Sunteți pe pagina 1din 64

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL

- Reguli esenţiale care guvernează întreaga activitate judiciară şi care se află într-o relaţie de interdependenţă;

- Consacrate în cele mai importante acte normative, interne şi internaţionale: Convenţia europeană privind drepturile omului (art.6), Constituţia României, Noul Cod de procedură civilă (art.5-23 NCPC), Legea nr.304/2004 – privind organizarea judiciară, Legea nr.303/2004 privind Statutul magistratului;

I. Principiul răspunderii juridice a judecătorului în cazul refuzului de a soluţiona o cauză civilă (art.5 NCPC - Îndatoriri privind primirea şi soluţionarea cererii)

- concretizat în: interdicţia judecătorului de a săvârşi fapta de „denegare de dreptate”; interdic ia judecătorului de a stabili dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele supuse judecăţii;

II. Principiul accesului liber la justiţie (art. 6 NCPC - Dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil)

- dreptul la un proces echitabil este în strânsă legătură cu garantarea accesului liber la justiţie: o procedură echitabilă nu poate fi realizată dacă litigiul nu este dedus unui judecător; toţi avem dreptul de a apela la instanţele judecătoreşti, care prin înfăptuirea justiţiei îndeplinesc un serviciu public, având obligaţia să se pronunţe asupra oricăreri cereri înregistrate pe rolul acestora (art.1 alin.2 NCPC, art. 6 din CEDO, art.21 din Constitu ia României, art. 10 din Legea 304/2004);

- Statul trebuie să confere accesului liber la justiţie două calităţi: efectivitate (eficacitate) şi accesibilitate, în sensul că cetăţeanul trebuie să aibă posibilitatea de a-şi satisface în mod real drepturile interesele legitime în faţa instanţei, accesul la justiţie nu trebuie să fie doar iluzoriu sau teoretic.

III. Principiul legalităţii (art.7 NCPC - Legalitatea)

- Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, iar judecătorii se supun doar legii. Justiţia se realizează de către instanţele judecătoreşti prevăzute de lege, înfiinţarea unor instanţe excepţionale fiind interzisă; competenţa instanţelor, compunerea completelor de judecată, căile de atac, etc. – toate acestea sunt strict determinate prin lege (a se vedea art.124 din Constituţie, art.1 din L.303/2004, art.2, art.3 din Legea nr.304/2004);

IV. Principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei (Art. 8. NCPC – Egalitatea)

- părţilor le este garantată exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal şi fără discriminări (a se vedea şi art.16 din Constituţie, art. 7 din Legea

nr.304/2004);

- implică cerinţe precum: judecarea proceselor trebuie să se realizeze de către aceleaşi organe şi după aceleaşi reguli procedurale, pentru toţi cetăţenii; aceleaşi drepturi procedurale trebuie acordate tuturor cetăţenilor fără restricţii sau privilegii; instanţa trebuie să asigure un echilibru între poziţiile procesuale ale părţilor.

V. Principiul disponibilităţii (art.9 NCPC - Dreptul de dispoziţie al părţilor)

- reprezintă posibilitatea conferită de lege cetă enilor de a sesiza autorităţile judiciare, de a stabili cadrul procesual al litigiului (obiect, părţi, cauza), de a renunţa la judecată sau la însuşi dreptul pretins, dreptul pârâtului de a achiesa la pretenţiile reclamantului, dreptul părţilor de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie, dreptul părţilor de a exercita sau nu căile de atac, dreptul de a cere executarea silită, etc.

- judecătorul nu poate să soluţioneze litigiul decât pe baza cererii persoanei interesate (reclamantul) şi în limitele sesizării (art.22 alin.5,6 NCPC);

- nu are caracter absolut: uneori, iniţiativa de a acţiona în justiţie este conferită unor organe ale statului (Ministerul Public - prin procuror, autoritatea tutelară, etc.)

VI. Principiul bunei-credinţe. Obligaţiile părţilor şi ale terţilor în desfăşurarea procesului civil. (art. 10-12 NCPC)

- îndatorirea părţilor de a-şi execita drepturile procesuale şi obligaţiile corelative, cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi; în caz contrar, autorul abuzului de drept poate fi supus unei duble sancţiuni: cu caracter reparatoriu i punitiv;

- obligaţia părţilor de „diligenţă” sau de „stăruinţăîn desfăşurarea şi finalizarea procesului, menită să asigure o anumită disciplină, celeritate şi coerenţă procesuală (art.10 NCPC).

- obliga ia ter ilor (a oricărei persoane), în condiţiile legii, de a sprijini realizarea justiţiei.

