Sunteți pe pagina 1din 17

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ŞI CERCETĂRII

AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI
FACULTATEA ELECTRONICĂ ŞI TELECOMUNICAŢII
DEPARTAMENTUL TELECOMUNICAŢII

Referat

LA DISCIPLINA: Bazele Statului și Dreptului

Tema: Dreptul Civil

A efectuat
studentul gr. TLC-131 Repeșco Ion

A verificat
Lector universitar superior Bostan Ina

Chişinău 2017

1
Cuprins

Introducere.....................

1.Notiunea de obligatie...........................................................3
1.1. Definitia de obligaţie.......................................................6
1.2. Elementele raportului juridic obligaţional.......................6
1.2.1. Subiectele raportului juridic obligaţional.........................7
1.2.2. Obiectul raportului juridic obligaţional............................8
1.2.3.Continutul raportului juridic obligational.........................9
2.Clasificarea obligaţiei civile................................................10
2.1.Clasificarea obligaţiilor după izvoare.................................10
2.2.Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor...........................11
2.3Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor..................13
2.4.Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor.......................15
2.5.Clasificarea obligaţiilor după raportul cu modalităţile........16

Bibliografie……………………………………………………17

2
INTRODUCERE

Din punct de vedere etimologic,termenul obligatie provine de la cuvintul


latin ,,obligation”,care inseamna ,,a lega”(ligare) pe cineva ,,din pricina”
neexecutarii prestatiei pe care o datora altuia.In acceptiunea sa initiala,termenul
obligatie inseamna o legatura pur materiala(vinculum corporis) intre creditor si
debitor.[1]Astfel daca creditorul nu obtinea obiectul obligatiei de la datornic,avea
dreptul sa-l puna pe debitor sa munceasca in folosul sau,sa-l priveze de libertate
fizica ori sa-l vinda ca sclav pentru a-si satisface creanta.[2]In asa mod,pretul
vinzarii sclavului,ca lucru,inlocuia obiectul obligatiei.Cu timpul notiunea de
obligatie se transforma intr-o legatura materiala (vinculum corporis) in una pur
juridica (vinculum juris),adica incepe sa fie inteleasa ca un raport juridic in temeiul
caruia creditorul poate pretinde depitorului sa execute prestatia,iar in caz de
neexecutare a prestatiei,poate sa recurga in locul inlantuirii debitorului doar la
urmarirea silita asupra bunurilor acestuia.[3]
In vorbirea curenta,termenul obligatie are uneori si intelesul de inscris
constatator al unui raport de creanta,cum ar fi in cazul obligatiunilor emise de
societatile pe actiuni in conditiile art.16 al Legii nr.1134-XII din 02.04.1997
privind societatile pe actiuni,[4]care acorda obligatarilor dreptul preferential fata
de actionari la primirea unei parti din profitul societatii sub forma de dobinda sau
alt profit.
Teoria generala a obligatiilor reprezinta un domeniu de importanta majora
pentru ramura dreptului civil,reglementata,sub aspectele generale,de catre Codul
Civil,iar sub celelalte aspecte particulare,de catre alte acte normative.

[1]Vladimir Hanga,Drept privat roman,Bucuresti,Editura Didactica si Pedagocica,1997,p.345


[2]P.C.Vlachide,Repetitia principiilor de drept civil,vol.II,p.11
[3]Vladimir Hanga,op.cit.,p.345
[4]Monitorul official al Republicii Moldova,nr.38-39/332 din 12.06.1997

