Drept Procesual Civil I PDF

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL
- Reguli esenţiale care guvernează întreaga activitate judiciară şi care se

află într-o relaţie de interdependenţă;
- Consacrate în cele mai importante acte normative, interne şi
internaţionale: Convenţia europeană privind drepturile omului (art.6),
Constituţia României, Noul Cod de procedură civilă (art.5-23 NCPC),
Legea nr.304/2004 – privind organizarea judiciară, Legea nr.303/2004
privind Statutul magistratului;
I. Principiul răspunderii juridice a judecătorului în cazul refuzului de a

soluţiona o cauză civilă (art.5 NCPC - Îndatoriri privind primirea şi soluţionarea
cererii)
- concretizat în: interdicţia judecătorului de a săvârşi fapta de „denegare de
dreptate”; interdic ia judecătorului de a stabili dispoziţii general
obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele supuse judecăţii;
II. Principiul accesului liber la justiţie (art. 6 NCPC - Dreptul la un

proces echitabil, în termen optim şi previzibil)
- dreptul la un proces echitabil este în strânsă legătură cu garantarea
accesului liber la justiţie: o procedură echitabilă nu poate fi realizată dacă
litigiul nu este dedus unui judecător; toţi avem dreptul de a apela la
instanţele judecătoreşti, care prin înfăptuirea justiţiei îndeplinesc un
serviciu public, având obligaţia să se pronunţe asupra oricăreri cereri
înregistrate pe rolul acestora (art.1 alin.2 NCPC, art. 6 din CEDO, art.21
din Constitu ia României, art. 10 din Legea 304/2004);
- Statul trebuie să confere accesului liber la justiţie două calităţi: efectivitate
(eficacitate) şi accesibilitate, în sensul că cetăţeanul trebuie să aibă
posibilitatea de a-şi satisface în mod real drepturile interesele legitime în
faţa instanţei, accesul la justiţie nu trebuie să fie doar iluzoriu sau teoretic.
III. Principiul legalităţii (art.7 NCPC - Legalitatea)

- Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, iar judecătorii se supun doar legii.
Justiţia se realizează de către instanţele judecătoreşti prevăzute de lege,
înfiinţarea unor instanţe excepţionale fiind interzisă; competenţa
instanţelor, compunerea completelor de judecată, căile de atac, etc. – toate
acestea sunt strict determinate prin lege (a se vedea art.124 din
Constituţie, art.1 din L.303/2004, art.2, art.3 din Legea nr.304/2004);
IV. Principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei (Art. 8. NCPC –

Egalitatea)
- părţilor le este garantată exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal şi
fără discriminări (a se vedea şi art.16 din Constituţie, art. 7 din Legea
nr.304/2004);
- implică cerinţe precum: judecarea proceselor trebuie să se realizeze de
către aceleaşi organe şi după aceleaşi reguli procedurale, pentru toţi
cetăţenii; aceleaşi drepturi procedurale trebuie acordate tuturor cetăţenilor
fără restricţii sau privilegii; instanţa trebuie să asigure un echilibru între
poziţiile procesuale ale părţilor.
V. Principiul disponibilităţii (art.9 NCPC - Dreptul de dispoziţie al

părţilor)
- reprezintă posibilitatea conferită de lege cetă enilor de a sesiza
autorităţile judiciare, de a stabili cadrul procesual al litigiului (obiect,
părţi, cauza), de a renunţa la judecată sau la însuşi dreptul pretins, dreptul
pârâtului de a achiesa la pretenţiile reclamantului, dreptul părţilor de a
pune capăt procesului printr-o tranzacţie, dreptul părţilor de a exercita sau
nu căile de atac, dreptul de a cere executarea silită, etc.
- judecătorul nu poate să soluţioneze litigiul decât pe baza cererii persoanei
interesate (reclamantul) şi în limitele sesizării (art.22 alin.5,6 NCPC);
- nu are caracter absolut: uneori, iniţiativa de a acţiona în justiţie este
conferită unor organe ale statului (Ministerul Public - prin procuror,
autoritatea tutelară, etc.)
VI. Principiul bunei-credinţe. Obligaţiile părţilor şi ale terţilor în

desfăşurarea procesului civil. (art. 10-12 NCPC)
- îndatorirea părţilor de a-şi execita drepturile procesuale şi obligaţiile
corelative, cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost
recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei
părţi; în caz contrar, autorul abuzului de drept poate fi supus unei duble
sancţiuni: cu caracter reparatoriu i punitiv;
- obligaţia părţilor de „diligenţă” sau de „stăruinţă” în desfăşurarea şi
finalizarea procesului, menită să asigure o anumită disciplină, celeritate şi
coerenţă procesuală (art.10 NCPC).
- obliga ia ter ilor (a oricărei persoane), în condiţiile legii, de a sprijini
realizarea justiţiei.
VII. Principiul dreptului la apărare (art.13 NCPC, art.24 din

Constituţie),
- se concretizează în procesul civil prin: dreptul părţii de a-şi angaja
apărător care să le poată asigura o apărare calificată (prin reprezentare sau
asistare), dreptul de a solicita amânarea procesului pentru lipsă de apărare
(art.222 NCPC), dreptul de a obţine un ajutor public judiciar, dreptul de a
studia dosarul, de a formula cereri, de a propune şi administra probe, de a
recuza judecătorii, de a exercita căile legale de atac, etc.
- NCPC pune un accent deosebit pe apărarea specializată în calea de atac a
recursului: în recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi
susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia
situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul
al doilea inclusiv, este licenţiată în drept.
VIII. Principiul contradictorialităţii (14 NCPC)

- posibilitatea dată părţilor de a discuta, argumenta şi combate orice
chestiune de fapt sau de drept care apare în cursul procesului civil, dar i
obligativitatea părţilor de a-şi face cunoscute reciproc şi în timp util,
motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările,
precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât
fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea.
- corelativ, instanţa nu poate ordona nici o măsură, nu poate lua nici o
hotărâre decât după citarea sau înfăţişarea părţilor i după ce a supus
dezbaterii contradictorii a părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările
de fapt sau de drept invocate;
IX. Principiul oralităţii (15 NCPC)

- dreptul părţilor de a-şi exprima verbal pretenţiile, de a propune probe, de
a da explicaţii, de a formula concluzii, etc.
- NCPC prevede două categorii de excepţii de la principiul oralităţii:
atunci când legea dispune altfel: de pildă, cazurile în care
diferite cereri sau incidente procedurale se soluţionează fără
citarea părţilor (conflictele de competenţă – art.135 alin.4
NCPC, contestaţia privind tergiversarea procesului - art.524
alin.3 NCPC, soluţionarea cererilor cu valoare redusă -
art.1025 NCPC, etc.)
atunci când părţile solicită expres instanţei ca judecata să se
facă numai pe baza actelor depuse la dosar.
- procedura noastră civilă are un caracter mixt: în faza iniţială a procesului
predomină forma scrisă (cererea de chemare în judecată, întâmpinarea,
cererea reconvenţională), iar în faza dezbaterilor se manifestă pe deplin
principiul oralităţii.
X. Principiul nemijlocirii (art.16 NCPC)

- obligaţia instanţei care judecă procesul de a administra direct probele,
de a cerceta nemijlocit toate elementele probatorii necesare dezlegării
pricinii.
- nu întotdeauna acest principiu se poate realiza integral; NCPC permite şi
unele excepţii:
administrarea probelor prin comisie rogatorie: probele sunt
percepute în mod nemijlocit de către o altă instanţa decât cea
care soluţionează litigiul;
procedura asigurării dovezilor;
administrarea probelor de către avocaţi, etc.
XI. Principiul publicităţii (art.17 NCPC, art.127 din Constituţie, art.12

din Legea 304/2004)
- implică desfăşurarea şedinţelor de judecată în prezenţa părţilor şi astfel
încât să existe posibilitatea publicului de a asista la dezbateri, educându-se
indirect în spiritul respectării legii.
- NCPC consacră şi excepţii de la principiul publicităţii, când desfăşurarea
procesului se face fără prezenţa publicului (art.213, 240):
în faţa primei instanţe cercetarea procesului se desfăşoară în
camera de consiliu, dacă legea nu prevede altfel.
în cazurile în care dezbaterea fondului în şedinţă publică ar
aduce atingere moralităţii, ordinii publice, intereselor
minorilor, vieţii private a părţilor ori intereselor justiţiei,
instanţa, la cerere sau din oficiu, poate dispune ca aceasta să
se desfăşoare în întregime sau în parte fără prezenţa
publicului.
XII. Principiul desfăşurării procedurii judiciare în limba română (art.18

din NCPC, art.128 din Constituţie, art. 14 din Legea nr.304/2004)
- procesul civil se desfăşoară în limba română; cererile şi actele
procedurale se întocmesc numai în limba română;
- cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se
exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile
legii; Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba
română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului,
de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin traducător autorizat, dacă
legea nu prevede altfel.
XIII. Principiul continuităţii (art.19 NCPC, art. 11 din Legea 304/2004)

- exprimă cerinţa ca întreaga judecată a pricinii să se facă, pe cât este
posibil, de către acelaşi complet de judecată şi într-o singură şedinţă, care
să se finalizeze cu deliberarea judecătorului şi pronunţarea soluţiei.
- nu se poate realiza integral, deoarece în multe cauze, trebuie să se dea
prioritate principiului aflării adevărului, dreptului la apărare, etc.
XIV. Încercarea de împăcare a părţilor (art.21 NCPC)
- obligaţia judecătorului de a recomanda părţilor soluţionarea amiabilă
prin mediere (conform Legii nr.192/2006) şi de a încerca, pe tot
pracursului procesului, împăcarea părţilor;
XV. Principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului

(art.22 alin.2 NCPC)
- îndatorirea judecătorului de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru
a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza
stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării
unei hotărâri temeinice şi legale; se concretizează, pe parcursul
procesului, în următoarele activităţi: obligaţia de a pune în dezbaterea
părţilor toate chestiunile de fapt şi de drept incidente în cauză; dreptul
judecătorului de a cere cere părţilor explicaţii, oral sau scris; dreptul şi
obligaţia instanţei de a ordona administrarea unor dovezi, din oficiu, chiar
dacă părţile se împotrivesc; dreptul judecătorului de a da calificarea
juridică exactă a actelor şi faptelor deduse judecăţii; obligaţia de a da
îndrumări atunci când părţile nu sunt asistate sau reprezentate de un
specialist al dreptului (avocat, consilier juridic); etc.
XVI. Respectul cuvenit justiţiei (art. 23 NCPC, art.217 NCPC.)

- Cei prezenţi la şedinţa de judecată sunt datori să manifeste respectul
cuvenit faţă de instanţă şi să nu tulbure buna desfăşurare a şedinţei de
judecată.
- Preşedintele completului de judecată exercită poli ia edin ei,
asigurând ordinea şi solemnitatea acesteia i putând lua în acest scop
orice măsură prevăzută de lege.
ACŢIUNEA CIVILĂ
1. Definiţia legală şi consecinţele ce decurg din aceasta.

2. Condiţiile acţiunii civile
3. Clasificarea acţiunilor civile
1. Definiţia legală i consecinţele ce decurg din aceasta.

- NCPC oferă o definiţie a acţiunii civile în art.29: „Acţiunea civilă este
ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia
dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii
juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces.”
- NCPC consacră autonomia acţiunii civile faţă de dreptul subiectiv dedus
judecăţii, definind acţiunea ca un „ansamblu de mijloace procesuale”;
- se face o clasificare fundamentală a apărărilor în justiţie (art.31), care pot
fi:
• de fond: acelea prin care se tăgăduieşte dreptul subiectiv al părţii
adverse, se neagă existenţa raportului juridic; au drept scop
respingerea acţiunii ca neîntemeiată sau nefondată, fie că pârâtul
reuşeşte să demonstreze că situaţia de fapt este diferită de cea
prezentată de reclamant, fie că reuşeşte să combată temeiurile
juridice ale părţii adverse.
• procedurale: reprezintă acele mijloace de apărare prin care pârâtul,
fără să combată fondul pretenţiilor reclamantului, urmăreşte să
obţină întârzierea judecăţii, refacerea unor acte, anularea cererii
de chemare în judecată sau respingerea acesteia ca inadmisibilă.
2. Condiţiile acţiunii
- NPCPC (art.32), enumeră condiţiile generale de execitare a acţiunii civile:
a) are capacitate procesuală, în condiţiile legii;
b) are calitate procesuală;
c) formulează o pretenţie;
d) justifică un interes.
a) capacitatea procesuală (art. 56-58 NCPC:„Folosinţa şi exerciţiul

drepturilor procedurale”)
- pentru a fi parte în procesul civil, legea nu cere ca persoana să aibă
capacitate de exerciţiu, fiind suficient să aibă capacitate de folosinţă.
- capacitatea procesuală de folosinţă este un reflex în plan procesual al
capacităţii de folosinţă astfel cum este aceasta reglementată de Noul Cod
civil (art.34-48) atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele
juridice;
- sanc iunea lipsei capacită ii procesuale: nulitatea sau anulabilitatea
actelor de procedură făcute de o persoană fără capacitate procesuală;
b) Calitatea procesuală (legitimatio ad causam - art.36 NCPC)

- NCPC defineşte: ”Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi
şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus
judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate
constituie o chestiune de fond.”
- legiuitorul recunoaşte în anumite cazuri şi o legitimare procesuală
extraordinară (art.37 NCPC): în mod excep ional, se pot introduce
cereri sau se pot formula apărări şi de persoane, organizaţii, instituţii sau
autorităţi, care, fără a justifica un interes personal, acţionează pentru
apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în
situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori
general.”
- NCPC reglementează i posibilitatea transmiterii calităţii procesuale
(art. 38, 39 NCPC), legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii
drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecăţii (transmisiunea legală:
cazul succesiunii sau al reorganizăţii persoanelor juridice; transmisiunea
convenţională: cazul unei cesiuni de creanţă sau al vânzării unui drept
litigios, etc.)
- sanc iunea lipsei calită ii procesuale active sau pasive: respingerea
acţiunii, fără ca judecătorul să se pronun e asupra fondului dreptului
litigios (art.40 NCPC)
c) Formularea unei pretenţii

- reclamantul trebuie să formuleze coerent o pretenţie, să aibă o solicitare
concretă adresată instanţei, chiar dacă aceasta este făcută într-o formă
negativă (constatarea inexistenţei unui drept) sau vizează luarea unor
măsuri vremelnice, etc.
- lipsa formulării unei preten ii echivalează cu o lipsă a obiectului cererii
de chemare în judecată i se sanc ionează cu nulitatea acesteia (art. 40,
196 NCPC)
d) Interesul
- constă în folosul, avantajul material sau moral pe care reclamantul
doreşte să îl obţină în urma judecăţii;
- NCPC enunţă condiţiile acestuia(art.33):
1) determinat: interesul de a acţiona să fie unul concret, u or de
identificat; 2) legitim: interesul trebuie să aibă un suport în dreptul
obiectiv; 3) născut şi actual: interesul să existe în momentul
introducerii acţiunii şi să subziste pe tot parcursul judecăţii; 4)
direct şi personal: trebuie să existe o legătură imediată între folosul
urmărit şi persoana care acţionează în justiţie; este interzis, în
principiu, să acţionăm pentru interesele altuia;
- lipsa interesului procesual atrage respingerea acţiunii (art.40 NCPC).
3. Clasificarea actiunilor civile

