Sunteți pe pagina 1din 11

MONOPOLUL

În structura oricărei economii de piaţă, pe lângă concurenţă, apare şi monopolul, fie ca o


replică la concurenţă, fie ca o formă modificată a acesteia. În înţelesul obişnuit- luat ca o
replică la concurenţă- o întreprindere are situaţia de monopol atunci când ea este unicul
producător al unui produs omogen din ramură, în prezenţa unui număr mare de cumpărători.
Consecinţa fundamentală este urmatoarea: preţul nu mai este stabilit, în mod exogen, prin jocul
liber al forţelor pieţei,ca în cazul concurenţei perfecte, ci este fixat, împreună cu volumul
producţiei, de însăşi firma producătoare. Prin urmare, o firma pusă în situaţia de a fi
monopolistă trebuie să fie singura care oferă produse pe piaţă fără alţi producători concurenţi
(naţionali sau străini), iar produsul să nu fie substituibil.
Deci monopolul reprezintă situaţia de pe piaţa unui anumit bun a cărui ofertă este
asigurată de o singură persoană sau firmă, produsul respectiv neavând substituenţi apropiaţi,
iar furnizorul lui dispunând de posibilitatea îngrădirii accesului altor firme In ramura sau
sectorul său de activitate.1
În economiile de piaţă monopolul şi modul de a menţine şi restaura concurenţa au
devenit probleme clasice ale ştiinţei economice.2 Timp îndelungat, problemele monopolului au
fost tratate unilateral şi într-un mud simplificat, ceea ce a atras numeroase controverse şi a dat
loc la interpretări şi concluzii eronate. Astfel, în cadrul structurii economiilor de piaţă,
concurenţa şi monopolul ar fi total dihotomice iar monopolul, care şi-ar spori permanent
ponderea în economie, ar fi unica alternativă la concurenţa perfectă şi singura cale de
concentrare a puterii economice şi politice în stat.Ori concurenţa pură şi perfectă, ori
monopolul pur, căi intermediare nu există. Aceasta este principala concluzie ce se degajă din
unele susţineri mai vechi ale unor critici ale economiei de piaţă. În condiţiile unor asemenea
susţineri şi neclarităţi mulţi economişti marxişti s-au grăbit să tragă concluzii asupra destinului
economiei de piaţă, prorocindu-i o totală degenerare soldată cu dispariţia sa eminentă. În
opiniile lor, economia de piaţă ar evolua în mod implacabil spre structuri economice
dominante, până la sufocare, de monopoluri şi spre înlăturarea totală a concurenţei, având ca
urmare scăderea eficienţei, stingerea interesului pentru inovarea tehnologică, stagnarea
economică iar, în final, un colaps total al întregului sistem economic de piaţă.
O seamă de economişti de prestigiu au contribuit la înlăturarea imaginilor exagerate şi
adeseori false prin clarificarea treptată a problemelor teoretice privind monopolul şi prin
studiul realităţilor economice în care evoluează structurile monopoliste în cadrul economiilor
1
Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Gh.,ECONOMIA POLITICĂ, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p.205.
2
Alex. Hunter, MONOPOLY AND COMPETITION, Penguin Books, Baltimore, 1969, p.9.

