Luminiţa Cristina Petcu

A Treia Voce

1
2
Luminiţa Cristina Petcu

A Treia Voce

Poezii

Cu o prefaţă de Petru Solonaru

Fotografii: Autoarea

3
 A fi sub Trandafir

În illo tempore zeul Tăcerii se chema Harpocrate. Chiar şi atunci

venea înadins o zi în care Cupidon, inspiratorul iubirii, îi dăruia
un Trandafir ca recompensă pentru muţenia sa şi a-i da avânt
să nu se destăinuie nimănui. Dar (şi doar) în acea clipă se ivea
poetul- androgin spre a ofranda meditabund nume creatului
sacral. Numai atunci, în starea de a fi sub Trandafir, trinitatea
Cupidon (energia iubirii, capacitatea de a pune lucrurile în
tălmută mişcare, Vlavia, prin urmare), Andros (principiul-foc,
masculin, al luminii) şi Gyne (preceptul-apă, feminin, al
obscurului selenar), cele două elemente din urmă ca Evlavie,
vedeau Cuvântul. Aşadar Vlavia şi Evlavia, fiindu-se sub Rază,
detaşându-se de aparenţe (patimi, vise, gânduri, semne),
reuşeau să amuţească, altfel spus să vorbească/amintească în
limba poesiei, cea a tăcerii, unde succesivitatea amorfă a
cuvintelor, diacronia cupidonică, îmbrăţişează inefabila formă
în sincronia hermafroditului.
Cele două semne ale uniunii: lumină-andros-yang, obscur-
gyne-yin, pornesc scoborâtor în fântâna oglindală a originii
"treizecimii de petale", unde liturgic se desfăşoară o moarte
mistică a Cuvântului şi o înviere apoi în urzeala, semnificaţia
cuvântelnică. Ieşite din acest "loc fără timp" (spuneam, illo
tempore), prin refracţie (desfacere de lumea secundară) obţin
re-generarea simbolică spre sens. Complementarismul acestor
amprente coagulează în punctul întâlnirii degetului zeului
Harpocrate cu acalmia gurii mirătoare. Acolo, convertindu-se
în monadă, adâncesc misterul, dar nu prin a cădea pe
gând/gânduri ci prin a cădea din gând/gânduri (a se elibera
din îngândurare), în seninătatea absolută a contemplării. Astfel
lucrurile trec în bine-cuvântare, întemeiate în ordinea
Frumosului.
La această gramatică onomaturgică poeta Luminiţa Cristina
Petcu, mărturisindu-şi tăcerea printr-un jertfelnic trandafir, ne
îndeamnă la a asculta culegător înspre:"sufletul întors", (ca a
treia voce), "albastra spirală" (fibonaccică, fireşte), "tăcerile
tale"(ale alterităţii din noi), "fără de timp" (în acum şi aici!),

4
"absenţa mea" (ca plin divinal), "tandra arsură" (înţelegem a
flăcării incombuste), malul dinspre viaţă" (înlănţuitul Decindei),
"atenţi la clipă" (ca singura realitate), "cea din urmă zi a
singurătăţii" ( aceea a diadei ce se strânge în indivizibil), "de ce
tăcem aşa" (în limba pre-Babilonului), "golul dintre fluturi" (între
"ieri" şi "mâine", ca plin al veşnicului "azi"), "memoriile unui
amnezic" (cununie intre Alethe si Lethe), "pasii nimănui" (calea,
Tao), "frânghii de lumină" (reazem în ne-reazem), "cele opt
Ceruri", "caligrafii din Cadora" (dănsuitori în Omega şi Alfa),
"emoţia florii de prun" (ce în culoare îşi poartă moartea morţii),
"mări pustii" (ale refractarului)....
Aflăm sensul vieţii, sugerează Luminiţa Cristina Petcu, atunci
când nu-l căutăm, lasând calea unde nu-s hotare:
"Cuvintele dorm/sub lespedea liniştii, zen/e un drum care
merge/înlăuntrul meu,/tu/un strop din viaţa veşnică/sărutând
valurile, vântul" (Un éclair d'éternité).
Pe lângă vocea timpului şi a minţii, autoarea aduce în prim
plan “a treia voce”, aceea a sufletului ca vector/simbol. Ştim
că sufletul se înspăimântă când intră în trup, iar trupul când
sufletul pleacă. De aceea a apărut arta ca tămăduire a
înfiorărilor, folosindu-se de graiul inimii, năzuitoare spre
Dumnezeu.
Întrucât sufletul-spirit, chipul divin, nu are nume, înnumirea sa e
în sarcina poetului-şaman, prin asta realizându-se şi
asemănarea cu divinitatea. Astfel prin poet zidirea din afară
primeşte o lăuntrică aşezare. Închizând o lume (a cuvintelor),
Luminiţa Cristina Petcu întemeiază Deschisul tăcerii cuvântului,
o realitate latentă, dincolo de aceea a petrecerii omului.
Închisă în porunca divină (de a da nume meditării sacrului),
poeta are cheia descinderii spre „adevărul frumosului”, fiind,
după cum s-a osebit, o conferitoare a revelării lucrurilor
purtătoare de tăcere. A liniştii împăcate.