I) Dupa scopul procesual urmarit, clasificarea actiunilor civile se face
dupa cum urmeaza:
¾ Actiuni in realizarea dreptului (numite si actiuni in condamnare sau de
adjudecare): reclamantul urmareste obligarea părtii adverse la
executarea unei obligatii; se caracterizeaza prin: sunt susceptibile de a fi
aduse la indeplinire pe calea executarii silite; hotararile pronuntate
asupra actiunilor in realizare au un caracter declarativ.
¾ Actiuni in constatare sau in confirmare: actiuni ce urmaresc, ca prin

hotarare judecatoreasca să se recunoască existenta unui anumit raport
juridic; trăsături ale actiunilor în constatare: caracter preventiv: prin ele
se preintampina contestarea unui raport juridic; caracter subsidiar:
cererea în constatare nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea
dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege (art. 35 teza a II-a NCPC);
hotararile pronuntate asupra actiunilor in constatare nu sunt susceptibile
de a fi aduse la indeplinire prin intermediul executarii silite;
¾ Actiuni constitutive sau in transformare de drepturi: se urmareste

desfiintarea unor raporturi juridice si constituirea unor raporturi sau
situatii juridice noi; hotararile pronuntate produc efecte juridice pentru
viitor.
II) Dupa caracterul patrimonial sau nepatrimonial al dreptului

subiectiv ce se valorifica:
¾ Actiuni nepatrimoniale Exemple: actiunea de divort, actiunea de stabilire
a paternitatii, etc.
¾ Actiuni patrimoniale, al caror obiect este evaluabil in bani si care se
impart in: actiuni personale, actiuni reale si actiuni mixte.
III) Dupa natura dreptului subiectiv afirmat in justitie, actiunile civile

se clasifica in:
¾ Actiuni personale: se urmareste valorificarea unui drept de creanta;
¾ Actiuni reale: persoana interesata isi poate valorifica un drept real.
Exemple: actiunea in revendicare; actiunea confesorie; actiunea
negatorie.
¾ Actiuni mixte: al caror obiect poartă atat asupra unui drept real, cat si
asupra unui drept de creanta; reprezinta cumulul intre doua categorii de
actiuni: una personala si una reala. Exemplu: actiunea prin care se
solicita executarea unui contract de vânzare-cumpărare
IV) Dupa obiectul lor, actiunile civile se clasifica in:

¾ Actiuni mobiliare: in aceasta categorie se includ toate actiunile privitoare
la bunuri mobile
¾ Actiuni imobiliare: sunt acelea care au ca obiect bunuri imobile.
V) Clasificarea actiunilor civile imobiliare dupa obiectul protectiei
juridice:
¾ Actiuni petitorii: reclamantul urmareste valorificarea unui drept real
asupra bunului.
¾ Actiuni posesorii: au ca obiect ocrotirea posesiei ca simpla stare de fapt.
VI) In functie de calea procedurala aleasa de parte, cererile in justitie

se impart in (art.30 NCPC):
¾ Cereri principale, prin care se declanseaza procedura judiciara;
¾ Cereri accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia
dată unui capăt de cerere principal.
¾ Cereri adi ionale: cereri prin care o par ile modifică pretenţiile lor
anterioare.
¾ Cereri incidentale: au o existenta de sine statatoare (ar putea fi formulate
şi separat), dar sunt formulate intr-un proces deja inceput, aflat în curs de
soluţionare. Este vorba despre cererea reconvenţională a pârâtului şi de
cererile privind participarea terţilor într-un proces deja pornit între alte
persoane.
PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL
- Autorităţile statului şi persoanele care participă la activitatea de judecată

se numesc participanţi sau subiecţi procesuali:
• participanţii procesuali principali: instanţa, părţile
(reclamantul şi pârâtul), terţele persoane şi organele de
executare
• participanţi auxiliari: martorii, experţii, interpreţii
(rol subsidiar, vizează doar lămurirea unor aspecte de
fapt ale pricinii)
• Ministerul Public: procurorul poate participa la
activitatea judiciară ca subiect procesual, asigurând şi
garantând respectarea legalităţii.
INSTANŢA DE JUDECATĂ
1. Consideraţii generale, terminologie

- autoritatea judecătorească, specializată în activitatea de distribuire a
justiţiei; instanţele judecătoreşti sunt (art.2 al.2 din Legea 304/2004):
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; curţi de apel; tribunale; tribunale
specializate; instanţe militare; judecătorii.
- structură internă a organului judecătoresc, căreia i se atribuie prin măsuri
de administraţie judiciară, soluţionarea unui litigiu determinat (completul
de judecată).
2. Atribuţiile instanţei, ca subiect principal în procesul civil.

- funcţii procesuale concrete:
• cercetarea cauzei: stabilirea, pe baza probelor, a situaţiei de fapt;
• soluţionarea ei: pronunţarea hotărârii, prin interpretarea şi aplicarea
legii corespunzătoare pentru situaţiei de fapt stabilită.
- atribuţiile instanţei în procesul civil, rezultă în special din art.200, 201,
203, 211-244 NCPC.
3. Compunerea i constituirea instanţei de judecată

a) compunerea instan ei
- compusă din judecători, la care se adaugă în mod excepţional asistenţii
judiciari (art.426 NCPC, art.52-55 L.304/2004):
• în primă instanţă: complet format dintr-un judecător (excepţia:
cauzele privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale se
constituie dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari).
• apelurile: complet format din 2 judecători;
• recursurile: complet format din 3 judecători;
- în unele domenii funcţionează complete specializate: pentru minori şi
familie, de muncă şi asigurări sociale, administrativ-fiscale.
- dispoziţiile cu privire la compunerea instanţei sunt imperative;
nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii pronunţate, putând fi invocată
de părţi, procuror sau instanţă, din oficiu, în orice stadiu al pricinii
b) constituirea instan ei
- alcătuirea ei complexă, cu toate organele şi persoanele prevăzute de lege,
care participă statornic sau ocazional la activitatea de înfăptuire a justiţiei:
grefier, magistratul asistent, la ICCJ, procurorul (Ministerul Public);
4. Incidente procedurale cu privire la constituirea şi compunerea

instanţei
- Legiuitorul a prevăzut posibilitatea – la iniţiativa părţilor şi chiar a
judecătorilor – de a se elimina acele situaţii în care completul este greşit
compus, greşit constituit, precum şi acele situaţii în care un anumit
judecător este oprit de lege să participe la soluţionarea unei cauze
concrete.
a) greşita compunere a completului de judecată

- printr-un număr mai mare sau mai mic de judecători;
- se poate invoca – pe calea unei excepţii de procedură şi având un
caracter absolut – în orice fază a procesului civil, de oricare dintre părţi
sau chiar de instanţă, din oficiu.
b) greşita constituire a instanţei

- instanţa nu a fost alcătuită cu toate organele şi persoanele prevăzute de
lege (grefier, judecător, etc.);
- se invocă pe calea unei excepţii de procedură propriu-zisă, absolută.
c) Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea

c1) Incompatibilitatea
- acea situaţie în care un judecător este oprit, în cazurile strict prevăzute de
lege, să participe la soluţionarea unei cauze civile concrete;
- toate situaţiile se bazează pe o prezumţie de parţialitate a judecătorului:
art. 41 (cazurile 1-2) şi art.42 (cazurile 3-15) NCPC;
- dispoziţiile referitoare la incompatibilitate se aplică în mod corespunzător
şi procurorilor, magistraţilor-asistenţi, asistenţilor judiciari şi grefierilor
(art.54 NCPC).
c2) Abţinerea (art.43 NCPC)

- este obligaţia judecătorului care cunoaşte că există un motiv de
incompatibilitate în privinţa împotriva sa, de a se retrage de la judecarea
cauzei respective (autorecuzare);
c3) Recuzarea (art.44 NCPC)

- posibilitatea conferită părţilor de a solicita îndepărtarea de la soluţionarea
unei cauze civile concrete a judecătorului aflat într-o situaţie de
incompatibilitate.
c4) Caracterul normelor

- regula: normele privind incompatibilitatea şi recuzarea au, în principiu,
caracter dispozitiv (părţile interesate pot renunţa la recuzare, chiar dacă
există motive legale în acest sens, dacă au încredere în obiectivitatea
judecătorilor);
- excep ia: pentru cazurile prevăzute de art.41 NCPC, normele au caracter
imperativ, incompatibilitatea fiind absolută; judecătorul nu poate participa
la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat, această
neregularitate putând fi invocată în orice stare a pricinii (art.45).
- hotărârea pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor menţionate anterior
este lovită de nulitate.
c5) Procedura abţinerii şi recuzării (art.46-53 NCPC)
- Cererea de recuzare
• verbal în şedinţă sau în scris pentru fiecare judecător în parte;
- Termenul în care poate fi invocată recuzarea:
• pentru cazurile de la art.41:
o poate fi invocată în orice stare a pricinii.
• pentru cazurile de la art.42:
o se va face înainte de începerea oricărei dezbateri.
o partea va trebui să solicite recuzarea de îndată ce motivele îi
sunt cunoscute, când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori
au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor.
o neinvocarea incompatibilităţii în termenele arătate atrage
decăderea părţii din dreptul de a o mai invoca.
- Judecătorul împotriva căruia este formulată o cerere de recuzare poate
declara că se abţine, iar declaraţia de abţinere se va soluţiona cu
prioritate; până la soluţionarea declaraţiei de abţinere nu se va face
niciun act de procedură în cauză (art. 48-49 NCPC);
- Competenţa de a rezolva abţinerea sau recuzarea revine altui complet al
instanţei respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul
recuzat sau care a declarat că se abţine.
- Instanţa hotărăşte de îndată, în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor
(judecătorul i păr ile vor fi asculta i numai dacă apreciază că este
necesar).
- Nu se admite interogatoriul ca mijloc de dovadă a motivelor de recuzare.
- Solu ionarea ab inerii sau recuzării se face printr-o încheiere care se
pronunţă în şedinţă publică;
Participarea procurorului in procesul civil
1. Poziţia procesuală a procurorului în procesul civil

- în activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale
societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile
cetăţenilor (art.131 alin.1 din Constitutia României, art.92 NCPC)
- în materie civilă, unde se confruntă, în principal, interese private,
participarea Ministerului Public este una de excepţie.
2. Formele participării procurorului la procesul civil (art.92 NCPC)

- Promovarea acţiunii civile (art.92 alin.1 NCPC, art.93 NCPC)
• NCPC limitează exerciţiul acţiunii civile de către procuror la
situaţii expres prevăzute, respectiv când promovarea este necesară
pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime: ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor, alte cazuri
expres prevăzute de lege.
• în toate cazurile în care procurorul promovează acţiunea civilă este
obligatorie introducerea în cauză a titularului dreptului dedus
judecăţii ;
- Participarea la judecata procesului civil (art.92 al.3 NCPC)
• Procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare
fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea
ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor.
• participarea procurorului şi punerea concluziilor de către acesta
sunt obligatorii, în anumite materii prevăzute de lege : soluţionarea
cererilor de punere sub interdicţie şi de ridicare a interdicţiei,
judecarea cererilor de declarare a dispariţiei şi a morţii pe cale
judecătorească, precum şi anularea hotărârii de declarare a morţii,
judecarea cererilor de expropiere.
- Exercitarea căilor de atac (art.92 al.4 NCPC)

• dacă nu a pornit acţiunea civilă, Procurorul poate să exercite calea
de atac doar împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile prevăzute
la alin. (1) al art.92, nu împotriva oricăror hotărâri;
• procurorul poate exercita o cale de atac ori de câte ori a participat
la judecată, în condiţiile legii.
- Cererea de punere în executare a hotărârilor (art.92 al.5 NCPC)

• procurorul poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri
executorii emise în favoarea persoanelor prevăzute la art.92
alin. (1).
PĂRŢILE ÎN PROCESUL CIVIL
1. Noţiune. Poziţia părţilor

- sunt părţi (art.55 NCPC):
• reclamantul: persoana care solicită protecţia instanţei pentru
apărarea unui drept sau interes legitim;
• pârâtul: persoana chemată să răspundă pentru pretinsa încălcare a
dreptului;
• terţele persoane care intervin voluntar sau forţat în proces în
condiţiile legii;
2. Condiţiile pentru a fi parte

- capacitatea procesuală de folosinţă (art.56-58 NCPC) - legislaţia noastră
procesuală se referă în mod expres doar la această condi ie pentru a fi
parte în proces;
3. Coparticiparea procesuală subiectivă (litisconsorţiul) - art.59 NCPC

a) No iune
- situaţia în care procesul civil se desfăşoară între mai mulţi reclamanţi şi
pârâţi:
• dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună;
• dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză;
• dacă între ele există o strânsă legătură.
b) Formele coparticipării subiective:

- după poziţia părţilor : activă, pasivă sau mixtă.
- după momentul în care se formează: coparticipare iniţială şi
coparticipare ulterioară;
• regula o constituie coparticiparea iniţială, dar sunt şi situaţii
când, după declanşarea procesului, intervin şi terţe persoane,
care iniţial nu avuseseră calitatea de părţi.
- în funcţie de rolul voinţei părţilor în formarea sa : coparticipare
facultativă şi coparticipare necesară;
• de regulă, coparticiparea este facultativă (art.59 NCPC);
• în litigiile privitoare la proprietatea devălmaşă a soţilor sau la o
stare de indiviziune, coparticiparea este obligatorie: la judecată
trebuie să participe toţi coproprietarii, altfel partajul este lovit de
nulitate absolută (art.684 alin.2 din Noul Cod civil); instanţa va
da o hotărâre uniformă, faţă de toţi coparticipanţii.
c) Efectele coparticipării (art.60 NCPC)

- pentru litisconsor iul facultativ: principiul independenţei procesuale a
coparticipan ilor;
- pentru litisconsor iul necesar: principiul dependenţei procesuale;
4. Drepturile şi obligaţiile părţilor

- drepturi procesuale comune sunt (exemple):
• dreptul la apărare;
• dreptul de a solicita recuzarea judecătorilor
• dreptul părţilor de a pune capăt litigiului printr-o tranzacţie
• dreptul de a exercita căile de atac, etc.
- drepturi specifice reclamantului:
• dreptul de a sesiza instanţa;
• dreptul de a stabili cadrul procesual (obiect, părţi, cauză);
• dreptul de a-şi modifica sau completa cererea de chemare în
judecată, în termenul prevăzut de lege;
• dreptul de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv dedus
judecăţii
- drepturi specifice pârâtului:
• dreptul de a formula pretenţii printr-o cerere reconvenţională;
• dreptul de a recunoaşte pretenţiile reclamantului;
- obligaţii comune:
• obligaţia de a-şi exercita drepturile procesuale cu bună-credinţă
• obligaţia de a îndeplini actele de procedură în condiţiile, ordinea şi
termenele prevăzute de lege
• obligaţia părţilor de a-şi proba pretenţiile şi apărările, etc.
• obligaţia de a depune copii certificate de pe înscrisurile invocate;
• obligaţia părţii care a căzut în pretenţii de a suporta cheltuielile de
judecată, etc.
5. Reprezentarea părţilor în procesul civil