VII. Principiul dreptului la apărare (art.13 NCPC, art.24 din Constituţie),

- se concretizează în procesul civil prin: dreptul părţii de a-şi angaja apărător care să le poată asigura o apărare calificată (prin reprezentare sau asistare), dreptul de a solicita amânarea procesului pentru lipsă de apărare (art.222 NCPC), dreptul de a obţine un ajutor public judiciar, dreptul de a

studia dosarul, de a formula cereri, de a propune şi administra probe, de a recuza judecătorii, de a exercita căile legale de atac, etc.

- NCPC pune un accent deosebit pe apărarea specializată în calea de atac a recursului: în recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept.

VIII. Principiul contradictorialităţii (14 NCPC)

- posibilitatea dată părţilor de a discuta, argumenta şi combate orice chestiune de fapt sau de drept care apare în cursul procesului civil, dar i obligativitatea părţilor de a-şi face cunoscute reciproc şi în timp util, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea.

- corelativ, instanţa nu poate ordona nici o măsură, nu poate lua nici o hotărâre decât după citarea sau înfăţişarea părţilor i după ce a supus dezbaterii contradictorii a părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau de drept invocate;

IX. Principiul oralităţii (15 NCPC)

- dreptul părţilor de a-şi exprima verbal pretenţiile, de a propune probe, de a da explicaţii, de a formula concluzii, etc.

- NCPC prevede două categorii de excepţii de la principiul oralităţii:

atunci când legea dispune altfel: de pildă, cazurile în care diferite cereri sau incidente procedurale se soluţionează fără citarea părţilor (conflictele de competenţă – art.135 alin.4 NCPC, contestaţia privind tergiversarea procesului - art.524 alin.3 NCPC, soluţionarea cererilor cu valoare redusă - art.1025 NCPC, etc.) atunci când părţile solicită expres instanţei ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar.

- procedura noastră civilă are un caracter mixt: în faza iniţială a procesului predomină forma scrisă (cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională), iar în faza dezbaterilor se manifestă pe deplin principiul oralităţii.

X. Principiul nemijlocirii (art.16 NCPC)

- obligaţia instanţei care judecă procesul de a administra direct probele, de a cerceta nemijlocit toate elementele probatorii necesare dezlegării pricinii.

- nu întotdeauna acest principiu se poate realiza integral; NCPC permite şi unele excepţii:

administrarea probelor prin comisie rogatorie: probele sunt percepute în mod nemijlocit de către o altă instanţa decât cea care soluţionează litigiul; procedura asigurării dovezilor; administrarea probelor de către avocaţi, etc.

XI. Principiul publicităţii (art.17 NCPC, art.127 din Constituţie, art.12 din Legea 304/2004)

- implică desfăşurarea şedinţelor de judecată în prezenţa părţilor şi astfel încât să existe posibilitatea publicului de a asista la dezbateri, educându-se indirect în spiritul respectării legii.

- NCPC consacră şi excepţii de la principiul publicităţii, când desfăşurarea procesului se face fără prezenţa publicului (art.213, 240):

în faţa primei instanţe cercetarea procesului se desfăşoară în camera de consiliu, dacă legea nu prevede altfel. în cazurile în care dezbaterea fondului în şedinţă publică ar aduce atingere moralităţii, ordinii publice, intereselor minorilor, vieţii private a părţilor ori intereselor justiţiei, instanţa, la cerere sau din oficiu, poate dispune ca aceasta să se desfăşoare în întregime sau în parte fără prezenţa publicului.

XII. Principiul desfăşurării procedurii judiciare în limba română (art.18 din NCPC, art.128 din Constituţie, art. 14 din Legea nr.304/2004)

- procesul civil se desfăşoară în limba română; cererile şi actele procedurale se întocmesc numai în limba română;

- cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii; Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin traducător autorizat, dacă legea nu prevede altfel.

XIII. Principiul continuităţii (art.19 NCPC, art. 11 din Legea 304/2004)

- exprimă cerinţa ca întreaga judecată a pricinii să se facă, pe cât este posibil, de către acelaşi complet de judecată şi într-o singură şedinţă, care să se finalizeze cu deliberarea judecătorului şi pronunţarea soluţiei.

- nu se poate realiza integral, deoarece în multe cauze, trebuie să se dea prioritate principiului aflării adevărului, dreptului la apărare, etc.

XIV. Încercarea de împăcare a părţilor (art.21 NCPC)

- obligaţia judecătorului de a recomanda părţilor soluţionarea amiabilă prin mediere (conform Legii nr.192/2006) şi de a încerca, pe tot pracursului procesului, împăcarea părţilor;

XV. Principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului

(art.22 alin.2 NCPC)

- îndatorirea judecătorului de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale; se concretizează, pe parcursul procesului, în următoarele activităţi: obligaţia de a pune în dezbaterea

părţilor toate chestiunile de fapt şi de drept incidente în cauză; dreptul judecătorului de a cere cere părţilor explicaţii, oral sau scris; dreptul şi obligaţia instanţei de a ordona administrarea unor dovezi, din oficiu, chiar dacă părţile se împotrivesc; dreptul judecătorului de a da calificarea juridică exactă a actelor şi faptelor deduse judecăţii; obligaţia de a da îndrumări atunci când părţile nu sunt asistate sau reprezentate de un specialist al dreptului (avocat, consilier juridic); etc.