Petru Solonaru
9 ianuarie 2014

5
 Mireasa de porţelan

Cu sufletul întors spre tine,

subţire
ca o mireasă de porţelan
cu braţele curgînd
în aripi albite de ziuă
mă lepăd de umbrele furtunii,
savane cu amfore pline de dor
întinse pe ziduri
pe gînduri
rămîn să te-aştepte
cu tălpile goale, fugare
pe mări de sargase
cu alge mirosind
a miere, cald
cămaşa ta
pe buze
tu.

6
……2

7
 În vremea ploilor

S-ar putea spune multe

despre sentimentul propriilor limite
chiar şi oraşul îşi schimbă pielea cîteodată

şi cerul, şi plaja
suficient pentru a spori deconcertarea
omului care pleacă în fiecare dimineaţă
în excursie
privind oamenii cu mirare cuminte şi placidă
uneori prea slabă pentru propriile teorii.
Aşa înduri: cînd nu eşti de faţă,
nici în eternitate nimic nu curge
mai mult decît dor şi durere.

Se poate spune: mi-e dor de vară, de Il Rosso

sau mi-e dor de o altă lume ori chiar de mine însămi.
Aşadar, de ştiut, de neştiut, de visat.
De tine, ca de mine.

8
 Impresii migratoare

Mă gîndeam să cobor
pe spirala albastră
a întîmplărilor mele
misterioasă şi cu ochii lungi
preţ de o zi
să-ţi număr degetele
cu care atingi cerul
cînd mă strîngi în braţe
şi tăcerile tale
strivind sînii mei calzi
ca un cutremur mov
rămas de-o viaţă în aşteptare
mă înclin migratoare
în ovalul tău răbdător
ca Venus senină
să te blestem
din dragoste.

9
 Echinocţiu de toamnă

Simt mirosul tău în aer

ca un foşnet de toamnă amară,
amintire misterioasă a unei întîmplări,
insulă aevea cu ziduri mişcate
fără spaţiu, fără timp,
un simplu surîs în vitrinele memoriei
de care am senzaţia că nu pot fugi
în numele adevărului,
singurul de altfel, care ne aparţine.

Mi-am acoperit faţa cu fluturi

ca-n piscurile ninse pe partea morţii,
tu, zeu al absenţelor mele,
în noaptea asta valsînd
împotriva pietrelor
un poem atlantic, risipit
pe coridoarele unei singure inimi
aşa cum mîndria nu are nevoie de elogii
nici valurile de fiecare cuvînt,
et voila les jours passent toujours
dans mes souvenirs.

Tandră arsură,
în somn
zbor.

10
 Forme lăuntrice de relief

În noaptea aceea din an

uitasem de Erato
fără să mai vreau nimic ,
exceptînd, poate, momentul unei simple amintiri
înainte să revină Toamna şi nopţile cu ploaie
cînd călătoream asemeni unui refren misterios
spre ţărmul Polului Sud
încălzindu-mi mîinile
în banala dezordine a nuanţelor de galben romantic
şi ierburi dulci amărui.
Nici nu mai ştiu ce înseamnă să fii singur
cu arţari ce-ţi cresc în suflet laolaltă cu toate cuvintele
şi lacrimile aievea,
iar dacă a mai rămas ceva favorabil statuilor
menite să trăiască însele nostalgia
îmi amintesc că ele definesc, "dincoace" de piele,
o inimă vrăjită doar de tine
sfîrşitul poemului meu de dragoste.

11
 Conştiinţa ireversibilului

N-o să ştii decît ce se cuvine din privirea luminoasă

a celui care a trecut prin "uşa fără uşă",
sau poate din auzite
ce se află dincolo de foşnetul unui chibrit aprins
dacă vei urma filele din calendar
chiar şi împotriva unei mări goale,
altfel spus, dintre cele multe alegem doar ceea ce ne zideşte,
cele de fiinţă în formă de cruce
deşi printre zăbrele, vîntul trimite în odaie frunze
una cîte una, în joacă,
n-ai zice că e acelaşi vînt care aduce furtună
în gîndurile noastre, de aceea poate
n-am reuşit să descifrăm încă, singurul paradis posibil şi nici
seninătatea firului de iarbă,
senzaţia pe care o ai în plimbările solitare cînd îţi răsare
soarele în spate mai mult decît o tresărire a trupului
în idele lui Marte,
pînă la urmă ar trebui să ne mulţumim cu ceea ce avem
înainte de noi înşine, chiar înainte să revină Primăvara
atenţi la clipa trecătoare - doar
altminteri fireşte că n-am da importanţă
decît pustiului cînd pleacă fără să lase vreodată urme.

De cîte ori nu te întîlneşti cu moartea fără s-o vezi,

de cîte ori nu eşti salvat fără să-ţi dai seama?

Cîtă vreme o puteai spune, putea fi adevărat.