3
1.Notiunea de obligatie
1.1.Definitia de obligatie.
Luând ca model Codul civil francez din 1804, care nu a definit noţiunea de
obligaţie, Codul civil român din 1865, ca de altfel şi alte coduri civile europene, ca
cel austriac din 1811, cel elveţian din 1907 sau Codul federal elveţian al
obligaţiilor din 1881 şi apoi din 1911, nu au definit această instituţie juridică.[5]
Acest lucru se explică prin adoptarea de către redactorii codurilor respective a
renumitei definiţii a obligaţiei din INSTITUTELE lui Justinian, care a definit
obligaţia astfel:,,obligatio est juris vinculum quo necesitate adstringimur,alicuius
solvendae rei,secundum nostrae civitatis jura”.
În aceste condiţii, sarcina definirii obligaţiei civile a revenit doctrinei.
Astfel au fost formulate mai multe definiţii:
,,Obligatia este o legatura juridica intre doua sau mai multe persoane,in
virtutea careia,o parte,numita debitor,se obliga fata de alta,numita creditor,la
executarea unei prestatiuni pozitive sau negative,adica la un fapt sau la o
abstentiune”.[6]
,,Obligatia este raportul juridic in temeiul careia o persoana este tinuta sa
dea,sa faca sau sa nu faca ceva in favoarea unei alte persoane”.[7]
,,Raportul juridic de obligatie poate fi definit ca acel raport in baza caruia o
persoana,numita creditor,poate pretinde altei persoane,numita debitor,efectuarea
unei anumite prestatiuni.”[8]
,,Obligatia este raportul juridic in temeiul caruia o persoana,numita
creditor,are dreptul de a pretinde de la alta persoana,numita debitor,o anumita
prestatiune,pe care acesta este indatorat a o indeplini.”[9]

[7]Tudor R . Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag. 9;
[5]Ioan Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1984, pag. 14;
[6]Constantin Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed.
Naţională S. Ciornei, Bucureşti, 1929, pag. 511;
[8]Renee Sanilevici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi, 1976, pag. 2;
[9]Ioan Albu, op. cit., pag. 14;

4
,,Obligatia este raportul de drept civil,in care o parte numita creditor,are
posibilitatea de a pretinde celeilalte parti,numita debitor,sa execute o prestatie sau
mai multe prestatii,ce pot fi de a da,a face sau a nu face,de regula,sub sanctiunea
constringerii de stat”.[10]
,,Obligatia este raportul de drept civil in care o parte,numita creditor,are
posibilitatea de a pretinde celeilalte parti,numita debitor,sa execute o prestatie sau
mai multe prestatii,ce pot fi de a da,a face sau a nu face,de regula,sub
sanctiuneaconstringerii de stat”.[11]
,,Obligatia este raportul juridic in temeiul caruia o persoana numita debitor
este tinuta fata de alta,numita creditor,la datoria de a da,de a face sau de a nu face
ceva,sub sanctiunea constringerii de stat in caz de neexecutare de buna voie”.[12]
,,Obligatia este acel raport juridic in temeiul caruia o persoana-numita
creditor-sa-i faca o prestatie pozitiva sau negative,iar in caz de neindeplinire s-o
poata obtine in mod fortat”.[12]
,,Obligatia in sens larg este,asa dar,acel raport juridic in continutul caruia
intra dreptul subiectului active,numit creditor,de a crere subiectului pasiv,numit
debitor si caruia ii revine indatorirea corespunzatoare de a da,a face sau a nu face
ceva,sub sanctiunea constringerii de stat in caz de neexecutare de bunavoie”.[13]
Prin prisma textului de lege continut in art.512,alin.(1) al Codului
civil,notiunea de obligatie se desfasoara in doua sensuri.In sens larg,prin obligatie
se intelege raportul juridic in virtutea caruia creditorul este in drept sa pretinda de
la debitor executarea unei prestatii ce poate consta in a da,a face sau a nu face
ceva,de regula,sub sanctiunea constringerii de stat.

[10]Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 10;
[11]Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti,
2000, pag. 9;
[12]Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti,
2002, pag. 10;
[13]Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002, pag. 3;

5
Dupa cum se observa,raportul juridic obligational este alcatuit din doua laturi:una
active,formata din dreptul creditorului de a pretinde executarea de la debitor,si a
alta pasiva,formata din indatorirea debitorului de a executa prestatia fata de
creditor.
In sens restrins,termenul de obligatie desemneaza numai latura pasiva a
raportului juridic,adica indatorirea debitorului de a executa prestatia promise
creditorului.