XVI. Respectul cuvenit justiţiei (art. 23 NCPC, art.217 NCPC.)

- Cei prezenţi la şedinţa de judecată sunt datori să manifeste respectul cuvenit faţă de instanţă şi să nu tulbure buna desfăşurare a şedinţei de judecată.

- Preşedintele completului de judecată exercită poli ia edin ei,

asigurând ordinea şi solemnitatea acesteia i putând lua în acest scop orice măsură prevăzută de lege.

ACŢIUNEA CIVILĂ

1. Definiţia legală şi consecinţele ce decurg din aceasta.

2. Condiţiile acţiunii civile

3. Clasificarea acţiunilor civile

1. Definiţia legală i consecinţele ce decurg din aceasta.

- NCPC oferă o definiţie a acţiunii civile în art.29: „Acţiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia

dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces.”

- NCPC consacră autonomia acţiunii civile faţă de dreptul subiectiv dedus judecăţii, definind acţiunea ca un „ansamblu de mijloace procesuale”;

- se face o clasificare fundamentală a apărărilor în justiţie (art.31), care pot fi:

de fond: acelea prin care se tăgăduieşte dreptul subiectiv al părţii adverse, se neagă existenţa raportului juridic; au drept scop respingerea acţiunii ca neîntemeiată sau nefondată, fie că pârâtul reuşeşte să demonstreze că situaţia de fapt este diferită de cea prezentată de reclamant, fie că reuşeşte să combată temeiurile juridice ale părţii adverse.

procedurale: reprezintă acele mijloace de apărare prin care pârâtul, fără să combată fondul pretenţiilor reclamantului, urmăreşte să obţină întârzierea judecăţii, refacerea unor acte, anularea cererii de chemare în judecată sau respingerea acesteia ca inadmisibilă.

2. Condiţiile acţiunii

- NPCPC (art.32), enumeră condiţiile generale de execitare a acţiunii civile:

a) are capacitate procesuală, în condiţiile legii; b) are calitate procesuală;

c) formulează o pretenţie;

d) justifică un interes.

a) capacitatea procesuală (art. 56-58 NCPC:„Folosinţa şi exerciţiul drepturilor procedurale”)

- pentru a fi parte în procesul civil, legea nu cere ca persoana să aibă capacitate de exerciţiu, fiind suficient să aibă capacitate de folosinţă.

- capacitatea procesuală de folosinţă este un reflex în plan procesual al capacităţii de folosinţă astfel cum este aceasta reglementată de Noul Cod civil (art.34-48) atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele juridice; - sanc iunea lipsei capacită ii procesuale: nulitatea sau anulabilitatea actelor de procedură făcute de o persoană fără capacitate procesuală;

b) Calitatea procesuală (legitimatio ad causam - art.36 NCPC)

- NCPC defineşte: ”Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.”

- legiuitorul recunoaşte în anumite cazuri şi o legitimare procesuală extraordinară (art.37 NCPC): în mod excep ional, se pot introduce

cereri sau se pot formula apărări şi de persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi, care, fără a justifica un interes personal, acţionează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.”

- NCPC reglementează i posibilitatea transmiterii calităţii procesuale (art. 38, 39 NCPC), legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecăţii (transmisiunea legală:

cazul succesiunii sau al reorganizăţii persoanelor juridice; transmisiunea convenţională: cazul unei cesiuni de creanţă sau al vânzării unui drept litigios, etc.)

- sanc iunea lipsei calită ii procesuale active sau pasive: respingerea acţiunii, fără ca judecătorul să se pronun e asupra fondului dreptului litigios (art.40 NCPC)

c)

Formularea unei pretenţii

- reclamantul trebuie să formuleze coerent o pretenţie, să aibă o solicitare concretă adresată instanţei, chiar dacă aceasta este făcută într-o formă negativă (constatarea inexistenţei unui drept) sau vizează luarea unor măsuri vremelnice, etc.