12
13
 O fereastră spre cer

Îmi îndes înfrîngerile

una cîte una, în buzunarul cu clapă tighelită
şi-mi spun că nu e drept
să fie atîtea,
negîndind şi faptul că viaţa nu se sfîrşeşte aici
eliptic punctată doar de semne chinezeşti
între zero şi infinit,
nici un gînd faţă de sine sau de altul
faţă de adversar sau spada sa
oricum un zeu îşi datorează puterea
împrejurării
cum, mie însămi, îmi zboară prin suflet
"din ghem" în "elipsă", razant cu pămîntul
cocori cu gîtul roşu amarant
cuvinte, desigur, uneori de neinţeles
îndărătnice chiar
într-o natură frustă, altminteri
pînă şi copacii privesc, asemeni unor sfinţi,
"Răsăritul Cel de Sus".

"Da, vine ceasul şi acum este." (Ioan 4,23)

14
15
 Lectio divina

Îmi ascult încă paşii în tîmplele tale

deşi credeam că mă vei găsi în plumbul Senei
ca Shiva de la Ellora într-o fragilă încercare
pîndind vorbe goale în ochiul pădurii
răul acela de care îmi aduc aminte
mereu la trecerea unei păpădii mari
cît un templu în straie albe prin cartea lui Milan Ryzl,
numai fantomelor tale lăuntrice
le sînt de ajuns zilele gîndului
într-o selvă obscură şi solitară
din care creşteau pietre şi aripi bătute în cuie,
semnale de alarmă strivite fără motiv
sub flecurile pantofilor de antilopă,
autohtoni desigur altor timpuri.

Închid ochii,
aşa de frig îmi e cîteodată
prin orele morţii.

16
 Exil în rama unei întrebări

N-am anotimpuri
sînt trecătoare,
am sufletul plin de mesteceni
legaţi în lanţuri de stîncă
şi de tine făcînd bătături în palmă
laolaltă cu vuietul mării
tot meşterind la aripi
pentru noi,
că nu mai ţin minte cine sînt
de ce mă aflu aici
şi de ce coboară asupra mea
arsura ochilor tăi.

Tu ce număr porţi la aripi ?

17
 Sub povara impresiei

E la fel ca atunci cînd

trezind-te dintr-un vis, mai ales dintr-un coşmar,
te întrebi ce-a fost asta;
atît e de ilogic, de contradictoriu.
Dar despre un vis se poate spune orice,
mai puţin că e minciună.
Aş vrea să mă duci
sub strălucirea romantică a unui Octombrie
în care florile colorate,
rasarite grămezi-grămezi pe cîmpuri,
se chircesc, le bate vîntul şi le scutură
de nu mai rămîne nici urmă din ele.
Exact ca viaţa într-un oraş în care
nu se întîmplă, niciodată, nimic.
Cînd mă gîndesc la asemănarea asta,
vederea lor mă înduioşează.
Este o consecinţă a suferinţei.
Ar fi asta o justificare a durerii,
să nu mă trezesc prea devreme
din străfundul sufletului meu
plin de turnuri care se prăbuşesc de-a dreptul
ca dragostea în lanuri vara, iar tu
încă mă întrebi în şoaptă, de ce tăcem aşa,
pe străzile acestui labirintic Buenos Aires.
Şi pun capul pe umărul tău,
acum cînd am mai mare nevoie
de tine.

18
 După măsura inimii

Multe lucruri contează, însă doar unul în mod absolut.

În ochii lumii contează dacă ai succes sau dacă eşuezi.

Contează dacă eşti sănătos sau bolnav, dacă eşti educat
sau nu.
Contează dacă eşti bogat sau sărac. În mod cert, aceste
lucruri au o influenţă asupra vieţii tale. Da, toate contează,
vorbind la modul relativ, dar ele nu contează la modul absolut.
Însă există ceva care contează mai mult, decît oricare dintre
aceste lucruri.
Iubirea, înainte de toate, mai cu seamă cînd se sting sclipirile
galbene ale forsiţiei în pustietatea melancolică a grădinilor prin
care te plimbi
fără să te întîlneşti cu nimeni, împreună-sălăşluire cu îngerii
lung prilej pentru cuvinte insolite, nebănuite, surprinzătoare.
De aceea alegem ceea ce ne zideşte pînă în cele mai mici
amănunte,
pentru simplul motiv că ceea ce ne tulbură,
dorul care e acelaşi pentru toţi, dar intensitatea lui mereu alta
pentru fiecare,
creşte în noi ca o euharistie de taină.

19
 Sentimental lady

M-am îmbătat de dor

şi de iarbă înşirată sub formă de săruturi
între filele "Scrisorilor lui Sfredelin" deşi în adîncul sufletului
sper să-l pot imita pe Ulise
cu toată luciditatea de care sînt în stare.

De multe ori, cînd dormeai şi ne visai pe noi doi

mă strecuram îndărătul lumii locuite
încercînd să nu rup farmecul unor asemenea lucruri
de fapt nu mă duceam nicăieri, mă întorceam undeva
sub acoperişul pridvorului, tăcînd
o realitate care nu valorează mai nimic
în mîinile oamenilor obişnuiţi
decît, cel mult, darul de-a ghici
în măruntaiele animalelor jertfite,
gesturi învăţate pe de rost.
demult.

Nici un înţeles nu mai străbate pînă la mine,

nimic nu-mi spune nimic, totul e rece şi albastru
iar nălucile, oricît de frapant ar fi, au gustul gurii altcuiva.

Ca să poţi trăi trebuie să nu te temi de moarte!

