50 proiect

50 teorie

Curs

Prospectarea Resurselor Naturale în vederea dezvolarii

Prospectarea Resurselor componentului geologic

Prosepctarea se referă la diferite domenii, care are in vedere analiza completă a unor
resurse de diferite tipuri.
Prospectiune activitate tehnica care se refera la localizare, descoperire, analiza, solutii de
exploatare a unor resurse minerale utile.

Elemente de interes prospectiv ale componentului Geologic

Componentul geologic se impune din pct de vedere prospectic, prin trei elemente
definitorii: structura geologică, tectonica si petrografia (litologia).
1. Structuri geologice de interes prospectiv – teritoriul national apartine, la 2 mari
domenii: domeniul de orogen care detine doua treimi din terioriul national si
domeniul de platoformă cu cca. O treime din terioriul tarii. În cadrul domeniului de
orogen se individualizează trei mai categorii de structuri geologice:
1. Structuri cutate
2. Structuri vulcanice
3. Structuri faliate
Structurile cutate reprezintă consecința, manifestării mișcărilor orogenetice, mișcări
care constau din cutări (încrețiti, înălțări)eventual metmorfozări de roci, șariaje și framentări
tectonice (falie). Aceste miscari apartin unor cicluri orogenetice, derulate în mai multe cicluri sau
ere geologice. Astfel, structurile cutate sunt specifice teritoriului carpatic și subcarpatic care au
fost afectate de faze orogenetice ale ciclului alpin, de la cretacic pănă la inceputul pleistocenului.
Aceste mișcări au afectat și au creat strcuturi cutate, în teritoriul carpatic, mai apoi în subcarpați,
dar au afectat și unele unități de podiș, așa cum este cazul Podișului Mehedinți. Structuri cutate
aparțin și Dobrogei de Nord, realizate în ciclul hercinic, reprezentate prin Munții Măcinului. Tot
în Dobrogea de Nord apar si in Dealurile Tulcei, care țin însă de mișcările chimerice, vechi.
După cum, există și structuri cutate, în unele comportimente ce aparțin Dealurilor de Vest.

Structurile cutate, se impun atenției prin nivelele altitudinale relativ mari, prin energia de
relief cu valori ridicate și prin prezența declivităților cu o paletă extrem de largă de valori.
Aceste elemente morofemetrice se subsumează în două mari situații:

a. Prima situație Este cea a unui relief adaptat la structura geologică (desen anticlinal și
sinclina). Adaptarea reliefului la structura geologică în sensul în care anticlinalele,
corespund unor culmi și/sau vârfuri montane în timp ce sinclinalele, corespund, de regulă
 unor sectoare de râu/sectoare de vale. În Subcarpați, anticlinoriile corespund culmilor și
dealurilor subcarpatice, iar sinclinoriile corespund unor văi și unor depresiuni
subcarpatice. Aveastă situație presupune în primul rând o stabilitate tectonică a
teritoriului, respectivele arii de orogen caracterizată printr-o seismicitate relativ redusă.
Mai mult de cât atât, terenurile cu strcturi cutate și cu adaptarea relieului la strucctura
geologică se remarcă în genrral prin stabilitatea versanților în deosebi în situațiile în care
rocile sunt rezistente la eroziune. Din acest motiv, structurile în cauză nu pun probleme
deosebite în amenajarea teritorială fiind favorabile pentru infrastructura de transport
feroviar sau rutier, însă costurile pentru realizarea acestei infrastructuri, diferă în funcție
de natură și duritatea rocii și în fucncție de caracteristicile reliefului. Din punctul de
vedere al așezărilor omenești, aceste se realizează de regulă în spațiile joase, respectiv în
depresiuni și pe văi datorită costurilor mai reduse de amenajare și a favorabilității sub
aspect climatic sau sub aspect hidrologic.

