INTRODUCERE IN SISTEMUL NERVOS

Funcţionarea organismului depinde de funcţiile izolate ale diferitelor organe, coordonate, controlate şi
conduse de sistemul nervos. Acesta coordonează activitatea tuturor organelor, precum şi relaţiile
organismului ca întreg, cu mediul extern. Datorită coordonării şi reglării nervoase organismul se comportă
ca o unitate funcţională. Proprietatea sistemului nervos de a realiza această coordonare se numeşte funcţie
integrativă. Integrarea este o proprietate a tuturor etajelor sistemului nervos, dar organul de integrare
propriu-zisă, care subordonează şi funcţiile celorlalte etaje, este scoarţa cerebrală.

Din punct de vedere structural sistemul nervos poate fi impartit in:

- sistem nervos central (SNC) , cuprinzand encefalul si maduva spinarii

- sistemul nervos periferic, ce include componenta somatica (nervii spinali si cranieni)
- componenta vegetativa (SNV - simpatic si parasimpatic).

Din punct de vedere functional sistemul nervos reprezinta o retea de neuroni intercontectati,
asemanator cu structura unui computer, datorita faptului ca ambele prezinta un sistem de introducere a
datelor, un sistem de procesare a acestora si un sistem in care sunt afisate rezultatele obtinute.

Ţesutul nervos este constituit din două elemente esenţiale:

• neuronul (celulă nervoasă propriu-zisă) - unitatea anatomo-funcţională a sistemului nervos - este
alcătuit din corpul celular şi prelungirile sale. Acestea sunt:
- axonul - prelungire de obicei unică şi lungă, prin care influxul nervos pleacă de la celulă
- dendritele - prelungiri scurte, prin care influxul vine la celulă.
• nevroglia (ţesutul de susţinere).

Celulele gliale (nevrogliile) sunt de 10 ori mai numeroase decat neuronii si sunt celule metabolic
active ce se pot divide. Au rol in sustinere, fagocitoza resturilor neuronale, sinteza mielinei, troficitate,
facand legatura dintre neuroni si capilare. Intervin in retinerea unor substante din sange pentru a nu patrunde
in SNC (bariera hematoencefalica), in refacerea defectelor in caz de leziune a substantei nervoase (cicatrice
gliala).
La nivelul SNC s-au evidentiat 4 tipuri de nevroglii:
• astrocite,
• oligodendrocite,
• celule ependimale
• microglia.
In afara SNC s-au evidentiat celule Schwann si celule satelite.

Neuronii pot fi clasificati dupa:

- forma pericarionului (piramidali, stelati, piriformi, ovalari);
- dupa numarul prelungirilor (multipolari, bipolari, unipolari, pseudounipolari)
- dupa functie (senzitivi, motori, de asociatie, vegetativi);
- dupa localizare neuronii pot fi centrali (in creier) sau periferici (corpul celular in maduva, trunchi
cerebral, ganglioni, iar prelungirile in nervii periferici)

Fibra nervoasă este continuarea axonului şi este constituită dinlr-un fascicul de neurofibrile, numit
cilindrax, învelit sau nu de o teacă de mielină.
Prin intermediul fibrelor nervoase se realizează legătura între doi neuroni, legătură care poartă
denumirea de sinapsă.
Circulaţia influxului nervos la nivelul sinapsei se face într-o singură direcţie, de la cilindrax, spre
dendrite şi corpul celular.

Energia care circulă de-a lungul fibrei nervoase se numeşte influx nervos.
1
 După sensul impulsului nervos se deosebesc:
• un neuron aferent - care conduce impulsul de la periferie către centru (calea senzitivă)
• un neuron eferent - care conduce impulsul de la centru spre periferie (calea motorie).

Neurotransmitatorii sunt substante chimice eliberate la nivelul terminatiilor nervoase presinaptice si

care se fixeaza pe situsuri receptoare specifice de la nivelul neuronilor postsinaptici.
Pana in prezent s-au identificat cel putin 30 de neurotransmitatori activi sau potentiali.

Sistemul nervos periferic, alcătuit din fibre nervoase şi organe terminale, deserveşte informaţia. La
modificări corespunzătoare de mediu extern sau intern, deci la stimuli diferiţi, se produc excitaţii (în
organele terminale senzitive), transmise prin fibre nervoase spre centru.
Excitaţiile mediului extern şi excitaţiile pornite de la muşchi, tendoane, articulaţii, periost se transmit
prin intermediul sistemului nervos al vieţii de relaţie, iar excitaţiile plecate de la viscere se transmit pe calea
sistemului nervos vegetativ. Aceste senzaţii sunt recepţionate de organe specializate, numite receptori, care
pot fi:
• exteroceptori, care culeg excitaţiile pornite de la mediul extern
• proprioceptori, care culeg excitaţiile de la muşchi, tendoane, articulaţii etc.
• interoceptori, care culeg excitaţiile viscerale.

Nervii periferici pot fi:

• senzitivi sau senzoriali
• motori
• vegetativi.

Pe calea lor vin informaţiile de la periferia corpului sau din organismele interne, care vor merge - prin
intermediul neuronului senzitiv - spre centru, influxul nervos retransmiţându-se spre organele electoare pe
calea neuronului motor, a nervilor motori.
În general, nervii periferici sunt micşti, leziunea lor provocând tulburări clinice motorii şi senzitive.

Din nervii periferici fac parte:

• nervii cranieni, în număr de 12 perechi
• nervii rahidieni.

Sistemul nervos central este alcătuit din:

• encefal - format din cele două emisfere cerebrale
• formaţiunile de pe baza creierului
• trunchiul cerebral
• cerebel
• măduva spinării.

Encefalul este format din:

-substanţa cenuşie - prezintă numeroase celule de diferite forme şi dimensiuni, alcătuind la
suprafaţă scoarţa cerebrală, iar în profunzime nucleii centrali. În scoarţă se găsesc 14 milioane de celule.
-substanţa albă - este formată din:
-fibre de asociaţie - fibre nervoase care realizează legătura între diferite zone corticale
-fibre comisurale - corpul calos - legătura între cele două emisfere
-fibre de proiecţie - legătura între diferite etaje ale sistemului nervos central.
Coordonând funcţionarea sistemului nervos, scoarţa cerebrală controlează întreaga activitate a
organismului. Ea deţine în primul rând funcţia de reprezentare şi selecţionare, de elaborare a ideilor -
gândirea (raţionamentul), denumită de Pavlov - activitate nervoasă superioară.

2
 Spre deosebire de reflexele necondiţionate, care sunt înnăscute, reflexele condiţionate sunt dobândite,
apărând în cursul existenţei individului, determinate de condiţii diferite şi variate ale mediului extern. La
nivelul scoarţei se realizează integrarea superioară, adaptarea organismului la schimbările mediului extern,
înregistrate cu fineţe şi precizie, dar şi legătura dintre diferite părţi ale organismului.

Emisferele cerebrale:
• reprezintă partea cea mai dezvoltată a sistemului nervos.
• Fiecare dintre ele cuprinde câte patru lobi:
-frontal - corespunde circumvoluţiei frontale ascendente şi este sediul neuronului motor central,
deci sediul mişcărilor voluntare. Leziunile lobului frontal se însoţesc de:
-tulburări motorii (paralizii)
-tulburări în articulaţia vorbirii (disartrie sau anartrie)
-tulburări de comportament.
-parietal - sediul cortical al analizorului sensibilităţii generale. La acest nivel se realizează sinteza
tuturor tipurilor de sensibilitate. Leziunile lobului parietal se vor însoţi de tulburări privind aprecierea:
-volumului şi a formei obiectelor (stereognozie)
-greutăţilor (barestezie)
-privind discriminarea tactilă (aprecierea distanţei dintre două atingeri ale pielii) etc.
-temporal - cuprinde sediul cortical al analizorului auditiv. Leziunea sa se poate însoţi de:
-surditate verbală (bolnavul aude, dar nu înţelege)
-halucinaţii auditive
-tulburări de echilibru
-imposibilitatea de a înţelege scrisul (cecitate verbală)
- incapacitate de utilizare uzuală a obiectelor şi de efectuare a gesturilor obişnuite (apraxie)
-uneori este pierdută înţelegerea semnificaţiei cuvântului vorbit sau scris (afazie senzorială).
-occipital - sediul capătului cortical al analizorului vizual. Leziunea sa duce la tulburări de:
- orientare în spaţiu
- vedere (halucinaţii vizuale) etc.