2
de piaţă, precum şi prin evidenţierea fenomenelor noi apărute în economiile moderne
contemporane, paralel cu elaborarea şi aplicarea pe scară tot mai largă a unor politici
antimonopoliste.
Referiri la monopoluri, la apariţia şi la modul lor de acţiune s-au făcut încă de către
întemeietorii economiei politice clasice. De exemplu, Adam Smith sublinia că oamenii de
aceaşi breaslă pentru distracţie şi amuzament sfârşesc conversaţiile printr-o conspiraţie
împotriva publicului ori printr-o viclenie de a ridica preţurile.
În afara unor asemenea constatări şi remarci critice, aşa cum sublinia Joseph
Schumpeter3, practic, nu a existat propriu-zis o teorie a monopolului înaintea lui A.A.Cournot.
Acesta a creat şi folosit ca instrumente de lucru funcţia cererii, funcţia venitului total şi funcţia
venitului marginal. Ele stau la îndemâna monopolistului pentru a maximiza câştigul. Cournot a
confruntat funcţiile venitului cu curbele costului total şi marginal din care a dedus teorema,
devenită astăzi familiară oricărui începător în domeniul economiei politice4. Potrivit acestei
teoreme, câştigul (profitul) va fi maximizat numai dacă monopolistul va fixa un preţ pentru
care venitul marginal obţinut din vânzări este egal cu costul marginal În felul acesta se
realizează preţul de echilibru sau preţul optim al monopolistului..
Bazându-se pe descoperirea lui Cournot, mult mai târziu, Alfred Marshall a fost acela
care a adus pe prim plan, în legătură cu monopolul, două aspecte importante. În primul rând, a
constat că preţul stabilit de monopolul industrial modern Este mai ridicat iar cantitatea produsă
este mai scăzută decât în cazul când acelaşi produs ar fi fabricat în condiţiile concurenţei
liberal. În al doilea rând, Marshall a subliniat că preţul de monopol diferă ca sens de preţul de
concurenţă. În condiţiile concurenţei perfecte firmele producătoare sunt obligate să accepte
preţurile impuse de piaţă. În condiţiile de monopol firma producătoare (monopolistă) este
aceea care impune preţul de vânzare pe piaţă, de regulă, mai mare, după propriul său interes de
profit şi strategic. Problema preţului discriminatoriu a fost dezvoltată de Dupuit, Walras,
Edgeworth şi Pigou, inclusiv de unii specialişti din domenii ale economiei aplicate, ca de
exemplu, de cei din transporturi5.
Monopolul reprezintă o realitate în cadrul economiilor contemporane însă el nu este
unica soluţie generalizatoare către care tind toate economiile reale. Monopolul reprezintă, mai

3
Joseph Schumpeter,, HISTORY OF ECONOMIC ANALYSIS,
ANALYSIS p.976.
4
Ibidem.
5
Joseph Schumpeter,, Op. cit.,
cit p.977-978.

3
degrabă, o situaţie limită aflată la capătul opus al concurenţei perfecte. Monopolul se poate
prezenta în următoarele forme6:
-ca ofertă personală a unui specialist sau individ talentat, cum ar fi, de exemplu, creaţiile de
modă sau pictura unui anumit artist, anumite concerte etc.
-oferta protejată prin dreptul de licenţă, dreptul de autor, dreptul de editor etc. prin care,
pentru a fi stimulată creaţia, autorilor le este protejat pentru o perioadă de timp dreptul de a se
bucura de fructul activităţii lor
-monopolul de inovaţie, pe care un producător îl deţine în mod temporar, oferind pe piaţă un
nou produs sau un bun obişnuit printr-un nou procedeu tehnologic. Dacă acest avantaj nu este
protejat printr-un drept de licenţă, perioada de timp în care producătorul va beneficia de
situaţia sa de monopolist va fi scurtă;
-monopoluri naturale, sub forma controlului exploatării resurselor naturale sau folosirii unor
căi de comunicaţie deosebit de costisitoare, a căror multiplicare nu ar prezenta avantaj nici
din punctul de vedere al profitabilităţii şi nici sub aspectul interesului general;
-monopolul ca rezultat al economiilor de scară, care constă în faptul că, dacă într-o anumită
ramură de activitate s-a format o firmă de mari dimensiuni, beneficiară deja a avantajelor
producţiei de scară, concretizate în esenţă într-un nivel redus al costurilor, este dificil să mai
pătrundă şi o nouă întreprindere care, pentru început, are costuri ridicate.
Din punctul de vedere al formei de proprietate, pot exista monopoluri private, publice
sau chiar mixte, rezultate din cooperarea primelor două.
De asemenea, din punctul de vedere al ariei pe care-şi desfăşoară activitatea, pot
exista monopoluri naţionale sau monopoluri transnaţionale.
O situaţie de monopol poate exista şi atunci când mai multe firme dintr-o ramură se
înţeleg să conlucreze pentru maximizarea profiturilor lor, eliminând concurenţa dintre ele şi
comportându-se ca şi cum ar fi o singură firmă. Ele vor acţiona prin limitarea producţieilor
lor totale la cantitatea care maximizează profitul ramurii. Aceste firme formează astfel un
cartel, în cadrul căruia, fiecărui participant I se alocă o anumită cotă din producţia ramurii.
De obicei, asemenea forme de înţelegere sunt descurajate sau chiar interzise prin măsurile
adoptate de guverne în cadrul aşa-numitelor “politici de concurenţă”.
Impedimentele care previn intrarea sunt numite bariere de intrare; ele pot fi fie
naturale, fiecreate.7
6
Geoffrey Whitehead, ECONOMIA, Editura Sedona, Timişoara, 1997, p.148.
7
Lipsey R.,Chrystal K.Alec,, ECONOMIA POZITIVĂ,
POZITIVĂ Editura Economică, Bucureşti,1999,p.279.