În aria subcarpatică infrastructura de transport, dar și așezările omenești se concentrează la

nivelul spațiilor joase în sinclinorii care de regulă corespund cu spațiile depresionare. Mai mult
decât atât, utilizarea terenurilor pentru agricultură se leagă indubitabil tot de spațiile joase,
respectiv de depresiunile subcarpatice, același lucru fiind valabile și în depresiunile
intramontante. Din punct de vedere al amenajărilor turistice, adaptarea reliefului la structura
geologică nu implică restricții, fiind de regulă căutate spațiile și situațiile, care beneficiază de un
potențial turistic mult mai ridicat

b. A doua situație în cadrul structurilor cutate este cea care se referă la neadaptarea
reliefului, la structura geologică fiind caracteristică pentru masive montane, ce constituie
mari inversiuni de relief. Este vorba despre masivile care presupun existența unor
sinclinale înălțate și a unor anticlinale mult coborâte, generând aspecte peisagistice
extrem de valoroase sub aspect turistic, mai ales în cazul în care alcătuirea litologică este
dată de prezența unor roci cu mare personalitate în relief. Este cazul unor masive
calcaroase, precum Rarău, Hășmaș sau Piatra Craiului și Munții Bârsei, Postăvaru, Piatra
Mare sau al unor masive conglomeratice așa cum sunt cele din flișul intern, Ceahlău,
Ciucaș-Zăganu, Bucegi etc. Masivele precizate anterior, prezintă un potențial turistic
remarcabil, însă realizarea infrastructurii de transport la aceste masive, implică dificultăți
și costuri ridicate atât pentru realizare cât și pentru întreținere. Pentru amplasarea de
așezări omenești sun favorizate ariile periferice mai joase unde sunt cantonate majoritatea
stațiunilor turistice Valea Prahovei, Timișului etc.
În comparație cu prima situație crește potențialul turistic, dar cresc costurile
pentru diferitele amenajări teritoriale, chiar dacă stabilitatea terenurilor este remarcabilă.
Însă ăn cazul strcuturilor cutate, există și excepții așa cum este cazul cu unele arii ale
flișului carpatic, în special din flișul extern sau în unitățile pericarpatice, unde datorită
unei litologii mult mai fiabile sunt favorizate procesele geomorfologice, în special
deplasările în masă cu precădere alunecările de teren. În aceste situații apar dificultăți,
datorită instabilității versanților generând pagube materiale sau costuri suplimentare
pentru realizarea și intreținerea infrastructurii de transport. Un asemenea caz, este cel din
Valea Bistriței mijlocii pe versantul stâng al Lacului Izvorul Muntelui-Bicaz, unde apar
probleme în întreținerea drumurilor.
Instabilitatea versanților se traduce prin prezența masivă a aluncărilor de teren,
îndeosebi în Subcarpații de Curbură (Subcarpații Buzăului și Prahovei) afecând localități
sau determinând o diminuare accentuată a terenurilor cu utilizare agricolă în special ca
teren arabil.

Structurile vulcanice reprezintă consecința manifestărilor magmatice, de regulă

efusive, care însoțesc uneori miscările orogenetice sau care se leagă de existența uno
contacte între marile plăci tectonice(cercul de foc al pacificului). În România cele mai
tipice structuri vulcanice se leagă de prezența magmatismului neogen, magmatism care s-
a derulat pe parcursul a 3 cilcuri de erupție, între Badenian și finalul Pleistocenului. În
esență structurile vulcanice presupun existența unor alternanțe de lave cu produse
piroclastice, care în urma consolidării generează roci de natură eruptivă, (de la andezit la
bazalte) dar și aglomerate vulcanice, rezultate prin cimentarea a produselor piroclastice.
Structurile vulcanice clădesc aparate vulcanice de tip con, care deci generează înșiruiri
prin îngemănări de conuri, formând lanțuri de munți vulcanici. În România, este
caracteristic lanțul munților vulcanice din vestul și nord-vestul Carpaților Orientali care
începe din Perșani, continua prin Harghita, Gurghiu și Călimăni, cu intermitențe prin
Bârgău, sudul Rodnei și Țibleș, până în Oaș, Gutâi. .... Acest lanț vulcanic totalizează
cca. 250 km pe teritoriul românesc dar se continuă până în Slovacia totalizând cca 400
km (cel mai lung lanț de munți vulcanici stinși din Europa.) Structuri vulcanice neogene,
descoperim și în sudul Apusenilor în componența Munților Metaliferi. Stucturile
vulcanice se caracterizează prin masivitate, altitudini ridicate, declivități variate și se
remarcă printr-o deosibită stabilitate tectonică, generând o seismicitate modestă și
posibilități optime în planul dezvoltării teritoriale durabile. Structurile vulcanice,
gennerează resurse minerale utile, extrem de valoroase și intenes utilizate de câtre
România. Astfel, o primă categorie o formează cele auro-argentifere, iar a doua categorie
este cea a minereurilor complexe neferoase. Ambele categorii se concentrează, în două
mari arii metalo-genetice, respectiv o primă arie, în zona din nord-vestul Orientalilor, din
Oaș până în Gutâi, și a doua arie este cea din Munții Apuseni. Dacă prima arie
metalogenetică, exploatările s-au suspendat sau au încetat, în cea de-a doua arie din
metaliferi, există interese contradictorii, privind valorificarea acestor resurse, precum
Roșia Montană. Mai mult decât atât, structurile vulcanice prezintă și alte tipuri de
mineralizații prin valorificarea locală sau națională a unor resurse, care în unele cazuri au
creat mari dezastre ecologice (exploatarea sulfului din Călimani). Ceea ce este de interese
legat de structurile vulcanice, este prezența aureolei mofetice, fenomen post vulcanic, de
 care se leagă, formarea apelor minerale, carbogazoase concesionate în bună masură dar
care reprezintă o valoarea patrimonială excepțională a acestor structuri vulcanice.

