Sunteți pe pagina 1din 25

JOCURI SPORTIVE SI ALTERNATIVE DE RECUPERARE-JOC TERAPEUTIC

Importanta cunoasterii jocurilor de catre kinetoterapeuti

Jocurile permit manifestarea complexă şi favorizează dezvoltarea simultană a deprinderilor


motrice de bază şi/sau specifice, a calităţilor motrice, a deprinderilor şi însuşirilor moral-volitive.
Jocurile de mişcare oferă posibilităţi multiple de formare şi consolidare a deprinderilor
motrice de bază utilizate (mers, alergare, echilibru, sărituri, aruncări şi prinderi, căţărări, escaladări
etc), favorizând în acelaşi timp şi dezvoltarea calităţilor motrice (viteza sub multiplele sale forme de
manifestare, rezistenţa, forţa, îndemânarea). Jocurile de mişcare oferă posibilitatea aplicării, în
condiţii mereu schimbătoare, a priceperilor şi deprinderilor motrice de bază şi a procedeelor tehnice.
În timpul jocului, indiferent de natura sa, apar legături noi şi complexe între priceperi şi
deprinderile motrice, ceea ce contribuie la perfecţionarea lor. Apar, de asemenea, relaţii de
condiţionare care pot favoriza transferul poziţiei între diferitele componente ale procesului
instructiv-educativ: cunoştinţe, priceperi, deprinderi, calităţi motrice. Această manifestare simultană
a mai multor laturi ale acţiunilor motrice este specifică jocului, fiind determinată de caracterul lui
complex. Relaţiile şi interdependenţa dintre deprinderi, priceperi şi calităţile motrice, se realizează
în condiţii mereu schimbătoare, pe fondul solicitării intense a unor calităţi şi însuşiri morale şi
volitive. Specifică jocului este activitatea în colectiv, cu toate avantajele ce decurg din valorificarea
ei în cadrul procesului instructiv-educativ, jocul presupunând cooperare, colaborare cu partenerii de
joc, echilibru între interesele, motivele acţiunilor şi eforturilor personale cu cele ale colectivului din
care face parte persoana, presupune încadrarea în colectiv, acceptarea şi recunoaşterea liderului,
asumarea unor responsabilităţi, conducerea şi întrajutorarea, atitudinea critică şi autocritică.
Situaţiile favorabile sau nefavorabile care apar pe parcursul consumării diferitelor faze de joc, lasă
urme adânci asupra personalităţii persoanei care practică jocurile sportive. Emoţiile şi sentimentele,
stările afective trăite şi celelalte procese psihice prezente în aceste împrejurări, sunt proprii fiecărei
persoane, dar – în acelaşi timp – şi comune echipei din care face parte. Ele sunt determinate de
succesele sau insuccesele personale ale echipei. Din această particularitate, proprie jocului, rezidă
imensele resurse formative ce pot fi valorificate în realizarea obiectivelor urmărite.
Jocul permite manifestarea iniţiativei şi independenţei în acţiuni şi manifestate în rezolvarea
unor situaţii de joc. Acestea devin posibile numai în situaţia în care persoana are un minimum de
deprinderi, calităţi motrice suficient dezvoltate şi a fost instruită să acţioneze în limitele unor reguli
precise. Jocurile nu permit o dozare precisă a efortului şi nici o reglementare strictă a execuţiilor
tehnice. În timpul jocului, unele persoane participă mai activ, altele mai puţin activ, fie datorită unor
însuşiri temperamentale diferite, fie datorită volumului redus şi a calităţii scăzute a deprinderilor
motrice pe care le posedă. Unele persoane depun un efort intens şi susţinut, ceea ce determină
apariţia simptomelor de oboseală, iar altele se sustrag de la efort. Diferenţe însemnate se
înregistrează şi pe plan afectiv: unii prezintă stări emoţionale deosebite, în timp ce alţii sunt mai
nepăsători faţă de evoluţia şi rezultatul jocului.
Iniţiativa şi independenţa în rezolvarea acţiunilor în diferitele situaţii oferite de desfăşurarea
jocului la un moment dat, favorizează dezvoltarea unor procese importante, ca: gândirea
(compararea, selectarea, analiza, sinteza etc.), inteligenţa, atenţia distributivă, creativitatea, memoria
etc. Astfel, acelaşi joc poate fi folosit la orice vârstă, amplificându-i însă cerinţele, regulile, mărin
distanţele şi numărul obstacolelor, solicitând din ce în ce mai multă corectitudine.
Date fiind toate aceste aspecte, jocurile sportive prezintă importanţă pentru kinetoterapeut din două
puncte de vedere:
 În scopul folosirii lor în activitatea specifică de profilaxie, terapie şi recuperare a diverselor
categorii de pacienţi nesportivi (mai ales în şcoli speciale, sanatorii, cămine-spital, cămine-
şcoală, staţiuni balneare şi climaterice)
 În scopul obţinerii cunoştinţelor (teoretice şi practice) necesare activităţii de kinetoterapeut
în cadrul cluburilor sportive (la echipele de jocuri sportive)

I. Conceptul de joc. Definiţii ale jocului

Procesul de creştere şi dezvoltare a omului nu poate fi înţeles în totalitatea sa dacă nu se ia în