4
Pentru ca profiturile unei firme de monopol să persiste pe termen lung, intrarea unor
firme noi în industrie trebuie să fie prevenită prin apelarea la bariere efective şi eficiente de
intrare.
Barierele naturale apar cel mai adesea ca rezultat al economiilor de scară. Atunci
când curba costului mediu pe termen lung are pantă negativă pentru un intrval mai mare al
nivelului producţiei, firmele mari au costuri medii semnificativ mai scăzute decât firmele
mici.
Un monopol natural apare atunci când, dată fiind tehnologia curentă a industriei,
condiţiile cererii nu permit ca mai mult de o firmă să acopere costurile, în timp ce produce la
un punct minim la curbei de costuri pe termen lung. Într-un monopol natural nu există preţ la
care două firme să producă amândouă destul, astfel încât să-şi acopere costurile totale.
Un alt tip de barieră determinată tehnologic este costul de instalare. Dacă o firmă ar
putea fi catapultată pe piaţă complet dezvoltată, ar putea fi capabilă să intre în competiţie
efectivă cu monopoliştii existenţi. Însă costul ca o nouă firmă să intre pe piaţă, să-şi dezvolte
produsele şi să stabilească astfel de lucruri cum ar fi imaginea şi reţeaua de colaboratori pot fi
atât de mari, încât intrarea ar putea fi neprofitabilă.
Multe bariere de intrare sunt create prin acţiune guvernamentală conştientă şi, de
aceea, sunt oficial acceptate. Legile care vizează protecţia invenţiilor şi inovaţiilor, de
exemplu, pot preveni intrarea, conferind doar deţinătorului patentului unicul drept legal de a
produce un produs, pentru o perioadă de timp specifică.
Protecţia invenţiilor a condus la o bătălie majoră şi prelungită între naţiuni,
desfăşurată în organizaţii internaţionale, care încearcă să forţeze condiţiile pentru comerţ şi
investi încearcă să forţeze condiţiile pentru comerţ şi investiţii corecte. Majoritatea ţărilor
dezvoltate, unde se realizează cea mai mare parte a cercetărilor şi dezvoltării mondiale, au
încercat să-şi extindă drepturile de protecţie a investiţiilor şi la alte ţări. Ei oboectează că, fără
profiturile temporare de monopol pe care le crează protecţia unei invenţii, stimularea de a
crea noi produse şi noi procedee de producţie ar fi slăbită. Ţările mai puţin dezvoltate au
încercat să menţină legi slabe sau inexistente ale protecţiei inven- ţiilor. Aceasta le permite să
producă produse noi în condiţii mai competitive şi să evite astfel plata profiturilor de
monopol deţinătorilor drepturilor de brevet din ţările dezvoltate.
O firmă poate, de asemenea, beneficia de un document sau de o autorizaţie care
interzice prin lege competiţia. Reglementarea şi autorizarea firmelor, adesea în industria