Din punct de vedere al acestor structuri prezintă, în dezvoltarea regională și rocile

euruptive, însă structurile vulcanice, condiționează un relief specific cu o valoare peisagistică
remarcabilă, având în vedere multitudinea aparatelor vulcanice de tip con unele cu cratere extrem
de bine păstrate așa cum este craterul Muntelui Ciomatu, cu păstrarea unor turbării oligotrofe,
Tinovul de la Mohoș sau cu păstrarea în relief a unor caldeire așa cum este marea caldeiră a
Călimnilor cu diametrul de 10,5 km, sau caldeira din Munții Igniș, drenate de Mara și Săpânța.
La nivel peisagistic sunt de interes și sectoarele de defileu așa cum sunt defileele de pe Olt,
Tușnad și Racoj, sau de pe Mureș cum este cel dintre Toplița și Deda. Defilee care au favorizat
existența cail de comunicatii, feroviare, rutiere etc. Din punct de vedere al amenajărilor căilor de
comunicație structurile vulcanice sunt stabile și nu pun probleme deosebite în timp ce pt
așezările omenești sunt preferate spațille periferice îndeosebi văile dar și platourile vulcanice,
cum sunt cele din partea de vest a Munților Călimani și îndeosebi a Munților Gurghiu și
Harghita. În cadrul acestor strcuturi, terenurikle agricole sunt limitate ca pondere, sunt cele mai
bine reprezentate suprafețele cu pășuni și fânețe, în schimb utilizarea optimă este cea forestieră,
masivele vulcanice, fiind favorabile pentru padurile de fag și pentru pădurile de conifere din
masivele înalte, cele de conifere fiind distruse în bune măsură prin exploatări hoatice.

c. Structurile faliate, reprezintă consecința unor intense fragmentări tectonice, ce au

precedat unor faze sau mișcări orogenetice. De regulă aceste structuri se leagă de
influentele induse de miscarile epirogenetice, care sunt doar miscari pe verticală. Astfel,
datorită eforturilo de cutare tectonică unele compartimente cu structuri de orogen, pot
suferi, mișcări de înălțare iar altele suferă mișcări de coborâre, apar astfel sistem de tip
horst-graben, cu funcționalități diferite. Acest tip este caracteristic mai ales Carpaților
Occidentali, unele masive din Apuseni funcționând ca adevărate horst-uri precum Munții
Pădurea Craiului, Codru Moma, Zarand, între care se interpun vaste arii depresionare de
timp graben, cum sunt depresiunile tip golf, respectiv, Zarand, Beiuș, Vad-Borod. Acest
tip structural se extinde și în Munții Poiana Ruscă, horst înconjurată de arii depresionare
precum Culuarul Mureșului, Depresiunea Hațegului, Culuarul Bistrei și chiar în Munții
Banatului flancați de arii joase, precum Culuarul Timiș-Cerna, Reșița-Moldova Noua.
Aceste structuri faliate, nu mai prezintă aceeași stabilitate din pct de vedere seismic, însă
din punct de vedere al riscurilor pentru amenajarea teritorială menționăm riscul îndeosebi
la inundații, pentru ariile joase, la care se adaugă și unele riscuri de natură climatică. Pe
ansamblu însă, structurile faliate, presupun concentrări ale așezărilor omenești și dirijarea
căilor de comunicații în spațiile joase pentru ca la nivelul ariilor montane de tip graben să
se realizeze o slabă populare a teritoriului și o precareitate la nivelul căilor de
comunicații.
Structuri ale unităților de platformă

