ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

CURSUL:
ANTROPOLOGIA CULTURII
Nicolae FRIGIOIU

CUPRINS

Prezentarea cursului
I. CONCEPTUL DE CULTURĂ
I .1. Definiţieşi definiţii
I. 2. Cultură ş i civilizaţie. Dialectica raportului dintre ele
I. 3. Elementele culturale
I. Note

II. CONCEPTUL DE INDUSTRIE CULTURALĂ Ş I NOILE PROBLEME ALE

COMUNICĂRII ARTISTICE
II. Note
III. POLITICI CULTURALE, CULTURĂ DE MASĂ Ş I SOCIETATE DE MASĂ
III. Note
IV. CONFLICTUL DINTRE CULTURI
IV.1. Raporturile dintre antropologie, psihologieşi criminologie în abordarea acestei teme
IV: 2. Noţiunea de conflictşi graniţele sale socio-culturale
IV. 3. Mobilitatea socială ş i conflictul dintre modelele culturale
IV .4. Conflictul dintre valorile, normeleşi codurile culturale
IV. Note
V. CULTURĂ Ş I PERSONALITATE
V.1. Rolul proceselor de socializare
V. 2. Inadaptare socio-culturală ş i situaţii conflictuale
V. 3. Criza culturii contemporaneşi dezorganizarea socială
V. 4. Negativismul agresivşi conflictele interetnice
V. 5. Narcotizarea conştiinţei prin intermediul noilor forme culturale
V. 6. Teoria frustraţieişi delincvenţa juvenilă
V. Note
VI. DE LA ACULTURAŢIE LA TEORIA DEPENDENŢELOR CULTURALE
VI.1. Noţiunea de aculturaţie
V1. 2. Aculturaţia în Lumea a Treia
VI. Note
ANTROPOLOGIA CULTURII

Cursul de Antropologie culturală îşi propune să analizeze geneza, structura, dinamicaşi funcţiile culturilor,
pentru a releva factorii care duc la diversificarea comportamentului culturalşi a comunicării culturale. Având ca
structuri constitutive materialele culturale, relaţiileşi contactele culturale, evoluţiaşi difuzarea culturilor, cursul
urmăreşte o abordare bio-psiho-socio-culturală a omului în evoluţia lui filogenetică ş i ontogenetică, pentru a
evidenţiaşi a cunoaşte cât mai mult formele comunicării umane, aşa cum au luat ele naştere în procesul
antropogenetic, până la marea diversitate a proceselor etnogenetice. Cursul urmăreşte o fundamentare
antropologică a formelor de comunicare umană. Rezultat al evoluţiei relaţiilor de rudenieşi de alianţă, al
primelor forme ale vieţii socialeşi religioaseşi, nu în ultimul rând, al cerebralizării, apariţia normelor culturale,
exterioare condiţiei biologice a omului, a permis saltul ontologic de la natură la cultură, în aventura mirabilă a
umanizării.

I. CONCEPTUL DE CULTURĂ
I.1. Definiţieşi definiţii.

Termenul de „cultură“ a fost introdus în antropologia socială, devenind un termen tehnic, de către Eduard
B. Tylor, pionierul britanic al acestei discipline. În introducerea la Cultura Primitivă (1871), el descrie cultura ca
„acel complex care include cunoaşterea, credinţele, artele, dreptul, morala, obiceiurile pe careşi le-a însuşit omul
ca membru al societăţii“. Însă extraordinara proliferare a conceptuluişi, implicit, a termenului de cultură ne
obligă la o sistematizare după criterii axiologice, funcţionale, structuraleşi tehnice ale acestuia.

