilor, convingerilor, sentimentelor si
calitatilor morale ale elevilor.
B. Funcţiile particulare sunt proprii fiecarei metode în parte, determinând specificul fiecăreia (vor fi
precizate în cadrul metodelor descrise în cele ce urmează).
Există o multitudine de clasificări toate argumentate în mod adecvat, după criterii viabile, precum:
tradiţionale–moderne, generale–moderne, generale–particulare, verbale–intuitive, expozitive sau pasive–
active etc. De altfel, metodele, ca atare, nu apar în stare pură, ci sub forma unor variante determinate de
situaţiile concrete ale procesului didactic.

Descrierea principalelor metode didactice


1. Metode dialogate (conversative) – constau în stabilirea unui dialog între profesor si elevi, în care
profesorul pune întrebari pentru: a stimula gândirea elevilor, a asigura însusirea cunostintelor, a fixa
cunostintele noi predate
Daca se ia drept criteriu functia didactica pe care o poate îndeplini conversatia, atunci distingem urmatoarele
variante:
• conversatia de comunicare

25
• conversatia de repetare si sistematizare
• conversatia de fixare si consolidare
• conversatia de verificare si apreciere
• conversatia introductiva
• conversatia finala
Conversatia poate lua forma discutiilor individuale sau a discutiilor colective (dezbaterile). Scopurile
metodelor conversative (dialogate):
1. stimularea gândirii elevilor, astfel încât acestia sa poata descoperi si singuri adevarul, sa motiveze
raspunsurile date, sa sesizeze legaturile cauzale dintre cunostinte / fenomene
2. aprofundarea cunostintelor, a problemelor supuse discutiei si chiar, avansarea de noi explicatii / solutii de
rezolvare
3. formarea gândirii logice a elevilor astfel încât ei sa poata sesiza care este esenta problemei, precum si
logica interna a unei discipline.
4. deprinderea elevilor de a rezolva si singuri o problema de învatare.

Cea mai solicitata metoda este conversatia euristica. Metoda consta în formularea cu abilitate a unor
întrebari, în alternanta cu raspunsuri de la elevi, destinate descoperirii de noi date, informatii.
Conversatia euristica (de descoperire) presupune schimburi verbale între parteneri, numite „episoade”. Fiecare
episod este initiat printr-o operatie verbala, în general o întrebare cu rol diferit de la caz la caz.
Întrebarile pot fi spontane sau premeditate, determinându-l pe elev sa învinga dificultatile inerente cunoasterii.
Tipurile de întrebari se stabilesc în functie de urmatoarele criterii:
A. Dupa nivelul si modul de adresare:
• Frontala - adresata întregii clase: De ce ? Din ce motiv ? Care ? Cum ?
• Directa - adresata unui elev anume: Pe ce te bazezi când afirmi ca ?
• Nedirijata - adresata de un elev profesorului si retransmisa elevului de catre profesor
• De releu - Profesorul preia întrebarea unui elev o dirijeaza spre un alt elev.
• De completare - Raspunsul la o întrebare pusa de profesor este completata de mai multi elevi
• Imperativa - Formulata ca o solicitare expresa, categorica: .......
• De controversa - întrebari mascate care solicita elevului un punct de vedere personal
B. Dupa obiective urmarite
• De definire - Ce este …? Care sunt atributele...?
• Factuale - Solicita recunoasterea /descrierea unui obiect, fenomen...., identificarea unui element
• De interpretare - I se solicita elevului sa gaseasca echivalente verbale care sa exprime
sensul celor învatate: Cum interpretati...?
• De comparare - Cere sa fie stabilite asemanarile / deosebirile dintre 2 obiecte, evenimente, fenomene;
• De opinie - Se solicită un punct de vedere personal
• De justificare - Presupune formularea de argumente/a raţiunilor care au stat la baza unor
fapte/manifestări
C.Dupa efortul intelectual solicitat elevului:
• Reproductive Solicita mai ales memoria si vizeaza raspunsuri simple
• Reproductiv- Cognitive - Cer o descriere, insistând pe puterea de reactualizare si redare a
cunostintelor
• Productiv – Cognitive - Cer elevului sa explice, sa se mobilizeze, sa plaseze cunostintele în alt
context, sa afle solutii, sa argumenteze, sa compare
• Anticipative - Activeaza imaginatia - Cum prefigurati evolutia
• De evaluare - Solicita emiterea de judecati de valoare cu privire la o stare de fapt
• Sugestiva - Sugereaza sau raspunsul, sau modul de rezolvare,
2. Problematizarea (metoda rezolvarii de probleme)
Problematizarea este considerata una dintre cele mai valoroase metode deoarece orienteaza gândirea
scolarilor spre rezolvarea independenta de probleme. Utilizând metoda în discutie, profesorul pune pe scolar
în situatia de a cauta un raspuns pertinent, o solutie pentru problema cu care se confrunta. Punctul de pornire

26
îl constituie crearea situatiei – problema, care desemneaza o situatie contradictorie, conflictuala între
experienta de cunoastere anterioara si elementul de noutate cu care se confrunta scolarul.
Situatia – problema este necesar sa prezinte urmatoarele caracteristici:
• sa reprezinte o dificultate cognitiva pentru scolar, rezolvarea acesteia necesitând un efort real de
gândire
• sa trezeasca interesul scolarului
• sa orienteze activitatea scolarului în directia rezolvarii problemei prin activarea cunostintelor si
experientelor dobândite anterior.
Problematizarea presupune patru momente fundamentale:
I. punerea problemei si perceperea ei de catre elevi (inclusiv primii indici orientativi pentru rezolvare).
II. studierea aprofundata si restructurarea datelor problemei
III.cautarea solutiilor posibile la problema pusa
a). analizeaza atent si cu discernamânt materialul faptic
b).formuleaza ipoteze privind solutionarea problemei si le verifica pe fiecare în parte.
IV. obtinerea rezultatului final si evaluarea acestuia- elevul compara rezultatele obtinute prin rezolvarea
fiecarei ipoteze.
Metoda are un pronuntat caracter formativ deoarece:
a) antreneaza întreaga personalitate a elevului (intelectul, calitatile volitionale, afectivitatea), captând atentia
si mobilizând la efort
b) cultiva autonomia actionala
c) formeaza un stil activ de munca
d) asigura sustinerea motivatiei învatarii
e) da încrederea în sine.
3. Metoda asaltului de idei (Brainstorming – ul)
Este o varianta a discutiei în grup, având ca obiectiv producerea de idei noi sau gasirea celei mai bune
solutii pentru o problema de rezolvat, prin participarea membrilor grupului.
Cracteristici:
• Se poate organiza cu toata clasa sau doar cu un grup special selectat.
• Ideile sunt avansate (produse) în cadrul discutiilor sau dezbaterilor, valorizarea (evaluarea) lor având loc la
sfârsitul lectiei.
• Metoda ofera elevilor posibilitatea sa se exprime în mod liber, contribuind la formarea si dezvoltarea
calitatilor imaginativcreative, a unor trasaturi de personalitate cum ar fi spontaneitatea, curajul de a
exprima un punct de vedere, vointa etc.
Fazele activitatii didactice axate pe aceasta strategie:
a) împartirea clasei în grupuri de elevi (maxim 10)
b) alegerea unui secretar (care va contabiliza ideile în
ordinea emiterii lor)
c) comunicarea regulilor de desfasurare a activitatii:
• se interzic aprecierile critice, ironizarile, cenzurarile,contrazicerile,obstructionarile
• se exprima liber orice idee care-i trece elevului prin minte (pentru a stimula imaginatia)
• se cere producerea unei cantitati cât mai mari de idei
• se încurajeaza asociatiile originale de idei (pentru a afla raspunsul / solutia)
• fiecare grup va emite câte o idee la o interventie
d) alegerea problemei si prezentarea ei de catre profesor
e) stabilirea, de catre profesor, la sfârsitul actiunii a unui grup de evaluare care vor prelucra ideile, le vor
ierarhiza functie de valoarea lor, le vor prezenta
4. Metoda „Phillips 6 – 6”
Metoda contribuie la exprimarea personalitatii elevului şi se cupleaza perfect cu prelegerea – dezbatere, dar si
cu jocul de decizie devenind – în aceste cazuri – procedeu didactic.
Profesorul are rolul de a dirija învatarea. Aceasta modalitate de lucru asigura abordarea într-un timp limitat a
mai multor aspecte ale unei probleme, facilitând comunicarea, confruntarea si luarea deciziilor.

27
Procedura:
• se împarte clasa în grupe eterogene de câte 6 elevi
• se anunta tema / subiectul
• profesorul explica succint scopul si modul de desfasurare a activitatii, precizând si durata: 4 minute –
organizarea; 6 minute – discutii în cadrul grupului; 2 minute – prezentarea raportului fiecarui grup de
catre un elev delegat.
• fiecare grup desemneaza un coordonator si un purtator de cuvânt
• timp de 6 minute au loc discutii în grup, facându-si schimb de idei
• se întocmeste (dupa 6 minute) un raport în care se prezinta solutia / rezultatul la care s-a ajuns
• purtatorul de cuvânt al grupului prezinta raportul celorlalte grupuri
• profesorul împreuna cu raportorii fac o sinteza a rapoartelor stabilind solutia finala, conform opiniei
majoritare.
4. Studiul de caz
este o metoda de explorare directa dar si o metoda actionala
consta în etalarea unor situatii tipice, reprezentative pentru o clasa de fenomene, ale caror trasaturi sunt
cercetate
studiul de caz urmareste:
a) identificarea cauzelor care au determinat declansarea fenomenului respectiv
b) evolutia fenomenului comparativ cu fapte /evenimente similare
foloseste atât pentru cunoasterea inductiva (pornind de la premise particulare se trece la concluzii
generale), cât si deductiva (particularizând si concretizând unele aspecte de ordin general)

Etapele prezentarii studiului de caz:


a) descoperirea cazului si întelegerea profunda a acestuia
b) examinarea cazului din mai multe perspective:
teoretica
documentara
practica
c) selectarea metodelor de analiza
d) prelucrarea cazului respectiv
sistematizarea informatiilor
analiza situatiilor prezentate
stabilirea variantelor de rezolvare
e) stabilirea concluziilor (alegerea variantei optime)
Studiul de caz este o metoda care apropie principiul de învatare de modelul vietii, al practicii, având mare
valoare euristica si aplicativa. Ea îi obliga pe elevi sa caute si sagaseasca mai multe variante de solutionare a
problemei în fata careia se afla. În aceasta ipostaza, studiul de caz nu urmareste
dobândirea de noi cunostinte, ci mai degraba aplicarea practica a unor cunostinte însusite deja, în conditii si
sub forme noi, impuse de situatia-problema ce urmeaza a fi solutionata prin gândire si
imaginatie.
Aplicarea metodei studiului de caz se poate realiza, în principal, sub forma a trei variante.
Varianta 1: Metoda situatiei (Case – Study – Method) care presupune o prezentare completa a cazului –
problema, cu toate informatiile necesare solutionarii. Discutarea cazului începe imediat dar prezintă
dezavantajul că este mai departe de realitate şi obliga educatorul sa-si procure informatiile necesare.
Varianta 2: Studiul analitic al cazului (Incidence Method) presupune prezentarea completa a situatiei
existente, dar informatiile necesare solutionarii sunt redate numei partial sau deloc. Aceasta varianta este mai
aproape de realitate, obliga la cautarea si procurarea personala a informatiilor .
Varianta 3: Studiul fara prezentarea completa a informatiilor necesare rezolvarii cazului; elevilor li se
propun doar sarcini concrete de rezolvat, urmând sa se descurce prin eforturi proprii.
5. Simularea (Jocul de rol)
reprezinta o metoda actionala, bazata pe simularea unor functii, relatii, activitati, fenomene, sisteme etc.

28
scopul: formarea comportamentului uman pornind de la simularea interactiunii ce defineste o structura /
relatie /situatie sociala
în aplicarea acestei metode, se porneste de la ideea ca elevul este un viitor profesionist care, pe lânga
cunostintele de specialitate, are anumite abilitati, atitudini, convingeri, disponibilitati de
interactiune umana, asumare de responsabilitati etc.
metoda este foarte interesanta deoarece:
formeaza repede si corect anumite convingeri, atitudini, comportamente
asigura un autocontrol eficient al conduitelor si achizitiilor
dinamizeaza pe scolar (cognitiv, afectiv, actional) punându- l în situatia de interactiune.
Etapele pregatirii si folosirii jocului de rol:
1. identificarea situatiei interumane ce urmeaza a fi simulata (sa fie relevanta)
2. modelarea situatiei si proiectarea scenariului – sunt selectate aspectele esentiale care devin
modele si sunt transferate asupra elevilor (devin roluri de „jucat”)
3. alegerea partenerilor si instruirea lor - se distribuie rolurile
4. învatarea individuala a rolului prin studierea fisei data de profesor (15 – 20 minute pentru a se acomoda)
5. interpretarea rolurilor – simularea propriu- zisa,
6. dezbaterea finala – se face cu toti elevii; a interpretarii
rolului; se pot relua acele secvente în care nu s-au obtinut
comportamentele asteptate
Tipuri de jocuri de rol (principale) :
1. jocul de reprezentare a structurilor – folosit pentru întelegerea organigramei unui sistem socio-economic,
sociocultural etc.
2. jocul de decizie – elevii primesc roluri menite a simula structura unui organism de decizie.
3. jocul de competitie – se urmareste simularea obtinerii unor performante de învingere a unui adversar.
4. jocul de arbitraj –ajuta la dezvoltarea capacitatilor de solutionare a problemelor conflictuale ce pot apare
între doua persoane, instituţii etc.
6. Metoda cubului – folosita pentru a facilita explorarea unui subiect/situaţie din mai multe perspective, în
vederea dezvoltarii competentelor necesare unei abordari complexe si integratoare
Etapele metodei:
1. Pe cele 6 fete ale cubului se mentioneaza sarcinile: descrie, compara, analizeaza, asociaza, aplica,
argumenteaza.
2. Anuntarea temei/situatiei puse în discutie
3. Împartirea clasei în 6 grupuri, care examineaza tema conform cerintei înscrise pe fata cubului alocata
fiecarui grup. Prin brainstorming, elevii emit idei pe care le includ în tema respectiva, în paragrafe distincte.
a) Descrie: culorile, formele, marimile/dimensiunile
b) Compara: asemanarile si diferentele specifice fata de alte realitati
c) Asociaza: tema la ce te îndeamna sa te gândesti?
d) Analizeaza: spune din ce se compune, din ce este facut etc.?
e) Aplica: cum poate fi folosita? Ce poti face cu ea?
f) Argumenteaza pro sau contra ei, enumerând suficiente motive care sa sustina afirmatiile tale.
4. Fiecare grup prezinta oral în fata celorlalte grupuri concluziile la care au ajuns (materialul elaborat)
5. Pe tabla, în forma cvasi-finala, vor fi desfasurate concluziile celor 6 grupuri, se comenteaza si, în final, se
da un format integrat final lucrarii respective.
7. Studiul în pe grupuri mici:
Argumente privind studiul în grupuri mici:
• Elevii învaţă mai bine dacă discută între ei;
• Sensul conceptelor este mai bine conturat prin activităţi comune
• Dezvoltă creativitatea elevilor;
• Dezvoltă abilităţi de comunicare;
• Dezvoltă încrederea în sine;
Mărimea grupului:
• Grupuri de 3-5 elevi. Avantaje:

29
ƒ Elevii se simt mai siguri;
ƒ Ajung mai uşor la un punct de vedere comun;
ƒ Se discută fără un coordonator;
ƒ Fiecare membru poate să-şi spună punctul de vedere.
• Grupuri de 8 şi peste 8 elevi - se formează atunci când clasa are de rezolvat probleme ce implică două
soluţii de tipul da-nu, pro sau contra. Avantajul lor constă în:
o Creşte varietatea ideilor;
o Activitatea în grup este mai dinamică;
o În interiorul grupului se exersează mai multe roluri.
Exemple de situaţii în care se optează pentru asemenea grupuri ar putea fi:
• Când se practică brain-storming-ul;
• Când se lucrează în cerc;
• Când se dezvoltă o idee în lanţ.

8. Metoda Predării/Învăţării reciproce (Reciprocal teaching – Palinscar, 1986)


Este o strategie de învăţare a tehnicilor de studiere a unui text. După ce sunt familiarizaţi cu metoda, elevii
interpretează rolul profesorului, dezvoltând dialogul elev – elev.
Metoda învăţării reciproce este centrată pe patru strategii de învăţare:
• Rezumarea înseamnă expunerea a ceea ce este mai important din ceea ce s-a citit; se face un rezumat.
• Punerea de întrebări se referă la listarea unei serii de întrebări despre informaţiile citite; cel ce pune
întrebările trebuie să cunoască bineînţeles şi răspunsul.
• Clarificarea presupune discutarea termenilor necu-noscuţi, mai greu de înţeles, apelul la diverse surse
lămuritoare, soluţionarea neînţelegerilor.
• Prezicerea se referă la exprimarea a ceea ce cred elevii că se va întâmpla în continuare, bazându-se pe
ceea ce au citit.
Avantajele metodei predării/învăţării reciproce:
− este o strategie de învăţare în grup, care stimulează şi motivează;
− ajută elevii în învăţarea metodelor şi tehnicilor de lucru cu textul, tehnici de muncă intelectuală pe care le
poate folosi apoi şi în mod independent;
− dezvoltă capacitatea de exprimare, atenţia, gândirea cu operaţiile ei şi capacitatea de ascultare activă;
− stimulează capacitatea de concentrare asupra textului de citit şi priceperea de a de a selecţiona esenţialul;
9. Expunerea
Avantajele pe care le oferă prezentarea, expunerea prin intermediul cuvântului rostit şi receptat mental
prin auz a făcut ca metodele expozitive să fie utilizate în procesul de învăţământ, încă de la primele forme
instituţionalizate de educaţie.
Folosirea metodelor explozive prezintă însă dezavantajul că fac apel la receptivitatea elevilor fără ca ei
să participe activ la elaborarea de noi achiziţii, să-şi exerseze gândirea şi spiritul critic; activitatea lor este
redusă, din care cauză poate să apară plictiseala şi chiar oboseala; se poate instala predispoziţia spre
superficialitate şi formalism în învăţare.
Explicaţia, o variantă a expunerii, presupune aflarea, pe baza unei argumentaţii deductive – de la general la
particular – a unor adevăruri noi. Profesorul porneşte de la enunţarea clară a unor concepte, reguli, norme,
teoreme etc. pe care elevii le cunosc deja, după care analizează argumentele, premisele sau cauzele, iar apoi
prezintă şi exemple sau diferite cazuri aplicative, particulare; pe această cale se asigură dezvăluirea sau
desluşirea, întărirea şi confirmarea celor expuse. Astfel, elevii sunt ajutaţi să-şi clarifice şi să adâncească
înţelegerea unor concepte, reguli, principii, legi etc. prin raportarea lor la structuri de ordin inferior acestora.
10. Demonstraţia – presupune a prezenta elevilor obiecte, fenomene, procesele – reale sau fictive – imagini
ş.a., în scopul asigurării unui suport perceptiv, pentru uşurarea efortului de explorare a realităţii, pentru a
asigura accesibilitatea şi înţelegerea în procesul cunoaşterii.
În funcţie de materialul demonstrativ ce se utilizează:
• demonstraţia figurativă (cu ajutorul reprezentărilor grafice),
• demonstraţia cu ajutorul desenului la tablă sau cu ajutorul modelelor (fizice, grafice etc.),

