Sunteți pe pagina 1din 32

Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloaie” Iaşi

Maica Domnului în iconografia ortodoxă


~Lucrare de seminar~

Student, Îndrumător,
Sterpu Victor Emanuel Conf. univ. dr. Vasile Cristescu
An IV, gr. 3

Iaşi, 2017
Cuprins

I. Icoana ca taină a vederii duhovnicești .............................................................................. 4


1. Fundamentul hristologic al icoanei ............................................................................... 4
2. Conținutul dogmatic al chipului iconografic ................................................................. 6
II. Icoana Maicii Domnului în cultul Bisericii ...................................................................... 8
1. Iconografia marială și rugăciunea .................................................................................... 8
2. Reprezentări ale Maicii Domnului în Biserică .............................................................. 9
3. Originile imaginilor Mariei ......................................................................................... 10
III. Iconografia marială în erminia picturii bizanzine ........................................................ 12
1. Buna-Vestire............................................................................................................... 12
2. Iosif văzând-o îngreuiată pe Născătoarea de Dumnezeu ............................................. 12
3. Întâlnirea Născătoarei de Dumnezeu cu Elisabeta ....................................................... 12
4. Naşterea lui Hristos .................................................................................................... 12
5. Adormirea Maicii Domnului ....................................................................................... 13
6. Zămislirea Născătoarei de Dumnezeu-Om .................................................................. 13
7. Nașterea Maicii Domnului .......................................................................................... 13
8. Preoţii binecuvântând-o pe Sfânta Fecioară ................................................................ 13
9. Intrarea în Biserică a Maicii Domnului ....................................................................... 13
10. Iosif primind pe Prea Sfânta Fecioară ...................................................................... 13
11. Îngroparea Născătoarei de Dumnezeu ...................................................................... 14
12. Mutarea Născătoarei de Dumnezeu.......................................................................... 14
13. Izvorul tămăduirilor sau dătător de viaţă .................................................................. 14
14. Chipul şi statura Născătoarei de Dumnezeu ............................................................. 14
IV. Reprezentări ale Maicii Domnului în Biserică ............................................................ 15
1. Zămislirea Fecioarei ................................................................................................... 15
2. Iconografia Naşterii Maicii Domnului ........................................................................ 16
3. Icoana Intrării în Biserică ........................................................................................... 18
a. Curtea templului ...................................................................................................... 18
b. Intrarea în Sfânta ..................................................................................................... 19
c. Sfânta Sfintelor ........................................................................................................ 19
4. Iconografia Bunei Vestiri............................................................................................ 20
a. Modelul teologic: Buna Vestire de la Ustiug ........................................................... 21
b. Modelul narativ ....................................................................................................... 22
c. Modelul dinamic: Buna Vestire de Andrei Kubliov ................................................. 23
5. Iconografia Adormirii Maicii Domnului ..................................................................... 24
a. Apostolii .................................................................................................................. 25
b. Moartea Fecioarei .................................................................................................... 26

2
c. Arătarea Fiului lui Dumnezeu .................................................................................. 27
d. Legenda profanatorului ............................................................................................ 27
e. Slava Maicii Domnului ............................................................................................ 28
6. Fecioara Odighitria (Îndrumătoarea, Călăuzitoarea) ................................................... 29
7. Pomenirea icoanei Maicii Domnului din Koloch. ....................................................... 30
8. Icoana Maicii Domnului "Potirul Nesecat" ................................................................. 30
V. Concluzii ....................................................................................................................... 31
Bibliografie .......................................................................................................................... 32

3
I. Icoana ca taină a vederii duhovnicești

1. Fundamentul hristologic al icoanei

La sfârşitul secolului al VII-lea, înaintea izbucnirii iconoclasmului, Episcopul Ioan al


Tesalonicului a recurs la temeiul hristologic al icoanei în polemica sa cu păgânii. Tot pe
argumentul hristologic a fundamentat şi Sfântul Gherman Patriahul Constantinopolului
existenţa icoanei în epistolele sale către episcopii iconoclaşti.
Sfântului Vasile cel Mare, Sinodul VII afirmă că: „cinstea arătată icoanei trece asupra
Prototipului iar cel ce venerează icoana venerează persoana pe care o înfăţişează”.
Fundamentul hristologic al icoanei este Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Întruparea, la
rândul ei, este susţinută şi probată prin icoană. Icoana este un garant al realităţii Întrupării
Fiului lui Dumnezeu. De aceea, în ochii Bisericii, negarea icoanei lui Hristos echivaleză cu
negarea Întrupării sale, cu negarea întregii iconomii a mântuirii noastre. Când Biserica apără
imaginile sacre, ea nu apără doar rostul lor didactic sau estetic, ci însăşi temelia credinţei.
Sfântul Teodor Studitul socoteşte că a nega lui Hristos puterea de a fi zugrăvit în icoană,
înseamnă a nega toate însuşirile lui trupeşti, deci a cădea în dochetism.
Icoana este dovada că Fiul lui Dumnezeu şi-a făcut cu adevărat propiul său trupul nostru
omenesc:
Teodor Studitul: „Oare nu a fost om cel mai presus de om, arătându-se în înfăţişarea noastră?
Nu a avut trup, căzând sub atingere şi culoare, adică sub calitate şi cantitate, cărora le urmează
poziţia spaţială şi prelungirea temporală? Nu le înţelege pe acestea ca însuşiri ale circumscrierii
cel ce ştie să judece cât de puţin? Cum, deci, nu poate fi circumscris asemenea oamenilor? Nu
rezultă din punct o linie? Nu rezultă din linie o figură, întâi triunghiul, apoi celelalte figuri?
Nu se formează din figuri diferite faţa şi aceasta înfăţişată în icoană nu mărturiseşte că este
Hristos, că este om? A fost Hristos fără chip? Dar Apostolul declară că a luat chip de rob
(Filipeni 2, 9). Și tu îl declari fără chip? (...) Însuşirile omenităţii lui Hristos sunt corporalitatea,
vizibilitatea, circumscrierea, schimbabilitatea, pătimirea şi toate celelalte câte sunt pe lângă
acestea în orice om. Ai suprimat sau prefăcut una din cele spuse, de pildă circumscrierea?
Hristos va fi după omenitate, precum necircumscris, aşa şi necorporal şi invizibil”
(Respingerea poemelor iconomahilor, P.G. 99). Acuzaţia iconoclastă de idolatrie se izbeşte de
o teologie elaborată şi clar formulată.
Icoana este imaginea unei Persoane divine întrupate care transmite trăsăturile Fiului lui
Dumnezeu venit în trup, devenit vizibil, reprezentabil. Argumentul de căpetenie al
iconoclaştilor, luat de la Eusebiu de Cezareea, este că Hristos a avut însuşirea circumscrierii
până la moarte, dar n-a mai avut-o după aceea. După Eusebiu, Hristos cel transfigurat rupe
toate limitele trupului omenesc şi pământesc. Împăratul Constantin al V-lea Copronimul a
reluat aceeaşi idee atunci când a spus despre trupul transfigurat al lui Hristos că S-a făcut nu
numai netrecător, ci şi „necircumscris”.
Sfântul Teodor aduce ca dovadă că Hristos a rămas circumscris ca om după moarte,
cuvintele Lui: „Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu însumi sunt; pipăţi-Mă şi vedeţi”
(Luca 24, 39).
El n-a pierdut prin înviere însuşirile firii omeneşti. De ce ar mai fi poruncit, în acest caz,
să fie pipăit ca având carne şi oase? Iconomahii afirmau că Hristos n-a mai avut după înviere
carnea şi oasele ca noi. Sfântul Teodor respinge afirmaţia lor că membrele lui Hristos de după

4
înviere sunt numai nişte simboluri ale unor lucrări. Acesta este cazul numai la Dumnezeu
neîntrupat, zice el.
„Circumscris” înseamnă, după Sfântul Teodor Studitul, organizat, fiind constituit din
membre şi ca atare e văzut, iar după el, tot ce se vede este circumscris. De aceea subliniază că,
dacă Hristos s-a arătat după înviere, „era circumscris. Căci tot ceea ce cade sub vedere, cade
şi sub circumscriere”.
Icoana indicându-ne pe Hristos ca circumscris nu exclude necircumscrierea Lui, ci
dimpotrivă, ne-o sugerează ca alcătuind cealaltă latură a Lui, aşa cum chipul unui om, deşi îi
redă numai trupul, nu implică o separare a trupului de suflet, ci dimpotrivă.
Sinodul VII Ecumenic se exprimă astfel: „Ei (iconomahii) au flecărit că în icoană se
circumscrie împreună cu firea omenească şi firea dumnezeiască. Prin aceasta şi-au ieşit din
raţiune, fiind predaţi unei cugetări netrebnice. Căci Petru şi Pavel, fiind pictaţi, se văd, dar
sufletele lor nu sunt de faţă în icoană. Pentru că, nici când e de faţă trupul lui Petru, nu vede
cineva sufletul lui” (Mansi, XIII).
Creştinismul a afirmat cu putere păstrarea veşnică a trupului lui Hristos şi, prin aceasta,
şi a trupurilor noastre. Prin aceasta afirmă păstrarea formei lui umane şi personale.
Patriahul Nechifor al Constantinopolului spune în acest sens: „Precum s-a arătat, nu s-a
prefăcut nici la înviere. Iar înălţarea la cer s-a făcut şi ea cu trupul şi arhidiaconul Ştefan a
văzut slava ieşind din chipul omenesc al Domnului”.
Sinodul VII Ecumenic citează dintr-o epistolă a Sfântului Chiril din Alexandria
următoarele: „Iar după înviere a rămas acelaşi trup care a pătimit, dar nu mai are slăbiciunile
omeneşti în sine. Căci nu mai spunem că suferă de foame, că e supus oboselii, sau suportă
altceva din aceasta, ci este nestricăcios” (Mansi, XIII). Arta sacră ortodoxă este expresia
vizuală a dogmei transfigurării. Pe Dumnezeu-Omul îl reprezentăm întru toate asemenea nouă
afară de păcat.
Iconomahii aveau concepţia maniheică a neputinţei transfigurării trupului încă din timpul
vieţii pământeşti. Acest lucru îl aplicau şi la natura umană din Persoana lui Hristos. Patriarhul
Gherman: „În icoane înfăţişăm trupul cel sfânt al Domnului”. Părinţii Sinodului VII Ecumenic
arată această calitate în felul următor: „Deşi Biserica Sobornicească reprezintă pictural forma
umană a lui Hristos, ea nu îi desparte trupul de dumnezeirea cu care s-a unit (...). Atunci când
facem icoana Domnului mărturisim trupul Său îndumnezeit şi nu recunoaştem în icoană nimic
altceva decât o imagine care seamănă cu Prototipul. Iată de ce icoana îi primeşte numele”
(Sesiunea a VI-a, Mansi, XIII).
Sfântul Teodor Studitul explică la rândul lui această realitate astfel: „Reprezentarea lui
Hristos nu stă în imitarea unui om stricăcios (Apostolul porunceşte să nu fie), ci în asemănarea
cu omul nestricăcios, aşa cum o spusese El însuşi înainte, tocmai nestricăcios (...), fiindcă El
nu este un om oarecare, ci Dumnezeu făcut Om” (Şapte capitole împotriva iconoclaştilor, 1).
Sfântul Ioan Damaschin :„ci S-a făcut om în chip substanţial şi real - a locuit pe pământ,
a petrecut cu oamenii, a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat, S-a înălţat şi toate
acestea s-au întâmplat în chip real şi a fost văzut de oameni; deci când s-au făcut acestea, s-a
înfăţişat în icoană chipul lui spre a ne aduce aminte de El şi spre a căpăta învăţături noi, care
n-am fost de faţă atunci, pentru ca fără să fi văzut, dar auzind şi crezând, să avem parte de
fericirea Domnului”1.

1
Sf. Ioan Damaschin, ”Dogmatica” , pag. 177

5
2. Conținutul dogmatic al chipului iconografic

Vechiul Testament care ţine în mâna stângă sulul cu proorocia, iar cu mâna dreaptă arată
la steaua zugrăvită deasupra capului Maicii Domnului. Pe capul Maicii Domnului se află un
detaliu al „acoperământului” care s-a păstrat în iconografia ortodoxă până în ziua de azi. Acest
chip este în acelaşi timp şi simbolic şi istoric. Conform Tradiţiei, sunt trei icoane ale Maicii
Domnului pictate de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca după Pogorârea Sfântului Duh:
Maica Domnului Odighitria sau Îndrumătoarea, Maica Domnului Eleusa sau Mângâietoarea
și Maica Domnului Oranta sau Rugătoarea.
Analizând primele icoane ale Maicii Domnului observăm faptul că Biserica, încă de la
început, a cultivat o „limbă” artistică, care să exprime același adevăr ca și limba vorbită. Limba
picturii trebuia să fie deosebit de limpede şi precisă. Pentru a reda realitatea lumii duhovniceşti,
nevăzută pentru ochii trupeşti, era nevoie nu de chipuri şterse, ci de chipuri precise şi
amănunţite, aşa cum Sfinţii Părinţi, când vorbesc de lumea duhovnicească, folosesc expresii
cu deosebire limpezi şi precise. Această limbă, ca şi expresiile teologice ale învăţăturii
Bisericii s-au precizat, s-au extins şi s-au desăvârşit din ce în ce mai mult în condiţiile istorice
ale vieţii ei2.
Simplitatea în expresie constituie pătrunderea în esenţa însăşi. Mijlocul de concentrare
a expresivităţii vieţii duhovniceşti în figurile sfinţilor îl constituiau ochii. în ei se exprima, în
chip simbolic, puterea neobişnuită şi stăpânirea duhului asupra trupului.
Biserica a precizat învăţătura sa despre conţinutul dogmatic al chipului iconografic la
692 la Sinodul Trulan. Din cele trei canoane care se referă la sfintele icoane, important este
canonul 82: „Pe unele reprezentări se află, fiind indicat cu degetul de Sf. Ioan
înaintemergătorul, un miel, care este primit în chipul harului prin Lege, indicându-ne pe
adevăratul Miel, Hristos Dumnezeul nostru. Socotind vechile chipuri şi reprezentări ca semne
şi prezicătoare ale adevărului, transmise Bisericii, noi socotim harul şi adevărul, primindu-le
ca împlinire a Legii. Pentru aceasta, poruncim ca de acum înainte şi toate înfăţişările pentru
ochi să fie săvârşite şi reprezentate pe icoane astfel: în locul vechiului miel, să fie reprezentat
Mielul în chip omenesc. Care a însumat păcatele lumii, Hristos Dumnezeul nostru, pentru ca
prin umilirea Lui să fie înţeleasă înălţimea Cuvântului lui Dumnezeu şi să aducă aminte
vieţuirea Lui în trup, Patimile şi moartea Lui mântuitoare”3.
Canoanele de la acest sinod prevedeau că „înfăţişarea” Domnului Iisus Hristos prin
simbolul mielului vechi-testamentar trebuia înlocuită; pe icoane chipul Mântuitorului Hristos
trebuie să fie „după înfăţişarea omului”. însă Hristos nu este numai Om, ci este şi Dumnezeu.
De aceea, în înfăţişarea lui Hristos ca Dumnezeu-Om trebuie să fie subliniată şi evidenţiată
esenţa Lui dumnezeiască, ceea ce este posibil prin mijlocirea simbolurilor.
Pentru a fi limpede baza istorica a acestui canon, trebuie anumit faptul ca Sinodul Trulan
a constituit desăvârşirea Sinoadelor Ecumenice al V-lea şi al Vl-lea, care au condamnat
monofizitismul şi monotelismul. Sfinţii Pârinţi ai acestor Sinoade au definit limpede şi precis
învăţătură dogmatică a Bisericii despre întruparea lui Dumnezeu. însă nu era suficient.
adevărul trebuia să fie arătat; şi de aceea canonul 82 al Sinodului Trulan precizează această