consideraţie unul dintre elementele fundamentale psihocomportamentale ale personalităţii - jocul, a
cărui problematică a reţinut atenţia psihologilor şi pedagogilor.
Majoritatea specialiştilor au considerat jocul ca fiind o activitate caracteristică vârstei de
creştere, a copilăriei. În acelaşi timp însă, se recunoaşte faptul că jocurile însoţesc întreaga
ontogeneză umană, chiar dacă formele lor de manifestare se modifică, principalele caracteristici se
păstrează dând fiecărei etape aspecte particulare şi răspunzând unor nevoi şi tendinţe fireşti şi
permanente ale fiinţei umane. Trebuie specificat că, în interiorul demersurilor efectuate pentru
elucidarea problematicii jocului, înţelegerea funcţiilor și legităţilor sale s-a realizat şi se realizează în
principal din analiza acestuia la vârsta copilăriei când el constituie principala şi, uneori, unica
activitate a copilului. Într-o anumită măsură, se poate spune că traseul formării personalităţii umane,
este explicat de istoria apariţiei şi complicării formelor de manifestare ludică. În consecinţă, jocul,
ca şi activităţile recreative ale adulţilor, este o continuare firească a activităţii ludice infantile.
Jocul desemnează o activitate ludică propriu-zisă, fizică sau mentală, fără utilitate imediată
în unele cazuri, generatoare de distracţie, de plăcere şi de reconfortare. Jocul - în varietatea formelor
lui (sub aspectul conţinutului şi al evoluţiei) - este tot mai mult valorificat din punct de vedere
pedagogic, în intenţia de a imprima un caracter mult mai viu şi mai atrăgător activităţilor şcolare în
care acesta tinde să fie integrat.
Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului generată de trebuinţe,
dorinţe, tendinţe specifice ale acestuia. Astfel, el devine prietenul de nedespărţit al copilăriei,
constituind una dintre formele cele mai importante de activitate a celor aflaţi în această perioadă de
creştere şi dezvoltare.
Realitatea care îl înconjoară pe copil fiind prea complexă, acesta caută să o cunoască, să se orienteze
în interiorul ei. Jocul este tocmai una din activităţile prin care copilul învaţă să cunoască această
realitate aflată într-o continuă transformare. Caracterul complex al activităţilor ludice şi recreative, a
constituit de-a lungul timpului generatorul unor greutăţi deosebite în calea încercărilor de definire a
acestora. De aceea, de multe ori, abordarea lor se limitează la enumerări descriptive.
Vocabularul de psihologie al lui H. Piérou1 cuprinde, pe lângă definiţia generală a jocului
(“activitate dusă după reguli convenţionale implicând adesea o parte mai mică sau mai mare de
noroc, adică de întâmplare, fără randament real, dar în care fiecare jucător caută să “câştige”
indiferent de natura acestui câştig”), încă şapte note caracteristice pentru jocul copilului; aceasta
deoarece definiţia citată nu epuizează în totalitate trăsăturile caracteristice ale activităţilor ludice
infantile:
 Jocul este o activitate cu scop în ea însăşi, opusă muncii sau al cărei scop este exterior
activităţii (Baldwin).
 Jocul este o activitate inferioară, neadaptată la real ca munca (P. Janet).
 Jocul este o activitate destinată să utilizeze o parte a energiei cheltuite în executarea muncii
(Spencer).
 Jocul este o activitate ce constă în reproducerea acţiunilor acum inutile, dar care, în trecutul
istoriei umanităţii au fost activităţi de muncă (St. Hall).
 Jocul este o activitate cu scop în ea însăşi, dar care-l pregăteşte pe copil pentru munca
adultului (Gross).
 Jocul este o activitate care scoate în evidenţă o funcţie fără să urmărească un anumit scop
(Bülher, Carr), permiţând copilului să-şi realizeze eul când n-o poate face printr-o activitate
serioasă (Claparède)
 Jocul este activitatea ce constă în asimilarea care funcţionează pentru ea însăşi, fără nici un
efort de acomodare (Piaget).
La aceste puncte de vedere considerăm că pot fi adăugate şi următoarele care vin să
completeze problematica:
„Jocul este însăşi viaţa; jocul pregăteşte viitorul potolind nevoile prezentului” (EDUARD
CLAPARĖDE 1975).
„Jocul este o recreere, serveşte la repauzarea organismului sau a spiritului obosit” (SCHALLER,
Das Spiel 1861)
Din analizele psihologice reiese faptul că activităţile cu caracter ludic sunt caracterizate prin
spontaneitate, atractivitate, libertate, ceea ce constituie elementul principal al dezvoltării psihice a
copiilor, în efortul şi pregătirea lor pentru integrarea socială şi un mijloc plăcut de relaxare şi
divertisment pentru tineri şi adulţi. Acest lucru ne determină să afirmăm că activităţile ludice ale
copiilor nu trebuiesc reduse doar la influenţa lor asupra sferei biologice, fără a lua în calcul acele
caracteristici modelatoare, socializante ale jocului. Se poate spune că jocurile copiilor sunt o
adevărată oglindă a societăţii, el fiind învăţat sub influenţa ambianţei sociale.
Dacă această influenţă lipseşte, jocul nu apare în activitatea copilului. Explicaţia trebuie căutată în
faptul că, pentru a se putea juca, se cere copilului:
- să fie stăpân pe anumite procedee de reproducere a realităţii.
- să fie capabil să folosească mijloacele materiale ce i se pun la dispoziţie.
- să poată realiza subiectele şi rolurile deţinute în joc.
- să fie în stare să se conformeze regulilor ce decurg din rolurile asumate.
Rezultă de aici că jocurile sunt caracterizate prin:
- libertate de exprimare, fără forme de constrângere, în care iniţiativa jucătorului, dorinţa şi nevoia
lui de a se juca ocupă locul central;
- activitate atractivă, cu posibilităţi reale de a crea satisfacţii, nu atât prin efectele unui anumit
succes, ci prin propria-i existenţă, prin faptul că în timpul producerii provoacă stări pozitive, de la
plăcere senzorială până la încordările şi relaxările care le însoţesc de multe ori;
- activitate spontană, naturală, apărută ca urmare a nevoilor fireşti ale copilului de mişcare;
- activitate recreativă şi compensatorie , prin care individul urmăreşte eliberarea de stresul
activităţilor cotidiene, distracţia;
- activitate totală, antrenând toate funcţiile organismului (psihice şi fizice);
- activitate dezinteresată, deosebindu-se de cea productivă, având un scop de sine stătător, urmărind
doar satisfacerea trebuinţelor de ordin psihic materializate în trăirea bucuriei unei activităţi
autonome şi gratuite.
Majoritatea definiţiilor după cum se observă consemnează că jocul este o activitate specifică
copilăriei sau procesului de formare şi de dezvoltare a fiinţei umane. Ulterior s-a constatat că, de
fapt, omul este un jucăuş (HOMO LUDENS) pe toată durata vieţii. Din copilărie până la bătrâneţe
omul se joacă în permanenţă din diverse motive (trebuinţe, porniri, nevoi etc.) interioare şi / sau
exterioare, care îl împing spre diverse acţiuni.
Jocul sportiv este un complex de exerciţii fizice practicate sub formă de joc cu un anumit
obiect (minge, puc etc.) având dimensiuni specifice, prin care două echipe sau doi adversari se
întrec conform unor reguli de organizare şi desfăşurare.
O contribuţie însemnată în definirea noţiunilor de joc şi joc sportiv l-au avut specialiştii
români. În lucrarea Terminologia educaţiei fizice şi sportului (1973) noţiunea de joc este definită ca
“o activitate complexă, predominant motrică şi emoţională, desfăşurată spontan după regulile
prestabilite, în scop recreativ, sportiv şi totodată de adaptare la realitatea socială.”
Izvorând din cerinţele sociale obiective, jocurile contribuie la stimularea şi cultivarea relaţiilor de
prietenie şi colaborare, a iniţiativei şi imaginaţiei creatoare, la formarea unui fond complex de
priceperi, deprinderi şi calităţi motrice.
După Păunescu şi Muşu (1990), scopurile jocului în dezvoltarea copilului sunt: o mai bună
cunoaştere a lumii, un control mai adecvat al propriei persoane şi al raportului cu lumea; oferă de la
început posibilitatea explorării relaţiilor dintre realitate şi fantezie, o arenă în care formele de
gândire semiologice, intuitive, pot fi liber testate.
Pentru copiii deficienţi mintal, jocul este forma de bază prin intermediul căruia se
organizează şi se desfăşoară procesul de recuperare. În aceste condiţii, jocul se constituie ca o formă
de învăţare orientată spre: dezvoltarea capacităţii de manevrare a obiectelor; aprecierea formelor şi
mecanismelor de recunoaştere a dimensiunilor; însuşirea asemănărilor şi deosebirilor dintre obiecte;
dezvoltarea capacităţii de utilizare a obiectelor în funcţie de necesităţi. Prin joc, copilul învaţă
regulile de comportare, ceea ce contribuie la structurarea personalităţii sale.
Prin intermediul jocului, copilul îşi satisface nevoia de activitate, de acţionare asupra
obiectelor şi de transpunere în situaţii diferite. Practic, copilul descoperă lumea prin intermediul
jocului.
Jocul este mijlocul prin care copilul câştigă anumite deprinderi fizice, cognitive şi sociale. În
timpul jocului, copilul experimentează anumite acţiuni, care ulterior vor fi combinate cu alte
deprinderi mai complexe. Astfel, iniţial copilul mânuieşte piesele unui joc, apoi va încerca să
realizeze câteva combinaţii, pentru ca în final să ajungă la adevărate construcţii. În acest fel, copilul
reuşeşte să rezolve unele probleme şi să înţeleagă modul de folosire a unor obiecte.
Iniţial, copilul mic acţionează prin imitaţie, pornind de la anumite modele, iar unele gesturi sunt
descoperite întâmplător, pentru ca, mai târziu, ele să poată fi reproduse. Imitaţia
târzie şi repetarea gestului descoperit întâmplător demonstrează un început de reprezentare mentală
a actului motric. Pentru început, copilul realizează jocuri-exerciţii prin care îşi descoperă propriul
corp. Treptat, el va trece la acţiunea asupra obiectelor, pentru a ajunge în final la utilizarea lor.
În timpul jocului, copilul inventează şi repetă anumite mişcări, fapt ce va contribui la dezvoltarea
treptată a gândirii, memoriei şi creativităţii.
Jocul de ficţiune îi permite copilului să reproducă realitatea cu ajutorul jucăriilor. În timpul
jocului, realitatea este adaptată la posibilităţile copilului, astfel că acesta trebuie să găsească anumite
soluţii ce reflectă dorinţele sale. Acest efort de rezolvare a problemelor îi permite copilului să
înţeleagă realitatea, să treacă peste anumite dificultăţi şi să-şi dezvolte conştiinţa de sine.
Creativitatea se dezvoltă cu precădere în timpul activităţilor individuale. În timp ce se joacă,
imaginaţia copilului are frâu liber, ajungând la rezolvări personale ale problemelor, ce apelează la
idei vechi pentru a reuşi să rezolve situaţii mai noi.
Terapia prin joc se adresează copiilor cu probleme de sănătate. Pentru aceşti copii afirmaţia “fă
aceste exerciţii pentru sănătatea ta” nu este suficientă. Jocul le permite specialiştilor să ajungă la
executarea de către copii a anumitor acte motrice. În timpul jocului regulile se pot modifica în
funcţie de necesităţile terapeutice. Astfel, se începe acţiunea în poziţia aşezat, apoi culcat şi în
picioare. Un anumit gest se execută iniţial cu o mână, apoi cu cealaltă şi, în final, cu ambele. Terapia
prin joc asigură copilului calm şi securitate, alături de stimularea necesară recuperării deficienţei.
Programul începe cu antrenarea gesturilor necesare vieţii zilnice (îmbrăcat, spălat, mâncat
independent), urmată de antrenarea gesturilor complexe ce pregătesc activitatea de scris şi de
învătare a unei meserii (Y. Lindquist, 1985, p.11).
II. Teorii ale jocului
Încă de la sfârşitul secolui al XIX s-au elaborat numeroase teorii ale naturii şi scopurilor activităţii
de joc. Piaget susţine că jocul este o expresie a procesului de asimilare în care copilul încearcă să
înţeleagă lumea din jur şi să o schimbe pentru a corespunde propriei înţelegeri şi experienţe. El a
formulat trei stadii principale ale activităţii de joc investigând legătura dintre evoluţia jocului şi
dezvoltarea gândirii:
1. deprinderea de joc corespunde stadiului senzorio-motor al dezvoltării (aproximativ de la
naştere până la 2 ani).
Activitatea de joc a copiilor conţine multe mişcări repetitive care sunt făcute din simpla plăcere de
a-şi demonstra măiestria deprinderilor implicate. Se pune accentul asupra exersării şi controlului
mişcării şi asupra explorării obiectelor prin observare şi atingere.
2. jocul simbolic coincide cu stadiul preoperaţional (aproximativ de la 2 la 7 ani). Copilul
angajează fantezia şi produce realul în joc şi se bucură când foloseşte un obiect pentru a simboliza
pe un altul – astfel, un fotoliu poate deveni un autoturism, o coală de hârtie devine o rochiţă
elegantă.
3. jocul cu reguli caracterizează stadiile operaţionale (de la aproximativ 7 ani). Procesele de
gândire ale copilului devin mai logice, iar jocul implică utilizarea regulilor şi procedeelor.
Ann Birch, în “Psihologia dezvoltării din primul an de viaţă până în perioada adultă” (2000),
referindu-se la teoria psihodinamică a dezvoltării, a lui Freud, vede în joc un mijloc de eliberare a
emoţiilor îngrădite. Copiii folosesc jocul pentru a explora şi controla propriile sentimente despre
viaţă, exteriorizându-şi teama şi anxietatea într-o situaţie sigură. Deci, jocul poate fi considerat ca un
mecanism de apărare împotriva problemelor şi ca modalitate de control al comportamentului.
Vîgotsky (1967) citat de Ann Birch (2000), consideră activitatea de joc ca fiind principalul
factor al dezvoltării generale, concentrându-se în principal asupra regulilor jocului. Copilul care este
confruntat cu o problemă elaborează în mod inconştient o situaţie reală, căreia îi este uşor să-i facă
faţă - astfel o mătură poate deveni un cal.
Vîgotsky pretinde că jocul creează o zonă de dezvoltare proximală unde copilul poate opera
la un nivel superior vârstei sale normale, de exemplu, executarea pentru prima dată a unor mişcări
de scriere. Astfel se poate evalua potenţialul de dezvoltare a copilului la un anumit moment prin
observarea diferenţei dintre nivelurile de activitate obţinute în timpul jocului şi cele ale
comportamentului uzual.
Bruner (1967), evidenţiază potenţialul de învăţare a jocului şi consideră jocul ca fiind
mijlocul de obţinere a deprinderilor fizice şi cognitive la copii. Prin urmare, activitatea de joc
contribuie la rezolvarea problemelor şi la înţelegerea modului de utilizare a instrumentelor. Un copil
de 2 ani căruia i s-a dat un set de jucării de construit mai întâi va explora şi mânui obiectele
individuale, iar apoi va experimenta combinaţiile şi utilizările posibile până când va fi capabil să
asambleze cu încredere piesele. În acest mod, într-o situaţie relaxantă, copilul începe să înţeleagă
relaţiile spaţiale şi mecanica. Jocul implică experimentarea unor acţiuni mai restrânse, care mai
târziu pot fi combinate cu o deprindere mai complexe, de nivel superior.