Ocupă cca 1/3 dinn teritoriul național fiind dispuse în exteriorul arcului carpatic, în estul, sud-
estul și sdul României. Există și mari unități de relief, legate genetic de orogenul carpatic, dar
care funcționează ca adevărate arii de platformă, înseosebi sub aspect structural. În această
categorie se încadrează Depresiunea colinară a Transivlcaniei, Dealurile de V, și Câmpia Tisei.
Sub aspect structural deosebim 3 mari categorii:

1. Structurile monoclinale – presupun existența unor roci, sedimentare ușor înclinate de

regulă în sensul apelor retragerii apelor marine, din acel teritoriu. Această structura este
cracteristica pt platforma Moldovenească, având ca unit de relief, Podișul Moldovei. Pe
suprafete mai mici, aceasta structura este caracteristica pentru o parte din Podisul
Somesan, cât și pentru Podisul Piemontan Getic și partial pentru Dealurile de Vest. Intr-o
unitate de platforma sunt de interes doua unitati structural tectonice, astfel orice unitate
de platforma se sprijina pe un fundament numit si soclu care reprezinta o veche arie de
orogen intens nivelata, cu aspect larg ondulat care este situata la adancimi variabile si
care este constituit din șisturi cristaline cu intruziuni granitice. A doua entitate este
cuvertura sedimentară, redată printr-o stivă de depozite sedimentare, stivă mai groasă
sau mai subțire depuse în mai multe cicluri de sedimentare din Silurian până în
Cuaternar. A fost depusă în medii marine sau lacustre fiind consituita din roci
sedimentare consolidate și/sau neconsolidate. Așadar structura monoclinală se referă la
modul de aranjare doar a acestor roci sedimentare de cuvertură. Implicațiile structurii
monoclianle, se leagă de relief care la rândul lui prezintă particularități în funcție de
rețeaua hidrografică. Așdar între principalele râuri consecvente (conforme cu inclinarea
stratelor) se pot păstra în relief platouri și culmi interfluaviale structurale pietrofrafice,
remarcate prin deosbită stabilitate, prin favorabilitate pentru asezări omenesti si pentru
dirijarea căilor de comunicații. Singura restricție este legată de accesibilitatea mult mai
redusă pentru asigurarea apei potabile, situațiile în cauză sunt frecvente, în Dealurile
Dragomirnei, Dealul Mare Hârlau, Repedea, Păun etc.. A doua particularitate este dată de
prezența asimetriilor de relief cunoscute sub denumirea de relief de cueste. Astfel , o
cuestă presupune existența unui versant prelung, cu o înclinare modestă numită revers, în
care înclinarea este conformă cu cea a stratelor geologice și un versant puternic înclinat
cunoscut sub denumirea de frunte de cuestă, versant care practic prezintă strate retezate
perpendicular. Asimetriile acestora, se leagă de prezența râurilor subsecvente, cum este
cazul râului Bahlueț, între Tg.Frumos –Podu Iloaie, și Bahlui între Podul – Iloaiei și Iasi.
Practic reversurile de cuestă se remarcă printr-o stabilitate si prin procese geologice
minore constituind terenuri optime pentru agriculture dar si pentru cai de comunicatii,
asezări omenesti si alte categorii. În cazul frunților de cuestă sunt deosebit de intense
procesele morfologice, îndesosebi aluncările de teren, instabilitatean versanților generând
restricții multiple, pentru variatele utilizări. Astfel, se vor evita amplasarile de asezari
omenești, deși în Podișul Moldovei, sunt frecvente satele, situate în baza fruntilor de
 cuestă, fiind vorba despre facilitățile induse de prezența apei freatice și protecția
împotriva vântului. Frunțile de cuestă sunt improprii si pentru utilizările agricole,
favorabilitatea fiind pentru valorificare forestieră. În Podișul Moldovei,există frecvente
frunți de cuestă, extinse pe lungimi considerabile, generând așa-numitele fronturi de
cuestă, iar cel mai tipic front de cuestă Coata Iașilor cu o lungime de cca 60 Km,
dezvoltat pe dreapta Bahluețului și a Bahluiului, între Strunga și fața Prutului. Structurile
monoclinale, sunt prezente și în Podișul Someșan, îndeosebi în Dealurile Clujului care
generează cuestele în evantai sau în Podișul Piemontan Getic, cu fronturi de cuestă
orientate spre nord, la limita cu Subcarpații Getici. În Podișul Piemontan Getic, restricția
majoră de la nivelul interfluviilor și a platourilor structural litologice, este dată de
adâncimea foartea mare, la care se găsește apa freatică, uneori sub 60m, acest lucru se
explică prin grosimea foartea mare a formațiunilor piemontane, pietrișuri și nisipuri care
sunt situate deasupra rocilor cu structură monoclinală.