2
Leonid Uspensky, ”Teologia icoanei”, p. 52
3
Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 143

6
sarcină pentru arta iconografică a Bisericii: ”prezentarea să fie înfăţişată desăvârşită pentru
ochii tuturor”.
În acest fel, canonul 82 al Sinodului Trulan subliniază importanţa realismului istoric în
iconografie, dar totodată nu exclude simbolica iconografică, drept mijloc sau manieiă de
exprimare a înaltei realităţi duhovniceşti. Acest canon propune principiul canonului
iconografic drept criteriu cunoscut, cane precizează corespondenţa icoanei cu Sfânta Scriptură.
în legătură cu Sfânta Fecioară, se poate spune că, după cum pentru sistematizarea şi fixarea
oficială a învăţăturii creştine, un rol important l-a avut, paradoxal, apariţia ereziilor, tot astfel
acestea au dus la dezvoltarea iconografiei ca limbaj vizual pentru mesajul evanghelic ca formă
de întărire a sistemului imunitar al organismului Bisericii. Observăm, aşadar, că după Sinodul
I Ecumenic (325) din Constantinopol, în care este apărată învăţătura despre dumnezeirea lui
Hristos, în icoanele care-L reprezintă pe Hristos Pantocrator, de ambele părţi ale aureolei
capului vor fi aşezate literele α şi Ω, simboluri ale dumnezeirii Lui (Apocalipsa 22,13).. Cei
dintâi iconari au un voi deosebit de important în susţinerea artei mariale, văzând în aceasta o
Evanghelie tăcută care se adresează, deopotrivă, omului simplu sau teologului cărturar. Sfântul
Vasile, Sfântul Grigorieal Nyssei, sfântul Nil Sinaitul sunt câţiva dintre Părinţii care au scris
în favoarea sfintelor icoane. Legătura artei bisericeşti cu dogma despre întruparea lui
Dumnezeu s-a manifestat, într-o formă strălucită, în istoria icoanei bizantine autentice. între
toate argumentele pe care le-au înfăţişat teologii bizantini, chiar de la început, cel mai
important a fost acela că înfăţişarea lui Hristos pe icoane serveşte drept garanţie a veridicităţii
întrupării Sale, iar cinstirea sfintelor icoane serveşte drept garanţie a credinţei în întruparea
Lui reală, nu părelnică (dochetism).
De vreme ce Fiul lui Dumnezeu a devenit Om adevărat, atunci El poate fi şi zugrăvit ca
om. A nu fi de acord cu aceasta este egal cu tăgăduirea realităţii întrupării înseşi şi, ca urmare,
ascunde în sine primejdia pentru credinţa dreaptă în răscumpărare şi mântuire. Lupta pentru
cinstirea sfintelor icoane a fost, în acelaşi timp, şi luptă pentru apărarea dogmei principale a
învăţăturii de credinţă creştină - dogma întrupării lui Dumnezeu4.
În Maica Domnului, milostivirea lui Dumnezeu devine apropiată omului. Instrument al
întrupării, ea este şi legătura lui Dumnezeu cu suferinţele omenirii. Dar în vechile icoane,
iubirea Maicii pentru oameni apărea ca o consecinţă a adevărului dogmatic. In icoanele mai
târzii, acest aspect dogmatic lasă locul rolului matern al Maicii Domnului, aşa cum ne arată şi
denumirile lor: „Bucuria tuturor celor necăjiţi”, „Vindecătoarea durerii”, „Apărătoarea celor
păcătoşi” etc.
”Fecioara în slavă” are în comun cu arta egipteana, greacă şi romană frontalitatea
zeităţilor acestora. De asemenea, şi atitudinea, gesturile şi trăsăturile sale ţin de sculptura
antică. Dar, schiţată deja în catacombe în reprezentările închinării Magilor, ea exprimă, după
Sinodul din Efes, o idee esențialmente teologică: dogma întrupării Fiului lui Dumnezeu din
Fecioară. începând din acea epocă, ea se impune în decoraţia absidelor, unde tronează ca o
suverana, cu toate onorurile cuvenite unei împărătesc. Sfântul Ioan Damaschin pare să fi avut
în faţa ochilor această imagine.
Multe icoane de la sfârşitul Evului Mediu sunt mai curând nişte tratate de teologie.
Aceste icoane, în loc să facă prezent un personaj, fac să apară, printr-o serie de semne, ideile,

4
Pr. Prof. Dr. Ştefan C. Alexe, ”Sensul icoanei la Sfântul Ioan Damaschin şi Sinodul VII Ecumenic (Niceea 787)”, în
„Ortodoxia”, anul (1987), nr. 4, p. 23-24.

7
conţinutul dogmatic. Nu au scopul de a crea un loc de dialog în rugăciune, ci de a aprofunda
cunoaşterea unor adevăruri mai curând abstracte şi greu de conciliat, cum ar fi pururea fecioria
Maicii Domnului şi maternitatea dumnezeiască. Dar este oare simbolul apt să cuprindă taina?
Cu toată îmbogăţirea intelectuală pe care o produce, rămâne totuşi un limbaj omenesc, adică
limitat.
Tradiţia Bisericii spune că Sfântul Evanghelist Luca, după ce a făcut prima icoană a
Maicii Domnului, i-a arătat-o acesteia şi Fecioara Maria a atestat exactitatea asemănării.
Astfel, Maica Domnului este cunoscută şi percepută cai întruchipare a perfecţiunii fizice şi
morale, deoarece în pântecele ei s-a întrupat Mântuitorul lumii. În reprezentarea în icoană s-a
urmărit să se transpună frumuseţea şi perfecţiunea fizică a Fecioarei Maria. De aceea chipul
tradiţional al Maicii în Sfintele icoane este astfel: o linie fină a feţei, ochii mari, migdalaţi, cu
orbitele întunecate, exprimând blândeţe şi bunătate. Nasul est drept şi îngust, urechile abia
perceptibile, buzele subţiri şi bărbia deosebit de fină. Privirea blândă a chipului Maicii
Domnului este îndreptată spre privitor. Capul este acoperit cu tradiţionala mahramă iudaică.
Veşmintele sunt de culoare închisă, combinată şi variind: fie de culoare albastră, simbolul
fecioriei dar şi al umanităţii Maicii Domnului, fie purpurie (roşu închis) - simbolul regalităţii
dar şi al sfinţeniei. Pe capul şi pe umerii Maicii Domnului sunt pictate trei steluţe, acestea
simbolizând fecioria Maicii Domnului înainte de naştere, în timpul naşterii şi după naştere. În
braţe, pe partea stângă, Fecioara Maria ţine în braţe pe dumnezeiescul Prunc, pe Mântuitorul
Iisus Hristos. În unele icoane Fecioara Maria ţine dumnezeiescul Prunc în dreptul pieptului.
Chipul Pruncului este deja al Domnului. Fruntea este mare, sprâncenele accentuate, dând
fermitate privirii. Privirea Pruncului este îndreptată fie spre Maica Sa, fie spre privitor.
Veşmântul Domnului este purpuriu (roşu închis), simbolul regalităţii. Cu mâna dreaptă
Domnul binecuvintează şi în mâna stângă ţine un papirus, simbolul Evangheliei Sale. Foarte
rar, mai târziu, Maica Domnului este pictată singură, în chip de orantă (rugătoare), stând în
picioare, fără a avea în braţe pe Mântuitorul, sau ca Maică îndurerată, având ochii înlăcrimați.
Icoanele Maicii Domnului zugrăvite de Sfântul Evanghelist Luca s-au păstrat la Ierusalim.5

II. Icoana Maicii Domnului în cultul Bisericii

1. Iconografia marială și rugăciunea

Fiecare credincios practicant al Bisericii ştie că rugăciunea este începutul oricărui bine şi
pricina mântuirii, adică a vieţii veşnice. Rugăciunea este izvorâtoarea oricărei virtuţi şi dreptăţi
a omului trăitor pe acest pământ. Este cu neputinţă omului să stea de vorbă cu Dumnezeu fără
lucrarea Duhului, harul trebuie să fie de faţă, să ne ajute în sfintele noastre nevoinţe şi aşa să
intre, să ne plece genunchii noştri, să ne rugăm şi să cerem. Pentru că a sta de vorbă cu
Dumnezeu e mai mult decât a sta de vorbă cu oamenii, de aceea trebuie să vină harul.
Orice icoană este ca o hartă care ne indică locul unei țări, sau a unui anumit punct. Avem
în fața noastră închipuite țări, mări și continente. Putem să privim pe hartă un anumit punct,
să-l localizăm, să stabilim rapoarte față de alte puncte asemănătoare. La fel este și cu icoana.
Privind imaginea reprezentată ne ducem cu gândul la ceea ce sugerează icoana, fără a confunda

5
Preot dr. Achim Sărăşan - „Viaţa şi cinstirea Maicii Domnului“, p. 237-238

8
materialul sau culorile cu reprezentarea în sine. Ne închinăm sfântului iar nu materiei din care
e făcută icoana. Știm că Sfântul Ioan Botezătorul este în fața noastră, ne închinăm lui și îi
cerem ajutorul. Icoana ușurează acest parcurs al nostru către Dumnezeu.
Numele liturgice ale Fecioarei exprimă atingerea plinătăţii: „cheia împărăţiei” „uşă
cerească”, „cer”, „biserici a lui Dumnezeu”, „cea care a stricat îngrăditura păcatului”
(dogmatica glasului întâi). Lumea a fost făcută în vederea îndumnezeiţii făpturii, şi în Fecioara
acest destin universal este dinainte-împlinit, ea este însăşi prefigurarea lui arhetipală. În
cântările sale dogmatice, Biserica accentuează cu putere această menire universală a Maicii
Domnului: "uşa mântuirii", "dumnezeiasca intrare a celor ce se mântuiesc" şi textele liturgice
revin mereu şi interpretează faptul că în trupul ei cel dăruit de Hristos toţi oamenii au devenit
părtaşi la firea dumnezeiască a Cuvântului6.
Legătura creată prin rugăciune între Fecioara Maria şi credincios este exprimată prin
trăirile interioare pe care ea le-a experimentat de-a lungul vieţii. Natura sa umană mult
încercată de suferinţa de a-şi vedea Fiul contestat, hulit, umilit şi în final ucis pe cruce, „au
făcut-o în mod unic ascultătoare a rugăciunilor păcătoşilor în calitate de mediatrix — nu
mediatoare a harului care îndreptăţeşte a lui Hristos, ci a celorlalte haruri şi binecuvântări...”7.
Din punct de vedere al simbolisticii colective spunem că icoana are funcţie de identificare.
Contemplarea icoanei ne ajută să recunoaştem două elemente definitorii ale Maicii Domnului
— blândeţea şi iubirea. Asemeni unei ferestre, icoana permite mulţimii de credincioşi să-şi
reprezinte vizual credinţa. Funcţia spirituală a icoanei atrage atenţia asupra prezenţei diiinului
în timpul exprimării religioase a omului. Numărul marc de icoane făcătoare de minuni ale
Fecioarei Maria stau mărturie în acest sens. Semnificaţia colectivă a miracolelor acestor icoane
arc un puternic ecou în dimensiunea spirituală a vieţii şi ele pot produce mutaţii importante la
nivel individual.8 Înfăţişarea sa iconică emană blândeţe. Blândeţea se imprimă în memoria
vizuală a mentalului colectiv şi devine trăsătura esenţială a charismei Sfintei Fecioare. In
aceeaşi măsură de pe chipul Maicii Domului transpare iubire. Frumuseţea artei iconice
surprinde privirea plină de iubire specifică doar mamei pentru copilul ei (v. icoanele Maica cu
Pruncul lisus). Autoritatea ei personală se face vizibilă în calităţi care în mod obişnuit nu sunt
asociate cu forţa charismatică asupra mulţimii. Personalitatea Sfintei Fecioare transmite
magnetism mai mult decât autoritate. Icoana tematică a Acoperământului Maicii Domnului
este plină de semnificaţii la nivel colectiv. Atitudinea generală a mulţimii este una de smerenie.
Toţi cei prezenţi privesc rugător către Maica Domnului în aşteptare, iar expresia corpului
sugerează o atitudine plină de speranţă. Reprezentată singură, purtând Sfântul Acoperământ
pe braţe, sau înconjurată de un grup eterogen de credincioşi, icoana subliniază o altă însuşire
esenţială a identităţii marianice: purtana de grijă, ocrotirea. Această calitate le întregeşte pe
celelalte două.9

2. Reprezentări ale Maicii Domnului în Biserică

Icoana a avut de străbătut un drum lung până să ajungă în forma pe care o cunoaşte astăzi,

6
Paul EVDOCHMOV, ”Arta icoanei. O teologie a frumuseţii”, p. 221.
7
Jaroslav PELIKAN - ”Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei”, p. 187.
8
Paul EVDOCHMOV, Op. cit., p. 158.
9
Felicia Cordoneanu, ”Condiția socială a femeii în ortodoxia contemporană românească”, p. 59-60