20
 Atît de aproape, de neatins de aproape

Am închis ochii după prima ploaie,

într-un adio al cireşilor decoloraţi de moarte
şi măscărici cu saboţi lăcuiţi în picioare
pentru că iremediabil paradoxurile îmi trezesc mintea
cu aceeaşi logică in absurdum
aşezată cuminte pe omoplatul stîng, cît să pot pricepe
un adevăr pe care nu l-am întîlnit niciodată
atît de strîmb şi fără formă,
timpul care a fost odată al meu s-a transformat în nisip
întru acoperămîntul aripilor tale,
pînă la urmă atingerea extremei e doar o chestiune de stil
fără să fi luat parte defel la suferinţa noastră

cu atîtea suprapuneri între prezent şi trecut

un Mea Sharim luminînd sub streşini fără margini,
coridoare de maluri stinghere
asemănătoare văzduhului acesta
limpede şi singur
ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic în somnul tău
genuin,
pictor bătrin cu privirea împăienjenită de vreme
al meu încă mai curge prin cîmpul de orez, sus, pe deal
obişnuindu-ne cumva cu ideea că merităm
să plîngem învinşi de dragoste
pe iarba udă de ploaie.

21
 Cuvinte care n-au făcut cunoştinţă

Nimicul nopţii şi ceasul care ticăie

sînt doar un pretext pentru insomniile mele
bîntuite cîteodată de înfrîngeri, pitulici şi muscari,
într-un fel anume, nu pentru ce văd acum
ci pentru ceea ce suspendă brusc, văzul
la cumpăna apelor
şi dintr-odată-ţi simţi mîinile goale,
marcate cu creta pe ruinele oraşului umbră
prin care a trecut şi moartea mea
cum nu există desigur nici ultima clipă,
clipele continuă mereu la nesfîrşit
sub alte şi alte forme,
cum ar fi stînjeneii din luna a cincea
rămaşi peste iarnă, palizi şi veştezi.
Dacă-i striveşti
împrăştie în aer miresme de anul trecut.

Un alt fel de-a spune, "mi-e dor ! "

22
 Remember

Nostalgia care m-a cuprins are temeiul ei,

nimic nu mai este astăzi,
la fel ca la douazeci de ani.
Cu un fel de duşmănie
încerc să tranşez lupta aceasta dintre iluzie şi realitate.
Sentimentul, trebuie sa recunosc, e gratuit.
Levintînd cu gîndul în jurul tinereţii,
mă asemăn pisicii care se repede asupra oglinzii.
Dincolo de ea nu e nimeni.
Doar o iluzie.

23
 Şoaptele aleilor din parcul Lezama

Poate că pe zei nu i-a văzut nimeni tremurînd

dar fiecare clipă ne cere să trecem Rubiconul
peste ruinele Labirintului,
ale cărui ultime şi tragice consecinţe le suportăm astăzi.
Nici nu există altă cale pentru a rămine tu însuţi
decît să crezi că Dragostea
merită mai mult decît piramidele
deşi tiranul Thebei poruncise să murim
la capătul lumii,
în amintirea lucrurilor
care ne îndemnau să fugim de revolte.
Şi repetam ceea ce ştiam,
ca să-mi dau curajul
de-a mă smulge din trecut
prin natura frustră a paşilor tăi
apăsîndu-mi cu blîndeţe pleoapele şi fericirea,
după chipul şi asemănarea noastră.

24
 Culori de ulei diluate pe hîrtie groasă

Aşadar, aici te ascundeai cînd nopţile mele te căutau

în murmurul nedesluşit al secundelor,
altminteri nu voi uita umbrela ta de soare
nici trandafirii din Salla, doar sînt semnele noastre distinctive
asemeni unei cărţi din care ai citit o vreme.
Te voi trezi, niciodată la realitate,
doar în dimineţile cînd soarele va răsări în locul lui preferat
cu lotuşi de Nashiwara
atinşi cîndva de respiraţia noastră
iar dacă m-aş teme
n-aş fi aici, asta-i menirea mea pînă la urmă,
să am curajul de-a privi destinul în faţă
ca bronzul atins de briza mării
în care îşi fac adesea cuib pescăruşii,
altfel oraşul se termină prea curînd şi ţărmul este departe.
Uneori vedem marea, alteori respirăm aburul ei albastru
înălţîndu-ne peste cuvinte, neverosimil

25
aşa se întîmplă cînd ne privim prea mult, rezemaţi în larg
către sfîrşitul lunii a opta.
Bătăile inimii mele o luau înaintea metronomului,
în timp ce mîna ta lăsa să cadă un surîs amar
în golul dintre fluturi.

26
 Gros-planuri

În locul morilor de vînt

cresteau din miezul pămîntului
umbre smulse de seară,
tăietori de lemne povestind
despre Aziyade cum mimează fericirea
în paturi albe de spital.

Nu ştiam cînd îşi deschid florile inima,

aveam doar o chitară
şi mă uitam după tine
în aşteptarea unei întrebari
gata să-mi taie grumazul descusut
pe drumul acela pustiu din faţa morţii.

Doar vara răspîndea culori

pe munţii albi de zăpadă
a-n memoriile unui amnezic,
nu s-ar găsi o definiţie mai bună
pentru cea mai profundă sfîşiere
a celor însetaţi de dragoste
şi de frumos.