III. Caracteristici ale jocului


 Jocul este adesea obositor, câteodată istovitor, dar tocmai aceasta oboseală, această istovire îi
atestă valoarea. Jocurile prea facile nu prezintă nici un farmec. Aşa cum un sportiv autentic
vrea un adversar de talia lui, aşa un copil doreşte un joc de talia lui, ba uneori este prea
ambiţios şi vrea să practice jocurile copiilor mai mari, care deocamdată îi depăşesc puterile.
 Un alt caracter prin intermediul căruia jocul pregăteşte pentru muncă este introducerea
copilului în grupuri sociale. Prin intermediul jocului copilul ia contact cu alţii, se obişnuieşte
să ţină cont de punctul de vedere al altora, să iasă din egocentrism sau originar. Se înţelege,
aşadar, de ce unele jocuri ale copiilor se sfârşesc cu munci reale, şi de ce educatorii s-au
străduit să folosească jocul ca mijloc de educaţie. Există jocuri precum gătitul, traforajul
mecanic, care se transformă în munci reale.
 Jocul se naşte din nevoia copilului de a învăţa în primul rând ce este o sarcină. La grădiniţă,
serierea culorilor, clasificarea etichetelor, executarea împletiturilor, aşezarea cuburilor, iată
tot atâtea sarcini şi tot atâtea jocuri prin intermediul cărora copilul învaţă să-şi fixeze atenţia,
să-şi stăpânească instabilitatea naturală, în sfârşit, să facă un efort.
 Când spunem joc spunem totodată efort şi libertate, şi o educaţie prin joc, trebuie să fie o
sursă atât de efort fizic, cât şi de bucurie morală.
 Jocul nu ţine seama nici de loc, nici de oră. Fiecare joc este situat parcă în afara timpului şi
spaţiului real, într-un timp şi un spaţiu care-i sunt propii numai lui. Din acest punct de
vedere, există o suficienţă şi o independenţă a jocului, care-l sustrag lumii trebuinţelor, lumii
practice.
 Jocul nu este decât o pregătire pentru muncă, un exerciţiu.
Pentru a completa definiţiile jocului, este neapărat necesar să luăm în considerare
principalele caracteristici pe care le are. În acest sens, M. Epuran consideră că cele mai importante
caracteristici ale jocului sunt:
activitate naturală – izvor de trebuinţe ludice
activitate liberă – participarea benevolă, lipsită de constrângere
activitate spontană – fiinţa umană este oricând dispusă pentru joc
activitate totală – angajează toate componentele fiinţei umane (fizice, psihice, sociale etc.)
activitate atractivă – provoacă stări afective pozitive: plăcere senzorială, stări tensionale,
satisfacţia succesului etc.
activitate dezinteresată – deosebită de muncă, având ca scop bucuria activităţii autonome şi
gratuite
activitate creativ – compensativă – care se extinde şi asupra activităţilor recreativ – distractive
ale adulţilor, asupra activităţilor de loisir (petrecerea plăcută a timpului liber), prin care omul
caută destinderea, distracţia, refacerea, compensarea unor stări create de procesul muncii.
Altfel spus, caracteristicile jocurilor pot fi sintetizate astfel:
permit manifestarea complexă şi favorizează dezvoltarea simultană a deprinderilor motrice de
bază sau specifice, a calităţilor motrice, precum şi a deprinderilor şi însuşirilor moral-volitive;
specifică jocului este activitatea în colectiv; el presupune cooperare, colaborare cu partenerii de
joc, armonizarea intereselor, motivelor, acţiunilor şi eforturilor personale cu cele ale colectivului din
care fiecare jucător face parte, încadrarea în colectiv, acceptarea şi recunoaşterea liderului, asumarea
unor responsabilităţi, toate acestea având o importanţă deosebită din punctul de vedere al
socializării;
au caracter atractiv şi spontan; bine concepute şi organizate, mobilizează resursele participanţilor
şi le menţin interesul, pentru a atinge maximum de eficienţă;
pot fi folosite ca mijloc de deconectare psihică, fiind cea mai bună formă de odihnă activă;
contribuie la dezvoltarea diferitelor trăsături ale personalităţii;
permit manifestarea iniţiativei şi independenţei în acţiuni;
nu permit o dozare precisă şi nici o reglementare strictă a execuţiilor tehnice.