9
trecând prin mai multe etape şi prin contexte istorice complexe, elaborându-şi limbajul
dogmatico-estetic odată cu dezvoltarea unei forme sistematizate a mesajului evanghelic al
Bisericii, ca expresie complementară a acesteia. Având în vedere legăturile fireşti pe care le
are creştinismul primar cu Legea Vechiului Testament, care în epoca apostolică sunt mult mai
evidente, întrucât foarte mulţi dintre primii creştini, ştim, proveneau din mediul iudaic, se
poate presupune o anumită reticentă Bisericii primare fată de reprezentări, in general pe de altă
parte lipsa unei forme structurate a învăţăturii Bisericii face mai ușor de înţeles de ce în
contextul veacului apostolic și în perioada imediat următoare nu a existat un cult și o răspândire
a icoanei în formele pe care le avem astăzi.10
Cea mai veche reprezentare a Maicii Domnului, cunoscută nouă, se află în catacomba
Sfânta Priscila din Roma şi este socotită ca aparţinând veacului al II-lea. După formă, această
reprezentare este încă pur elenistă, dar se întâlneşte în ea şi limba simbolului: pentru a arăta că
femeia zugrăvită este Maica Domnului, alături de ea este zugrăvit un prooroc din Vechiul
Testament care ţine în mâna stângă sulul cu proorocia, iar cu mâna dreaptă arată la steaua
zugrăvită deasupra capului Maicii Domnului. Pe capul Maicii Domnului se află un detaliu al
„acoperământului” care s-a păstrat în iconografia ortodoxă până în ziua de azi. Acest chip este
în acelaşi timp şi simbolic şi istoric. Conform Tradiţiei, sunt trei icoane ale Maicii Domnului
pictate de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca după Pogorârea Sfântului Duh: Maica
Domnului Odighitria sau „îndrumătoarea” Maica Domnului Eleusa sau Mângăietoarea şi
Maica Domnului Oranta sau Rugătoarea.
Analizându-le în câteva rânduri observăm faptul că Biserica, încă de la început, a cultivat
o „limbă” artistică, care să exprime acelaşi adevăr ca şi limba vorbită. Limba picturii trebuia
să fie deosebit de limpede şi precisă. Pentru a reda realitatea lumii duhovniceşti, nevăzută
pentru ochii trupeşti, era nevoie nu de chipuri şterse, ci de chipuri precise şi amănunţite, aşa
cum Sfinţii Părinţi, când vorbesc de lumea duhovnicească, folosesc expresii cu deosebire
limpezi şi precise. Această limbă, ca şi expresiile teologice ale învăţăturii Bisericii s-au
precizat, s-au extins şi s-au desăvârşit din ce în ce mai mult în condiţiile istorice ale vieţii ei.11
Reprezentările Maicii Domnului au cunoscut o mare înflorire după Sinodul din Efes (431)
care a proclamat-o Născătoare de Dumnezeu, dar existau şi înainte de acesta. Deşi mărturiile
directe sunt rare, iar operele ajunse pană la noi şi mai rare, se ştie că în timpul lui Constantin
cel Mare arienii au ars la Constan-tinopol o icoană a Maicii Domnului. Viaţa Sfântului Vasile
de Helladius menţionează icoana Fecioarei şi relatează cum l-a însărcinat ea pe Sfântul
Mercurie să-l dea pieirii pe Iulian Apostatul.
Primele imagini care ne-au parvenit sunt picturile din catacombe, din secolul al III-lea
(catacombele Domitillei şi Priscillei). Imaginile mariale sunt aşadar subordonate temelor
hristologice, ceea ce nu este de mirare: aşa cum Mariologia s-a dezvoltat pornind de la
Hristologie, tot aşa iconografia Măriei depinde de iconografia lui Hristos.

3. Originile imaginilor Mariei

Picturile din catacombe aparţin stilului narativ spontan şi realist de la sfârşitul Antichităţii.

10
Fecioara Maria, prototip al vieţii duhovniceşti. Tâlcuire a operei Sfântului Irineu de Lyon, p. 241
11
Pr. Adrian Lucian Dinu, ”Fecioara Maria, prototip al vieţii duhovniceşti. Tâlcuire a operei Sfântului Irineu de Lyon”, p.
228

10
Acest stil se va menţine încă multe secole în ilustraţiile manuscriselor Evului Mediu. Se poate
presupune că primele imagini ale Fecioarei erau pictate în acest stil şi erau, deci, mai
portretistice. Dar curând avea să se facă simţită o tendinţă care plasa aceste imagini în afara
timpului şi spaţiului, eliberându-le de contextul narativ, pentru a înfăţişa prezenţa
transcendentală a personajului. Totuşi, aceste două moduri de a concepe arta figurativă nu se
exclud. Ele subzistă în arta bizantină, căci corespund ce1or două funcţii ale acesteia: prima
este cea de „a înfaţişa“ episoadele vieţi lui Hristos, de a le descrie în detaliu. A doua constă în
a o izola pe Maria ca personaj, pentru a fixa trăsăturile imaterialului pe reprezentări materiale.
Astfel, în arta Antichităţii s-a ivit o mutaţie profundă. Rezultatul acestei mutaţii este arta
icoanei, rod al unei schematizări a subiectelor şi a formelor; cerută de caracterul suprafiresc
al adevărurilor de credinţă.
Asemenea simbolurilor din catacombe, şi tehnica acelor picturi, şi temele imaginilor
mariale îşi au originea în arta epocii. Reprezentarea Maicii cu Pruncul său a fost imaginată la
fel şi de către artiştii de la sfârşitul Antichităţii, şi de cei din Evul Mediu timpuriu. Chiar dacă
atitudinile lor par fireşti şi spontane, ele vestesc deja tipurile iconografice ale Fecioarei cu
Pruncul: pe o stelă funerară din Aquileea, o mamă, văzută din faţă, îşi ţine pruncul în braţe;
pe diferite medalii romane, împărăteasa îşi îmbrăţişează afectuos propriii săi copii sau pe cei
din orfelinatele a căror patroană este1; la Viena, într-o miniatură din manuscrisul Facerii, o
doică poartă in braţe copilul lui Putifar — pentru a nu cita decât câteva exemple. Iar Andre
Grabar conchide: „Este vorba, desigur, de imaginile altor mame, dar prin aceste imagini de la
sfârşitul Antichităţii (secolele II-III), oricare ar fi mamele înfăţişate, ne dăm seama că
imaginile realiste iniţiale ale Fecioarei cu Pruncul erau asemănătoare".
Icoanele se leagă, deci, de modele de la sfârşitul Antichităţii; dar aceste modele au slujit
în două feluri diferite. Pe de o parte, iconografia bizantină a păstrat motivele descriptive pentru
ciclurile narative, pe de altă parte, a reţinut şi izolat câteva motive caracteristice, supunându-
le însă ideilor „noii credinţe”.
Nimic nu ne indică momentul în care a început acest proces. Trebuie să presupunem astfel
că procesul de creare a tipurilor monologice este contemporan cu prima etapă de dezvoltare a
cultului Maicii Domnului, în secolele IV-V, fiind expresia acestui cult. Acestei epoci trebuie
să i se atribuie vechile modele care se află la originea renumitelor icoane din Evul Mediu.
Chiar dacă procesul de creare a tipurilor mariologice este dificil de precizat din punct de
vedere istoric, în schimb, este limpede că principiile sunt cele care comandă atât această
evoluţie cât şi apariţia noilor tipuri.
Atunci când, după Sinodul din Efes, numărul icoanelor creşte, ele tind să exprime măreţia
Maicii Domnului, ceea ce are ca efect un aspect tot mai hieratic, care va caracteriza arta
bizantină din toate ţările şi din toate şcolile. într-adevăr, tainele credinţei şi dogmele veşnice
tind să se sustragă modelor şi gustului timpului, exprimându-se în forme stabile, ca pentru a
semnifica cele imuabile, cele nepieritoare. Aşa încât se constată că, începând din secolul al Vl-
lea, hieratismul se impune şi se fixează în „tipurile" de icoane care reflectă diferitele aspecte
principale ale teologiei mariale.
Aspectul teologic: Fecioara Maria este înainte de toate Theotokos (Kyriotissa). Acest titlu
este înscris pe fiecare icoană a Maicii Domnului pentru a arăta rolul său în istoria mântuirii.
Ea este Maica Fiului lui Dumnezeu, şi totul este folosit pentru a-i exprima măreţia. Aspectul
duhovnicesc se manifestă într-un alt tip de icoană care evocă rolul Maicii Domnului ca
mijlocitoare pentru oameni, şi anume tipul „Orantei cu braţele întinse".

11
Aceste două aspecte sunt prezente în fiecare icoană a „Panaghiei", a Preasfintei. Ele
alcătuiesc cei doi poli între care se înscriu celelalte subiecte ale numeroaselor tipuri
posterioare, precum şi diversitatea stilurilor pe care arta bizantină o înregistrează de-a lungul
evoluţiei sale multiseculare.

III. Iconografia marială în erminia picturii bizanzine12

1. Buna-Vestire

Icoana Bunei-Vestiri în erminia picturii bizantine este redată astfel: Case şi Prea
Sfânta Fecioară stând înaintea unui scaun, cu capul puţintel plecat, și cu o mână ţinând mătase
înfăşurată pe un fus, iar mâna dreaptă având-o întinsă către îngerul (Gavriil), care, stând
înaintea ei, cu dreapta o binecuvântează, iar cu stânga ţine |un toiag sau un crin. Şi deasupra
casei este cerul, şi din cer vine jos Sfântul Duh cu o rază peste capul Prea Sfintei Fecioare.
2. Iosif văzând-o îngreuiată pe Născătoarea de Dumnezeu

Icoana aceasta în erminia picturii bizantine este redată astfel: Case, şi Prea Sfânta
Fecioara îngreuiată (stând uimită), şi înaintea ei Iosif, rezemându-se cu o mână pe toiag, şi pe
cealaltă având-o întinsă către dânsa, o priveşte cu chip îngrozit.
3. Întâlnirea Născătoarei de Dumnezeu cu Elisabeta

Casă şi înlăuntru Născătoarea de Dumnezeu cu Elisabeta, sărutându-se una cu alta; și în


cealaltă parte losif vorbind cu Zaharia; şi dinapoia lor un copil, având pe umăr un toiag cu o
coşniţă atârnată în vârf; şi de altă parte o iesle, la care mănâncă un asin legat.
4. Naşterea lui Hristos

Nu putem separa naşterea lui Hristos de Maica Sa. Iată cum e descrisă această scenă:
Peşterea şi într-însa, la partea cea dreaptă, Născătoarea de Dumnezeu îngenunchiată, punând
în iesle pe Hristos înfăşat ca un prunc; şi Iosif îngenunchiat de-a stânga, avându-şi mâinile
încrucişate la piept. Şi dinapoia ieslei un bou şi un asin, uitându-se la Hristos. Şi dinapoia Prea
Sfintei Fecioare şi a lui Iosif, păstorii ţinând toiege şi uitându-se cu mirare la Hristos; şi
dinafară de peşteră, (mai spre munte), oi multe şi păstori lângă ele, unul zicând cu fluierul, şi
alţii uitându-se în sus cu frică; şi deasupra lor un înger îi binecuvântează şi le vesteşte naşterea
lui Hristos. Și deasupra peşterii, prin nori, mulţime de îngeri, ţinând hârtii, zic: ,,Slavă întru
cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Şi steaua (pe cer), în
mijlocul lor, desupra peşterii, având rază mare care se coboară în jos până la capul lui Hristos.
Şi dinspre cealaltă parte, după un colţ de munte, ivindu-se trei magi cu îmbrăcăminte
împărătească, cu coroane în cap, călări pe cai ţinând daruri în mâini şi arătându-şi steaua unul
altuia. (Când se pictează şi cele două femei care spală pruncul, una este moaşa Zelemi, alta
Salomeea).

12
Din „Erminia picturii bizantine” – Dionisie din Furna, Bucureşti, Editura Sophia, 2000

12
5. Adormirea Maicii Domnului

Această icoană este descrisă foarte detailat: Casă şi în mijloc Prea Sfânta Fecioară
zăcând fără suflare, întinsă pe pat, cu mâinile strânse la piept în chipul crucii. Şi de o parte şi
alta a patului, sfeşnice cu făclii aprinse. Şi înaintea patului un evreu [anume Iefonias], cu
mâinile tăiate şi spânzurate de pat, iar înaintea lui un înger cu sabia goală. Şi la picioarele ei
apostolul Petru tămâind cu cădelniţă, iar la capul ei apostolul Pavel şi Ioan Teologul, sărutând-
o, și împrejur ceilalţi apostoli şi sfinţi ierarhi: Dionisie Areopagitul, Ierotei şi Timotei ţinând
în mâini Evanghelii; şi femei plângând. Şi deasupra ei Hristos, cu haine albe ţinând sufletul ei
(ca un prunc înfăşat) în braţele Lui. Şi împrejurul Lui lumină multă şi mulţime de îngeri. Şi
sus în văzduh, iarăşi cei doisprezece apostoli venind pi nori (de la marginile lumii). Şi la
dreapta casei, Ioan Damaschin, ţinând o hârtie zice: „După vrednicie, ca pe un suflet, te-a
primit pe tine cerul.” Şi la marginea de la stânga casei, Cosma Melodul, ţinând în mână o
hârtie, zice: „Femeie muritoare pe tine, cea mai presus de fire a lui Dumnezeu Maică ştiindu-
te“.
6. Zămislirea Născătoarei de Dumnezeu-Om

Case şi gradină cu multe feluri de copaci şi în mijioc sfânta Ana rugându-se şi un înger
(zburând) deasupra ei o binecuvântează. Şi din afară de grădină, pe un munte, Ioachim,
rugându-se, şi un înger de asemeni şi pe el îl binecuvântează.
7. Nașterea Maicii Domnului

Casă şi sfânta Ana culcată pe un pat sub plapumă, rezemându-se pe perne, şi două fete
o ţin de la spate, şi înaintea ei o altă fată o apără [făcându-i vânt] cu apărătoarea. Şi iarăşi alte
fete, ţinând în mâini (vase) cu bucate, ies afară pe uşă; şi din josul ei, alte fete, şezând, spală
prunca într-un lighean, iar altă fată leagănă prunca, care este [culcată] în leagăn.
8. Preoţii binecuvântând-o pe Sfânta Fecioară

Casă şi masă cu bucate; şi înaintea mesei Ioachim ţinând în braţe pe Prea Sfânta fecioară,
ca pe un prunc, iar dinapoia lui (stând) sfânta Ana. Şi trei preoţi, şezând la masă şi privind-o
pe Prea Sfânta Fecioară, o binecuvântează.
9. Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

Templu (mare) şi la margine, în faţa uşii, pe cele trei trepte, proorocul Zaharia, îmbrăcat
cu veşminte arhiereşti şi stând [cu cuviinţă], îşi întinde mâinile înainte; şi Prea Sfânta Fecioară,
fiind de trei ani, se suie pe trepte înaintea lui, având o mână întinsă către el, şi în cealaltă ţinând
o făclioară. Şi dinapoia ei Ioachim şi Ana, uitându-se unul la altul şi arătându-şi-o. Şi lângă ei
mulţime de fecioare purtând făclii. Şi deasupra templului un baldachin frumos [împodobit],
sub care şezând Prea Sfânta Fecioară primeşte pâinea pe care arhanghelul Gavriil i-o aduce,
şi-o binecuvântează.3
10.Iosif primind pe Prea Sfânta Fecioară