1.2.Elementele raportului juridic obligational.


În literatura de specialitate,raportul juridic este definit ca acea legătură socială,
reglementată de norma juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între
participanţi,determinaţi,legătură ce este susceptibilă de a fi apărată pe calea
coerciţiunii statale.
Raportul juridic civil este o specie de raport juridic – relaţia socială
patrimonială sau nepatrimonială,reglementată de norma de drept civil –
caracterizat prin caracter social, voliţional şi poziţia de egalitate juridică a părţilor.
Ca orice raport juridic, raportul juridic obligaţional prezintă trei elemente
structurale: subiectele, conţinutul şi obiectul.

1.2.1.Subiectele raportului juridic obligaţional.


Subiectele raportului juridic de obligaţie sunt persoanele fizice şi persoanele
juridice, ca titulare de drepturi subiective civile şi obligaţii corelative, precum şi
statul, atunci când participă la raporturile juridice civile, ca subiect de drept civil.
Statul si unitatile administrativ-teritoriale pot fi subiecte ale raportului
obligational,insa numai in cazuri exceptionale,cind participa nemijlocit,in nume
propriu,ca subiecte de drepturi si obligatii(art.192-193).
Subiectul activ se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor,
denumiri care sunt folosite, cu caracter general, în toate raporturile obligaţionale,
indiferent de izvorul obligaţiei., fiind termeni proprii teoriei generale a obligaţiilor.

6
Atunci când ne raportăm la izvoarele concrete ale obligaţiilor, subiectele poartă
denumiri specifice: vânzător şi cumpărător, în cazul contractului de vânzare –
cumpărare, donator şi donatar, în cazul contractului de donaţie, locator şi locatar, în
cazul contractului de locaţiune.
Există raporturi de obligaţii în care o parte este numai creditor, iar cealaltă
parte numai debitor. De exemplu, în cazul contractului de împrumut,
împrumutătorul este numai creditor, iar împrumutatul numai debitor.
De cele mai multe ori, raporturile de obligaţii au un caracter complex,
subiectele având calităţi duble. De exemplu, în cazul contractului de vânzare –
cumpărare, vânzătorul este creditor al preţului şi debitor al obligaţiilor de
transmitere a dreptului de proprietate şi de predare a lucrului vândut, iar
cumpărătorul este creditorul obligaţiei de predare a lucrului şi debitorul preţului.
Determinarea subiectelor participante la raporturile obligationale,ca creditor
sau debitor,se face de regula,in momentul nasterii acestor raporturi.O asemenea
cerinta nu trebuie insa absolutizata,caci nimic nu se opune ca subiectele raportului
juridic sa fie doar determinabile la momentul nasterii acestuia,urmind ca
determinarea lor sa se faca abia in momentul executarii obligatiei.[14]Astfel,in
cazul raportului obligationalnascut din promisiunea publica de recompensa este
determinat numai debitorul,pe cind creditorul va fi determinat ulterior,in persoana
celui ce va satisface cerintele actului unilateral al promisiunii publice de
recompensa.

1.2.2.Obiectul raportului juridic obligaţional.


Obiectul raportului juridic de obligaţie constă în ceea ce creditorul poate
pretinde de la debitor şi acesta trebuie să îndeplinească, adică însăşi prestaţia.[15]
Obiectul obligaţiei poate fi concretizat într-o prestaţie pozitivă – a da, a face
– sau într-o abţinere sa inacţiune – a nu face ceva ce ar fi putut să facă în lipsa
obligaţiei asumate.[16]
[14]Tudor R.Popescu si Petre Anca,Teoria generala a obligatiilor,Editura stiintifica,Bucuresti,1968,p.10.
[15] Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, pag. 289.