IV. Conţinutul şi organizarea jocului


Jocul implică două aspecte de bază: fizic şi relaţional.
Aspectul fizic vizează formarea abilităţilor de apucare şi de manevrare, care, prin repetare şi prin
angrenare a segmentelor corporale, conduc la formarea deprinderilor motrice.
Aspectul relaţional capătă consistenţă în momentul în care copilul vine în contact cu un alt copil sau
cu un adult. Jocul, sub raportul conţinutului, vizează două aspecte de bază: jocuri cu caracter
educativ şi jocuri cu caracter reeducativ.
a. Jocul cu caracter educativ constituie forma de activitate a copilului mic, a preşcolarului şi
şcolarului. În aceste condiţii, sistemul de organizare este individual şi în grup, fapt ce prilejuieşte
copiilor multe emoţii, bucurii şi satisfacţii.
Jocul este forma de activitate care solicită eforturi comune, contribuind, în mare măsură, la formarea
deprinderilor şi la dezvoltarea calităţilor motrice.
Jocurile cu caracter educativ vor fi concepute şi conduse de aşa manieră încât tema să reprezinte, pe
lângă mijlocul de stimulare şi de menţinere a interesului copilului, şi modalitatea de realizare a
principalului scop, care să-l conducă la formarea deprinderilor motrice de bază şi aplicative.
b. Jocul cu caracter reeducativ prezintă particularităţi care îl diferenţiază de cel cu caracter
educativ, cum ar fi: conţinutul este stabilit de către copil în funcţie de trebuinţele şi de dificultăţile
sale; acţiunile se desfăşoară individual; sistemul de mijloace este mult mai restrâns; se combină
acţiunile motrice cu verbalizarea fiecărei mişcări pe care o execută copilul; terapeutul se poate
implica în acţiunile de joc pentru a susţine, orienta şi asigura desfăşurarea jocului; regulile de joc, la
început, sunt stabilite de către copil. Pe parcurs, terapeutul introduce reguli care se constituie în
componente ale procesului de reeducare.
c. Tipurile de jocuri ale copilului cu tulburări sau dificultăţi psihomotrice se pot organiza sub
formă de: jocuri cu acţiuni reale şi jocuri cu acţiuni imaginare.
Jocurile cu acţiuni reale oferă terapeutului posibilitatea de a utiliza o paletă largă de mijloace prin
intermediul cărora să poată interveni pentru a corecta anumite deprinderi şi calităţi motrice, cât şi
unele tulburări de psihomotricitate. Selecţionarea jocurilor reale se face în funcţie de specificul
tulburării, de trăsăturile de caracter şi de particularităţile individuale ale copilului. Prin intermediul
jocurilor reale, terapeutul poate observa trasăturile de personalitate ale copilului, nivelul legăturilor
pe care copilul le are cu ceilalţi membri ai grupului, cât şi complexitatea acestor legături.
Jocurile cu acţiune imaginară se desfăşoară într-un spaţiu şi timp imaginare, reprezentând,
de fapt, jocurile dramatice. Aceste jocuri îi oferă terapeutului posibilitatea de a identifica
personalitatea copilului. Aceste jocuri sunt utilizate, cu precădere, în perioada când copilul înţelege
conţinutul acţiunii, poate îndeplini unele obiective fără a fi îndrumat sau chiar condus de către
terapeut.
Aceste jocuri cuprind acţiuni familiare care, pe măsură ce copilul creşte şi se dezvoltă, pot deveni tot
mai complexe, în sensul că se poate acorda atenţie anumitor semnificaţii ale realităţii din mediul
încojurător, pe care trebuie să le redea într-o formă sintetică. În aceste condiţi, copilul este pus în
situaţia de a mima unele acţiuni pe care le vede şi pe care trebuie să le redea.
În joc copilul are un rol pe care trebuie să-l îndeplinească, el trebuie să mimeze acţiunea, dar va
trebui să prezinte funcţia, numele, sexul personajului pe care îl reprezintă. Regula de bază a acestor
jocuri este de a “face ca şi cum” sau, cum afirmă copiii “adică”.
Alegerea temei îi aparţine copilului, dar se stabileşte o condiţie esenţială: nu are voie să acorde
caracter distructiv sieşi, partenerilor, spaţiului şi reeducatorului/terapeutului. În aceste condiţii
actorii vor acţiona prin intermediul corpului, fără a verbaliza acţiunea. Atunci când intervine
limbajul, acesta are rolul de a susţine gestul, de a explica sau chiar de a provoca o nouă stare psihică.
De fapt, limbajul are rolul de a “colora” povestirea, de a explica unele acţiuni pe care trupul nu a
reuşit să le prezinte. Comportamentul copilului poate fi curtenitor, gingaş sau poate deveni bătăios,
dominator şi toate aceste manifestări sunt în funcţie de dificultăţile pe care le are.
Jocurile cu apă sunt utilizate în timpul verii. Într-un lighean mare sau într-un bazin din
plastic se pot asigura cele mai potrivite condiţii pentru jocul copilului. Atenţia trebuie să fie
îndreptată asupra înălţimii stratului de apă, să nu depăşească 20-25 cm, şi să fie caldă şi să stea
cineva lângă copil pentru a urmări modul în care el se joacă (pentru a evita unele aspecte neplăcute).
Dacă este utilizat un bazin din plastic se pot organiza jocuri cum ar fi: toboganul pe apă; urcarea şi
coborârea din bazin; mişcări ale braţelor şi picioarelor care să imite înotul pe burtă şi pe spate.
Folosirea materialelor în joc
Terapia prin joc nu se poate lipsi de unele materiale, deşi acestea nu reprezintă elementul cel
mai important. În activitatea terapeutică sunt utilizate acele materiale care pot servi scopului propus.
În general, se recomandă ca în activitatea reeducativă să fie utilizate materiale simple, folosite şi în
grădiniţe, dar maniera lor de utilizare şi modul în care sunt introduse în joc prezintă unele
particularităţi.
procesului de organizare a jocului. Nu trebuie să se înteleagă cantitatea, calitatea, diversitatea
materialului, ci doar modul în care aceste materiale (simple sau complicate) pot fi utilizate în joc
pentru a servi scopului propus.
În procesul de reeducare psihomotrică, prin intermediul jocului, materialele, sub raportul
formei, complexitătii şi cantităţii, sunt în funcţie de posibilităţile de moment ale copilului (Y.
Lindquist, 1985).
Reuşita în organizarea materială depinde de terapeut, de modul în care concepe şi conduce
activitatea de reeducare. Privind în jurul său, terapeutul trebuie să-şi pună întrebarea: ce pot face cu
acest material pentru a stimula activitatea copilului cu tulburări sau dificultăţi psihomotrice? Ce joc
pot organiza cu acest material care să trezească interesul acestui copil? Voi arăta obiectul şi-l voi
solicita pe copil să-mi spună ce poate să facă cu el. Acest aspect este cel mai important moment în
cadrul organizării procesului de reeducare psihomotrică, întrucât i se oferă copilului posibilitatea de
a pune în valoare capacitatea sa imaginativă.
Folosind acest procedeu se poate constata că plăcerea de a se juca cu un anumit material, căruia
copilul i-a conferit un anumit rol, a fixat anumite reguli, a stabilit o anumită finalitate, va conduce la
rezultate mult mai bune decât atunci când îl obligăm, îl dirijăm să utilizeze materiale standard.
Copilul, când este pus în situaţia de a alege jocul, materialele de joc, de a fixa regulile de
desfăşurare, de a fi lăudat când execută corect şi de a fi corectat când greşeşte, o face cu toată
seriozitatea, fiind convins că în acest fel va reuşi să treacă peste pragul dificultăţilor pe care le are.
V. Reguli de bază în organizarea şi orientarea jocului
- Să se dea posibilitatea de a reuşi, chiar dacă dificultăţile sunt mari.
- Să se asigure condiţii pentru a se juca cu plăcere, să simtă o bucurie, o satisfacţie, atât în timpul
desfăşurării jocului cât şi după joc.
- Nu vor fi puse la îndemâna copilului multe jucării, ci un număr mic dar bine ales, în funcţie de
obiectivul metric urmărit sub raportul formei, conţinutului, consistenţei şi temei propuse, dar şi
dorinţei copilului de a se juca cu un anumit obiect.
- În relaţiile cu copii cu tulburări psihomotrice sunt situaţii când aceştia refuză să acţioneze –
motivul “nu pot”. Terapeutul pregăteşte din timp acest aspect al refuzului, introducând regula de
bază “nu există nu pot”, ci numai „încerc” şi “sper să reuşesc”.
- Se recomandă folosirea unei jucării numai după ce îi cunoaştem conţinutul. În acest fel se evită
unele aspecte neplăcute din timpul desfăşurării procesului de reeducare.
- Cea mai mică realizare, cel mai discret semn de execuţie a unei mişcări sau gest trebuie să fie cât
se poate de mult apreciate, lăudate. Terapeutul trebuie să se bucure şi să-l încurajeze pe copil, să
trăiască bucuria unei victorii. A trece indiferent pe lângă micile rezultate înseamnă că profesia este
executată mecanic. Terapeutul trebuie să se bucure de bucuria copilului, să trăiască alături de el
fiecare clipă de fericire, să-l încurajeze şi să-i dea toată căldura sa sufletească.
VI. Clasificări ale jocurilor
După Constatin Albu, jocul reprezintă pentru copii o modalitate de a-şi exprima propriile
capacităţi. Prin joc, copilul capătă informaţii despre lumea în care trăieşte, intră în contact cu
oamenii şi cu obiectele din mediul înconjurător şi învăţă să se orienteze în spaţiu şi timp. Putem
spune că jocul este „munca copilului”.
În timpul jocului, copilul vine în contact cu alţi copii sau cu adultul, astfel că jocul are un caracter
social. Din acest punct de vedere, K. Berger deosebeşte mai multe tipuri de joc (Berger, 1986).
 Jocul de unul singur - copilul se joacă singur, preferând alte jucării faţă de ceilalţi copii, dar
el se simte bine jucându-se în prezenţa altor copii. Interesul copilului este centrat doar asupra
propriei activităţi.
 Jocul spectacol - copilul urmăreşte modul de joc al unui alt copil, dar nu face nimic pentru a
participa. Un astfel de tip de joc este reprezentat de vizionarea desenelor animate la
televizor.
 Jocul în paralel - copiii se joacă în acelaşi fel cu aceleaşi jucării, dar independent unul de
celălalt.
 Jocul în asociaţie - apare atunci când copiii sunt angajaţi în activităţi similare, dar fără să
existe organizare, diviziune a muncii, desemnare a unui lider şi un scop acceptat de comun
acord.
 Jocul în cooperare apare atunci când el este organizat în grup, copiii planificând activitatea