Formaţiunile de la baza creierului sunt:

• diencefalul alcătuit în principal din:
-talamus, staţia cea mai importantă de releu pentru toate fibrele senzitive care merg spre scoarţa
cerebrală (leziunile talamusului producând grave tulburări de sensibilitate)
-hipotalamus, coordonatorul sistemului vegetativ şi al sistemului endocrin
• corpii striaţi - formaţi dintr-un număr de nuclei de substanţă Genuşie, au un rol deosebit în realizarea
mişcărilor automate şi a tonusului muscular, fiind segmentul cel mai important al sistemului extrapiramidal.
Leziunile acestora duc la apariţia unor tulburări încadrate în noţiunea generică de sindrom extrapiramidal.

Trunchiul cerebral:
• este prima porţiune cuprinsă în cutia craniană, în prelungirea măduvei spinării.
• Are un rol deosebit de important, aflându-se la răspântia dintre emisferele cerebrale şi cerebel.
• Este alcătuit de sus în jos din:
-pedunculii cerebrali
-protuberanţa (puntea)
-bulbul rahidian - face legătura cu măduva spinării.
• Ţinând seama de importanţa centrilor nervoşi (respiratori, circulatori, de deglutiţie), a căilor şi a
conexiunilor de la nivelul trunchiului cerebral, leziunile acestora produc manifestări complexe, grave şi
adesea mortale.
• De la acest nivel pornesc cele 12 perechi de nervi cranieni care îndeplinesc importante funcţii motorii
şi senzitive.
• În afara nucleilor nervilor cranieni şi ai centrilor reflexelor vegetative, în trunchiul cerebral se găsesc
o serie de nuclei nespecifici, care alcătuiesc formaţiunea reticulară, care joacă rol în transmiterea spre

3
scoarţa cerebrală a diferitelor stimulări extero- şi interoreceptive, contribuind la edificarea stării de veghe
(de conştientă).

Cerebelul
• aşezat în fosa posterioară a cutiei craniene
• este alcătuit din:
-două emisfere laterale - cu rol în coordonarea motorie
-o regiune mediană, care contribuie în mod deosebit la menţinerea echilibrului, numită vermis.
• Este legat de nevrax prin pedunculii cerebeloşi.
• Funcţia sa principală constă în reglarea tonusului muscular şi în coordonarea mişcărilor.

Sistemul limbic
Este format din cortexul orbitofrontal, hipocampul, girusul parahipocampic, girusul
cingulae, girusul dintat, corpul amigdaloid, aria septala, hipotalamusul, unii nuclei din talamus.
Sistemul limbic are influenta asupra celor patru nivele de ierarhizare ale comportamentului:
• nivelul 1- starea de alerta asupra mediului extern si intern
• nivelul 2- instinctele inascute ( foamea, setea, termoreglarea, invatarea, memoria)
• nivelul 3- concepte abstracte verbale sau ale entitatilor cantitative
• nivelul 4- expresii ale vietii sociale, personalitate, stil de viata, opinii
Legat de activitatea motorie sistemul limbic intervine in programarea si strategia miscarii, coordonarea
miscarii ca intensitate, timp, secventialitate.

Măduva spinării:
• ultima porţiune a sistemului nervos central este adăpostită în canalul rahidian
• se prezintă sub forma unui cilindru de substanţă nervoasă, care începe de la bulb şi se întinde până la
L2.
• Este împărţită în două jumătăţi simetrice, fiind formată din:
- substanţa albă - alcătuită din: căi motorii descendente şi căi senzitive ascendente.
În fiecare jumătate de măduvă se disting trei cordoane de substanţă albă, separate de emergentele rădăcinilor
anterioare (motorii) şi posterioare (senzitive).
-Cordonul anterior conţine fasciculul piramidal direct.
-Cordonul posterior conţine fascicule Goli şi Burdach, care conduc spre centrii superiori
sensibilitatea tactilă şi profundă conştientă.
-Cordonul lateral conţine o serie de fascicule ascendente care conduc spre centrii
superiori informaţii legate de sensibilitatea termică, dureroasă şi profundă inconştientă.
- substanţa cenuşie - situată central şi îmbracă aspectul literei H. Coarnele anterioare ale substanţei
cenuşii sunt motorii, cele posterioare senzitive, iar cele laterale au funcţii vegetative.

• Leziunile măduvei provoacă grave tulburări senzitive, motorii şi vegetative.

• La nivelul măduvei, din cele două rădăcini - anterioară (motorie) şi posterioară (senzitivă) - se
formează nervii rahidieni.
• Pe traiectul rădăcinii posterioare există o umflătură, ganglionul spinal, care conţine corpul celular al
primului neuron senzitiv periferic.
• Nervii rahidieni dau naştere nervilor periferici.

Sistemul nervos central (encefalul şi măduva spinării) este acoperit şi protejat de cele trei foiţe
meningiene:
• dura mater - o membrană fibroasă în contact cu osul,
• arahnoida - o foiţă subţire care căptuşeşte faţa internă a durei mater
• pia mater - un ţesut celular bogat vascularizat care acoperă ţesutul nervos.

4
 Spaţiul subarahnoidian cuprins între pia mater şi arahnoida conţine lichidul cefalorahidian. Acesta
este secretat în ventriculi de către plexurile coroide şi pătrunde în spaţiile subarahnoidiene prin orificiile lui
Magendie şi Luschka.

În interiorul encefalului se află un sistem de cavităţi - sistemul ventricular, în care se formează şi

circulă L.C.R. în emisfere se află ventriculii laterali şi ventriculul III. între protuberantă şi cerebel se află
ventriculul IV. Ventriculul III este legat de ventriculul IV prin apeductul sylvian. Ventriculul IV comunică
cu spaţiul arahnoidian prin orificiul Luschka şi Magendie. L.C.R. se resoarbe din spaţiul subarahnoidian,
prin vilozităţile arahnoidiene.
Pentru înţelegerea simptomelor care apar în leziunea sistemului nervos este necesară o sumară
recapitulare a căilor motorii, senzitive şi a reflexelor.

Căile motorii.
Sistemul motor cuprinde trei elemente:
• neuronul motor central
• neuronul extrapiramidal
• neuronul periferic.

Neuronul motor central şi cel extrapiramidal reprezintă cele două căi motorii care merg de la encefal la
măduvă. La nivelul acesteia, calea motorie este unică, fiind reprezentată de neuronul motor periferic, numit
de aceea şi cale motorie finală comună. Prin intermediul acesteia se transmit atât impulsurile venite pe calea
neuronului motor central (calea piramidală), cât şi cele venite pe căile extrapiramidale.

Neuronul motor central:

• formează calea piramidală.
• Fasciculul piramidal:
-are corpii celular situate în scoarţa circumvoluţiei frontale ascendente.
-Axonii lor alcătuiesc calea piramidală şi se termină în coarnele anterioare ale măduvei, unde
majoritatea fac sinapsa cu neuronul motor periferic,
-este format din fibre, care au deci o lungime şi un traiect diferit:
-fasciculul geniculat (cortico-nuclear) - se termină în nucleii motori ai nervilor cranieni
din trunchiul cerebral;
-fasciculul piramidal încrucişat - reprezintă cea mai mare parte a fasciculului piramidal
şi ale cărui fibre se încrucişează în partea inferioară a bulbului (de-cusaţie), pentru a ajunge apoi în
cordoanele medulare laterale şi coarnele anterioare. Datorită încrucişării bulbare a acestor fibre, se înţelege
de ce o leziune encefalică antrenează o paralizie de partea opusă a corpului;
-fasciculul piramidal direct - un fascicul foarte subţire, constituit din câteva fibre, care
nu se încrucişează la nivelul bulbului, ci mult mai jos la nivelul măduvei, cu câteva segmente înainte de a se
termina tot în coarnele anterioare ale măduvei.