Definiţiile date culturii vizează, în esenţă, saltul calitativ de la existenţa naturală la cea bazată pe valori.
Oricât ar fi de derutantă interferenţa dintre planurile, polii de referinţă, axele interneşi conţinutul acestui concept
în general, „cultura este ridicarea omului deasupra stării naturale prin dezvoltareaşi exercitarea puterilor sale
spiritualeşi morale“ (W. Lewis). În anul1952, antropologii americani Alfred Louis Kroeberşi Clyde Kluckhohn
au primit sarcina, din partea UNESCO, să inventarieze diferitele semnificaţii ale termenului de cultură; ei au
descoperit nu mai puţin de146! Totodată eişi-au dat seama de flotările de sens dintre cultură ş i civilizaţie, pe de
o parte, dintre suprapunerea dintre aceste două categorii, cu înţelesuri uneori opuse, în antropologie, etnologie,
etnografieşi culturologie, pe de altă parte. Prin urmare, definiţia celor doi urmăreşte eliminarea confuziilorşi
evidenţierea genului proximşi a diferenţei specifice: „Cultura constă din modele implicite sau explicite ale
comportăriişi pentru comportare, acumulateşi transmise prin simboluri, incluzândşi realizarea lor în unelte.
Miezul esenţial al culturii constă din idei tradiţionale, apăruteşi selecţionate istoricşi, în special, din valorile ce li
se atribuie; sistemele culturale pot fi considerate, pe de o parte, ca produse ale acţiuniişi, pe de alta, ca elemente
ce condiţionează acţiunea viitoare“ [1].

Din punct de vedere tradiţional, conceptul de cultură este legat de noţiunea „cultura
spiritului“, prin analogie cu ideea de cultură a ogoarelor, prezentă la Horaţiuşi Cicero, (cultura
agrorum). Caşi în procesul agricol undeţărâna, bogată în posibilităţi, trebuie să fie lucrată pentru a

rodi, tot astfel cultura spiritului presupune ideea mai generală a unei formări, pregătiri, educaţii, de care toate
fiinţele umane, indiferent de grupurile de care aparţin, ar trebui să beneficieze. Această concepţie presupune
ideea unui patrimoniu cultural, compus din bunurişi valori universale transmise de la o generaţie la alta. Educaţia
devine tot mai mult intenţionată ş i programată ş i are funcţia de a face posibil accesul la acest patrimoniu
cultural.

Ca înţeles fundamental, legatşi de sensul originar menţionat mai sus, cultura ia naştereşi se defineşte în
raport cu natura, opoziţie valabilă nu numai pentru cultura exterioară, obiectivă, darşi pentru cea interioară,
subiectivă, deoarece omul însuşi, în alcătuirea sa specifică, este o unitate dintre biologicşi spiritual, dintre
naturalşi cultural. Graţie omului, natura devine cultură, în timp ce prin cultură omul dobândeşte adevărata sa
natură. Cultura este detaşare de natură, etapele culturii sunt etape ale umanizării, ale ridicării spirituale a omului.
Cultura cuprinde ansamblul fenomenelor social-umane care apar ca produse cumulative ale cunoaşteriişi,
totodată, ca valori sintetice.

Definiţia cea mai clară dată culturii din punct de vedere psihologic este următoarea: cultura
este elementul învăţat al comportamentului uman. Determinativul „învăţat” este aici esenţial

deoarece, oricare ar fi formele unei culturi susceptibile de a fi descrisă obiectiv, ele trebuie să fie învăţate de
către generaţiile succesive ale unei populaţii, altfel aceasta se pierde. Teza realităţii psihologice a culturii constă
în aversiunea contra fragmentării experienţei umane, contra separării omului, a organismului, de aspectele
comportamentului său care constituie elementele „superorganice“ ale existenţei sale. În mod cert, orice cultură
considerată în cursul timpului este dotată cu o vitalitate care transcende viaţa individuală a fiecărui membru care
o manifestă. O altă definiţie, pe cât de succintă, pe atât de utilă, este următoarea: cultura este ceea ce în lume se
datorează omului. Prin această definiţie se recunoaşte explicit că viaţa omului se desfăşoară într-un cadru dublu:
habitatul naturalşi mediul social. Definiţia subliniază specificul culturii de a fi mai mult decât un fenomen
biologic; ea cuprinde toate elementele din caracterul omului adult pe care el le-a învăţat în mod conştient, de la
grupul său.