27
 Cu excepţia culorilor ruseşti

Habar n-am dacă fiecare om are daimonul său

sau nu, ştiu doar că dincolo de forme
îmi place vîntul, toamna cînd deschizi
uşile pereche şi ploaia îţi biciueşte obrazul obosit.
Oricum e prea tîrziu să mă mai ascund
după ceea ce vreau să aud
"ceea ce se schimbă" poate că e un fel de înger
care vine odată cu liniştea unei duminici
de aprilie, deşi cîteodată,
din prea multă admiraţie pentru arabescuri
obişnuiesc să închei simplu, in deserto,
acest mod de-a gîndi, fără nici o teamă de adevăr.
Ce altceva decît un licăr de dragoste
îmbătat ca-n vremurile bune de zbor,
fremătînd poate şi fie numai în gînd sau
într-un mod retoric, chiar dacă tu ai
nouăzeci şi nouă de motive de disperare
care m-ar putea costa viaţa
sau dimpotrivă, sensul acestui moment
cuprins între zero şi infinit.

Totul, pînă la urmă, e la fel ca înainte,

numai secundele se rostogolesc în prăpastie
iremediabil de tulburi şi mai reci
ca gheaţa din imperiul morţilor.

28
 Sigilii în cheie minoră

Întocmai ca în picturile de pe paravane

îmi place să ningă mult, a singurătate,
apoi să dea îngheţul printre frunze
aducătoare de uitare, desigur
acolo unde lumina nu însoţeste încă paşii nimănui
poate doar un subterfugiu vulnerabil imaginat de Rilke
într-o încercare instinctivă de a învăţa indiferenţa,
atipic, după legea iluziilor sale
cu mantia aruncată într-o doară pe umeri,
un orizont dincolo de care sînt posibile noi încercări
unde în ciuda sfîrşitului a tot şi toate
speranţa continuă să existe cu obstinaţie
deşi tocmai acum cînd ar trebui să înţeleg cu adevărat
această fugă din abstract în concret
cu mult înainte de răsăritul soarelui
nu mai înţeleg nimic,
nici măcar acel neascuns ce-mi apare dintr-odată
cu toate că fusese acolo mereu,
într-o desăvîrşită luciditate amară.
Şi mi-e dor de ceva
despre care nu ştiu dacă a existat înainte
sau dacă, dimpotrivă,
abia acum începe să existe.

29
 Noli me tangere

Ceva mă împinge să întorc privirea

spre ţărmul acela unde
stă galionul pregătit de plecare,
te desluşesc din ce în ce mai greu
şi poate mă voi întoarce
la tine, amintindu-mi-te
ca un Kafka al sfîrşitului de secol
într-un moment de amărăciune extremă
şi totuşi cînd mă gîndesc la fiece clipă
care a trecut, în parte,
la fuente muda înainte de toate,
s-ar zice că amintirile decolorează
mintea noastră tot atît de halucinant şi straniu
ca şi cea a somnului,
atît de autentic cum si moartea încă mă aşteaptă
printre plăpînde flori de prun
am harul să mă desprind de cuvinte
într-un soi de născocire a privirii întoarse înapoi
pe cele mai groase ziduri
de unde nu putem lipsi prea mult
rîvnind absolutul pasării Phoenix
ori rugul pe care se mistuie unicul ei drept
la dragoste.

Noli me tangere,
singurul meandru de care mă tem.

30
 Sublim de Samara

În fiecare dimineaţă,
pînă la sacrificiul unui exil în trecut,
pîndesc cu emoţie profundă
un înger c-o singură aripă,
de aici poate şi tăcerea mea devastată de iubire
şi dezamăgire
cînd te-apasă albastrul şi găseşti scrisorile celui drag
după asfinţit într-o artă perfectă, pămîntul
viscolit pe colinele înalte
undeva în apropiere-
în locul în care zburătăcesc de-a valma licuricii
amestecaţi de suferinţă, farmec şi cucernicie
în vacarmul realităţii
căutam stelele, raiul
o casă frumoasă cu grădina arsă pînă la lacrimi
din jumătăţile mele de vise.

Cît de frumoşi eram înspre Toamnă,

încăpeam amîndoi sub aripile unui fluture !

31
 Pe alt ţărm , într-un alt timp

Poate c-am să plec

după măsura înţelegerii fiecăruia
odată cu primele miresme ale Primăverii
aşa cum se întîmplă de obicei în vise,
cînd ţi-e frică de ceva dincolo de nevoia inconştientă
de-a privi oamenii
ca pe-o răscumpărare a culpei
şi de la inimă la inimă
am să rostesc dintru începutul desprinderii
înalta rugă, îmbrăţişată doar de lacrimi
într-un sens absolut
în care nu mai ştiu să spun: rămîn
umbra fără odihnă şi fără sfîrşit,
retabluri ce seamănă cu nişte bucăţi de catedrală
şoptite în ureche de pe muntele Ayuwang
altminteri strîng la piept o icoană
cum a fost la începutul lumii
ori acceptînd acea rigiditate, punctul culminant al culorii
o bucăţică de cer în mîinile tale
pliurile, încruntările fără amărăciune
sub brumă şi ploaie, cui i-ar păsa de toamnele mele
cu gust de pelin adus puţin de spate
în zodia Cassandrei
nici cel mai tenace nu poate răbda
propriul mormînt fără să scoată un cuvînt
egal zeilor, în rest doar
dimineţile aşteptînd lipite de pereţi
să vii,
niciodată mai tîrziu ca astăzi.