Neuronii extrapiramidali:
• formează calea extrapiramidală - cale motorie indirectă.
• Corpurile celulare îşi au originea în:
-nucleii cenuşii centrali (lenticular, caudat)
-nucleu roşu
-locus niger. Toţi aceşti nuclei sunt legaţi între ei prin fascicule scurte.
• Căile descendente se termină în coarnele anterioare ale măduvei prin diferite fascicule:
-rubro-spinal
-olivo-spinal
-tecto-spinal
-vestibulo-spinal.
• scoarţa cerebrală la nivelul lobului frontal are neuroni cu funcţie extrapiramidală.

5
 Neuronul motor periferic:
• este porţiunea terminală a căii motorii.
• Corpurile celulare se găsesc în coarnele anterioare ale măduvei
• axonii trec prin rădăcina anterioară în nervii periferici, terminându-se în muşchi.
• Legătura între nerv şi muşchi se face la nivelul unei formaţiuni de tip sinaptic, numită placa motorie.
• Transmiterea influxului la acest nivel, se face cu ajutorul unui mediator chimic, numit acetilcolină.
• Neuronul motor periferic primeşte excitaţii atât pe calea neuronului motor central, cât şi a neuronului
extrapiramidal şi a arcului reflex medular. De aceea se mai numeşte şi calea finală comună.
• În leziunea neuronului motor periferic sunt pierdute toate categoriile de mişcări.

Căile sensibilităţii.
• Informarea sistemului nervos asupra variaţiilor mediului extern şi intern se realizează prin existenţa
la periferie a unor receptori specializaţi pentru toate tipurile de sensibilitate.

• se disting:
-o sensibilitate elementară ce cuprinde:
-sensibilitatea superficială sau cutanată, pentru tact, căldură şi durere (termică, tactilă şi dureroasă);
-sensibilitatea profundă sau proprioceptivă, care provine din muşchi, tendoane, ligamente, oase şi
articulaţii;
-sensibilitatea viscerală (interoceptivă), sub controlul sistemului nervos vegetativ.
-o sensibilitate sintetică - cuprinde: senzaţii complexe, rezultate din diferenţierea şi combinarea
senzaţiilor elementare.

• Căile sensibilităţii, printr-o înlănţuire de trei neuroni, alcătuiesc:

-calea sensibilităţii termo-algice,
-a sensibilităţii tactile, profundă conştientă (mio-artrokinetică, vibratorie şi barestezică)
-a sensibilităţii profunde inconştiente (relaţii despre tonus şi echilibru).

• Căile senzitive cuprind trei neuroni.

-Primul neuron se găseşte pe traiectul rădăcinii posterioare a nervului rahidian, în ganglionul
spinal şi în ganglionii anexaţi nervilor cranieni. El are o prelungire cu rol de dendrită, care alcătuieşte fibra
senzitivă a nervului periferic, şi o prelungire cu rol de axon care pătrunde în măduvă. Această prelungire
poate fi scurtă, pentru sensibilitatea superficială (care se termină în celulele coarnelor posterioare ale
măduvei), mijlocie, pentru sensibilitatea profundă inconştientă (care se termină 2 - 3 segmente medulare mai
sus) şi lungă, pentru sensibilitatea profundă conştientă (care se termină în nucleii Goli şi Burdach din bulb).
-Al doilea neuron transmite excitaţia senzitivă la talamus - pentru sensibilitatea superficială: prin
fasciculul spino-talamic anterior, pentru sensibilitatea tactilă, prin fasciculul spino-talamic posterior, pentru
sensibilitatea termo-algică, iar pentru sensibilitatea profundă, fibrele care pornesc din nucleii Goli şi
Burdach - se încrucişează în bulb, pe linia mediană şi se termină în talamus.
-Al treilea neuron este porţiunea căilor senzitive cuprinsă între talamus şi circumvoluţia
parietală ascendentă.

Arcul reflex elementar este format din urmatoarele elemente componente:

- receptorul specific diferentiat sau terminatia nervoasa libera;
- calea aferenta (senzitiva) reprezentata de fibre senzitive (dendrite), care culeg informatiile
de la receptorii periferici si se indreapta catre unul sau mai multi neuroni senzitivi; transporta
influxul nervos exteroceptiv cutanat si proprioceptiv, constient si inconstient, provenit de la
receptorii musculari, tendinosi, ososi si articulari;
- centrii nervosi, situati in coarnele anterioare ale maduvei spinarii, reprezentati de
motoneuroni
- calea eferenta (motorie) reprezentata de fibre motorii, respectiv axoni, care transmit
comanda. Axonii sunt de doua feluri:
- grosi, mielinici, ai motoneuronilor, inerveaza fibrele musculare striate ale muschilor
6
 scheletici, numite fibre extrafusale;
- subtiri, amielinici, ai motoneuronilor al caror numar reprezinta aproximativ jumatate din cel al
motoneuronilor; transmit impulsuri nervoase catre o categorie speciala de fibre striate modificate, foarte
scurte si subtiri, numite fibre intrafusale, componente ale fusurilor neuromusculare, cu rol in reglarea
contractiilor musculare;
- organul efector muscular.

NOŢIUNI DE SEMIOLOGIE

Examenul unui bolnav cu afecţiune neurologică cuprinde:

• anamneza
• examenul fizic
• examene paraclinice.

Anamneza trebuie să cerceteze sistematic simptomele de care se plânge bolnavul (durere, tulburări de
mers), tulburări sfincteriene, de limbaj şi psihice (afectivitate, atenţie, raţionament, voinţă, memorie,
orientare în timp şi spaţiu, comportament).

Examenul fizic este examenul neurologic propriu-zis şi se face, de obicei, într-o anumită ordine.

A. Examenul atitudinii bolnavului, al semnelor meningiene şi al stării de conştientă.

a) Examenul sensibilităţii:
- face necesară colaborarea bolnavului
- se începe cercetând tulburările subiective, care eventual pot exista:
• senzaţii de înţepături
• furnicături
• amorţeli
• dureri spontane etc.

Se cere bolnavului să închidă ochii şi se explorează succesiv sensibilitatea superficială (tactilă, termică
şi dureroasă), profundă şi complexă:
-Sensibilitatea tactilă se explorează punând în contact tegumentele cu pulpa degetului sau cu o bucată
de vată
-Sensibilitatea dureroasă înţepând tegumentele cu un ac
-Sensibilitatea termică aplicând succesiv pe tegumente două eprubete cu apă caldă şi apă rece, cerând
bolnavului să comunice imediat senzaţia resimţită. Se acordă întotdeauna atenţie unei posibilităţi de
simulare.
-Sensibilitatea profundă se explorează urmărind dacă bolnavul percepe vibraţiile unui diapazon sau are
simţul atitudinilor segmentare. Pentru aceasta se aplică un diapazon care vibrează, pe regiunile osoase
proeminente (simţul vibrator) sau se imprimă de către examinator o anumită mişcare unui segment de
membru al bolnavului (deget etc.) şi se cere acestuia să pună membrul corespunzător de partea opusă în
aceeaşi poziţie (simţul artrokinetic).

Examenul sensibilităţii se completează cu cercetarea simţului sterognostic, care constă în

recunoaşterea unui obiect prin atingere, cu ochii închişi:
• Imposibilitatea recunoaşterii se numeşte astereognozie
• anestezie pierderea sensibilităţii
• hipoestezie diminuarea acesteia
• hiperestezie, accentuarea anormală a sensibilităţii, mergând până la senzaţie dureroasă, adesea având
caracter de arsură.
b) Examenul motilităţii voluntare:
7
 • urmăreşte depistarea deficitului motor prin studiul mişcărilor active şi al forţei musculare
segmentare.
• Se începe examenul cerând bolnavului să execute mişcări de flexie, extensie, abducţie, rotaţie şi se
observă dacă acestea se execută cu uşurinţă sau nu.
• Forţa musculară segmentară se cercetează cerând bolnavului să execute mişcări, în timp ce
examinatorul se opune în efectuarea lor. Modificările patologice poartă următoarele denumiri:
-pareză - slăbirea forţei musculare
-paralizie - absenţa completă a forţei musculare
-hemiplegie - paralizia unei jumătăţi de corp
-paraplegie - paralizia părţii inferioare a corpului
-monoplegie - paralizia unui singur membru
-tetraplegie - paralizia celor patru membre.
• Paraliziile se datorează lezării căii piramidale sau a neuronului motor periferic.