Pentru a înţelege natura esenţială a culturii trebuie soluţionate trei paradoxuri aparente, care
sunt susceptibile să aducă o lumină oarecare în tratarea temei noastre:
1.Cultura este universală ca achiziţie umană, dar fiecare dintre manifestările sale locale sau
regionale poate fi considerată unică;
2.Cultura este stabilă, dar ea este, de asemenea, dinamică ş i manifestă schimbări continueşi
constante;
3.Cultura completează ş i, într-o mare măsură, determină cursul vieţilor noastre, dar acest
lucru este cu greutate perceput în gândirea noastră conştientă.

Faptul că omul este definit ca un „animal creator de cultură“ arată universalitatea culturii umane. Nici o
societate nu trăieşte în anarhie, fără o cultură incipientă, fie eaşi rudimentară. Nu există nici o societate fără o
concepţie despre viaţă, sau fără o concepţie despre Univers. Dacă avem în vedere stabilitateaşi schimbarea
culturală, totul demonstrează dinamismul culturii: singurele culturi în întregime statice sunt culturile moarte.
Însă schimbările se produc atât de lent încât noi nu le percepem decât opunând prezentul trecutului. Deşi
schimbările culturale se observă pretutindeni, ele se prezintă ca o condiţie, dar nu absolută, în sineşi prin sine.
Cultura este în acelaşi timp stabilă

şi în continuă schimbare. Schimbarea culturală nu poate fi percepută decât ca o parte a problemei

stabilităţii culturale; nu se poate înţelege stabilitatea culturală decât măsurând schimbarea în raport cu
conservatorismul. Dar problema esenţială pentru cursul de faţă este că, în timp ce cultura, ca atribut al omului, se
limitează la om, cultura în totalitatea sa depăşeşte individul. Argumentul în favoarea realităţii obiective a culturii
constă în faptul că, fiind „extramundană”, „supraorganică“, ea scapă de sub controlul omuluişi operează în
limitele propriilor sale legi. Faptul că există un continuum cultural, în pofida schimbării constante a persoanelor
al căror comportament caracterizează cultura, constituie un argument în favoarea existenţei obiective a culturii.
Un culturolog american descrie în felul următor această legitate culturală: „aşa cum culturaşi dezvoltarea
biologică sunt fenomene de ordin diferit, tot aşa trebuie să considerăm cultura ca existând în sine, dominând
viaţa oamenilor, care nu sunt decât nişte instrumente pasive ale puterii sale“ (Edward Sapir).

„Privită în ansamblul ei, cultura poate fi considerată ca procesul eliberării treptate de sine a omului. Limbajul,
arta, religiile reprezintă etapele diferite ale acestui proces. În fiecare din ele omul descoperă ş i demonstrează o
putere nouă - puterea de a construi propria sa lume, o «lume ideală». Filosofia nu poate renunţa la căutarea unei
unităţi de fond în această lume ideală“ [2]. Ele nu confundă însă idealul cu manifestările lui concrete în fiecare
moment al devenirii conştiinţei de sine a omului. Ele nu trebuie să ignore „tensiunileşi fricţiunile, opoziţiile
puterniceşi conflictele profunde între forţele obscure, inconştienteşi forţele creatoare, multiple, ale omului.
Acestea nu pot fi reduse la un numitor comun. Ele tind spre direcţii opuseşi se supun unor principii diferite. Dar
această multiplicitateşi această disparitate nu denotă deci dezacord, nici dizarmonie. Toate aceste funcţii sunt
complementare. Fiecare relevă un orizont nouşi ne dezvăluie un aspect nou al fenomenului uman. Disonanţa este
în acelaşi timp armonie: contrariile nu se exclud: ele sunt independente“ [3] „Oamenii nu înţeleg - spune Heraclit
- cum cele discordante se acordă; există o armonie a tensiunilor opuse ca, de pildă, la arcşi liră“. Pentru a
demonstra o asemenea armonie nu este necesar să dovedim identitatea sau similitudinea diferitelor forţe care au
produs-o. Ceea ce uneşte diversele forţe ale culturii nu este o identitate de natură, ci identitatea obiectivului ei
fundamental: desăvârşirea morală a speciei. Dacă în cultura umană există un echilibru dinamic, acesta este
rezultatul unei lupte între forţele contrarii. Această luptă nu perturbă „armonia invizibilă“, care, după Heraclit,
„este mai puternică decât cea vizibilă“.

