STUDIU DE CAZ

Rolul literaturii in perioada pașoptistă

I. Premisă. Definirea problemei

În al doilea pătrar al secolului al XIX-lea, civilizația și cultura din țările române încep să
se orienteze spre Occident. Redirecționarea are două cauze importante: pe de-o parte criza
Imperiului Otoman, iar pe de altă parte, într-un context mai larg european, trezirea conștiinței
naționale.
Termenul de paşoptism îşi are originea în 48 (paş'opt = patruzeci şi opt), cuvînt ce se
referă la anul revoluţiei burghezo-democratice, eveniment crucial în evoluţia economică, politică,
spirituală a Ţărilor Româneşti. Fenomen complex, cu semnificaţii ce depăşesc literarul şi
culturalul, paşoptismul a impulsionat toate domeniile societăţii româneşti de la mijlocul secolului
al 19-lea, accelerînd procesul de modernizare a civilizaţiei româneşti, eliberată de curînd de povara
obscurantismului otoman.
Din punct de vedere cronologic, epoca pașoptistă se situeaza între anii 1830 și 1860.
Legată de importante evenimente politice și sociale, această delimitare temporală nu este rigidaȘ
debutul perioadei este legat de ieșirea țărilor române de sub dominația otomană, de începutul unei
energizări economice și al dobândirii libertăților politice.
În plan literar, paşoptismul a condiţionat un anume tip de literatură, care, uimitor, nu a
avut un caracter militant, revoluţionar, vizionar, ci s-a impus, mai degrabă, printr-un pronunţat
sentiment paseist. Funcția literaturii nu mai rămâne doar aceea de a răspândi cultura, de a “lumina”.
Conceptul de literatură include acum noi valențe: transmiterea emoțiilor estetice, trezirea
sentimentului național, educația morală, mesianismul social.
Trecerea, în evoluţia istorică românească, de la secolul luminilor – al XVIII-lea, la secolul
naţiunilor - al XIX-lea, este marcată de mai multe mișcări în sfera literară și culturală:
 micul clasicism, al recuperării influenţelor clasicismului în literatura română:
Văcăreştii, Costache Conachi, Barbu Paris Mumuleanu, Nicolae Dimachi;
 orientări către literatura clasică latină şi către poezia idilică, prin traduceri din
Vergiliu, Bucolicele, Georgicele, Eneida sau din Metamorfozele lui Ovidiu;
 Samuil Micu, V. Aaron şi Ion Alexi traduc sau adaptează texte din antici;
 Poeţii din Moldova şi din Ţara Românească, Văcăreştii, Gheorghe Asachi, se
orientează către literatura anacreontică, a fericirii rurale;

II. Pașoptismul românesc

În perioada 1830-1860, literatura română îşi construieşte identitatea. Fenomenul este
destul de complex şi presupune atât formarea genurilor şi speciilor literare, cât şi stabilirea
tehnicilor de expunere artistică, afirmarea limbii literare şi a stilului artistic. Este o literatură care
îşi dobândeşte conştiinţa de sine. Literatura română din epoca paşoptistă are un caracter eclectic şi
mimetic. Ecletismul presupune o neomogenitate de concepte, direcţii, idei, termeni, căci scriitorii
paşoptişti veneau în literatură din diverse activităţi sociale. Mimetismul consta în imitaţie, adaptare
a unor modele străine, preluare a unor forme şi tehnici literare, necaracteristice sensibilităţii
artistice autohtone.
Ca primă generație a literaturii noastre moderne, scriitorii pașoptiști au intrat în conștiința
românească drept oamenii inceputului de drum. Gustul este unul comun: toți sunt romantici, iar
Parisul devine pentru o jumătate de veac polul intelectualității românești. Teme, motive sau
concepte literare cultivate in Franța ajung rapid la modă și în Principate. Chiar dacă romantismul
este curentul literar dominant, în paralel cu el se manifestă, cu ecouri mai estompate, tendințe
clasice, preromantice si realiste. Din graba recuperării și din dorința sincronizării, literatura
pașoptistă amestecă vârstele literare. Astfel, romantismul, marele adversar al clasicismului, ajunge
să coexiste cu acesta.
Putem delimita doua etape de evoluție a literaturii române pașoptiste:

1. Prima generație creează contextul cultural şi publicistic de propagare a ideilor care stau
la baza identităţii şi unităţii naţionale. Este faza entuziastă și oarecum naivă a romantismului
pașoptist, când distincția între opera originală și prelucrarea unui model strain aproape că nu se
realiza.
Cel dintâi care a schițat un program teoretic având ca scop modernizarea literaturii române
a fost Ion Heliade Rădulescu, care editează Curierul românesc, revistă politică, administrativă,
culturală şi literară, apărută la Bucureşti. Publicaţia dezvoltă un amplu program de sorginte
iluministă privind emanciparea naţională a românilor în domeniul literaturii, al culturii şi
învăţământului şi răspândirea cunoştinţelor ştiinţifice elementare. În Curierul românesc, Ion
Heliade Rădulescu a publicat studiile sale despre limba română şi articole program despre
literatură, estetică şi critică literară, fiind unul dintre cei mai importanţi îndrumători culturali şi
literari ai epocii paşoptiste. În 1837 i se adaugă suplimentul cultural Curier de ambe sexe. Un mare
ecou l-a avut în epocă celebrul îndemn al lui Heliade Rădulescu, adresat, în 1837, scriitorilor
români: ,,Nu e vremea de critică, copii, e vremea de scris, şi scrieţi cum veţi putea şi cât veţi putea”.
Ulterior, Gheorghe Asachi editeaza la Iași ziarul Albina românească, iar Gheorghe Barițiu scoate
la Brașov Gazeta de Transilvania.
Datorită atmosferei create de îndemnurile lui Heliade-Rădulescu, a fost posibil debutul,
între 1830 și 1840, a acestei generații, din care s-au remarcat Vasile Cârlova, Grigore
Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac.

2. Cea de-a doua generație îşi diversifică şi dezvoltă contribuţia la crearea unei literaturi
originale, având la bază programul literar şi cultural al Daciei literare, care apare la 30 ianuarie
1940 și reprezintă în literatura română un ecou mult așteptat al romantismului, un manifest întârziat
al acestuia.
Constituirea deplină a romantismului pașoptist a fost marcată de programul teoretic al
articolului Introducție, redactat de Mihail Kogălniceanu , care a apărut ân revista ieșeană Dacia
literară.
Revista își propune să publice scrieri originale, din oricare parte a provinciilor românești,
pentru a fi un repertoriu general al literaturii românești.

Principiile conturate de revista Dacia literară:

  autonomia factorului estetic: politica trebuie exclusă din preocupările revistei ca un
fapt neviabil, nesănătos, care micşorează vigoarea creatoare a unui popor;
 afirmarea spiritului naţional: ,,O foaie care părăsind politica s-ar îndeletnici cu
literatura naţională”: literatura trebuie să fie originală şi specific naţională;
„traducţiile nu fac o literatură şi istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele
noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi
poetice”;
 istorismul romantic: scriitorii trebuie să se inspire din istoria poporului român;
 valorificarea folclorului, a bogatei creaţii populare româneşti, „obiceiurile noastre
sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi la noi sujeturi de scris
fără ca să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii;”
redescoperirea literaturii populare este o trăsătură esenţială a epocii paşoptiste, acum
fiind culese şi publicate principalele capodopere , Mioriţa, Monastirea Argeşului,
Toma Alimoş.
 originalitatea creaţiilor literare: „Traducţiile nu fac o literatură”, spune Mihail
Kogălniceanu;
 unificarea culturală;
 obiectivitatea criticii literare: „Critica noastră va fi nepărtinitoare, vom critica cartea,
iar nu persoana”;

Spiritul Daciei literare este prelungit in revista Propășirea, editată în anul 1844 de un grup
de scriitori moldoveni, având ca principal animator pe Mihail Kogălniceanu.

III. Literatura pașoptistă

În domeniul prozei, își scriu acum operele fundamentale autori precum Vasile Alecsandri,
Costache Negruzzi, Alecu Russo și Nicolae Bălcescu.
Unii, în spiritual impus de Dacia literară, vor cultiva filonul istoric:
- Nuvela Alexandru Lăpușneanul, de Costache Negruzzi;
- Românii supt Mihai-voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu;
- Cântarea României de Alecu Russo.
Alții vor merge pe linia memorialistică, a faptului trăit (Costache Negruzzi, Negru pe alb),
ori pe cea a însemnărilor de călătorie (Vasile Alecsandri – O plimbare la munți, Călătorie în
Africa; Grigore Alexandrescu - Memorial de călătorie). Există însă și o altă zonă a prozei, critică,
ironică, plină de luciditate, întâlnită la Vasile Alecsandri, scriitorul cel mai complex al epocii.
Acesta surprinde multe dintre deficiențele societății în plină transformare în Balta-albă, Borsec,
dar mai ales în Istoria unui galbân.
Poezia pașoptistă pune bazele lirici românești. Tematica se lărgește enorm față de epoca
premodernă. După anul 1830, melancolia adâncă, organică, va învălui versurile tuturor poeților.
Se cultivă meditația pe teme romantice (ruine, morminte, nestatornicia soartei), evocarea trecutului
glorios, descriere de natură. Speciile clasice (epistola, satira, fabula) coexist cu cele
romantic(meditația, elegia). Atmosfera poeziei pașoptiste este prezentă intr-o serie de creații ale
lui Grigore Alexandrescu (Anul 1840, La Cozia, Umbra lui Mircea), Ion Heliade-Rădulescu
(Zburătorul), Vasile Alecsandri (Doine), Dimitrie Bolintineanu (Legende istorice) etc.
Dintre operele dramatice ale perioadei, menționăm scrierile istorice și satirice ale lui Vasile
Alecsandri (Despot Vodă, Chirița în provinție).