30
• demonstraţia cu ajutorul imaginilor audiovizuale, demonstraţia prin exemple ş.a. (Ioan Cerghit).
Condiţii care asigură eficienţă sporită folosirii demonstraţiei:
- materialul intuitiv se arată elevilor numai în momentul în care va fi folosit efectiv;
- în măsura în care e posibil, fără a se forţa nota, este bine ca perceperea materialului să se facă prin
intermediul a cât mai mulţi analizatori;
- obiectele şi fenomenele să fie prezentate, de la caz la caz, pe etape, faze specifice dezvoltării
(evoluţiei) unui proces;
- în dirijarea observaţiei să se pornească de la perceperea în ansamblu a obiectului, către părţile sale
componente, cu sublinierea, pe baza comparaţiilor, a unor asemănări şi deosebiri şi prin raportarea fiecărei
părţi la întreg;
- în timpul demonstrării să se asigure angajarea efortului intelectual al elevilor, în scopul formării şi
dezvoltării unor capacităţi de cunoaştere, a spiritului de observaţie; să se realizeze o explorare perceptivă,
mobilizând şi exersând procesele de cunoaştere.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)


1. Precizaţi factorii în funcţie de care se alege o metodă de învăţământ;
2. Enumeraţi funcţii ale metodelor de instruire
3. Descrieţi principalele metode de predare-învăţare (conversaţia, problematizarea,
brainstormingul, metoda Philips 6-6, studiul de caz, jocul de rol, metoda cubului, metoda
predării învăţării reciproce, expunerea, demonstraţia)

Capitolul 3
RESURSELE TEHNICE
Obiective:
La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:
- să definiţi resursele tehnice din perspectiva structurii procesului de învăţământ;
- să clasificaţi mijloacele de învăţământ;
- să enumeraţi condiţii de eficacitate a mijloacelor de învăţământ
- să identificaţi valenţele psihologice ale mijloacelor de învăţământ

³Concepte cheie: mijloace de învăţământ, exigenţe pedagogice, valenţe psihologice

Rezumatul temei
Resursele tehnice contribuie la crearea situaţiilor de învăţare, la favorizarea unei învăţări rapide,
conştiente, accesibile, sistematice şi temeinice. Mijloacele de învăţământ constituie una din componentele
procesului de învăţământ. Constituie un subsistem cu funcţionalitate precisă, al căror potenţial pedagogic este
valorificat în funcţie de metodele şi procedeele de instruire, pentru realizarea eficientă a sarcinilor proiectate
la nivelul activităţii de predare-învăţare-evaluare.
Dupa natura şi funcţionalitatea lor, distingem mai multe categorii de mijloace de învăţământ:
- Mijloacele de învatamânt reale, ca mijloace naturale, sunt: obiecte, plante, animale, roci, substante
chimice, caiete didactice pentru exerciţii. Toate materialele didactice folosite trebuie să fie de bună calitate,
reprezentative, sugestive, bine executate, cu un design corespunzator. Materialele să se folosească când si
cum trebuie. Sa se faca un instructaj corect pentru observarea şi pentru folosirea lor.
- Mijloacele de substituţie sunt modele obiectuale, grafice, schematice
- Mijloace obiectuale: mulaje, corpuri geometrice, machete, steme, peceti etc;
- Mijloace iconice (figurative): fotografii, desene didactice, scheme, diagrame, planse, harti, panouri
etc. Materialele didactice sa fie corect realizate, să aibă un aspect estetic; să se foloseasca la momentul
potrivit; să se explice şi să se demonstreze prin intermediul lor.
- Mijloace ideative – conceptele, rationamentele, teoriile. Ele devin suporturi mintale de cooperare
pentru însusirea altor cunoştinţe. Învăţarea interdisciplinară obligă la deplasarea învăţării în planuri diferite de
cunoaştere. Teoriile dintr-un domeniu devin elemente de sprijin pentru teorii din alte domenii. Transferurile

31
cognitive fac posibile colaborările interdisciplinare. În procesul didactic trebuie să se elaboreze, să se
construiască noţiunile, conceptele, teoriile; să se dezvaluie, pe plan mintal, conţinutul şi sfera lor; ulterior
numai se definesc şi se clasifică (daca este cazul).
- Mijloace actionale: modele experimentale, de organizare a experientelor; modele de concepere si
realizare a lucrarilor de laborator, atelier, de proiectare, practica în productie; modele pentru simulatoare;
modele informatice – calculatoarele. Conceperea şi calitatea realizării lor contribuie la însuşirea
cunoştintelor, formarea priceperilor şi deprinderilor şi, mai cu seamă, la formarea atitudinilor de cunoaştere.
Principalele condiţii de eficacitate sunt: să se selecteze modelele de actiune în concordanta cu specificul
disciplinelor, vârsta si nivelul de pregatire al elevilor; să fie relevante pentru fe nomenele studiate; să se
asigure învăţarea dirijată a modelelor acţionale; să se formeze şi să se consolideze atitudini pozitive de
cunoaştere.
- Mijloacele „Gutenberg” – cărţile, cursurile, îndrumătoarele, culegerile de texte, culegerile de
exerciţii şi probleme, revistele de specialitate. Se recomandă pentru: formarea deprinderilor de lectura, de
studiu individual; formarea sentimentului de respect fata de carti; formarea deprinderilor de folosire a
sistemului biblioteconomic, pentru o receptare rapidă a informaţiilor.
- Mijloacele informatice. Calculatoarele. Mijloacele informatice sunt absolut necesare
învatamântului. Sunt folosite pentru: instruirea asistata de calculator necesara pentru însusirea
cunostintelor, formarea priceperilor si deprinderilor; exersarea asistata de calculator: pentru fixarea
cunostintelor; verificarea asistata de calculator; se realizează cu ajutorul programelor pentru testarea
nivelului de învăţare şi pentru evaluarea răspunsurilor pe baza algoritmilor. Calculatorul, cu toate avantajele
incontestabile, rămâne un mijloc de învatamânt integrat sistemului uman de învăţare, ramâne un auxiliar
pretios.
- Mijloace de evaluare: modele de evaluare orală – chestionarea individuală şi de grup; modele
de evaluare scrisă – lucrari de control, teze, teste de cunoştinţe; modele de evaluare practică – de apreciere
şi notare a obiectelor sau a activităţilor desfăşurate; modele de evaluare informatizată – cu ajutorul
calculatorului.
- Mijloace tehnice audiovizuale: auditive: discuri, benzi, imprimari radio, casete, compact-discuri,
vizuale: folii transparente, diapozitive, diafilme; audiovizuale: filme si montaje de televiziune si prin
sateliti, videocasete. Mijloacele auditive se realizează cu picup, magnetofon, emitator radio, radio casetofon,
casetofon. Mijloacele vizuale se realizează prin proiecţii fixe: Mijloacele audiovizuale se realizează prin
priectiile cinematografice si prin emisiunile de televiziune.
Valenţele psihologice ale mijloacelor de învăţământ
Unii psihologi şi pedagogi (Skinner, Galton) contestă utilizarea imaginii audio-vizuale în stadiul
conceptualizării, al elaborării noţiunilor, ideilor; ei văd în utilizarea de imagini şi mai ales în abuzul de
imagini (imagism) un impediment în calea abstractizării.
Pedagogia tehnologiei mijloacelor de învăţământ recomandă integrarea lor în activitatea didactică
pentru valoarea demonstrativă şi intuitivă a acestor surse de informare, pentru actualizarea informaţiei, pentru
avantajul transmiterii unui volum mare de informaţie, pentru valoarea lor formativ-educativă. Anumite sarcini
ale predării pot fi preluate de mijloacele tehnice audiovizuale sub îndrumarea profesorului (se orienteaza
receptarea informatiei, se stimuleaza receptarea activa, interpretarea informatiei). Oferă avantajul economiei
de timp şi permit receptarea rapidă, eficientă în timp. Au potenţial de activizare – a spiritului de observaţie,
grad ridicat de participare, acţiune directa de folosire, manipulare, de învăţare prin acţiune si nu prin
verbalism abstract. Au potenţial formativ. Modalitatea atractivă a informaţiei contribuie la formarea
noţiunilor, a modului de a gândi, a atitudinilor de cunoaştere. Favorizează formarea noţiunilor, a capacităţii de
corelare interdisciplinară, consolidează atitudini şi convingeri ştiinţifice. Nici potenţialul ergonomic de
raţionalizare a efortului de predare nu este neglijat. Economia de timp, eliminarea timpilor morţi care
determina oboseala şi plictiseala sunt în favoarea reducerii efortului de predare al cadrului didactic şi a
efortului elevului/studentului de a învăţa.
Dotarea şcolii cu mijloace de învăţământ moderne asigură condiţii pentru perfecţionarea procesului
didactic, contribuie, de asemenea, la optimizarea activităţii de predare- învăţare.
Exigenţe pedagogice pentru folosirea şi integrarea mijloacelor de învăţământ în activitatea
didactică. La întrebarea dacă mijloacele audiovizuale si mijloacele informatizate, cu toate avantajele reale pe

32
care le prezintă, pot înlocui profesorul si cartea, răspunsul este nu. De ce? Pentru ca dincolo de volum
informaţional, în cadrul relaţiei didactice se comunica atitudini si convingeri, se creează o ambianta
formativa, educativa. Rolul profesorului nu se rezuma la combinarea informaţiei care poate fi preluata si
executata mult mai bine, mai complet, mai organizat, mai sistematic de către mijloacele tehnice. Rolul
esenţial al profesorului este acela de a stimula si îndruma maturizarea intelectuala si psihosociala a elevului şi
studentului, de a dezvolta interese, de a forma convingeri. Pentru a nu se compromite intenţia de a asigura un
eficient învăţământ prin folosirea acestor mijloace, se impun anumite exigenţe. Materialul pedagogic sa fie de
bună calitate – accesibil, relevant, convingător, estetic prezentat. Aparatele utilizate să fie într-o stare de
perfectă funcţionare: defecţiunile lor produc
ilaritatea şi neîncrederea în tehnică. Este necesar ca elevii să se pregătească pentru receptarea informaţiilor, să
stabilească multe corelaţii cu ceea ce s-a învăţat anterior, să se mijlocească transferurile de cunoştinţe dintr-un
domeniu în altul, sa se mijlocească studiul interdisciplinar.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)


1. Definiţi resursele tehnice din perspectiva structurii procesului de învăţământ;
2. Clasificaţi mijloacele de învăţământ;
3. Enumeraţi condiţii de eficacitate a mijloacelor de învăţământ
4. Identificaţi valenţele psihologice ale mijloacelor de învăţământ

Unitatea de învăţare IV
PROIECTAREA DIDACTICĂ

Capitolul 1
PROIECTAREA PEDAGOGICĂ A ACTIVITĂŢILOR
LA NIVELUL PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

Obiective:
La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:
- să analizaţi conceptul de proiectare pedagogică;
- să identificaţi tipurile de proiectare operabile la nivelul procesului de învăţământ,
- să enumeraţi trăsăturile specifice proiectării curriculare;
- să aplicaţi modelul proiectării curriculare la nivelul activităţilor didactice şi educative, organizate
în cadrul procesului de învăţământ;
- să evidenţiaţi rolul creativ al profesorului de specialitate angajat în proiectarea, realizarea şi
dezvoltarea curriculară a activităţii didactice

³Concepte cheie: proiectare pedagogică, proiectare tradiţională, proiectare curriculară, nivelurile


proiectării curriculare

Conceptul de proiectarea pedagogică defineşte activitatea care anticipează realizarea obiectivelor,


conţinuturilor, metodelor şi a evaluării într-un context de organizare specific procesului de învăţământ, la
toate nivelurile acestuia. Ca activitate de creaţie specifică, proiectarea pedagogică vizează valorificarea
optimă a timpului real destinat învăţării, în mediul şcolar şi extraşcolar.
Tipurile de proiectare operabile la nivelul procesului de învăţământ pot fi identificate în raport de
modelul de planificare globală folosit care corespunde concepţiei didactice promovate la nivel instituţional.
Din această perspectivă pot fi sesizate două modele aflate în opoziţie: a) modelul de proiectare tradiţională; b)
modelul de proiectare curriculară. Prezentarea grafică a celor două modele evidenţiază trăsăturile structurale
ale acestora (vezi Cristea, Sorin, 2000, pag. 311-314).
Proiectarea tradiţională / prezentare grafică

?
o = obiective
o m
ff
c 33
?

?
c = conţinut
m = metodologie
e = evaluare
f.f. = formarea formatorilor
(iniţială-continuă).

Acest model de proiectare, întreţinut de didactica premodernă (tradiţionalistă) acordă prioritate:


conţinuturilor (predominant intelectuale), instruirii dirijate (predominant formale) profesorului (cu o formare
iniţială şi continuă care pune accent pe pregătirea de specialitate în detrimentul celei psihopedagogice);
schemei rigide de desfăşurare a activităţii (subordonată conţinuturilor, fără a urmări, în mod special, corelaţia
obiective-conţinuturi-metode-evaluare).

Proiectarea curriculară / prezentare grafică

o = obiective
c c = conţinut
ff m
m = metodologie
o e = evaluare
f.f. = formarea formatorilor
(iniţială-continuă).

e
Acest model de proiectare, promovat de didactica postmodernă (curriculară) acordă prioritate:
obiectivelor (deschise în direcţia tuturor resurselor personalităţii elevului – morale, intelectuale, tehnologice,
estetice, fizice), instruirii (formale dar şi nonformale şi informale), cu deschidere spre autoinstruire; corelaţiei
funcţionale profesor-elev (formarea iniţială şi continuă a profesorului valorificând integral pregătirea: de
specialitate-psihopedagogică-metodică); schemă flexibilă de desfăşurare a activităţii (care urmăreşte, în mod
special, corelaţia obiective-conţinuturi-metode-evaluare; care asigură evaluarea continuă a activităţii, cu
funcţie de reglare-autoreglare permanentă a acesteia).
Proiectarea curriculară a activităţilor didactice
Proiectarea activităţii didactice la nivelul unui model curricular, solicită definirea acestuia în
termeni operaţionali. Avem în vedere delimitarea etapelor care trebuie parcurse în concordanţă cu traseele
consacrate în proiectarea-realizarea-dezvoltarea curriculară. În această perspectivă profesorul de orice
specialitate trebuie să aibă în vedere: 1) organizarea activităţii; 2) planificarea globală a activităţii (conceperea
activităţii); 3) realizarea scenariului activităţii; 4) finalizarea activităţii.
Modelul de proiectare curriculară a activităţii didactice (lecţiei etc.) nu exclude, ci, din contră,
presupune creativitatea profesorului. Avem în vedere capacitatea sa de adaptare continuă la schimbările
curente care apar pe parcursul oricărei activităţi. Modelul de proiectare curriculară are deschiderea necesară
pentru valorificarea creativităţii profesorului la toate cele patru niveluri pe care le prezentăm în continuare:
I) Organizarea activităţii
1) Tema activităţii (subcapitolului, capitolului);
2) Subiectul activităţii (titlul activităţii care va fi predată-învăţată-evaluată);
3) Scopul activităţii (exprimă sintetic obiectivele generale şi specifice ale subcapitolului-capitolului
4) Tipul activităţii (vezi tipurile de activitate didactică, vezi tipurile şi variantele de lecţii etc.) - determinat
conform obiectivelor predominante / sarcinii didactice fundamentale;
5) Formele de organizare a activităţii (instituţionalizate sau adoptate în cadrul formei instituţionalizate – vezi
învăţământul: frontal – pe grupe – individual) valorificate în perspectiva diferenţierii instruirii

II) Planificarea globală a activităţii didactice


(conceperea activităţii didactice)

34
5) Obiectivele operaţionale / concrete (deduse din scopul activităţii şi din obiectivele specifice / cadru, de
referinţă stabilite la nivelul programei şcolare) - schema de elaborare: acţiunile elevului (observabile,
evaluabile); resursele necesare (conţinut – metodologie - condiţii de instruire/învăţare: interne - externe);
modalităţile de evaluare (iniţiale - pe parcursul activităţii - la sfârşitul activităţii);
6) Conţinutul de predat-învăţat-evaluat (corespunzător obiectivelor specifice şi operaţionale / concrete);
7) Metodologia de predare-învăţare-evaluare (stabilită în raport de obiectivele pedagogice
concrete/operaţionale) include: întrebările - tip exerciţiu; tip problemă; tip situaţii-problemă; sarcinile
didactice, fundamentale-operaţionale, de predare-învăţare-evaluare; deschiderile metodologice (procedee,
metode didactice, strategii de predare-învăţare-evaluare);mijloacele de învăţământ (disponibilizate /
disponibilizabile); tehnicile de evaluare (integrate în structura diferitelor metode şi strategii didactice).
III) Realizarea activităţii didactice
8) Scenariul didactic (orientativ / deschis):
- evenimentele didactice / corespunzător tipului de lecţie;
- reactualizarea unor cunoştinţe, capacităţi, strategii cognitive;
- prezentarea / crearea unor probleme, situaţii-problemă;
- dirijarea învăţării prin: strategii de comunicare-învăţare; strategii de cercetare-învăţare; strategii de acţiune-
învăţare; strategii de programare-învăţare (instruire programată, instruire asistată pe calculator);
- evaluarea soluţiilor adoptate pentru rezolvarea problemelor, pentru rezolvarea situaţiilor-problemă;
- fixarea soluţiilor / răspunsurilor prin aprofundare în condiţii de interpretare, aplicare, analiză-sinteză,
evaluare critică (aprecieri globale - individuale);
- stabilirea temelor pentru acasă: generale - individualizate; recomandări metodologice, bibliografice.
IV) Finalizarea activităţii
9) Concluzii:
- evaluarea globală / caracterizare generală;
- decizii cu valoare de diagnoză-prognoză: note şcolare, aprecieri, observaţii, caracterizări etc.;
- stabilirea liniei / liniilor de perspectivă.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)


1. Analizaţi conceptul de proiectare pedagogică;
2. Identificaţi tipurile de proiectare operabile la nivelul procesului de învăţământ,
3. Enumeraţi trăsăturile specifice proiectării curriculare;
4. Descrieţi modelul proiectării curriculare la nivelul activităţilor didactice şi educative, organizate în
cadrul procesului de învăţământ;
5. În ce constă rolul creativ al profesorului de specialitate angajat în proiectarea, realizarea şi
dezvoltarea curriculară a activităţii didactice?

Capitolul 2
ETAPELE LECŢIEI
Obiective:
La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:
- să enumeraţi etapele lecţiei mixte;
- să descrieţi etapele lecţiei.