13
Templu şi înăuntru proorocul Zaharia binecuvântând; şi dinapoia lui alţi preoti, arătând-
o unul către altul pe Prea Sfânta Fecioara, şi înaintea lor Iosif purtând toiag înfrunzit şi luând-
o de mână, iar înapoia lui alți oameni.
11.Îngroparea Născătoarei de Dumnezeu

Mormânt şi înlăuntru apostolul Petru, ţinând-o de cap pe Prea Sfânta Fecioară şi Pavel
dinafară, ţinând-o de picioare; şi Ioan Teologul o sărută, iar ceilalţi apostoli purtând făclii,
plâng împrejurul ei.
12.Mutarea Născătoarei de Dumnezeu

Știm că Maica Domnului a fost înălțată la cer, nu s-a înălțat singură. Iată cum e descrisă
această icoană: Cerul şi deasupra pe nori Prea Sfânta Fecioară mergând în sus în văzduh, (stând
în cearcăn pe tron cu 24 de îngeri în jur), iar Toma, pe nori lângă dânsa, primeşte brâul din
mâinile ei. Şi jos pe pământ! mormânt deschis şi deşert, şi apostolii primprejur uimindu-se; şi
iarăşi Toma în mijlocul lor, ţinând în mână un brâu, îl arată lor..
13.Izvorul tămăduirilor sau dătător de viaţă

Havuz cu totul de aur şi, deasupra în nori, ţinută de doi îngeri împreună cu alţi mulţi
sfinţi îngeri - Născătoarea de Dumnezeu, [din care iese multă lumina, având razele slobozite
în havuz. Şi Născătoarea de Dumnezeu], avându-şi mâinile întinse în sus, are înaintea ei pe
Hristos (prunc) binecuvântând într-o parte si în cealaltă purte, și care, având pe piept
Evanghelie, zice: „Eu sunt apa cea vie". Şi iarăşi doi îngeri înând cu câte o mână o coroană
deasupra capului ei, şi cu cealaltă hârtii, într-una zicând: „Bucură-te, izvorul cel neîntinat şi
purtător de viaţă"; iar hârtia celuilalt zice: .Bucură-te, crin prea curat şi de Dumnezeu
primilor".
Iar din josul havuzului, un bazin mare de piatră, cu apă şi trei peşti înlăuntru. Şi de o
parte şi de cealaltă parte a bazinului, patriarhi, arhierei, preoţi, diaconi, împărați și împărătese,
domni şi domniţe se spală şi beau din cupe şi pahare, şi alţi mulţi bolnavi şi slăbănogi bând de
asemenea, iar un preot, cu crucea, stropindu-i. Şi un îndrăcit ținându-se înaintea acestora;
În continuare se arată detalii despre icoanele făcute după codacele și icoasele din din
Acatistul Bunei-Vestiri al Maicii Domnului.

14.Chipul şi statura Născătoarei de Dumnezeu

Se spune că prea sfânta de Dumnezeu Născătoarea a fost de statură mijlocie, deși unii
zic că ar fi fost de 3 coți. Fața o avea nici rotundă, nici ascuțită, dar întru-câtva prelungă. Chipul
îi era de culoarea grâului, cu părul ascuns, gălbui, cu ochii vioi și curați, având în ei vederi
gălbuie, de culoarea olivelor, cu sprncenele încovoiate, lungi și puțin negre. Nasul ceva mai
lung, cu nările mijlocii, iar buzele trandafirii, cu mâinile lungărețe și cu degetele asemenea.
Toată ființa ei era simplă, fără de mândrie sau vreo împodobire omenească, ci smerită,
neprefăcută și fără de prihană, cu îmbrăcăminte cuviincioasă, iubind veșmintele numai cu un
fel de vopseală, după cum omoforul care se află în biserica ei (Chalkopatrii) o mărturisește. În
afară de acestea și mai presus de toate, era într-însa multă frumusețe divină.

14
IV. Reprezentări ale Maicii Domnului în Biserică

Tradiția creștină și evlavia credincioșilor au făcut ca fiecare biserică să aibă în


patrimoniul său măcar o icoană a Maicii Domnului, icoană la care au căzut în genunchi, în
vreme de încercare, generații și generații de creștini. Folosul și binecuvântarea primită au
făcut ca multe dintre aceste icoane să fie cunoscute după faptele minunate care s-au petrecut
cu ele. Nu dorința de senzațional a adunat în izvoarele istorice mărturii despre minunile
Maicii Domnului prin icoanele sale, ci dragostea pentru Fecioara Maria.13

1. Zămislirea Fecioarei

Încă din prima clipă a existenței Fecioarei, umbrele lumii noastre pământești se risipesc.
Totul se umple de lumină. ”Firea pământenilor lăudându-se cu tine, stăpână, ceea ce singură
ești mai presus de toate se bucură cu dumnezeiască cuviință și propovăduiește uimitoarele
minuni ale curăției tale şi cu veselie cântând, pe tine, dumnezeiască mireasă, te măreşte.”14
Scena întâlnirii dintre Ioachim şi Ana nu apare în arta creştină decât în secolul al X-lea,
în aceeaşi perioadă în care şi praznicul pătrunde în viaţa liturgică a Răsăritului. Sursele sale
literare sunt însă mai vechi. Protoevanghelia lui Iacob este din secolul al Il-lea, slujba
praznicului alcătuita de Sfântul Andrei Criteanul este din secolul al VIII-lea. Dar în acea epocă,
praznicul nu era prea răspândit. De abia în 1166 este inclus oficial, prin decret imperial, în
calendarul liturgic, şi doar ca praznic de rangul doi, adică nefăcând parte din cele douăsprezece
mari praznice împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe.
Scena întâlnirii lor începe atunci să fie zugrăvită pe pereţii bisericilor în cadrul ciclurilor
vieţii Maicii Domnului, expresie a unei evlavii foarte răspândite în Bizanţ, ca şi în Rusia. Un
alt motiv este mai vechi, din secolul al VI-lea. Sfânta Ana o ţine în braţe, după modelul
Hodighitriei, pe Maria, care poartă maforionul asemenea unei femei adulte. Acest tip de icoană
era frecvent mai ales în Bizanţ, în secolele XIV-XVL.
Icoana întâlnirii se inspiră până în cele mai mici detalii din indicaţiile date de apocrife.
Ea ne înfăţişează momentul în care cei doi părinţi se întâlnesc pentru a-şi împărtăşi mesajul
îngerului. Şi, în bucuria lor, se strâng în braţe. Uneori Ana, peste fire de fericită, se înalţă de
la pământ, căci marea dorinţă a vieţii sale era pe cale să se împlinească, după atâţia ani de
aşteptare şi de suferinţă.
„Zămislind Ana cea stearpă, mai presus de orice nădejde, rod, pe Fecioara care avea să
nască pe Dumnezeu cu trup, tresaltă de veselie, se luminează, dănţuieşte şi se bucură, cântând
cu glas mare: toate seminţiile lui Israel bucuraţi-vă împreună cu mine, că port în pântece şi
lepăd ruşinea nenaşterii de fii, precum a voit Făcătorul de bine, Care a auzit rugăciunea mea
şi a vindecat inima mea cea plină de durere, prin durerile naşterii celei dorite de mine.” (Dintre
Stihirile ce se cântă la Vecernie)
În spatele celor două personaje, apar arhitecturi care deseori reprezintă o minunată

13
Nicolae Pintilie – ”Mângâietoarea Moldovei – Icoana Maicii Domnului din Catedrala Mitropolitană de la Iași”
14
Cântarea 1, glasul al 2-lea - Canon de rugăciune către Sfânta Ana la Praznicul Zămislirii Sfintei Fecioare Maria de către Sfânta
Ana

15
poartă — după Pseudo-Matei ar fi vorba de Poarta Frumoasă, poarta Templului unde mai târziu
ologul avea să fie tămăduit de Petru (Fapte 3, 2). Într-adevăr, în Apus era singurul mod de a
se imagina zămislirea neprihănită a Măriei. Şi, deşi eroarea a fost condamnată de teologi, se
repeta că Maria a fost concepută în clipa sărutului dintre Ana şi Ioachim. În iconografia
bizantină, zămislirea Sfintei Ana este văzută cu mai mult realism: în spatele celor două
personaje se vede printr-o uşă deschisă, un pat, simbol al iubirii conjugale.
În plus, vălul roşu întins între acoperişurile arhitecturilor, simbol frecvent în iconografia
praznicelor bizantine, arată că scena se petrece în interiorul casei, ceea ce completează
reprezentarea patului conjugal. Astfel, întâlnirea în faţa Porţii Frumoase capătă un sens
simbolic, cel al zămislirii tainice după voia lui Dumnezeu.
Mai târziu, în secolele XVI-XVIII, subiectul principal este îmbogăţit prin două mici
scene în colţurile de sus ale icoanei: în stânga îl vedem pe Ioachim
în pustie, în mijlocul turmei sale iar îngerul îi vesteşte că soţia sa va zămisli un copil.
De cealaltă, parte, o vedem pe Sfânta Ana într-o grădină cu flori; privind cuibul păsărelelor şi
gândindu-se la sterpiciunea ei, este mişcată până la lacrimi şi-L imploră pe Dumnezeu să-i
dăruiască un copil. În spatele tufişurilor apare deja îngerul Domnului ca să-i vestească că ruga
sa a fost ascultată.
Folosind detalii provenite din povestirea apocrifă, tradiția iconografică a dat acestei
scene, ca şi atâtor alte icoane, un caracter narativ. Sensul simbolic se estompează în favoarea
unei meditaţii concrete asupra evenimentului, care devine în felul acesta mai apropiat de noi.
Astfel, reflectând taina zămislirii Măriei, icoana participă la sărbătoarea în care întreaga zidire
se bucură de zorii mântuirii.
„Astăzi legăturile nerodirii de fii se dezleagă; că Dumnezeu, auzind pe Ioachim şi Ana,
mai presus de orice nădejde le-a făgăduit lămurit că vor naşte pe fiica lui Dumnezeu, din care
S-a născut Cel necuprins, om făcându-Se, poruncind îngerului să-i strige: „Bucură-te cea plină
de har, Domnul este cu tine!”15.
„Ceata prorocească de demult a propovăduit de mai înainte pe curata, cea fără prihană
şi fiica lui Dumnezeu, Fecioara, pe care Ana a zămislit-o, stearpă fiind şi neroditoare. Pe
aceasta cu bucuria inimii astăzi să o fericim cei ce ne-am mântuit printr-însa, ca pe ceea ce
singură este fără prihană.”16

2. Iconografia Naşterii Maicii Domnului

Cele mai vechi opere care tratează acest subiect, un diptic din secolul al Vl-lea păstrat
la Sankt Petersburg şi o frescă din biserica Santa Maria Anti- qua din Forumul Roman, arată
compoziţia ca fiind foarte apropiată de cea a Naşterii lui Hristos. Diferenţa constă în faptul că
aceasta are ca fundal peştera şi muntele, în timp ce Naşterea Fecioarei se petrece în interiorul
unei case ale cărei structuri arhitecturale apar în fundal. întrucât perspectiva inversă nu permite
reprezentarea unui interior, acesta este indicat prin simbolul vălului roşu atârnat peste faţadele
construcţiilor. Dar ambele reprezentări, şi cea a Naşterii lui Hristos şi cea a Naşterii Fecioarei,
îşi au originea în imaginile păgâne care înfăţişează încăperea în care se naşte un personaj
important. Ca şi în icoanele celorlalte sărbători, cea a Naşterii Fecioarei a fost îmbogăţită cu

15
Troparul din 9 decembrie, glas 4
16
Utrenie, Sedealna, glas 1.

16
elemente folclorice, în detrimentul sensului teologic al scenei, care are deja în sine caracterul
unei picturi de gen. Pe un pat mare stă culcată Ana, care tocmai i-a dat naştere Măriei.
Aceasta se află în braţele a două slujnice care se pregătesc să o îmbăieze.
Prunca nou-născută este uneori înfăşată în scutece, alteori îmbrăcată în maforionul cu
cele trei stele, aşa cum va fi zugrăvită mai târziu, la vârsta adultă. Iconograful sugerează astfel
o interpretare: el vrea să sublinieze că nu este vorba de un simplu nou-născut, ci de aceea care
încă din prima clipă avieţii sale era aleasă să fie Maica Fiului lui Dumnezeu. De aceea scena
se petrece într-un cadru special: un personaj17 se apropie de pat pentru a aduce 0 doctorie,
slujitoarele aduc mâncăruri şi băuturi pentru a o întări pe lăuză şi în sfârşit, Sfântul Ioachim,
căruia pare a nu-i fi îngăduit să asiste la acest eveniment, priveşte printr-o uşă sau printr-o
fereastră situată uneori în partea de sus a clădirii.18
Dacă nu ar fi textele slujbelor, iconografia Naşterii Maicii Domnului ar risca să alunece
către stilul înduioşător dar prea lumesc al Evului Mediu. Aşa că doar interpretând-o prin
intermediul acestor texte putem înţelege sensul teologic al scenei care se deschide în faţa
ochilor noştri ca un al doilea plan în fundalul povestirii relatate. Textele menţionează mai întâi
cazun asemănătoare din Vechiul Testament: Sara, mama lui Iacov, Ana, mama lui Samuel, şi,
în sfîrşit, Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul, ca prefigurări ale mamei Măriei. îndelungata
lor sterilitate a slujit totodată pentru a dezvălui grija plină de milostivire a lui Dumnezeu faţă
de oameni.
Şi totuşi, Naşterea Fecioarei este mai mult decât o simplă scenă, căci Ana a fost scăpată
de sterpiciune pentru a da naştere unei Fecioare care va aduce pe lume pe Dumnezeu întrupat.
în ea se manifestă şi firea noastră omenească, care încetează de a mai fi stearpă şi începe să
poarte rodul harului.
„Măcar că prin vrerea lui Dumnezeu şi alte fericite femei sterpe au odrăs- lit, dar Mana
a strălucit mai presus decât toţi cei născuţi, cu dumnezeiască cuviinţă. Căci din maică
neroditoare în chip preamărit născându-se, a născut cu trup pe Dumnezeul tuturor mai presus
de fire, din pântece fără de sămânţă; singură fiind uşă a Unuia Născut Fiului lui Dumnezeu,
prin care trecând încuiată a păzit-o. Şi toate cu înţelepciune tocmindu-le, precum însuşi ştie,
tuturor oamenilor a lucrat mântuire”19
Naşterea minunată a Sfintei Fecioare nu este un act arbitrar al voii lui Dumnezeu care
întrerupe brusc cursul istoriei, ci trebuie văzută ca un pas înainte în această mişcare de iubire
a lui Dumnezeu către oameni pentru a le aduce mântuirea. Este o taină care se deschide către
o taină mai mare, când această făptură se va învoi să fie „chivotul lui Dumnezeu, cămara
împăratu- lui“. întrucât numele Măriei cuprinde întreaga istorie a vieţii dumnezeieşti în lume,
strămoşii săi, de la David până la Ioachim şi Ana, pot fi aşadar numiţi „Părinţi după trup ai
Domnului".
„Veniţi, toţi credincioşii, către Preasfânta Fecioară să alergăm: iată că se naşte cu
adevărat cea care încă din pântece a fost aleasă pentru a fi Maica lui Dumnezeu, comoara
fecioriei, toiagul lui Aaron care a odrăslit din rădăcina lui lesei, cea vestită de prooroci, pe care
au rodit-o drepţii Ioachim şi Ana; în ziua naşterii sale lumea se înnoieşte, Biserica se
înveşmântează cu frumuseţea sa, ea este templul cel sfânt, chivotul lui Dumnezeu, potirul

17
Personaj inclus grupului purtătoarelor de daruri sau o femeie ce aduce Anei un mic vas cu o băutură. Ioachim apare frecvent în
pictura post-bizantină in cadrul scenei respective, dar cu nimb şi în alte atitudini
18
În mozaicul de la Daphni (Atena) Ioachim nici nu este înfăţişat.
19
Condac, glasul 4. 21 noiembrie

17
feciorelnic, cămara împăratului. In ea se împlineşte taina de nepătruns a unirii negrăite a celor
două firi în persoana lui Hristos; închinându-ne Lui, slăvim naşterea preacurată a Fecioarei."
Astfel, în taina ascunsă sub vălul unei simple scene din viaţa tuturor oamenilor, în
lumina Scripturii şi a liturghiei se dezvăluie bogăţia acestei icoane, care devine luminoasă şi
strălucind de bucurie, căci în Mafia este deja prezent Iisus, Hristosul pe Care II va purta în
sânul ei.
„Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din
tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru. Şi dezlegând blestemul, a dat
binecuvântare; şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viată veşnică.”