Privită din acest unghi de vedere, cultura apare în societateşi ca un factor de unitate, nu atât între diferitele
laturi ale personalităţii, cât între diferitele personalităţi. Opera culturală este, în primul rând, continuitateşi
coeziune, pentru că nu există cultură fără tradiţie. Biologic sau spiritual, valoarea se manifestă în conştiinţă şi în
lume prin adaptare, transformareşi reînnoire. Comunicarea dintre valorile istoriceşi valorile contemporane se
efectuează prin continuitatea temporală; fiecare generaţie o transmite următoarei, în aşa mod încât aceasta
păstrează ceea ce a câştigatşi o răspândeşte pe scară largă. Prin vocaţia instauratoare a valorii, cultura uneşte
între ele generaţiileşi permite progresul societăţii.

În al doilea rând, opera culturală este o operă de fraternitate. În măsura în care valoarea rămâne imanentă
conştiinţelor, acestea rămân străine unele altora, chiar dacă participă la aceeaşi valoare, chiar dacă fiecare
valoare se dezvoltă în ele după aceleaşi modalităţi. Prin acţiunea culturală oamenii stabilesc o legătură simultan
esenţială ş i permanentă. Adevărul nu este niciodată un adevăr dacă el este un adevăr numai pentru mine;
frumosul nu este nicicând frumos dacă el este frumos numai pentru mine. Valoarea nu este destinată numai
individului, ea aparţine colectivităţii. De aici dorinţa oamenilor de a-i determina pe semenii lor să participe la
universul lor axiologic. Criminalul care urăşte viaţa caută oameni pe care să-i înveţe să urască, dovedind prin
aceasta că lumea valorilor este lumea comunicării. Prin cultură nu se cunoaşte numai valoarea, cişi pe cel care a
instaurat-o. Constituţia română nu este numai opera Constituantei, cişi punctul de contact al valorilor
democraţiei. Prin fraternitate, cultura uneşte între ele conştiinţele generaţiilor, le inoculează sentimentul ordiniişi
al demnităţiişi le face să împărtăşească în comun valorile umanităţii.

În al treilea rând, cultura este un apel adresat tuturor oamenilor să depăşească constrângerile spaţiuluişi
timpului în căutarea unităţii de spiritşi, de asemenea, un apel la depăşirea diferenţelor individuale, la universalşi
esenţial.

Slab înzestrat organic, neasiguratşi neocrotit de natură pentru viaţă, omul nu ar putea exista în hăţişul
fenomenelor care îl înconjoară fără o concepţie despre lume. Pentru om trebuie să existe o explicaţie
comparativă, raţională, logică a lumii care îl înconjoară. Or, sensul concepţiei despre lume este de a combate
confuzia, dezordinea, iraţionalul fenomenelorşi de a da sens, o structură raţională într-o ordine cosmică, o
premisă pentru viaţa posibilă a omului. Concepţia despre lume dă omului siguranţă sau convingere fermă că
lumea are sensşi este bine rânduită, plasând astfel omul