³Concepte cheie: captarea atenţiei, dirijării învăţării, relevanţa (măsurarea) rezultatelor, a


performanţelor (verificarea), asigurarea conexiunii inverse (feed-back), evaluarea rezultatelor (performanţei),
fixarea (retenţie) celor învăţate, transferul

R. Gagné1 s-a ocupat de teoria proiectării didactice (design instrucţional), ceea ce a adus o mai mare
supleţe în structura internă a lecţiei. Evenimentele propuse de el sunt, în general, valabile pentru lecţia mixtă;

1
R.M. Gagné, L.Y. Briggs, Principii de design al instruirii, Bucureşti, EDP, 1977

35
astfel, în funcţie de sarcina didactică de bază, etapa de dirijare a învăţării poate fi cu uşurinţă adaptată
oricărei variante de lecţie (dobândire de cunoştinţe, consolidare, recapitulare-sistematizare, formare de
priceperi şi deprinderi, evaluare). Acestea sunt următoarele: captarea şi păstrarea atenţiei, enunţarea
(comunicarea) obiectivelor urmărite, reactualizarea elementelor învăţate anterior, prezentarea materialului
stimul (materiei noi), asigurarea „dirijării învăţării”, relevanţa (măsurarea) rezultatelor, a performanţelor
(verificarea), asigurarea conexiunii inverse (feed-back-ului) pentru corectitudinea performanţei, evaluarea
rezultatelor (performanţei), fixarea (retenţie) celor învăţate, transferul (aplicarea cunoştinţelor) şi eventual şi
altele (de exemplu, enunţarea temelor pentru acasă).

În cele ce urmează prezentăm etapele /componentele de bază ale structurii lecţiei mixte, întrucât ea
combină sarcinile didactice de bază. Acestea sunt:
Moment organizatoric: profesorul trebuie să se asigure nu numai de liniştea necesară- condiţii minimale:
elevii au cărţi, au cu ce să scrie, pe ce să scrie, chiar dacă nu le utilizează în momentul respectiv.
Captarea atenţiei (moment de ordin psihologic): atenţia, efortul cognitiv al elevilor să fie orientată spre
ceea ce vrea profesorul să realizeze; apel la motivaţia elevului, trezirea unor interese specifice, apel la
curiozitatea intelectuală, cu ajutorul unor elemente de problematizare (să declanşeze o contradicţie cognitivă,
printr-o situaţie problemă).
Reactualizarea cunoştinţelor anterioare: poate fi realizată prin: verificarea temelor: global, cantitativ sau
din punct de vedere calitativ, reactualizarea acelor concepte, principii, definiţii, teorii pe care profesorul le
consideră utile, semnificative şi relevante pentru o nouă învăţare; este o condiţie a învăţării conştiente şi
active.
Dirijarea învăţării sau Comunicarea (asimilarea) noilor cunoştinţe este etapa cu durata cea mai mare în
care se desfăşoară activitatea dominantă (transmitere de cunoştinţe, formarea unor abilităţi, repetarea şi
sistematizarea cunoştinţelor, evaluarea). În această etapă profesorul realizează, pe rând, diferite activităţi,
fiecare presupunând o metodologie specifică. De pildă, prezentarea conţinutului poate fi realizată prin
următoarele trei modalităţi: prezentare activă (acţională), prezentare iconică (mijlocită de substitute ale
realităţii): imagini figurative sau grafice, scheme privind bilanţul, organigrama etc, prezentare simbolică: pe
bază de simboluri verbale sau scrise (formule matematice pentru indicatorii economici). Metodele cel mai des
utilizate sunt cele bazate pe comunicare orală (expunerea, conversaţia) şi scrisă (munca cu manualul, lectura
rapidă). Dirijarea învăţării presupune şi adaptarea permanentă la situaţia concretă de instruire. Această
adaptare se poate situa pe / între următoarele niveluri principale: dirijare riguroasă, pas cu pas urmărită,
dirijare moderată, minimă dirijare.
Fixarea noţiunilor esenţiale: vizează repetarea, în forme variate, pentru a se asigura extinderea sistemului
de legături între noţiuni. Presupune rezumarea şi sistematizarea volumului de informaţii, formularea de sarcini
diferite mai ales din mijlocul lecţiei care să menţină starea de activism în procesul învăţării/repetării.
Conexiunea inversă (feed-back): este un tip specific de interacţiune didactică prin care se solicită
dovedirea însuşirii unui conţinut înainte de a permite achiziţionarea altuia; operează o diagnosticare a unui
rezultat în vederea introducerii unor secvenţe cu rol corectiv şi ameliorativ sau cu scopul refacerii
programului ce a produs disfuncţia constatată: explicaţii, exerciţii suplimentare, schimbarea ritmului de
studiu, analiza unor greşeli tipice, noi intervenţii (revizii, ajustări, inovaţii spontane) suplimentare cu rol
corectiv asupra acţiunilor de suprasolicitare/subsolicitare realizate prin predare.
Verificarea şi aprecierea rezultatelor implică o evaluare care se deosebeşte de conexiunea inversă prin
faptul că scopul său imediat este acordarea de note şi calificative, pe baza operaţiilor de măsurare şi de
apreciere a rezultatelor obţinute. Este etapa de confruntare a rezultatelor obţinute cu obiectivele propuse.
Această confruntare este posibilă, întrucât elaborarea instrumentelor de măsurare2 se face pe baza obiectivelor
lecţiei, considerate „criterii de reuşită”.
Transferul cunoştinţelor este o etapă aflată în legătură cu formularea obiectivelor operaţionale („ce ştiu să
facă elevii cu ceea ce ştiu”) care constă în posibilitatea efectuării unor extensii a cunoştinţelor la situaţii
diferite de cele în care s-a realizat învăţarea lor. Transferul cunoştinţelor este facilitat de însuşirea temeinică a

2
Detalii privind elaborarea testelor de evaluare, calităţile pe care trebuie să le îndeplinească acestea sunt date în lucrările
„Evaluarea în procesul didactic” (I.T.Radu, 2000, pag. 235-252), „Testele de cunoştinţe” (I.Holban, 1995, pag. 27-58)

36
sistemelor de noţiuni specifice mai multor domenii de activitate, de priceperile şi deprinderilor intelectuale
formate, precum şi de întărirea pozitivă a celor învăţate.
Tema pentru acasă. Importanţa acestei etape derivă din faptul că îşi propune aprofundarea cunoştinţelor pe
baza situaţiilor de învăţare oferite în clasă. Prin specificul său, ca activitate independentă, tema pentru acasă
fixează şi perfecţionează deprinderile de muncă intelectuală.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)


1. Enumeraţi etapele lecţiei mixte;
2. Descrieţi etapele lecţiei mixte
3. Comparaţi etapa asigurării conexiunii inverse (feed-back) cu etapa de evaluare a rezultatelor

Capitolul 3
PROIECTAREA CURRICULARĂ A ACTIVITĂŢILOR EDUCATIVE
Obiective:
La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:
- să precizaţi în ce constă specificul activităţilor educative, din punct de vedere al modelului
curricular
- să descrieţi activitatea de proiectare a activităţii profesorului-diriginte în vederea întocmirii
Caietului dirigintelui
- să enumeraţi etapele realizării activităţilor educative, în planificare
- să identificaţi legătura dintre principalele etape şi secvenţe ale realizării activităţilor educative
³Concepte cheie: caietul dirigintelui, planificarea/proiectarea activităţii educative

Proiectarea activităţii educative solicită adaptarea modelului curricular aplicat în cazul oricărei
activităţi didactice. Elementele specifice vizează: a)tipul de activitate care este o activitate în care predomină
sarcinile educative; b)ponderea obiectivelor educaţiei morale, a conţinuturilor şi metodelor corespunzătoare
acestora; c) evaluarea stimulativă bazată pe aprecieri formative pozitive dar lipsită de decizii tipice
activităţilor didactice (note şcolare, examene etc.). Sarcina proiectării unor activităţi educative, în mediul
şcolar (dar şi extraşcolar) revine în primul rând (dar nu exclusiv) profesorului-diriginte.
Proiectarea activităţii profesorului-diriginte este realizată la nivelul unui document de planificare
globală, numit, în mod convenţional, Caietul dirigintelui. Proiectarea, realizarea, dezvoltarea şi finalizarea
curriculară a acestui Caiet evidenţiază capacitatea creativă a profesorului-diriginte. Avem în vedere:
1) Principiile de proiectare a Caietului-dirigintelui: a) continuitatea pe parcursul unei trepte şcolare; b)
deschiderea faţă de toate resursele de informare şi formele de educaţie (formală-nonformală); c) valorificarea
cunoştinţelor de pedagogie (conţinuturile şi formele generale ale educaţiei; proiectarea curriculară, educaţia
permanentă) şi psihologie (generală şi a vârstelor; metodologia cunoaşterii psihopedagogice);
2) Funcţiile generale asumate: cunoaşterea psihopedagogică şi socială a clasei de elevi şi a fiecărui elev,
la nivelul potenţialului maxim; orientarea şcolară, profesională şi socială a elevilor şi a familiilor acestora;
3) Structura Caietului: a) Informaţii generale necesare pentru proiectarea activităţii (despre: elevi,
profesori, părinţi, comunitate locală); b) Planificarea activităţii (globală / pe ciclu; eşalonată / anual,
semestrial; schema de proiectare: obiective generale / cu accent pe educaţia morală – specificarea şi
operaţionalizarea lor / în raport de particularităţile vârstei, şcolii, clasei, comunităţii locale; modele de
planificare pentru: activităţi cu caracter formal – ora de dirigenţie, de consiliere; activităţi cu caracter
nonformal; activităţi cu colectivul didactic al clasei, activităţi cu părinţii etc.); c) Cunoaşterea clasei şi a
elevului – model de fişă şcolară: date generale despre elev – dezvoltarea fizică şi starea sănătăţii – rezultate în
activitatea şcolară şi extraşcolară (studiu longitudinal) – caracterizarea psihopedagogică şi socială (studiu
longitudinal şi transversal – cu caracterizare finală) – vezi Cristea, Sorin, 2000, pag.35-36.
Modelul de planificare a activităţii educative (orei de dirigenţie etc.), gândit dintr-o perspectivă proprie
proiectării de tip curricular, include următoarele elemente componente:
I) Organizarea activităţii: 1) Tema activităţii educative/orei de dirigenţie: reflectă obiectivele pedagogice
generale ale educaţiei: morale-intelectuale-tehnologice-estetice-fizice;

37
2) Subiectul activităţii educative / orei de dirigenţie: reflectă un obiectiv specific, din categoria celor stabilite
în cadrul programelor activităţii educative, adoptate la nivel central, teritorial, local, care vizează, cu
prioritate, realizarea unei dezbateri etice;
3) Tipul activităţii educative / orei de dirigenţie: dezbatere etică proiectată conform obiectivelor specifice şi
metodei adoptate cu prioritate / exerciţiul moral, convorbire morală, problematizare morală, asalt de idei cu
conţinut moral etc.;
4) Scopul activităţii educative /orei de dirigenţie / exprimă sintetic obiectivele generale şi specifice asumate;
II) Planificarea globală a activităţii de educaţie / orei de dirigenţie:
5) Obiectivele concrete/operaţionale deduse de profesorul-diriginte din scopul activităţii educative / orei de
dirigenţie - schema de elaborare: acţiunile elevului (observabile în termeni de performanţe actuale,
potenţiale) - resursele umane (conţinut preponderent etic – metodologie / vezi metodele folosite în cazul
educaţiei morale – modalităţile de evaluare: orientativă, stimulativă, pozitivă);
6) Conţinutul activităţii educative /orei de dirigenţie / corespunzător obiectivelor specifice şi concrete
asumate, orientate în sensul valorilor morale;
7) Metodologia realizării activităţii educative / orei de dirigenţie (stabilită conform obiectivelor concrete)
angajează: exerciţii morale, exemple morale, convorbiri morale, studii de caz, asalt de idei, cu mijloace
pedagogice adecvate (material documentar ilustrativ, bibliografic, informatizat etc.).
III) Realizarea activităţii educative / orei de dirigenţie
8) Scenariul pedagogic (orientativ, deschis): a) captarea atenţiei / motivarea elevilor (pentru dezbaterea etică
proiectată), din punct de vedere: moral, intelectual, tehnologic, estetic, fizic; b) actualizarea informaţiilor
anterioare importante pentru desfăşurarea dezbaterii etice proiectate / vezi raportul asupra situaţiei la
învăţătură şi disciplină prezentat de elevi din conducerea clasei; c) pregătirea elevilor pentru dezbaterea etică /
verificarea materialului documentar necesar (ilustrativ, bibliografic, informatizat etc.) şi a modului în care au
fost îndeplinite sarcinile prevăzute anterior (referate, conspecte, informaţii suplimentare, mijloace de instruire
disponibile / casetofon, video, calculator etc.); d) comunicarea obiectivelor concrete ale activităţii /
comunicare axiologică - accent pe valorile morale ale temei, subiectului, supus dezbaterii; e) realizarea
dezbaterii, în mod prioritar ca dezbatere etică, valorificând, în funcţie de specificul colectivului clasei de
elevi: procedeul pedagogic al exemplificării (modele consacrate din ştiinţă, artă, economie, politică, filozofie,
religie etc.; din viaţa socială, din viaţa comunităţii educative locale, din viaţa şcolii şi a clasei de elevi) -
metoda pedagogică a dezbaterii implicată la nivelul următoarelor strategii pedagogice: exerciţiul moral,
convorbire morală, demonstraţie morală, cercetare /investigaţie morală, problematizare morală, studiul de caz
moral, asalt de idei, cu conţinut moral; f) sistematizarea şi fixarea ideilor importante, rezultate din dezbaterea
etică provocată la nivel de: atitudini comportamentale, strategii de analiză-sinteză, evaluare critică a unor
situaţii de viaţă, cunoştinţe şi capacităţi susţinute, pedagogic, psihologic şi social, la nivel de educaţie: morală
– intelectuală – tehnologică – estetică – fizică; g) asigurarea circuitelor de conexiune inversă, externă şi
internă, necesare pentru auto-reglarea activităţii educative pe tot parcursul desfăşurării acesteia, în funcţie de
nivelul (calitativ şi cantitativ) de participare al elevilor la dezbaterea etică proiectată.
IV) Finalizarea activităţii educative / orei de dirigenţie
9) Concluzii: a) în legătură cu activitatea educativă realizată; b) în legătură cu linia / liniile de perspectivă
stabilite pentru evoluţia colectivului.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)


1. Precizaţi în ce constă specificul activităţilor educative, din punct de vedere al modelului curricular
2. Descrieţi activitatea de proiectare a activităţii profesorului-diriginte în vederea întocmirii Caietului
dirigintelui
3. Enumeraţi etapele realizării activităţilor educative, în planificare
4. Caracterizaţi principalele etape pe baza secvenţelor realizării activităţilor educative

38
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5
NORMATIVITATEA DIDACTICĂ

Obiectivele temei
¾ Dezvoltarea capacităţii de a defini conceptul de principiu didactic
¾ Dezvoltarea capacităţii de a identifica funcţiile principiilor didactice
¾ Dezvoltarea capacităţii de a clasifica principiile didactice şi de a le caracteriza succint

Concepte cheie
Principiul didactic = norme orientative, teze generale cu caracter director, care pot da procesului didactic un
sens funcţional..
Funcţii ale principiilor
Caracterizarea principiilor didactice

Conceptul de principiu didactic


Principiile didactice se referă la acele norme orientative, teze generale cu caracter director, care pot da
procesului didactic un sens funcţional. Aceste principii sunt rezultatul generalizarii experienţei parcurse de
zeci de generaţii de profesori, ceea ce le dă un caracter continuu perfectibil (elaborate în secolul al XVII-lea
de Comenius).
În acelasi timp, principiile didactice se definesc prin trei note distinctive: caracterul general –caracterul
sistemic, caracterul.
Caracterizarea principiilor didactice (Cucoş, 1996, 59-66)
1. Principiul integrării teoriei cu practica
- principiu cu caracter general, prevede ca tot ceea ce se însuşeşte în activitatea didactica să fie
valorificat în activitati ulterioare (activitati de învatare sau activităţi materiale)
- impune o intercondiţionare a obiectivelor didactice cu cele ale logicii ştiintei şi cu cerinţele
presupuse de integrarea profesională;
- se poate aplica în doua direcţii:
a. fie în ideea folosirii datelor asimilate la un moment dat, ca antecedente pentru rezolvarea unor sarcini
teoretice ulterioare (rezolvarea de probleme, aplicarea unor reguli în alte contexte etc.)
b. fie în sensul prelungirii activităţii de însuşire de cunoştinţe sau dobândire de deprinderi în activităţi
concrete, adica prelungirea lui „a şti” în „a şti să faci”, a şti să fii, a şti să fii şi să devii.
- acest principiu ne invita la un dialog permanent între teoretic si practic.
- este o modalitate de sporire a cunoasterii si a experientei.
- în plan practic – acest principiu didactic poate fi respectat de educatori prin:
¾ corelări, exemplificări, supunerea elevilor la exersari, exercitii
¾ incitarea elevilor la cercetare stiintifica în cercuri aplicative
¾ interpretarea unor fenomene sociale, rezolvarea de probleme
¾ precesari si modelari care trimit la situaţii reale (mai greu de înteles altfel)
¾ punerea elevilor în situatia de a initia si coordona o actiune (pentru a-si da seama de
dificultatile reale) etc.

2. Principiul respectarii particularitatilor de vârsta si individuale


Cucoş atrage atenţia asupra faptului că este bine să pornim de la datele persoanei de educat, de la natura
sa interioară si să nu fortăm prea mult peste limitele îngăduite de vârsta si de caracteristicile individuale. Este
principiul lui Comenius şi Rousseau, întrucât regula de aur se traduce în “educaţia este în conformitate cu
natura” (în sensul exprimat de J.A. Comenius după care e indicat să luăm lecţii de la grădinarul care nu
forţează natura, iar în sensul lui Rousseau, acesta precizează faptul că suntem obligaţi să respectăm natura
interioară a copilului, să plecăm de la acesta);
Are două dimensiuni:
a) principiul se bazeaza pe relaţia psihologica între învăţare si dezvoltare.

39
b) a doua dimensiune vizeaza respectarea particularitatilor individuale. Astfel, fiecare om este o
individualitate irepetabilă care reclamă un tratament individualizat (nu o uniformizare). Operatiile
mintale si trăsăturile se conturează diferit, în funcţie de individ. Profesorul are obligaţia de a exploata
diferenţiat aceste calităţi psihice individuale folosind mai multe procedee pedagogice cum ar fi:
¾ acţiuni individualizate desfăşurate pe fondul activităţilor cu întreaga clasă (în anumite momente ale
lecţiei profesorul ia în atenţie unul sau câţiva elevi).
¾ acţiuni individualizate în cadrul procesului de învăţământ, dar realizate în afara lui (prescrierea
diferenţiată a temelor pentru acasă, bibliografie suplimentară, rezolvări suplimentare de probleme.
¾ activităţi pe grupe de nivel – grupe relativ apropiate din perspectiva potenţialului intelectual şi
prescrierea unor sarcini diferite, adaptate fiecărei grupe în parte.
¾ activităţi în clase speciale – create anume fie pentru copii supradotaţi, fie pentru copii cu nevoi
speciale. Se vor dimensiona diferit şi programele şcolare.