3. Icoana Intrării în Biserică

Şi pentru Intrarea în Biserică, arta religioasă urmează iarăşi cu fidelitate evoluţia vieţii
liturgice, mai ales în secolele VIII şi IX. Astfel, chiar dacă textele apocrife erau bine cunoscute
în secolele V şi VI, cde mai vechi imagini ale sărbătorii înfăţişează un alt subiect, de exemplu
Buna Vestire. Prima reprezentare sigură a acestei sărbători se păstrează într-o biserică rupestră
din Cappadoda, ale cărei fresce, începând din secolul al IX-lea, reflectă influenţa
Constantinopolului fie prin conţinutul lor, fie prin tehnică.
Amploarea luată de evlavia marială după criza iconoclastă se observă şi în ciclurile
închinate Maicii Domnului, din ce în ce mai dezvoltate, ca şi în zugrăvirea icoanelor. Dar,
chiar dacă acest subiect servea de obicei ca icoana a praznicului, aşezată în biserică spre
închinare, nu era totuşi la fel de popular şi de frecvent întâlnit ca celelalte teme. In secolele
XVI şi XVII, această scenă, împreună cu altele din viaţa Maicii Domnului, facea parte din
icoanele mari, de tipul „tratat de teologie", alcătuite pentru a ilustra taina întrupării lui Hristos.

a. Curtea templului

Scena o înfăţişează pe Maria, condusă de părinţii săi şi însoţită de şapte fecioare, în


momentul în care se apropie de preotul Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. Mişcarea acestui
cortegiu merge de la stânga la dreapta (văzut din interiorul icoanei, de la dreapta la stânga)
conform principiului aproape general al iconografiei potrivit căruia personajul principal se află
în dreapta. Este ciudat că uneori mişcarea merge în celălalt sens, poate pentru că grupul se
îndreaptă spre Sfânta Sfintelor. Iconograful voia să sublinieze astfel că mişcarea îşi avea
capătul în partea cea mai importantă a templului. Scena se petrece în interiorul curţii templului,
indicată de vălul roşu. Faţadele şi porticurile nu au nimic comun cu un templu oriental, ci
amintesc, dimpotrivă, bisericile ortodoxe şi în special pe cele ruseşti, având deseori chiar şi
cupole cu bulb.
După interpretarea lui Origen1, cele trei părţi ale templului simbolizează cele trei trepte
ale vieţii duhovniceşti. Şi cele trei cărţi ale lui Solomon din Scriptură nf Pildele, Ecleziastul şi
Cântarea Cântărilor — primesc în Patristică această semnificaţie, simbolizând curăţirea,
iluminarea şi unirea cu Dumnezeu.
Curtea templului reprezintă aşadar prima treaptă, viaţa activă a omului care trebuie să
se elibereze de patimi (apatheiâ). Ioachim şi Ana pătrund împreună cu Maria în această curte
pentru a-şi încredinţa copila preotului. In gesturile lor se ghiceşte hotărârea de a-şi oferi fiica
spre a-L sluji pe Dumnezeu. Poate că se gândeau că fetiţa de trei ani se putea întoarce către

18
părinţii săi, de teamă că-i pierde. Aşa că sosesc în cortegiu solemn, însoţiţi de şapte fecioare
purtătoare de candele aprinse.
„Ana aduce cu veselie în Templul lui Dumnezeu harul cel dumnezeiesc cu adevărat, pe
curata, pururea Fecioara, care i-a fost făgăduită. Chemând ca să meargă înaintea ei fecioare
purtând făclii şi zicând: «Mergi, fiică, ca să fii Celui ce te-a dat şi prinos şi tămâie cu bun
miros; intră în cele în care nu se intră şi cunoaște Tainele şi te găteşte să fii lui lisus Hristos
sălășluire, Celui ce dăruieşte lumii mare milă.»”20

b. Intrarea în Sfânta

În faţa intrării în cea de-a doua parte a templului, Zaharia, in veşminte preoţeşti, aşteaptă
cortegiul. Bl stă pe prima treaptă a unei scări cu cincisprezece trepte, evocând cei cincisprezece
psalmi „ai treptelor", care duce la Sfânta Sfintelor21. Astfel este simbolizată cea de-a doua
treaptă a vieţii duhovniceşti, vederea lui Dumnezeu în creaţie care duce la unirea cu
Dumnezeu. Fecioara se apropie de Zaharia iară teama şi fără şovăială şi ridică mâinile către el
cerând să fie dusă înăuntrul templului. „Bucură-se cerul şi pământul, văzând Cerul cel
înţelegător mergând în dumnezeiescul locaş a se hrăni cu cinste, pe singura Fecioară fără de
prihană. Către care, mirându-se, Zaharia a strigat: Uşa Domnului, uşile Templului deschid ţie;
bucurându-te, dănţuieşte într-însul. Că am cunoscut şi am crezut că iată mântuirea lui Israel va
,veni lămurit şi se va naşte din tine Dumnezeu Cuvântul, dăruind lumii mare milă.”22

c. Sfânta Sfintelor

Vedem Fecioara a doua oara în partea de sus a arhitecturilor, aşezată pe treapta


superioară a scării, în faţa altarului. Porţile acestuia sunt închise, căci este simbolul vederii
curate a lui Dumnezeu, care nu este cu putinţă decât intru Cuvântul. Maria se pregăteşte pentru
această vedere, în faţa altarului încă închis23. Căci trebuie spus că ea însăşi va fi această Sfântă
a Sfintelor unde Se va sălăşlui Dumnezeu. Hrănită cu pâine cerească adusă de un înger, ea va
creşte pentru această chemare.
În Sfânta Sfintelor, sfânta şi cea fără prihană, cu Duhul Sfânt se aduce şi prin înger se
hrăneşte, ceea ce cu adevărat este preasfântă Biserică a Sfântului Dumnezeului nostru, Celui
ce a sfinţit toate cu intrarea ei şi a îndumnezeit firea oamenilor cea alunecată."24
În pofida staturii sale de copil, Fecioara este înfăţişată deja ca o persoană adultă. Ea
poartă maforionul, acea mantie de un roşu cafeniu închis pe care o regăsim în toate icoanele
Maicii Domnului. Prin intrarea sa în templu, ea este deja închinată Celui pe Care îl va purta ca
maică. Nu este oare caracteristica vârstei adulte de a te dărui pe deplin şi fără rezerve îndatoririi
tale?
„Astăzi în Templu este adusă Fecioara cea cu totul fără prihană, spre sălăşluirea
împăratului a toate, Dumnezeul şi hrănitorul a toată viaţa noastră. Astăzi sfinţenia cea
preacurată, ca o junice de trei ani, în Sfintele Sfintelor este adusă. Acesteia să-i strigăm ca

20
Stihoavnă, glas 5, 21 noiembrie
21
Pseudo-Matei precizează că Maria a urcat în fugă cele cincisprezece trepte ale altarului (cap- IV).
22
Stihoavnă, glas 5, 21 noiembrie
23
Uneori stă pe un tron sau sub un baldachin.
24
Vecernia Mare, 21 noiembrie, stihire glas 4,

19
îngerul: Bucură-te ceea ce numai tu singură eşti între femei binecuvântată."25
Relatările lui Pseudo-Iacob au exercitat cea mai mare influenţă asupra artei şi liturghiei
sărbătorii. Dar pentru a descrie viaţa Maicii Domnului în templu, se mărgineşte la câteva
cuvinte: „curată ca o porumbiţă, primea hrană din mâna unui înger" (VIII, 1). O altă apocrifă,
cea a lui Pseudo-Ma- tei, este cea care, într-o epocă în care prosperau mănăstirile de maici,
schiţează un portret al Măriei, fecioară model pentru cei care se consacră lui Dumnezeu. Acest
text ne arată în ce fel dezvoltarea monahismului a permis să se înţeleagă mai bine măreţia
Maicii Domnului şi totodată, atracţia pe care a exercitat-o ea, ca Regina virginum, asupra
fecioarelor creştine. Acest ideal se aseamănă celui pe care Sfântul Atanasie îl propusese
fecioarelor din Egipt, sau celui pe care Sfântul Ambrozie, urmându-i, l-a oferit în scrierile sale
despre feciorie. Dar trebuie reţinut că nici unul, nici celălalt nu ştiau despre această aşa-zisă
şedere a Măriei în templu. Rămâne să vedem în ce fel îşi închipuia acea epocă şederea Măriei
în templu şi modul în care acest tablou apare ca o proiecţie a prezentului de atunci asupra
trecutului: viaţa în templu este înfăţişată potrivit vieţii monahale din vremea respectivă.

4. Iconografia Bunei Vestiri

Știm că Buna Vestire era prăznuită încă dinainte dc secolul al IV-lea. Cu toate acestea,
reprezentarea scenei aşa cum este ea descrisă in Evanghelia după Sf. Luca nu apare în picturile
din catacombe. Imaginea din catacomba Priscillei de la Roma ne înfăţişează un tânăr care stă
în faţa unei femei aşezate pe un tron şi ţinând un prunc pe genunchi. Această femeie o
înfăţişează fără îndoială pe Maica Domnului, dar prezenţa pruncului, precum şi steaua de
deasupra grupului pun sub semnul întrebării, după părerea mea, teoria potrivit căreia ar fi vorba
despre scena Bunei Vestiri. Nici închinarea Magilor, din aceeaşi catacombă, nu ne permite să
o interpretăm cu certitudine ca reprezentare a Bunei Vestiri. Cât despre personajul care stă în
faţa Maicii Domnului, trebuie să ne amintim că pictura primelor veacuri îi înfăţişa pe îngeri ca
pe nişte tineri înveşmântaţi în hiton şi ţinând în mâna toiagul de păstor sau o lance. De abia în
secolul al V-lea se precizează iconografia îngerilor şi aripile devin atributul lor caracteristic.
Aşadar, ceea ce ne duce la concluzia unui alt sens al reprezentării numite a „Bunei Vestiri"
sunt şi elementele compoziţiei celor două picturi, nu numai prezenţa tânărului înfăţişat fără
aripi în faţa Maicii Domnului.
După Sinodul din Efes (431), două tendinţe contribuie la formarea tipului iconografic al
Bunei Vestiri. Una din aceste tendinţe se datorează influenţei apocrifelor, în special
Protoevangheliei lui Iacob şi celei a lui Pseudo-Matei care, prin multe amănunte, îmbogăţesc
în mod cert compoziţia. O altă tendinţă provine din evoluţia artei bizantine însăşi. în acea
epocă, civilizaţia imperiului şi idealul său de frumuseţe şi de măreţie sunt cele care furnizează
formele şi elementele decorative ale artei şi duc la elaborarea unei imagini maiestuoase, tipice
artei bizantine şi care-şi atinge expresia sa cea mai înaltă odată cu vârsta ei de aur din epoca
lui Iustinian, în secolul al Vl-lea.
Această concepţie se manifestă cu claritate în mozaicurile de pe arcul triumfal de la
Santa Maria Maggiore din Roma, cele dintâi reprezentări cuprinzând toate elementele unei
Bune Vestiri. Limbajul său nu este atât cel al Evangheliei cât cel al artei imperiale.
Mozaicul o înfăţişează pe Maica Domnului pe tron, într-o atitudine maiestuoasă. Este

25
Laudă, glasul 2, 21 noiembrie.

20
îmbrăcată ca o împărăteasă şi înconjurată de îngeri şi de femei a căror simbolistică nu este încă
lămurită de istorici. Deasupra acestei scene este înfăţişat, asemenea zeiţei victoriei Nike din
arta imperială, arhaghelul Gavriil, şi porumbelul. La picioarele Mariei se află un paner plin cu
lână stacojie din care, potrivit apocrifelor, e ţesut perdeaua templului. Acest motiv al slujirii
templului va persista încă multă vreme în iconografia Bunei Vestiri, în timp ce reprezentarea
arhanghelului care coboară va fi abandonată.
Reprezentările Bunei Vestiri până la iconoclasm, puţin numeroase şi prezente doar în
sculptură sau miniaturi, arată încă de pe atunci tipul ei clasic. Arhanghelul se apropie din
stânga şi-şi exprimă mesajul prin gestul său de binecuvântare. Fecioara stă în picioare în faţa
unui tron, într-o atitudine fermă şi plină de demnitate. în fundal se zăresc structuri arhitecturale
foarte simplificate, în formă de portic. Sobrietatea compoziţiei, caracterul său mai curând static
şi mişcările moderate reflectă cu claritate stilul imperial căruia îi aparţin aceste opere. Această
concepţie nu exprimă doar un ideal de măreţie; prin abstractizarea detaliilor istorice şi narative
este mai ales o reflectare a teologiei, a dogmei. Această concepţie se va menţine în iconografie
până în secolul al XlII-lea.