în dorinţa de a atinge un scop.
Conţinutul jocului implică în primul rând aspecte fizice, deşi are şi un important caracter social.
Vom aborda jocul de la vârste foarte mici, pană la perioada de sfârşit a copilăriei:
 Jocul social-afectiv apare la copiii de câteva luni, care resimt plăcere atunci când intră în
relaţie cu adulţii şi mai ales cu persoanele care-l îngrijesc. În timpul jocului, copilul
zâmbeşte, gângureşte, atinge jucăriile etc.
 Jocul simţ – plăcere - apare atunci când copilul începe examinarea obiectelor din mediul
înconjurător. El devine atent la lumină, culoare, gust, miros, textură şi consistenţă.
Dezvoltarea abilităţilor manuale apare în momentul în care copilul începe să manipuleze jucăriile.
În jocul liber copilul visează, se joacă cu hainele sale, merge fără o ţintă precisă.
 Jocul dramatic apare pe la 11-13 luni, atunci când copilul începe să imite unele activităţi
familiare simple, cum ar fi hrănitul, băutul din cană sau îmbrăcarea hainelor. Acest joc
dramatic se mai numeşte şi joc simbolic sau de imitaţie. O dată cu intrarea în etapa de
preşcolar, jocul de imitaţie devine mult mai complex. Se ajunge la imitarea unei persoane
sau a unui fel de a fi.
Astfel, copilul îşi imită părintele când citeşte ziarul sau când fumează.
Evoluţia acestor jocuri de imitaţie demonstrează că ele sunt ocazii în care copilul îşi manifestă
anumite calităţi.
 Jocurile cu reguli arbitrare - sunt jocuri inventate de copii şi care sunt extrem de variabile.
Aceste jocuri demonstrează faptul că regulile sunt acceptate de copil, deoarece ele îi permit
să depăşească un obstacol (Debesse, 1970).
 Jocurile de întrecere apar între 7 şi 9 ani, deci la începutul şcolii primare. În aceste jocuri
sunt cuprinşi un număr mare de copii formându-se un grup de joacă extins.
În perioada de sfârşit a copilăriei (după 9-10 ani) apar jocuri cu reguli bine stabilite şi care trebuie
respectate de toţi participanţii. Regulile jocului sunt bine stabilite şi nimeni nu se gândeşte să le
schimbe. Dacă un jucător greşeşte, el este rapid adus la ordine de întregul grup (fotbal, handbal,
baschet etc.)
Terapia prin joc capătă un rol din ce în ce mai mare în cadrul activităţilor recuperatorii,
mai ales la vârste mici. Se pot folosi jocuri individuale, recomandate copiilor imobilizaţi la pat sau
jocuri colective (Popescu, 1986). În cadrul jocurilor colective se vor folosi acele jocuri care asigură
reeducarea unui anumit organ sau simţ:
- jocurile ritmice leagă sunetul de un anumit gest recuperator;
- jocurile pe fond muzical;
- jocurile competitive stimulează copiii în executarea cât mai corectă a unei mişcări;
- jocurile mobilizatoare permit reeducarea unor anumite gesturi;
- jocurile în diverse medii - apă, nisip, diferite paste, etc.
Aceste jocuri favorizează compensările, permit educarea şi dezvoltarea prehensiunii,
stimulează apariţia deprinderilor motrice. La copiii cu deficienţe fizice, jocul permite stimularea şi
reeducarea, dar în acelaşi timp asigură dezvoltarea imaginaţiei şi oferă copilului o activitate, o
“supapă" acceptată de adulţi.
 Jocurile de repetiţie a mişcărilor ocupă un loc important în cadrul programelor de
reeducare. Repetiţia mişcărilor se face cu ajutorul unei jucării, dar fără a se acorda atenţie
materialului din care este facută şi în absenţa intenţiei. Atenţia copilului este îndreptată către
explorarea propriului corp sau către explorarea unei situaţii. Acţiunea este dirijată asupra
situaţiilor de joc în ansamblu, precum şi asupra explorării propriului corp în diverse situaţii.
Tot în cadrul jocurilor de repetiţie se foloseşte explorarea şi experimentarea materialului. În
explorarea materialului atenţia este îndreptată asupra materialului din care este confecţionată
jucăria, pe când în experimentarea materialului se urmăreşte ce se poate face cu o jucărie.
 Jocurile de imitaţie apar frecvent în reeducare, atunci când copilul nu se limitează la
cunoaşterea mişcării, ci ajunge la semnificaţia ei. În acest sens, se folosesc jocuri de realizare
a mişcării, de identificare a ei şi de orientare. Realizarea mişcării presupune reproducerea
unor evenimente simple ale vieţii de zi cu zi, cu sau fără jucării.
 Jocurile de identificare presupun reproducerea unor evenimente ale vieţii cotidiene,
reproducere realizată cu ajutorul jucăriilor şi explicate verbal. Jocurile de orientare presupun
punerea în scenă a unor evenimente din realitate, punere în scenă în care copilul joacă
simultan mai multe roluri (Auffauvre, 1984).
 Jocurile de construcţie sunt rar folosite liber de copii şi în programele terapeutice, dar apar
frecvent în cadrul programelor educative. Se folosesc jocuri de asamblare, de combinare, de
îmbinare şi de construcţie într-un context.
 Jocurile de grupare sunt rar folosite liber sau în cadrul programului terapeutic, dar
stimulează intervenţia educativă. Se folosesc jocuri în care elementele componente sunt
asamblate şi ordonate în aşa fel încât să reproducă realitatea.
 Jocurile de construcţie şi de grupare sunt puţin folosite de copiii cu deficienţe fizice,
deoarece presupun o abilitate motrică fină la nivelul membrelor superioare. În situaţia în care
prehensiunea este dificilă, aceste jocuri sunt evitate, deoarece produc sentimentul de eşec
(Auffauvre, 1984).
 Jocul cu reguli presupune jocul în grup, cu respectarea unor anumite reguli stabilite iniţial.
Aceste jocuri sunt puţin folosite în reeducare, ele fiind folosite de un număr redus de copii în
timpul liber.
Jocul presupune folosirea jucăriilor, aşadar interacţiunea copiilor cu obiecte fără viaţă.
Dezvoltarea cognitivă a copiilor este strâns legată de varietatea şi accesibilitatea obiectelor studiate
de un copil, experimentate şi apoi cunoscute de acesta. Copilul cu disabilități are aceleaşi nevoi ca şi
cel sănătos; el are nevoie însă de mai mult ajutor pentru cunoaşterea mediului înconjurător. De
aceea, copii cu deficienţe vor fi ajutaţi în selectarea jucăriilor şi a activităţilor stimulative.
 Jocurile creative - unii copii cu disabilități nu agreează activităţile murdare şi se tem să se
joace în nisip, să picteze cu degetele, să taie hârtia sau să se joace cu aluat. Ei trebuie
încurajaţi să simtă, şă atingă, să modeleze şi să se joace. Pictatul cu ajutorul unei bucăţi de
cartof da rezultate bune la copiii care au un control manual redus. Se mai poate folosi
modelarea din făină pentru copiii care nu pot picta sau desena (Russell, 1977).
 Jocurile imaginative sunt apreciate mai ales de copiii internaţi în spital. Aceştia doresc să se
joace cu truse medicale, cu o papuşă-doctor. Sunt preferate jucăriile mici din plastic, uşor de
manevrat. Aceste jucării permit realizarea unor mişcări ale degetelor şi de asemenea jocul în
spaţii limitate (Johansson, 1993).
 Jocurile de comunicare încurajează limbajul şi stimulează dorinţa de a vorbi. Se pot folosi
păpuşi care vorbesc, căţei care vorbesc, telefoane, jucării muzicale şi chiar un casetofon cu
casete.
 Jocurile sociale sunt esenţiale pentru copiii cu disabilități, întrucât le oferă şansa de a se juca
cu alţi copii. În aceste jocuri sunt necesare minim două persoane care se joacă şi comentează
situaţiile de joc (loto, rummy, domino, table, cuburi, cărţi de joc, minijocuri sportive de masă
etc.).
M.R. Auffauvre (2000), consideră că jocurile/jucăriile destinate copiilor cu deficienţe fizice se
pot împărţi în:
- jocuri senzorio-motorii;
- jocuri şi jucării care stimulează inteligenţa;
- jocuri care stimulează viaţa afectivă şi relaţională;
- jocuri care dezvoltă relaţiile sociale;
- jocuri sportive.
În cadrul jocurilor senzorio-motorii se includ jocurile de construcţie, de asamblare, mingile,
jocurile în nisip, cuburile, jucăriile mobile, jucăriile mecanice, cărucioarele, roabele, basculantele.
Jucăriile care stimulează inteligenţa sunt: loto, domino, puzzle, cuburi cu imagini, jocuri de
construcţie, jocuri cu întrebări şi răspunsuri, jocuri de observaţie şi gândire etc.
Viaţa afectivă este stimulată de jocuri care reflectă realitatea vieţii cotidiene: păpuşi, jocuri
muzicale, desen, maşini, marionete, case de păpusi, bucătării, spitale, şcoli etc.
Jocurile care permit dezvoltarea relaţiilor sociale sunt cele care se joacă în doi: carţi de joc,
jocuri cu temă, cu numere, de strategie etc.
Jocurile sportive - biciclete, balansoare, tobogane, cercuri, ping-pong, minigolf, etc.
(Auffauvre, 1984).
Jucăriile, mai ales cele pentru copii cu deficienţe fizice, trebuie să îndeplinească unele
condiţii. Au fost propuse 16 criterii de alegere a jucăriilor:
- securitate;
- manevrabilitate;
- adaptare la copii;
- soliditate;
- interesul manifestat de copii;
- descoperirea activă;
- adaptarea la joc (la activitatea propusă);
- raport calitate – preţ;
- posibiltatea de creaţie;
- dezvoltarea personalităţii şi a afectivităţii;
- estetica;
- cererea copilului;
- relaţii copil-copil;
- relaţii copil-adult;
- polivalenţa (Auffauvre, 1984).
Datorită valorii jocului în general şi ale jocului la copilul cu deficienţe fizice, se pune
problema realizării unor studii speciale asupra jucăriilor. În ţările occidentale, aceste studii au
permis realizarea unor jucării tot mai sofisticate şi mai adaptate situaţiei copilului.
În Anglia a luat fiinţă Asociaţia Bibliotecilor de Jucării (Toy Libraries Association), care dispune de
materiale legate de Jucăriile speciale. În aceste biblioteci, părinţii găsesc echipament special pentru
copiii cu disabilități. Echipamentul poate fi închiriat sau cumpărat. Multe biblioteci de jucării au
contracte cu asistenţii sociali, cu kinetoterapeutul şi cu vizitatorii de sănătate, asigurându-se astfel
informarea familiei în acest sens (Russell, 1977).
În Franţa, începând din anul 1968, apare Banca de Jucării (La Banque du Jouet), serviciu ce
se ocupă cu studiul posibilităţilor de joacă oferite copiilor cu disabilități şi cu proiectarea unor
jucării speciale (Aufauvre, 1984).