3. Principiul accesibilitatii cunostintelor, deprinderilor, priceperilor


Esenţa acestui principiu vizează: cunoştinţele si deprinderile stipulate prin planuri, programe, manuale,
activitati practice – să fie astfel selectate, articulate şi expuse încât ele să poată fi – în principiu – asimilate si
valorificate optim de către elevi.
- momentul principal al accesibilizarii este lectia pregatita si sustinuta de profesor (cel mai important
agent al expunerii unui material astfel încât acesta sa fie priceput, interpretat si acceptat).
- solicitarea elevilor sa fie maxima, dar în limitele posibilului si necesarului.
- profesorul sa faca astfel încât sa cunoasca nivelul dezvoltarii actuale si sa prevada si evolutia
ulterioara deoarece o sarcina de învatare prea usoara predispune la delasare si inactivitate, iar o
sarcina prea dificila conduce la blocaj si stoparea oricarei activitati (iar în timp poate determina
dezechilibre fizice / psihice majore).
- deci principiul vizează adaptarea metodelor şi strategiilor de predare – învăţare la particularităţile
cognitive şi la experienţele de viaţă ale copilului astfel încât elevul să fie incitat în a-si pune întrebări
si să dorească să cerceteze.
4. Principiul sistematizarii si continuitatii în învăţare
- este un principiu care angajeaza atât nivelul macroeducatţonal (politicile scolare) cât si nivelul
microeducaţional (care vizeaza procesele didactice propriu- zise, respectiv predarea si învatarea
coerenta si continua).
- Acest principiu comporta două laturi:
a) realizarea sistematizarii cunostintelor
b) asigurarea continuitatii în predare – învatare
Sistematizarea cunostintelor: - asigurata de logica interna a disciplinei – presupune:
9 predarea integrata a informatiilor
9 conexarea si corelarea informatiilor
9 înlantuirea armonioasa a temelor, notiunilor, principiilor, regulilor, explicatiilor

Esenta sistematizarii – practic, se cere ca tot ceea ce se preda la un moment dat trebuie sa aiba legatura cu
ceea ce s-a însusit pâna la momentul respectiv si, în acelasi timp, sa prefigureze viitoarele cunostinte:
9 aceasta succesiune logica a elementelor cunoasterii si a învatarii favorizeaza realizarea – în timp – a
unor sinteze superioare si atotcuprinzatoare.
9 practic, principiul asigura integrarea notiunilor si ideilor în sisteme explicative complexe (elevul va
fi capabil – în timp, pe parcursul învatarii - sa explice coerent si sistematic realitatea).
5. Principiul participării active şi conştiente a elevului în activitatea de predare, învăţare, evaluare
Esenta acestui principiu: cere ca elevii sa-si însusească ceva (cuvinte, principii, deprinderi etc.) numai în
masura în care au înţeles şi să participe singuri şi constienti la aflarea cunoştintelor pe care profesorii le
propun la un moment dat.
- activizarea elevilor cere implicarea în predare şi mentinerea lor într-o încordare placută, trezie
intelectuala, dorinţa de a căuta singuri soluţiile adecvate la propunerea de situaţii-problema de către
professor (dificultati teoretice / practice).

40
- Se poate ajunge la aceasta stare (de activizare) acordând elevilor încredere si autonomie de gândire
deoarece prin participarea sa activa, elevul traieste efectiv fenomenul cunoasterii solicitându-si
gândirea, inteligenta, imaginatia, creativitatea, memoria, capacitatea de a sesiza si rezolva problemele.
- de regulă, învăţarea conştientă este opusă celei mecanice care nu face posibilă păstrarea durabilă a
celor învăţate, sau actualizarea acestor cunoştinţe.

6. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor


- învăţarea temeinică constă în calitatea ei de a produce rezultate consistente.
- învăţarea temeinică este opusa superficialităţii / învăţării în asalt / lucrului de mântuială.
- este o învăţare profundă şi de durată
- temeinicia învăţării depinde şi de dimensiunea practică a învăţării.

Ce va face profesorul ?
- îl învata pe elev cum sa înregistreze mesajul si cum sa-l reactualizeze
- va repeta în clasa / acasa: în ordinea predarii / pe sarite pentru a face legaturi suplimentare.
- va exercita un control de calitate si o apreciere scolara pe masura, pentru a stimula cunoasterea si
interesele, convingerile, motivatiile si tonusul intelectual.

7. Principiul intuiţiei (corelaţiei dintre sensorial – raţional, dintre concret - abstract)


- cere valorificarea experienţei de cunoaştere senzorială a elevului şi cuplarea acesteia cu
abstractizarea.
- predarea şi învatarea folosesc acest principiu deoarece: caracterul concret al gândirii elevului
explică de ce acesta asimilează mai uşor materia de învăţat dacă îi este solicitată intuiţia sensibilă,
- deoarece intuiţia este solicitată şi de nevoia de a surprinde legăturile subtile ale evenimentelor şi de
a evidenţia caracteristicile. Practic îi ceri elevului să spuna ce crede el despre ceva anume ? ce
impresie are ? cum îi apar lucrurile ?
- acest principiu al învăţării intuitive cere valorificarea pedagogică a unei bogate experiente cognitive
apelând la:
9 ilustrari / exemplificari
9 corelari ale denumirilor cu diverse imagini / reprezentari grafice
9 cuplarea învatarii teoretice cu aplicatia practica.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)


1. Definiţi conceptul de principiu didactic
2. Identificaţi funcţiile principiilor didactice
3. Clasificaţi principiile didactice în funcţie de: caracter general, vizează conţinutul, vizează
metodologia didactică
4. Caracterizaţi principiile didactice

Aplicaţii:
1. Elaborati un studiu de caz în care să identificaţi rolul respectării unui principiu didactic (la alegere).
2. Dezbateţi efectele respectării / nerespectării principiilor didactic

TEORIA ŞI METODOLOGIA EVALUĂRII (T&ME)

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I

EVALUAREA REZULTATELOR ŞCOLARE – ACŢIUNE


COMPONENTĂ A PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT

1.Delimitări conceptuale

41
Obiective:
La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:
- să definiţi principalele concepte cu care operează teoria şi practica evaluării şcolare (evaluare,
măsurare, apreciere, decizie, randament, performanţă, rezultat, eficacitate, eficienţă, progres şcolar)
- să explicaţi funcţiile evaluării şcolare
- să argumentaţi în ce constă rolul evaluării asupra proceselor de predare-învăţare

³Concepte cheie: evaluare, măsurare, apreciere, decizie, randament, performanţă, rezultat, eficacitate,
eficienţă, progres şcolar s.a
Evaluarea în învăţământ comportă mai multe abordări, în funcţie de varietatea fenomenelor care fac
obiectul ei: rezultate şcolare, procesul de instruire, instituţiile şcolare (evaluare instituţională, sistemul şcolar
întreg ş.a.m.d.). Evaluarea, înţeleasă în modul cel mai general, „este procesul de verificare (măsurare şi
apreciere – subl.ns.) a calităţii sistemului educaţional sau a unei părţi a sistemului respectiv. Astfel,
evaluarea este procesul prin care se stabileşte pe baza căror criterii se apreciază dacă sistemul îşi îndeplineşte
funcţiile pe care le are, adică dacă obiectivele sistemului sunt realizate.
Vocabularul englez nuanţează sensurile activităţii de evaluare prin utilizarea cuvântului assessment,
termen care evidenţiază ideea formulării unei judecăţi, a formării unei opinii, prin măsurarea unei performanţe
şi evidenţierea evoluţiei înregistrate (progres, stagnare sau regres). Sensul etimologic, dat de latinescul
assidere – „a sta lângă”, sugerează legătura dintre evaluator şi evaluat pe tot parcursul procesului didactic, pe
de o parte, şi legătura activităţii de evaluare cu activitatea de predare şi de învăţare, pe de altă parte.
Distincţia dintre evaluare şi assessment este de la întreg la parte, întrucât „Evaluation implică toţi factorii
care influenţează procesul de învăţare, inclusiv obiectivele, activitatea de proiectare, materialele,
metodologia, performanţa profesorului şi assessment. Assessment şi evaluation sunt adesea legate, întrucât
assessment este una dintre cele mai bogate surse de informaţii despre ceea ce s-a întâmplat pe parcursul
învăţării” ((Harris, M., McCann, P., 1988).
În concluzie, evaluarea este mai mult decât o operaţie sau o tehnică; este o acţiune complexă prin care se
precizează: relaţia dintre conţinuturile şi obiectivele ce trebuie evaluate, în ce scop şi în ce perspectivă se
evaluează (perspectiva deciziei), când se evaluează, cum se evaluează, în ce fel se prelucrează datele şi cum
sunt valorizate informaţiile; pe baza căror criterii se apreciază (I.T.Radu, 2000, p.13). Activităţile evaluative
sunt capabile să realizeze cunoaşterea şi aprecierea schimbărilor produse la elevi în toate planurile
personalităţii lor (cognitiv, volitiv, afectiv-atitudinal, creativ s.a.), evidenţiind astfel legătura structurală şi
funcţională dintre procesele didactice şi efectele acestui proces. Prin deciziile luate în urma realizării unor
acţiuni evaluative specifice, profesorul extinde evaluarea asupra predării şi învăţării, asupra situaţiei de
plecare, ca şi a finalităţilor generale şi specifice ale activităţii considerate.
În general, actul de evaluare este înţeles, mai ales, ca acţiuni de îmbunătăţire a activităţii didactice în
etapele următoare: să măsoare şi să aprecieze valoarea rezultatelor sistemului de educaţie sau a unei părţi a
acestuia; eficacitatea resurselor, condiţiilor, operaţiilor; eficienţa activităţii sistemului; toate acestea în
vederea luării deciziilor privind ameliorarea acestuia (a sistemului).
Principalele operaţii ale actului evaluativ sunt măsurarea, aprecierea şi decizia. Prima desemnează
procedee prin care se stabileşte o relaţie între un ansamblu de evenimente, caracteristici şi anumite simboluri
(cifre, litere, expresii). D.P.Ausubel apreciază că, „în sensul său cel mai larg, măsurarea porneşte de la
simpla clasificare, trece prin diferitele procedee de ordonare şi stabilire a rangurilor, până la procedeele de
cuantificare „forte”, caz în care comportamentului şcolarului i se atribuie valori numerice care posedă
proprietăţile numerelor reale ale aritmeticii” (1981, p.668).
Operaţiile actului evaluativ sunt măsurarea, aprecierea şi decizia.
Măsurarea desemnează procedeele prin care sunt culese informaţiile şi prin care se stabileşte o relaţie între
un ansamblu de evenimente, caracteristici şi anumite simboluri (cifre, litere, expresii).
Aprecierea presupune emiterea unei judecăţi de valoare asupra rezultatelor măsurării; implică o atitudine
axiologică, deci o raportare a rezultatelor la un sistem de valori (criterii).

42
Decizia exprimă scopul evaluării şi implică evaluatorul în roluri de factor decizional: stabilirea obiectului
evaluării (ce se doreşte a fi evaluat) în concordanţă cu obiectivele deciziilor care urmează să fie adoptate,
adoptarea de măsuri amelioratorii pentru etapele următoare ale procesului de învăţământ.

Eficienţa – este exprimată prin raportul: Rezultate obţinute


Condiţii, resurse

Eficacitatea – desemnează raportul: Rezultate obţinute________


Rezultate dorite (Obiective)

Progresul şcolar – exprimă raportul: Situaţia de la începutul programului


Rezultatele la sfârşitul programului

Randamentul şcolar exprimă nivelul desfăşurării activităţii apreciat prin termeni de eficacitate şi defineşte
rezultate raportate la obiective; randamentul şcolar optim se exprimă în termeni de performanţă pozitivă.

2.Funcţiile evaluării şcolare


Funcţiile evaluării vizează incidenţa activităţii de evaluare, a cărei exercitare conferă unitate şi echilibru
procesului de învăţământ. În activitatea didactică privită ca sistem, evaluarea este un element component al
acestuia, alături de activitatea de predare şi cea de învăţare. De aceea, pentru a surprinde cât mai exact
funcţiile îndeplinite de evaluare, se impune a avea în vedere interacţiunea cu celelalte componente ale
procesului didactic. Funcţiile evaluării în cadrul procesului de învăţământ sunt date de contribuţia sa specifică
la realizarea (sau împiedicarea realizării) finalităţilor acestuia.
Abordarea sistemic - reglatorie a evaluării permite înţelegerea evaluării ca o activitate simetrică: atât a
educatorului, prin care acesta reglează instruirea, cât şi a educabilului, prin care acesta se adaptează şi
interiorizează fluxul informaţional, îşi formează deprinderi, capacităţi, atitudini.
După cum se poate constata din enunţurile de până acum, funcţiile specifice ale evaluării descriu
următoarele două perspective:
- perspectiva profesorului, cu funcţia de reglare a activităţii şi de perfecţionare a stilului de predare;
- perspectiva elevului, cu funcţia de formare a unui stil de învăţare, de stimulare a activităţii de
învăţare, precum şi a capacităţii şi a atitudinii de autoevaluare.
Funcţiile generale ale evaluării pot fi ordonate în jurul a trei funcţii specifice demersului de această
natură:
a) Funcţia constatativă constând în cunoaşterea stării procesului evaluat, reflectarea fidelă şi realistă a
rezultatelor constatate, în vederea ameliorării sistematice a procesului didactic.
b) Funcţia diagnostică: ceea ce presupune explicarea situaţiei constatate prin realizarea unei diagnoze
etiologice: precizarea factorilor aflaţi la originea situaţiei constatate şi a condiţiilor iniţiale de realizare a
procesului de instruire; evidenţierea elementelor izbutite ale acestuia (care au asigurat succesul)
c) Funcţia prognostică constând în anticiparea rezultatelor posibile; sugerarea / fundamentarea unor decizii
de creştere a eficienţei şi eficacităţii procesului didactic, acolo unde asemenea decizii se impun şi,
totodată, sunt posibile.

Valorificarea tuturor funcţiilor de evaluare determină schimbări constructive la nivelul curriculumului,


inclusiv la nivelul metodelor de predare/învăţare.

3. Impactul evaluării asupra proceselor de predare-învăţare


Interdependenţa dintre predare-învăţare-evaluare conferă fiecărei activităţi un anumit specific, care nu
poate fi redus la caracteristicile/funcţiile pe care le-ar putea îndeplini oricare din ele, dacă ar fi tratată în mod
distinct. Activitatea de evaluare influenţează, mai mult sau mai puţin, fiecare componentă structurală a
procesului de învăţământ. De asemenea, evaluarea resimte, asemenea unor senzori, orice modificare
survenită în desfăşurarea proceselor de predare-învăţare cu care interacţionează, ca şi în oricare element

43
structural al procesului de învăţământ: finalităţile, agenţii (profesorul şi elevii), conţinut, metode, mijloace,
forme de organizare, relaţii psihosociale, timpul şi criteriile de programare şi planificare.
Din înţelegerea rolului reglator al proceselor evaluative în activitatea didactică, a funcţiilor acestora în
activitatea didactică, a relaţiilor de interacţiune şi interdeterminare cu predarea şi învăţarea se degajă mai
multe concluzii:
a) Orice modificare substanţială în planul predării sau învăţării are efecte în plan evaluativ şi
invers. Mai multe reguli se degajă din această relaţie, reguli care şi-au găsit aplicarea în practica şcolară:
- ce se predă (ce s-a predat şi cum, cât s-a predat, gradul de accesibilitate) şi se învaţă urmează să fie
verificat;
- se verifică ceea ce a fost predat;
- se învaţă ceea ce este evaluat.
b) Între cele trei procese-activităţi nu există graniţe rigide; orice act de predare sau de învăţare face necesară
şi posibilă evaluarea lui. Interacţiunile şi interdeterminările dintre predare-evaluare şi învăţare-evaluare sunt
multiple, multe forme realizându-se nu numai în modalităţi conştiente, ci şi prin fluxuri spontane care
antrenează mecanisme nuanţate. Interinfluenţele dintre predare-evaluare şi învăţare-evaluare sunt de cele mai
multe ori benefice, dar pot induce uneori şi efecte negative, de blocaje în procesul de comunicare;
c) Activităţile evaluative sunt capabile să realizeze cunoaşterea şi aprecierea schimbărilor produse la elevi în
toate planurile personalităţii lor (cognitiv, volitiv, afectiv-atitudinal, creativ s.a.), stabilind o relaţie între ceea
ce a fost predat şi învăţat, de o parte, şi rezultatele obţinute, de cealaltă parte.
d) Cu menţiunea că evaluarea se raportează nu numai la predare-învăţare, ci şi la activităţile de conducere şi
management pe care le îndeplineşte educatorul la nivelul clasei, rolul principal al evaluării rămâne acela de a
stimula învăţarea şi de a asigura o eficienţă sporită predării.
Verificarea şi aprecierea rezultatelor şcolare reprezintă doar premisa unui act evaluativ care, în mod
necesar, trebuie să continue şi asupra întregului proces didactic. Evaluarea rezultatelor şcolare nu este
singurul proces prin care se realizează evaluarea în învăţământ. Aceste situaţii devin complete dacă, pe
temeiul datelor obţinute, acţiunile evaluative se extind asupra procesului, asupra activităţii care a dus la
rezultatele constatate.
În evaluarea performanţelor şcolare, profesorul urmăreşte şi dezvoltarea capacităţii autoevaluative.
Prin evaluări sistematice, elevii sunt dirijaţi în a descoperi ei înşişi, procedurile instrucţionale potrivite,
materialele de care au nevoie pentru remedierea lacunelor constatate.
În acelaşi timp, profesorul urmăreşte şi diagnoza dificultăţilor pe care le întâmpină elevii. Analiza
dificultăţilor are o importanţă şi mai mare, prin efectele ameliorative pe care le poate avea în perspectivă; ea
presupune nu numai unde se plasează acestea, ci şi de ce natură sunt, unde s-au produs. Diagnosticarea
completă a dificultăţilor întâmpinate de elevi şi a cauzelor lor probabile devine posibilă prin realizarea
evaluărilor formative în acest scop.
Valorizarea rezultatelor elevilor conduce la:
› restaurarea încrederii în sine pentru anumiţi elevi,
› identificarea unor dificultăţi/obstacole pe care le întâmpină elevii; acestea n-ar putea fi sesizate decât după
încheierea anului şcolar;
› ameliorarea comportamentelor elevilor (interesul pentru studiu).