Poate că durerea se naşte din comparaţii,

prin frig curge sînge.

32
 Sfinţi efemeri

Odată cu trecerea zilelor

devin tot mai sigură de îndoielile mele
şi de ceasul abandonat între rămăşiţele minţii
ca de o pasăre cu trupul lepădat
prin dicţionare din care altădată moartea cobora
treaptă cu treaptă
o ploaie măruntă de noiembrie
iar noi zgribuliţi de frig
înlăuntrul acestei iubiri inexprimabile
şi imposibile
un ressouvenir de son devoir,
şi copacii care, cine ştie, poate gîndesc la fel ca noi
despre elogiul matematicii pure, fără îndoială
prin mine trec demoni cu nume celebre,
oameni cu inimi tulburate în ventriculul drept
unde totul este imposibil la modul infinit.
Ce ciudat, să retrăieşti aceste metafore
atît de triste cînd te apropii de moarte.

33
 Anestezii pe frînghii de lumină

Escala mea este o boală fragilă

înainte de somn şi din cînd în cînd
un soi de grijă care nu spune nimic
în "aparenţa" ei, subţire, de culoarea soarelui
obişnuit să zăbovească deasupra ta
veşmîntul de sărbătoare, răcoros şi proaspăt
amintirile,
ori salcîmii din jurul gării, uzi pînă la măduvă,
dinspre răsărit lunile trec,
zile se schimbă una pe alta
ce rost are să fii iubită dacă nu eşti întîia între toate,
mai bine să mă urăşti, tăcînd
în miezul zilei,
plasa pescarului primăvara
cu miresme alese
poate c-ar trebui să mă îndoiesc de realitatea
acestor fapte, cu sentimentul unei mari linişti
zîmbesc deşi mi-e greu să identific
norii împletiţi
în vîrful condeiului,
încăperile goale de umbra pădurii
atîta timp cît simt cu tot ce e presimţire în mine
ardoarea neobosit-a-ncepătorului revoltat
de angoase
şi maci mirosind a iubire pe dosul
unui plic deschis
înainte de tăcere.

Cînd ne ascundem fredonînd "Sono contento

di morire"
e puţin probabil să mai auzi alizeele.

34
 Un éclair d'éternité

Cuvintele dorm
sub lespedea liniştii, zen
e un drum care merge
înlăuntrul meu,
tu
un strop din viaţa veşnică
sărutînd valurile,
vîntul.

35
 Dincolo somnul

Aud cum creşte iarba

în momentele ei de deprimare
şi somnul cum îşi face vînt cu pălăria
unui vînător înaintea propriilor căutări
de care-mi aduc aminte atît de rar,
înfrunt golul din mine cu un simplu surîs
deşi, în zadar, încerc să înving această imensă confuzie
a sufletului atins de romanticul mal du siècle,
îmi ajunge viforul gîndurilor
cînd trece prin dreptul casei mele
din marea călătorie a celor opt Ceruri
şi mi se strînge inima
în miez de tine
chiar dacă acolo te urmăresc
păcatele.

36
 Caligrafii din Cadora

Doar noaptea asta

cu uşa deschisă spre toamnă
mă ţine trează, într-un fel anume,
şi felinarul din colţul străzii cînd plouă mult şi
mi-e dor, după fiecare furtună, de tine.
Nu cer răspunsuri, sînt atîtea şi-ncă multe altele,
nici nu mă mir
că tocmai între aceste refugii mă biruie deşertul
şi-mi sîngerează gîndul,
fiţi misterioşi şi veţi cunoaşte fericirea
odată cu lumina ce îneacă arinii
într-o mîngîiere aproape mîntuitoare
şi dacă revin înseamnă că, de fapt, am ales
surîsul şi întrebarea,
tunelul sortit să moară în crisalidă
dincolo de zgomotul surd al valurilor.

Totul e deja făcut, deja văzut, deja trăit.

Eşti aici ca să repeţi, încă o dată,
vuietul propriului sînge
şi sufletul prin care-ţi zboară în voie,
şiruri lungi de cocori.

37
 Îmblînzirea Siberiei

Îmi creşte în suflet, pe ultimul ţărm,

un salcîm cu ramuri spinoase
de culoarea iernilor în Tobolsk
şi-a durerilor ce tac, în cea mai desăvîrşită inconştienţă,
nostalgia unei revărsări fără hotare,
iată dragostea mea!

În ce constă importanţa unei clipe? În ce se diferenţiază clipa

cînd moare un om, de celelalte, cînd nu se întîmplă
decît fapte banale şi simple?

Cine ştie! Nimic nu e la fel. Totul se fărîmiţează

în bucăţele, exact că acelea pe care le păstrăm în sertare
pline de riduri, dincolo de îndepărtatele fluvii
unde îngerii vorbesc o mie de limbi
transformate în păsări cu ochii aţintiţi spre larg
după urmele unui întreg mai pustiu
ca preajma Infernului dantesc.