c) Examenul tonusului muscular:

• se realizează cerând bolnavului să-şi relaxeze complet membrul examinat, în timp ce examinatorul
mobilizează pasiv fiecare membru, cercetând rezistenţa musculară şi amplitudinea mişcării.
• Tonusul normal este caracterizat print-o slabă rezistenţă.
- hipertonie sau contractură musculară - creşterea rezistenţei, deci exagerarea tonusului - se
întâlnesc în leziuni piramidale sau extrapiramidale
- hipotonie musculară - diminuarea acestuia - în leziunile neuronului motor periferic şi în leziunile
cerebelului,

d) examenul contracţiilor şi al mişcărilor involuntare:

• Mişcările automate fiziologice - clipitul, pendularea membrelor în mers etc. - sunt diminuate sau
abolite în sindroamele extrapiramidale (boala Parkinson).
• Contracţiile şi mişcările involuntare apar în numeroase boli, sub diferite forme:
- tremurături: boala Parkinson, alcoolism, Basedow, degenerescenţe, scleroza în plăci
- contracturi: tetanie, tumori cerebrale, tetanos
- mişcări coreice (mişcări involuntare dezordonate, bruşte şi rapide): coree, hemibalism
- mişcări atetozice (mişcări involuntare, lente, care se schimbă fără încetare): leziuni extrapiramidale
- convulsii tonico-clonice: apar în crizele epileptice.

e) Coordonarea mişcărilor (functiile cerebeloase)

• este facultatea de a pune în acţiune mai mulţi muşchi pentru a efectua o mişcare.
• Se realizează prin mecanisme complexe, la care participă cerebelul, aparatul vestibular, trunchiul
cerebral şi scoarţa cerebrală.
• Excitaţiile de la periferie, culese de proprioceptorii din muşchi, tendoane şi articulaţii, de receptorii
vestibulari şi vizuali, informează precis despre poziţia corpului în spaţiu, stadiul mişcărilor şi tonusului
muscular.
• În funcţie de aceste informaţii, sunt emise impulsuri care reglează tonusul muscular în raport cu
modificările echilibrului corpului şi cu mişcările în curs de executare.
• Se studiază cerând bolnavului să execute anumite mişcări ca:
-aducerea indexului pe vârful nasului
-aducerea călcâiului pe genunchi
-executarea rapidă de gesturi alternative (mişcări rapide de supinaţie şi pronaţie).
• Tulburările de coordonare poartă numele de ataxie şi pot fi provocate de leziuni cerebeloase.

f) Examenul staţiunii şi al mersului

• implică nu numai coordonarea mişcărilor, dar şi echilibrarea acestora.
• Se examinează observând bolnavul în ortostatism, pe vârful picioarelor sau pe călcâie, precum şi
caracterul mersului.
8
 • Mersul are unele caractere care precizează adesea diagnosticul:
-În tabes, mersul este necoordonat, bolnavul aruncând picioarele şi lovind pământul cu
călcâiele („mers talonat")
-în leziunile cerebeloase mersul este de om beat, oscilant, instabil
-în hemiplegie, la stadiul de recuperare, gamba este rigidă, membrul inferior este întins,
aspectul fiind de mers „cosind,,
-în leziunile neuronului motor periferic, bolnavul „stepează,,, gamba fiind ridicată sus, pentru a
nu lovi pământul cu vârful piciorului.

g) Examenul echilibrului:
- se face în ortostatism, cerând bolnavului să-şi lipească picioarele:
• dacă-şi pierde echilibrul în timp ce stă cu ochii deschişi, tulburarea este de natură cerebeloasă
• dacă-şi pierde echilibrul numai la închiderea ochilor (semnul Romberg pozitiv), leziunea este fie
vestibulară, fie spinală (tabes, sindrom neuro-anemic etc).

h) Examenul reflexelor:
- comportă cercetarea reflexelor:
• osteo-tendinoase,
• cutanate
• de postură
• patologice.

Reflexele osteo-tendinoase se examinează prin percuţia, cu ciocanul de reflexe, a tendonului

muşchiului care provoacă, la omul normal, contracţia muşchiului respectiv. Cele mai importante reflexe
osteo-tendinoase sunt următoarele:
• reflexul ahilian - care constă în flexia plantară a piciorului prin percuţia tendonului ahilian
• reflexul rotulian - care constă în extensia gambei pe coapsă prin percuţia tendonului cvadricepsului
• reflexul bicipital - se examinează percutând tendonul bicepsului la nivelul plicii cotului şi provoacă
flexia uşoară a antebraţului
• reflexul tricipital - în care prin percuţia tricepsului, în vecinătatea olecranului, se produce extensia
uşoară a antebraţului etc.

În timpul cercetării reflexelor, bolnavul trebuie să fie în relaxare musculară completă. Reflexele osteo-
tendinoase, în situaţii patologice, pot fi:
• exagerate, ceea ce traduce o lezare a căii piramidale
• diminuate
• abolite (comă, leziuni de neuron motor periferic, atrofii mari, tabes).

Reflexele cutanate cele mai importante sunt:

• reflexul cutanat abdominal - contracţia muşchilor abdomenului prin atingerea peretelui abdominal cu
partea neascuţită a unui ac
• reflexul cutanat plantar - la excitarea marginii externe a plantei cu un ac, apare flexia degetelor.
eflexele de postură se examinează prin opoziţia la punctul de inserţie a unui muşchi, după care se lasă
liber. Întinderea lentă, produsă din tendinţa de a reveni la poziţia iniţială declanşează o contracţie a
muşchiului, care duce la creşterea tonusului postural. Dintre reflexele patologice care apar în leziunile căii
piramidale, cel mai cunoscut este semnul Babinski - extensia degetului mare de la picior, cu flexie plantară a
celorlalte degete, la zgârierea uşoară a marginii externe a plantei.

i) Examenul troficităţii permite de asemenea informaţii importante:

• Atrofiile musculare sunt, în general, de origine periferică (poliomielită).
• Când se însoţesc de fibrilaţii musculare, sunt de natură medulară (scleroză laterală amiotrofică).

9
 • Alte tulburări trofice de natură nervoasă se pot întâlni la articulaţii (tabes) sau tegumente, pielea fiind
subţire, lucioasă (leziunile nervilor periferici) etc.

j) Examenul limbajului
• constă în punerea în evidenţă a tulburărilor de vorbire.
• Tulburările de vorbire pot interesa:
-înţelegerea limbajului, afazie (care se caracterizează prin imposibilitatea exprimării şi înţelegerii
cuvintelor)
-articularea cuvintelor (disartrie)
-pronunţarea cuvintelor - disfazia (bâlbâială), dislalia (imposibilitatea de a pronunţa anumite
sunete).

EXAMENUL NERVILOR CRANIENI

n. I – N. Olfactiv

1. Examenul functiei olfactive.

n. II – N. Optic

1. acuitatea vizuală
2. câmpul vizual
3. distinctia culorilor
4. reactia fotopupilară: directă, indirectă (consensuală)

n. III, IV, VI – grupul de nervi oculomotori (oculomotor comun, trohlear, abducens)

Examen static: 1. pozitia globilor oculari, prezenta strabismului convergent/divergent

2. fante palpebrale: ptoza uni-, bilaterală
3. pupile: anizocorie

Examen dinamic:
1. motilitatea globilor oculari: în plan orizontal, vertical, oblic
2. convergenta
3. acomodatia
4. nistagmul
5. reactia fotopupilară: directă, indirectă (consensuală)

n.V – N.Trigemen
- acuze specifice leziunii n.V

Examen static:
1. starea musculaturii temporale (troficitate)
2. pozitia mandibulei

Examen dinamic:
1. punctele Walleix
2. aprecierea tulburărilor de sensibilitate pe fată:
a) tip periferic
b) tip segmentar (zone Zelder)
c) hemitip
3. reflexul cornean, conjunctival
4. reflexul mandibular
10
5. forta muschilor masticatori

n.VII – N.Facial

Examen static: asimetria fetei, clipirea

Examen dinamic:
1. functia musculaturii mimice: mm.frontalis, corrugator supercillii, orbicularis oculi, buccinator,
risorius, orbicularis oris
2. reflexul nazopalpebral, supraorbital, corneal, conjunctival
3. functiile vegetative: hiperlacrimatie, hiperacuzie, gustul

n.VIII – N.Vestibulo-Cohlear

- acuze specifice leziunii n.VIII (vertij, hipoacuzie)