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)


1. Definiţi principalele concepte cu care operează teoria şi practica evaluării şcolare (evaluare, măsurare,
apreciere, decizie, randament, performanţă, rezultat, eficacitate, eficienţă, progres şcolar
2. Explicaţi funcţiile evaluării şcolare din perspectiva profesorului şi din perspectiva elevului
3. Precizaţi în ce constă rolul evaluării asupra proceselor de predare-învăţare

44
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II
CARACTERISTICILE DEMERSURILOR EVALUATIVE
Obiective:
La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:
- să argumentaţi necesitatea promovării mai multor strategii de evaluare a rezultatelor şcolare
- să precizaţi în ce constau demersurile principalelor strategii evaluative (evaluarea iniţială,
evaluarea formativă, evaluarea sumativă, evaluarea criterială evaluarea normativă)
- să explicaţi rolul evaluării formative în metodologia reglării proceselor de predare-învăţare

³Concepte cheie: evaluarea iniţială, evaluarea formativă, evaluarea sumativă, evaluarea criterială
evaluarea normativă

1.Argumente pentru promovarea diferitelor strategii de evaluare a rezultatelor şcolare


Necesitatea cunoaşterii modurilor de integrare a acţiunilor evaluative în procesul de învăţământ decurge din
însăşi funcţia fundamentală a acestora: cunoaşterea rezultatelor şi a activităţii care le-a produs, în vederea
reglării/ameliorării sale în etapele următoare. Strategiile evaluării reprezintă modele, tipuri, forme şi tehnici
de evaluare structurate şi ierarhizate potrivit scopurilor şi obiectivelor evaluării.
1. În funcţie de modul de abordare asupra rezultatelor activităţii didactice, se pot distinge mai multe
strategii de evaluare:
- strategii centrate pe caracteristicile cadrului didactic
- strategii centrate pe metodologia de lucru aplicată
- strategii centrate pe rezultatele obţinute şi punerea lor în legătură cu demersul didactic
întreprins.
1. în funcţie de situaţia educaţională concretă:
- strategii ce valorifică circumstanţele obişnuite din activitatea de predare-învăţare, inclusiv
observarea curentă a activităţii elevilor (evaluare curentă, permanentă; se întrepătrunde cu
predarea);
- strategii specifice, organizate special pentru o situaţie de evaluare anunţată, de bilanţ, precum este
aplicarea unei probe (evaluare sumativă, cumulativă).
2. după funcţia dominantă îndeplinită:
- evaluare diagnostică,
- evaluare predictivă
3. după dimensiunea secvenţei de activitate ale cărei rezultate sunt evaluate:
- evaluare de bilanţ
- evaluare dinamică (curentă)
- evaluare formatoare, („evaluation formatrice”), evaluarea are în vedere şi capacităţile şi procesele
psihice dezvoltate prin achiziţionarea rezultatelor evaluate.
4. în funcţie de autorul acţiunii evaluative:
- heteroevaluare: evaluare realizată de un evaluator-
- autoevaluare (evaluare reflexivă):
- coevaluare: realizată prin confruntări/comparaţii interindividuale (pe perechi, pe grupe)
Concepând procesul de evaluare şi ca o investigaţie sistematică şi interpretativă a mai multor tipuri de
rezultate culese la momente diferite şi din raţiuni/scopuri diferite, analiza tehnicilor de evaluare se poate face
pe baza unei serii de dihotomii operaţionale:
· Evaluare formativă / sumativă.
· Evaluarea formală / informală.
· Evaluare normativă / criterială
· Evaluarea procesului / produsului.
· Evaluarea internă / externă
Caracteristicile de mai sus nu trebuie înţelese ca momente singulare, absolut punctuale („aici şi acum”),
ci ca strategii care implică o secvenţă sau mai multe şi care valorifică metode, mijloace de învăţământ, forme
de organizare a activităţii.

45
Activitatea de evaluare este continuă şi completă (I.T.Radu, 1981) prin îmbinarea optimă a tuturor
strategiilor de evaluare şi prin utilizarea adecvată a tehnicilor specifice fiecăreia. De asemenea, realizarea
funcţiilor esenţiale ale actului evaluativ presupune valorificarea informaţiilor oferite în toate momentele
procesului didactic, pentru îmbunătăţirea sistematică şi permanentă a activităţii didactice.
2. Evaluarea iniţială, evaluarea formativă, evaluarea sumativă
Conceperea activităţii de evaluare într-o viziune dinamică îşi propune valorificarea concomitentă
(operativă) a informaţiilor privind rezultatele elevilor pe cele trei momente ale „evaluării în trei timpi”:
- evaluarea iniţială, care premerge un program de instruire;
- evaluarea sumativă, cumulativă;
- evaluarea continuă, formativă.
Evaluarea iniţială, denumită şi evaluare de plecare (de départ) sau evaluare preliminară (Y.Abernot,
1996) are rolul de a cunoaşte ce tipuri de cunoştinţe şi competenţe stăpânesc elevii la momentul t0, la
începutul unei etape de instruire. Nota definitorie a evaluării iniţiale este dată de organizarea sa la începutul
unui program de instruire sau chiar în perspectiva acestuia. Întrucât evaluarea iniţială vizează şi viitorul, prin
stabilirea măsurilor de selecţie sau de orientare, estimarea posibilităţilor elevilor, evaluarea iniţială este
denumită evaluare didactică predictivă (J.Cardinet, 1988).
Dificultatea realizării evaluării iniţiale constă în identificarea acelor achiziţii care constituie
baza/premisele cognitive, motivaţionale şi atitudinale necesare integrării cu şanse de reuşită în activitatea care
urmează: fondul minim de reprezentări, stăpânirea noţiunilor-cheie, capacitatea de a utiliza informaţiile,
abilităţile formate, tipuri de competenţe, grad de motivare pentru studiu, capacitatea de a lucra independent
s.a.
Evaluarea formativă
Prin introducerea conceptului de evaluare formativă, Cronbach şi Scriven (1979) desemnează cel mai
bine faptul că evaluarea face parte integrantă din procesul educativ, iar erorile sunt considerate ca momente în
rezolvarea de probleme (ca momente ale învăţării).
Evaluarea formativă coordonează crearea instrumentelor evaluative pentru toate nivelurile/disciplinele
şcolare, în conformitate cu următoarele: următoarele acţiuni:
- reduce intervalul dintre perioada de instruire şi introducerea secvenţelor ameliorative pentru
programul următor;
- permite cunoaşterea dificultăţilor în asimilarea cunoştinţelor;
- elimină stresul provocat de probele de evaluare, efectul de inferioritate dat de clasificare;
- elimină efectul de sondaj: elevii cunosc ceea ce se aşteaptă de la ei.
Prin tot ceea ce presupune (organizare, metodologie de desfăşurare, efecte, valorificarea acestora),
evaluarea formativă este considerată o componentă fundamentală a strategiei „învăţării depline”.
Evaluarea sumativă este modul tradiţional de verificare a pregătirii elevilor care intervine după un
ansamblu de sarcini de învăţare şi care pot corespunde, spre exemplu, unui capitol, unei unităţi de învăţare,
unui semestru sau an (ani) şcolar(i). Spre deosebire de evaluarea formativă care intervine după fiecare
activitate, evaluarea sumativă relevă caracterul unui bilanţ. Evaluarea sumativă îndeplineşte, în principal, o
funcţie certificativă întrucât ea măsoară suma cunoştinţelor achiziţionate la sfârşitul unei secvenţe pedagogice
relativ mari, erorile/lipsa cunoştinţelor fiind sancţionate.
Evaluarea cumulativă realizează câteva sarcini importante: informează despre măsura în care un elev a
realizat obiectivele la sfârşitul unui program; conduce la ierarhizarea elevilor; operează selecţia acestora. Prin
clasificare şi selecţie, evaluarea cumulativă poate induce două tipuri de efecte: pozitive - ca factor de
emulaţie, factor motivaţional; şi efecte negative: individualism, egoism, incapacitatea de a răspunde adecvat
solicitărilor. La sfârşitul unui ciclu de învăţământ, evaluarea cumulativă îndeplineşte o funcţie socială
importantă: oferă informaţii cu privire la măsura în care absolvenţii posedă acele capacităţi/competenţe
necesare activităţii socio-profesionale spre care se îndreaptă.
3.Evaluarea normativă şi evaluarea criterială
Indiferent de strategia evaluativă adoptată, conexiunea inversă conduce la cuantificarea rezultatelor şi
la exprimarea lor într-un sistem de referinţă cunoscut celor implicaţi în actul evaluativ. Criteriile de apreciere
a rezultatelor şcolare sunt diferenţiate în funcţie de termenul de referinţă/raportare adoptat.

46
Notarea prin raportare la cerinţele programei şi/sau la standardele curriculare de performanţă constituie
unul din sistemele de referinţă, care poate funcţiona separat, dar şi în corelaţie cu evaluarea normativă şi
evaluarea criterială, în cazul în care norma sau obiectivul formulat este o finalitate prevăzută în programă
(obiectiv cadru/competenţă generală; obiectiv de referinţă/competenţă specifică). Programele şcolare
precizează tipuri de finalităţi corespunzătoare elementelor de conţinut pentru fiecare disciplină şi an de studiu,
pentru toţi elevii din sistemul naţional de învăţământ: obiective-cadru şi obiective de referinţă (Programele
şcolare pentru clasele I-IX), respectiv competenţe generale şi competenţe specifice (Programele şcolare pentru
clasele X-XIII).
Notarea prin raportarea la normă presupune compararea rezultatelor unui elev cu rezultatele obţinute
de alţi elevi din:
a) grupul de referinţă, grup ce poate fi un grup standard (eşantion naţional reprezentativ) sau alt grup de
elevi (clasa paralelă, din altă şcoală sau clasa din anul şcolar trecut); în acest caz, norma este stabilită de
scorurile grupului şi poate fi standard de performanţă;
b) grupul de apartenenţă, situaţie în care rezultatele unui elev sunt apreciate prin raportare la performanţele
grupului căruia îi aparţine; în acest caz, norma este media clasei.
În ambele cazuri, evaluarea este denumită normativă. În acest sens, D.B.Litzler (1985) apreciază că: „Cel
mai mult utilizată, evaluarea normativă permite compararea performanţei unui individ cu cele ale indivizilor
din grupul lui, la o aceeaşi probă”. De aici, avantajele acestui demers: unicitatea criteriului de apreciere
(unificarea instrumentelor de testare, prin standardizare); evaluarea stării de pregătire generală, în raport cu
grupul; decizii asupra ritmului de învăţare a elevilor, în raport cu o sarcină de învăţare comună.
Limitele evaluării normative sunt evidenţiate, mai ales, la nivelul raportării la normă ca medie a clasei:
raportarea la media clasei nu este o apreciere obiectivă; introduce o stare conflictuală şi competitivă între
elevi; notele acordate într-o clasă pot să nu fie pe deplin comparabile sau echivalente cu notele acordate, la
aceeaşi disciplină şi aceeaşi probă, în altă clasă. Aceste neajunsuri pot fi depăşite prin raportarea la norme
standardizate care au fost validate pe eşantioane mari.
Notarea prin raportare la obiective (denumită şi evaluare criterială) constă în compararea performanţei
elevului cu un obiectiv dezirabil, formulat în termeni de comportament observabil, educatorul instituind
criteriul de performanţă minimă admisă. Ele se regăsesc în formularea obiectivelor operaţionale şi sunt, de
obicei, anunţate prin formula: „În urma activităţii (oră de curs, activitate personală de învăţare), elevii vor fi în
măsură să …”. Cadrul de referinţă este ansamblul obiectivelor şi activităţilor de învăţare:
a) dacă obiectivele sunt diferenţiate pe niveluri de performanţă (descriptori de performanţă: foarte bine,
bine, suficient), rezultatele şcolare ale elevilor pot fi comparate, numai dacă raportarea se face la acelaşi
obiectiv (acelaşi nivel al obiectivelor).
b) dacă elevul este apreciat în raport cu el însuşi, nu cu ceilalţi elevi, notarea criterială are în vedere şi un
criteriu de progres al nivelului de pregătire al elevului, faţă de nivelurile achiziţiilor sale anterioare.

Testele de cunoştinţe, ca teste standardizate, pot fi teste criteriale şi teste normative. ”Principala
diferenţă dintre testele criteriale şi cele normative stă în modul în care sunt interpretate rezultatele
candidaţilor” (A.Stoica, 2003, p.102). În acest sens, sunt sugestive exemplele următoare:
1. Evaluare normativă: rezultatul este comparat cu rezultatele obţinute de ceilalţi membrii ai grupei:
„Ariana a sărit 1,10 m. Este prima din clasă.”;
2. Evaluare criterială: „Petre a sărit 1,20 m. Criteriul de reuşită a fost fixat, pentru el, în acest an, la
1,25m. Obiectivul nu a fost atins” (Ph.Raynal, A.Rieunier, 1997).

Dacă se postulează că învăţarea şcolară trebuie să aducă cu sine schimbări la elevi, măsurarea trebuie
atunci să permită formularea unei judecăţi de valoare asupra calităţii acestor schimbări, nu în scopul de a
sancţiona, ci mai degrabă de a le ameliora.
În concluzie, pentru aprecierea rezultatelor şcolare am reţinut două modalităţi de referinţă: raportare la
obiective (evaluare criterială), raportare la norma/media grupului (evaluare normativă, pe bază de standarde).
Dacă evaluarea criterială indică nivelurile la care a elevul ajunge să realizeze obiectivele, în diferite
momente, evaluarea normativă indică scoruri statistice (arată poziţia relativă a elevului în raport de media
grupului de apartenenţă) şi/sau standardizate (validate pe eşantioane mari, la nivel naţional, internaţional).

47
4.Evaluarea formativă şi metodologia reglării proceselor de predare-învăţare
Evaluarea realizată în contextul strategiei formative, care poate fi utilizată chiar de către elevi ca
autoevaluare, devine o practică ce stimulează participarea elevului la propria sa formare, făcându-l conştient
de responsabilitatea sa şi, în acelaşi timp, îi dezvoltă motivarea, mai ales în cazul în care educatorul o
utilizează astfel încât să stabilească un dialog constructiv cu fiecare elev.
Evaluarea formativă este combinată cu o varietate de materiale şi proceduri instrucţionale pe care elevul
le foloseşte în scopul recuperării/completării unor lacune. În acest sens, îmbinând evaluarea cu instruirea şi
cu învăţarea, educatorul reuşeşte să cunoască nivelul atins de fiecare elev şi să ia decizii imediate şi adecvate
pentru ameliorarea rezultatelor.
Într-un studiu consacrat analizei evaluării, Linda Allal (1978) distinge trei demersuri psihopedagogice
fundamentale ale acestei strategii:
- activitate de predare şi de învăţare;
- evaluare formativă: constatarea obiectivelor atinse şi a celor nerealizate;
- activităţi de remediere.
Pe parcursul întregii perioade consacrate unei unităţi de formare, procedurile de evaluare formative
sunt corelate cu activităţile de predare şi învăţare. În acest fel, prin observarea elevilor în cursul învăţării, se
identifică dificultăţile pe care aceştia le întâmpină, se realizează diagnoza privind factorii care se află la
originea dificultăţilor fiecărui elev, şi se stabileşte modalitatea de remediere, de individualizare, prin
activităţi recuperatorii. În acest fel, reglarea este de natură interactivă, în sensul că priveşte atât predarea, cât
şi învăţarea. Scopul acestui tip de reglaj este de a realiza o „ghidare” sistematică şi individualizată a învăţării,
mai devreme decât o remediere tardivă.
Principalul avantaj oferit de testările cu valoare formativă constă în posibilitatea cunoaşterii operative
şi exacte a tipurilor de dificultăţi pe care le-au întâmpinat educabilii, pe baza cărora educatorul poate lua
deciziile potrivite constând în: reformularea sarcinilor de lucru, refacerea acelor structuri la care
majoritatea elevilor au întâmpinat dificultăţi şi, bineînţeles, reînvăţarea conţinuturilor respective. În această
situaţie, educatorul este nevoit să localizeze neajunsurile metodologiei utilizate în predarea-învăţarea
conţinuturilor (fie lipsa elementelor de fixare, fie metodele de învăţământ utilizate, fie faptul că nu a utilizat
materialul didactic sau l-a utilizat necorespunzător. Prin această strategie, educatorul realizează un feedback
privind propria activitate, identificând în mod particular punctele-cheie în care predarea are nevoie de
modificări. Experienţa arată că greşelile trebuie remediate, dacă este posibil, în aceeaşi oră în care a fost
aplicat testul (oricum, în termen cât mai scurt posibil).
Remedierea dificultăţilor într-un timp cât mai scurt are efect pe termen lung: se fixează mai bine
structurile corecte, învăţate, bază pentru achiziţii ulterioare solide. În acest fel, evaluarea formativă realizează
o mediere a cunoaşterii, favorizează reuşita şcolară cu participarea efectivă a elevilor.
Studiile la care ne-am referit demonstrează valoarea tehnologiilor tradiţionale de evaluare, dar şi a altor
moduri de abordare privind posibilităţile multiple de integrare a acţiunilor evaluative în procesul de
învăţământ, respectiv posibilitatea participării active a elevilor prin cunoaşterea exactă a cerinţelor la care
trebuie să răspundă.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)


1. Enumeraţi principalele tipuri de achiziţii evaluate la începutul procesului didactic (strategia de
evaluare iniţială)
2. De ce evaluarea formativă dirijează elaborarea instrumentelor de evaluare?
3. Avantajele şi dezavantajele evaluării sumative
4. Comparaţi evaluarea normativă cu evaluarea criterială
5. Enumeraţi strategii de evaluare a rezultatelor şcolare
6. Explicaţi rolul evaluării formative în metodologia reglării proceselor de predare-învăţare

Aplicaţie (tema de casă):

48
Pe baza criteriilor date în tabelul de mai jos, completaţi în mod corespunzător specificitatea fiecărei
strategii evaluative (I.T.Radu, 2000 S.Cristea, 2000)

Tabelul nr.II-1 Similarităţi şi diferenţe între evaluarea iniţială, formativă şi sumativă

Criteriul comparativ Evaluarea iniţială Evaluarea Evaluarea sumativă/cumulativă


formativă/permanentă
Funcţionare
Ameliorare
Când intervin:
Durată (timp) din
activitatea didactică:
Accent în evaluare
Tipologia
instrumentelor de
testare
Obiectivele
evaluării; Criteriul
de apreciere a
rezultatelor
(S.Cristea, 2000, p.
136)
Dificultatea itemilor
Scor
Metoda de reportare
a scorurilor

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III


METODOLOGIA EVALUĂRII REZULTATELOR ŞCOLARE
Obiective:
La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:
- să precizaţi criteriile de evaluare introduse în formularea obiectivelor operaţionale
- să enumeraţi forme de examinare orală;
- să enumeraţi tipuri de probe scrise
- să explicaţi în ce constau calităţile unei probe (test)
- să stabiliţi etapele elaborării unei probe scrise
- să clasificaţi itemii de evaluare, în funcţie de gradul lor de obiectivitate
- să precizaţi în ce constau metodele de evaluare alternative (fişe de activitate personală, portofoliul,
evaluarea asistată de calculator)

³Concepte cheie: criteriu de evaluare, examinare orală, probă scrisă, validitate, fidelitate,
obiectivitate, aplicabilitate, itemi obiectivi (alegere multiplă, alegere duală, pereche), semiobiectivi (de
completare, întrebări structurate, cu răspuns scurt), itemi subiectivi (eseu şi rezolvare de probleme), lucrare
practică, portofoliu, evaluare asistată de calculator

1.Determinări ale relaţiei obiective – predare-învăţare – evaluare


Aprecierea autorilor Viviane De Landsheere şi Gilbert De Landsheere, conform căreia „nu
există evaluare corectă fără obiective clare” evidenţiază relaţia directă dintre evaluare şi obiectivele
procesului didactic. În acelaşi timp, este cvasiunanim recunoscut faptul că pedagogia centrată pe
obiective pedagogice comportamentale, concrete, a amplificat relaţionarea evaluării la acestea,
având un impact major atât asupra proceselor de predare/învăţare, cât şi asupra modului de
realizare a acţiunilor evaluative.