- acea situaţie în care o persoană numită reprezentant îndeplineşte acte
procedurale în numele şi în interesul altei persoane care este parte în
procesul civil; actele îndeplinite de reprezentant se răsfrâng întotdeauna
asupra părţii reprezentate.
- legislaţia procesuală cunoaşte următoarele forme ale reprezentării:
I. Reprezentarea legală (necesară)
II. Reprezentarea convenţională (voluntară).
III. Reprezentarea judiciară
- excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, ce are iniţial un efect
dilatoriu, poate atrage anularea cererii de chemare în judecată, în
condiţiile art.82 NCPC.
I. Reprezentarea legală
a) cazul persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu
- vor sta în judecată prin reprezentant legal (părinte, tutore etc);
- instanţa va putea numi un curator special, care să reprezinte partea până
la numirea reprezentantului legal, potrivit legii (art.58 NCPC);
b) cazul persoanelor juridice
- sunt reprezentate în justiţie de organele lor de conducere şi administrare;
actele juridice îndeplinite de organele persoanei juridice în limitele
puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi (a se
vedea art.205 şi urm. din Noul Cod civil)
- instanţa va putea numi un curator special când o persoană juridică,
chemată să stea în judecată, nu are reprezentant legal (art.58 NCPC)
II. Reprezentarea convenţională

- în principiu, în procesul civil, reprezentarea convenţională nu este
obligatorie (art.80 alin.3, art.83 alin.1 NCPC);
- forma mandatului diferă după cum reprezentarea este asigurată de un
specialist al dreptului sau nu (art.85 NCPC):
• împuternicirea dată unui avocat ori consilier juridic se dovedeşte
prin înscris, potrivit legilor de organizare şi exercitare a profesiei.
• împuternicirea dată mandatarului care nu are calitatea de avocat se
dovedeşte prin înscris autentic; de asemenea, dreptul de
reprezentare poate fi dat şi prin declaraţie verbală, făcută în
instanţă şi consemnată în încheierea de şedinţă, cu arătarea
limitelor şi a duratei reprezentării.
- conţinutul mandatului: acesta este presupus a fi dat pentru toate actele
procesuale îndeplinite în faţa aceleiaşi instanţe
• el poate fi, însă, limitat:
o de către păr i, în mod expres, la anumite acte;
o de către legiuitor, în materia actelor procesuale de dispoziţie
ale părţilor (art.81 NCPC), care nu se pot face de reprezentant
decât în baza unui mandat special ori cu încuviinţarea
prealabilă a instanţei sau a autorităţii administrative competente
(renunţarea la judecată sau la dreptul dedus judecăţii, achiesarea
la hotărârea pronunţată, încheierea unei tranzacţii, etc)
- efectele mandatului: în principiu, toate iniţiativele procesuale ale
mandatarului se răsfrâng asupra mandantului, chiar dacă sunt
prejudiciabile pentru acesta şi profită adversarului; cel reprezentat va avea
o acţiune în despăgubire împotriva mandatarului (avocat sau nu);
- renunţarea la mandat sau revocarea acestuia nu poate fi opusă celeilalte
părţi decât de la comunicare, afară numai dacă a fost făcută în şedinţa de
judecată şi în prezenţa ei;
- specific mandatului procesual este că, în cazul morţii mandantului,
dăinuie până la retragerea lui de către moştenitori (art.88 NCPC)
a) reprezentarea convenţională a persoanelor fizice

- ia naştere în urma unei convenţii de mandat, între partea litigantă şi un
terţ, care de obicei, este specializat (avocat sau consilier juridic).
- Regula: în faţa primei instanţe, precum şi în apel, persoanele fizice pot
fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar (art.83 al.1 NCPC);
Excepţii de la regula enunţată:
• cazuri în care legea impune prezenţa personală a părţilor în faţa
instanţei: chemarea părţilor la interogatoriu (art.351-358 NCPC),
prezenţa părţilor în procesul de divorţ (art.920-921 NCPC);
• cazuri în care legea impune asistarea sau reprezentarea părţii prin
avocat: la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în
exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate
şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către
un avocat, în condiţiile legii (art.83 alin.3 NCPC);
- legea face distincţie şi cu privire la persoana mandatarului: dacă este
profesionist al dreptului sau nu – avocat sau neavocat (art.83 al.1,2
NCPC; L.nr.51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de
avocat);
b) reprezentarea convenţională a persoanelor juridice (art.84 NCPC)

- persoanele juridice sunt reprezentate legal în justiţie de organele lor de
conducere, care la rândul lor, pot apela la asistenţă specializată, încheind
convenţii numai cu avocaţi sau consilieri juridici (a se vedea L.nr.51/1995
privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, L.nr.514/2003
privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic).
- şi în cazul persoanelor juridice, la redactarea cererii şi a motivelor de
recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, acestea vor fi
asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către
un avocat sau consilier juridic, în condiţiile legii.
III. Reprezentarea judiciară

- reprezentarea judiciară are un caracter excepţional şi temporar, fiind o
măsură complementară celor cuprinse în „asistenţa judiciară”: când legea
prevede sau când circumstanţele cauzei o impun pentru a se asigura
dreptul la un proces echitabil, judecătorul poate numi pentru oricare parte
din proces un reprezentant ( a se vedea art. 80 alin.4, art. 58 alin.3
NCPC);
6. Asistenţa judiciară
- cel care nu este în stare să facă faţă cheltuielilor pe care le presupune
declanşarea şi susţinerea unui proces civil, fără a primejdui propria sa
întreţinere sau a familiei sale, poate beneficia de asistenţă judiciară, în
condiţiile legii speciale privind ajutorul public judiciar (art. 90 NCPC,
O.U.G. nr.51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civila);
ALTE PERSOANE CARE POT LUA PARTE LA JUDECATĂ
(TERŢELE PERSOANE ÎN PROCESUL CIVIL)
1. Consideraţii generale
- terminologie: „terţe persoane”: acei subiecţi de drept care sunt străini de un
proces civil determinat; „terţe persoane” : acele persoane care intervin sau
sunt introduse în proces după promovarea iniţială a cererii de chemare în
judecată; în aces sens, NCPC se referă într-o secţiune specială la „Alte
persoane care pot lua parte la judecată” (art.61-79 NCPC).
2. Condiţii generale de admisibilitate ale participării terţilor în procesul civil

a) existenţa unui proces civil în curs de judecată
b) existenţa unei legături între cererea principală şi cererea terţilor
c) interesul de a interveni
3. Formele de participare a terţilor

A. Intervenţia voluntară (când iniţiativa de participare aparţine chiar
terţului): principală şi accesorie (art. 61-67 NCPC)
B. Intervenţia forţată (ini iativa introducerii terţului în proces aparţine
uneia din părţile principale sau instanţei): chemarea în judecată a
altei persoane (art.68-71); chemarea în garanţie (art.72-74); arătarea
titularului dreptului (art.75-77); introducerea forţată în cauză, din
oficiu, a altor persoane (art.78-79)
A. Intervenţia voluntară în procesul civil
I.Intervenţia principală (principală, agresivă)
1. Noţiune şi trăsături
- intervenţia este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot
sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta
(art.61 al.2 NCPC);
2. Condiţii
a) terţul trebuie să afirme în justiţie un drept subiectiv propriu – „pentru
sine”.
b) cererea de intervenţie în interes propriu trebuie făcută în forma
prevăzută pentru cererea de chemare în judecată (vezi art.194 NCPC).
3. Domeniu de aplicabilitate
- în principiu, intervenţia în interes propriu poate fi folosită în orice
materie, deoarece, nici o dispoziţie expresă a legii nu o limitează;
4. Procedura
- intervenţia principală se poate face numai în faţa primei instanţe, înainte
de închiderea dezbaterilor în fond; cu acordul părţilor, se poate face şi în
faţa instanţei de apel (art. 62 al.2, al.3 NCPC).
- se soluţionează în două etape:
a) admiterea în principiu (art.64, 65 NCPC)
• instanţa se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a
intervenţiei, printr-o încheiere motivată, care poate fi atacată:
o doar odată cu fondul dacă este de admitere în principiu;
o separat, cu apel sau recurs în termen de 5 zile (care curge de
la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la
comunicare pentru partea lipsă) dacă este de respingere ca
inadmisibilă a cererii de intervenţie (art.64 alin.2, 3, 4
NCPC);
• în această fază instanţa nu va examina temeinicia cererii de
intervenţie, ci doar îndeplinirea condiţiilor de formă, interesul
propriu al intervenientului şi legătura de conexitate cu cererea
principală;
b) soluţionarea propriu-zisă a cererii de intervenţie (art.66)

• se soluţionează odată cu acţiunea iniţială, pronunţându-se o
singură hotărâre asupra ambelor cereri;
• intervenţia principală va fi judecată chiar dacă judecarea cererii
principale s-a stins prin unul dintre modurile prevăzute de lege (de
exemplu, prin perimare, prin renunţare la judecată, etc.)
II. Intervenţia accesorie (auxiliară, conservatoare)
1. Noţiune şi trăsături
- intervenţia accesorie este acea cerere incidentă prin care o terţă
persoană, interesată în soluţionarea unui litigiu, intervine pentru
apărarea drepturilor uneia din părţile principale (art.61 al.3 NCPC);
2. Condiţii
a)terţul trebuie să afirme în justiţie un interes propriu, dar nu un drept
subiectiv propriu;
b)interven ia accesorie va avea forma unei simple cereri (conform
art.148 NCPC) şi nu a unei acţiuni în justiţie, de sine stătătoare.
3. Domeniul de aplicabilitate
- în principiu, intervenţia accesorie este admisibilă în orice materie,
fiind frecvent folosită în practică;
4. Procedura intervenţiei accesorii

- intervenţia accesorie se poate face în orice fază a procesului: „până la
închiderea dezbaterilor, în tot cursul judecăţii, chiar şi în căile
extraordinare de atac” (art.63 al.2 NCPC).
- se soluţionează în două etape:
a) admiterea în principiu
b)soluţionarea propriu-zisă a cererii de intervenţie
• se soluţionează o dată cu acţiunea iniţială, instanţa pronunţând o
singură hotărâre asupra ambelor cereri; calea de atac exercitată de
intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită dacă partea pentru
care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunţat la calea de
atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă
fără a fi cercetată în fond (art.67 alin.4 NCPC)
B.Intervenţia forţată
I. Chemarea în judecată a altor persoane
1. Noţiune şi importanţă
- oricare dintre părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar
putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul (art.68 NCPC);
- determină soluţionarea în acelaşi cadru procesual a unor raporturi juridice
conexe şi complexe, contribuind la o mai bună administrare a justiţiei.
2. Condiţii de admisibilitate
- o condiţie particulară: terţul să poată pretinde aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul (de exemplu: pârâtul acţionat în justiţie de un creditor poate
solicita chemarea în judecată şi a celorlalţi creditori cu care are raporturi
obligaţionale conexe; idem: cazul acţiunilor reale imobiliare, ieşiri din
indiviziune, etc.)
3. Procedura soluţionării
- cererea poate fi făcută de reclamant, de intervenientul principal sau de
către pârât şi trebuie să fie motivată;
- cererea poate fi promovată doar în faţa primei instanţe:
• cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va
depune cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului
înaintea primei instanţe.
• cererea făcută de pârât se va depune în termenul prevăzut pentru
depunerea întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacă
întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de
judecată.
- judecarea cererii parcurge cele două etape (ca şi în cazul intervenţiei
voluntare – a se vedea art.64, 65, 69 alin.3 NCPC):
a. admiterea în principiu;
b. soluţionarea propriu–zisă (dacă a fost admisă în principiu)
- cel chemat în judecată dobândeşte poziţia procesuală de reclamant, iar
hotărârea îşi produce efectele şi în privinţa sa (art.69 NCPC);
- efect specific al acestei instituţii (art.71 NCPC): când pârâtul, chemat în
judecată pentru o datorie bănească, pentru predarea unui bun sau a
folosinţei acestuia, recunoaşte datoria şi declară că vrea să o execute faţă
de cel căruia îi va fi stabilit dreptul pe cale judecătorească, el va fi scos
din proces, dacă a consemnat la dispoziţia instanţei suma datorată sau
dacă bunul în litigiu a fost pus sub sechestru judiciar; în aceste cazuri,
judecata va continua numai între reclamant şi terţul chemat în judecată.
II. Chemarea în garanţie
- partea interesată poate să cheme în garanţie o terţă persoană, împotriva
căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în
despăgubiri; în aceleaşi condiţii, cel chemat în garanţie poate să cheme în
garanţie o altă persoană (art.72 NCPC)
- Chemarea în garanţie pe cale incidentă reprezintă o facultate a părţilor, nu
o obligaţie a acestora (chemarea în garanţie se poate realiza şi pe cale
separată, însă, cererea pe cale incidentă oferă unele avantaje);
a) partea interesată trebuie să afirme existenţa unei obligaţii
(legale sau convenţionale) de garanţie sau de despăgubire în
sarcina unui terţ;
b) cererea de chemare în garanţie trebuie să fie făcută în forma
cerută de lege pentru cererea de chemare în judecată (art.73
NCPC)
3. Domeniu de aplicabilitate
- legea nu limitează domeniile în care se poate face cerere de chemare în
garanţie:
• cel mai frecvent, aceste cereri se fac în materia contractelor cu titlu
oneros, în acţiunile în revendicare, ieşiri din indiviziune, etc; de
principiu, chemarea în garanţie nu este admisibilă în procedurile
speciale cu caracter sumar prin care se iau măsuri vremelnice
(ordonanţe preşedinţiale, acţiuni posesorii) i nici în litigiile vizând
drepturi nepatrimoniale.
4. Procedura chemării în garanţie

- Cererea de chemare în garanţie poate fi promovată doar în faţa primei
instanţe:
• Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va
depune cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului
înaintea primei instanţe.
• Cererea făcută de pârât se va depune în termenul prevăzut pentru
depunerea întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacă
întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de
judecată. (art.73 NCPC)
• nerespectarea acestor termene atrage sancţiunea decăderii şi a
judecării separate a cererii (a se vedea şi art. 185 NCPC).
- judecarea cererii parcurge cele două etape (ca şi în cazul intervenţiei
voluntare – a se vedea art.64, 65, 74 alin.2 NCPC):
b. soluţionarea propriu–zisă (dacă a fost admisă în
principiu).
- terţul dobândeşte o poziţie procesuală independentă, bucurându-se de
aceleaşi drepturi şi obligaţii procesuale ca şi părţile principale (cel chemat
în garanţie trebuie să depună întâmpinare şi poate să formuleze cererea
prevăzută la art. 72 alin.2 NCPC);
- cererea de chemare în garanţie se judecă odată cu cererea principală,
instanţa pronunţând o singură hotărâre; dacă judecarea cererii principale
ar fi întârziată prin cererea de chemare în garanţie, instanţa poate dispune
disjungerea ei pentru a o judeca separat, judecarea cererii de chemare în
garanţie fiind suspendată până la soluţionarea cererii principale.
III. Arătarea titularului dreptului
1. Noţiune
- pârâtul care deţine un bun pentru altul sau care exercită în numele altuia
un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deţine
lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană
care pretinde un drept real asupra lucrului (art.75 NCPC)
a) arătarea titularului dreptului trebuie să fie făcută de către pârât;
nici reclamantul, nici instanţa din oficiu nu pot face o astfel de
cerere.
b) pârâtul să deţină lucrul cu titlu precar, aflându-se într-un raport
juridic cu cel arătat ca titular al dreptului; pârâtul poate să fie
chiriaş, depozitar, posesor, etc.
c) acţiunea principală să aibă ca obiect valorificarea unui drept
real;
3. Procedura
- cererea se depune de către pârât odată cu întâmpinarea; dacă
întâmpinarea nu este obligatorie, cererea se poate face cel mai târziu la
primul termen de judecată.
- judecarea cererii parcurge cele două etape (art.64, 65, 77 alin.2 NCPC):
b. soluţionarea propriu–zisă (dacă a fost admisă în
principiu).
- reclamantul şi terţul arătat ca titular pot adopta două poziţii procesuale
(art.77):
• cel arătat ca titular recunoaşte susţinerile pârâtului: în acest caz,
dacă reclamantul consimte, terţul va lua locul pârâtului, care va fi
scos din judecată. Procesul se va soluţiona numai între reclamant
şi cel arătat ca titular, care va avea calitatea procesuală de pârât;
• dacă reclamantul nu este de acord cu înlocuirea sau când cel arătat
ca titular nu se înfăţişează sau contestă cele susţinute de pârât,
terţul dobândeşte calitatea de intervenient principal, dispoziţiile
art. 62 şi art. 64-66 aplicându-se în mod corespunzător.
IV. Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane
1. Noţiune
- în cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura
necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a
altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc (art. 78 NCPC);
2. Domeniu de aplicare. Condiţii