a. Modelul teologic: Buna Vestire de la Ustiug

Una din cele mai de seamă lucrări aparţinând acestui stil este icoana Bunei Vestiri de la
Ustiug, din secolul al XlI-lea, din Şcoala de la Novgorod, numită şi „Maica Domnului a
întrupării.
Caracterul său este subliniat de fondul de aur, loc al tainei şi simbol al luminii lui
Dumnezeu. Acest fond de aur transpune scena din lumea pământească în slava lui Dumnezeu.
în partea de sus a icoanei, în emisfera cerească, apare Dumnezeu Tatăl, înconjurat de
Serafimi.
Potrivit textului din Daniel, este numit „Cel vechi de zile” „îmbrăcăminte Lui era albă
ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc”(Dn 7, 9). Introducând
pentru prima oară acest motiv veterotes. tamentar, icoana arată aspectul treimic al Bunei
Vestiri. în marea Sa milostivire, Dumnezeu Se uneşte cu oamenii, şi această operă mântuitoare
este lucrarea celor trei Persoane existente într-o unică fire dumnezeiască.
„O, taină! Chipul deşertării este neştiut, iar chipul zămislirii este negrăit, îngerul slujeşte
minunii; pântecele fecioresc primeşte pe Fiul, iar Duhul cel Sfânt de sus se trimite. Tatăl din
cer binevoieşte şi întruparea se săvârşeşte după sfatul cel veşnic. întru care şi prin care izbăviţi
fiind, împreună cu Gavriil, către Fecioara să strigăm: Bucură-te ceea ce eşti plină de har,
Domnul este cu tine/*1
În faţa Maicii Domnului stă arhanghelul Gavriil, rostind cuvintele Bunei Vestiri (Lc 26-
38). Veşmintele sale par uşoare, aeriene, potrivite firii sale netrupeşti. Privirea ochilor săi mari
şi gestul mâinii, reţinut şi respectuos, sunt îndreptate către Maria. Fiinţa spirituală se adresează
făpturii pământeşti cu multă smerenie, căci ştie că Fecioara avea să fie Templul Celui Prea
înalt, al Cărui slujitor este el. Şi mai ştie că de ea, de răspunsul ei depinde soarta întregii
omeniri.
„Trimis a fost din cer Gavriil arhanghelul, să binevestească Fecioarei zămislirea.. .şi
cugeta întru sine, de minune spăimântându-se: Cum Cel ce este necuprins intru cele de sus,
din Fecioara va să se nască? Cel ce are scaun cerul şi aşternut picioarelor pământul, în pântece
de fecioară încape. Spre Care cei cu câte şase aripi şi cei cu ochi mulţi a privi nu pot, Acela

21
numai prin cuvânt a se întrupa dintr-însa a binevoit! Al lui Dumnezeu este cuvântul acesta.”
(Vecernia Mare la Buna vestire, glas 6)
Fecioara, stând in picioare, îşi apleacă capul către arhanghel într-o atitudine plină de
graţie. Chipul său cu ochi mari şi cu sprâncenele bine conturate, întors către privitor, exprimă
emoţia şi bucuria acelei clipe. Ascultându-l, ea continuă să toarcă lâna pentru perdeaua
templului, în timp ce mâna sa dreaptă se ridică către Fiul său, ale Cărui contururi se ghicesc
prin maforionul de un roşu intens, contrastând cu albastrul închis al veşmântului de dedesubt.
Este pentru prima oară când un iconograf anonim din secolul al Xll-lea înfăţişează taina
întrupării schiţând cu trăsături fine Pruncul pe pieptul Maicii Sale. Prototipul acestui motiv a
fost căutat în mozaicul din biserica Adormirii Maicii Domnului sau în Ntkopeia de la
Constantinopol, dar ni se pare mai probabil ca artistul să se fi inspirat din cântările liturgice:
„«.Marele voievod al puterilor îngereşti a fost trimis de Dumnezeu atotţi- itorul către
curata şi Fecioara, să-i binevestească minunea cea neobişnuită şi nespusă: că Dumnezeu se va
face din ea prunc ca om, fără de sămânţă, ca să zidească din nou tot neamul omenesc.
Popoarelor, vestiţi înnoirea lumii“ .

b. Modelul narativ

Către secolul al XIV-lea, sub influenţa imnelor liturgice şi a numeroaselor panegirice


ale praznicului, o nouă concepţie îşi face apariţia în iconografia Bunei Vestiri. Intr-un stil
dinamic, ea exprimă mai puţin normele mariologice ale primelor sinoade, aşa cum fusese cazul
mai înainte, şi mai curând dialogul dintre arhanghelul Gavriil şi Fecioara, iar în acest dialog
apare drama personală a Maicii lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Graţie acestei opţiuni, caracterul
static al vechii compoziţii se preschimbă într-o compoziţie dinamică în care mişcarea cuprinde
toate elementele.
Arhanghelul nu mai stă în picioare în faţa Fecioarei, ci coboară din cer sau înaintează
cu elan către ea. Gestul mâinii sale, aripile, veşmintele participă la mişcare. Fecioara, cel mai
adesea aşezată pe tron, îşi exprimă uimirea în faţa acestui oaspete ceresc; este tulburată,
manifesta teama făpturii atinse de taina lui Dumnezeu. Câteodată, schiţează un gest de
consimţământ sau lasă lâna purpurie să-i alunece din mână. Arhitecturile sunt şi ele
transformate: într-o mişcare încă şi mai accentuată de perspectiva inversă, simplele porticuri
devin construcţii imaginare care te duc cu gândul la un templu, simbol al Fecioarei însăşi. Prin
această orientare estetică, întreaga scenă devine o lume închisă. Gesturile şi privirile rămân in
interiorul scenei şi nu se mai îndreaptă către privitor, care contemplă dinafară.
Este surprinzător că adevăratul actor al scenei Bunei Vestiri, cel de care depinde totul,
Duhul Sfânt, a treia Persoană a Treimii, este înfaţişat într-un mod foarte discret. Acest fapt
corespunde relatării evanghelice, unde este doar menţionat. Iar aceasta corespunde şi
caracterului însuşi al Persoanei dumnezeieşti. De altfel, Duhul este aproape întotdeauna absent
din operele primelor veacuri. Mozaicul de la Santa Maria Maggiore poate fi considerat din
acest punct de vedere drept o excepţie. Putem vedea, poate, în aceasta influenţa unei speculaţii
a Părinţilor greci, care căutau să ştie în ce mod s-a realizat zămislirea Fiului lui Dumnezeu de
către Maica Domnului.
Mai mulţi autori au propus teza potrivit căreia Fecioara ar fi primit Cuvântul prin
ascultare, auzind vorbele îngerului. Astfel, Efrem Şirul compară căderea neamului omenesc,
provocată de cele ascultate de Eva, cu mântuirea, care este rodul ascultării Mariei.

22
Imnografii praznicului exprimă în unele pasaje din slujbă aceleaşi idei. Oricum ar fi,
iconografia începe să simbolizeze Duhul prin nişte simple raze care coboară peste Sfânta
Fecioară. Mai târziu, va folosi simbolul porumbelului, indicat cu claritate deja în scena
Botezului lui Hristos. Reprezentarea lui Dumnezeu Tatăl într-o emisferă cerească a fost
abandonată şi în cele din urmă interzisă de sinodul de la Moscova, din 1666. A fost, de
asemenea, interzisă şi reprezentarea în care suflarea Tatălui coboară în sânul Fecioarei,
reprezentare considerată drept imaginaţie inutilă. Doar simbolul porumbelului a fost acceptat,
pentru praznicele Botezului Domnului şi Bunei Vestin.
În arta post-bizantină, icoana Bunei Vestiri ia parte la evoluţia generală, care merge
către un stil narativ păstrând totodată motivele clasice. Se adaugă scene de gen, se transferă
evenimentul în interiorul unei cetăţi, se adaugă peisaje după exemplul Apusului, unde,
începând de la Renaştere, Buna Vestire se desfăşoară într-un decor care este cel al epocii.
Tendinţa de a descrie relatarea evanghelică în toate detaliile a dus chiar la executarea mai
multor compoziţii reprezentând etapele dialogului dintre Gavriii şi Fecioară, ca de pildă la
Suceviţa (Moldova, în jurul anului 1600), unde patru scene ale Bunei Vestiri apar una lângă
alta. Această serie conţine o scenă descrisă în Protoevanghelia lui Iacob şi numită „Buna
Vestire lângă izvor” sau „Pre-Bună Vestire”. Această reprezentare apare pentru prima oară pe
coperta de fildeş a evangheliei din catedrala din Milano, secolul al V-lea sau al Vl-lea. Ulterior
avea să se răspândească, astfel că o întâlnim la San Marco, la Veneţia (secolul al DC-lea), la
Sfânta Sofia din Kiev (secolul al Xl-lea) şi în ciclul marial de la Kariye Djami, din
Constantinopol (începutul secolului al XlV-lea). Cât priveşte icoanele de acest tip, ele
înfăţişează o scenă în care Fecioara, în picioare sau cu un genunchi în pământ, se pregăteşte
să ia apă de la un izvor aflat lângă un copac. Surprinsă de un înger care îi vorbeşte, se întoarce
şi ridică capul. Această evocare îşi are originea în Protoevanghelia lui Iacob, care povesteşte:
„Intr-o zi, a luat ulciorul şi s-a dus la apă. Când, iată, o voce îi spune: «Bucură-te cea plină de
har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti între femei». Ea se tot uita în dreapta şi în stânga
să vadă oare de unde vine glasul acela. Apoi, tremurând de spaimă, se întoarse acasă. Puse
ulciorul jos, luă porfirul, se aşeză pe scaun şi începu să coasă.
Foarte de timpuriu, către secolul al VI-lea Buna Vestire facea parte din programul
iconografic al bisericilor. În secolele XI şi XII s-au realizat un număr considerabil de mozaicuri
cu acest subiect; în secolele XVI şi XVII au fost fresce. Scena este de obicei reprezentată în
două părţi, pe stâlpii care se află între altar şi naos, arhanghelul Govriil la stânga, Fecioara la
dreapta| începând din secolul al XV-lea, când iconostasul şi-a găsit forma definitivă, cu mai
multe registre, mergând până la boltă, Buna Vestire va ocupa un loc central, pe uşile
împărăteşti. Prin aceste uşi trece cortegiul preoţilor cu Evanghelia şi cu Cinstitele Daruri şi în
faţa lor primesc credincioşii sfânta împărtăşanie. Astfel, de fiecare dată când se oficiază
liturghia euharistică, taina Bunei Vestiri este reactualizată. Totodată, Buna Vestire pe uşile
împărăteşti exprimă Fecioria şi întruparea în persoana Maicii Domnului. Uşile închise
simbolizează fecioria sa, uşile deschise arată că prin Maica Domnului credincioşii pot avea
acces la tainele credinţei şi la unirea cu Dumnezeu în euharistie. Tocmai în această evoluţie
artistică apare însemnătatea Bunei Vestiri în viaţa Bisericii. Pentru acest motiv face parte Buna
Vestire dintre cele douăsprezece praznice împărăteşti ale Bisericii bizantine.

c. Modelul dinamic: Buna Vestire de Andrei Kubliov

23
Icoanele Bunei Vestiri care aparţin acestui model sunt oglindirea fidelă a relatării
evanghelice, interpretate în lumina slujbelor liturgice, care şi ele sunt influenţate de apocrife.
Iată cele trei surse de inspiraţie care trebuie avute în minte atunci când se interpretează icoana.
În acest fel, ea se deschide ochilor noştri şi ne înfăţişează întreaga bogăţie teologică şi
duhovnicească.
Dar relatarea impune iconografului şi o opţiune, căci dialogul evoluează în mai multe
etape: salutarea îngerului, revelarea planului dumnezeiesc, tulburarea Fecioarei, răspunsul
îngerului şi, în final, consimţământul. Cum icoana nu poate surprinde deodată decât un singur
moment, iconografiil era nevoit să aleagă atitudinea în care dorea să înfăţişeze personajele.
Este adevărat că alegerea nu pare întotdeauna prea precisă, dar se află la originea diferitelor
variaţiuni ale acestui tip de icoane.
Icoana lui Andrei Rubliov, la care ne-am oprit, înfăţişează momentul consimţământului
Fecioarei. Prin fineţea desenului, bogăţia coloritului în care domină nuanţele de roşu şi de
verde, opace şi transparente, în care nobleţea firii omeneşti este strâns unită cu harul, această
capodoperă este o reflectare a realităţii dumnezeieşti. Dar să dăm cuvântul autorilor canonului
utreniei, Sfântul Teofan Graptul, episcopul Niceei şi Sfântul Ioan Damaschin. Acest canon
este un lung poem, alcătuit din nouă ode. Fiecare odă începe cu o introducere a poetului şi
continuă cu strofe care exprimă gândurile îngerului şi ale Fecioarei, minunat dialog plin de
viaţă şi de evlavie.

5. Iconografia Adormirii Maicii Domnului

Arta creştină este expresia credinţei comunităţii. Deşi credinţa în ridicarea cu trupul la
cer a Maicii Domnului se precizează încă din secolul al Vl-lea, ea nu se va reflecta în
iconografie decât mai târziu. Intr-adevăr, reprezentările din primele secole descoperite pe
sarcofage, pe fresce şi pe ziduri, câteva obiecte rare (ţesături merovingiene din tezaurul de la
Sens, fildeşul lui Totila de la Saint-Gall) sunt mai curând inspirate de modelul înălţării lui
Iisus. Astfel de imagini nu se întâlnesc decât începând din secolul al X-lea, în Biserica
bizantină, şi din secolul al Xl-lea în Apus. Scena comportă un ax orizontal — Fecioara întinsă
pe pat - şi un ax vertical - Hristos luând sufletul Maicii Sale, asemănător unui prunc înfăşat în
alb. Apostolii sunt înfăţişaţi de-a dreapta şi de-a stânga patului Fecioarei. întâlnim această
scenă pe fildeşurile bizantine din secolul al X-lea care împodobesc Evangheliile lui Otto III şi
Henric II, iar, în secolul al XlII-lea, în mozaicurile de la Daphni şi Martorana din Palermo, ca
şi pe o icoana ruseasca din perioada premongolă (Galeria Tretiakov). Putem conchide ca, prin
deschiderea Germaniei ottoniene la cultura bizantina, concepţia latina a căpătat forma pe care
o vedem în miniaturile Evangheliarului Berthold, de la Salzburg, sau in Codexul Reichenau,
de la Paris. Aici, singura deosebire este că Hristos asistă la reînsufleţirea trupului Maicii Sale,
ceea ce este in conformitate cu relatarea lui Pseudo-Meliton şi cu „Istoria eftimiacă" inserată
in a doua omilie a Sfântului Ioan Damaschin.
Primul tip, cel în care Hristos ia sufletul Miticii Sale, este astfel completat de concepţia
apuseană: înălţarea sufletului Măriei devine înălţarea trupului său, trecând prin însufleţirea sa.
Imaginea reflectă încă o dată calea străbătută de credinţă, pe atunci comună Răsăritului şi
Apusului, aşa cum se poate constata din textele liturgice.
În Apus, imaginea bizantină a Adormirii Maicii Domnului a cunoscut evoluţie