1. Examenul functiei auditive

2. Examenul functiei vestibulare: nistagmul, pozitia Romberg

n.IX, X, XII – grupul de nervi bulbari (glosofaringean, vag, hipoglos)

acuze specifice leziunii nn.bulbari (dizartrie, disfonie, disfagie)

Examen dinamic:
1. pozitia vălului palatin, uvulei în repaos si la contractie
2. pozitia, troficitatea limbii
3. reflexul faringean, de voma
4. reflexele de automatism oral

n.XI – N.Accesor

Examen static: 1. simetricitatea umerilor

2. prezenta încordării m.sternocleidomastoidean, a torticolisului

Examen dinamic:
1. rotirea capului prin opunerea rezistentei
2. ridicarea umerilor

SINDROAME MAJORE IN NEUROLOGIE

Clasificare :

1. Sindromul de neuron motor central

2. Sindromul de neuron motor periferic
3. Sindroame senzitive
4. Sindroamele medulare
5. Sindroamele de trunchi cerebral
6. Sindroamele vestibulare
7. Sindroamele cerebrale
8. Sindroamele talamice
9. Sindroamele hipotalamice
10. Sindroamele extrapiramidale

11
 11. Sindroamele motilităţii oculare
12. Sindroamele căilor optice
13. Sindroamele corticale
14. Sindromul meningean
15. Sindromul de hipertensiune intracraniană
16. Sindromul comatos
17. Sindroamele particulare ale tulburărilor de conştienţă

- Sindromul de neuron motor central (sindromul piramidal) –

Date anatomo-funcţionale:
• Neuronul motor central:
- Situat în scoarţa cerebrală.
- Celule piramidale mari (Betz) din stratul V
- Celule piramidale mici, în stratul III al ariei Brodman 4 (circumvoluţia frontală ascendentă)
- Fasciculul piramidal ia naştere şi din aria 6 frontală şi din ariile parietale 3,1,2,7.
• Calea piramidală:
- Scoarţă motorie->centrul oval->capsula albă internă (prin genunchi şi braţ posterior)->piciorul
pedunculului cerebral->protuberanţă->bulb
- Fasciculul geniculat (corticonuclear): fibre ce părăsesc la diferite nivele calea descendentă şi se
termină în nucleii motori ai nervilor cranieni din trunchiul cerebral
- Fasciculul piramidal propriu-zis (corticospinal): la nivelul 1/3 inferioare a bulbului, fibrele se
încrucişează în proporţie de 75-80% (decusaţia piramidală), rezultând fasciculul piramidal încrucişat, care
trece în cordoanele laterale medulare. Fibrele neîncrucişate formează fasciculul piramidal direct, care trece
în cordoanele medulare anterioare. Ambele se termină la nivelul coarnelor anterioare ale măduvei, prin
sinapse cu neuronii motori periferici (calea finală comună)
- Pe traseu se amestecă cu fibre de altă origine (nu este un fascicul pur), extrapiramidale în speţă, fapt
care justifică folosirea termenului de sistem piramidal (corticospinal).
- Leziunile la orice nivel determină apariţia sindromului de neuron motor central (sindromului
piramidal).

Manifestări clinice:

I) Tulburări de motilitate:

A) Activă: deficit motor->pareze/paralizii, distribuite funcţie de sediul lezional

(hemipareze/hemiplegii, parapareze / paraplegii , dipareze / diplegii , tetrapareze / tetraplegii).

Deficitul motor are următoarele caracteristici:

1. Extins
2. Exprimat mai mult distal (ectromielic)
3. Electiv (conform legii Wernicke-Mann)->predomină pe extensori,supinatori şi rotatori externi la
m.s. şi pe flexori,abductori şi rotatorii externi ai coapsei la m.i.(invers faţă de spasticitate)
4. Mai puţin exprimat pe musculatura axială,esp.pe cea care acţionează simultan bilateral (abdomen,
torace,gât)
5. La faţă se limitează la facialul inferior
6. Deglutiţia şi fonaţia nu vor fi tulburate decât în leziunile bilaterale (sdr.pseudobulbar) (cele
unilaterale sunt compensate de încrucişarea parţială)

B) Pasivă (tonus): modificările apar din momentul instalării leziunii.

Apare hipertonia (spasticitatea, contractura) piramidală:
1. Are extensia deficitului motor
2. Predomină distal
12
 3. Electivă (predomină pe flexorii mâinii,degetelor,antebraţului,pronatori,adductori,rotatori interni la
m.s. şi pe extensori,adductori,rotatorii interni ai coapselor la m.i.)
4. Elastică (după tentative de mobilizare cedează exprimând fenomenul lamei de briceag, după care
revine)
5. Se însoţeşte de exagerarea reflexelor miotatice->spasticitate

II) Tulburări de reflexe:

• Reflexele osteotendinoase şi osteoperiostale sunt exagerate.
• Reflexele cutanate abdominale,cremasteriene sunt abolite.
• Reflexe articulare: diminuate/abolite.
• Reflexele de postură: diminuate.
• Apar reflexele patologice piramidale.

Sindromul de neuron motor periferic

Neuronul motor periferic e singurul releu comun de transmitere spre efectori a impulsurilor motilităţii,
indiferent de etajul superior, fie el piramidal sau extrapiramidal.
Leziunile pot surveni la nivel:
- pericarional neuronal
- radicular
- plexular
- troncular

Manifestări clinice:

I) Tulburări de motilitate:

A) Activă: deficite motorii (pareze/paralizii) limitate la teritoriul inervat de un nerv, rădăcină,

plex, segment medular lezate sau la regiunile inervate de nervii cranieni interesaţi, având un caracter
segmentar
B) Pasivă (tonus): hipotonie sau atonie, prin întreruperea arcului reflex tonigen şi unele
formaţiuni ale nevraxului (substanţa reticulată), numai pe teritoriul deficitului motor.
C) Involuntară: fasciculaţii->contracţii mici ale unor fascicule din musculatura afectată, fără
deplasarea segmentului.

II) Tulburări de reflexe:

• Osteotendinoase şi osteoperiostale: abolite (sau diminuate)

III) Tulburări trofice: atrofie musculară, instalată rapid în acest tip de leziuni,este strict
localizată la segmentul afectat

Diagnostic topografic:
I) Leziune pericarională: manifestare clinică de tipul celor din poliomielita anterioară acută,
atrofia spinală progresivă, siringomielie, tumori intramedulare.
II) Leziune radiculară: în compresiuni radiculare, radiculite, poliradiculonevrite.
III) Leziune plexulară: sdr. de plex (cervical, brahial, lombar etc.).
IV) Leziune tronculară (a axonului neuronului periferic): semne strict limitate sau generale:
- Nevrită
- Multinevrită
- Polinevrită

13
 Sindromul extrapiramidal

Date anatomo-funcţionale:
• Etajul cortical: scoarţă fronto-prefrontală (arii 4, 6, 8 Brodman)
§ Etaj subcortical: nucleul lenticular: globul palid (paleostriat), putamen si nucleul caudat (neostriat)
§ Etaj diencefalo-mezencefalic: locus niger, nucleul roşu, nucleul Luys

Roluri:
- Asigură postura şi tonusul de bază pe care şi prin care se execută mişcările voluntare.
- Asigură executarea mişcărilor automate;
- Inhibă mişcările involuntare

Activitatea sa este asigurată de conexiuni cu:

- Scoarţa cerebrală
- Hipotalamusul
- Substanţa reticulată
- Formaţiuni mezencefalice
- Măduvă

Manifestările clinice apar sub forma a trei mari sindroame:

I) Sdr. hipertonico-hipokinetic (palido-nigric): manifestarea bolii Parkinson şi a sindroamelor

parkinsoniene.

A) Tulburări ale staticii, atitudinii şi dinamicii: mers încetinit (bradikinetic), cu paşi mici,cu
trunchiul înclinat;
B) Tulburări ale tonusului muscular: apare rigiditatea (contractura, hipertonia extrapiramidală):
C) Tremurătura extrapiramidală;
D) Tulburări de reflexe: exagerarea reflexelor de postură.
E) Tulburări vegetative: hipersalivaţie, hipersudoraţie,sialoree,bufeuri de căldură,exagerarea
secreţiei sebacee
F) Tulburări de vorbire: vorbire lentă, monotonă,întreruptă de pauze (bradilalie), cu tendinţă de
stingere, până la mutism.