49
Abordarea multilaterală a obiectivelor este utilă educatorului atât în planificarea şi ordonarea
gradului de dificultate/generalitate a intenţiilor urmărite, în utilizarea metodelor de învăţământ potrivite, cât şi
în stabilirea demersurilor evaluative, astfel încât „să nu iniţieze prematur sau tardiv operaţiile de evaluare a
rezultatelor aşteptate” (D.Potolea, 1986).
Operaţionalizarea obiectivelor permite atât prevenirea rămânerilor în urmă (a insucceselor), cât şi
identificarea precisă a oricărei disfuncţii sau puncte critice, constituind astfel instrumentul de reglare utilizat
de evaluare pentru ameliorarea procesului didactic. Totodată, prin operaţionalizarea obiectivelor, se asigură
obiectivitatea acţiunilor de evaluare.
Exemple privind tipurile principale de criterii de evaluare utilizate în formularea corectă a
obiectivelor operaţionale :
Criteriul calitativ
Condiţiile de operaţionalizare EXEMPLE
Comportamentul Să definească
Performanţa – nivelul învăţării inflaţia
Condiţiile în care se va produce pe baza elementelor caracteristice (masă monetară excedentă
comportamentul cantităţii de bunuri)
Criteriul calitativ Stabilesc relaţia între masa monetară şi volumul producţiei
(masa monetară mai mare)

Criteriu prin raportare la un model:


Condiţiile de operaţionalizare EXEMPLE
comportamentul să elaboreze
performanţa planul unei microcercetări privind ….
Condiţiile în care se va produce având acces la o bibliografie de specialitate
comportamentul
Criteriul-model Planul propus să satisfacă cerinţele metodologice ale unei
lucrări de investigaţie ştiinţifică;

Criteriul temporal:
Condiţiile de operaţionalizare EXEMPLE
comportamentul Să rezolve
performanţa exerciţiile
Condiţiile în care se va produce de pe fişa de lucru, neavând acces la notiţe
comportamentul
Criteriul temporal în maximum 10 minute

Criteriul cantitativ exprimat numeric:


Condiţiile de operaţionalizare EXEMPLE
comportamentul să identifice
performanţa factorii dezvoltării economice
Condiţiile în care se va produce având acces la un dosar de presă economică
comportamentul
Criteriul numeric obiectivul se consideră atins dacă sunt identificaţi cel puţin trei
factori;

Criteriul cantitativ exprimat procentual:


Condiţiile de operaţionalizare EXEMPLE
comportamentul să stabilească
performanţa specificul de proces, însuşire, activitate psihică pentru zece

50
fenomene psihice date
Condiţiile în care se va produce pe baza planului recapitulativ
comportamentul
Criteriul numeric sau procentual obiectivul se consideră atins dacă sunt repartizate corect cel
puţin 6 fenomene psihice (60%).

În ansamblul lor, obiectivele îndeplinesc funcţia de repere la trecerea de la o unitate de învăţare la


alta, de la un ciclu curricular la altul, de la o etapă de învăţământ la alta. Prin raportarea la aceste prevederi
precise, la sfârşitul fiecărui program parcurs (lecţie, unitate de învăţare, disciplină, ciclu de învăţământ), se
pot evita erorile săvârşite în evaluarea performanţelor şcolare, precum acceptarea unor elevi cu şanse reduse
de reuşită, pe o treaptă superioară de învăţământ.

2.Metode de evaluare. Repere în elaborarea probelor – tipuri de itemi; etape şi norme de elaborare

Metodologia evaluării şcolare desemnează metode specifice activităţii de evaluare, după cum metodele
de învăţământ implică o metodologie specifică activităţilor de predare-învăţare. Încercând stabilirea unei
corespondenţe între acestea, în cele ce urmează, ne propunem să evidenţiem acele metode care susţin
activitatea de predare-învăţare: examinarea orală, probele scrise, probele practice, fişe de activitate
personală, portofoliul – « jurnal de bord », respectiv « raportul de evaluare » al activităţii elevului, evaluarea
asistată de calculator s.a.
Examinarea orală, ca metodă de evaluare şcolară, se realizează printr-o conversaţie cu rol de
verificare, prin întrebări şi/sau sarcini de lucru care solicită răspunsuri orale sau în scris. Examinările orale
prilejuiesc comunicarea directă, demersurile de instruire /învăţare şi activitatea de evaluare fiind, de multe
ori, indisolubil legate. Tehnicile de realizare a examinărilor orale sunt numeroase, în funcţie de situaţia
educaţională concretă. Dintre acestea, cele mai frecvent utilizate sunt:
- conversaţia de verificare
- interviul
- verificarea orală pe bază de imagini,
- povestirea sau repovestirea unui
- citirea unor dialoguri incomplete,
- verificarea orală cu statut de examen
Cerinţele metodologice privind realizarea verificărilor orale vizează tehnica de formulare a întrebărilor,
durata examinării, respectarea particularităţilor de vârstă, acordarea unui timp minim necesar între enunţul
întrebării şi răspuns, antrenarea celorlalţi elevi, extinderea verificărilor de la memorarea informaţiei şi
capacitatea de a o reda, la capacitatea de transfer şi de a opera cu cunoştinţele în explicarea altor fenomene
Lucrările sau probele/verificările scrise constituie alt mijloc de evaluare a rezultatelor şcolare. Oricare
ar fi modul lor de realizare: probe de control curent (extemporale), probe de evaluare periodică, teze
semestriale etc., elevii devin implicaţi în realizarea activităţii de evaluare, în primul rând, prin informarea, de
regulă (nu întotdeauna), asupra datei şi asupra conţinuturilor din care vor fi evaluaţi. De asemenea, prin
explicaţiile sumare date înaintea rezolvării probei (scopul probei, evidenţierea formulării cerinţelor, punctaj,
modul de răspuns, timpul acordat, etc), ca şi prin cunoaşterea răspunsurilor corecte după încheierea probei,
elevii îşi dezvoltă capacităţi autoevaluative, se simt co-participanţi la activitatea de evaluare.
Probele scrise pot fi clasificate, distingând:
a) Probele de control curent (extemporalele)
b) Probele de evaluare periodică
c) Probe semestriale - tezele,
Calităţile unei probe (test)
Ca şi în cazul testelelor de atitudini, de interese, de personalitate, pentru ca rezultatele evaluării să
aibă aceeaşi semnificaţie pentru evaluatori, evaluaţi, instituţii şi societate, probele de evaluare (ca teste de
cunoştinţe) trebuie să posede anumite calităţi: validitate, fidelitate, obiectivitate, aplicabilitate.
a) Validitatea recunoaşte „dacă testul măsoară ceea ce este destinat să măsoare”1, pe următoarele planuri:

51
- validitatea de conţinut
- validitatea de construct se referă la acurateţea cu care testul măsoară nivelul unui anumit „construct”
(inteligenţa, creativitatea, capacitatea de a rezolva probleme etc.) şi numai al lui; conţinutul textului
din itemii probei trebuie să concorde cu comportamentele prefigurate de obiective şi, implicit, cu
conţinuturile ce au fost predate şi învăţate.
Validitatea poate fi raportată şi la alte situaţii. În acest sens, se pot distinge mai multe tipuri:
- validitatea concurentă caracterizează un test dacă acele competenţe, testate de el ca fiind dobândite,
sunt confirmate şi de rezultatele unui test ulterior care se bazează pe valorificarea superioară a
competenţelor deja achiziţionate;
- validitatea predictivă (sau măsura în care un test prevede performanţele viitoare ale unui elev)
Condiţiile de validitate evidenţiate reies din contestaţiile celor examinaţi atunci când aceştia acuză că
solicitările nu concordă cu programa dată; examinatorul a fost prea sever, inconstant în aprecieri, etc.
b) Fidelitatea este calitatea probei de a obţine rezultate constante (aceleaşi sau cu diferenţe minime),
în cazul aplicării sale succesive, dar în condiţii de examinare identice, prin aplicarea altor probe ce cuprind
itemi cu valoare echivalentă.
c) Obiectivitatea reprezintă gradul de concordanţă între aprecierile făcute de evaluatori independenţi,
privind un “răspuns corect/bun”, pentru fiecare din itemii unei probe. Testele cu o foarte mare obiectivitate
sunt testele standardizate.
d) Aplicabilitatea sau validitatea de aplicare exprimă calitatea probei de a fi administrată şi interpretată cu
relativă uşurinţă.
Elaborarea unei probe scrise
Acţiunile evaluative întreprinse prin probele scrise, ca elemente structurale ale activităţii didactice,
sunt implicate în toate momentele unui program de activitate, având scopuri şi funcţii diferite. Caracterul lor
procesual permite evidenţierea următoarelor etape:
1.Stabilirea scopului şi a funcţiilor unei probe
2.Stabilirea conţinuturilor esenţiale şi a obiectivelor operaţionale corespunzătoare
3.Elaborarea / redactarea probei de evaluare

Itemii dintr-un test pedagogic reprezintă sarcini de evaluare ce evidenţiază legătura permanentă cu
conţinuturile esenţiale ale disciplinei, prin raportarea la finalităţile corespunzătoare (obiective de referinţă /
competenţe specifice) ariei curriculare din care face parte disciplina şcolară.
Prin itemii obiectivi se testează un număr mare de conţinuturi diferite care solicită capacităţi cognitive
simple: de recunoaştere (itemi cu alegere multiplă), de stabilire a valorii de adevăr (itemi cu alegere duală), de
identificare a elementelor corespondente (itemi de tip pereche).
Itemii cu alegere multiplă – solicită alegerea unui singur răspuns dintr-o listă de răspunsuri posibile
denumite şi alternative. Construirea itemilor de evaluare prin tehnica alegerii multiple poate fi făcută prin
două variante :
a. 1.Identificarea răspunsului corect dintr-o serie de răspunsuri posibile (alternative)
În cadrul răspunsurilor posibile există un singur răspuns corect numit răspuns-cheie, celelalte răspunsuri
fiind răspunsuri plauzibile, dar incorecte, numite distractori.
Exemple :
a) Identificare directă a răspunsului:
Evaluarea care vizează depistarea lacunelor, a greşelilor şi înlăturarea acestora are funcţie:
a. diagnostică (răspuns-cheie)
b. prognostică (răspuns distractor)
c. de selecţie (răspuns distractor)
d. constatativă (răspuns distractor)

b) Identificarea răspunsului care completează formularea corectă a unui enunţ, a unei definiţii
Completaţi atributul corect : „Obiectivele operaţionale sunt enunţuri cu caracter ………… care anticipă o
modificare (schimbare) în personalitatea educatului ca urmare a implicării acestuia într-o activitate
instructiv-educativă”.

52
a. spontan (răspuns distractor)
b. abstract (răspuns distractor)
c. general (răspuns distractor)
d. concret (răspuns-cheie)

b. 2.Alegerea celei mai bune alternative sau alegerea celui mai bun răspuns dintr-o listă de
răspunsuri corecte
« Care din funcţiile îndeplinite de manualul şcolar, susţine cel mai bine dezvoltarea motivaţiei învăţării:
a. funcţia de informare (răspuns distractor)
b. funcţia de formare (răspuns distractor)
c. funcţia de antrenare (răspuns distractor)
d. funcţia de autoinstruire (răspuns-cheie)
Itemii cu alegere duală sunt de tipul DA / NU; adevarat / fals; acord / dezacord :
Exemplu : « Educaţia relativă la mediu este una din componentele „noilor educaţii” » (adevărat).
Itemi de tip pereche – solicita stabilirea de corespondente / asociatii intre elemente asezate pe doua
coloane. Criteriul sau criteriile de baza carora se stabileste raspunsul corect sunt explicate explicit in
instructiunile care preced coloanele de permise si raspunsuri
Exemplu :
Analizaţi conţinutul celor două părţi ale frazei şi stabiliţi legătura dintre ele, notând numărul întrebării şi
marcând varianta considerată corectă:
a. dacă ambele sunt adevărate şi există relaţie cauzală între ele
b. dacă ambele sunt adevărate, dar nu există relaţie cauzală între ele
c. dacă prima este adevărată şi a doua este falsă
d. dacă prima este falsă şi a doua este adevărată
e. dacă ambele sunt false

1. „Ariile curriculare reprezintă grupaje de discipline care au în comun anumite obiective de


formare. Obiectele de studiu sunt grupate pe şase arii curriculare pentru tot învăţământul
preuniversitar.”
2. „Idealul educaţional este intenţionalitatea cu cel mai mare grad de generalizare. Modelul de
personalitate solicitat de societate la un moment dat este formulat de idealul educaţional.”
Răspunsuri corecte: 1c; 2a.

Itemi semiobiectivi - au următoarele caracteristici: solicită un răspuns scurt, limitat ca spaţiu şi ca


formă ; conţinutul lor este sugerat prin structura enunţului / întrebării; sarcina este foarte bine structurată; se
pot utiliza materiale auxiliare, dar elevii trebuie să formuleze explicit răspunsul. Cu toate acestea, itemii
semiobiectivi au o libertate restransă de a reorganiza informaţia şi de a formula răspunsul în forma dorită.
Elevii trebuie să demonstreze, pe lângă cunoştinţe, şi abilitatea de a structura/sintetiza varianta cea mai scurtă
de răspuns. Itemii semibiectivi se caracterizează prin usurinţă şi obiectivitate în notare, dar nu verifică
realizarea unor capacităţi şi competenţe cu caracter complex. Din această categorie fac parte itemii cu răspuns
scurt, itemii de completare şi întrebările structurate.
Itemi cu răspuns scurt presupun o întrebare directă care solicită un răspuns scurt şi precis (expresie,
cuvânt, număr, simbol etc.). Cerinţele rezolvării acestui tip de itemi sunt ca răspunsul să fie scurt, să nu existe
dubii sau ambiguităţi în formularea propoziţiilor de răspuns.
Itemi de completare cuprind un enunţ incomplet care solicită completarea de spaţii libere cu 1 – 2
cuvinte, în concordanţă cu sensul enunţului. Recomandările metodologice privind construcţia acestor tipuri de
itemi sunt: spaţiul liber nu va fi pus la începutul propoziţiei, iar dacă într-o frază există mai multe răspunsuri
de completare ce trebuie găsite, acestea trebuie să aibă aceeaşi lungime.
Intrebările structurate cuprind mai multe subintrebari (de tip obiectiv, semiobiectiv sau minieseu)
legate printr-un element comun. Modul de prezentare include: un material - stimul (texte, date, diagrame,
grafice, etc.); subîntrebari; date suplimentare; alte subîntrebări ajutătoare. Ele solicită realizarea unor operaţii
de analiză, sinteză, formulare de ipoteze, judecăţi de valoare. Recomandarea metodologică a construcţiei

53
întrebărilor structurate este ca răspunsul la fiecare subîntrebare să nu fie dependent de corectitudinea
răspunsului la subîntrebarea precedentă.
Itemi subiectivi dispun de următoarele caracteristici: forma tradiţională de evaluare; uşor de construit;
solicită răspunsuri deschise; evaluează procese cognitive de nivel înalt; verifică obiective care vizează
creativitatea, originalitatea. Ca dezavantaje, sunt recunoscute : fidelitate şi validitate scăzută; necesită scheme
de notare complexe şi greu de alcătuit; corectarea lor necesită mai mult timp.
Rezolvarea de probleme (situaţii problemă) solicită implicarea într-o activitate nouă, diferită de cele
de învăţare curentă, menită să rezolve o situaţie-problemă. Prin intermediul acestor item pot fi evaluate
elemente de gândire convergentă şi divergentă, operaţii mentale complexe (analiză, sinteză, evaluare, transfer,
etc.).
Itemi de tip eseu solicită elevilor să construiască, să formuleze un răspuns liber, respectiv un text în
conformitate cu un set de cerinţe date. Aceşti itemi pot fi de tip eseu structurat / semistructurat – răspunsul
aşteptat este dirijat, orientat şi ordonat cu ajutorul unor cerinţe, indicii, sugestii, de exemplu, o compunere /
un eseu după un plan de idei. Eseul liber (nestructurat) valorifică gandirea creativă, originalitatea,
creativitatea, nu impune cerinţe de structură.
Toate tipurile de itemi se pot regăsi în probă scrisă. Prin probele scrise, respectiv prin itemii acestora,
trebuie evidenţiată relaţia dintre ceea ce se evaluează, conţinuturile predate şi obiectivele urmărite.
Probele practice includ: lucrări de laborator, de atelier şi activităţi practice diverse (pedagogice, de
clinică medicală, agricole, veterinare, desene, teme pentru acasă, rapoarte de cercetare, observaţii la
microscop, disecţii, efectuarea unor probe sportive, învăţarea/exersarea la un instrument muzical, utilizarea de
unelte; creaţiile artistice sau profesionale, dactilografierea sau stenografierea s.a. ).Probele practice sunt
utilizate pentru verificarea conţinutului experimental şi practic al instruirii.
Fişele de activitate personală a elevilor privesc, în principal, activitatea de lectură şi de muncă
independentă cu sarcini multiple: de învăţare eficientă (pt. lecţiile de dobândire de cunoştinţe); de exerciţii -
consolidare, îmbogăţirea vocabularului de specialitate (pentru lecţiile de recapitulare); de activităţi vizând
formarea intelectuală a elevilor şi/sau pentru formarea de priceperi şi deprinderi. Sunt utilizate atât ca
mijloace de învăţare, cât şi ca probe de evaluare, constituind, mai cu seamă, într-o evaluare longitudinală,
„piesele de rezistenţă” ale portofoliului de evaluare, incluzând fişele de muncă independentă şi fişele de
lectură.
Portofoliul reflectă dobândirea unor competenţe la o anumită disciplină şi într-un timp determinat. Este
un instrument complex care reuneşte într-un dosar toate elementele reprezentative pentru activitatea de
învăţare desfăşurată:
- fişe efectuate pe parcursul tuturor tipurilor de lecţii: fişe de învăţare eficientă (pt.lecţiile de dobândire de
cunoştinţe); fişe de exerciţii - consolidare, îmbogăţirea vocabularului de specialitate (pentru lecţiile de
recapitulare); fişe de activităţi de formare intelectuală a elevilor (pentru lecţiile de formare de priceperi şi
deprinderi);
- lucrările aplicative ale elevului (activităţi practice, referate, eseuri, lucrări prezentate la diferite cercuri
sau comunicări ştiinţifice, proiecte, investigaţii, microcercetări);
- casete audio-video privind activităţi de învăţare în situaţii diferite;
- grafice, hărţi, diagrame realizate de elevi;
- probe de evaluare - lucrări de control (probele scrise, teste);
- aprecieri ale profesorilor asupra activităţii elevului; sfaturi, comentarii;
- judecăţi personale, mărturii ale propriilor reflexii, autoevaluări asupra propriilor metode de lucru; măsuri
luate pentru ameliorarea învăţării.

Date fiind avantajele şi dezavantajele fiecărei forme de examinare, experienţa demonstrează utilitatea
îmbinării lor.
Cerinţe comune tuturor formelor de examinare:
- să se realizeze frecvenţa şi ritmicitatea notării;
- alegerea metodei şi a procedeelor adecvate materiei, în concordanţă cu tipurile de rezultate măsurate
- îmbinarea mai multor metode şi tehnici în vederea verificării unui anumit tip de rezultat.