24
ulterioară. Ea a devenit punctul de plecare al unui ciclu de proslăvire a Maicii Domnului ce se
încheie cu încoronarea sa. Deja, pe un mozaic din biserica din Parenzo, ridicaţii de episcopul
Ku tras ie (535-543) se poate vedea mâna Tatălui ţinând o coroană de aur deasupra capului
Măriei. Aceasta coroană simbolizează măreţia Maicii Domnului1, maiestatea celei care este
Maica împăratului universului, Maica Pantocratorului. Tendinţa realistă a artei apusene a
transformat această idee într-o scenă care şi-a găsit şi alte forme: încoronarea Măriei de către
Tatăl şi, mai târziu, de cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, aşa cum vedem în arta medievală
franceză. Ideea însă nu pare a fi străină artei bizantine, dar realizarea sa întâmpina dificultăţi,
întrucât ar fi trebuit încoronat sufletul Măriei în braţele lui Hristos. Putem vedea această temă
într-un manuscris din secolul al XI-lea-: mâna Tatălui aşează o coroana pe capul unei
reprezentări micşorate a Măriei, purtată la cer de un înger.
În Biserica ortodoxă, vechea schemă a Adormirii este completată, începând din secolul
al XV-lea, cu alte scene inspirate din apocrife. Putem observa această evoluţie comparând
icoana lui Teofan Grecul cu icoanele secolului al XV-lea: dacă în icoana lui Teofan se
regăseşte vechea compoziţie, în icoanele secolului al XV-lea remarcăm o îmbogăţire
considerabilă: în faţa mormântului se află scena cu Iefonias, numeroase personaje asociate
apostolilor, apostolii sunt aduşi pe nori de către îngeri, Fecioara în mandorlă este ridicată la
cer de doi îngeri.
Dar icoana Adormirii Maicii Domnului nu este doar o reprezentare a relatărilor apocrife,
ci mai ales oglindirea textelor liturgice în care apare conţinutul teologic al acestei tradiţii, astfel
că icoana trebuie interpretată pornind de la aceste texte.
Printre cele mai frumoase omilii la Adormirea Maicii Domnului, trebuie amintite cele
ale Sfântului Ioan Damaschin. Cunoaştem trei, care se disting prin evlavia şi bogăţia lor
doctrinară. Ioan Damaschin, unul din ultimii Părinţi ai Bisericii răsăritene şi printre cei mai
străluciţi, este cunoscut îndeosebi pentru scrierea sa. Apărarea sfintelor icoane, prima teologie
a icoanei, datând din timpul persecuţiilor iconoclaste ale împăraţilor Leon Isaurul şi Constantin
V. Provenit dintr-o familie creştină din Damasc, el a venit încă de tânăr la Ierusalim şi a intrat
în mănăstirea Sf. Sava, unde şi-a petrecut o mare parte din viaţa. Sfântul loan Damaschin a
fost mai ales teologul întrupării, care constituie elementul fundamental al gândirii sale, aşa
cum vedem din omiliile sale şi din Canonul slujbei Adormirii, al cărui autor este.
În cea de-a doua omilie apare o interpolare posterioară, „Istoria eftimiacă”, care
relatează despre mutarea veşmântului Măriei în biserica Vlaherne din Constantinopol. Pasajul
nu are importanţă pentru Adormire şi nu este decât un reflex al devoţiunii secolelor VIII-IX.
Ne propunem, aşadar, să interpretăm icoana Adormirii Maicii Domnului urmând
omiliile şi canonul Sfântului loan Damaschin. El are meritul de a situa rolul Măriei în
ansamblul operei de mântuire. Remarcabila sa perspicacitate i-a permis să cerceteze cu
discernământ tradiţiile parţial îndoielnice şi să extragă datele esenţiale.

a. Apostolii

In icoana cu tema Adormirii Maicii Domnului, nu sunt decât câteva detalii cu privire la
punerea în mormânt. Apostolii sunt aduşi pe nori de către îngeri pentru a fi de faţă la mutarea
Maicii Domnului la cer şi pentru a fi astfel martorii proslăvirii sale.
„Câtă cinstire i-a fost adusă de Acela care a legiuit ca părinţilor să li se dea de către copii
cinstirea cuvenită!

25
Cei care erau risipiţi pe toată faţa pământului pentru slujirea lor de pescari de oameni...
iată că, prin poruncă dumnezeiască, au fost aduşi pe nori, ca într-un năvod, la Ierusalim...
Astfel erau acolo, martorii şi slujitorii Cuvântului, pentru a sluji acum Maicii Sale, precum se
cuvenea, şi pentru a primi binecuvântarea...
Cu ei erau şi tovarăşii şi urmaşii lor, pentru a le împărtăşi slujirea şi binecuvântarea
primită. Tot astfel, şi aleşii lui Dumnezeu, aflaţi la Ierusalim... Se cuvenea ca şi cei mai de
seamă dintre drepţii şi proorocii din vechime să se alăture alaiului lor... Dar nici ceata îngerilor
nu putea lipsi. Cu adevărat, toată făptura care se supunea voii împăratului trebuia să o petreacă
pe Maica Sa după trup, preabinecuvântata şi preafericita” .
Icoana este oglindirea tainei credinţei. Ea nu este supusă legilor pământeşti,
dimensiunilor spaţiului şi înaintării constrângătoare a timpului, ci aparţine deja lumii cereşti,
veşniciei. Astfel, în icoana Adormirii, scenele nu urmează o ordine cronologică, ci fac parte
din ansamblul tainei şi-şi dezvăluie dimensiunile duhovniceşti. Apostolii apar pentru o ultimă
dată în jurul Maicii Domnului. Chipurile lor şi gesturile arată o adâncă tristeţe, căci au pierdut-
o pe cea care le era şi lor maică.
„Rămâi cu noi, mângâierea noastră, singurul nostru sprijin în această lume. Nu ne lăsa
orfani pre noi, Maică, în primejdiile pe care le înfruntăm H pentru Fiul tău... Căci pe tine
singură mângâiere te avem, fericiţi să trăim alături de tine atâta timp cât trăieşti, sau să te
urmăm în moarte”
„Intru naştere fecioria ai păzit, întru Adormire lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu
Născătoare. Mutatu-te-ai din moarte la viaţă, fiind Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale izbăveşti
din moarte sufletele noastre.”

b. Moartea Fecioarei

In icoană, Maica Domnului zace pe un pat bogat împodobit, îmbrăcată în maforion, acea
mantie a cărei culoare variază între cafeniu şi purpuriu. Ochii îi sunt închişi, o mână îi
odihneşte pe inimă, cealaltă este întinsă. Patul şi trupul formează o linie orizontală, semn al
odihnei şi al absenţei vieţii. Maica Domnului se supune legilor firii, care nu era incompatibilă
cu măreţia ei, căci Fiul său a primit să moară pentru mântuirea lumii.
„O, cum se duce la viaţă, prin mijlocirea morţii, izvorul vieţii! O, cum aceea care prin
naştere a depăşit hotarele firii, se supune acum legilor firii şi trupul ei neprihănit este
îngenunchiat de moartei Da, trebuia ca acest trup muritor să se îmbrace în nestricăciune, pentru
că şi Stăpânul firii S-a supus morţii. Moare cu trupul şi prin moarte pune capăt morţii; prin
stricăciune, dăruieşte nestricăciunea şi face din moarte izvor al învierii."
Dar moartea Maicii Domnului nu este numai sfârşitul smeritei sale existenţe pământeşti.
Clipa în care sufletul său a fost cu adevărat despărţit de trup pentru un răstimp, poate, foarte
scurt, acea clipă era capătul unei vieţi care fusese în întregime închinată lui Dumnezeu. Astfel
că ea nu este supusă morţii, ci îşi încredinţează sufletul în mâinile Fiului său. Ca şi El, primeşte
moartea de bună voie, în mod liber. Liturghia bizantină subliniază foarte stăruitor acest aspect.
„În mâinile Celui ce S-a făcut om din tine pentru noi, punându-ţi sufletul, ca în mâinile
Făcătorului tău şi Dumnezeu, la veselia cea nestricăcioasă te-ai mutat. Pentru aceasta cu cinste
te fericim pe tine, singura curată şi neîntinată. Şi Născătoare de Dumnezeu după adevăr toţi
mărturisindu-te, strigăm: Roagă pe Hristos, la Care te-ai mutat, să mântuiască sufletele
noastre." .

26
c. Arătarea Fiului lui Dumnezeu

În spatele trupului Maicii lui Dumnezeu, întins pe pat, apare Fiul lui Dumnezeu,
înveşmântat în lumină. Este surprinzător să constaţi că pe chipul Său nu se află bucurie sau
duioşie faţă de Maica Sa, ci forţă şi hotărâre. Cel înviat apare aici ca biruitorul morţii.
Adormirea se arată astfel ca o lungire a învierii şi este deja o vestire a învierii de obşte la
Judecata de Apoi. Preacurata este intr-adevăr prima dintre cei aleşi, cu mult înainte de cea de-
a Doua Venire a Fiului Omului, la sfârşitul lumii.
Sfanţul Ioan Damaschin evocă ultimele clipe ale vieţii Maicii lui Dumnezeu cu toată
intuiţia credinţei, dar şi cu discernământul său faţă de apocrife.
„În acea clipă, s-au petrecut, pare-se, unele fapte legate de împrejurări şi cerute de
acestea: vreau să spun din partea împăratului către Maica Sa, pentru a primi în sfintele şi
preacuratele Sale mâini sufletul luminos şi neprihănit al acesteia. Şi ea desigur că a rostit
atunci: «Fiule, în mâinile Tale încredinţez duhul meu... Ţie, şi nu ţărânii, încredinţez trupul
meu... Mă apropii cu grăbire de 'line, Care cobori către mine... Iar pe iubiţii mei fii, pe care ai
binevoit să-i numeşti fraţii tăi, mângâie-i chiar Tu de plecarea mea»... Şi ridicând mâinile,
părea că binecuvântează pe toţi cei adunaţi acolo. După ce a rostit acele cuvinte, a auzit la
rândul său un glas: «Vino, Maica binecuvântată, în odihna Mea. Scoală-te şi vino, preiubito».
Auzind aceste cuvinte, Maica Preacurată şi-a încredinţat sufletul în mâinile Fiului său.“
„Şi ce s-a petrecut atunci? îmi închipui o răscolire şi o tulburare a stihiilor, şi glasun,
vuiete, zgomote, odată cu cântările îngerilor care, aşa cum se cuvine, deschid calea, însoţesc
şi urmează. Unii, însoţeau către cer preasfântul şi neprihănitul suflet, alţii înconjurau sfântul
şi dumnezeiescul trup, slăvind cu cântări îngereşti pe Maica Domnului. Cât despre aceia ce se
aflau lângă trupul preasfânt, cu iubire şi cu cutremur... îl îmbrăţişau ... îl atingeau... şi la
atingerea lui se umpleau de sfinţenie şi de binecuvântare. Atunci, bolile erau alungate, hoardele
diavolilor risipite... Aerul, văzduhul, cerul erau sfinţite de înălţarea duhului, pământul de
aşezarea trupului... Trupul preacurat era înfăşurat în alb linţoliu, împărăteasa aşezată pe pat...
cântări de îngropăciune o înconjoară... un imn răsună.
Atunci, ea, Chivotul Domnului, părăsind Muntele Sion pe umerii slăviților apostoli, este
purtată, prin mijlocirea mormântului, în templul cel ceresc Mai întâi, ca o mireasă nespus de
frumoasă, este purtată prin cetate împodobită cu strălucirea mai presus de fire a Duhului şi aşa
este dusă la locul din Ghetsimani, în timp ce îngerii o conduc, o însoţesc, o acoperă cu aripile
lor, laolaltă cu Biserica în plinătatea sa...
Astfel, pentru a odihni Chivotul duhovnicesc, nu al legământului Doninu- lui, ci al
persoanei însăşi a Cuvântului lui Dumnezeu, noul Solomon, Domnul păcii şi Creatorul lumii,
a chemat astăzi cetele cereşti şi pe corifeii noului legământ, apostolii, cu întreg alaiul sfinţilor
din Ierusalim. Prin lucrarea îngerilor, a dus sufletul în Sfânta Sfintelor... şi l-a aşezat lângă
tronul Său, în interiorul slavei unde Hristos însuşi, ca înaintemergător, pătrunsese cu trupul.
Iar trupul ei a fost purtat în procesiune, în timp ce împăratul împăraţilor îl acoperea cu
strălucirea dumnezeirii Sale nevăzute şi întreaga adunare a sfinţilor mergea înaintea sa... până
în clipa în care a fost pus în mormânt ca în cămara de nuntă şi prin aceasta în desfătările Raiului
şi în lăcaşurile cereşti”

d. Legenda profanatorului

27
În prim planul icoanei, în faţa catafalcului Fecioarei, zărim un personaj care ridică
braţele pentru a-l atinge. În dreapta sa apare arhanghelul Mihail care-i taie mâinile cu sabia.
Pe alte icoane, acest personaj se dă înapoi, cu mâinile uscate. Aceasta corespunde interpretării
pe care o aflăm în al doilea Cuvânt la Adormire al Sfântului Ioan Damaschin:
„Se spune că atunci când cei ce purtau fericitul trup al Maicii Domnului au început să
coboare muntele, un iudeu, rob al păcatului, înlănţuit în greşeli ... s-a năpustit într-o pornire
drăcească asupra acestui lăcaş dumnezeiesc de care îngerii se apropiau cu sfială şi a apucat cu
mâinile sale patul ca să-l răstoarne la pământ. Se spune că atunci i s-au luat mâinile şi... a
rămas aşa până când s-a întors către credinţă şi pocăinţă. Atunci, deîndată, purtătorii patului s-
au oprit, iar nefericitul rămas fără mâini, pe care le atinsese de chivotul izvorâtor de viaţă şi de
minuni, s-a văzut tămăduit”2 Deşi acest episod îşi are originea în apocrife, Sfântul Ioan
Damaschin a ţinut să-l includă în omilia sa, căci sensul său simbolic arată vrednicia Maicii
Domnului, cea care este „mai cinstită decât Heruvimii, mai mărită fără de asemănare decât
Sera- fimii“ şi se află sub ocrotirea atotputerniciei Celui de Sus. Ea nu poate fi atinsă nici de
tău, nici de ură. Este pe deplin închinată lui Dumnezeu, Care Q păzeşte cu străşnicie aşa cum
a păzit chivotul legământului de orice pângărire (2 Samuel 6,6-7).
„Pe tine femeie moartă, insă mai presus de fire Maică a lui Dumnezeu văzându-te măriţii
apostoli, Ceea ce eşti cu totul fără de prihană, cu frică te-au atins cu mâinile pe tine, Cea
strălucită cu mârire ca pe o sălăşluire în care Dumnezeu a locuit văzându-te”.
„Apucat-a înainte judecata lui Dumnezeu aducând tăierea mâinilor batjocoritoare ale
celui îndrăzneț păzind întru slava Dumnezeirii cinstea sicriului cep însufleţit, în care Cuvântul
trup S-a făcut."