7
[16]Gheorghe Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. „ Şansa”,
Bucureşti, 1994, pag. 63-64.
Indiferent de felul prestaţiei, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
să aibă natură juridică, să fie destinată creditorului, sau persoanei desemnate de
către acesta, să prezinte interes pentru creditor, sau persoana desemnată de către
acesta, să fie posibilă, să fie determinată sau determinabilă şi să fie licită.
Mai succind spus,obiectul obligatiei consta in ceea ce creditorul poate
pretinde de la debitor si acesta trebuie sa indeplineasca.[17]Potrivit
art.512,alin(1),prestatia poate consta in a da,a face sau a nu face.
Prestatia de a da inseamna indatorirea debitorului de a constitui sau a transmite
un drept real.De exemplu,obligatia vinzatorului de a transmite cumparatorului
dreptul de proprietate a bunului vindut;obligatia debitorului gajist de a constitui in
favoarea creditorului sau un drept de gaj sau de ipoteca.Obligatia de a da nu se
confunda cu obligatia de a preda.De regula,dreptul de proprietate asupra bunurilor
mobile se transmite dobinditorului o data cu transmiterea bunului(art.321,alin.(1))
si respectiv,obligatia de a da se considera executata in acelasi timp cu obligatia de a
face.
Prestatia de a face este indatorirea subiectului pasiv de a efectua o lucrare,un
serviciu si ,in general,orice prestatie pozitiva in afara celor care se incadreaza in
categoria prestatiilor de a da.Fac parte din aceasta categorie:obligatia vinzatorului
de a preda lucrul vindut,obligatia locatorului de a pune la dispozitia locatarului
lucrul inchiriat,obligatia de a presta un serviciu sau de a executa o lucrare etc.
Prestatia de a nu face consta intr-o conduita negative,adica in abtinerea
debitorului de la ceva ce ar fi putut face daca nu s-ar fi obligat fata de creditor.De
pilda,obligatia autorului care a incheiat un contract de editare cu o anumita editura
de a nu ceda altei edituri dreptul de reproducere si difuzare a operei sale.Obiectul
unei asemenea obligatii este deci o prestatie negative,o obtinere prin care debitorul
isi autorestringe in mod deliberat facultatea de a actiona,posibilitatea de a savirsi
una sau mai multe fapte.[18]

[17]Ioan Albu,op.cit.,p.34.

8
[18]Mircea N.Costin,Mari institutii ale dreptului civil roman,vol.3,Teoria generala a obligatiilor,Editura
Dacia,Cluj-Napoca,1993,p.70.
1.2.3.Continutul raportului juridic obligational.
Continutul raportului juridic obligational este formay din doua componente
correlative:dreptul creditorului de a pretinde de la debitor indeplinirea prestatiei
care o datoreaza si indatorirea debitorului de a executa prestatia respective.
Conţinutul raportului juridic obligaţional este alcătuit din dreptul de creanţă
care aparţine creditorului şi obligaţia corelativă acestui drept, care incumbă
debitorului.
Raportul de obligaţie poate fi, din punct de vedere al conţinutului, simplu,
atunci când o parte are numai drepturi, iar cealaltă parte numai obligaţii sau
complex, atunci când ambele subiecte au atât drepturi cât şi obligaţii.

Conţinutul raporturilor juridice de obligaţii este determinat prin voinţa


părţilor, atunci când izvorul obligaţiei este contractul civil, respectiv legea, în cazul
în care izvorul obligaţiei este fapta juridică ilicită cauzatoare de prejudicii.

Din faptul ca dreptul de creanta si obligatia corelativa au un caracter


patrimonial rezulta ca si continutul raportului obligational are un character
patrimonial:dreptul de creanta se inscrie in activul patrimoniului,iar obligatia
corelativa este cuprinsa in pasivul acestuia.[19]

9
[19]Constantin Statescu si Corneliu Birsan,Drept civil.Teoria generala a obligatiilor,Editura
ALL,Bucuresti,1995,p.11

2.Clasificarea obligatiei civile


Clasificarea obligaţiilor se realizează în funcţie de următoarele criterii:
 izvorul obligaţiei,
 obiectul obligaţiei
 opozabilitatea obligaţiei
 sancţiunea juridică
 după cum sunt sau nu afectate de modalităţi
2.1.Clasificarea obligatiilor dupa izvoare.
In funtie de izvorul lor,obligatiile sint susceptibile de mai multe clasificari.
Dacă avem în vedere criteriul izvorului lor, obligaţiile se clasifică astfel:

Obligaţii născute din acte juridice


- obligaţii născute din acte juridice unilaterale;
- obligaţii născute din contracte;
Obligaţii născute din fapte juridice
- obligaţii care rezultă din fapte juridice licite:
- obligaţii născute din îmbogăţirea fără just temei;
- obligaţii născute din gestiunea de afaceri;
- obligaţii născute din plata nedatorată;
- obligaţii care rezultă din fapte juridice ilicite;

2.2.Clasificarea obligatiilor dupa obiectul lor.


O prima clasificare,in functie de acest criteriu,ne permite sa distingem trei
categorii de obligatii:
- obligaţii de a da;
- obligaţii de a face;
- obligaţii de a nu face.
Distinctia intre obligatiile de a da,de a face si de a nu face prezinta interes
practic sub aspectul regulilor ce guverneaza executarea lor.
10
Obligaţia de a da ( aut dare) înseamnă îndatorirea de a constitui sau a
transmite un drept real.
O asemenea obligaţie este, de exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite
cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.
În dreptul civil a da are un alt înţeles decât în limbajul obişnuit, în care a da
înseamnă a preda un lucru. Pentru dreptul civil, predarea unui lucru este obligaţie
de a face.
Obligaţia de a face (aut facere) reprezintă îndatorirea care revine subiectului
pasiv, denumit debitor, de a executa o lucrare, a presta un serviciu sau de a preda
un lucru.
De exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul ce a
format obiectul contractului de vânzare – cumpărare.
Obligaţia de a nu face (aut non facere) constă în îndatorirea debitorului de a se
abţine de la o anumită acţiune.
Această obligaţie are un conţinut diferit după cum este corelativă unui drept
real sau unui drept de creanţă.
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept real, constă în îndatorirea,
generală şi negativă, ce revine celorlalte subiecte de drept, cu excepţia titularului
dreptului real, de a se abţine să facă ceva de natură a aduce atingere exerciţiului
dreptului de către titularul acestuia.
De exemplu, obligaţia proprietarului vecin, precum şi a celorlalte persoane, de
a nu încălca dreptul de proprietate al vecinului.
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept de creanţă, constă în îndatorirea
debitorului de a se abţine de la ceva ce ar fi putut să facă, dacă nu şi-ar fi asumat o
asemenea obligaţie.
De exemplu, obligaţia pe care şi-o asumă prin contract, proprietarul unui
teren, faţă de proprietarul vecin, de a nu sădi pomi la o distanţă mai mică de 10 m
de linia hotarului despărţitor.

11
Începând cu a doua jumătate a secolului XX, în doctrina franceză, preluată
apoi şi de doctrina noastră, după obiectul lor, obligaţiile au fost clasificate în
obligaţii determinate şi obligaţii de diligenţă.
Obligaţia determinată (sau de rezultat) este o obligaţie strict personală, sub
aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-şi îndatorirea de a
obţine, un rezultat bine determinat, desfăşurând o anumită activitate.
De exemplu, în cazul contractului de vânzare – cumpărare, obligaţia
vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra unui lucru determinat sau,
în cazul unui contract de transport, obligaţia cărăuşului de a transporta marfa la o
anumită destinaţie.
De esenta unor asemenea obligatii este ca sub aspectul obiectului si scopului
urmarit ele sunt strict precizate,debitorul obligindu-se sa desfasoare o anumita
activitate si sa obtina astfel un rezultat précis determinat.Neatingerea rezultatului
prevazut creeaza prezumtia ca debitorul nu a fost suficient de diligent,ca deci s-a
aflat in culpa si ca este raspunzator de urmarile neindeplinirii sau indeplinirii
obligatiei.[20]Nerealizarea scopului urmarit face sa se nasca,ipso facto,prezumtia
culpei debitorului,care nu trebuie dovedita.Debitorul va fi considerat raspunzator
de urmarile neindeplinirii sau indeplinirii necorespunzatoare a obligatiei asumate.
Obligaţia de diligentă (sau de mijloace) constă în îndatorirea debitorului de a
depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la
realizarea acelui rezultat.
De exemplu, obligaţia medicului născută din contractul dintre medic şi
pacient, prin care medicul se obligă să acţioneze cu toată prudenţa şi diligenţa
pentru însănătoşirea pacientului.Caracteristic pentru asemenea obligatii este faptul
ca debitorul nu se obliga si nu garanteaza obtinerea rezultatului respective,ci numai
indatorirea de a depune deligentele necesare in vederea atingerii unei anumite
finalitati.