5
serviciilor, poate restrânge sever intrarea. De exemplu, Legea Băncilor din 1979 cere tuturor
băncilor din Regatul Unit să fie autorizate de Banca Angliei. Legea Serviciilor Financiare din
1986 cere tuturor vânzătorilor de produse de investiţie să fie autorizaţi de Consiliu Titlurilor
de Valoare şi al Investiţiilor (SIB) sau de un alt consiliu desemnat să reglementeze astfel de
raporturi, care se bucură de recunoaştere.
Alte bariere pot fi create de o firmă sau de firme care există deja pe piaţă. În cazuri
extreme, teme de violenţă sau de sabotaj poate stopa intrarea. Cele mai evidente bariere de
acest tip sunt întâlnite în producţia şi vânzarea de bunuri şi produse ilegale, unde operarea în
afara legii permite impunerea unor bariere în faţa noilor intrări ilegale, dar foarte puternice.
Comerţul cu droguri este un exemplu curent. Dimpotrivă, firmele legitime pot utiliza tactici
legale care au ca scop creşterea costurilor de instalare ale unui nou venit. Exemple sunt teama
de reduceri de preţ, care sunt destinate impunerii de pierderi insuportabile unui nou venit, şi o
reclamă intensă a numelor de marcă.
Deoarece nu există bariere de intrare în concurenţa perfectă, profiturile nu pot
persista pe termen lung. Profiturile atrag intrări, iar intrările erodează profiturile.
În monopol însă, profiturile pot persista pe termen lung, ori de câte ori există aceste
bariere efective şi eficiente în calea unor noi intrări. Barierele puse pentru a stăvili intrările
opresc mecanismul de ajustare, care altfel ar împinge profiturile spre zero, pe termen lung.
Pe termen foarte lung, tehnologia se schimbă. Sunt inventate noi moduri de a
produce produse vechi şi noi produse sunt create pentru a satisface atât nevoile obişnuite, cât
şi pe cele noi. Un monopol care reuşeşte să prevină intrarea unor firme capabile să producă
produsul va descoperi, mai devreme sau mai târziu, că barierele sale stopează noile inovaţii.
O firmă poate fi capabilă să utilizeze noi procedee, care evită un anumit brevet de invenţie
sau o altă barieră pe care monopoliştii o pun împotriva intrării unei firme competitive. Altă
firmă poate intra în competiţie, producând un produs nou care, deşi oarecum diferit, satisface
aceeaşi necesitate ca şi produsul firmei-monopol. Totuşi, o altă firmă poate ocoli un monopol
natural inventând o tehnologie care produce bunul la un cost mult mai scăzut decât
tehnologia existentă a firmei monopol. Noua tehnologie poate permite ulterior câtorva firme
să intre pe piaţă şi să îşi acopere în continuare costurile.
Un distins economist, Joseph Schumpeter (1883-1950), a spus că barierele de intrare
nu au fost o problemă serioasă pe termen lung. El a argumentat ca profiturile monopolului
oferă un stimulent major pentru oamenii care îşi riscă banii finanţând investiţii şi inovaţii.