b. Ghid (îndrumător) pentru adaptarea jocului la stadiul de dezvoltare al copilului


1. Jocul trebuie să fie adaptat la stadiul de dezvoltare neuromotorie a fiecărui copil, la tipul de
disabilitate prezent (fizic, mental, senzorial, de comportament, de limbaj etc.)
2. Jucăriile şi materialele folosite pentru desfăşurarea jocului vor fi adaptate vârstei biologice şi
mentale a fiecărui copil.
3. Trebuie descoperite interesele copilului şi făcut uz de ele.
4. Comenzile verbale trebuie să fie adaptate pentru nivelul de înţelegere al copilului.
5. Limbajul mimico-gestual va fi folosit la copiii cu tulburări de vorbire şi auz, fiind singura formă
de comunicare eficientă.
6. Învăţarea jocurilor trebuie să se realizeze în paşi mici şi siguri; noile deprinderi trebuie să fie
introduse treptat.
7. Următoarele strategii pot fi folosite cu un copil care are dificultăţi în imitaţie, se folosesc mişcări
fizice prompte, de exemplu prinderea mâinii copilului şi mişcarea ei pentru a ajuta copilul să imite
semnul "PA"; se reduce gradual implicarea fizică a terapeutului în timp ce copilul devine mai
competent; în final, terapeutul continuă activitatea alături de el.
8. Durata jocului este importantă, deoarece copilul poate deveni frustrat dacă timpul alocat activităţii
este prea scurt sau el poate deveni plictisit dacă timpul de joc este prea lung.
9. Un copil dificil se va alătura adesea (urmează terapeutul în activitatea de joc), dacă vede că
terapeutului îi face placere. Nu trebuie păcălit (trebuie antrenat progresiv) si nici mituit. Copilul este
răsplatit cu laude, când îndeplineşte o sarcină de joc.
10. Manifestarea plăcerii terapeutului legat de jocul copilului este un important factor motivaţional
pentru acesta.
11. Dacă un copil nu vrea să participe în activitatea de joc, nu trebuie forţat. Acesta trebuie lăsat să
se joace aşa cum vrea şi în mod progresiv se va încerca direcţionarea către o activitate cu un scop
mai înalt. Jocul va trebui să fie vesel şi nu forţat.
12. Când un copil se plictiseşte de o jucărie se va încerca prezentarea ei într-un mod diferit, de
exemplu, ascunzând-o într-o pungă sau cutie.
13. În timpul jocului cu copilul, este bine ca terapeutul să vorbească despre ceea ce face. Copilul
trebuie încurajat să vorbească despre jucării şi ceea ce face cu ele. Să nu uităm că un copil trebuie să
se joace singur, dar şi cu alţii.
14. Jucăriile trebuie să fie durabile (rezistente), pentru că copiilor mici le place să descopere
obiectele prin lovire, aruncare, ciocnire etc.
15. Dacă un copil este agresiv, se va lua de acolo pentru a-l determina să înţeleagă că se va întoarce
în acel loc doar atunci când se va juca adecvat. Terapeutul trebuie să înteleagă ce l-a făcut pe copil
să fie agresiv. Să nu se uite că un copil cu întârzieri în dezvoltare poate fi într-un stadiu primar de
joc.
16. Terapeutul trebuie să-şi reevalueze şi completeze cunoştinţele în mod constant. Este necesar ca
terapeutul să împartă progresul copilului cu acesta într-un mod plin de înţeles.
17. Întotdeauna trebuie să ne asigurăm că acesta are haine potrivite pentru joc. Siguranţa este foarte
importantă: aceasta înseamnă că trebuie să existe un spaţiu de joc adecvat, cu materiale
corespunzătoare vârstei şi modul de aranjare al interiorului sălii unde se desfăşoară jocul trebuie să
fie atractiv, plăcut, viu colorat pentru a stimula participarea de plăcere la desfăşurarea jocurilor.
c. Exemple de jocuri
În organizarea şi desfăşurarea jocurilor, se poate folosi următorul plan:
I.Organizarea jocului,
II. Conţinutul jocului,
III. Regulile jocului,
IV. Indicaţii metodice
Vom prezenta în continuare exemple de jocuri, (cf. Grosu, Emilia):
Jocuri pentru dezvoltarea capacităţii vitezei de execuţie:
1. Mingea frige
- Copiii sunt dispuşi în cerc, cu o mică distanţă între ei. Educatoarea se află între copii, cu mingea în
mâini.
- La semnal, oferă mingea celui din dreapta ei spunând “frige“; acesta trebuie să o ofere imediat
copilului din dreapta lui.
- Cine scapă mingea jos sau întârzie să o paseze primeşte o penalizare de un punct.
- Când un copil totalizează trei puncte, este eliminat din joc.
2. Fuga printre pomi
Copii se aliniează în coloană câte unul, în faţa unor obstacole, la distanţă de un metru unul de altul.
Copii aleargă printre obstacole, păstrând formaţia de coloană, fără să le atingă.
Se consideră câştigători ai jocului copii care: - nu au atins nici un obstacol şi nu ies din formaţie.
3. Transportul călare
Echipele se alcătuiesc pe sexe şi, pe cât posibil, în funcţie de greutatea partenerilor. Jocul se
desfăşoară pe teren cu iarbă. Jucătorii sunt împărţiţi în echipe egale ca număr.
Primul din fiecare echipă, în poziţia pe genunchi cu sprijin pe palme, iar în spate pe următorul şi îl
transportă târâş pe palme până la distanţa dinainte stabilită. Cel care este transportat nu are voie să
pună picioarele pe sol. Ajuns la punctul stabilit, transportatul descalecă şi aleargă înapoi pe linia de
deplasare pentru a-l transporta pe următorul din echipa lui.
Câştigă echipa care reuşeşte să transporte prima, toţi jucătorii.
4. Barza şchioapă
Copiii sunt împărţiţi în mai multe grupe, îşi scot câte un pantof şi-l aşează într-un cerc central, la 8
m distanţă de grupe.
La semnal, primii din fiecare grupă sar într-un picior până la grămada de pantofi, îşi caută pantoful
şi aleargă din nou la grupa de care aparţin..
Fiecare îl atinge cu mâna pe următorul care va proceda la fel.
Grupa care îşi recuperează pantofii prima câştigă întrecerea.
5. Suntem sportivi - exerciţiu:
Se lucrează cu întreaga grupă. Copiii sunt grupaţi liber în spatele sălii, profesorul găsindu-se în
partea opusă. Copiii vor fi familiarizaţi cu diferite comenzi corespunzătoare diferitelor schimbări de
formaţie.
Toate aceste schimbări de formaţie se vor efectua prin mers cadenţat. Se va fixa formaţia iniţială de
plecare, de exemplu: în coloană, câte doi; în coloană câte unul;
Câştigă cei care execută cel mai corect comenzile date de profesor:
Jocuri care aparţin dezvoltării capacităţii vitezei de reacţie:
1. Al patrulea prins
Jucătorii sunt aşezaţi în cerc, constituiţi în grupe de câte trei, unul în spatele celuilalt. În exteriorul
cercului se află doi concurenţi:
Un urmărit şi un urmăritor. La semnal, urmăritorul începe să alerge în jurul cercului, încercând să-l
prindă pe cel urmărit.
Pentru a scăpa de urmărire, cel urmărit se poate aşeza în faţa unuia din grupele de copii constituite la
marginea cercului. Jocul continuă până când urmăritorul reuşeşte să-l prindă pe cel urmărit. În acest
caz, se schimbă rolurile.
2. Ocupă scaunul
În curte se aşează mai multe scăunele, cu unul mai puţin decât numărul copiilor. Jucătorii sunt
aşezaţi pe o linie, la distanţă de 10-15 m faţă de scaune.
Aleargă, la comanda profesorului, trebuie să ocupe fiecare câte un scaun. Cel care nu reuşeşte, este
eliminat din joc. Jocul se reia şi continuă până când pe teren rămâne un singur jucător care va fi
declarat învingător.
3. Smulge mingea
Participanţii sunt împărţiţi în două echipe egale numeric şi din punct de vedere fizic. Echipele sunt
aşezate pe două linii, faţă în faţă, la mijlocul lor aflându-se o minge.
Câte un reprezentant de la fiecare echipă se deplasează spre minge şi o apucă cu ambele mâini. La
semnal, cei doi jucători încep să tragă de minge, încercând să o smulgă din mâinile adversarilor. Cel
care reuşeşte câştigă un punct. Dacă în timp de 20” nici unul din ei nu reuşeşte să smulgă mingea nu
se acordă punct.
Câştigă echipa care totalizează mai multe puncte.
4. Lupta cocoşilor
Într-un spaţiu delimitat, stau, într-un picior cu braţele încrucişate la piept, jucătorii.
La semnalul de începere a jocului, jucătorii încearcă prin sărituri într-un picior şi lovituri cu umărul
să-şi scoată adversarul de pe terenul de joc sau să-l oblige să pună şi celălalt picior pe sol.
Cei care se sprijină pe ambele picioare sunt scoşi din spaţiul de joc. Jocul continuă până rămâne un
jucător.
5. Ogarul şi iepurii
Jucătorii sunt împărţiţi în două echipe şi se aşează pe două linii, una după alta, la distanţă de 4-5 m.
La semnal, ambele echipe execută alergare de viteză; echipa din spate căutând să atingă cu mâna
echipa din faţă.
Fiecare jucător care atinge un adversar aduce un punct pentru echipa sa. La reluare, rolurile se
schimbă.
Jocuri care aparţin dezvoltării capacităţii vitezei de repetiţie:
1. Mingea în zig – zag
Grupa se împarte în două echipe aşezate pe două şiruri, şezând cu picioarele depărtate.
Primul din fiecare echipă are câte o minge sprijinită pe sol cu ambele mâini. La semnal, primul
transmite mingea următorului, răsucind trunchiul spre stânga. Următorul întinde braţele înainte, ia
mingea cu ambele mâini şi o dă celui din spatele lui, răsucindu-se la dreapta. Când mingea a ajuns la
ultimul, acesta se ridică, aleargă cu ea în braţe, se aşează la capătul rândului şi continuă transmiterea
mingii cu răsucire spre stânga.
Câştigă echipa care a terminat mai repede. Mingea nu se aruncă, ci se preia din mână de ăatre
următorul jucător.
2. Găseşte-ţi cuibul
Pe terenul de joc se desenează cerculeţe mici, cu 5-6 mai puţine decât numărul participanţilor la joc.
Copiii se împrăştie pe terenul de joc.
La primul semnal, ei încep să alerge cât mai variat; la al doilea semnal, toţi copiii caută să se aşeze
cu tălpile într-un cerculeţ. Cei care n-au reuşit, vor fi penalizaţi. După mai multe repetări, vor fi
declaraţi câştigători cei care nu au penalizare.
3. Împuşcă uliul
Copiii, cu mai multe mingi, se grupează în cerc în jurul conducătorului de cerc, care are o minge de
altă culoare. La un moment dat, atârnă mingea pe un suport în plasă, iar copiii caută să o ţintească cu
mingile lor. La sfârşitul jocului, câşigă copilul care a ochit de mai multe ori mingea. Se execută de
trei ori.
4. Culegem şi semănăm cartofi
Copii sunt aşezaţi în mai multe şiruri (3-4).
Pe linia de plecare se aşează un cerculeţ sau se desenează un cerc în care se pun 4-6 cuburi sau alte
obiecte mici. La o distanţă de 2-3 paşi se desenează 4-6 cercuri care sunt cuiburile.
La semnalul educatoarei, primul din fiecare coloană ia câte un cartof, fuge cu el şi-l aşează într-un
cerc, se întoarce înapoi, ia alt cartof şi-l pune în cercul sau cuibul celălalt. După ce a terminat cu
semănatul, se întoarce şi îl atinge pe umăr pe următorul copil care fuge şi culege cartofi.
Se culege şi se seamănă doar câte un singur obiect. Câştigă cine a executat cel mai rapid.
5. Plici-plici
Jocul se poate executa în formaţie de cerc ori în coloană câte unul, având o distanţă între ei cât o
întindere de braţ. Ei întind mâinile înainte, cu palmele faţă în faţă.
Activităţile motrice prin mijloacele sale şi îndeosebi prin jocurile de echipă, în care elevii, în
afara efortului fizic şi al celui intelectual (găsirea celei mai bune soluţii, a celei mai scurte căi spre
obiectiv etc.) învaţă să colaboreze, să se ajute în realizarea şi finalizarea acţiunilor, să-şi coordoneze
eforturile în cadrul colectivului echipei, cotribuie la formarea altor trăsături definitorii ale atitudinii
faţă de muncă şi anume:
Hărnicie - care implică permanenţă, ritm, continuitate şi promptitudine;
Conştiinciozitate – exprimată prin grija şi exigenţa faţă de cantitatea şi calitatea muncii (a
participării la eforturile tuturor coechipierilor, la realizarea sarcinilor jocului, deci a muncii);