- două ipoteze privind introducerea în cauză din oficiu a unor persoane
(art.78 alin.1):
• în procedura contencioasă, introducerea din oficiu poate fi făcută
doar dacă există cazuri expres prevăzute de lege (de exemplu, cazul
prevăzut de art.16¹ din Legea nr.554/2004 privind contenciosul
admnistrativ)
• în procedura necontencioasă (a se vedea i art.532 alin.2 din
NCPC)
3. Procedura de judecată
- în materie contencioasă, judecătorul va pune în discuţia părţilor
necesitatea introducerii în cauză a altor persoane:
• dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a
terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată
fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe
fond.
• dacă cel puţin una din părţi solicită introducerea în cauză a terţului,
aceasta va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării
procesului înaintea primei instanţe:
o cel introdus în proces va fi citat, comunicându-i-se încheierea,
cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, etc.;
o ter ul va lua procedura în starea în care se află în momentul
introducerii în proces.
o instanţa, la cererea celui introdus în proces, va putea dispune
readministrarea probelor sau administrarea de noi probe.
COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI
Noţiune
- aptitudinea, capacitatea unei instanţe de judecată de a soluţiona anumite
cereri sau litigii.
- regulile de competenţă sunt stabilite de NCPC (Titlul III: art.94-147),
precum şi în Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.
Formele competenţei
• competenţă generală (delimitarea activităţii instanţelor judecătoreşti de
atribuţiile altor instituţii);
• competenţă jurisdicţională (delimitarea competenţei instanţelor
judecătoreşti, între ele):
o competenţa materială (de atribuţiune): prin aceasta sunt
delimitate prerogativele de jurisdicţie pe verticală, între instanţe
de grade diferite;
o competenţa teritorială: sunt delimitate pe orizontală
prerogativele instanţelor, de acelaşi grad, aşezate în
circumscripţii teritoriale diferite.
• competenţă absolută şi competenţă relativă (în funcţie de natura
normelor de competenţă - imperative sau dispozitive)
Competenţa materială
Competenţa materială a Judecătoriilor
Judecătoria are (art.94 NCPC):
Competenţă de fond sau în primă instanţă

- judecă doar cererile limitativ determinate la art.94 pct.1 NCPC;
- criteriul de atribuire a cauzelor este cel al valorii sau importanţei
reduse a unor cauze
ca excep ie, cererile de partaj – care sunt cauze complexe –
sunt judecate de judecătorie în primă instanţă, indiferent de
valoarea acestora;
Competen ă în căile de atac
- exercită controlul judecătoresc ca urmare a plângerilor sau
contestaţiilor formulate împotriva hotărârilor autorită ilor
administratiei publice cu activitate jurisdictionala si ale altor organe
cu astfel de activitate - art.94 pct.3 NCPC
Competen ă diversă
- judecă orice alte cereri date prin lege în competenţa lor; exemple:
o cererile pentru asigurarea dovezilor – art.360 alin.1 NCPC;
o cererile pentru îndreptarea erorilor materiale din propriile hotărâri,
precum şi cererile pentru îndreptarea, lămurirea şi completarea
propriilor hotărâri – art.442-444 NCPC;
o contestaţiile în anularea propriilor hotărâri –art.505 NCPC;
o cererile de revizuire privitoare la propriile hotărâri art.510 NCPC;
o contestaţiile la executare – art.713 NCPC; etc.
Competenţa materială a Tribunalelor
Tribunalul are (art.95 NCPC):
I.Competenţă de fond sau în primă instanţă

- Tribunalul devine instanţa de drept comun în materie civilă, având
plenitudine de jurisdicţie pentru judecata în primă instanţă;
II. Compentenţă ca instanţă de control judiciar

în apel
- judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de
judecătorii în primă instanţă.
în recurs
- judecă în mod excepţional recursuri, fiind restrânsă sfera hotărârilor
pronunţate de Judecătorii care pot fi atacate cu recurs; astfel, nu sunt
supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art.
94 pct. 1 lit. a)-i), precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare
de până la 500.000 lei inclusiv. (art.483 alin.2 NCPC)
Competenţă diversă.
o conflictele de competenţă dintre două judecătorii din raza sa teritorială
- art.135 NCPC;
propriilor hotărâri – art.442-444;
o contestaţia în anularea şi revizuirea privind propriile hotărâri - art.505,
510 NCPC;
o diverse cereri privind înregistrările în Registrul Comerţului – Legea
nr.26/1990; etc.
Competenţa materială a Curţilor de Apel
Curtea de Apel are (art.96 NCPC):

Competenţă de fond sau în primă instanţă
- competenţă de excepţie:
o cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal, privind actele
administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale,
precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii
vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1 000.000 lei
(art.10 al.1 din Legea nr.554/2004);
o cererile privind actele administrative emise de autorităţile publice
centrale care au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă
din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare; (art.10 al.1¹ din
Legea nr.554/2004);
II.Compentenţă ca instanţă de control judiciar,

în apel
- Curţile de apel au plenitudine de jurisdicţie în apel;
în recurs.
- judecă recursurile doar în cazurile expres prevăzute de lege; de pildă,
Curtea de apel judecă recursul împotriva sentinţelor pronunţate de
tribunalele administrativ-fiscale (art.10 alin.2 din Legea nr.554/2004)
III.Competenţă diversă.
o conflicte de competenţă conform art.135 NCPC;
o cererea de strămutare întemeiată pe motive bănuială legitimă dacă
instanţa de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal
din circumscripţia acesteia – art.142 NCPC;
propriilor hotărâri –art.442-444 NCPC;
o contestaţia în anularea şi revizuirea privind propriile hotărâri – art.505,
510 NCPC; etc.
Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
ICCJ are (art.97 NCPC):
Plenitudine de competenţă în materie de recurs

- Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă, Secţia penală şi Secţia de contencios
administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă
recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor
hotărâri, în cazurile prevăzute de lege (art.21 din L.304/2004)
Plenitudine de jurisdicţie pentru recursul în interesul legii şi cererile

în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unor probleme de drept
- NCPC conţine dispoziţii speciale pentru asigurarea unei practici
unitare la nivelul tuturor instanţelor judecătoreşti, prin intermediul
recursului în interesul legii i al pronun ării unor hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept (art.514-521
NCPC)
Competenţă diversă.
o cererea de strămutare întemeiată pe motive bănuială legitimă dacă
instanţa de la care se cere strămutarea este o curte de apel – art.142
NCPC;
o conflicte de competenţă - art.135 NCPC;
propriilor hotărâri – art.442-444 NCPC;
o contestaţia în anularea şi revizuirea privind propriile hotărâri (căile de
atac de retractare a propriilor hotărâri) – art.505, 510 NCPC;
o contestaţiile privind modul de formare şi componenţa Biroului
Electoral Central, conform Legii nr.35/2008 pentru alegerea Camerei
Deputaţilor şi a Senatului; etc.
Determinarea competenţei după valoarea obiectului
cererii de chemare în judecată
(art.98-106 NCPC)
Reguli generale:
I. Competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în

capătul principal de cerere, neluându-se în calcul accesoriile
pretenţiei principale şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în
cursul judecăţii. (art.98 NCPC)
II. Dacă s-au formulat mai multe capete principale de cerere, distingem
după cum acestea sunt întemeiate:
a) pe fapte ori cauze diferite – competenţa se stabileşte în raport cu
valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenţii în
parte.
b) pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze
diferite, dar aflate în strânsă legătură - instanţa competentă să le
soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care
atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.
III. Dacă mai mulţi reclamanţi, prin aceeaşi cerere, formulează pretenţii
împotriva aceluiaşi pârât sau împotriva mai multor pârâţi, invocând
raporturi juridice distincte şi neaflate într-o legătură care să facă
necesară judecarea lor împreună, determinarea instanţei competente
se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului
fiecărei pretenţii în parte (art.100).
IV. Instanţa legal învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţă
după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar
dacă, ulterior învestirii (inclusiv în căile de atac), intervin modificări
în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect. (art.106)
- Reguli speciale : pentru anumite materii i cereri – a se vedea

art.101-105 NCPC (cererile privitoare la executarea unui contract ori
a unui alt act juridic, constatarea nulităţii absolute, anularea,
rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic, cererile privind constatarea
existenţei sau inexistenţei unui drept, cele privitoare la contracte de
locaţiune ori de leasing, precum şi cele privitoare la predarea sau
restituirea bunului închiriat ori arendat, cererile privind prestaţii
succesive, cererile în materie imobiliară, în materie de moştenire, etc.)
Competenţa teritorială
Forme de competenţă teritorială:

• competenţa teritorială generală,
• competenţa teritorială alternativă,
• competenţa teritorială exclusivă (excepţională)
• competenţa teritorială convenţională.
• competen a teritorială facultativă
Competenţa teritorială generală (de ”drept comun”)

(art.107- 110 NCPC)
- guvernată de regula clasică „Actor sequitur forum rei”: cererea de

chemare în judecată se adresează instanţei din circumscripţia teritorială
unde îşi are domiciliul sau sediul pârâtul):
• regulile de competenţă generală au caracter dispozitiv, astfel încât
părţile, prin acordul lor, pot deroga de la principiul enunţat.
• celelalte forme ale competenţei teritoriale constituie excep ii de la
regulă.
Competenţa teritorială alternativă

(art.111-116 NCPC)
- consacră dreptul reclamantului de a alege între două sau mai multe

instanţe deopotrivă competente, justificat prin:
• posibilitatea unei administrări mai bune a probelor în anumite
circumscripţii teritoriale;
• intenţia legiuitorului de a crea un avantaj pentru persoane care se
bucură de o protecţie specială a legii.
- cazurile în care reclamantul are posibilitatea de a alege instan a
competentă teritorial sunt limitativ prevăzute de NCPC (art.111-115)
pentru anumite categorii de cereri/materii;
Competenţa teritorială exclusivă (excepţională)
(Art.117-121 NCPC)
- constă în dreptul unei instanţe de a soluţiona în exclusivitate anumite

cauze civile.
- cazurile sunt limitativ prevăzute de NCPC pentru anumite categorii de
cereri/materii:
a) acţiunile reale imobiliare (art.117)
- se aplică principiul „lex rei sitae”: cererile privitoare la drepturile reale
imobiliare se introduc numai la instanţa în a cărei circumscripţie este
situat imobilul.
b) acţiunile succesorale (art.118 NCPC)

- în materie de moştenire, până la ieşirea din indiviziune, sunt de
competenţa exclusivă a instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:
1) cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor
testamentare;
2) cererile privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia, precum şi
cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul
împotriva altuia;
3) cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva
vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar.
4) cererile care privesc mai multe moşteniri deschise succesiv sunt de
competenţa exclusivă a instanţei ultimului domiciliu al oricăruia
dintre defuncţi.
c) acţiunile în materie de societate (art.119 NCPC)

- cererile în materie de societate, până la sfârşitul lichidării sau, după caz,
până la radierea societăţii, sunt de competenţa exclusivă a instanţei în
circumscripţia căreia societatea îşi are sediul principal.
d) cererile în materia insolvenţei şi concordatului preventiv (art.120 NCPC)

- cererile sunt de competenţa exclusivă a Tribunalului în a cărui
circumscripţie îşi are sediul debitorul (a se vedea i dispozi iile din
Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei)
e) cererile împotriva unui consumator (art.121, 126 NCPC)

- cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi
introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului.
f) cereri în legătură cu incidentele privind arbitrajul (art.128 NCPC)
- competenţa ce revine instanţelor judecătoreşti în legătură cu incidentele

privind arbitrajul reglementat NCPC aparţine în toate cazurile
Tribunalului în circumscripţia căruia are loc arbitrajul.
Competenţa teritorială convenţională şi competenţa facultativă
a) competenţa convenţională (art.126 NCPC)

- oferă părţilor posibilitatea de a stabili, prin acordul lor, competenţa
teritorială a unei instanţe pentru soluţionarea unui litigiu concret.
b) competenţa facultativă (art.127 NCPC)

- constituie o inovaţie binevenită a NCPC, menită să asigure imparţialitatea
instanţelor judecătoreşti în situaţia în care un judecător, procucuror,
asistent judiciar sau grefier ar avea calitatea de reclamant sau pârât.
- dacă un un judecător, procucuror asistent judiciar sau grefier are
calitatea de reclamant sau pârât va fi/va putea fi sesizată una dintre
instanţele de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile
de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află
instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.
ÎNTINDEREA COMPETENŢEI INSTANŢEI SESIZATE
a) Prorogarea legală de competenţă (art.123 NCPC)

- are loc atunci când instanţa sesizată îşi prelungeşte competenţa în temeiul
unei dispoziţii exprese a legii;
- cererile accesorii, adiţionale şi incidentale se judecă de instanţa
competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa
materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti
b) Extinderea competenţei instanţei sesizate asupra apărărilor pârâtului

(art. 124 NCPC)
- regula: instanţa competentă să judece cererea principală se va pronunţa şi
asupra apărărilor, excepţiilor, incidentele procedurale (adagiul clasic
„judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei”);
- excepţii: chestiunile prejudiciale care trebuie fie rezolvate în mod prioritar
şi care sunt de competenţa exclusivă a altei instanţe; soluţia asupra chestiunii
prejudiciale se va bucura de autoritate de lucru judecat în faţa instanţei
sesizate cu acţiunea principală:
c) Prorogarea voluntară (convenţională, 126 NCPC)

- părţile pot conveni în scris sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca
procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să
dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar
fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această
competenţă este exclusivă.
d) Prorogarea judiciară de competenţă

- operează în acele situaţii în care, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, o
instanţă este investită cu îndeplinirea unor acte procedurale sau chiar cu
soluţionarea unei cauze civile ce ar intra în sfera de atribuţii a altor
instanţe; exemple: cazul delegării altei instanţe – art.147 NCPC; cazul
strămutării procesului civil - art.140-146 NCPC; cazul administrării unor
dovezi prin comisie rogatorie – art.261 alin.2, etc.
INCIDENTE PROCEDURALE PRIVITOARE LA COMPETENŢA

INSTANŢEI
- NCPC reglementează trei categorii de incidente procedurale privitoare la

competen ă:
A. Excep ia de necompeten ă i Conflictele de competen ă
(art.129-137 NCPC)
B. Litispendenţa şi Conexitatea (art.138-139 NCPC)
C. Strămutarea proceselor i Delegarea instanţei
(art.140-147 NCPC)
A.Excep ia de necompeten ă i Conflictele de competen ă
- nerespectarea normelor procedurale în materie de competenţă atrag starea

de „necompetenţă”, adică acea situaţie în care o instanţă judecătorească a
fost sesizată cu o cerere pe care nu este îndrituită să o soluţioneze;
- consecinţele nerespectării regulilor de competenţă sunt diferite, în
func ie de natura imperativă sau dispozitivă a normelor juridice
aplicabile în domeniu (art. 129 NCPC):
• necompetenţa de ordine publică (absolută)
1. în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu
este de competenţa instanţelor judecătoreşti;
2. în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este
de competenţa unei instanţe de alt grad;
3. în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când
procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi
părţile nu o pot înlătura.
• necompeten a de ordine privată (relativă): în cazul competen ei

teritoriale generale, alternative, conven ionale.
Excepţia de necompetenţă
(art. 129-132 NCPC)
1. No iune i caracterizarea excepţiei.