38
 Între inefabil şi tonuri din Noile Hebride

Cîteodată mă dor cuvintele

la capătul dinspre nord al iernii,
alteori sîngerez sub frînghii de ape şi-mi pare
că nu mai aud nici măcar întrebările pe care de obicei
mi le pun singură, ameţită de soare
şi regretul de a nu-mi fi de ajuns poteca şerpuită
la care duce Karuma.

De mîine mă voi privi din nou în oglindă

mai tulbure, mai gri,
cu un suflet bîntuit de îndoieli
de parcă asta mi-ar fi singura datorie
irepetabilă,
a failure of feeling, altfel, nimic care să mă deruteze
din ceea ce se cheamă un peisaj obişnuit
într-o altă ordine, după colţ, pe furiş
crengile unor arţari bătrîni amestecîndu-se cu lumina
într-o formă de fugă la două voci,
noi înşine străini în propria-ne viaţă.

Dincolo de formele cu care ne-a obişnuit

neoclasicismul, simt gustul palmelor tale
şi ştiu că ne aparţinem cu ochii închişi
pînă la sfîrşit.

39
 Anxiety

Am senzaţia cronică a unei mări pustii

cu arbuşti înroşiti de vînt pe coastă
şi petice de zăpadă care ţes mersul stelelor pe cer
amintindu-mi, mai degrabă, de ceaţa din zori
aşezată între extrasistole
decît de gloriile lungi ale frigului.
Iar dac-aş da la o parte acest gînd
timp de o preţioasă secundă
ar fi nepotrivit să uit că
nimic nu valorează cît o conştiinţă trează
cum sînt convinsă că mă apropii de moarte
cu încă o noapte, deşi,
nu eu sînt cea care trăieşte în mine
dureroasa tovărăşie
a vînzătorului de păsări,
fără victorii şi fără înfrîngeri.

40
 Celei dintîi tăceri ale inimii

Într-o epocă în care şi bruma estompează forme

îţi trebuie, fără îndoială, alt simţ
al realităţii în stare să depăşească
emoţia florilor de prun,
n-am să mă opun nisipului dintre stînci -
într-o anumită privinţă
e Golgota mea de singurătate
şi-ar fi indecent să-i pretind unei umbre
mai mult decît visele
cu pitici călătorind prin ţara podelelor goale,
le-am păstrat anume pentru tine cu roşeaţa din obraji
dincolo de lumină, dincolo de viaţă
germinînd
într-un fel de pîndă, vinerea la prînz,
cuiburi de primavară.

În fond, iubirea nu se măsoară în cuvinte

nici nu se strigă,
depinde doar cum o priveşti
cînd îmi fac ordine în senzaţii -
mijesc ochii şi dau de un albastru pustiu
că nu mai e nimic,
nimic altceva decît nimic,
fix la ora şase şi douăzeci
după care voi lua nopţile de la capăt
prin ierburi cu şerpi, o lume a genezei
unde totul este posibil şi provizoriu
cu toate că-ţi văd ochii lucind, într-un simplu
detaliu de toamnă.

Furca unei crengi de mesteacăn.

41
Uscatul gol al oaselor

S-ar putea spune că-mi trăiesc absurdul

în fiecare zi,
singura realitate de altfel
în stare să-mi spele zidurile de singurătate
şi mă-nduioşează gîndul că oraşele pustii,
cam din acelaşi motiv,
gustă din moarte pînă la capăt.
N-are rost să-mi imaginez istoria rătăcirilor,
oricum o smulg din mine în chip de mătănii
şi cu infinită răbdare.
Undeva un cîine latră acoperit de uitare,
corbii croncăne în somn,
42
numai spicele rămîn în urmă
pînă trece iarna neştiutoare, albe-n creştet şi zburlite,
ţinînd loc de mîngîiere în stilul lui Guardi
deşi mi-ar fi plăcut să fii tu acela!
Şi nimic nu-mi potoleşte dorul de tine
oricîte argumente pioase aş îngrămădi
în esenţa din urmă a lucrurilor,
m-am convins de asta cu ochii deschişi
putin oblic si verzi.
Iar pentru a vedea bronzul sarde răspîndit în volute
nu e nevoie să dorm nici să visez,
poate c-ar trebui să mă-ndoiesc
doar de realitatea acestor fapte, ori de exactitatea lor
în acest moment, ca de nişte oase
care mă strîng pe dinăuntru.

Şi toate pentru că travellingul,

la fel ca şi logica din timpul treziei,
marmorează sticla cu trucuri de prestidigitator.

43
 Intaglio syndrome

Ca o şopîrlă discretă, între două pietre,

ating pielea ta cu parfum de scorţişoară
urmînd filele din calendar cu gîndul să te găsesc
în oraşul teilor înfloriţi,
amintirii îi trebuie mereu cuvinte noi
şi spaţiu pentru a nu înceta să apară
- o clipă uitasem asta -
deşi mă întreb cînd moartea vorbeşte în mine:
descriu realitatea sau o creez, la doi paşi
de Colosseum-ul celui mai legitim detaliu de apă
nu există decît răspunsuri oportune,
răspunsurile juste din sfînta Gertrude,
solitudinea devine sensibilă ca durerea într-un spital
de la capătul tuturor raţionamentelor
în care nimic nu egalează Azay-le-Rideau
dimineaţa cînd plouă.