e. Slava Maicii Domnului

In partea de sus a icoanei o vedem pe Maica Domnului într-o mandorlă, luată la cer de
doi îngeri. Este îmbrăcată în maforion, pe alte icoane este toată în alb. Mandorla este în
tonalităţi de albastru-verzui şi are trei cercuri, ca mandorla lui Hristos de la Schimbarea la
Faţă: simbol al dumnezeirii, al celor trei persoane ale Treimii. Fecioara a pătruns aşadar în
taina negrăită a Celui cu Care fusese unită în timpul vieţii. Pe alte icoane, deasupra mandorlei
se vede un crâmpei de cer ale cărui porţi se deschid pentru a o primi pe Maica Domnului.
„Ce cântări duhovniceşti vom aduce ţie acum, Preasfântă? Căci cu Adormirea ta cea fără
de moarte, toată lumea ai sfinţit şi la cele mai presus de lume te-ai mutat, ca să vezi frumuseţea
Atotţiitorului şi împreună să te bucuri cu Dânsul ca o Maică. Cetele îngereşti şi sufletele
drepţilor te înconjoară acum pe tine, Curată; cu aceia împreună, cere nouă pace şi mare milă.“2
Este uimitor de constatat că atât în omiliile Sfântului Ioan Damaschin cât şi în textele
liturgice, evenimentul însuşi al înălţării Maicii Domnului cu trupul la cer este descris în doar
câteva cuvinte. De asemenea şi episodul cu Sfântul Toma, relatat de apocrife, este trecut sub
tăcere. Acesta a sosit cu întârziere la înmormântare si a dorit să vadă o ultimă oară.
Când s-a deschis mormântul, s-au găsit flori în locul trupului acesteia. Textul Ktufgtc
nu relatează decât următorul pasaj:
„Ce cântări minunate au fost cele aduse ţie atunci, Fecioară, de către cei ce au stat
împrejurul patului tău? Toţi Apostolii Cuvântului cu spaimă strigau: Se duce cămara
împăratului, se înalţă sicriul sfinţeniei, uşi, deschi- deţi-vâ ca să intre uşa lui Dumnezeu intru

28
multă bucurie, care neîncetat cere nune milă pentru lume".
Măreţia minunii copleşeşte şi cerul şi pământul. Această înviere este izvor de bucurie
pentru toţi, asemenea celei a Fiului său, căci pentru oameni ea este nădejde şi model, iar pentru
Dumnezeu este împlinirea iubirii Sale de oameni. Astfel, roaba Domnului este pentru
totdeauna lângă Fiul său. De acum înainte, ia parte şi mai mult la lucrarea Acestuia de mântuire
a lumii, prin rugăciunile şi mijlocirea sa.
„Dacă nimic nu-L cinsteşte mai mult pe Dumnezeu ca milostivirea, cine n-ar încuviinţa
ca Maica Sa să fie cinstită cu aceleaşi simţăminte, ea care ne-a dăruit adâncul negrăit al iubirii
lui Dumnezeu pentru noi? Prin ea, s-a pus capăt vechii duşmănii cu Ziditorul, prin ea a venit
împăcarea, ne-au fost dăruite pacea şi harul, oamenii şi îngerii s-au unit în aceeaşi cântare, iar
noi, până atunci vrednici de dispreţ, am devenit fiii lui Dumnezeu... Ea s-a făcut pentru noi
mijlocitoarea tuturor bunătăţilor. în ea, Dumnezeu S-a făcut om şi omul a ajuns Dumnezeu.
În încheierea celei de-a treia omilii, Sfântul Ioan Damaschin adresează această
rugăciune Maicii lui Dumnezeu:
„Acesta este al treilea cuvânt despre plecarea ta, Maică, pe care l-am alcătuit după
celelalte două, spre slava Preasfintei Treimi, cu Care ai fost împreună-Iucrătoare, cu
bunăvoirea Tatălui şi lucrarea Duhului, când L-ai primit pe Cuvântul Cel fără de început,
înţelepciunea atotputernică şi puterea lui Dumnezeu. Primeşte şi râvna mea, care-mi întrece
puterile, şi dăruieşte-mi mântuire, izbăvire de patimile sufleteşti şi tămăduire de cele trupeşti,
înlăturarea piedicilor, viaţă senină, lumina Duhului. Aprinde în noi dragostea pentru Fiul tău,
rânduieşte viaţa noastră după voia Sa, astfel ca dobândind fericirea cerească şi văzându-te
strălucind de slava Fiului tău, să Înălţăm cântări sfinte în bucuria veşnică, împreună cu cei care
slăvesc, în chip vrednic de Duhul, pe Cel Care prin tine a lucrat mântuirea noastră, Hristos Fiul
lui Dumnezeu şi Dumnezeul nostru. Căruia se cuvine slava şi puterea, împreună cu cel fără de
început al Său Părinte şi cu preasfântul şi de viaţă dătătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin”.
Povestirile populare, aceste expresii ale evlaviei primelor veacuri, au fost epurate prin
reflexia Sfinţilor Părinţi şi, după un timp de dezbatere, vechea credinţă se dezvăluie în toată
claritatea sa. Astfel este acceptată de comunitate şi hrăneşte viaţa duhovnicească a Bisericii
până în zilele noastre.
Această evoluţie nu s-a făcut în mod independent faţă de celelalte adevăruri de credinţă,
dimpotrivă, este strâns legată de dogmele hristologice ale prunelor si- noade: dacă Iisus a
suferit moartea, a înviat şi S-a înălţat la cer, atunci şi Maica Sa, care I-a dăruit trup omenesc,
trebuie să-I împărtăşească soarta. Preacurata îi împărtăşeşte moartea, pentru a-I împărtăşi viaţa
şi a intra cu trupul şi cu sufletul în slava Fiului Său.
Iconografia Adormirii Maicii Domnului este oglindirea fidelă a evoluţiei dogmei şi
rugăciunii liturgice. Căci iconografia, ca şi dogma, sunt rodul acestei îndelungi reflexii a
Bisericii asupra credinţei sale în taina Fecioarei. Taină a celei care este unica Maică a lui
Dumnezeu, dar totodată şi făptură desăvârşită în care putem citi împlinirea pianului
dumnezeiesc pentru neamul omenesc.

6. Fecioara Odighitria (Îndrumătoarea, Călăuzitoarea)

Fecioara Odighitria (Îndrumătoarea, Călăuzitoarea) deschide, afirmă teologul rus, calea


Bisericii în uman, ea este "uşa" prin care primim mântuirea. Fecioara se află în fruntea omenirii

29
şi e urmată de toţi. Ea naşte Calea şi se face pe sine "începătoarea prefacerii celei pline de
înţeles", "stâlp de foc", călăuzind spre Noul Ierusalim. Ea trece prima prin moartea făcută
neputincioasă şi, de aceea, canonul care se citeşte în ceasul morţii oricărui credincios se
adresează ocrotirii ei materne. "Întru Adormire, Născătoare de Dumnezeu, lumea nu ai
părăsit", spune troparul Praznicului Adormirii, căci într-însa lumea devine deja "făptura cea
nouă".
Icoana Kasperov a Preasfintei Fecioare Maria a apărat de invazia străinilor oraşul
Odessa în timpul Războiului din Crimeea (1853-1855). Arhiepiscopul Inochentie (Borisov) a
hotărât ca "acest eveniment să nu rămână necunoscut posterităţii" şi să se prăznuiască în data
de 1 octombrie. Icoana era deja cunoscută drept făcătoare de minuni şi a fost recunoscută ca
atare de Sf. Sinod în anul 1840, după cercetarea numeroaselor minuni care au avut loc. Înainte
de aceasta, icoana s-a aflat în posesia Iulianei Ioannovna Kasperova, care a primit-o ca
amintire de familie în anul 1809.
În fiecare vineri se citeşte Acatistul Maicii Domnului în faţa Icoanei Kasperov la
Catedrala din Odessa a Adormirii Maicii Domnului, care se mai sărbătoreşte în 29 iunie şi în
miercurea luminată.

7. Pomenirea icoanei Maicii Domnului din Koloch.

Icoana Maicii Domnului din Koloch s-a manifestat prima dată în anul 1413 în timpul
lui Vasile I, aflându-se la 15 verste de oraşul Mozhaisk, aproape de Koloch, din provincia
Smolensk. Un ţăran din sat, Luca, a fost cel care a găsit icoana şi a dus-o acasă la el, unde avea
pe cineva din familie paralizat. După ce bolnavul s-a atins cu credinţă de sfânta icoană cu
fruntea, s-a vindecat pe loc. Minunea s-a răspândit peste tot şi îndată s-a făcut coadă de bolnavi
la icoana făcătoare de minuni, primind ajutor de la Preasfânta Fecioară. Luca a dus icoana la
Mozhaisk şi de acolo la Moscova, lăsând-o în grija Mitropolitului Fotie şi al clerului capitalei.
Aceştia au făcut procesiune cu icoana pe străzile Moscovei, vindecându-se mulţi bolnavi de
infirmităţile lor. Mai târziu aceştia au trimis înapoi icoana la Mozhaisk.
În locul unde a apărut icoana s-a construit o biserică în cinstea Maicii Domnului şi
icoana a rămas în acea biserică. Cu ajutorul lui Luca şi al altori ortodocşi, Prinţul Andrei
Dimitrievich a construit acolo o mănăstire numită Kolochsk sau Mozhaisk.

8. Icoana Maicii Domnului "Potirul Nesecat"

Icoana a fost desoperită în Rusia în anul 1878. Un soldat în rezervă din Tula obişnuia
să-şi dea toată pensia pe alcool, distrugîndu-şi sănătatea. Deşi a ajuns să nu mai poată merge,
el continua să bea.
Într-o noapte un sfânt i-a apărut în vis sfătuindu-l să meargă la Mănăstirea Maicii
Domnului din Serpuhov. "Să ţi se facă o molitfă în faţa icoanei "Potirul Nesecat." Pentru că
nu avea nici un ban şi nici nu putea să meargă, omul nu a luat în seamă visul. Dar sfântul i-a
apărut şi a doua şi a treia oară, îndemnîndu-l mai aspru să meargă la mănăstirea de care i-a
spus.
Atunci, târîndu-se în patru labe, omul a ajuns până în satul învecinat şi s-a oprit la casa
unei femei bătrâne care i-a doftoricit picioarele şi bărbatul a început să se simtă mai bine. În

30
ziua următoare el a pornit din nou la drum, la început cu două cârje, apoi cu una, până ce a
ajuns la mănăstire.
Acolo el le-a povestit călugărilor visul său, dar nici unul din ei nu părea să ştie de
existenţa vreunei astfel de icoane. În cele din urmă, unul dintre ei şi-a amintit de o icoană în
care era pictat un potir. Pe spatele ei scria "Potirul Nesecat." După ce i s-a făcut molitfa
ţăranul s-a întors acasă complet sănătos şi vindecat de alcoolism.
Noutăţile despre această minune s-au răspîndit cu repeziciune şi mulţi suferinzi de
patima beţiei împreună cu familiile lor veneau să se roage în faţa icoanei. Mulţi dintre ei se
reîntorceau să aducă mulţumiri Maicii Domnului pentru vindecare şi pentru că a răspuns la
rugăciunile lor.
În fiecare duminică la Mănăstirea Serpuhov-Vyotsk se citeşte molitfa şi acatistul Potirul
Nesecat în faţa icoanei pentru cei suferinzi de patima beţiei.

V. Concluzii

Reprezentările Maicii Domnului au cunoscut o mare înflorire după Sinodul din Efes
(431) care a proclamat-o Născătoare de Dumnezeu, dar existau şi înainte de acesta. Deşi
mărturiile directe sunt rare, iar operele ajunse până la noi şi mai rare, se ştie că în timpul lui
Constantin cel Mare arienii au ars la Constantinopol o icoană a Maicii Domnului. Viaţa
Sfântului Vasile de Helladius menţionează icoana Fecioarei şi relatează cum l-a însărcinat ea
pe Sfântul Mercurie să-l dea pieirii pe Iulian Apostatul.
Primele imagini care ne-au parvenit sunt picturile din catacombe, din secolul al III-lea
(catacombele Domitillei şi Priscillei). Acestea o înfăţişează pe Sfânta Fecioară în scena
închinării Magilor, împreună cu proorocul Balaam . Imaginile mariale sunt aşadar
subordonate temelor hristologice, ceea ce nu este de mirare: aşa cum Mariologia s-a dezvoltat
pornind de la Hristologie, tot aşa iconografia Măriei depinde de iconografia lui Hristos.

31
Bibliografie

1. Sf. loan Dainaschin - ”Dogmatica”, Scripta, ediţia a III-a. traducere de Pr. D.


Fecioru, București, 1993
2. Leonid Uspensky, ”Teologia icoanei”, Anastasia, București, 1994
3. Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Romcart,
Bucureşti
4. Pr. Prof. Dr. Ştefan C. Alexe, ”Sensul icoanei la Sfântul Ioan Damaschin şi Sinodul
VII Ecumenic (Niceea 787)”, în „Ortodoxia”, anul (1987), nr. 4
5. Paul Evdochmov, ”Arta icoanei. O teologie a frumuseţii”, Traducere de Grigorc
MOGA şi Petru MOGA, Editura Meridiane, 1992.
6. Egon Sendler – ”Icoane bizantine ale Maicii Domnului” – trad. din limba franceză
de Măriuca și Adrian Alexandrescu, Editura Sophia, București, 2008
7. Jaroslav Pelikan, ”Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei”, vol. V,
”Doctrina creştină şi cultura modernă (de la 1700)”, Traducere şi note de Mihai-
Silviu CIIIRILA, Polirom, 2008.
8. Felicia Cordoneanu, ”Condiția socială a femeii în ortodoxia contemporană
românească”, Editura Lumen, 2012
9. Pr. Adrian Lucian Dinu, ”Fecioara Maria, prototip al vieţii duhovniceşti. Tâlcuire a
operei Sfântului Irineu de Lyon”, Editura Doxologia, 2008
10.Curs de Dogmatica Ortodoxă, Conf. Dr. Vasile Cristescu, Anul IV - semestrul II
11.Nicolae Pintilie – ”Mângâietoarea Moldovei – Icoana Maicii Domnului din
Catedrala Mitropolitană de la Iași” https://doxologia.ro/viata-
bisericii/documentar/mangaietoarea-moldovei-icoana-maicii-domnului-din-
catedrala-mitropolitana accesat la 22.05.17

32