- mijlocul procedural prin care partea chemată în faţa instanţei
necompetente sau judecătorul poate propune desesizarea şi trimiterea
cauzei spre soluţionare la o altă instanţă competentă potrivit legii;
- excepţie de procedură propriu-zisă;
2. Procedura invocării i solu ionării excep iei: regimul juridic – a se
vedea art.130 NCPC;
a) persoanele îndreptăţite să invoce excepţia de necompetenţă i momentul

invocării;
b) modul de invocare a excepţiei i solu ionare a excep iei
• soluţiile ce se pot pronunţa asupra excepţiei de necompetenţă:
→ respingerea excepţiei :
o prin încheiere interlocutorie, care poate fi atacată numai odată cu
fondul pricinii;
o instanţa va trece la judecarea pricinii.
→ admiterea excepţiei:
o prin hotărâre (sentin ă) al cărei dispozitiv va fi diferit:
¾ dacă litigiul este de competenţa unei alte instanţe române
sau a unui organ cu atribuţii jurisdicţionale, instanţa
sesizată iniţial va da o hotărâre de declinare a competenţei:
9 are un dublu efect: dezinvestirea instanţei sesizate
iniţial şi investirea altei instanţe sau organ cu activitate
jurisdicţională;
9 nu este supusă niciunei căi de atac.
9 nu obligă instan a nou investită să judece pricina:
instanţa de trimitere se poate declara competentă sau
necompetentă să soluţioneze litigiul.
¾ dacă pricina este de competenţa unui organ fără atribuţii
jurisdicţionale sau de competenţa unei jurisdicţii străine: va
respinge cererea ca inadmisibilă.
9 această hotărâre este supusă numai recursului la
instanţa ierarhic superioară.
o soarta actelor de procedură efectuate anterior declinării
competenţei de către instanţa sesizată iniţial:
¾ în principiu, sancţiunea nulităţii va afecta toate actele
îndeplinite în faţa instanţei necompetente (art.174 şi urm.
NCPC).
¾ excepţie de la regulă: dovezile administrate în faţa instanţei
necompetente rămân câştigate judecăţii şi instanţa
competentă învestită cu soluţionarea cauzei nu va dispune
refacerea lor decât pentru motive temeinice (art.137 NCPC)
o dispoziţiile secţiunii NCPC privitoare la excepţia de necompetenţă
se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor şi completelor
specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti.
Conflictele de competenţă
(art. 133-137 NCPC)
- situaţia în care două sau mai multe instanţe se consideră competente sau
necompetente să judece aceeaşi cauză civilă generează un conflict de
competenţă:
• conflict pozitiv de competenţă: două sau mai multe instanţe se
declară concomitent sau succesiv îndreptăţite să soluţioneze aceeaşi
cauză.
• conflict negativ de competenţă: două sau mai multe instanţe se
declară necompetente să soluţioneze o cauză civilă, declinându-şi
reciproc competenţa.
- procedura de soluţionare a conflictelor de competenţă:
• instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul de competenţă va
suspenda din oficiu judecata cauzei şi va înainta dosarul instanţei
competente să soluţioneze conflictul;
• competenţa de soluţionare a conflictului :
o pentru conflictul între două instanţe judecătoreşti: instanţa
imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict;
o pentru conflictul între o instanţă judecătorească şi un alt
organ cu activitate jurisdicţională: instanţa judecătorească
ierarhic superioară instanţei în conflict.
o pentru conflictul între secţiile sau completele specializate ale
aceleiaşi instanţe judecătoreşti: secţia instanţei imediat
superioare corespunzătoare secţiei înaintea căreia s-a ivit
conflictul.
o pentru conflictul dintre două secţii ale Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie: Completul de 5 judecători al I.C.C.J.
• instanţa competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de
consiliu, fără citarea părţilor, printr-o hotărâre definitivă, numită
”regulator de competenţă”;
• instanţa astfel desemnată nu mai are posibilitatea de a-şi verifica
din nou propria competenţă, fiind obligată să respecte cele stabilite
prin regulator.
B. Litispendenţa i Conexitatea
Excepţia de litispendenţă
(art. 138 NCPC)
1. Noţiune, caracterizare, importanţa instituţiei.

- litispendenţa reprezintă situaţia procesuală în care două sau mai multe
instanţe de fond, deopotrivă competente, sunt sesizate cu aceeaşi acţiune
civilă: „Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză,
acelaşi obiect şi de aceeaşi parte, înaintea mai multor instanţe
competente sau chiar înaintea aceleiaşi instanţe, prin cereri distincte.”
(art.138 NCPC)
- se invocă printr-o excepţie de procedură propriu-zisă, vizând buna
administrare a resurselor justiţiei;
2. Condiţiile litispendenţei
1) cu privire la materia litigioasă: condiţia triplei identităţi (obiect,
cauză, părţi)
2) instanţele sesizate să fie deopotrivă competente
3) pricinile identice trebuie să se afle în faţa instanţelor de fond
4) ambele cereri să fie în curs de judecată
5) ambele cereri să urmeze acelaşi tip de procedură, generând soluţii
care au aceeaşi autoritate
3. Procedura de invocare şi soluţionare a litispendenţei

invocării (regimul juridic):
• când instanţele sunt de acelaşi grad, excepţia se invocă înaintea
instanţei sesizate ulterior; dacă excepţia se admite, dosarul va fi
trimis de îndată primei instanţe învestite.
• când instanţele sunt de grad diferit, excepţia se invocă înaintea
instanţei de grad inferior; dacă excepţia se admite, dosarul va fi
trimis de îndată instanţei de fond mai înalte în grad.
• judecătorul celui de-al doilea proces sau instanţa de grad superior
decide asupra existenţei litispendenţei, pronunţându-se printr-o
încheiere care poate fi atacată numai odată cu fondul.
• admiterea excepţiei de litispendenţă are efect declinatoriu (şi
dilatoriu).
Excepţia de conexitate
(art. 139 NCPC)
1. Noţiune, reglementare, importanţa instituţiei

- conexitatea este – ca şi litispendenţa – o instituţie procesuală de maximă
utilitate pentru realizarea principiului eficacităţii justiţiei, a principiului
economiei procesuale: „Pentru asigurarea unei bune judecăţi, în primă
instanţă este posibilă conexarea mai multor procese în care sunt aceleaşi
părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între ele
o strânsă legătură.” (art.139 al.1 NCPC);
- se invocă prin intermediul unei excepţii de procedură propriu-zisă.
2. Condiţiile conexităţii
1) existenţa a cel puţin două acţiuni pendente în primă instanţă
2) în cele două (mai multe) ac iuni pendente să figureze cel puţin o parte
comună
3) strânsa legătură între elementele obiective ale materiilor litigioase
(obiect, cauză)
3. Procedura de invocare şi soluţionare a conexităţii

invocării (regimul juridic):
• excepţia conexităţii se invocă în faţa celei din urmă instanţe
investite, care va trimite dosarul la prima instanţă sesizată sau la
instanţa aleasă de părţi (dintre cele sesizate), pronunţându-se
printr-o încheiere care poate fi atacată numai odată cu fondul.
• instanţa la care s-a trimis cauza nu este ţinută de aprecierea
celeilalte instanţe şi poate „să-i restituie” acesteia cauza.
• dacă, însă, una din pricini este de competenţa exclusivă a unei
instanţe, reunirea se va face la acea instanţă.
• admiterea excepţiei de litispendenţă are efect declinatoriu (şi
dilatoriu).
• în orice stare a judecăţii procesele conexate pot fi disjunse şi
judecate separat, dacă numai unul dintre ele este în stare de
judecată.
C. Strămutarea proceselor. Delegarea instanţei
Strămutarea pricinilor
(art. 140-146 NCPC)
1. No iune, importan a institu iei

- prin strămutare se trece o cauză, în situaţiile strict determinate de lege, de
la o instanţă competentă la o altă instanţă de acelaşi grad.
- permite înlăturarea suspiciunilor ce ar putea să apără cu privire la
independenţa sau imparţialitatea unei instanţe.
2. Motivele de strămutare (art.140 NCPC)

- vizează o întreagă instanţă, ca instituţie:
a) motive de bănuială legitimă : cazurile în care există îndoială cu
privire la imparţialitatea judecătorilor din cauza circumstanţelor
procesului, calităţii părţilor ori unor relaţii conflictuale locale;
b)motive de siguranţă publică: împrejurările excepţionale care
presupun că judecata procesului la instanţa competentă ar putea
conduce la tulburarea ordinii publice.
3. Procedura strămutării (art.141-146 NCPC).

a) persoanele îndreptăţite să solicite strămutarea; momentul procesual:
b) procedura solu ionării cererii
• competenţa judecării cererii de strămutare – situaţii:
o pe motiv de bănuială legitimă - este de competenţa:
¾ curţii de apel, dacă instanţa de la care se cere
strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din
circumscripţia acesteia.
¾ Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă strămutarea se
cere de la curtea de apel;
o pe motive de siguranţă publică - este de competenţa Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.
• hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi este definitivă.
• efectele admiterii cererii de strămutare (art.145):
o curtea de apel trimite procesul spre judecată unei alte
instanţe de acelaşi grad din circumscripţia sa.
o Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va strămuta judecarea
cauzei la una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad
aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel
învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află
instanţa de la care se cere strămutarea.
o hotărârea de strămutare va arăta în ce măsură actele
îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează să fie
păstrate.
Delegarea instanţei
(art.147 NCPC)
- când, din cauza unor împrejurări excepţionale, instanţa competentă este

împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, la cererea părţii interesate, va desemna o altă instanţă
de acelaşi grad care să judece procesul (împrejurările excepţionale sunt
considerate: incendiul, inundaţiile, înzăpezirea, starea de război, etc.)
ACTELE DE PROCEDURĂ
- actele de procedură sunt o specie a actelor juridice, dar se particularizează
prin scopul lor, cadrul în care sunt aduse la îndeplinire şi prin întocmirea
lor de diferiţi subiecţi de drept, cu respectarea unor cerinţe care diferă de
la o categorie la alta.
2. Condiţiile pentru îndeplinirea actelor de procedură

- deosebim între:
¾ condiţii de fond
¾ condiţii de formă
¾ condiţii generale pentru îndeplinirea actelor de procedură
¾ condi ii speciale pentru îndeplinirea actelor de procedură:
3. Clasificarea actelor de procedură

I. În raport de organele sau persoanele care le întocmesc ori de la
care emană:
¾ Actele părţilor exemple: cererea de chemare în judecată,
întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererea de exercitare a unei căi de atac,
cererea de punere în executare a unei hotărâri, etc.
¾ Actele instanţei – acte de decizie (hotărârea judecătorească,
încheierile de şedinţă); acte de comunicare (citarea părţilor sau a altor
participanţi); acte de documentare procesuală: (procesul verbal de consemnare
a unei mărturii);
¾ Acte ale organelor auxiliare justiţiei (actele organelor de executare,
procesele verbale de luare a măsurilor asiguratorii, dovezile privind
comunicarea actelor de procedură, etc.)
¾ Acte ale altor participanţi la proces (depoziţiile martorilor,
întocmirea şi depunerea raportului de expertiză)
¾ Actele terţelor persoane care sunt destinate să lărgească cadrul
procesual cu privire la subiectele procesului sau chiar cu privire la
obiectul acestuia.
II. În funcţie de natura lor sau de locul de îndeplinire:

¾ Acte judiciare: interogatoriul, pronunţarea hotărârii etc.
¾ Acte extrajudiciare: expertiza poate fi şi extrajudiciară.
III. După caracterul îndeplinirii actelor de procedură:

¾ Acte de procedură obligatorii: majoritatea celor îndeplinite de
instanţă (hotărârile judecătoreşti, încheierile de şedinţă)
¾ Acte de procedură facultative: spre exemplu, exercitarea căilor de
atac.
4. Cererile
- cererea este actul procedural prin care o persoană solicită concursul
instanţei în vederea ocrotirii drepturilor şi intereselor sale legitime.
- condiţii generale privind cererile – art.148 NCPC:
• de formă : formă scrisă, inclusiv prin înscris electronic; cererile făcute
în şedinţă, la orice instanţă, se pot formula şi oral, făcându-se menţiune
despre aceasta în încheiere.
• de fond: menţiunile pe care trebuie să le cuprindă orice cerere adresată
instan elor judecătore ti;
- când cererea urmează a fi comunicată, ea se va face în atâtea exemplare
câte sunt necesare pentru comunicare, inclusiv un exemplar pentru
instanţă; la fiecare exemplar al cererii se vor alătura copii (certificate de
parte pentru conformitate cu originalul) de pe înscrisurile de care partea
înţelege a se folosi în proces (art.149, 150 NCPC).
- când cererea este făcută prin reprezentant, se va alătura dovada aceste
calită i (împuternicire avoca ială, procura în original sau în copie
legalizată, acte de stare civilă, extrasul din actul care atestă dreptul de
reprezentare în justiţie a reprezentantului persoanei juridice, etc.)
- cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este
valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită (152 NCPC).
5. Citarea şi comunicarea actelor de procedură
5.1. Reguli generale

- citarea se realizează prin actul procedural numit citaţie care are drept scop
încunoştinţarea participanţilor cu privire la existenţa procesului, la locul
şi data şedinţei de judecată;
- instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât dacă părţile au fost citate
ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant (art.153, 160 NCPC) →
consecin e privind invocarea i înlăturarea neregularită lor privind
citarea:
• instanţa va amâna judecarea şi va dispune să se facă citarea;
• orice neregularitate cu privire la citare nu va mai fi luată în
considerare în cazul în care partea interesată i prezentă în instan ă
nu a cerut amânarea procesului, precum şi în cazul în care partea lipsă
la termenul la care s-a produs neregularitatea nu a invocat-o la
termenul următor producerii ei, dacă la acest termen ea a fost prezentă
sau legal citată.
partea care a depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat
termenul în cunoştinţă, precum şi partea care a fost prezentă la un
termen de judecată, personal sau printr-un reprezentant, nu va fi
citată în tot cursul judecării la acea instanţă, considerându-se că ea
cunoaşte termenele de judecată ulterioare; ( a se vedea i
excep iile de la regula termenului în cuno tin ă)
- după sesizarea instanţei, dacă părţile au avocat sau consilier juridic,
cererile, întâmpinările ori alte acte se pot comunica direct între aceştia;
5.2. Organe competente şi modalităţi de comunicare

- comunicarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură se va face, din
oficiu;
• prin agenţii procedurali ai instanţei sau prin orice alt salariat al
acesteia;
• prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu conţinut declarat şi
confirmare de primire, în plic închis;
• în mod nemijlocit prin executori judecătoreşti, care vor fi ţinuţi să
îndeplinească formalităţile legale, sau prin servicii de curierat rapid, la
cererea părţii interesate şi pe cheltuiala sa;
• prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură
transmiterea textului şi confirmarea primirii acestuia, dacă partea a
indicat instanţei datele corespunzătoare în acest scop (se va folosi un
formular special).
- instanţele au drept de acces direct la bazele de date electronice sau la alte
sisteme de informare deţinute de autorităţi şi instituţii publice, care au
obligaţia de a asigura accesul direct al instanţelor la bazele de date
respective.
5.3. Cuprinsul citaţiei i al dovezii de înmânare a cita iei

- citaţia este emisă în formă scrisă, fiind compusă din două părţi: citaţia
propriu-zisă şi dovada de înmânare (procesul-verbal) a citaţiei.
a) cita ia propriu-zisă
- trebuie să cuprindă men iunile de la art.157 NCPC; anumite cerin e
sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii (denumirea i sediul instan ei,
numărul dosarului, data înfă i ării, numele i adresa celui citat,
ştampila instanţei şi semnătura grefierului - art.157 alin.1 lit. a), c), d), e)
şi k) NCPC)
b) dovada de primire a citaţiei sau procesul-verbal pe care îl încheie

agentul procedural
- trebuie să cuprindă men iunile de la art.164 NCPC; anumite cerin e
sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii (a se vedea art.164 alin.1 lit. a), c),
d), e) şi f) NCPC);
- menţiunile din procesul-verbal privitoare la faptele constatate personal de
cel care l-a întocmit nu pot fi combătute decât prin procedura înscrierii în
fals.
5.4. Locul citării, persoanele care urmează a fi citate. Înmânarea i

comunicarea cita iei.
a) locul citării i persoanele care urmează a fi citate (art.155, 156, 158,
167, 172 NCPC):
- NCPC prevede în mod expres reguli pentru diferite categorii de persoane:
persoane juridice de drept public i de drept privat, entită i fără
personalitate juridică, cei supuşi procedurii insolvenţei, persoane fizice
incapabile sau cele cu capacitate de exerciţiu restrânsă, bolnavi internaţi
în unităţi sanitare, militari încazarmaţi, deţinuţi, personalul misiunilor
diplomatice i al oficiilor consulare, persoanele care se află în străinătate,
persoane cu domiciliul necunoscut, etc.
- instanţa va putea încuviinţa citarea prin publicitate a pârâtului, când
reclamantul învederează, motivat, că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă,
nu a reuşit să afle domiciliul pârâtului sau un alt loc unde ar putea fi citat
potrivit legii; dacă cel citat se înfăţişează şi dovedeşte că a fost citat prin
publicitate cu rea-credinţă, toate actele de procedură ce au urmat acestei
citări vor fi anulate, iar reclamantul care a cerut citarea prin publicitate va
fi sancţionat potrivit dispoziţiilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. c).
- dacă în cursul procesului una dintre părţi şi-a schimbat locul unde a fost
citată, ea este obligată să încunoştinţeze instanţa, indicând locul unde va
fi citată la termenele următoare, precum şi partea adversă prin scrisoare
recomandată;
b) înmânarea citaţiei şi a altor acte de procedură

- regula: înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură se face
personal celui citat, la locul citării stabilit potrivit legii sau oriunde se află
cel citat.
- situa ii speciale: cita ia se predă altor persoane decât cel citat,
persoane care vor semna procesul-verbal întocmit pentru a se face dovada
comunicării (art.161, 162, 163 alin.6, 7 NCPC);
- procedura de comunicare a cita iiilor i a altor acte de procedură
(art.163, 164, 166, 168 NCPC)
• comunicarea se va face persoanei în drept să o primească, care va
semna dovada de înmânare certificată de agentul procedural.
• când legea sau instanţa dispune ca citarea părţilor sau comunicarea
anumitor acte de procedură să se facă prin afişare, această afişare se
va face la instanţă de către grefier, iar în afara instanţei, de agenţii
însărcinaţi cu comunicarea actelor de procedură, încheindu-se un
proces-verbal, ce se va depune la dosar.
• în cazul depunerii sau afi ării în tiin ării privind citarea, agentul are
obligaţia ca, în termen de cel mult 24 de ore, să depună citaţia şi
procesul-verbal la sediul instanţei ori la cel al primăriei în raza căreia
destinatarul locuieşte sau îşi are sediul, urmând ca acestea să comunice
citaţia.
• când părţii sau reprezentantului ei i s-a înmânat citaţia de către
funcţionarul anume desemnat în cadrul primăriei, acesta are obligaţia
ca, în termen de cel mult 24 ore de la înmânare, să înainteze instanţei
de judecată dovada de înmânare; când termenul legal s-a împlinit fără
ca partea sau un reprezentant al ei să se prezinte la primărie pentru a i
se înmâna citaţia, funcţionarul anume însărcinat va înainta instanţei de
judecată, de îndată, citaţia ce trebuia comunicată, precum şi procesul-
verbal.
• când comunicarea actelor este imposibilă, agentul va raporta cazul
grefei instanţei spre a înştiinţa din timp partea care a cerut comunicarea
despre această împrejurare şi a-i pune în vedere să facă demersuri
pentru a obţine noua adresă unde urmează a se face comunicarea.
c) termenele citării i comunicării actelor (art.159, 165, 171 NCPC)

- citaţia şi celelalte acte de procedură, sub sancţiunea nulităţii, vor fi
înmânate părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată; în
cazuri urgente sau atunci când legea prevede în mod expres, judecătorul
poate dispune scurtarea acestui termen;
- când comunicarea actelor de procedură se face prin agenţi procedurali, ei
nu vor putea instrumenta decât în zilele lucrătoare între orele 7,00-20,00,
iar în cazuri urgente, şi în zilele nelucrătoare sau de sărbători legale, dar
numai cu încuviinţarea preşedintelui instanţei.
NULITATEA ACTELOR DE PROCEDURĂ

Art.174 -179 NCPC
No iune
- sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură
efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă (art.174
NCPC).
Clasificarea nulită ilor

în funcţie de natura normelor încălcate:
¾ nulită i absolute: când cerinţa nerespectată este instituită
printr-o normă care ocroteşte un interes public (art.174 alin.2
NCPC).
¾ nulită i relative: când cerinţa nerespectată este instituită
printr-o normă care ocroteşte un interes privat(art.174 alin.3
NCPC).
în funcţie de izvorul lor:

¾ nulităţi exprese (textuale, explicite): sunt acealea stabilite prin
lege (art.40, 56, 57, 82, 83, 157, 159, 196, 197 NCPC etc.)
¾ nulităţi virtuale (tacite, implicite): îşi au izvorul în
nesocotirea principiilor de drept procesual civil sau a altor
reguli de procedură, chiar dacă sanc iunea nu a fost
prevăzută expres;
în funcţie de raportul cauzal dintre diferitele acte de procedură:
¾ nulită i proprii: lipsesc de eficienţă juridică actul de
procedură îndeplinit cu nesocotirea condiţiilor proprii de
validitate;
¾ nulită i derivate (iradiate): reprezintă o consecinţă a
invalidării unor acte procedurale anterioare şi faţă de care
actul în cauză se află într-un raport de dependenţă sau
accesorietate (art.179 alin.3 NCPC).
în funcţie de natura condiţiilor neîndeplinite:

¾ nulităţi intrinseci: intervin când se nesocoteşte o condiţie ce
ţine de substanţa actului de procedură (de exemplu, citaţia nu
menţionează termenul sau instanţa în faţa căreia se va
desfăşura judecata – art.157 NCPC).
¾ nulită i extrinseci: intervin când se încalcă condiţii
exterioare actului (îndeplinirea actului de către o instanţă
necompetentă, neplata taxei de timbru, etc.)
În funcţie de întinderea efectelor distructive ale sancţiunii:

¾ nulităţile totale: nulitatea se răsfrânge asupra întregului act;
¾ nulită i parţiale: nulitatea afectează doar o parte a actului de
procedură, care par ial poate fi ”salvat”.
În funcţie de modul în care operează:

¾ nulităţi de drept: sunt cele care operează în temeiul legii,
fără a mai fi nevoie de o hotărâre care să constate efectele
produse (ineficienţa actului de procedură)
¾ nulităţile judiciare: sunt cele care afectează actul doar dacă
intervine o hotărâre a judecătorului care să pronunţe
sancţiunea; în sistemul nostru de drept toate nulităţile
procedurale sunt judiciare.
Condiţiile nulităţii
- se desprind din interpretarea art.174-176 NCPC:
1) nesocotirea cerin elor legale, de fond i de formă, prevăzute pentru
efectuarea unui act de procedură;
o legiuitorul a avut în vedere un concept generic, incluzând toate
regulile de drept procesual civil, toate dispoziţiile care privesc mersul
proceselor şi funcţionarea legală a organelor judecătoreşti.
2) producerea unei vătămări;

o regula: nulitatea este condi ionată de dovedirea unei vătămări
procesuale.
o excep ii: nulitatea nu este condi ionată:
de dovedirea unei vătămări: în cazul nulităţilor exprese
vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada
contrară.
de existen a unei vătămări: în cazul încălcării dispoziţiilor
legale referitoare la: 1. capacitatea procesuală; 2. reprezentarea
procesuală; 3. competenţa instanţei; 4. compunerea sau
constituirea instanţei; 5. publicitatea şedinţei de judecată; 6. alte
cerinţe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu
dispune altfel.
3) vătămarea să nu poată fi înlăturată altfel decât prin desfiin area actului.

¾ sanc iunea nulită ii trebuie să reprezinte un ultim remediu
(art.177 NCPC) ;
¾ cu toate acestea, nulitatea nu poate fi acoperită dacă a intervenit
decăderea ori o altă sancţiune procedurală sau dacă se produce
ori subzistă o vătămare.
Invocarea nulită ilor procedurale

- intervenţia instanţei este întotdeauna necesară pentru constatarea nulită ii
actului de procedură;
- toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie
invocate deodată, sub sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a le mai
invoca (art.178 alin.5 NCPC);
- nulităţile procedurale se invocă pe calea unei excepţii de procedură
propriu-zisă, cu respectarea regimului juridic specific nulităţii absolute şi
a celei relative;
Efecte
- desfiin area (ineficien a) actului de procedură, în tot sau în parte, de la
data îndeplinirii lui.
- nulitatea unui act de procedură nu împiedică faptul ca acesta să producă
alte efecte juridice decât cele care decurg din natura lui proprie (principiul
conversiunii actului juridic; de exemplu, o cerere de chemare în judecată
anulată pentru neplata taxei de timbru poate fi folosită ulterior ca o
mărturisire extrajudiciară sau ca un început de dovadă scrisă).
TERMENELE PROCEDURALE. DECĂDEREA

(ART.180 -186 NCPC)
1. Noţiunea şi rolul termenelor procedurale
- intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinit ori, după caz, este
interzis să se facă un anumit act de procedură; termenul de procedură
poate fi o zi fixă (termenul de judecată, termenul de înfăţişare a martorului
etc.) sau un anumit stadiu al procesului (încheierea dezbaterilor la prima
instanţă etc.);
2. Clasificarea termenelor de procedură
2.1 În funcţie de caracterul lor, termenele pot fi:

¾ imperative (peremptorii): termene înăuntrul cărora trebuie îndeplinit
un anumit act de procedură (spre exemplu: termenele pentru exercitarea căilor
de atac);
¾ prohibitive (dilatorii): termene înăuntrul cărora legea interzice să se
efectueze actul de procedură (spre exemplu: conf. art.758 NCPC, în materia
executării silite mobiliare, se interzice organului de executare să procedeze la
efectuarea vânzării prin licita ie în mai puţin de două săptămâni de la data
procesului verbal de sechestru sau de la expirarea termenelor prevăzute la art.
752 al.1 sau art. 753 NCPC)
2.2 După modul în care sunt stabilite, termenele pot fi:

¾ Legale: stabilite în mod expres de lege (precum: termenele pentru
exercitarea căilor legale de atac, termenele stabilite pentru citarea părţilor şi
comunicarea actelor de procedură)
o termene legale perfecte (fixe): nu pot fi prelungite sau
scurtate de către instanţă.
o termene legale imperfecte: în mod excepţional, legea
permite scurtarea unor termene legale (spre exemplu,
art.159 NCPC permite judecătorului să scurteze termenul de
5 zile pentru înmânarea citaţiei) sau prelungirea unor
termene legale (de exemplu, posibilitatea preşedintelui
instanţei de a prelungi termenul de apel i de recurs cu 5 zile
– art. 471 al.3, 490 al.2 NCPC)
¾ Judecătoreşti: le fixează instanţa în cursul judecării procesului,
(precum: termenul de înfăţişare a martorilor, termenul pentru depunerea
raportului de exeprtiză etc.)
¾ Convenţionale: fixate de părţi, fără a fi nevoie ca instanţa să le
încuviinţeze (de exemplu, termenul arbitrajului poate fi fixat de păr i – art.567
NCPC).
2.3. După durata lor, termenele procedurale pot fi clasificate în termene

statornicite pe ani, luni, săptămâni, zile şi ore, clasificare ce prezintă interes
în privin a modului de calcul al termenelor procedurale.
3. Durata termenelor de procedură
- presupune stabilirea punctului de plecare a termenului, cât şi a punctului
de împlinire:
¾ momentul de la care începe să curgă termenul procedural
• regula: termenele încep să curgă de la data comunicării
actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel;
• excepţii, precum cele prevăzute de art.64 al.4 NCPC, art.254
al.4 lit.a) etc.
• principiului echipolenţei sau echivalenţei actelor juridice
(legea recunoaşte şi altor acte o valoare echivalentă cu aceea
a comunicării); se aplică în anumite cazuri care sunt de
strictă interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie - a se
vedea art.184 al.2 NCPC, art.468 al.2 NCPC, art.468 al.3
NCPC.
¾ punctul de împlinire:
• art.183 NCPC: actul de procedură depus înăuntrul
termenului legal la oficiul poştal (sau la un alt serviciu
specializat de curierat) prin scrisoare recomandată, la
unitatea militară ori la administraţia locului de deţinere
unde se află partea interesată, este socotit a fi făcut în termen.
- în general, termenele procedurale curg continuu, cu anumite excepţii când
acestea pot fi întrerupte (cât timp cel lipsit de capacitate de exerciţiu ori
cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu are reprezentant, când a intervenit
moartea uneia dintre părţi, când a intervenit moartea reprezentantului
părţii - art. 184 al.3,4 NCPC, etc) sau suspendate (de exemplu termenul de
perimare este susceptibil de a fi suspendat, potrivit art.418 NCPC)
4. Calcularea termenelor de procedură