6
Din punctul lui de vedere, profiturile mari pe termen scurt ale unui monopol oferă un
stimulent nou pentru alţii ca să încerce să uzurpe aceste profituri pentru ei înşişi. Dacă un
atac frontal al barierelor de intrare ale unui monopolist nu este posibil, barierele vor fi ocolite
prin astfel de mijloace cum ar fi dezvoltarea unor produse similare împotriva cărora
monopolistul nu va putea să mai pună bariere la intrare. Schumpeter a numit înlocuirea unui
monopol existent cu unul sau mai multe firme care intră prin inventarea de noi produse sau
noi tehnici de producţie procesul distrugerii creative. A argumentat că acest proces exclude
persistenţa pe termen foarte lung a intrării în industriile care au profituri mari. A continuat cu
această motivaţie, argumentând că, deoarece distrugerea creativă stimulează inovaţiilor,
existenţa profiturilor monopolului este un stimulent major pentru creşterea economică. O
parte cheie a acestei motivaţii poate fi recunoscută în următoarele cuvinte: „Ceea ce trebuie
să acceptăm este că el- profitul de monopol- a ajuns să fie cel mai puternic motor al
progresului şi mai ales al expansiunii pe termen lung al producţiei totale, nu doar în ciuda, ci
datorită unei extinderi considerabile prin această strategie (adică de creare a monopolurilor),
care par să fie atât de restrictive, atunci când sunt privite din perspectiva unor cazuri
individuale şi din aceea a anumitor momente. În acest sens, competiţia perfectă nu este numai
imposibilă, dar şi inferioară şi nu are nici un rost să fie văzută neapărat ca un model demn de
urmat. Este deci greşit să se încerce fundamentarea teoriei guvernamentale a unei industrii pe
principiul că afacerile mari ar trebui făcute să funcţioneze ca şi cum respectiva industrie ar
lucra în condiţii de concurenţă perfectă.”8
Schumpeter şi-a formulat teoria pe vremea când cele două structuri de piaţă,
predilect studiate de economişti, erau concurenţa perfectă şi monopolul. Argumentaţia sa se
extinde cu uşurinţă însă la oricare structură de piaţă care permite existenţa profiturilor pe
termen lung. Azi există câteva exemple de monopoluri pure, dar există multe industrii unde
profiturile pot fi câştigate pe perioade lungi de timp. Astfel de industrii care sunt numite
oligopoluri, sunt candidate pentru operarea conform procesului distrugerii creative.
Atunci când un producător cere preţuri diferite pentru unităţi din acelaşi produs,
din motive neasociate cu diferenţele de costuri, apare discriminarea prin preţuri. Nu toate
diferenţele de preţuri reprezintă discriminări de preţuri. Discounturile de cantitate, diferenţele
între preţurile cu ridicata şi cu bucata, preţurile care variază cu perioada zilei sau cu sezonul
nu reprezintă discriminări de preţ, deoarece acelaşi produs vândut, în momente diferite, în
8
Joseph Schumpeter, CAPITALISM, SOCIALISM ŞI DEMOCRAŢIE,
DEMOCRAŢIE ediţia a 3-a (New York:Harper & Row,
1950 ), p.106.