[20]Constantin Statescu si corneliu Birsan,op.cit.,p.13.

12
In masura in care debitorul a savirsit tot ceea ce era necesar si tot ce este in
stare sa se faca pentru realizarea finalitatii respective,obligatia se considera
executata,indifferent daca scopul visat a fost sau nu realizat.debitorul unei obligatii
de mijloace raspunde pentru neexecutarea acesteia numai in cazul in care creditorul
face dovada ca n-a depus prudenta si diligenta necesara si nu a folosit toate
mijloacele care ar fi avut ca urmare obtinerea rezultatului scontat,astfel spus,el
raspunde doar atunci cind creditorul ii probeaza culpa.
În cadrul aceluiaşi criteriu de clasificare, obligaţiile se mai pot clasifica şi în
obligaţii pozitive – obligaţiile de a da şi obligaţiile de a face şi obligaţii negative –
obligaţiile de a nu face .Importanta practica a acestei clasificari este
nesemnificativa.Ea este retinuta de specialitate ca posibilitate de regrupare
bipartite,in functie de natura lor,a obligatiilor de a da,a face si a nu face.[21]

2.3.Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor.

După gradul de opozabilitate, obligaţiile se clasifică în:


 Obligaţii obişnuite;
 Obligaţii opozabile şi terţilor;
 Obligaţii reale.
Obligaţia civilă obişnuită reprezintă regula, iar celelalte categorii de obligaţii
sunt excepţii.Obligaţia civilă obişnuită este obligaţia care incumbă debitorului faţă
de care s-a născut.

Obligaţiile reale - propter rem - cunoscute sub denumirea de obligaţii reale de


a face, sunt îndatoriri ce revin deţinătorului unui bun determinat şi care au ca izvor
legea sau convenţia părţilor.[22]
Din definiţia dată rezultă că obligaţiile propter rem pot fi legale sau
convenţionale.

[21]Mircea N.Costin,op.cit.,p.74.
[22] Corneliu Bîrsan, op.cit., pag.24.

13
Obligaţie propter rem legală este cea prevăzută de art.74 din Legea
nr.18/1991 republicată, care impune tuturor deţinătorilor de terenuri agricole
obligaţia de a asigura cultivarea acestora şi obligaţia de a asigura protecţia solului,
care dacă nu sunt respectate atrag sancţiunile prevăzute de art.75-76 din aceeaşi
lege.
Obligaţie propter rem convenţională este, de exemplu, obligaţia
proprietarului unui fond aservit, asumată în momentul constituirii unei servituţi de
trecere, de a efectua lucrările necesare exerciţiului servituţii.
Indiferent de izvorul lor, legea sau convenţia părţilor, aceste obligaţii reale
grevează dreptul asupra terenului, sunt accesorii ale acestuia şi se transmit o dată
cu bunul, fără nici o formalitate specială pentru îndeplinirea formelor de publicitate
imobiliară.
Obligaţiile opozabile şi terţilor - scriptae in rem, se caracterizează prin faptul
că sunt atât de strâns legate de posesia unui bun, încât creditorul nu poate obţine
satisfacerea dreptului său decât dacă posesorul bunului va fi obligat să respecte
acest drept, deşi nu a participat direct şi personal la naşterea raportului
obligaţional.
Menţionăm în acest sens obligaţia cumpărătorului unui bun ce formează
obiectul unui contract de locaţiune, reglementată în art.1441 Cod civil. Dacă
locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este obligat să respecte
locaţiunea făcută înainte de vânzare, cu excepţia cazului în care în contractul de
locaţiune s-a prevăzut desfiinţarea acesteia din cauza vânzării.