Structurile în Domuri

Sunt caracteristice pentru unele unități de relief, cu roci sedimentare care prezintă din loc
în loc unele boltiri numite dom-uri. Acest tip structural, este caracteristic doar în partea centrală a
țării, respectiv în sudul Câmpiei Colinare a Transilvaniei și în Podișul Târnavelor. Această
structură în domuri se asociază cu o resursă foarte importantă a regiunii respectiv cu prezența
gazului metan. Prezența cazului metan, a contribuit la o dezvoltare în raport industrial, unele
ramuri fiind valorizare, precum industria ceramicii, sticlariei etc. iar in timpuri mai recente cu o
dezvoltare prioritare a industriei chimice. Această dezvoltare a dus si la o dezvoltare urbană,
fiind o regiune cu o densitate deosebită a așezărilor urbane, dar care se remarcă si printr-o
poluare a mediului geografic. Precaritatea calitatății aerului este dată și de valorile ridicate ale
calmului atmosferic. Din punct de vedere al realizării infrastructurii de transport acest tip de
structura nu pune probleme deosebita ca si in cazul asezarilor omenesti, evitându-se în primul
rând, perimetrele cu alunecări de teren, în regiune dominând alunecarile de tip glimee.

Structura în cute diapire – este o situație particulară care poate fi întalnită, atât în cadrul
structurilor de orogen din subcarpați cât și î cazul bazinului transilvan, diapirismul presupunând
deformarea puternică a stratelor sedimentare cu ruperea acestora și ieșirea la zi a unor sâmburi de
sare. Structurile diapire, prezente fragmentar în Subcarpați și pe două flancuri în Depresiunea
Colinară a Transilvaniei, presupun prezența depozitelor salifere, îndeosebi a depozitelor de sare
gemă. Astfel în unele situații, sunt exploatate, prin procedee diferite, fie prin mine de sare, Ocna
Turda, Prahovam Tg. Ocna. În unele asemenea ocne dezafectate s-au creat spații de tip balnear,
însă în cazul unor exploatări prin intermediul soluțiilor saline se creează goluri subterane, ce
favoriează instabilitatea terenurilor cu producerea unor prăbușiri sau deplasări în masă.
Asemenea situații provoacă apariția unor mici lacuri saline, cum sunt cele din jurul orașului
Târgu-Ocnna, apoi lacurile saline și perimetre cu alunecări, cum sunt cele din Subcarpații de
Curbura, Slanic Prahova, Sucarpații Getici Govora Ocnele Mari, dar și din Bazinul Transilvaniei.
Ultimul asemenea caz, s-a produs într-una din vechile exploatări de la Ocna Mureș, unde prin
prăbușire s-a creat un nou lac care a antrenat așezări. Prezența a favorizat o dezvoltare a
industriei chimice cu produse cloruro-sodice, Govota –Ocnele Mari, însă structurile diapire sunt
extrem de favorabile pentru ceea ce întălnim astăzi ca izvoare de apă minerale sau de prezența
unor lacuri sărate, favorizând dezvoltarea unor stațiuni de interese local-național.