7
locuri diferite sau în cantităţi diferite poate avea costuri diferite. Dacă o companie de
producere a electricităţii are o capacitate nefolosită în anumite momente ale zilei, poate fi mai
ieftin pentru companie să asigure servicii la acele ore decât la orele de vârf. Dacă diferenţele
de preţ reflectă diferenţele de cost, ele nu sunt discriminatorii.
Când o diferenţă de preţ se bazează pe diferitele evaluări ale cumpărătorilor
aceluiaşi produs, ele sunt discriminatorii. Pe un operator de cinema nu îl costă mai puţin să
umple locurile cu copii decât cu adulţi, dar poate să merite ca cinematograful să aibă preţuri
mai mici pentru copii, dacă aceştia ar ocupa locuri care altminteri ar rămâne goale.
Discriminarea prin preţuri este profitabilă, fie deoarece diferiţii cumpărători
doresc să plătească sume diferite pentru acel produs, fie deoarece un cumpărător doreşte să
plătească sume diferite pentru unităţi diferite din acelaşi produs. Punctul de bază în ceea ce
priveşte discriminarea prin preţuri este că, în fiecare din aceste circumstanţe, vânzătorii pot fi
capabili să capteze o parte din consumurile suplimentare, care altminteri ar merge la
cumpărători.
Discriminarea de preţ se poate prezenta ca o discriminare pe o piaţă, între unităţi
ale aceluiaşi bun, ca o discriminare între pieţe, când pe o piaţă în sens spaţial se practică un
preţ diferit faţă de cel de pe o altă piaţă, sau ca o discriminare de preţ perfectă, când fiecare
unitate ar fi vândută la un preţ diferit.9
Abilitatea de a cere preţuri multiple conferă vânzătorului oportunitatea de a
captura ceva (sau, în cazuri extreme, totul ) din surplusul consumului.
În general, cu cât este mai mare numărul de preţuri care pot fi cerute, cu atât mai
mare este abilitatea firmei de a creşte venitul său pe cheltuiala consumatorilor.
Rezultă că, dacă o firmă vânzătoare este capabilă să discrimineze preţurile, ea
poate creşte veniturile pe care le primeşte (şi astfel şi profiturile) din vânzarea oricărei
cantităţi date. Însă discriminarea prin preţuri nu este întotdeauna posibilă, chiar dacă nu
există bariere legale împotriva aplicării ei.
Discriminarea între unităţile de producţie vândute aceluiaşi cumpărător necesită
ca vânzătorul să fie capabil să ţină cont de unităţile pe care un cumpărător le consumă în
fiecare perioadă. Astfel, a zecea unitate achiziţionată de un anumit cumpărător, într-o anumită
lună, poate fi vândută la un preţ care este diferit de cel al celei de-a cincea unităţi doar daca
vânzătorul poate ţine cont de cine cumpără şi ce. Aceasta se poate face de către o companie
de electricitate prin citirea contoarelor sau de către o casă de editură a unei reviste prin
9
Ignat I.,Pohoaţă I.,Clipa N.,Luţac Gh., ECONOMIA POLITICĂ,
POLITICĂ Editura Economică,Bucureşti, 1998,p.213.

8
distingerea între abonamentele înnoite şi cele noi. Poate fi, de asemenea, realizată prin
distribuirea certificatelor sau cupoanelor care permit, de exemplu, spălarea maşinii la preţ
redus la o nouă spălare.
Discriminarea între cumpărători este posibilă numai dacă cumpărătorii care se
confruntă cu preţul scăzut nu pot revinde bunurile cumpărătorilor care se confruntă cu preţuri
mai mari. Însă, chiar dacă măcelarul local ar dori să ceară bancherului de două ori mai mult
pentru că îi cumpără carnea decât îi cere şoferului de taxi, nu va reuşi. Bancherul poate
întotdeauna să cumpere carne de la supermarket, unde nu se cunoaşte ocupaţia lui. Chiar dacă
măcelarul se înţelege cu cei de la supermarket să îi ceară bancherului preţul dublu, acesta îi
poate solicita şoferului de taxi să-i cumpere carne. Chirurgul însă poate reuşi în discriminare
(mai ales dacă alţi chirurgi vestiţi fac asta) deoarece nu i-ar face bine bancherului să-l
angajeze pe şoferul de taxi să facă operaţia în locul lui.
Discriminarea prin preţ este posibilă dacă vânzătorul poate, fie să distingă
unităţile individuale cumpărate de un singur cumpărător, fie dacă el poate, să separe
cumpărătorii în clase, astfel încât eventualele vânzări între clase să fie imposibile.
Abilitatea de a preveni vânzări între clase tinde să fie asociată cu caracterul
produsului sau cu abilitatea de a clasifica cumpărătorii în grupuri deja identificate. Serviciile
sunt mai greu de revândut decât bunurile; bunurile care necesită instalarea de către fabricant
(de exemplu, echipamentul greu) sunt mai greu de revândut decât bunurile mobile, cum ar fi
bunurile gospodăreşti.
Bineînţeles, nu este suficient de a separa diferiţii cumpărători în clase separate.
Vânzătorul poate fi de asemenea capabil să controleze oferta către fiecare grup. Nu are rost,
de exemplu, să se ceară preţuri mai mari decât cele competitive de la anumiţi consumatori,
dacă aceştia se pot duce pur şi simplu la altă firmă care vinde la un preţ competitiv.
Discriminarea prin preţ prezintă două consecinţe importante:
• Pentru orice nivel dat al producţiei, cel mai profitabil sistem de preţuri discriminatorii va
oferi un venit total mai mare firmei decât preţul unic, corespunzător situaţiei de
maximizare a profitului.
• Producţia, în condiţiile discriminării prin preţuri, va fi în general mai mare decât în
condiţiile unui monopol cu pret unic.
Există două probleme relativ separate, implicate în evaluarea oricărui exemplu
particular de discriminare de preţ. Una priveşte efectul discriminării asupra nivelului de