- modul de calcul al termenelor de procedură este determinat în mod expres
de lege (art.181, 182 NCPC):
¾ termenul pe ore: începe să curgă de la ora zero a zilei
următoare;
¾ termenul pe zile: se calculează după sistemul exclusiv, deci
pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua în care a început să
curgă, nici ziua în care se sfârşeşte;
¾ termenele pe ani, luni sau săptămâni: se sfârşesc în ziua
anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare;
dacă ultima lună nu are zi corespunzătoare celei în care
termenul a început să curgă, termenul se împlineşte în ultima
zi a acestei luni; se împlinesc la ora 24,00 a ultimei zile în
care se poate îndeplini actul de procedură (a se evdea i
art.182 al.2 NCPC).
- indiferent de modul în care este stabilit termenul, când ultima zi a
acestuia cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungeşte până în
prima zi lucrătoare care urmează.
Nerespectarea termenelor procedurale: Sanc iunea Decăderii
1. Noţiune
- decăderea semnifică pierderea unui drept sau a unor facultăţi procesuale
care n-au fost exercitate în termenul prevăzut de lege (art. 185 al.1
NCPC)
2. Condiţiile de existenţă ale decăderii

a) existenţa unui termen imperativ care să impună exercitarea
dreptului înăuntrul său
b) neexercitarea dreptului procedural înăuntrul termenului prevăzut
de lege
c) inexistenţa unei derogări exprese de la sancţiunea decăderii
• NCPC menţionează două situaţii când sancţiunea decăderii
este inoperantă:
¾ când legea prevede altfel;
¾ când partea care a pierdut termenul dovede te că
întârzierea se datorează unor motive temeinic
justificate, solicitând repunerea în termen;
3. Invocarea şi constatarea decăderii

- decăderea se invocă pe calea unei excepţii de procedură propriu-zisă.
- asupra excepţiei instanţa se pronunţă printr-o încheiere interlocutorie,
asupra căreia nu mai poate reveni, dar care nu poate fi atacată separat.
4. Efectele decăderii
- se stinge orice posibilitate de punere în valoare a dreptului procedural
neexercitat în termen.
- decăderea iradiază şi asupra actelor de procedură, în sensul că actul tardiv
va fi anulat.
PROCEDURA DE JUDECATĂ
În fa a instan elor judecătore ti se desfă oară:
A. PROCEDURA CONTENCIOASĂ
I. JUDECATA
1) în faţa instanţei de fond (primei instan e)
a) etapa scrisă (pregătitoare);
b) etapa cercetării procesului;
c) etapa dezbaterii în fond;
d) etapa deliberării şi pronunţării hotărârii
judecătoreşti;
2) în faţa instanţelor de control judiciar.
II. EXECUTAREA SILITĂ
B. PROCEDURA NECONTENCIOASĂ
- Cererile pentru soluţionarea cărora este nevoie de intervenţia instanţei,
fără însă a se urmări stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă
persoană (darea autorizaţiilor judecătoreşti, luarea unor măsuri legale
de supraveghere, ocrotire ori asigurare, etc).
JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

(Art.192 -455 NCPC)
Etapa scrisă (pregătitoare a cercetării procesului)

(art.192 -210 NCPC)
- Are rolul de a fixa cu exactitate elementele esenţiale ale judecăţii:

părţile litigante, pretenţiile şi apărările acestora, motivele de fapt şi de
drept pe care se întemeiază.
- Presupune parcurgerea următoarelor subetape:
1) Sesizarea instan ei (art.192, 193 NCPC)
2) Verificarea cererii de chemare în judecată i regularizarea acesteia;
3) Comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât
4) Formularea întâmpinarii i a cererii reconven ionale de către pârât;
5) Formularea răspunsul la întâmpinnare de către reclamant;
6) Fixarea primului termen de judecată.
Cererea de chemare în judecată

(art.194-200, 204 NCPC)
- procesul civil nu se declan ează din oficiu, ci doar la ini iativa
păr ii interesate care sesizează instan a competentă prin înregistrarea
unei cereri de chemare în judecată;
2. Conţinut
- elementele pe care trebuie să le cuprindă o cerere de chemare în
judecată sunt prevăzute în art.194 NCPC (în unele domenii NCPC
impune menţiuni suplimentare: divorţ - art.915, partaj – art.980 NCPC,
etc)
1) datele de identificare ale păr ilor, persoane fizice sau juridice
2) datele de identificare şi calitatea celui care reprezintă partea în
proces
3) obiectul cererii
4) arătarea motivelor de fapt si de drept pe care se intemeiaza cererea;
5) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.
6) semnătura
3. Sancţiuni incidente pentru nerespectarea art.194 NCPC

- lipsa elementelor esenţiale: numele, obiectul, motivele de fapt şi
semnătura (art.196 NCPC)
• sanc iunea nulită ii – nulitate expresă, necondi ionată;
• nejustificarea calităţii de reprezentant este sancţionată cu
nulitatea cererii, conform art.82 NCPC;
• lipsa semnăturii sau orice neregularitate în legătură cu
semnătura se poate acoperi în tot cursul judecăţii în faţa primei
instanţe, în condi iile art.196 NCPC;
- lipsa unor elemente neesenţiale,
• neindicarea motivelor de drept sau lipsa indicării probelor poate
atrage decăderea părţii din dreptul de a le mai invoca ulterior 9
a se vedea art.22 al.4, 5, art.254 NCPC).
4. Efecte
- în plan procesual şi asupra raportului de drept material:
I. cererea de chemare în judecată „creează instanţa”, în sensul
că învesteşte instanţa cu judecarea unei pretenţii civile
concrete.
II. determină cadrul procesului cu privire la părţi, obiect şi
cauza acţiunii
III. creează starea de litispendenţă
IV. întrerupe prescripţia extinctivă
V. face să înceteze buna credinţă a posesorului.
VI. face să curgă dobânzile pentru creanţele care anterior nu
erau producătoare de dobânzi
5. Înregistrarea, verificarea i regularizarea cererii de chemare în

judecată (art.199, 200 NCPC)
- se înregistrează şi primeşte dată certă prin aplicarea ştampilei de
intrare, indiferent de modul de transmitere;
- după înregistrare, cererea şi înscrisurile care o însoţesc, se predau
preşedintelui instanţei sau persoanei desemnate de acesta, care va lua
măsuri în vederea stabilirii în mod aleatoriu a completului de judecată;
- completul căruia i s-a repartizat cauza verifică, de îndată, dacă cererea
de chemare în judecată îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197
NCPC:
¾ cererea nu îndeplineşte cerinţele: reclamantului i se vor
comunica în scris lipsurile, cu menţiunea că, în termen de cel
mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă
completările sau modificările dispuse:
• dacă obligaţiile nu sunt îndeplinite în termen, se
dispune anularea cererii prin încheiere, dată în
camera de consiliu; împotriva încheierii de anulare,
reclamantul va putea face numai cerere de
reexaminare, în termen de 15 zile de la data
comunicării încheierii;
¾ cererea îndepline te cerin ele: cererea se comunică pârâtului
în vederea formulării întâmpinării i a fixării primului termen
de judecată (art.201 NCPC).
6. Modificarea cererii (art.204 NCPC)

- Reclamantul poate să-şi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub
sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este
legal citat.
- după comunicarea cererii modificate, pârâtul va depune o nouă
întâmpinare, cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat, sub
sancţiunea decăderii;
- nu se consideră modificare a cererii i nu se va da termen, ci se vor
trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă
când:
1. se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii;
2. reclamantul măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii;
3. se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau
pierit în cursul procesului;
4. se înlocuieşte o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea
dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este
admisibilă.
Întâmpinarea
(art.205-208 NCPC)
1. Noţiune i importanţă.
- actul de procedură prin care pârâtul se apără, în fapt şi în drept, faţă de
cererea de chemare în judecată.
2. Conţinutul întâmpinării
- stabilit în mod expres în art.205 NCPC:
1) datele de identificare ale pârâtului, persoană fizică sau juridică;
2) excepţiile procesuale pe care pârâtul le invocă faţă de cererea
reclamantului;
3) răspunsul la toate pretenţiile şi motivele de fapt şi de drept ale cererii;
4) dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt din cerere
5) semnătura.
3. Procedura întâmpinării
- pârâtul are obligaţia de a depune întâmpinare, în termen de 25 de zile de
la comunicarea cererii / 10 zile înaintea termenului de judecată în cazul
modificării cererii de chemare în judecată ;
- întâmpinarea se comunică reclamantului, care va trebui să formuleze
răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare, dacă legea
nu prevede altfel.
Cererea reconvenţională
(art.209, 210 NCPC)
1.Noţiune şi importanţă
- actul procedural prin care pârâtul urmăreşte valorificarea unor preten ii
proprii în legătură cu cererea reclamantului;
- permite soluţionarea într-un singur cadru procesual a două sau mai
multe litigii conexe, ceea ce asigură o economie a resurselor procesuale
i obţinerea unei judecăţi mai bune;
a) cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească cerinţele
unei cereri de chemare în judecată (art. 209 al.3 NCPC);
b) cererea reconvenţională trebuie să aibă legătură cu acţiunea
principală, putând deriva din acela i raport juridic sau să
aibă strânsă legătură cu acesta.
4. Procedura soluţionării
- Cererea reconvenţională se depune, sub sancţiunea decăderii:
• odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la
întâmpinare, cel mai târziu la primul termen de judecată;
• când reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată,
reconvenţionala se va depune cel mai târziu până la termenul ce se
va încuviinţa pârâtului în acest scop;
• nerespectarea acestor termene atrage soluţionarea separată a
cererii pârâtului, cu excepţia cazului în care reclamantul consimte
la judecarea împreună cu acţiunea principală (art.9 al.3 NCPC).
- în cazul în care pretenţiile formulate prin cerere reconvenţională privesc şi
alte persoane decât reclamantul, acestea vor putea fi chemate în judecată
ca pârâţi = o inova ie a NCPC, care creează astfel o nouă formă de
interven ie for ată a ter ilor;
- cererea reconvenţională se comunică reclamantului, pentru a formula
întâmpinare în termen de 25 de zile de la primirea cererii (art.201 NCPC);
- reclamantul nu poate formula cerere reconvenţională la cererea
reconvenţională a pârâtului iniţial.
- cererea reconvenţională se judecă odată cu acţiunea principală, instan a
pronun ându-se printr-o singură hotărâre care va cuprinde soluţii pentru
toate pretenţiile;
- instanţa va continua să judece cererea reconvenţională, chiar dacă
reclamantul renunţă la judecată sau la dreptul pretins, dacă se constată
nulitatea cererii principale sau prescripţia dreptului la acţiune pentru
cererea principală.
Răspunsul la întâmpinare
(art.201 al.2 NCPC)
- este actul procedural prin care reclamantul, ca urmare a apărărilor

formulate de pârât, face anumite precizări, lămuriri de natură să clarifice
con inutul cererii de chemare în judecată;
- se depune în termen de 10 zile de la comunicarea întâmpinării; pârâtul va
lua cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare de la dosarul cauzei.
REGULI GENERALE PRIVIND JUDECATA
(art.211 -236 NCPC)
- în scopul soluţionării legale şi temeinice a litigiului, completul de

judecată efectuează activitatea de cercetare şi dezbaterea fondului
procesului, cu respectarea tuturor principiilor şi garanţiilor procesuale,
sens în care sunt stabilite o serie de reguli generale privind:
1) locul judecă ii (art.212): judecarea procesului are loc la sediul instanţei,