Structura tabulară este specifică unităților de platformă cu un relief de câmpie,

caracteristică pentru Câmpia Tisei, pentru Câmpia Română , Dobregea de Sud și parțial
Dobrogea centratlă. Aceste structuri, se relaționează direct cu rocile de suprafață, generând
câmpii ușor diferențiate genetic, dar care nu intervin semnificativ astfel încât, nu induc restricții
în planul amenajării teritoriale, cu excepția celor de natură hidrică sau climatică, riscuri la
inundații sau riscuri la secetă. Aceste tipuri de structură, sunt însă sensibile la seismicitate, cu
precădere în jumătatea de est a Câmpiei Române, apoi în sudul Moldovei, în Câmpia Înaltă a
Covurluiului și în Câmpia Timișului. Structurile tabulare, presupun o dezvoltare edilitară
diferențiată, gâzduind mari așezări urbane, iar pe de altă parte, aceste structuri se relaționează
direct cu utlizarea agricolă a teritoriului, structurile în cauză fiin cu cea mai mare pondere a
terenurilor arabile.

Alcătuirea petrografică litologia se referă la natura rocii dintr-un anumit teritoriu.

Practic, o rocă reprezintă o asociație, mono, bi sau multi minerală. În componența rocilor intrând
diferiti compuși chimic. În ceea ce privește dezvoltarea teritorială, roca deține un rol esențial
potențând de regulă rolul pe care îl joacă structura geologică, în rolul rocii este dublat și de faptul
că unele roci, sunt valorificate ca atare sau anumite categorii de roci, pot lega și asociații
minerale utile.

Clasificarea genetică și importanța economică

Criteriile de clasificare sunt multiple, iar un prim criteriu este cel genetic România
beneficiind de toate cele 3 mari categorii de roci.

1. Rocile magmatice – intrusive sau efusive , dețin cea mai mică pondere în teritoriul
românesc de doar 5%, fiind de regulă roci consolidate, având valoare economică în
sine sau legând variate asociații minerale în special auro-argentifere și minereuri
complexe neferoase.
2. Rocile metamorfice – care provin din foste roci magmatice sau sedimentare supuse
unor diferite tipuri de metamorfism (dinamic, regional, de contact). Pot fi slab
metamorfozate, mediu metamorfozate sau puternic metamorfozate, epi, mezo și
catametamorfice. Pot avea importanta economica in sine, calcarele metamorfice
policrome, marmura sau ardesia, dar aceste roci leagă substante minerale utile, în
special minereuri feroase, neferoase si radioactive, 10%
3. Rocile sedimentare – cele mai răspândite, dețin 85% din teritoriu, fiind formate prin
eroziune, transport și acumulare în mediul marin, lacustru, fluvial sau subaerian. În
 funcție de natura materialul pe care il acumulează, pot fi roci sedimentare
minerale,roci organice (carbunii, turba) și roci organo-minerale (șisturile
bituminoase). Rocile sedimentare pot fi utilizate si valorificate ca atare, rocile
utilizate în construcții, calcarele utilizat în industria lianților, argile în ceramică etc.
Rocile sedimentare, leagă si acumulează frecevente resurse minerale, indeosebi
hidrocarburi, carbuni, petrol, gaze dar și resursele de halite.

Un alt mod de clasificare este cel care se referă la modul de aglutinare al particolelor elementare
sau a mineralelor, astfel se deosebesc două mari categorii, roci consolidate, în care particulele
elementare sunt legate între ele prin mecanisce fizico chimice, aceste roci fiind de regulă
reistente la eroziune, cu varii întrebuințări și care prezintă și stabilitate geo-chimică pe de o parte
și mecanică pe alta parte. Aceste roci pot fi mono-minerale (sarea gemă) sau bi și multiminerale
(silicați).