II) Sdr. hipotonico-hiperkinetic (sdr. de striat): apare în leziunile neostriatului

A) Hipotonie musculară
B) Mişcări involuntare (diskinezii): in coreea acută Sydenham, coreea cronică Huntington,
coreea senilă, atetoza dublă (sdr.Vogt)

III) Sdr.strio-palidal: apare în leziuni mixte, manifestările fiind o combinaţie în proporţie

variabilă a celorlalte 2 sindroame. Este caracteristic bolii Wilson şi bolii Wesphall-Strümpell.

Sindromul frontal

Date anatomo-funcţionale:
• Aria motorie propriu-zisă: circumvoluţia frontală ascendentă, aria Brodman 4 şi o parte din aria 6
• Grupul ariilor premotorii (prefrontale): restul ariei Brodman 6, ariile 8, 9, 10, 11, 12, 13, 44, 45.
• Leziunile pot interesa întreg lobul frontal sau pot fi parcelare, caz în care interesează mai ales aria
motorie propriu-zisă, dar şi izolat ariile premotorii
Manifestări clinice, funcţie de sediul lezional:
I) Sdr. de arie motorie propriu-zisă:
A) Crize convulsive ;
B) Deficit motor (pareze/paralizii);
14
 C) Tulburări psihice: mult mai puţin evidente decât în sdr.de arie premotorie

II) Sdr. de arie premotorie (sdr.prefrontal):

A) Tulburări de reflexe: apar reflexele patologice frontale.
-reflexul de apucare (“grasping reflex”)
-reflexul de apucare forţată
-reflexul de apucare al piciorului
-reflexul de urmărire al mâinii (“groping reflex”)
-reflexul de urmărire al piciorului
-reflexul de apucare orală
-reflexul de urmărire al capului,gurii,buzelor şi limbii
B) Tulburări de coordonare: apar tulburări de echilibru
C) Crizele adversive oculocefalogire: mişcări conjugate ale capului şi globilor oculari orientate spre
partea opusă emisferului lezat. Denotă în mod specific lezarea ariei 8.
D) Tulburări psihice: sunt foarte complexe, caracteristice, realizând moria: un complex în care
predomină tulburările de afectivitate şi comportament; bolnavul moriatic este euforic, hipomaniacal, tinde să
facă glume proaste, este lipsit de simţ autocritic, dezinhibat, toate acestea fiind într-un contrast evident cu
starea gravă a fizicului (deficit motor);alte tulburări constau în:
E) Tulburări afazice şi apraxice
F) Tulburări vegetative (vasomotorii, digestive,pilomotorii,sudorale,pupilare,sfincteriene etc.)

Sindromul parietal

Date anatomo-funcţionale:
• Zona postcentrală somatosenzitivă: ariile 3, 1, 2, constituie capătul cortical al analizatorului senzitiv.
Situată în regiunea parietală ascendentă; la nivelul proiecţiei feţei există şi o importantă zonă pentru
proiecţia gustului.
• Zonele 40, 39 din emisferul nedominant au importanţă în reprezentarea schemei corporale. În
emisferul dominant, aceleaşi zone au rol în menţinerea praxiei şi în funcţia senzorială a vorbirii (înţelegerea
vorbirii).

Manifestări clinice:

• Tulburări de sensibilitate: hemihipo(an)estezie heterolaterală, cu predominanţă pentru sensibilitatea

profundă
• Crize epileptice jacksoniene senzitive, localizate la membrele de partea opusă leziunii,corespunzător
topografiei ariei interesate (parestezii, senzaţii de arsură etc.).
• Tulburări de motilitate: nu apare pareză/paralizie.
• Tulburări trofice: atrofii musculare heterolateral + tulburări de sensibilitate + tulburări vegetative
• Tulburări ale percepţiei schemei corporale:
• Apraxia: se defineşte prin tulburări ale activităţii gestuale în absenţa oricăror tulburări paretice, ataxice,
extrapiramidale sau psihice (e.g. apraxia mersului, îmbrăcatului, scrisului etc.)
• Tulburări de limbaj: incluse în afazia senzorială de tip Wernicke (nu este motorie, de tip Broca, v.
capitolul “Limbajul”).
• Tulburări oculomotorii: apar în leziunile emisferului drept, şi constau în limitarea mişcărilor voluntare
ale globilor oculari spre stânga.
• Hemianopsia omonimă laterală, stângă sau dreaptă, funcţie de sediul leziunii. Apare prin interesarea
fibrelor Gratiolet, care trec pe faţa ventrală a lobilor parietali.

Sindromul temporal

Date anatomo-funcţionale:
• Staţia finală a analizatorilor acustic, vestibular, olfactiv şi gustativ
15
 • Rol în determinarea unor reacţii afectiv-emoţionale şi comportamentale
• Rol în edificarea memoriei
• Mecanisme veghe-somn
•
Manifestări clinice:
I) Tulburări auditive: scade acuitatea auditivă de partea opusă leziunii; rar apare pierderea
auzului.
II) Tulburări vestibulare: vertij, fără greaţă.
III) Tulburări de limbaj: afazie senzorială tip Wernicke,
IV) Tulburări olfactive şi gustative;
V) Epilepsia temporală (!), evoluează cu manifestări paroxistice:
- Crize psihosenzoriale: halucinaţii auditive, vizuale, vestibulare,olfactive
- Crize psihomotorii: automatisme simple (sugere, masticaţie, deglutiţie) sau complexe
(dezbrăcare, râs, plâns, deplasare pe distanţe variabile).
- Modificări paroxistice ale conştienţei: starea de vis
- Crize vegetative ->paloare/roşeaţă,tahicardie
- Crize viscero-senzitive->dureri epigastrice,precordiale,modificări ale ritmului respirator,
modificări vaso-motorii
- Tulburări paroxistice de vorbire (crize disfazice): poate surveni fenomenul de oprire a
vorbirii timp de câteva secunde (“arrest of speech”)
VI) Tulburări psihice: complexe, pot afecta conduita alimentară, sexuală, memoria.
VII) Tulburări ale reglării alternanţei veghe-somn.

Sindromul occipital

Date anatomo-funcţionale:
• Aria striata (senzoriovizuală): aria 17 Brodman; primeşte impulsurile vizuale pe care le transformă
în senzaţie vizuală binoculară şi tridimensională.
• Aria parastriata ( aria 18) şi aria peristriata (aria 19): arii vizognozice şi vizopsihice, răspunzătoare
de recunoaşterea senzaţiilor vizuale şi de determinarea unor reacţii afective la acestea.

Manifestări clinice:
• Tulburări de câmp vizual: hemianopsii, datorită leziunilor scoarţei (scizurii calcarine) sau fibrelor
geniculocalcarine în traiectul lor occipital.
• Cecitatea corticală: numai dacă sunt lezaţi ambii lobi occipitali. Asociată cu anosognozie (bolnavul nu
vede, dar consideră că vede)
• Agnozii vizuale: reprezintă pierderea capacităţii de a recunoaşte obiectele prin văz, în absenţa
tulburărilor senzitivo-senzoriale.
• Halucinaţii vizuale: pot fi bi-, tridimensionale, imobile sau animate, colorate sau necolorate.
• Metamorfopsii: sunt tulburări ale vederii spaţiale (vedere micropsihică sau macropsihică-bolnavul vede
totul mai mic, respectiv mai mare decât în realitate).
• Discromatopsii: tulburări ale vederii color.
• Epilepsia occipitală: apariţia în câmpul vizual a fosfenelor (imagini intense, luminoase, colorate),
scotoamelor, a unor halucinaţii complexe. Aceste manifestări pot fi aura unei crize mai complexe sau
pot constitui criza propriu-zisă.