şi viaţa lui într-un context mai larg – contextul ordinii şi al raţiunii. De aceea, orientarea vitalăa
omului este spre „organismul“ culturalşi spre ordinea care trebuie să domnească în lume, pentru ca omul să se
descurceşi să se conserve pe acest pământ al făgăduinţei. Cu titlu de exemplificare, să adăugăm că, dacă unui om
i se adresează în acelaşi timp două mesaje contradictorii, dar de aşa natură încât răspunsul care li se poate da să
fie greşit, aceasta va produce la om perturbaţii schizofrenice. Nimic nu este mai greuşi mai disperat pentru om
decât să se afle în situaţii contradictorii, fără un răspuns posibil. Omul trebuie să aibă siguranţa recunoaşterii
faptelor, a aprecierii adevărului sau falsităţii faptelor, lucru pe care i-l dă ş i i-l asigură concepţia sa despre lume,
sufletul oricărei culturi. În aceasta constă utilitatea deosebită a cursului de antropologie culturală – organizarea
culturii sub aspectul adaptării ei la mediul exterior, adaptarea acţiunii omului la ordinea cosmică.

O abordare originală a raporturilor dintre cultură ş i civilizaţie, plecând de la semnificaţiile diferite ale
celor două concepte în diverseştiinţe socio-umane, va aduce cunoscutul antropolog nord-american Edward Sapir,
în studiul din1922: Culture. Genuine and Spurious [4]. Termenul ,,cultură“, observă Sapir, este întrebuinţat în trei
sensuri. În primul sens, el este întrebuinţat de etnologişi de istoricii culturii, indicând orice element socialmente
moştenit în viaţa omului, atât materială câtşi spirituală. Astfel, nici un om nu este lipsit de cultură, deoarece
chiarşi cei mai înapoiaţi dintre sălbatici trăiesc într-o lume caracterizată socialmente de o reţea complexă de
obiceiuri, tehnicişi atitudini păstrate pe calea tradiţiei. Tehnicile de vânătoare ale boşimanilorşi pigmeilor,
credinţa pieilor-roşii în magie, filosofia greacă, poezia medievală, descoperirile tehnico-

ştiinţifice din secolul XX, toate sunt elemente ale culturii, deoarece fiecare dintre acestea este un
produs al efortului spiritual colectiv al omuluişi pentru că fiecare dintre acestea nu este cuceritşi păstrat ca efect
directşi automat al unor calităţi ereditare, ci printr-un proces imitativ mai mult sau mai puţin conştient, inclus în
tradiţie sau în ereditatea socială. În acest sens, toate grupurile umane sunt dotate cu cultură, indiferent dacă
aceasta cunoaşte moduri de manifestare diferite în gradşi complexitate. Pentru etnologi, există diferite tipuri de
cultură ş i o varietate extremă a elementelor culturale. Etnologul nu formulează asupra lor nici o judecată de
valoare. Când vorbeşte de culturi „elementare“ ori „inferioare“, „evoluate“ ori „superioare“ etnologia se referă
numai la progresul înregistratşi la schemele evolutive. Pentru a evita orice confuzie, Sapir propune substituirea
termenului de cultură, întrebuinţat în acest sens, cu cel de civilizaţie.

A doua semnificaţie este dată de Sapir termenului de cultură în legătură cu un ideal (sau mai degrabă
convenţional); semnificaţia este de bogăţie sufletească, bazată pe înţelepciune, dar nu limitată la aceasta,
deoarece persoana cultă ş tie să dea o valoare personală cunoştinţelor pe care ea le-a căpătat, să le transformeşi
să le aplice într-un mod personal. Cultura poate fi însă ş i una impusă de anumite persoane; în acest caz ne aflăm
în faţa unei deformări datorată presiunii unor influenţe ambientale sau tradiţionale.