- lipsa formulării unei preten ii echivalează cu o lipsă a obiectului cererii de chemare în judecată i se sanc ionează cu nulitatea acesteia (art. 40, 196 NCPC)

d)

Interesul

- constă în folosul, avantajul material sau moral pe care reclamantul doreşte să îl obţină în urma judecăţii;

- NCPC enunţă condiţiile acestuia(art.33):

1) determinat: interesul de a acţiona să fie unul concret, u or de identificat; 2) legitim: interesul trebuie să aibă un suport în dreptul obiectiv; 3) născut şi actual: interesul să existe în momentul introducerii acţiunii şi să subziste pe tot parcursul judecăţii; 4) direct şi personal: trebuie să existe o legătură imediată între folosul urmărit şi persoana care acţionează în justiţie; este interzis, în principiu, să acţionăm pentru interesele altuia;

- lipsa interesului procesual atrage respingerea acţiunii (art.40 NCPC).

3. Clasificarea actiunilor civile I) Dupa scopul procesual urmarit, clasificarea actiunilor civile se face dupa cum urmeaza:

Actiuni in realizarea dreptului (numite si actiuni in condamnare sau de

la

executarea unei obligatii; se caracterizeaza prin: sunt susceptibile de a fi

aduse la indeplinire pe calea executarii silite; hotararile pronuntate asupra actiunilor in realizare au un caracter declarativ.

adjudecare):

reclamantul

urmareste

obligarea

părtii

adverse

Actiuni in constatare sau in confirmare: actiuni ce urmaresc, ca prin hotarare judecatoreasca să se recunoască existenta unui anumit raport juridic; trăsături ale actiunilor în constatare: caracter preventiv: prin ele se preintampina contestarea unui raport juridic; caracter subsidiar:

cererea în constatare nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege (art. 35 teza a II-a NCPC); hotararile pronuntate asupra actiunilor in constatare nu sunt susceptibile de a fi aduse la indeplinire prin intermediul executarii silite;

Actiuni

urmareste

desfiintarea unor raporturi juridice si constituirea unor raporturi sau situatii juridice noi; hotararile pronuntate produc efecte juridice pentru viitor.

constitutive

sau

in

transformare

de

drepturi:

se

II) Dupa caracterul patrimonial sau nepatrimonial al dreptului

subiectiv ce se valorifica:

Actiuni nepatrimoniale Exemple: actiunea de divort, actiunea de stabilire a paternitatii, etc.

Actiuni patrimoniale, al caror obiect este evaluabil in bani si care se impart in: actiuni personale, actiuni reale si actiuni mixte.

III) Dupa natura dreptului subiectiv afirmat in justitie, actiunile civile se clasifica in:

Actiuni personale: se urmareste valorificarea unui drept de creanta; Actiuni reale: persoana interesata isi poate valorifica un drept real. Exemple: actiunea in revendicare; actiunea confesorie; actiunea negatorie. Actiuni mixte: al caror obiect poartă atat asupra unui drept real, cat si asupra unui drept de creanta; reprezinta cumulul intre doua categorii de actiuni: una personala si una reala. Exemplu: actiunea prin care se solicita executarea unui contract de vânzare-cumpărare

IV)Dupa obiectul lor, actiunile civile se clasifica in:

Actiuni mobiliare: in aceasta categorie se includ toate actiunile privitoare la bunuri mobile Actiuni imobiliare: sunt acelea care au ca obiect bunuri imobile.

V) Clasificarea actiunilor civile imobiliare dupa obiectul protectiei juridice:

Actiuni petitorii: reclamantul urmareste valorificarea unui drept real asupra bunului. Actiuni posesorii: au ca obiect ocrotirea posesiei ca simpla stare de fapt.

VI) In functie de calea procedurala aleasa de parte, cererile in justitie se impart in (art.30 NCPC):

Cereri principale, prin care se declanseaza procedura judiciara; Cereri accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal. Cereri adi ionale: cereri prin care o par ile modifică pretenţiile lor anterioare. Cereri incidentale: au o existenta de sine statatoare (ar putea fi formulate şi separat), dar sunt formulate intr-un proces deja inceput, aflat în curs de soluţionare. Este vorba despre cererea reconvenţională a pârâtului şi de cererile privind participarea terţilor într-un proces deja pornit între alte persoane.

PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL

- Autorităţile statului şi persoanele care participă la activitatea de judecată se numesc participanţi sau subiecţi procesuali:

participanţii procesuali principali: instanţa, părţile (reclamantul şi pârâtul), terţele persoane şi organele de executare participanţi auxiliari: martorii, experţii, interpreţii (rol subsidiar, vizează doar lămurirea unor aspecte de fapt ale pricinii) Ministerul Public: procurorul poate participa la activitatea judiciară ca subiect procesual, asigurând şi garantând respectarea legalităţii.

INSTANŢA DE JUDECATĂ

1. Consideraţii generale, terminologie

- autoritatea judecătorească, specializată în activitatea de distribuire a justiţiei; instanţele judecătoreşti sunt (art.2 al.2 din Legea 304/2004):

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; curţi de apel; tribunale; tribunale specializate; instanţe militare; judecătorii.