dacă prin lege nu se dispune altfel.
2) desfăşurarea procesului cu sau fără prezenţa publicului (art.213):
- cercetarea procesului în fa a primei instan e se desfăşoară în camera de
consiliu, dacă legea nu prevede altfel.
- dezbaterea fondului are loc în şedinţă publică;
- în toate cazurile, au acces în camera de consiliu ori în sala de şedinţă
părţile, reprezentanţii lor, cei care îi asistă pe minori, apărătorii părţilor,
martorii, experţii, traducătorii, interpreţii, precum şi alte persoane cărora
instanţa, pentru motive temeinice, le admite să asiste la proces.
3) continuitatea instanţei (art.214)
- membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiaşi în
tot cursul judecăţii.
4) ordinea judecării proceselor (art.215)
- pentru fiecare şedinţă de judecată se va întocmi o listă cu procesele ce se
dezbat în acea zi (şi orele orientative pentru strigarea cauzelor), care va fi
afişată pe portalul instanţei şi la uşa sălii de şedinţă cu cel puţin o oră
înainte de începerea acesteia.
5) conducerea i poli ia edin ei de judecată (art.216-218)
- preşedintele completului conduce şedinţa de judecată: el deschide,
suspendă şi ridică şedinţa.
- preşedintele dă cuvântul mai întâi reclamantului, apoi pârâtului, precum şi
celorlalte părţi din proces, în funcţie de poziţia lor procesuală.
Reprezentantul Ministerului Public va vorbi cel din urmă, în afară de
cazul când a pornit acţiunea.
- judecătorii sau părţile pot pune întrebări celorlalţi participanţi la proces
numai prin mijlocirea preşedintelui, care poate însă încuviinţa ca aceştia
să pună întrebările direct;
- preşedintele completului de judecată exercită poliţia şedinţei, putând lua
măsuri pentru păstrarea ordinii şi a bunei-cuviinţe, precum şi a
solemnităţii şedinţei de judecată;
- dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o infracţiune de audien ă,
preşedintele o constată şi îl identifică pe făptuitor, putând să dispună şi
reţinerea acestuia; procesul-verbal întocmit se trimite procurorului.
6) verificări privind prezentarea părţilor (art.219)
- instanţa verifică identitatea părţilor, iar dacă ele sunt reprezentate ori
asistate, verifică şi împuternicirea sau calitatea celor care le reprezintă ori
le asistă; dacă părţile nu răspund la apel, instanţa va verifica dacă
procedura de citare a fost îndeplinită şi, după caz, va proceda la amânarea,
suspendarea ori la judecarea procesului;
7) amânarea cauzei (art.220-222) – cazuri:
- părţile pot cere instanţei, la începutul şedinţei, amânarea cauzelor care
nu sunt în stare de judecată, dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri;
- amânarea judecăţii în temeiul învoielii părţilor nu se poate încuviinţa
decât o singură dată în cursul procesului;
- amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea
părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi
care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei;
8) judecarea cauzei în lipsa părţii legal citate (art.223)
- lipsa părţii legal citate nu poate împiedica judecarea cauzei, dacă legea
nu dispune altfel; judecarea are loc i dacă lipsesc ambele părţi, deşi au
fost legal citate i dacă cel puţin una dintre ele a cerut în scris judecarea
cauzei în lipsă.
9) discutarea cererilor şi excepţiilor (art.224)
- instanţa este obligată, în orice proces, să pună în discuţia părţilor toate
cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept
prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu.
10) folosirea traducătorului şi interpretului (art.225)
- când una dintre părţi sau dintre persoanele care urmează să fie ascultate
nu cunoaşte limba română, instanţa va folosi un traducător autorizat; cu
acordul păr ilor, judecătorul sau grefierul poate face oficiul de
traducător;
- în cazul în care persoana ce trebuie ascultată este mută, surdă, surdomută
ori, din orice altă cauză, nu se poate exprima, comunicarea cu ea se va
face în scris, iar dacă nu poate citi sau scrie, se va folosi un interpret.
11 ) ascultarea minorilor (art.226)
- în cazul în care, potrivit legii, urmează să fie ascultat un minor, ascultarea
se va face în camera de consiliu;
12) prezenţa personală a părţilor în vederea soluţionării amiabile a litigiului
(art.227)
- în tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părţilor,
dându-le îndrumările necesare i solicitând înfăţişarea personală a
părţilor, chiar dacă acestea sunt reprezentate (a se vedea i art. 241 alin.3
NCPC);
- dacă părţile se împacă, judecătorul va constata învoiala lor în cuprinsul
hotărârii pe care o va da (a se vedea art. 440 NCPC).
13) imposibilitatea şi refuzul de a semna (art.228)
- când cel obligat să semneze un act de procedură nu poate sau refuză să
semneze, se face menţiunea corespunzătoare în acel act, sub semnătura
preşedintelui şi a grefierului.
14) termenul în cunoştinţă; preschimbarea termenului (art.229, 230)
- regula: are termen în cuno tin ă i nu va fi citată în tot cursul judecării
la acea instanţă, considerându-se că ea cunoaşte termenele de judecată
ulterioare:
• partea care a depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat
termenul în cunoştinţă, precum şi partea care a fost prezentă la un
termen de judecată, personal sau printr-un reprezentant legal ori
convenţional, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul;
• partea căreia, personal ori prin reprezentant legal sau convenţional,
prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenţei,
i s-a înmânat citaţia pentru un termen de judecată, considerându-se că,
în acest caz, ea cunoaşte şi termenele de judecată ulterioare aceluia
pentru care citaţia i-a fost înmânată.
- excep ii (partea nu are termen în cuno tin ă i va fi citată):
1. în cazul reluării judecăţii, după ce a fost suspendată;
2. în cazul când procesul se repune pe rol;
3. când partea este chemată la interogatoriu, în afară de cazul în
care a fost prezentă la încuviinţarea lui, când s-a stabilit şi termenul
pentru luarea acestuia;
4. când, pentru motive temeinice, instanţa a dispus ca partea să fie
citată la fiecare termen;
5. în cazul în care instanţa de apel sau de recurs fixează termen
pentru rejudecarea fondului procesului după anularea hotărârii
primei instanţe sau după casarea cu reţinere.
6. militarii încazarmaţi sunt citaţi la fiecare termen.
7. deţinuţii sunt citaţi la fiecare termen.
- preschimbarea termenului: termenul de judecată nu poate fi preschimbat
decât pentru motive temeinice, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre
părţi; completul de judecată învestit cu judecarea cauzei hotărăşte în
camera de consiliu, fără citarea părţilor; părţile vor fi citate de îndată
pentru noul termen fixat.
15) notele de şedinţă; înregistrarea şedinţei (art.231)
- grefierul este obligat să ia note în legătură cu desfăşurarea procesului,
care vor fi vizate de către preşedinte; părţile pot cere citirea notelor şi,
dacă este cazul, corectarea lor.
- instanţa va înregistra şedinţele de judecată, iar înregistrarea va putea fi
ulterior transcrisă la cererea părţii interesate, în condiţiile legii;
transcrierile semnate de preşedinte şi de grefier vor avea puterea
doveditoare a încheierilor de şedinţă.
16) încheierea de edin ă (art.232-235)
- încheierea de edin ă este actul procedural redactat de grefier, pe baza
notelor de şedinţă, în care se consemnează conţinutul dezbaterilor i
măsurile dispuse de instan ă la fiecare termen de judecată;
- încheierea se redactează în cel mult 3 zile de la data şedinţei de judecată;
- încheierile pot fi:
¾ premergătoare, cu caracter preparatoriu: acelea acelea prin
care instanţa adoptă diverse măsuri procesuale, fără să
anticipeze asupra deciziei finale;
¾ interlocutorii: acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra
procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente
procedurale ori alte chestiuni litigioase; instanţa nu mai poate
reveni asupra acestor încheieri, judecătorul fiind “legat” de
acestea;
- în cazul în care încheierile pronunţate de instanţă pe parcursul judecăţii
sunt supuse apelului sau recursului separat de hotărârea de fond, dosarul
se înaintează instanţei superioare în copie certificată de grefa instanţei a
cărei încheiere se atacă (pentru detalii a se vedea art.234 alin.2, 3 NCPC)
CERCETAREA PROCESULUI
1) Scopul cercetării procesului (art.237 NCPC): în etapa de cercetare a

procesului se îndeplinesc acte de procedură la cererea părţilor ori din
oficiu, pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul;
2) con inutul cercetării procesului - în scopul men ionat, instanţa:
1. va rezolva excepţiile ce se invocă ori pe care le poate ridica din oficiu;
2. va examina cererile de intervenţie formulate de părţi sau de terţe
persoane, în condiţiile legii;
3. va examina fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de
chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a
explicaţiilor părţilor, dacă este cazul;
4. va constata care dintre pretenţii sunt recunoscute şi care sunt
contestate;
5. la cerere, va dispune, în condiţiile legii, măsuri asigurătorii, măsuri
pentru asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei situaţii de fapt;
6. va lua act de renunţarea reclamantului, de achiesarea pârâtului sau de
tranzacţia părţilor;
7. va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care le găseşte concludente,
precum şi pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru
judecarea procesului şi le va administra în condiţiile legii;
8. va decide în legătură cu orice alte cereri care se pot formula la primul
termen de judecată la care părţile sunt legal citate;
9. va dispune ca părţile să prezinte dovada efectuării verificărilor în
registrele de evidenţă ori publicitate (prev. de Codul civil, legi speciale);
10. va îndeplini orice alt act de procedură necesar soluţionării cauzei.
3) estimarea duratei cercetării procesului; asigurarea celerită ii (art.238,
art.241)
- la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate,
judecătorul, după ascultarea părţilor i ţinând cont de împrejurările
cauzei, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului,
durată ce va fi consemnată în încheiere; pentru motive temeinice,
judecătorul va putea reconsidera durata estimată ini ial.
- pentru cercetarea procesului, judecătorul fixează termene scurte,
chiar de la o zi la alta, dar pentru motive temeinice, se pot acorda şi
termene mai îndelungate;
- instanţa va putea dispune ca încunoştinţarea părţilor i a oricăror
participan i la proces să se facă şi telefonic, telegrafic, prin fax,
poştă electronică sau prin orice alt mijloc de comunicare ce
asigură transmiterea textului şi confirmarea primirii actului;
4) alegerea procedurii de administrare a probelor (art.239)
- judecătorul, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal
citate, le pune în vedere că pot să convină ca probele să fie
administrate de către avocaţii lor, în condiţiile art. 366-388 NCPC
(a se vedea i art.154 NCPC).
5) locul cercetării procesului (art.240)
- cercetarea procesului are loc în faţa judecătorului, în camera de
consiliu1, cu citarea părţilor; în căile de atac cercetarea procesului,
dacă este necesară, se face în şedinţă publică.
6) suspendarea judecăţii cauzei (art.242)
- judecătorul poate suspenda judecata, când constată că desfăşurarea
normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin
neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în cursul judecăţii; în încheiere
se va arăta care anume obligaţii nu au fost respectate (a se vedea i
art. 189);
- judecata va fi reluată, la cererea păr ii, dacă obligaţiile au fost
îndeplinite.
7) împrejurări care pun capăt procesului fără a mai fi necesară dezbaterea
asupra fondului (art.243)
1
Conform art. XII din Legea nr.2/2013 - privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum
şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010, ”(1) Dispoziţiile Legii nr. 134/2010 privind Codul
de procedură civilă, republicată, privind cercetarea procesului şi, după caz, dezbaterea fondului în camera de
consiliu se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016. (2) În procesele pornite începând cu
data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015, cercetarea procesului şi, după caz,
dezbaterea fondului se desfăşoară în şedinţă publică, dacă legea nu prevede altfel.”
- este posibil ca, în cursul cercetării procesului, păr ile să facă
anumite acte de dispozi ie (renun area reclamantului la judecată
sau la dreptul pretins, tranzac ia) sau să fie admise excepţii care
pun capăt în întregime procesului, fără a mai fi necesară
dezbaterea asupra fondului (în camera de consiliu sau în şedinţă
publică);
8) terminarea cercetării procesului (art.244)
- când judecătorul se socoteşte lămurit, prin încheiere, declară
cercetarea procesului încheiată şi fixează termen pentru dezbaterea
fondului în şedinţă publică;
EXCEPŢIILE PROCESUALE
(art.245-248 NCPC)
1. Noţiune
- Art.245: ”Excepţia procesuală este mijlocul prin care, în condiţiile legii,
partea interesată, procurorul sau instanţa invocă, fără să pună în discuţie
fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea
completului sau constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la
procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune
urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea
unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.”
2. Clasificarea excepţiilor procesuale

I. în func ie de obiectul lor:
¾ excepţii de procedură propriu-zise: prin care se ivocă
neregularităţi privind cadrul formal al judecă ii (compunerea
completului sau constituirea instanţei, competenţa instanţei,
desfă urarea procedurii de judecată);
¾ excepţii de fond: prin care se ivocă lipsuri ale dreptului la acţiune
(lipsa interesului, lipsa calită ii procesuale, prescrip ia extinctivă,
autoritatea de lucru judecat, etc.)
II. în func ie de efectul produs ca urmare a admiterii excep iei:

¾ excepţiile dilatorii (uneori i declinatorii): cele care produc doar o
amânare a judecăţii (excepţia nulităţii actelor de procedură – când
acestea pot fi refăcute, excepţia de litispendenţă, excepţia de
conexitate, excepţia de necompetenţă, etc);
¾ excepţiile peremptorii (dirimante): cele care au ca efect respingerea
acţiunii şi stingerea procesului (excepţia prescripţiei extinctive,
excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia lipsei calităţii
procesuale, excep ia perimării etc.)
III. în func ie de caracterul imperativ sau dispozitiv al normei încălcate

¾ excepţii absolute: cele prin care se invocă încălcarea unor norme de
ordine publică (necompeten a generală, necompetenţa materială
i teritorială exclusivă, lipsa capacită ii procesuale de folosin ă,
autoritatea de lucru judecat, etc).
¾ excepţii relative: cele prin care se invocă încălcarea unor norme
care ocrotesc cu precădere interesele părţilor (necompetenţa
teritorială, unele cazuri de recuzare, etc.)
3. Procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale

- părţile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare şi toate
excepţiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute; în caz contrar, ele
vor răspunde pentru pagubele pricinuite părţii adverse (art.247 alin.3,
art.189-191 NCPC);
- instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor procesuale care fac
inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori cercetarea în fond a
cauzei;
- în cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va
determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le
produc; în principiu, excepţiile de procedură propriu-zise trebuie
soluţionate cu prioritate faţă de excepţiile de fond.
- excepţiile vor putea fi unite cu administrarea probelor i cu fondul
cauzei numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze
aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea cercetării procesului sau pentru
soluţionarea fondului.
- invocarea excep iilor procesuale nu este supusă timbrajului;
- solu ii asupra excep iilor procesuale:
• admiterea excep iei:
¾ prin încheiere interlocutorie, atunci când instanţa rămâne în
continuare investită şi acordă un nou termen de judecată (în
caz de neregulată citare, litispenden ă, conexitate);
încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul, dacă legea
nu dispune altfel;
¾ prin hotărâre (sentin ă, decizie), atunci când se finalizează
judecata i instan a se dezînveste te (declină competenţa,
se constată perimarea cererii, se respinge sau se anulează
cererea de chemare în judecată).
• respingerea excep iei:
¾ prin încheiere interlocutorie, atunci când se constată că
excep ia este neîntemeiată şi instanţa continuă judecata;
încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul, dacă legea
nu dispune altfel.

Drept Procesual Civil I PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Procesual Civil I PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL

- Reguli esenţiale care guvernează întreaga activitate judiciară şi care se

I. Principiul răspunderii juridice a judecătorului în cazul refuzului de a

II. Principiul accesului liber la justiţie (art. 6 NCPC - Dreptul la un

III. Principiul legalităţii (art.7 NCPC - Legalitatea)

IV. Principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei (Art. 8. NCPC –

V. Principiul disponibilităţii (art.9 NCPC - Dreptul de dispoziţie al

VI. Principiul bunei-credinţe. Obligaţiile părţilor şi ale terţilor în

VII. Principiul dreptului la apărare (art.13 NCPC, art.24 din

VIII. Principiul contradictorialităţii (14 NCPC)

IX. Principiul oralităţii (15 NCPC)

X. Principiul nemijlocirii (art.16 NCPC)

XI. Principiul publicităţii (art.17 NCPC, art.127 din Constituţie, art.12

XII. Principiul desfăşurării procedurii judiciare în limba română (art.18

XIII. Principiul continuităţii (art.19 NCPC, art. 11 din Legea 304/2004)

XV. Principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului

XVI. Respectul cuvenit justiţiei (art. 23 NCPC, art.217 NCPC.)

1. Definiţia legală şi consecinţele ce decurg din aceasta.

1. Definiţia legală i consecinţele ce decurg din aceasta.

a) capacitatea procesuală (art. 56-58 NCPC:„Folosinţa şi exerciţiul

b) Calitatea procesuală (legitimatio ad causam - art.36 NCPC)

c) Formularea unei pretenţii

3. Clasificarea actiunilor civile

¾ Actiuni in constatare sau in confirmare: actiuni ce urmaresc, ca prin

¾ Actiuni constitutive sau in transformare de drepturi: se urmareste

II) Dupa caracterul patrimonial sau nepatrimonial al dreptului

III) Dupa natura dreptului subiectiv afirmat in justitie, actiunile civile

IV) Dupa obiectul lor, actiunile civile se clasifica in:

VI) In functie de calea procedurala aleasa de parte, cererile in justitie

- Autorităţile statului şi persoanele care participă la activitatea de judecată

1. Consideraţii generale, terminologie

2. Atribuţiile instanţei, ca subiect principal în procesul civil.

3. Compunerea i constituirea instanţei de judecată

4. Incidente procedurale cu privire la constituirea şi compunerea

a) greşita compunere a completului de judecată

b) greşita constituire a instanţei

c) Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea

c2) Abţinerea (art.43 NCPC)

c3) Recuzarea (art.44 NCPC)

c4) Caracterul normelor

Participarea procurorului in procesul civil

1. Poziţia procesuală a procurorului în procesul civil

2. Formele participării procurorului la procesul civil (art.92 NCPC)

- Exercitarea căilor de atac (art.92 al.4 NCPC)

- Cererea de punere în executare a hotărârilor (art.92 al.5 NCPC)

PĂRŢILE ÎN PROCESUL CIVIL

1. Noţiune. Poziţia părţilor

2. Condiţiile pentru a fi parte

3. Coparticiparea procesuală subiectivă (litisconsorţiul) - art.59 NCPC

b) Formele coparticipării subiective:

c) Efectele coparticipării (art.60 NCPC)

4. Drepturile şi obligaţiile părţilor

5. Reprezentarea părţilor în procesul civil

II. Reprezentarea convenţională

a) reprezentarea convenţională a persoanelor fizice

b) reprezentarea convenţională a persoanelor juridice (art.84 NCPC)

III. Reprezentarea judiciară

2. Condiţii generale de admisibilitate ale participării terţilor în procesul civil

3. Formele de participare a terţilor

A. Intervenţia voluntară în procesul civil

I.Intervenţia principală (principală, agresivă)

b) soluţionarea propriu-zisă a cererii de intervenţie (art.66)

II. Intervenţia accesorie (auxiliară, conservatoare)