A treia semnificaţie a termenului de cultură este o sinteză a primelor două; cu prima, ceea ce E. Sapir
propune prin termenul de civilizaţie, ea are în comun ideea de patrimoniu spiritual sau material al grupului mai
curând decât cel individual. Cu cea de-a doua, ea are în comun elementul spiritual a tot ceea ce înseamnă cultură
în sens etnologic (civilizaţie):şi anume în sensul că, din acest complex cultural, sunt aleşi factorii care au o
valoare semnificativă în domeniul spiritual, mai curând decât alţii. Limitarea termenului cultură doar la
activităţile spirituale (artă, religie, cunoaştere

ştiinţifică, filozofie) prezintă dezavantajul oricărui exclusivism. „Ar fi mai corect, spune Sapir, dacă

am spune că această a treia concepţie despre cultură cuprinde atitudinea generală, concepţiile despre viaţă şi
lume, manifestările specifice de civilizaţie care conferă unui popor propriul său loc distinct în lume“. Nu se pune
accentul pe ceea ce este făcutşi crezut de un popor, ci pe felul cum funcţionează acestea, cum sunt făcuteşi
crezute în viaţa poporului respectiv. Acelaşi element cultural poate avea un rol esenţial în cultura unui poporşi
poate constitui un factor insignifiant sau cu importanţă redusă în cultura altuia. Această concepţie despre cultură
se individualizează cel mai exact în conceptul de „specific naţional“, în limbajul inconfundabil a ceea ce este
propriu unui popor. Cultura devine astfel sinonimă cu „geniul naţional“ sau „spiritul unui popor“. Opinia că
„geniul unui popor se reduce, în ultimă instanţă, la anumiţi factori ereditari de natură psihologică sau biologică“
nu merită atenţie, spune Sapir. Foarte adesea, ceea ce se consideră o caracteristică rasială înnăscută, ne apare, după
un studiu atent, numai ca rezultat al unor cauze interne.

Un anumit mod de a gândişi de reacţii specifice la mediu se afirmă în cursul dezvoltării istorice complexe
ca normalşi ca tipic; o dată sedimentat astfel, el serveşte ca model pentru elaborarea a noi elemente de civilizaţie.
Pornind de la conştiinţa pe care o cultură o are despre „geniul“ propriu sau „caracterul“ propriuşi, mai ales, în
legătură cu coerenţa operaţională care apare dintr-o asemenea conştiinţă, Sapir distinge culturile genuine
(autentice,şi anume conştienteşi armonizate cu „geniul“ propriu)şi culturile înstrăinate (spurious, adică deviante
de la „geniul“ propriu). O cultură autentică (genuină) este expresia unei atitudini complexe în faţa vieţiişi a
lumii, dar în acelaşi timp unitară ş i coerentă, o atitudine care concepe semnificaţia oricărui element al
civilizaţiei în strânsă legătură cu toate celelalte. Ea este o cultură în care nimic nu este lipsit de semnificaţie
spirituală, în care nici una din funcţiile ei nu conţine în sine o frustrare, un efort inutil sau prost direcţionat. Ea
nu este un hibrid spiritual, compus din contradicţiişi din imagini contrafăcute ale unor idealuri falsificate, care
împiedică sinteza armonioasă a elementelor ei. Dacă o cultură autentică înalţă edificii magnifice pentru cult, ea o
face deoarece simte necesitatea de a simboliza într-o frumoasă arhitectură un impuls care în ea este profundşi
vital. Cu toate acestea, Sapir consideră că ar fi hazardat să susţinem că există culturi care au realizat pe deplin
acest ideal de armonie integrală, dar că este posibil să recunoaştemşi să distingem culturile autentice din modul
în care ele concură la realizarea unei astfel de integrări a aspiraţiilorşi a idealurilor pe care ele le proclamă,
reuşind să fie organisme spirituale sănătoase, aşa cum au fost, de exemplu, cultura greacă din epoca lui Pericleşi,
într-un anumit grad mai redus, cultura franceză din secolul al XVII-lea.