- structură internă a organului judecătoresc, căreia i se atribuie prin măsuri de administraţie judiciară, soluţionarea unui litigiu determinat (completul de judecată).

2. Atribuţiile instanţei, ca subiect principal în procesul civil.

- funcţii procesuale concrete:

cercetarea cauzei: stabilirea, pe baza probelor, a situaţiei de fapt;

soluţionarea ei: pronunţarea hotărârii, prin interpretarea şi aplicarea legii corespunzătoare pentru situaţiei de fapt stabilită.

- atribuţiile instanţei în procesul civil, rezultă în special din art.200, 201, 203, 211-244 NCPC.

3. Compunerea i constituirea instanţei de judecată

a) compunerea instan ei

- compusă din judecători, la care se adaugă în mod excepţional asistenţii

judiciari (art.426 NCPC, art.52-55 L.304/2004):

în primă instanţă: complet format dintr-un judecător (excepţia:

cauzele privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale se constituie dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari).

apelurile: complet format din 2 judecători;

recursurile: complet format din 3 judecători;

- în unele domenii funcţionează complete specializate: pentru minori şi familie, de muncă şi asigurări sociale, administrativ-fiscale.

- dispoziţiile cu privire la compunerea instanţei sunt imperative; nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii pronunţate, putând fi invocată

de părţi, procuror sau instanţă, din oficiu, în orice stadiu al pricinii

b) constituirea instan ei

- alcătuirea ei complexă, cu toate organele şi persoanele prevăzute de lege, care participă statornic sau ocazional la activitatea de înfăptuire a justiţiei:

grefier, magistratul asistent, la ICCJ, procurorul (Ministerul Public);

4. Incidente procedurale cu privire la constituirea şi compunerea instanţei

- Legiuitorul a prevăzut posibilitatea – la iniţiativa părţilor şi chiar a judecătorilor – de a se elimina acele situaţii în care completul este greşit compus, greşit constituit, precum şi acele situaţii în care un anumit judecător este oprit de lege să participe la soluţionarea unei cauze concrete.

a) greşita compunere a completului de judecată

- printr-un număr mai mare sau mai mic de judecători;

- se poate invoca – pe calea unei excepţii de procedură şi având un caracter absolut – în orice fază a procesului civil, de oricare dintre părţi sau chiar de instanţă, din oficiu.

b) greşita constituire a instanţei

- instanţa nu a fost alcătuită cu toate organele şi persoanele prevăzute de

lege (grefier, judecător, etc.);

- se invocă pe calea unei excepţii de procedură propriu-zisă, absolută.

c) Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea

c1) Incompatibilitatea

- acea situaţie în care un judecător este oprit, în cazurile strict prevăzute de lege, să participe la soluţionarea unei cauze civile concrete;

- toate situaţiile se bazează pe o prezumţie de parţialitate a judecătorului:

art. 41 (cazurile 1-2) şi art.42 (cazurile 3-15) NCPC;

- dispoziţiile referitoare la incompatibilitate se aplică în mod corespunzător şi procurorilor, magistraţilor-asistenţi, asistenţilor judiciari şi grefierilor (art.54 NCPC).

c2) Abţinerea (art.43 NCPC)

- este obligaţia judecătorului care cunoaşte că există un motiv de incompatibilitate în privinţa împotriva sa, de a se retrage de la judecarea cauzei respective (autorecuzare);

c3) Recuzarea (art.44 NCPC)

- posibilitatea conferită părţilor de a solicita îndepărtarea de la soluţionarea unei cauze civile concrete a judecătorului aflat într-o situaţie de incompatibilitate.

c4) Caracterul normelor

- regula: normele privind incompatibilitatea şi recuzarea au, în principiu, caracter dispozitiv (părţile interesate pot renunţa la recuzare, chiar dacă există motive legale în acest sens, dacă au încredere în obiectivitatea judecătorilor);

- excep ia: pentru cazurile prevăzute de art.41 NCPC, normele au caracter imperativ, incompatibilitatea fiind absolută; judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat, această neregularitate putând fi invocată în orice stare a pricinii (art.45).

- hotărârea pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor menţionate anterior este lovită de nulitate.

c5) Procedura abţinerii şi recuzării (art.46-53 NCPC)

- Cererea de recuzare

verbal în şedinţă sau în scris pentru fiecare judecător în parte;

- Termenul în care poate fi invocată recuzarea:

pentru cazurile de la art.41:

o poate fi invocată în orice stare a pricinii.

pentru cazurile de la art.42:

o

se va face înainte de începerea oricărei dezbateri.

o

partea va trebui să solicite recuzarea de îndată ce motivele îi sunt cunoscute, când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor.

o

neinvocarea incompatibilităţii în termenele arătate atrage decăderea părţii din dreptul de a o mai invoca.