2.4.Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor.


După sancţiunea lor juridică, obligaţiile se clasifică în:
- obligaţii civile perfecte;
- obligaţii civile imperfecte.

Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie a cărei executare este asigurată,
în caz de neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie şi obţinerea unui

14
titlu executor ce poate fi pus în executare silită.Fac parte din aceasta categorie
cvasitotalitatea obligatiilor civile.
Obligaţia civilă imperfectă, numită şi obligaţie naturală, este acea obligaţie
care nu poate fi executată silit, dar dacă a fost executată de bună voie, debitorul nu
mai are posibilitatea să ceară restituirea prestaţiei.Din acest motiv asemenea
obligatii mai sunt denumite si neinzestrate cu actiune in justitie.
In literature de specialitate obligatiile naturale sunt subclasificate in:obligatii
civile generate si obligatii civile avortate.
Obligatiile civile generate sunt cele care si-au pierdut prin prescriptie
extintiva dreptul la actiune cu care erau initial inzestrate.Acest lucru rezulta din
prevederile art.281,alin.(1),care acorda debitorului dreptul de a refuza executarea
obligatiei dupa implinirea termenului de prescriptie.
Obligatiile civile avortate sunt acele obligatii care s-au nascut de la bun
inceput fara a fi insotite de dreptul la actiune in justitie.Fac parte din aceasta grupa
obligatiile izvorite din jocuri si pariuri,cele izvorite dintr-un testament
nevalabil,obligatiile de intretinere intre rude care nu au o astfel de indatorire legala.
Desi potrivit regulii generale obligatiile naturale sunt lipsite de
sanctiune,totusi legislatia in vigoare le recunoaste anumite efecte
juridice.Astfel,executarea voluntara a unei obligatii naturale este considerate o
plata valabila si,respective,debitorul nu poate cere restituirea prestatiei,pe motiv ca
a fi facut o plata nedatorata.Exceptia isi are temeiul in prevederile art.281,alin.
(3),unde se dispune:,,persoana care a executat obligatia dupa implinirea termenului
de prescriptie extinctive nu are dreptul sa ceara restituirea celor executate,chiar
daca,la data executarii,nu cunostea faptul expirarii termenului de prescriptie
extinctiva”.Un alt effect recunoscut de legea obligatiilor naturale este consacrat in
art.517,alin.(4),care prevede posibilitatea transformarii obligatiei naturale in
obligatie civila in baza intelegerii dintre creditor si debitor.

15
2.5.Clasificarea obligaţiilor după raportul cu modalităţile.

După cum sunt sau nu afectate de modalităţi, obligaţiile se clasifică în:

- obligaţii simple;
- obligaţii complexe.
Obligaţiile simple sunt obligaţiile neafectate de modalităţi şi reprezintă
raporturi juridice obligaţionale care au un creditor şi un debitor, iar obiectul constă
într-o singură prestaţie. Ele se mai numesc obligaţii pure şi simple,produc efecte
ireversibile şi se execută imediat după ce au luat naştere.
Obligaţiile complexe sunt acele obligaţii afectate de modalităţi, care prezintă
particularităţi în ceea ce priveşte subiectele, obiectul şi efectele lor.
Modalităţile care afectează o obligaţie civilă sunt termenul şi condiţia.

16
Bibliografie

1.Codul civil al Republicii Moldova.


2.Constantin Statescu,Corneliu Birsan,,,Drept civil.Teoria generala a
obligatiilor”.
3.Ioan Albu,,,Drept civil.Introducere in studiul obligatiilor”.
4.Monitorul official al Republicii Moldova.
5.Nicolae Popa,,,Teoria generala a dreptului”.
6.Liviu Pop,,,Teoria generala a obligatiilor”.

17