A doua categorie, rocile neconsolidate in care fragmentele de roca sau de minerale sunt libere și
necimentate, neconsolidate. Aceste roci neconsolidate, cel mai adesea de natură sedimentară, pot
fi clasificate la rândul lor în funcție de mărimea framentelor și a elementelor individuale. Vorbim
de roci detritrice, consitutite din fragmente de dimensiuni mari, blocuri, bolovani, pietre, pietriș
și nisip. Dintre acestea valoare economică prezintă in special nisipul, în special nisipul cuartos,
utilizat în industria sticlăriei, celelalte varități fiind utilizate în construcții. A doua categ de roci
neconsolidate, roci formate din materiale fine, roci elementare de dimensiunea prafului și a
argilei. Astfel, o rocă prafoasă este, de regulă caracteristica pentru loess-uri și depozite loessoide,
având corespendeți în unitățile de campie de regulă cu soluri ceronoziomice. În cazul rocilor
argiloase, valorificare economică, tine de natura mineralului argilos, cu valorificare în industria
ceramica si a portelanului, dar care se remarcă și prin proprietăți specifice, atunci când se leagă
de învelișul de sol.

Clasificare rocilor dupa chimism.

Clasificarea după chimism este extrem de importantă din punct de vedere practic, mai
ales în relație cu învelișul derivat care este solul. Astfel, deosebim 3 mari categorii de roci

Roci acide – pH, sub 6,8, roci de natură metamorfică în special, gnaisele, ne natură
magmatică – granitele și granodioritele, dacite și mai rar riolite, iar dintre rocile sedimentare
menționăm în special gresiile cuațitice. Aceste roci determină și soluri cu o reacție acidă, care
practic prezintă, un anumit comportament în raport cu utilizarea.

Rocile intermediare – pH 6,8- 7,2, din această categorie făcând parte roci atât
metamorfice șisturile sericito-cloritoase și mica șisturile, roci de natură magmatică andezite,
dacite și sienite, la care se adaugă și produse piroclastice, iar dintre rocile sedimentare sunt de
menționat majoritatea varietăților de gresii, marne, unele argile, dar și variețăți de pietrișuri și
nisipuri. Aceste roci determină și materiale parentale de sol, cu un chimism asemănător,
generând soluri variate genetic, cu utilizări diferite ale căror utilizări nu orezintă restricții.

Rocile bazice pH mai mare de 7,2, roci magmatice - bazalte, gabrouri, melanfire,
diabaze, iar dintre rocile metamorfice - ambifolitele și serpetinele. Un loc deosebit revine rocilor
sedimentare între care menționăm calcarele și dolomitele, plus conglomeratele calcaroase, cu o
anumite specificitate în relief, dar și cu personalitate pedogenetică, generând soluri de o factură
aparte, cazul renzinelor.

Pentru scopuri de utilitate practică, îndeosebi pentru utilizare industrială sunt importante
clasificările geochimice. Din acest punct de vedere, o primă categorie aparține rocilor silicatice,
care sunt dominate de prezența silosilicaților și aluminosilicaților, majoritatea rocilor magmatice,
rocile metamorfice, derivate din foste roci magmatice și mai puțin roci sedimentare, această
categorie intrând de regulă, în domeniul rocilor consolidate stabile din punct de vedere geo-
tehnic și fără o predispoziție la proce geomorfologice actuale.

O altă categorie, o constituie rocile carbonatice, dintre care calcarele metamorfice

policrome și marmura, dar și numeroase roci sedimentare cu precădere calcare și dolomite
congolimerate și brecii calcaroase, cu personalitate în relief.

O altă categorie rocile sulfato halogenurice gipsurile și anhidritele, + cloruri, ioduri,

bromuri, fluori, toate de valoare economică.

Rocile organice , a patra categorie este reprezentată de carbuni de pământ și turba.

Concluzii: Fiecare categorie genetică, prezintă o anumită importanță economică, astfel