- Judecătorul împotriva căruia este formulată o cerere de recuzare poate declara că se abţine, iar declaraţia de abţinere se va soluţiona cu prioritate; până la soluţionarea declaraţiei de abţinere nu se va face niciun act de procedură în cauză (art. 48-49 NCPC);

- Competenţa de a rezolva abţinerea sau recuzarea revine altui complet al instanţei respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine.

- Instanţa hotărăşte de îndată, în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor (judecătorul i păr ile vor fi asculta i numai dacă apreciază că este necesar).

- Nu se admite interogatoriul ca mijloc de dovadă a motivelor de recuzare.

- Solu ionarea ab inerii sau recuzării se face printr-o încheiere care se pronunţă în şedinţă publică;

Participarea procurorului in procesul civil

1. Poziţia procesuală a procurorului în procesul civil

- în activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor (art.131 alin.1 din Constitutia României, art.92 NCPC)

- în materie civilă, unde se confruntă, în principal, interese private, participarea Ministerului Public este una de excepţie.

2. Formele participării procurorului la procesul civil (art.92 NCPC)

- Promovarea acţiunii civile (art.92 alin.1 NCPC, art.93 NCPC) NCPC limitează exerciţiul acţiunii civile de către procuror la situaţii expres prevăzute, respectiv când promovarea este necesară

pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime: ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor, alte cazuri expres prevăzute de lege.

în toate cazurile în care procurorul promovează acţiunea civilă este obligatorie introducerea în cauză a titularului dreptului dedus judecăţii ;

- Participarea la judecata procesului civil (art.92 al.3 NCPC)

Procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor.

participarea procurorului şi punerea concluziilor de către acesta sunt obligatorii, în anumite materii prevăzute de lege : soluţionarea cererilor de punere sub interdicţie şi de ridicare a interdicţiei, judecarea cererilor de declarare a dispariţiei şi a morţii pe cale judecătorească, precum şi anularea hotărârii de declarare a morţii, judecarea cererilor de expropiere.

- Exercitarea căilor de atac (art.92 al.4 NCPC)

dacă nu a pornit acţiunea civilă, Procurorul poate să exercite calea de atac doar împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile prevăzute la alin. (1) al art.92, nu împotriva oricăror hotărâri;

procurorul poate exercita o cale de atac ori de câte ori a participat la judecată, în condiţiile legii.

- Cererea de punere în executare a hotărârilor (art.92 al.5 NCPC)

procurorul poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii emise în favoarea persoanelor prevăzute la art.92 alin. (1).

PĂRŢILE ÎN PROCESUL CIVIL

1. Noţiune. Poziţia părţilor

- sunt părţi (art.55 NCPC):

reclamantul: persoana care solicită protecţia instanţei pentru apărarea unui drept sau interes legitim;

persoana chemată să răspundă pentru pretinsa încălcare a

pârâtul:

dreptului;

terţele persoane care intervin voluntar sau forţat în proces în condiţiile legii;

-

capacitatea procesuală de folosinţă (art.56-58 NCPC) - legislaţia noastră procesuală se referă în mod expres doar la această condi ie pentru a fi parte în proces;

3.

Coparticiparea procesuală subiectivă (litisconsorţiul) - art.59 NCPC

a) No iune

- situaţia în care procesul civil se desfăşoară între mai mulţi reclamanţi şi pârâţi:

dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună;

dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză;

dacă între ele există o strânsă legătură.

b) Formele coparticipării subiective:

- după poziţia părţilor : activă, pasivă sau mixtă.

- după momentul în care se formează: coparticipare iniţială şi coparticipare ulterioară;

regula o constituie coparticiparea iniţială, dar sunt şi situaţii când, după declanşarea procesului, intervin şi terţe persoane, care iniţial nu avuseseră calitatea de părţi.

- în funcţie de rolul voinţei părţilor în formarea sa : coparticipare facultativă şi coparticipare necesară;

de regulă, coparticiparea este facultativă (art.59 NCPC);

în litigiile privitoare la proprietatea devălmaşă a soţilor sau la o stare de indiviziune, coparticiparea este obligatorie: la judecată trebuie să participe toţi coproprietarii, altfel partajul este lovit de nulitate absolută (art.684 alin.2 din Noul Cod civil); instanţa va da o hotărâre uniformă, faţă de toţi coparticipanţii.

c) Efectele coparticipării (art.60 NCPC)

-

pentru litisconsor iul facultativ: principiul independenţei procesuale a coparticipan ilor;

-

pentru litisconsor iul necesar: principiul dependenţei procesuale;

4.