După Sapir, acest ideal al culturii autentice nu are nimic de-a face cu ceea ce D. Bell, de exemplu,
numeşte principiile axiale ale unei societăţişi în special principiul raţionalităţii economice, al eficienţei. Deşi
critica lui E. Sapir vizează în primul rând societatea nord-americană, nu este mai puţin adevărat că, în condiţiile
globalizării modelului neoliberal, această critică este valabilă ş i pentru celelalteţări care au atins o eficienţă
economică de invidiat. Însă într-o cultură autentică, spune Sapir, nu este suficient ca individul să se simtă o rotiţă
a unui mecanism care realizează Binele Public. Ceea ce contează într-o cultură autentică este că activităţile
trebuie să satisfacă direct pulsiunile lui creatoareşi afective, cu alte cuvinte trebuie să fie mai mult decât o
valoare-mijloc. Marea eroare a civilizaţiei industriale este că a aservit omul maşinii, iar energia lui spirituală -
principiului randamentului. De exemplu, activitatea secretariatului de la Facultatea de Comunicareşi Relaţii
Publice, admirabilă în sineşi extrem de eficientă pentru funcţionarea acestei instituţii, constituie, prin
raţionalitatea ei tehnică, un sacrificiu adus civilizaţiei, în sensul că nu satisface nevoile spirituale ale angajatelor,
ci pe cele ale studenţilor.

În această ordine de idei, mentalitatea populară a conferit termenului de cultură un înţeles aparte. Se vorbeşte
frecvent despre „un om cult” sau despre un om că „are cultură”, înţelegându-se prin aceasta, în general, un
volum apreciabil de lecturi literare sau de cunoştinţe dinştiinţele umanisteşi artă, din cinematografie în special.
Deja aici întâlnim un reziduu al unei vechi semnificaţii a culturii, aceea de rafinament intelectual. Trebuie
subliniat însă că această masă de cunoştinţe nu se structurează într-un principiu modelator al personalităţii,
conform unui ideal. Ea rămâne ca un fel de declaraţie pentru statusul social al individului respectiv. Categoriile
care practică profesii liberaleşi mai ales clasa tehnică, sunt considerate a fi sau nu culte în virtutea unor criterii
de-a dreptul ridicole. Putem considera, din această perspectivă, ca „om cult” un absolvent al Facutăţii de Litere
care a citit o parte din capodoperele teatrului absurd, opera lui Eugen Ionesco, de exemplu,şi un „om incult” un
inginer de mare valoare, sau un cercetător tehnic ale căror invenţiişi inovaţii în domenii de vârf aduc avantaje
materiale imense unei economii? Sau putem considera „inculţi” un jurist ori un matematician ale căror opere de
mare valoare în domeniul lor de activitate au o pondere considerabilă în organizarea cunoaşteriişi în menţinerea
unei ordini sociale sănătoase?
În aceeaşi ordine de idei, comportamentul exterior, civilizat al omului nu înseamnă cultură,
ci arată mai degrabă dialectica raportului cultură-civilizaţie. Un aristocrat, de pildă, înjură birjăreşte
şi sfidează eticheta deoarece el nu este bântuit de obsesia autoafirmării, ca un parvenit mic burghez.

El trăieşte valorile culturale la modul naturalşi nu mai are nevoie să probeze această stare autentică de a fi.
Dimpotrivă, parvenitulţine să demonstreze în orice moment statutul său de om cult. El este politicos prin
ostentaţie, imită tot ceea ce îi poate aduce prestigiu, este în pas cu modaşi pune un mare preţ pe eleganţa
vestimentară ş i pe arta conversaţiei de salon. În spatele acestei etichete ostentative se află însă impulsurile
primare nefalsificate de natura civilizaţiei. O situaţie-limită arată că reacţiile parvenitului nu au fost deloc
modelate de forţa umanizantă a valorilor culturale: el fie că dă bir cu fugiţii de la locul faptei, fie că îşi declină
orice responsabilitate, sau se închide în carapacea egoismului său, în vreme ce un sărac, îmbrăcat în zdrenţe, nu
ezită să-şi împartă bucata de pâine sau adăpostul umil cu un semen aflat în suferinţă. Solidaritatea emoţională a
săracilor din România cu năpăstuiţii inundaţiilor din Ardeal arată legătura profundă dintre idealul umanşi
comportamentul instinctiv în cadrul unei culturi organice, cum este cultura populară din România, unde omul a
rămas valoarea supremă a Vieţii.