Sindroame de trunchi cerebral

Date anatomo-funcţionale:
• Bulb (medula oblongata)
• Protuberanţă (pons, punte)
• Mezencefal (pedunculi cerebrali)

16
Nuclei
- motori->nucleul ambiguu (IX,X,XI),nucleul XI,nucleul VII,nucleul abducens + oculomotor
-nucleul motor V;nucleul nervului patetic
- senzitivi->nucleu solitar (bulb)->se termină VII,IX,X
-nucleul vestibular şi cohlear,nucleul Rolando
- vegetativi->nucleul dorsal al vagului,nucleii salivari inferior şi superior
-nucleul lacrimo-muco-nazal,nucleul Edinger-Westphal

Celule şi fibre reticulare->fasciculul reticular ascendent/descendent

Etiopatogenie:
- 75% afecţiuni vasculare (malformaţii, hemoragii, ischemii), prin acţiune directă sau compresiuni
- afecţiuni inflamatorii (infecţioase sau demielinizante)
- leziuni tumorale (directe sau compresiuni)
- angajări herniare
- leziuni traumatice
- leziuni toxice

Manifestări clinice:
• Sindroame bulbare:
• Sindroame protuberanţiale:
• Sindroame mezencefalice:

Sindroamele senzitive

Structurile nervoase care asigură funcţia senzitivă se organizează pe trei niveluri:

-de recepţie (receptorii)
-de transitere (căile senzitive)
-de percepţie (cortexul senzitiv).

Exteroceptorii sensibilităţi superficiale

a) pentru sensibilitateatactilă Meissner şi Merkel;
b) pentru sensibiltatea termică Ruffini(cald) şi Krause (rece);
c) pentru sensibilitatea dureroasă sunt terminaţii libere mielinice care percep durerea localizată şi
amielinicecare percep durerea difuză.

Proprioceptorii sensibilităţii profunde sunt:

a) fusurile musculare
b) organelle tendinoase Golgi
c) corpusculi Paccini situaţi în aponevroze, periost, seroase

Interoceptorii sistemului nervos autonom sunt:

a) algoreceptorii;
b) chemoreceptori;
c) presoreceptori.

Căile sensibilităţii cuprind trei neuroni.

Simptomatologie

Nevralgia este durerea resimţită spontan sau la o provocare, pe traiectul unui nerv senzitiv sau al
ramificaţiilor sale.
Nevralgile pot fi „ primare”sau „secundare”.
17
 Au următoarele caracteristici:
a) senzaţia de tăietura, înţepătura sau lovitură de cuţit dacă sunt afectate fibrele structurilor
superficiale;
b) senzaţia de torsiune, strivire sau smulgere când sunt afectate fibrele structurilor profunde;
c) corespunde teritoriilor nerviilor afectaţi;
d) sunt sub formă de crize (paroxisme);
e) durerea dispare între crize („primară”) sau se menţine interparoxistic o durere surdă(„secundară”);
f) pot apărea spontan
g) pot fi declanşate de diverşi factori sau prin comprimarea trunchiurilor nervoase în punctele lor cele
maisuperficiale (punctele Valleix);
h) între crize, în nevralgia „secundară”există o hipoestezie pe teritoriul nervului afectat, în timp ce în
termoalgezice (leziuniale rădăcinii posterioare spinale, fasciculelor spinobulbare, lemnisculmedial)

Cele mai importante sindroame senzitive obiective sunt:

Sindromul senzitiv al nervilor periferici - sindromul senzitiv periferic are ca etiologie o

leziune parţială sau totală a nervilor sau plexurilor, cauzată de traumatisme, compresiuni, factori toxici,
infecţioşi, carenţiali, alergici, metabolici etc.

Sindromul senzitiv radicular şi sindromul de ganglion spinal

Se caracetrizează prin dureri ( cel mai frecvent lacinate), anestezie în dermatonul corespunzător (arie
cutanată inervată de rădăcina posterioară) şi hipotonie, hiporeflexie (prin întreruperea arcului reflex).

Sindromul de cordon posterior se caracterizează prin pierderea sensibilităţii profunde conştiente şi a

celei tactile epicritice (diminuarea tactilă). Cauzele mai frecvente sunt mielita transversă sau traumatisme
medulare.

Sindromul de fascicol spinotalamic sau cordon lateral se întâlneşte rar şi se manifestă printr -
o topografie a hipoesteziei sublezională şi controlaterală. Cauzele sunt: traumatisme medulare, mielitele,
scleroza multiplă.

Sindromul de hemisecţiune medulară Brown –Sequard prezintă:

a)omolateral: sindromul de neuron periferic localizat la nivelulsegmentului lezat, sindrom de neuron
motor central sub nivelul leziunii,anestezie cutanată la nivelul segmentului lezat, pierderea
sensibilităţii proprioceptive (vibratorie şi mioartrokinetică) sub nivelul leziunii;
b)controlateral : hiperestezie la nivelul segmentului lezat şi pierdereasensibilităţii termoalgezice sub
sediul leziunii. Sunt încriminatetraumatismele medulare sau mielitele.

Sindromul de secţiune medulară totală cuprinde o anestezie globală

(abolirea tuturor tipurilor de sensibilitate) sub leziune, paraplegie,abolirea controlului voluntar al
sfincterelor. Cauzele care pot determina
leziunea totală medulară sunt: traumatismele, mileita transversă,
infarctul medular etc.

Sindroame medulare

Măduva spinării
(MS) este situată în canalul rahidian şi se întinde de la marginea superioară a atlasului până la
marginea superioară a vertebrei lombare a doua.
De la vertebra L2, MS se continuă cu filum terminale care, împreună cu rădăcinile dn spaţiul
subarahnoidian L2-S2 formează „coada de cal”.

18
 În afara MS, în canalul rahidian sunt: rădăcinile anterioare şi posterioare, vasele MS, meningele,
spaţiulepidural (plexuri venoase, ţesut gras şi conjuncti v).
MS are aspect turtit anteroposterior cu două cuburi (cervicală şi dorsală), două umflături /
intumescente (cervicală C4+D1 şi lombară L1+S3) şi 31 de perechi de rădăcini spinale ( 8 cervicale, 12
dorsale, 5 lombosacrate, 5 sacrate şi 1 coccigian).

Funcţiile MS:
a) de conducere;
b) reflexe (miotatic, de flexie);
c) centrii autonomi vegetativi.

Simptomatologie : afectarea MS conduce la apariţia a două categori de semne: lezionale şi

sublezionale.

Sindroamele substanţei cenuşii :

a) sindromul cornului anterior (paralizi cu distribuţie radiculară, care interesează numai segmentele
lezate cu abolirea reflectelor osteotendinoase);
b) sindromul de corn posterior (dureri de tip paroxistic, abolirea reflexelor osteotendinoase
şihipoestezie superficială „suspendată” cu topografie radiculară, cu păstrarea intactă a teritoriului cutantat
supra şi subacent);
c) sindromul substanţei cenuşii centromedulare (hipoestezie cu disociaţiesiringomielică bilaterală).

Sindroamele substanţei albe :

a) sindromul cordonului anterolateral (tulburări obiective de sensibilitate cu topografie difuză
sublezională careinteresează regiunea cutantată a corpului pe partea opusă a leziuni,disociaţie de
sensibilitate siringomielică);
b) sindromul cordonului posterior (pierderea sensibilităţii profunde conştiente şi a celei tactile
epicritice cu distribuţie omolaterală şi subiacentă leziunii, disociaţie desensibilitate tabetică).

Sindromul de hemisecţiune medulară laterală (Brown Séquard) :

a) defict motor de tip neuron motor central pe partea leziunii (monoplegie sau hemiplegie în funcţie de
nivelul leziunii);
b) deficitul de neuron motor periferic ipsilateral pentru segmentul corespunzător leziunii;
c) tulburări de sensibilitate profundă conştientă ipsilaterală;
d) rareori hiperpatie ipsilaterală sub forma unei benzi cutanate;
e) hipopalestezie conştientă ipsilaterală (tulburare de sensibilitate profundă ipsilaterală);
f) hipoestezie termoalgezică controlaterală cu marginea superioară cu câteva segmente sub nivelul
leziunii.

Sindroame vestibulare

În funcţie de localizarea diferită a leziunii pe formaţiile analizatorului vestibular există două

sindroame principale:
• sindromul vestibular periferic armonic (labirintic şi retrolabirintic) şi
• sindromul vestibular central disarmonic.