Drepturile şi obligaţiile părţilor

-

drepturi procesuale comune sunt (exemple):

dreptul la apărare;

dreptul de a solicita recuzarea judecătorilor

dreptul părţilor de a pune capăt litigiului printr-o tranzacţie

dreptul de a exercita căile de atac, etc.

-

drepturi specifice reclamantului:

dreptul de a sesiza instanţa;

dreptul de a stabili cadrul procesual (obiect, părţi, cauză);

dreptul de a-şi modifica sau completa cererea de chemare în judecată, în termenul prevăzut de lege;

dreptul de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv dedus judecăţii

-

drepturi specifice pârâtului:

dreptul de a formula pretenţii printr-o cerere reconvenţională;

dreptul de a recunoaşte pretenţiile reclamantului;

-

obligaţii comune:

obligaţia de a-şi exercita drepturile procesuale cu bună-credinţă

obligaţia de a îndeplini actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele prevăzute de lege

obligaţia părţilor de a-şi proba pretenţiile şi apărările, etc.

obligaţia de a depune copii certificate de pe înscrisurile invocate;

obligaţia părţii care a căzut în pretenţii de a suporta cheltuielile de judecată, etc.

5.

Reprezentarea părţilor în procesul civil

-

acea situaţie în care o persoană numită reprezentant îndeplineşte acte procedurale în numele şi în interesul altei persoane care este parte în procesul civil; actele îndeplinite de reprezentant se răsfrâng întotdeauna asupra părţii reprezentate.

-

legislaţia procesuală cunoaşte următoarele forme ale reprezentării:

I. Reprezentarea legală (necesară)

II. Reprezentarea convenţională (voluntară). III.Reprezentarea judiciară

-

excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, ce are iniţial un efect dilatoriu, poate atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condiţiile art.82 NCPC.

I.

Reprezentarea legală

a)

cazul persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu

-

vor sta în judecată prin reprezentant legal (părinte, tutore etc);

-

instanţa va putea numi un curator special, care să reprezinte partea până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii (art.58 NCPC);

b)

cazul persoanelor juridice

-

sunt reprezentate în justiţie de organele lor de conducere şi administrare; actele juridice îndeplinite de organele persoanei juridice în limitele

puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi (a se vedea art.205 şi urm. din Noul Cod civil)

-

instanţa va putea numi un curator special când o persoană juridică, chemată să stea în judecată, nu are reprezentant legal (art.58 NCPC)

II.

Reprezentarea convenţională

-

în principiu, în procesul civil, reprezentarea convenţională nu este obligatorie (art.80 alin.3, art.83 alin.1 NCPC);

-

forma mandatului diferă după cum reprezentarea este asigurată de un specialist al dreptului sau nu (art.85 NCPC):

împuternicirea dată unui avocat ori consilier juridic se dovedeşte prin înscris, potrivit legilor de organizare şi exercitare a profesiei.

împuternicirea dată mandatarului care nu are calitatea de avocat se dovedeşte prin înscris autentic; de asemenea, dreptul de reprezentare poate fi dat şi prin declaraţie verbală, făcută în instanţă şi consemnată în încheierea de şedinţă, cu arătarea limitelor şi a duratei reprezentării.

-

conţinutul mandatului: acesta este presupus a fi dat pentru toate actele procesuale îndeplinite în faţa aceleiaşi instanţe

el poate fi, însă, limitat:

 

o

de către păr i, în mod expres, la anumite acte;

o

de către legiuitor, în materia actelor procesuale de dispoziţie ale părţilor (art.81 NCPC), care nu se pot face de reprezentant decât în baza unui mandat special ori cu încuviinţarea prealabilă a instanţei sau a autorităţii administrative competente (renunţarea la judecată sau la dreptul dedus judecăţii, achiesarea la hotărârea pronunţată, încheierea unei tranzacţii, etc)

-

efectele mandatului: în principiu, toate iniţiativele procesuale ale mandatarului se răsfrâng asupra mandantului, chiar dacă sunt prejudiciabile pentru acesta şi profită adversarului; cel reprezentat va avea o acţiune în despăgubire împotriva mandatarului (avocat sau nu);

-

renunţarea la mandat sau revocarea acestuia nu poate fi opusă celeilalte părţi decât de la comunicare, afară numai dacă a fost făcută în şedinţa de judecată şi în prezenţa ei;

-

specific mandatului procesual este că, în cazul morţii mandantului, dăinuie până la retragerea lui de către moştenitori (art.88 NCPC)

a)

reprezentarea convenţională a persoanelor fizice

-

ia naştere în urma unei convenţii de mandat, între partea litigantă şi un terţ, care de obicei, este specializat (avocat sau consilier juridic).