Jocurile Sportive-definitii, caracteristici, clasificari


Definirea noţiunii de joc sportiv
După E. Bayer, în definirea noţiunii de joc sportiv trebuie să luăm în consideraţie trei elemente
distincte:
 Activitatea jucătorului
 Ideea de joc
 Regulamentul de concurs
Activitatea jucătorului poate fi prezentată urmărind cu atenţie ce face şi cum se conportă un
sportiv în timpul meciului. În consecinţă, putem arăta că el acţionează sau se comportă mai mult sau
mai puţin spontan, oportun sau eficient în funcţie de predispoziţiile vocaţionale (talent), de
cunoştinţele practice şi teoretice achiziţionate anterior, de condiţiile de disputare a partidei (mediu,
adversar, materiale, public etc.), de pornirea (dorinţa, plăcerea) intrinsecă şi extrinsecă de a se juca,
de experienţa de joc ş.a.m.d.
Semnificaţia simbolică (de confruntarea cu realitatea, de întrecere, de luptă în echipă etc.),
decorul (sala sau terenul de joc), organizarea competiţiei (caracterul festiv), premii, sistemul de
disputare, regulamentul de joc sunt factori esenţiali care determină în mare măsură maniera de
angajare în concurs şi satisfacţia jucătorului de a participa.
Jocul înlesneşte declanşarea unor relaţii psihosociale dintre două sau mai multe persoane nevoite
să colaboreze pentru îndeplinirea unui anumit scop; alternanţa dintre efort şi perioadele de
întrerupere (pauză) este determinată de principiile şi regulile jocului, care la rândul lor permit
sportivilor să-şi păstreze libertatea de acţiune, în sensul că aceştia decid singuri modalitatea de
acţionare prin interpretarea şi exploatarea corectă a regulilor de joc (inclusiv a principiilor) în
vederea sporirii eficienţei acţiunilor.
Ideea de joc şi ansamblul de principii (reguli) subordonate (sinonime: concept, judecăţi, păreri,
felul de a vedea etc.) precizează cele mai raţionale forme sau modalităţi de acţionare a jucătorilor
(echipei) în vederea obţinerii unui rezultat cât mai bun.
Ideea de joc apare, mai întâi, în momentul apariţiei jocului (exemplu: ideea lovirii sau transmiterii
mingii cu piciorul, palma, mâna, crosa etc.) şi mai apoi, în vederea găsirii celor mai optime procedee
pentru a realiza scopul pe care şi-l propune fiecare joc în parte.
În jocurile sportive ideile de joc sunt întrunite sub denumirea de concepţie de joc. Aceasta
presupune stabilirea, după criterii eficiente, a celor mai potrivite idei de joc (mijloace de luptă,
modalităţi de acţionare etc.) în stare să valorifice deplina disponibilitate de performanţă a sportivilor
(echipei), să compenseze carenţele proprii şi să le exploateze pe cele pe care le manifestă adversarul.
Sursele de elaborare a ideilor de joc sunt: tendinţele de dezvoltare a jocului pe plan mondial, nivelul
de pregătire şi capacitatea de creativitate a antrenorului. Concepţia de joc trebuie considerată ca un
sistem abstract de planificare şi aplicare în practică a comportamentului jucătorilor (echipei). Ideile
de joc capătă, la un moment dat, un statut standardizat de acţionare, pe care-l respectă cu stricteţe
toţi jucătorii. Această standardizare constă în fixarea unor principii şi reguli de acţionare care
stabilesc ce trebuie să facă şi cum să acţioneze jucătorii pentru ca ideea de joc să poată fi aplicată în
practică cu eficienţă. Standardizarea acţiunilor pe bază de principii nu cade în capcana acţiunilor
şablonizate, din următoarele motive: ideea de joc aleasă este raţională (gândită) din moment ce
reprezintă cea mai eficientă soluţie de acţionare; ideile şi corelaţiile dintre idei conduc la
disciplinarea jocului şi la acţiuni sinergice ale tuturor jucătorilor; respectând principiile şi regulile
jucătorii păstrează libertatea acţiunilor proprii şi creativitatea în joc.
Regulamentul de joc este un act normativ, oficial, elaborat pentru fiecare disciplină sportivă
în parte. El precizează toate detaliile necesare privind organizarea şi desfăşurarea jocului. În acelaşi
timp este documentul prin care se reglează comportamentul sportivilor (echipei), antrenorilor şi a
tuturor persoanelor care ajută sau participă la buna desfăşurare a competiţiei. Dependenţa de reguli
sau respectarea regulilor este deja un fenomen social care reglementează libertatea de acţiune a
jucătorilor. Poţi acţiona cum vrei, dar numai încadrându-te în limitele regulamentului. Această
circumstanţă presupune nu numai cunoaşterea regulilor, ci şi respectarea lor strictă. Regulamentul
de joc are un caracter dinamic. În general, modificările sunt determinate fie de apariţia unor
fenomene negative în desfăşurarea lui, fie de lipsa unor precizări pentru situaţii nou apărute, fie
pentru stimularea unor caracteristici sau unor tendinţe de dezvoltare. Scopul acestor schimbări în
regulament este acela de perfecţionare, activizare şi creştere a spectaculozităţii jocului.
Caracteristicile jocurilor sportive
Jocurile sportive îşi au originea în exerciţiile de întrecere (în general) şi în jocurile de mişcare (în
special), cărora li s-a imprimat un pronunţat caracter sportiv.
Principalele caracteristici ale jocurilor sportive (după Colibaba-Evuleţ şi Bota) sunt:
 existenţa unui obiect de joc (minge, puc, bile etc.)
 caracterul de întrecere complex (individual şi, mai ales, colectiv)
 reguli de joc unitare şi obligatorii
 arbitraj oficial – neutru
 delimitarea duratei de joc (timp, reprize, prelungiri etc.)
 precizarea criteriilor de apreciere (puncte, goluri, setaveraje, punctaveraje etc.)
 standardizarea inventarului de joc, a aparaturii tehnice şi a dimensiunilor terenului
 tehnica şi tactica specifică pentru fiecare joc sportiv în parte
 sistem competiţional bine determinat
 frumuseţea spectacolului sportiv
 structura motrică particulară pentru fiecare joc sportiv în parte, care provoacă solicitări fizice
şi psihice diferenţiate
 management sportiv specific
 teorie şi metodică generală valabilă pentru toate jocurile sportive şi specifică pentru fiecare
joc sportiv în parte
 implementarea cercetării ştiinţifice
 utilizarea cu preponderenţă în activitatea de loisir
 lansarea conceptului metodic de pregătire prin joc sau metoda ludică, care intră în corelaţie
cu metodele clasice de antrenament.
Clasificarea jocurilor sportive
a. După criteriul asocierilor regulilor de joc
Prima sistematizare a jocurilor sportive a fost realizată de Buhler, după criteriul asocierii
regulilor de joc. El constata că jocurile sportive care au apărut în decursul timpului au fost strâns
legate de treptele de dezvoltare a societăţii, de mentalităţile păturilor sociale ale momentului, de
tipurile de activităţi prestate etc., dar în esenţă au avut întotdeauna un caracter de întrecere dintre
indivizi, tabere, echipe.
O altă clasificare reuşită o face L. Teodorescu, care sistematizează jocurile sportive după
următoarele criterii generale:
b. Caracterul acţiunilor: individuale, colective
c. După segmentul cu care se joacă: - cu mâna (direct): volei, baschet, handbal
- cu mâna (cu instrument): tenis, hochei etc.
- cu piciorul: fotbal
- mixte: rugby
d. După modul de deplasare: cu ajutorul aparatului locomotor, cu alte mijloace de locomoţie
e. După modul de luptă pentru minge: cu contact direct cu adversarul, cu contact indirect cu
adversarul
Cea mai reuşită sistematizare a jocurilor sportive o realizează H. Dobler, care are în vedere 4
criterii, după cum urmează:
1. Jocuri sportive cu tragere la ţintă (poartă, coş, but, găuri etc.), care presupun analiza
elementelor tehnico-tactice de lovire a ţintei, respectiv oprirea (deranjarea adversarului) să
lovească ţinta. Aceasta se produce în următoarele conjuncturi:
 cu contact corporal permis: fotbal american (SUA), hochei pe gheaţă, fotbal, handbal,
hurling (Irlanda), la crosse (Canada, Sua), rugby, polo pe apă etc.
 fără contact corporal: baschet, hochei în sala bandy (hochei pe gheaţă cu mingea – Rusia şi
Peninsula Scandinavă), polo călare, cicloball, hochei pe patine cu rotile etc.
2. Jocuri cu retur – care impun disputarea mingii peste un fileu, linie, sfoară etc. Se joacă 1x1
(individual), 2x2 (dublu), 3x3 (triplu) şi pe echipe alcătuite din mai mulţi jucători (formaţii):
4x4, 5x5, 6x6, 7x7.....15x15 etc.
 simplu şi dublu: badminton, tenis de masă, tenis Squash (Marea Britanie, SUA), indiaca
(America de Sud), pelota (Pirinei) etc.
 pe echipe de trei: tenis cu piciorul, volei, beach volley (SUA).
3. Jocuri cu lovirea (percutarea) mingii, care implică uneori şi prinderea mingii, după care este
lovită. Din această categorie fac parte următoarele jocuri: baseball (SUA, Cuba, Japonia),
softball (SUA, Cuba, Japonia), cricket (Marea Britanie, India, Australia), oina (România),
palkovna (Cehia şi Slovacia), pasapaloo (Finlanda), schloyball sau raum (Germania – joc
asemănător baschetului).
4. Jocuri de conducere a mingii la ţintă prin loviri (percutări) şi împingeri: biliardul, golful,
krocket (Franţa, Marea Britanie), boccia (Italia, Elveţia), gorodki (Rusia), kegeln
(Germania), lisstock schiesen (Germania).