54
Evaluarea asistată de calculator
Impactul tehnologiei informatice asupra procesului de învăţământ, respectiv asupra activităţilor sale de
bază – predare/învăţare, evaluare – cunoaşte, până în prezent, mai multe direcţii de aplicaţii.
- Computer Assisted Management (conducerea învăţământului): constă în utilizarea acesteia (tehnologiei
informatice) pentru rezolvarea unor probleme cu caracter administrativ;
- Computer-Asisted Learning & Instruction (instruire asistată de calculator, IAC): presupune utilizarea
nemijlocită a calculatorului în procesul predării şi pe timpul lucrărilor de laborator.
- Computer Based Training (exersare-învăţare asistată de calculator): subiectului i se pun la dispoziţie
programe specializate (de tip drill and practice) care-l ajută să-şi fixeze cunoştinţele însuşite anterior.
- Computer Assisted Testing (verificare realizată cu ajutorul calculatorului): presupune existenţa unor
programe capabile să testeze nivelul de pregătire al subiecţilor şi să evalueze răspunsurile acestora.
Aceste tipuri de programe pot fi incluse fie în lecţiile recapitulative, fie în predările curente, pentru fixarea
cunoştinţelor transmise. Trebuie precizat faptul că nu se poate pune problema transferării exclusive a sarcinii
testării pe seama software-ului, profesorul având nevoie şi de contactul direct cu subiectul, pentru aprecierea
progreselor înregistrate pe parcursul instruirii, şi poate nu atât în ceea ce priveşte acumularea efectivă de
cunoştinţe, cât sondarea capacităţii de judecată a acestuia, de corelarea şi de interpretarea fenomenelor. De
asemenea, gesturile încurajatoare ale evaluatorului nu pot fi suplinite de calculator.
Dintre tehnicile prezentate, itemii cu alegere multiplă nu reprezintă sarcini complexe şi, cei mai mulţi
educatori consideră că evaluarea autentică se realizează în moduri ceva mai complexe, dar mult mai eficace:
aplicarea cunoştinţelor analitice dobândite; capacitatea/abilitatea de integrare a ceea ce au înţeles;
disponibilitatea de a lucra în grup; capacităţi de exprimare orale şi scrise ş.a. Întrucât „evaluarea autentică
evaluează abilităţile elevilor într-un context real”(note -3). Evaluarea autentică se realizează la clasă prin
îmbinarea metodelor clasice de evaluare (lucrări scrise, probe orale, probe practice) cu metode
complementare: observarea sistematică a comportamentului elevilor, investigaţia, proiectul, portofoliul,
evaluarea asistată de calculator, autoevaluarea.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)


1. Precizaţi criteriile de evaluare introduse în formularea obiectivelor operaţionale
2. Enumeraţi forme de examinare orală
3. Enumeraţi tipuri de probe scrise
4. Explicaţi în ce constau calităţile unei probe (test)
5. Stabiliţi etapele elaborării unei probe scrise
6. Clasificaţi itemii de evaluare, în funcţie de gradul lor de obiectivitate
7. Precizaţi în ce constau metodele de evaluare alternative (fişe de activitate personală, portofoliul, evaluarea
asistată de calculator)

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV
EFECTELE APRECIERII (NOTĂRII) REZULTATELOR ŞCOLARE

Capitolul 1

3 Popham, J.W. Classroom Assessment, Allyn and Bacon, Boston, 1995


Torrance, H. (coord.), Evaluating Authentic Assessment, Open University Press, London, 1996
Torrance, H. (1993). Combining Measurement-Driven Instruction with Authentic Assessment: Some Initial Observations of National
Assessment in England and Wales. Educational Evaluation and Policy Analysis v15 n1 p81-90 Spr 1993. Autorul evidenţiază că
evaluarea este interesată de identificarea mecanismelor-cheie prin care să se asigure monitorizarea şi intervenţia în procesul
educaţional.
http://www.positivepractices.com/Assessment/AuthenticAssessment1994.html
http://www.pedagonet.com/other/authentique.htm, http://www.recitmst.qc.ca/jardin/evaluationauthentique.html

55
SISTEME ŞI CRITERII DE APRECIERE A REZULTATELOR ŞCOLARE

Obiective:
La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:
- să precizaţi în ce constau principalele sisteme de apreciere a rezultatelor şcolare;
- să identificaţi avantaje şi dezavantaje pentru fiecare sistem
- să propuneţi criterii de apreciere în cadrul fiecărui sistem de notare

³Concepte cheie: notare numerică, notare literală, notare prin calificative, notare prin culori

O primă distincţie se face între: note, propoziţii, calificative; exprimare nonverbală, ectosemantică. Putem
determina modele de apreciere în care judecăţile sunt exprimate prin cifre, litere, calificative, culori.
Clasificarea constituie ea însăşi un sistem de apreciere.

NOTAREA NUMERICĂ: cifre ordonate pe o scală metrică; două aspecte explică existenţa mai multor
modele:
- semnificaţia mărimii cifrelor prin care se exprimă aprecierea, respectiv mărimea celor două segmente
prin care se delimitează starea de reuşită de starea de eşec. La noi, segmentul ce caracterizează reuşita
are şase valori, iar cel ce caracterizează eşecul are patru valori.
- scala notelor însăşi.
1. 10 trepte în România, Finlanda
2. 7-8 trepte în cele mai multe sisteme
3. 1-5 sau 5-1
4. alte scale: 10-20 note în Franţa, 13 note în Danemarca.
Avantaje şi limite:
- sub raportul utilizării lor, scalele cu 7-8 trepte permit o apreciere cu precizie a notării, fără dificultăţile pe
care le implică notarea mai mare de 10 trepte.
- cea mai precisă evaluare este scala binară admis/respins; ca şi scala cu trei trepte, permite o diminuare a
erorilor de apreciere, dar nu permite o nuanţare.

NOTAREA LITERALĂ este specifică ţărilor anglo-saxone. Ordinea alfabetică e corelată cu ordinea
descrescătoare a rezultatelor:
A- foarte bune
B- bune
C- medii
D- slabe
E- nesatisfăcătoare
F- foarte slabe
Există variaţii de la un sistem la altul, astfel, în SUA, Teste standardizate şi etalonate stabilesc, în funcţie de
un punctaj, nota literală, astfel:
A– 100 de puncte (excelent)
B- 80-90 de puncte (bun)
C- 70-80 de puncte (mediu)
D- 60-70 de puncte (slab)
E- 50-60 de puncte (eşec)
Sub 50 de punte: eşec. Altă determinare: 3 trepte, respectiv:
H- Honor: performanţe foarte bune;
S- Satisfaction: satisfăcător, mediu;
U- Unsatisfaction: nesatisfăcător.
Nu există bacalaureat, ci se eliberează un certificat pe baza creditelor. Admiterea în învăţământul superior se
face pe baza următoarelor criterii:
- număr de credite (condiţie cantitativă);

56
- condiţie calitativă: se admit numai creditele A şi B;
- recomandări profesori;
- probe, teste psihologice, medicale, cunoştinţe practice.
NOTAREA PRIN CALIFICATIVE este folosită mai rar ca notarea numerică sau literală.
- Alternativă la notarea numerică şi literală, modalitate auxiliară a sistemului oficial de notare prin
convertirea notelor în calificative.
- 4-5 trepte: excepţional, foarte bine, bine, suficient, nesatisfăcător.
- Performanţele sunt marcate pe o curbă de distribuţie care pune în evidenţă grupul cu performanţe
înalte, medii, scăzute (v. Curba lui Gauss).
- Forma cea mai simplă este cea binară: admis/respins.
NOTAREA PRIN CULORI este unul din sistemele de notare cele mai vechi; acum este restrâns, fiind cel
mai utilizat în învăţământul preşcolar. La Drept: bile negre – nesatisfăcător
Bile roşii – nivel mediu
Bile albe – performanţă foarte bună.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)


1. Enumeraţi principalele sisteme de apreciere a rezultatelor elevilor
2. Precizaţi în ce constă semnificaţia mărimii cifrelor în cadrul sistemului de apreciere numeric.
3. Care este sistemul cu cea mai precisă evaluare? În ce constă dezavantajul acesteia?
4. Cum se corelează tipurile de rezultate şcolare cu ordinea literelor, în cadrul sistemului de notare
literal?
5. Care este semnificaţia culorii roşii, în sistemul de notare prin culori?

Test pentru autoevaluare


a. Starea de reuşită în cadrul sistemului numeric românesc are
i. două trepte
ii. şase trepte
iii. patru trepte
iv. cinci trepte
v. zece trepte

b. Dificultăţile cele mai mari de notare le are scala numerică


i. cu cinci trepte
ii. cu două trepte
iii. cu zece trepte
iv. cu mai mult de zece trepte

c. În învăţământul preşcolar este utilizată frecvent notarea prin calificative.


i. adevărat
ii. fals

Răspunsuri: 1b, 2d, 3b

Temă de lucru
Întocmiţi un studiu (referat) cu tema „Sisteme de evaluare a rezultatelor şcolare în ţările lumii”
Resurse www:
http://evaluation.wmich.edu

Capitolul 2
DISTORSIUNI ÎN APRECIEREA REZULTATELOR ŞCOLARE. MODALITĂŢI DE
REDUCERE A SUBIECTIVISMULUI ÎN APRECIEREA REZULTATELOR ŞCOLARE

57
Obiective:
La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:
- să identificaţi variabile care influenţează obiectivitatea notării;
- să caracterizaţi principalele stiluri de notare deficitară, în funcţie de principalele criterii: profesorul ca
evaluator, trăsături de personalitate, expectaţiile sale ca evaluator;
- să denumiţi tipuri de erori produse în evaluarea rezultatelor elevilor, în funcţie de diferite
circumstanţe (de rol, de ordine, de contaminare);
- să explicaţi cum determină statutul şcolar al elevilor distorsiuni în aprecierea rezultatelor şcolare;
- să enumeraţi modalităţi de reducere a divergenţelor în notarea rezultatelor şcolare;

³Concepte cheie: notarea strategică, notarea sancţiune, notarea speculativă, notarea etichetă, efectul
halo, efectul de anticipaţie, efectul de rol, efectul de contrast, efectul de contaminare, eroarea logică

Obiectivitatea notării rezultatelor şcolare este afectată de anumite circumstanţe care sunt
responsabile de variaţii semnificative, întâlnite fie la acelaşi examinator în momente diferite
(variabilitatea intraindividuală), fie la examinatori diferiţi (variabilitatea interindividuala), la care se
adaugă o serie de variabile dependente de contextul şcolar.

Personalitatea şi atitudini ale evaluatorului constituie sursă de divergenţe în apreciere. Incidenţa acestora
asupra acţiunilor evaluative se poate produce în următoarele situaţii: a) profesorul ca realizator al procesului
de instruire şi b) profesorul ca examinator.
Stilurile deficitare promovate de profesori ca evaluatori sunt variate:
- notarea strategică se manifestă în tendinţa de subapreciere a performanţelor elevilor – din cauza
mentalităţii potrivit căreia „notele de 9 sau 10 nu sunt pentru elevi” sau că notele prea mari acordate
în prima parte a anului şcolar ar reduce capacitatea de mobilizare la efort;
- notarea „sancţiune” se concretizează în aprecierea rezultatelor elevilor prin note sub limită („1”,
„2”), pentru atitudini sau fapte (şoptitul, copiatul etc.) care nu au legătură cu nivelul de pregătire;
- notarea „speculativă” constă în sancţionarea prin notă a unor erori sau lipse de cunoştinţe, chiar şi
atunci când acestea nu au fost asimilate de marea majoritate a elevilor clasei sau nu constituie
concepte-cheie, vizate de obiectivele programei;
- notarea „etichetă” – este urmarea unei păreri favorabile/nefavorabile despre un elev, reflectată în
tendinţa de menţinere în „zona valorică” în care s-a aflat o perioadă, fără a ţine seama de evoluţia sa
ulterioară.

Trăsături de personalitate ale profesorului îşi găsesc expresia în „ecuaţia personală a examinatorului”
sau în „eroare individuală constantă” şi care se manifestă în actul evaluativ ca fiind: sever/indulgent,
constant/fluctuant, capricios (cu toane), prietenos/distant etc.
Expectaţiile sau „aşteptări ale evaluatorului” influenţează aprecierile privind rezultatele şcolare în
două moduri, în funcţie de tipul reprezentărilor pe care profesorul şi le-a format cu privire la potenţialul de
învăţare al unor elevi:

a) „efectul halo” exprimă tendinţa de a supraaprecia rezultatele unor elevi sau de a trece cu vederea
unele greşeli sau rezultate slabe, sub influenţa impresiei generale bune despre aceştia.
b) „efectul de anticipaţie” este cunoscut şi sub denumirea de „efectul pygmalion” sau „efectul oedipian”
se află în directă legătură cu presupoziţia conform căreia „expectanţele/predicţiile se (auto)împlinesc”
şi reflectă subaprecierea performanţelor elevilor, ca urmare a părerii nefavorabile pe care educatorul
şi-a format-o despre capacităţile acestora.

Diversele circumstanţe în care se realizează actul evaluativ constituie, alături de variabilele de


personalitate, alte surse de divergenţe în aprecierea rezultatelor şcolare. Dintre acestea sunt evidenţiate:
efectul de rol, de contrast, de ordine.

58
- efectul de rol apare în circumstanţele în care educatorul raportează factorilor decidenţi, de care este
„dependent”, coeficientul de promovabilitate; asemenea cerinţe antrenează deformarea evaluării, prin
tendinţa de apreciere indulgentă a performanţelor elevilor;

- efectul de contrast sau efectul de ordine apare ca urmare a accentuării diferenţelor de nivel dintre
performanţele unor elevi; lucrări sau răspunsuri orale sunt apreciate mai bine dacă urmează după
unele mai slabe sau mai exigent, mai sever, dacă urmează după unele mai bune;

- efectul de contaminare sau de ancorare se poate referi la o dependenţă între evaluări (lucrări) care se
succed, în sensul că aprecieri obţinute anterior exercită o atracţie a celor următoare, acestea tinzând să
se apropie de cele anterioare, chiar dacă nivelul rezultatelor este diferit; este cazul situaţiei în care
cunoaşterea notelor atribuite de alţi evaluatori influenţează aprecierea unui evaluator.

- Eroarea logică sau eroarea constantă constă în substituirea obiectivelor şi a parametrilor importanţi
ai evaluării prin obiective secundare, cum ar fi acurateţea şi aşezarea în pagină, efortul depus de elev,
gradul de conştiinciozitate etc.

Statutul şcolar al elevilor generează circumstanţe ce sunt surse de distorsiuni în aprecierea rezultatelor
şcolare, în funcţie de tipul de clasă/şcoală de provenienţă; astfel, apartenenţa la o şcoală foarte bună conferă
avantaje, elevii de aici fiind apreciaţi mai generos şi invers, provenienţa dintr-o şcoală cu rezultate mai slabe
atrage o apreciere mai severă.
Variabilitatea aprecierilor poate fi determinată fie de câte un factor singular prezentat mai sus, fie de un
complex de doi sau mai mulţi factori.

Reducerea divergenţelor în notare poate fi realizată „a priori” sau „a posteriori”; printre modalităţile
sugerate, menţionăm: alegerea unei scale de notare adecvată, adoptarea unui barem de notare, elaborarea de
descriptori de performanţă; multicorectarea (de către cel puţin doi corectori), „ajustarea” notelor (reglarea
sistemului de notare a doi corectori care au apreciat foarte diferit aceeaşi lucrare), consensul în utilizarea
scalei de notare, ca şi în poziţionarea performanţei acceptabile.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)


4. Care sunt principalele variabile care influenţează obiectivitatea notării
5. Caracterizaţi principalele stiluri de notare deficitară, în funcţie de principalele criterii: profesorul ca
evaluator, trăsături de personalitate, expectaţiile sale ca evaluator
6. Denumiţi tipuri de erori produse în evaluarea rezultatelor elevilor, în funcţie de diferite circumstanţe (de
rol, de ordine, de contaminare)
7. Explicaţi cum determină statutul şcolar al elevilor distorsiuni în aprecierea rezultatelor şcolare
8. Enumeraţi modalităţi de reducere a divergenţelor în notarea rezultatelor şcolare

Test pentru autoevaluare


I. Stabiliţi valoarea de adevăr a următoarelor propoziţii:
1. Anumite circumstanţe sunt responsabile de variaţii semnificative la acelaşi examinator.
2. Notarea strategică se manifestă în tendinţa de supraapreciere a performanţelor elevilor
3. „Efectul halo” exprimă tendinţa de a supraaprecia rezultatele unor elevi
4. Efectul de contrast mai este cunoscut şi sub denumirea de efect halo
5. Lucrările sau răspunsurile orale sunt apreciate mai bine, dacă urmează după unele mai slabe
(efect de ordine)
6. Provenienţa dintr-o şcoală cu rezultate mai slabe atrage o apreciere mai indulgentă.

II Marcaţi răspunsul considerat corect:

59
1. Acurateţea şi aşezarea în pagină, efortul depus de elev, gradul de conştiinciozitate primează faţă de
obiectivele evaluării în:
a. eroarea logică
b. efectul de ordine
c. efectul halo
d. notarea etichetă
e. efectul de ancorare

2. Subaprecierea performanţelor elevilor, ca urmare a părerii nefavorabile pe care educatorul şi-a


format-o despre capacităţile acestora caracterizează:

a. eroarea logică
b. efectul de ordine
c. efectul halo
d. efectul pygmalion
e. efectul de ancorare

Răspunsuri:
II. 1A, 2F, 3A, 4F, 5A, 6F
III. 1a, 2d

Capitolul 3
VALORIFICAREA EVALUĂRILOR PRIVIND REZULTATELE ŞCOLARE PENTRU
AMELIORAREA PROCESULUI DIDACTIC

Obiective:
La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:
- să diferenţiaţi principalele tipuri de prelucrări a rezultatelor şcolare
- să prezentaţi organizarea datelor şi a rezultatele unei probei de evaluare într-o fişă de centralizare
- să efectuaţi o fişă pentru analiza de conţinut a probei de evaluare
- să propuneţi criterii de comparaţie între evaluările operate de persoane diferite (nota profesorului
clasei, evaluare externă)
- să enumeraţi principalii indicatori statistici utilizaţi în prelucrarea rezultatelor: tabelul rezultatelor,
media aritmetică, modul, raportul, mediana
- să calculaţi indicatorii statistici pentru o situaţie dată
- să comentaţi semnificaţiile valorilor obţinute, în funcţie de indicatori.