- Regula: în faţa primei instanţe, precum şi în apel, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar (art.83 al.1 NCPC); Excepţii de la regula enunţată:

cazuri în care legea impune prezenţa personală a părţilor în faţa instanţei: chemarea părţilor la interogatoriu (art.351-358 NCPC), prezenţa părţilor în procesul de divorţ (art.920-921 NCPC);

cazuri în care legea impune asistarea sau reprezentarea părţii prin avocat: la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat, în condiţiile legii (art.83 alin.3 NCPC);

- legea face distincţie şi cu privire la persoana mandatarului: dacă este profesionist al dreptului sau nu – avocat sau neavocat (art.83 al.1,2 NCPC; L.nr.51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat);

b) reprezentarea convenţională a persoanelor juridice (art.84 NCPC)

- persoanele juridice sunt reprezentate legal în justiţie de organele lor de conducere, care la rândul lor, pot apela la asistenţă specializată, încheind convenţii numai cu avocaţi sau consilieri juridici (a se vedea L.nr.51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, L.nr.514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic).

- şi în cazul persoanelor juridice, la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, acestea vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat sau consilier juridic, în condiţiile legii.

III. Reprezentarea judiciară

-

reprezentarea judiciară are un caracter excepţional şi temporar, fiind o măsură complementară celor cuprinse în „asistenţa judiciară”: când legea prevede sau când circumstanţele cauzei o impun pentru a se asigura dreptul la un proces echitabil, judecătorul poate numi pentru oricare parte din proces un reprezentant ( a se vedea art. 80 alin.4, art. 58 alin.3 NCPC);

6.

Asistenţa judiciară

-

cel care nu este în stare să facă faţă cheltuielilor pe care le presupune declanşarea şi susţinerea unui proces civil, fără a primejdui propria sa întreţinere sau a familiei sale, poate beneficia de asistenţă judiciară, în condiţiile legii speciale privind ajutorul public judiciar (art. 90 NCPC, O.U.G. nr.51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civila);

ALTE PERSOANE CARE POT LUA PARTE LA JUDECATĂ (TERŢELE PERSOANE ÎN PROCESUL CIVIL)

1. Consideraţii generale

- terminologie: „terţe persoane”: acei subiecţi de drept care sunt străini de un proces civil determinat; „terţe persoane” : acele persoane care intervin sau sunt introduse în proces după promovarea iniţială a cererii de chemare în

judecată; în aces sens, NCPC se referă într-o secţiune specială la „Alte persoane care pot lua parte la judecată(art.61-79 NCPC).

2. Condiţii generale de admisibilitate ale participării terţilor în procesul civil

a) existenţa unui proces civil în curs de judecată

b) existenţa unei legături între cererea principală şi cererea terţilor

c) interesul de a interveni

3. Formele de participare a terţilor

A. Intervenţia voluntară (când iniţiativa de participare aparţine chiar terţului): principală şi accesorie (art. 61-67 NCPC) B. Intervenţia forţată (ini iativa introducerii terţului în proces aparţine uneia din părţile principale sau instanţei): chemarea în judecată a altei persoane (art.68-71); chemarea în garanţie (art.72-74); arătarea titularului dreptului (art.75-77); introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane (art.78-79)

A. Intervenţia voluntară în procesul civil

I.Intervenţia principală (principală, agresivă)

1.

Noţiune şi trăsături

-

intervenţia este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta (art.61 al.2 NCPC);

2. Condiţii

a) terţul trebuie să afirme în justiţie un drept subiectiv propriu – „pentru sine”.

b) cererea de intervenţie în interes propriu trebuie făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată (vezi art.194 NCPC).

3. Domeniu de aplicabilitate

-

în principiu, intervenţia în interes propriu poate fi folosită în orice materie, deoarece, nici o dispoziţie expresă a legii nu o limitează;

4.

Procedura

 

-

intervenţia principală se poate face numai în faţa primei instanţe, înainte de închiderea dezbaterilor în fond; cu acordul părţilor, se poate face şi în faţa instanţei de apel (art. 62 al.2, al.3 NCPC).

-

se soluţionează în două etape:

a) admiterea în principiu (art.64, 65 NCPC)

instanţa se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a intervenţiei, printr-o încheiere motivată, care poate fi atacată:

 

o

doar odată cu fondul dacă este de admitere în principiu;

o

separat, cu apel sau recurs în termen de 5 zile (care curge de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă) dacă este de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie (art.64 alin.2, 3, 4 NCPC);

 

în această fază instanţa nu va examina temeinicia cererii de intervenţie, ci doar îndeplinirea condiţiilor de formă, interesul propriu al intervenientului şi legătura de conexitate cu cererea principală;

b) soluţionarea propriu-zisă a cererii de intervenţie (art.66)

se soluţionează odată cu acţiunea iniţială, pronunţându-se o singură hot