Sindromul vestibular periferic labirintic

Etiologia cea mai frecventă a acestui sindrom este dată de afecţiuni ale urechii medii sau interne
procese inflamatorii (labirintice, acute saucronice, otite, mastoidite), boala Ménière (apare în crize
repetitive)

Sindromul vestibular periferic retrolabirintic

19
 Etiologia cea mai frecventă - fracturile sau procesele tumorale benigne saumaligne ale stâncii osului
temporal, nevrite vestibulo toxice (streptomicina), infecţioase (meningită, oreon), tumori de unghi
pontocerebelar.

Sindroamele cerebelare

Funcţia cerebelului se regăseşte în: echilibru, tonusul muscular şi controlul mişcărilor voluntare. Într-
o mişcare complexă este necesar ca muşchii agonişti şi antagoniştisă se găsească într-o corelaţie armonioasă.
Modalitatea şi timpul de intrare ale acestor categorii musculare sunt coordonate de cerebel.

Simptome cerebeloase :
Ataxia este dificultate sau imposibilitatea coordonării mişcărilor voluntare, mersului, şi vorbirii, în
absenţa unui deficit motor.
Dimetria este imposibilitatea de a dimensiona şi de a ghida precismişcările, ceea ce face ca mişcarea
să se oprească înainte de ţintă(hipometrie) sau să depăşească ţinta (hipermetrie).
Adiadocokinezia este imposibilitatea de a efectua cu repeziciune şiregularitate mişcări simetrice,
mişcări succesive, ritmice fără paraliziavreunui muşchi.
Disartria cerebelară presupune vorbirea sacadată, scandată,explosivă.
Mersul cerebelar este caracterizat printr-baza largă de susţiner e ezitant, nesigur, ebrios şi titubant.
Hipotonia musculară se datorează inhibiţiei de motoneuronii alfa şigama. Aceasta este mai evidentă
în leziunile acute decât în cele cronice.
Asinergia: constă din imposibilitatea de a coordona acţiunea diferitelor grupe musculare în vederea
executări unei mişcări complexeşi astfel mişcările se descompun în componentele lor elementare.
Nistagmusul este datorat lipsei de coordonare a musculaturii globilor oculari. Aceasta apare datorită
legăturilor strânse între cerebel şi nuclei vestibulari.
Macrografia cerebelară este o modificare a scrisului în care aceasta este mare, neregulat şi cu litere
inegale.
Tremorul international (kinetic) reprezintă oscilaţii ale membrelor (mai ales la cele superioare) care
cresc în intensitate la sfârşitul mişcărilor involuntare atunci când pacientul intenţionează să atingă oţintă.
Acest tremor este mai bine evidenţiabil (la proba indice-nas) dacă se adaugă în mână o greutate.

Sindroame talamice

Tulburările de sensibilitate obiectivă sunt controlaterale şi sunt reprezentate de anestezie sau

hipoestezie, interesând mai mult sensibilitatea profundă şi mai puţin cea superficială
(sensibilitateasuperficială are o dublă reprezentare talamică).

Durerea talamică cuprinde toată jumătatea opusă a corpului sau poate filimitată la un segment.
Are următoarele caracteristici:
a) este foarte intensă;
b) nu cedează la tratamente;
c) constiituie o invaliditate;
d) poate fi declanşată de emoţii, excitaţii tactile, mişcări, afecţiuni viscerale, de stimuli reci.

Tulburările de schemă corporala ;

Tulburările gustului ;
Hemianopsia omonimă controlaterală ;
Hemiataxia şi sindromul cerebelar;
Mişcările coreoatetozice;
Tulburările vegetative: cianoză, edem al extremităţilor, modificărivasomotorii până la colaps;
Tulburările de vorbire au aspect de afazie senzorială tranzitorie ;
Tulburările în funcţia veghe-somn şi mutismul akinetic ;
Demenţa talamică ;

20
 Sindromul talamic global Déjerine-Roussy - prin suferinţa arterei cerebrale posterioare

Sindroame hipotalamice

Functia hipotalamusului:

1.Reglarea metabolismului apei

2.Reglarea temperaturii corpului
3.Regalarea adenohipofizei
4.Reglează funcţia somn-veghe:
5.Rol în metabolismul glucidelor
6.Rolul în metabolismul grăsimilor
7.Rol în reglarea unor funcţii gastro-intestinale
8.Rol în reglarea tensiunii arteriale
9.Reglarea aportului de hrană,
10.Rol în reglarea funcţiilor sexuale: a)
11.Rol în reglarea emoţiei şi a altor funcţii psihice:
12.Circuitul Papez (hipocampo-mamilo-talamo-cingulo-hipocampic), descris în 1937, extins de
MacLean în 1955 la amigdalăşi la cortexul prefrontal de asociaţie, face parte dinsistemul limbic şi este
implicat în stările emoţionale şi de comportament (sindromul Klüver-Bucy).

2.Simtomatologie

Diabetul insipid este dat de leziuni ale hipotalamusului anterior. Se manifestă prin polidipsie
şi poliurie.

Distrofia adipozo-genitală Babinski-Frolich se compune din: obezitate, insuficienţă sexuală şi

nanism (dacă apare în timpul perioadei de creştere) şi este dată de tumori, meningoencefalite, traumatisme,
hidrocefalii, etc.

Sindromul Laurence-Berdet-Moon-Biedl: obezitate, infantilism sexual, retinită pigmentară,

polidactilie, deficit intelectual, caracter familial al bolii.

Tulburări ale funcţiei veghe -somn.

Tulburările reglării termice.

Tulburările hematopoiezei.

Tulburările respiratorii şi cardiovasculare.

Tulburări sexuale.

Tulburările metabolice.

Tulburări psihice.

Epilepsia diencefalică - Simptomatologia se reduce exclusiv la fenomene vegetative (vasodilataţie în

extremitatea cefalică,hipersecreţie lacrimală şi sudorală, midriază, exoftalmie,oriplaţie, bradipnee etc).

Sindromul meningian

21
Sindromul meningian are un ansamblu de simptome şi semen obiective care traduc suferinţa învelişurilor
cerebrale.

Cauzele acestui sindrom sunt variate:

- în cazul debutului brusc cea mai incriminată este hemoragia subarahnoidiană
- dacă debutul este subacut, progresiv, trebuie să suspectăm meningitele bacteriene, virale, specifice,
micotice sau carcinomatoase.

Semnele subiective şi obiective sunt:

- Cefaleea este intensă, uneori este localizată frontoocipital şi arecaracter pulsatil.

- Vomele apar spontan, uneori fără a fi precedate de greaţă, se produc fără efort, sunt expolisive şi nu
sunt ritmate de alimentaţie.
- Fotofobia şi fonofobia.
- Rahialgia este cel mai frecvent difuză dar poate fi mai accentuată înregiunea cervicală şi lombară.
- Contractura musculară paravertebrală.

Flexia capului pe trunchiul decelează o rezistenţă denumita „redoare de ceafă”.

În plus se pot evidenţia:
a) semnul Kernig I;
b) semnul Kernig II;
c) semnul Brudzinski I;
d) semnul Brudzinski II;
e) reflexul nucomidriatic Flatau.

Semnele paraclinice sunt:

a) edemul cerebral;
b) sindromul lichidian.

Sindromul lichidian variază în functie de etiologia sindromului meningian:

a) în hemoragia subarahnoidiană este sanguinolent (proba celor 3 eprubete) ulterior

devenind xantocrom;
b) în meningitele virale este clar, cu uşoară proteinorahie, cu elemente celulare (predominent
limfocite);
c) în meningitele bacteriene este tulbure, cu proteinorahie şi celularitate ridicată, iar
însămânţareadetermină agentul patogen;
d) în meningita tuberculoasă este incolor sau xantocrom, cu văl de fibrină la suprafaţă, cu
proteinorahieridicată, elemente celulare moderat crescute şi glicorahie foarte scăzută.

Sindromul HIC

• Cefaleea este permanentă şi nu mai răspunde la antialgice.

• Vomele sunt inconstante, nu au legătură cu alimentaţia şi au, uneori, un caracter explosiv („în jet”).
• Staza papilară constituie un simptom important de decelare a HIC, însă nu este prezentă decât în 70-
85% din totalul pacienţilor.

22