³Concepte cheie: tabelul rezultatelor, media aritmetică, modul, raportul, mediana

Prelucrarea şi analiza rezultatelor probelor de evaluare


Acţiunea de evaluare nu se încheie cu notarea. Multe alte judecăţi valorice sunt emise/ mai pot fi
emise prin prelucrarea datelor. Acest proces permite desprinderea unor concluzii utile, identificarea unor
fenomene ce privesc randamentul şcolar.
Tehnicile de prelucrare sunt foarte apropiate celor utilizate în prelucrarea unor investigaţii ştiinţifice,
deoarece implică utilizarea aparatului matematico-statistic; sunt accesibile profesorilor de orice specialitate şi
permit organizarea şi prezentarea datelor în tabele, reprezentări grafice cu o mare putere de sugerare.
Precauţiile utilizării tehnicilor statistice de prelucrare a rezultatelor probei de verificare vizează faptul că
semnificaţiile acestora se pot deosebi de cele utilizate în alte domenii de activitate. În mod curent, profesorul

60
realizează asemenea operaţii pentru grupuri mici de elevi; cercetările pe grupurile mici nu sunt atât de
concludente ca pe grupurile mari.
TIPURI DE PRELUCRĂRI:
1. Organizarea datelor şi a rezultatelor probei de evaluare
2. Prelucrare statistică

1.Organizarea datelor şi a rezultatelor probei de evaluare


a) utilizarea unor fişe de organizare a probei pe următoarea structură: obiectivele şi
conţinuturile supuse verificării; sarcinile de lucru introduse în probă; consemnarea
rezultatelor.

b) Analiză de conţinut a probei, cu evidenţierea datelor următoare:


Răspunsuri Greşeli tipice Frecvenţa lor
satisfăcătoare nesatisfăcătoare

c) Comparaţie între evaluările operate de persoane diferite, prin mai multe modalităţi:
ELEVI NOTE
S P E
1
.
.
Total valori 140 120 108
Media notelor 8,20 8 7,90
Nota modală 9 8 8
- nota cu frecvenţa cea mai mare -
Amplitudinea notelor 10-4 10-4 10-4
- diferenţa dintre nota cea mai mare
şi nota cea mai mică -
S – ultima notă sumativă
P – nota profesorului
E – evaluare externă

Sunt modele posibile de fişe, este necesară prelungirea activităţii de evaluare prin prelucrare statistică
şi de conţinut a rezultatelor probei, degajând concluziile menite să autoregleze activitatea profesorului în
perioada următoare.

2.Prelucrare statistică

TABELUL REZULTATELOR :
Note 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1
Nr. elevi 4 9 10 8 4 3 2 - - -

De aici se realizează toate celelalte operaţii de prelucrare statistică:


- calculul mediei aritmetice
- nota modală (nota cu frecvenţa cea mai mare)
- întinderea scalei notelor
- amplitudinea scalei

61
MEDIA ARITMETICĂ este o mărime relativă ce poate fi calculată atât pentru seriile simple, cât şi
pentru cele cu frecvenţe.
1. Media aritmetică simplă
- este rezultanta a mai multor măsurători (rezultate individuale) pe o perioadă determinată; este dată de
câtul dintre suma acestor valori şi numărul lor: x = Σ xi
n
2. Media aritmetică ponderată
- se calculează pentru seriile cu frecvenţe, adică în cadrul clasei sunt mai mulţi elevi cu aceeaşi notă.
- Formula de calcul pentru seriile cu frecvenţe este: x = Σ xi fi
Σfi
Exemplu:
Notele de 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10 au următoarele frecvenţe:
2, 6, 11, 14, 25, 14, 8

x = (4*2)+(5*6)+(6*11)+(7*14)+(8*25)+(9*14)+(10*8) = 38+66+98+200+126+80 = 608 = 7.60


2+6+11+14+25+14+8 80 80

MODULUL (modulul, dominanta, nota modală) este nota cu frecvenţa cea mai mare.
- este determinat din tabel, prin citirea seriei, nu din calcule;
RAPORTUL n/N se referă la o parte a grupului, raportat la total
Ex.: Din 36 de elevi, au promovat 33: n/N = 33/36.
PROCENTUL este valoarea raportului exprimată în procente; exprimă ponderea unei valori în mărimea
totală.
Ex. : Procentul elevilor promovaţi este n/N * 100 = 32/ 34 *100 = 94, 1 %.

MEDIANA este valoarea centrală a unei serii ordonate care împarte această serie în două părţi egale;
- este o medie de poziţie: acea valoare a rezultatelor, pentru care jumătate din elevi au obţinut rezultate mai
mari sau egale decât ea.
Pentru o serie simplă (simetrică, cu aceeaşi frecvenţă):
- cu număr impar de termeni: mediana este termenul din mijloc.
10 9 8 7 5
- cu număr par de termeni: mediana este media celor doi termeni din mijloc.
10 9 8 7 5 4
15:2= 7,50

În etapele următoare aplicării unei probe, tehnicile de evaluare utilizate de cadrele didactice trebuie să
fie orientate pe selectarea şi organizarea conţinutului activităţilor, astfel încât acesta să fie adaptat şi predat în
concordanţă cu capacitatea de învăţare caracteristică grupului de subiecţi. Evaluările întreprinse sistematic
favorizează acţiuni operative de valorificare-monitorizare, asigură cunoaşterea efectelor pe care modul de
predare le produce asupra învăţării şi favorizează adoptarea măsurilor adecvate pentru
optimizarea/transformarea procesului de predare-învăţare. Susţinând (îmbogăţind, ameliorând) învăţarea şi
predarea, activitatea de evaluare poate fi privită mai mult ca evaluare pentru învăţare şi evaluare pentru
predare decât ca modalitate de control, devenind, în sens autentic, parte integrantă a procesului didactic.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)


1. Enumeraţi principalele tipuri de prelucrări a rezultatelor şcolare
2. Prezentaţi organizarea datelor şi a rezultatele unei probei de evaluare într-o fişă de centralizare
3. Efectuaţi o fişă pentru analiza de conţinut a probei de evaluare
4. Propuneţi criterii de comparaţie între evaluările operate de persoane diferite (nota profesorului clasei,
evaluare externă)
5. Enumeraţi principalii indicatori statistici utilizaţi în prelucrarea rezultatelor

62
6. Calculaţi media, mediana, modul pentru rezultatele unei probe de control ale cărei rezultate se
prezintă astfel:

Note 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1
Nr. elevi 4 2 5 6 4 2 1 1 - 1

7. Comentaţi semnificaţiile valorilor obţinute, în funcţie de indicatorii statistici calculaţi

Test pentru autoevaluare


1. Analiza greşelilor tipice este realizată prin:
a. tabelul rezultatelor
b. fişa de organizare a probei
c. analiza de conţinut a probei
d. media aritmetică
e. modul
2. Nota cu frecvenţa cea mai mare este dată de:
a. media aritmetică
b. modul
c. raport
d. amplitudine
e. analiza de conţinut a probei

Răspunsuri: 1c, 2b

7.EXEMPLE DE TESTE DE AUTOEVALUARE DIN TOATĂ MATERIA


pentru evaluarea cunoştinţelor la TMI şi TME

MODIFIED TRUE/FALSE
Stabiliţi valoarea de adevăr a următoarelor propoziţii sau fraze:

1. „Procesul de învăţământ este singura formă de organizare a activităţii instructiv-educative”


e. Adevărat
f. Fals

2. Raportarea rezultatelor la obiectivele/finalităţile procesului de învăţământ relevă calitatea funcţionării


componentelor sale.
a. Adevărat
b. Fals

3. Obiectul de studiu al didacticii este formarea personalităţii elevului.


a. Adevărat
b. Fals

4. Intenţionalitatea procesului de învăţământ se concretizează obiective instructive şi educative.


a. Adevărat
b. Fals

5. Principiile procesului de învăţământ constituie normativitatea activităţii didactice.


a. Adevărat
b. Fals

63
6. Principiul însuşirii active şi conştiente mai este cunoscut şi sub denumirea de principiul intuiţiei.
a. Adevărat
b. Fals

7. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor este un principiu care vizează conţinutul învăţământului.
a. Adevărat
b. Fals

8. O metodă de învăţământ poate deveni, într-o situaţie nouă, procedeu al altei metode.
a. Adevărat
b. Fals

9. Metoda explicaţiei se bazează pe demersul raţionamentului inductiv (de la exemple, cazuri


particulare, la definiţii).
a. Adevărat
b. Fals

10. Prin utilizarea metodelor cu caracter expozitiv, activitatea elevilor este redusă.
a. Adevărat
b. Fals

11. Învăţarea prin descoperire se bazează pe mai multe tipuri de raţionament.


a. Adevărat
b. Fals

12. Problematizarea este o variantă modernă a conversaţiei euristice.


a. Adevărat
b. Fals

13. Modelul utilizat în metoda modelării poate fi un obiect concret, la dimensiuni reale.
a. Adevărat
b. Fals

14. În activităţile bazate pe acţiune directă (operaţionale), sunt utilizate ca metode învăţământ observarea
şi modelarea.
a. Adevărat
b. Fals

15. Descoperirea pe cale deductivă utilizează ca procedeu metoda explicaţiei.


a. Adevărat
b. Fals

16. Asigurarea conexiunii inverse este o etapă a lecţiei mixte. Verificarea şi evaluarea rezultatelor de la
sfârşitul lecţiei se bazează pe conexiunile inverse de pe parcursul orei.
a. Adevărat
b. Fals

64
17. În condiţiile evaluării formative (continue), proba de evaluare scrisă trebuie să realizeze clasificarea
elevilor după notele obţinute.
a. Adevărat
b. Fals

18. Evaluarea formativă se realizează prin verificarea tuturor elevilor din întreaga materie.
a. Adevărat
b. Fals

19. Un test poate fi utilizat în toate metodele de evaluare (orale, practice, scrise)
a. Adevărat
b. Fals

MULTIPLE CHOISE

1. Obiectul de studiu al Teoriei instruirii (Didacticii generale) este dat de:


c. activitatea de învăţare
d. metodele de învăţământ
e. procesul de învăţământ
f. activitatea de predare
g. proiectarea didactică

2. Precizaţi componentele principale (fundamentale) în procesul de învăţământ:


a. metode, tehnici, strategii
b. resurse tehnico-materiale
c. predarea, învăţarea, evaluarea
d. conţinutul şi timpul de învăţare
e. resursele umane şi relaţiile pedagogice stabilite între acestea

1. Completaţi cu atributul corespunzător: „Procesul de învăţământ are caracteristica unui proces unui
proces ………………unitar.”
a) bilateral
b) unilateral
c) multilateral
d) integral
e) parţial

2. Desemnaţi caracteristica principiilor didactice exprimată prin formularea: ”Legităţile procesului de


învăţământ au în vedere toate componentele procesului de învăţământ ca sistem unitar”.
a) caracter normativ
b) caracter sistematic

65
c) caracter general
d) caracter dinamic

3. Cerinţe privind implicarea elevilor în procesul de învăţământ prin efort de gândire şi efort personal de
integrare a noilor cunoştinţe în sistemul cunoştinţelor anterioare sunt formulate prin:
a) principiul accesibilităţii cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor
b) principiul sistematizării şi continuităţii în învăţământ
c) principiul însuşirii temeinice
d) principiul însuşirii active şi conştiente a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor
e) principiul unităţii dintre senzorial şi raţional în procesul de învăţământ

4. Însuşirea de cunoştinţe, formarea de capacităţi intelectuale se realizează într-un timp foarte scurt prin
utilizarea:
a) metodelor de comunicare orală
b) metodelor de comunicare scrisă
c) metodelor de descoperire
d) metodelor bazate pe contactul cu realitatea
e) metodelor bazate pe acţiune directă

5. Metoda cu ajutorul căreia, prin întrebări succesive, elevii sunt conduşi spre dobândirea de cunoştinţe
noi este:
a) problematizarea
b) conversaţia euristică
c) conversaţia introductivă
d) conversaţia de clasificare
e) conversaţia de aprofundare

6. Transmiterea unei cantităţi mari de informaţie într-un timp foarte scurt este un avantaj pe care-l oferă
utilizarea:
a) conversaţiei euristice
b) problematizării
c) exerciţiului
d) expunerii
e) demonstraţiei

7. Perceperea materialului didactic este bine să se facă prin intermediul a cât mai multor analizatori.
Aceasta este o cerinţă comună pentru:
a) metoda exerciţiului şi principiul însuşirii temeinice
b) metoda demonstraţiei şi principiul corelaţiei dintre senzorial şi raţional (principiul intuiţiei)
c) metoda explicaţiei şi principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale (principiul
accesibilităţii)
d) metoda modelării şi principiul legării teoriei de practică
e) metoda jocului de rol şi principiul conexiunii inverse

8. Formarea priceperilor şi a deprinderilor se realizează prin:


a) metoda conversaţiei catehetice

66
b) metoda demonstraţiei
c) metoda explicaţiei
d) metoda exerciţiului
e) metoda problematizării

9. Stabiliţi care din afirmaţiile de mai jos nu caracterizează mijlocele de învăţământ:


a) mijloacele de învăţământ îndeplinesc funcţii formative şi informative
b) mijloacele audio-video dezvoltă operaţiile de abstractizare şi generalizare
c) mijloacele de învăţământ susţin activitatea independentă

10. Organizarea procesului de învăţământ pe clase şi lecţii este iniţiat de:


a) J.A. Comenius
b) J.J. Rousseau

11. Precizaţi metoda de învăţământ care poate constitui procedeu al metodelor de verificare orală:
a) problematizarea
b) exerciţiul
c) conversaţia catehetică
d) conversaţia euristică
e) activitatea cu manualul

12. Utilizarea reprezentărilor grafice sau pe baza unui desen, la tablă, se realizează în cadrul metodei:
a) explicaţiei
b) demonstraţiei
c) exerciţiului
d) conversaţiei
e) studiului de caz

13. Documentul administrativ care asociază elementele programei cu repartizarea de timp considerată
optimă de către profesor pe parcursul anului şcolar este:
a) Planul de învăţământ
b) Planificarea anuală
c) Proiectul de lecţie
d) Proiectul unităţii de învăţare

14. Evaluarea sumativă/cumulativă se realizează:


a) la începutul procesului de învăţământ
b) imediat după începutul noului program
c) imediat după evaluarea formativă
d) la sfârşitul unei structuri unitare din punct de vedere tematic
e) concomitent cu evaluarea formativă, atunci când se pun note

15. Standardele curriculare de performanţă reprezintă un sistem de referinţă ……… pentru toţi elevii,
stabilit la sfârşitul unei perioade de şcolaritate
a) unitar

67
b) combinat
c) facultativ
d) obligatoriu
e) opţional

16. Pentru verificarea conţinutului experimental şi practic al instruirii se utilizează, mai ales, :
a) verificările orale
b) lucrările scrise
c) probe practice
d) metode evaluare alternative (referat, portofoliu)
e) testul docimologic

17. Variabilitatea aprecierilor rezultatelor elevilor, cauzată de influenţa notelor date de alţi profesori, este
o „eroare de evaluare” denumită:
a) efect de contrast
b) efect de anticipaţie
c) efect de contaminare
d) efect blând
e) efect Pygmalion

18. Verificarea tuturor elevilor şi a întregii materii este realizată prin tehnicile strategiei de:
a) Evaluare iniţială
b) Evaluare cumulativă
c) Evaluare formativă

III. Stabiliţi corespondenţa între numărul întrebării şi varianta considerată corectă, după următoarele variante
de răspuns:

f. dacă ambele sunt adevărate şi există relaţie cauzală între ele


g. dacă ambele sunt adevărate, dar nu există relaţie cauzală între ele
h. dacă prima este adevărată şi a doua este falsă
i. dacă prima este falsă şi a doua este adevărată
j. dacă ambele sunt false

Analizaţi conţinutul celor două părţi ale frazei şi stabiliţi legătura dintre ele, notând în faţa numărului
întrebării litera variantei considerată corectă:
____ 1. Teoria generală a procesului de învăţământ poartă denumirea de didactică specială (metodica
predării). Legile generale ale procesului de învăţământ se manifestă în mod specific, la nivelul fiecărei
discipline şcolare.

____ 2. Obiectivele procesului de învăţământ sunt de natură instructivă şi educativă. Intenţionalitatea


procesului de învăţământ este exprimată prin obiectivele pedagogice.

____ 3. Principiile procesului de învăţământ desemnează normele particulare de activitatea didactică.


Principiile procesului de învăţământ sunt abordate în perspectivă sistemică.

68
____ 4. Procedeele didactice sunt tehnici limitate de acţiune. Metodele de învăţământ cuprind un ansamblu
organizat de procedee didactice.

____ 5. Explicaţia se bazează pe demersul raţionamentului deductiv. Metoda demonstraţiei se bazează pe


utilizarea materialului didactic.

____ 6. Metoda problematizării poate fi considerată ca fiind o modalitate de realizare a învăţării prin
descoperire. În activităţile bazate pe acţiune directă (operaţionale), sunt utilizate ca metode învăţământ
observarea şi modelarea.

____ 7. Studiul de caz se bazează pe demersul raţionamentului inductiv (de la particular la general). În
aplicarea metodei studiului de caz, cazul ales trebuie să fie reprezentativ şi să condenseze ceea ce este esenţial
pentru domeniul de analiză.

____ 8. Testele docimologice sunt mijloace de evaluare a rezultatelor. Mijloacele audio-video predispun la o
anumită standardizare şi uniformizare a perceperii şi interpretării realităţii

____ 9. Lecţia mixtă cuprinde toate verigile/etapele reprezentative ale unei activităţi instructiv-educative.
Tipul de lecţie cel mai frecvent întâlnit în practica şcolară este lecţia de dobândire de cunoştinţe.

____ 10. Succesiunea secvenţelor/etapelor unei lecţii este întotdeauna aceeaşi. Dintr-o lecţie introductivă
poate lipsi etapa de verificare a cunoştinţelor anterioare.

____ 11. Standardele de performanţă au rol în reglarea activităţii didactice. Standardele de evaluare
constituie criterii de evaluare pentru cunoştinţe, atitudini şi comportamente testate la sfârşitul unei etape sau
trepte de şcolaritate.

_____ 12. Evaluarea formativă se realizează prin verificarea tuturor elevilor din întreaga materie. Evaluarea
iniţială stabileşte un „diagnostic” pe baza de probe orale şi lucrări scrise.

______ 13. Notarea reciprocă dezvoltă la elevi capacitatea de autocontrol. Asigurarea conexiunii inverse este
o etapă a lecţiei mixte.

______ 14. Lectura programelor şcolare din învăţământul preuniversitar se realizează „pe verticală”.
Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor este un principiu care vizează conţinutul învăţământului.

_____ 15. Unităţile de învăţare se indică prin titluri (teme) stabilite de profesor. Profesorul nu poate modifica
în proiectul unităţii de învăţare activităţile de învăţare din programa şcolară.

69
_____16. Finalul fiecărei unităţi de învăţare presupune evaluare formativă. Rubrica de evaluare menţionează
instrumentele aplicate.

______ 17. Probele scrise permit o bună individualizare a ritmului elaborării răspunsurilor. Probele orale sunt
mari consumatoare de timp.

______ 18. Un test poate fi utilizat numai la probele scrise. Itemii (întrebările) testului de evaluare sunt în
funcţie de obiectivele şi conţinuturile verificate.

_____ 19. Aprecierea rezultatelor elevilor este variabilă. „Efectul blând” este singurul efect care nu produce
erori de apreciere.

______ 20. Sistemele de notare/apreciere sunt numai sisteme numerice. Notarea elevilor trebuie efectuată în
condiţii de obiectivitate deplină.

1 Ausubel, D., Robinson, F., (1981), Învăţarea în şcoală, Bucureşti, EDP, p. 678

70