9
producţie, iar cealaltă priveşte efectul discriminării asupra distribuţiei venitului.
Discriminarea face, de obicei, ca producţia să fie mai mare decât ar apărea, dacă s-ar cere un
preţ unic. Adesea, însă, efectul discriminării apare asupra distribuţiei venitului, care este
responsabil de reacţiile puternic emoţionale ale oamenilor în faţa lor. La creşterea profiturilor
firmei-monopol, discriminarea prin preţuri transferă venitul de la cumpărători la vânzători.
Atunci când cumpărătorii sunt săraci şi vânzătorii sunt bogaţi, aceasta poate părea indezirabil.
Însă, ca şi în cazul taxelor la medic ca reduceri pentru cetăţenii în vârstă, discriminarea
permite uneori oamenilor cu venituri mai mici să cumpere un produs pe care ar fi incapabili
să şi-l permită, dacă acesta ar fi vândut la un singur pret. Aceasta permite maximizarea
profiturilor producătorului.
Chiar dacă există şi unele avantaje ale monopolului, concurenţa între agenţii
economici, între firme este considerată drept condiţie a funcţionării normale a unei economii
de piaţă. De aceea, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când încep să se manifeste mai
vizibil monopolurile, când încep a se resimţi tendinţe de îngrădire a liberei concurenţe, în
Canada şi SUA se adoptă o legislaţie antitrust. Astfel, interdicţia oricărei constrângeri asupra
concurenţei din SUA a fost proclamată prin Sherman Antitrust Act din 1890, completată prin
Clayton Act din 1914.
În Europa Occidentală, “politica concurenţei” a fost adoptată după al doilea
război mondial, atât la nivel statal cât şi în cadrul Uniunii Europene.
În România, ca şi în celelalte ţări vecine, monopolul s-a constituit într-un
sistem bine închegat, pe baza proprietăţii socialiste şi a principiilor de organizare şi
conducere centralizată a economiei.10 Monopolul s-a extins rapid, ajungând într-un timp
relativ scurt să predomine toate sferele de activitate economico-socială şi întregul mecanism
economic, acţionând în următoarele direcţii mai importante: controlul asupra nivelului
preţurilor, volumul producţiei şi calităţii producţiei, exercitarea dictaturii producţiei asupra
consumului prin subordonarea consumatorului intereselor producătorului.
În România, economiei planificate centralizat i-a fost caracteristică dominaţia
unui monopol cvasiabsolut al “întreprinderilor socialiste de stat”, a cărui demontare
constituie una dintre principalele direcţii de înfăptuire a reformei economice demarate după
1990. Demonopolizarea ramurilor şi crearea condiţiilor pentru asigurarea manifestării
concurenţei libere între întreprinderi reprezintă o componenta esenţială a tranziţiei României
spre economia de piaţă. Intrarea în vigoare a “Legii concurenţei”, începând cu 1 februarie
10

10
1997, vizează tocmai manifestarea nealterată a concurenţei în ansamblul pieţelor economice
româneşti: piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa capitalului, piaţa monetară, piaţa muncii.11

11

11