Componentele fundamentale ale jocului sportiv


Jocul sportiv, în general, este alcătuit din următoarele componente:
 Tactica
 Tehnica
 Capacitatea fizică
 Capacitatea psihică
 Cunoştinţe teoretice
Tactica de joc reprezintă un sistem coerent de acţiuni selecţionate, planificate şi pregătite
anticipat spre a fi utilizate în jocul echipei în funcţie de adversari şi condiţiile de concurs, pe o
perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, în scopul îndeplinirii obiectivelor de performanţă
stabilite. Acest sistem trebuie să cuprindă toate soluţiile optime de acţionare tactică astfel încât, atât
jucătorii (în teren), cât şi antrenorul (de pe margine) să poată opera cu ajutorul deciziilor alternative,
demers care conduce la evitarea surprizelor neplăcute sau a capcanelor pregătite de adversari.
Tehnica de joc este un sistem de mişcări integrate sau o înlănţuire de mişcări parţiale (acte,
gesturi, priceperi, deprinderi) specializate şi automatizate, cu ajutorul cărora rezolvăm scopul şi
sarcinile de atac şi apărare ale jocului.
În esenţă, tehnica conturează structura motrică a fiecărui sportiv în parte, iar eficienţa ei este
legată de capacitatea performanţială a fiecărei echipe (jucător) în parte.
Elementele tehnice sunt categorii generale de mişcări care facilitează rezolvarea scopului şi
a sarcinilor globale ale jocului în conformitate cu regulamentul de concurs. Sarcinile globale ale
jocului sunt uşor identificabile în fazele de atac şi de apărare: intrarea în posesia mingii, trecerea
mingii în terenul de atac, finalizarea, apărarea propriu-zisă. Aceste sarcini globale sunt rezolvate
prin anumite elemente tehnice distincte (exemplu: intrarea în posesia mingii presupune: prinderea,
preluarea, lovirea, protecţia şi controlul mingii).
Procedeul tehnic se distinge, în primul rând, prin structura motrică de organizare internă,
învăţată şi perfecţionată până la automatism în cadrul procesului de antrenament.
Capacitatea fizică este a treia componentă structurală a jocului care potenţează în esenţă
întreaga capacitate de performanţă a sportivului (echipei).
Noţiunea de capacitate este o entitate complexă care presupune existenţa unui sistem de însuşiri sau
aptitudini ereditare, naturale şi dobândite în prealabil (prin învăţare, instruire, educaţie şi experienţă)
şi care, în corelaţie cu celelalte structuri formative ale personalităţii umane (cunoştinţe, abilităţi,
deprinderi, priceperi motrice, scheme operaţionale) conduc la prestarea unor acţiuni eficiente şi de
performanţă. Capacitatea este întotdeauna manifestată (demonstrată şi demonstrabilă), observabilă şi
măsurabilă.
Capacitatea psihică este componenta jocului care păstrează multe rezerve pentru creşterea
capacităţii de performanţă. Această componentă este determinată prin elaborarea psihogramei pentru
fiecare joc sportiv în parte.
Teoria jocului se referă la ansamblul de cunoştinţe noţionale, organizate într-un sistem
logic, coerent, care descrie şi explică un domeniu al realităţii. Teoria fiecărui joc sportiv în parte
explică conţinutul jocului, cuprinzând: sistemul terminologic, popularizarea practicii înaintate,
activitatea de cercetare ştiinţifică, activitatea managerială, metodica pregătirii sportivilor.

Bibliografie
1. ALBU C., şi alţii, Psihomotricitatea. Iaşi, Edit. Institutul European, 2006
2. ALBU C., ALBU A., Asistenţa psihopedagogică şi medicală a copilului deficient fizic, Iaşi,
Edit. Polirom, 2000
3. CLAPARĖDE E., – Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1975
4. EPURAN M., – Psihologia educaţiei fizice, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1976, p. 81.
5. SCHALLER, D.S, (Jocul), Weimar,1861, apud Constantin Pehoiu, Jocul, formă şi mijloc de
realizare a obiectivelor şi conţinutului educaţiei fizice şcolare, Târgovişte - Editura Cetatea
de Scaun, p. 23.
6. GROSU E., Psihomotricitate, Cluj-Napoca, Edit. G.M.I., 2009
5. OCHIANĂ G., Ludoterapia în recuperarea disabilităților psiho-neuro-motorii ale copiilor.
Iași, Edit. Performantica, 2006
6. PEHOIU C., Jocul, formă şi mijloc de realizare a obiectivelor şi conţinutului educaţiei fizice
şcolare, Târgovişte - Editura Cetatea de Scaun, 2004
7. https://sites.google.com/site/psihologanadianabalcan/articole/jocul-si-rolul-lui-in-
dezvoltarea-copilului

S-ar putea să vă placă și