În închipuirea mea plină de soare

am toate motivele să te iubesc
lunea.

44
 Clementes angeli

Pietrele supravieţuiesc singure

Ar trebui să fiu împăcată cu asta. Şi cu balsaminele otrăvitoare
de la etajul întîi al nopţilor. Dar eu nu sînt nici cu mine.
Nici cu arcurile de triumf ale lui Marte şi Minervei
pentru simplul motiv ca destinul a poruncit osînda beznei
şi-a luminii acolo unde odinioară păşteau amoniţii.
Din întîmplare, în logica morenei, avalanşei şi apei.

Poate că n-am înţeles totul, îmi lipseşte un spaţiu

un interval sub cupolele de aur ale acestei lumi
înşelătoare. Înţelepciunea de-a şti că ai aflat prea tîrziu
un moment, care e şi ultimul.

După el Alţii o iau de la capăt tot căutînd abisuri

de-a lungul coastelor lui Bricco.
Nu prin iluminare, ci faute de mieux.

Certitudinea că nu mai este nimic de lămurit

asta ar trebui să fie pacea şi triumful meu.

45
 Proba îndurării

În ce măsură aş putea interveni

în mersul destinului,
în crivăţul pe care-l clamez
trăitului din perspectiva morţii
de care sînt însemnată în copitele cailor
a rugăciune şi blestem,
să reflectez karma, un şir de case albe alergînd
prin radarul genelor, ceasul va fi fost doar un popas
sau umbra unei femei
la geamul inimii tale
visînd dragoste laolaltă cu zăpezile
vara în mătasea unei rochii -
anotimpuri care te caută pe tine
într-o tăcere mai grea
decît toate durerile trăite vreodată.

46
 Imposibila întoarcere

Tăcerea e doar o prelungire spre ape

îngenuncheate în noi de quebracho,
mal de fugă spre Ceruri
corsi e ricorsi
dimineaţa aceasta de primavară.

De ce nu pot să visez
dacă mai presus de adevăr sînt zeii
bolnavi de istorii scrise cu litere mici
într-un paradis
unde niciodată soarele nu apune
nici privirea, nici albastrul.

47
 Dor de verde stins

Uneori coborîm drumul spre noi înşine,

în lumea dinaintea pierderii,
ca şi cum ai jupui crusta de pe o rană
cît mai demn
căci nici un sceptic adevărat nu spune nu vreau să cred,
ci nu pot să cred
şi doar această tărie de-a socoti iubirea-mi
un lucru firesc e tot ce se opune absenţelor tale
acolo unde însăşi zăpada n-a căzut niciodată.

Şi cînd mi-e dor număr degetele pînă la ultimul plic

strecurat printre frunze ca un semn de întrebare,
aparent fără nici o explicaţie
mereu să priveşti, mereu să atingi irezistibilul
vîntul şi dulceaţa lucrurilor
în orele în care marea repetă fără greşeală
clarul de lună
iar noaptea-ţi ajunge la ureche cîntecul unui cuc
ascuns undeva departe,
slab de tot şi bolnav de iubire.

48
 Culori complementare

Imaginaţia este făcuta din amintiri şi uitare,

un amestec al celor două
cu ceva mult mai durabil decît zgomotul încălţărilor, noaptea
într-un capăt sau altul de lume,
altfel n-ai şti cine eşti, nici cum te strigă
fericirea, uneori, de sub povara inimii.

Şi toată această frumuseţe înflăcărată

numai vîntul iernii, înainte să moară, ştie s-o retuşeze
netulburîndu-ţi somnul, ordinea veşmintelor
în "aparenţa" lor,
sau zăpezile eterne ale singurătăţii.

Îmi încredinţez viaţa norilor

într-un punct în care să pot spune: da,
vocilor divergente ale propriei fiinţe!

49
 Vreme de o întrebare

Cum ar fi să privim
din capătul unei străzi,
baloanele colorate
ca nişte imense portocale albastre,
cum evadează din lagărele de concentrare
în a patra dimensiune.

Într-o sîmbătă ploioasă în care

şi gri-ul doare.

50
 Căutări de sine

Şi-acum îmi amintesc cîte ceva din rêves-éveillés,

oamenii închideau în cuşti
hipopotami inocenţi, departe de păşunile lor africane
de răsăriturile lor splendide
în timp ce oglinzile vechi de China se înnorează puţin cîte puţin
cu senzaţia că nu mai e loc pentru suflet
cînd cobori în infern.
Şi e cel mai uşor să mori nimicit de principii
cînd alţii umplu realitatea în numele unei linişti înscrise
la resemnare.
Toate zac îngrămădite într-un gauche caviar
plin de decoruri şi întîmplări
care-mi ocupă mintea, în fond ce altceva
această veşnică sfîşiere
desenată pe hîrtie de-o culoare indefinită.
Din toate promisiunile rostite vreodată
doar florile de nalbă, în mijlocul ploii,
surîd a iubire.

Fără acest adevăr, nimic nu are sens!

51
52