rocile magmatice, îndeosebi dacitele, andezitele, riolitele și altele, sunt folosite pe scară largă
pentru terasemente căi ferate și fundații de drumuri (autostrăzi). Bazaltul este utilizat, atât ca rocă
de construcție, cât și în industria chimică pentru obiecte rezistene la eroziune chimică. Mai nou o
parte din rocile magmatice se utilizează și în construcții de la monumente funerare până la
construcții monumentale. Pe de altă parte, rocile metamorfice sunt valorificate mai puțin ca roci
de construcție în unele cazuri fiind utilizate ca materiale pentru fundații, îndeosebi în cazul
marilor corpuri granitoide divers metamorfozate. Un loc aparte, revine calcarelor metamorfice
policrome și marmurei utilizate în construcții monumentale sau pentru opere de artă. Dintre
rocile sedimentare sunt valorificate ca roci de construcții, varietăți de gresii, însă aceste roci au
fost și sunt utilizate pentru construcții respectiv fundații, pivnițe, hrube sau pentru obiective de
cult, așa cum este cazul numeroaselor biserici și mănăstiri realizate din varietăți de gresii. Mai
mult decât atât, pietrișurile și nisipurile, sunt utilizate pe scară largă în construcții, în timp ce
nisipurile cuarțoase sunt valorificate în industria sticlăriei și a cristalurilor. Argielele, în special
cele negoflabile, de tip caolinit sunt utilizate în industria ceramicii și a porțelanurilor, în timp ce
varietăți comune de argilă sunt folosite în industria ceramicii industriale, inclusiv în fabricile de
carămizi.
 Rocile carbonatice de tipul calcarelor + marne calcarose, se utilizează în industria
lianților ciment, azbociment și var, iar dolomit în industria siderurgică. Cele trei mari categorii
de roci, leagă însă și substanțe minerale utile, după cum urmează :

Rocile metamorfice- condiționează prezența unor mineralizații feroase, neferoase și

radioactive. În plus aceste roci pot fi valorificate și din perspectiva unor minerale, precum mica
si altele,

Rocile magamtice - condiționează prezența mineralizaților aur-argentifere și a celor

complexe neferoase, în plus pot prezenta concentrații variabile de fier și sau sulf. Rocile
sedimentare cantonează rezervele de hidrocarburi în timp ce alte roci sunt utilizate ca atare,
precum halogenurile, în special sarea gemă dar și sărurile de potasiu sau rocile de natură
sulfatică, precum gipsul și anhidritul. În cazul rocilor metamorfice, în anumite situații sunt
prezente și mineralizații ale unor metale grele sau a unor metale rare.

Clasificarea rocile după duritate și rezistența de rupere la compresiune:

În toate studiile de amenajare teritorială, este necesară în primul rând clasificarea tehnico-
geologică în funcție de duritate și rezistența de rupere la compresiune.

Duritatea rocilor se stabilește pe criterii diferite, clasificare cea mai cunoscută din scara
MOHS, unde rocile sunt grupate pe o scară de valori de la 1 la 10.Rezistența de rupere la
compresiune se stabilește în condiții de laborator, valorile fiind exprimate în kg/cm2. Astfel:

a. Roci și depozite foarte moi, cu duritatea cuprins între 1 și 2, și rezistența de rupere la

compresiune de sub 100 kg/cm2, aici intra, argilele umde, argilele nisipoase, loess-
urile și depozitele loessoide, grafitul, talcul, bauxita, caolinitul plus unele tufuri
vulcanice, slab cimentate. În toate aceste cazuri, sunt necesare măsuri de fundare în
conformitate cu stasurile geotehnice pentru a evita, greșelile de proiectare sau de
execuție (autostrada Sebeș-Sibiu).
b. Roci și depozite moi – cu duritatea între 2-3 și rezistența de rupere la compresiune,
între 100-700 kg/cm2, aici intra, argilele uscate, varietăți de marne, șisturi argiloase
șisturi bituminoase, gipsul, anhidritul, sarea gemă, sărurile de potasiu, unele tufuri și
cinerite vulcanice. Din punct de vedere geo-tehnic și al stabilității, nu pun probleme
deosebite pentru construcții ușoare și pentru un regim moderat de înalțime, dar
implică protecție în cazul mediilor umede, întrucât la supraumectare unele asemenea
roci devin plastice, iar în alte situații în contact cu apă devin solubile. Rocile din
acestă categorie, necesită o atenție deosebită îndosebi pentru autostrăzi sau pentru căi
ferate de mare viteză inclusiv pentru rețele de metrouri din marile orașe. În situația în
care avem de a face cu depozite derivate din aceste roci, de regulă sunt prezente la
suprafața terenurilor și procese geomorgologice cu intenstități variabile, în funcție de
particularitățile morfometrice ale terenurilor. De aceea pentru utilizare terenurile în
plan agricol, sunt necesare măsuri de adaptare a particularităților depozitelor la
 specificul utilizării terenului. Realizarea unor lucrări de infrastructură pe roci și
depozite moi, generează pagube materiale importante și costuri suplimentare de
întreținere, este cu calea ferată Pitești-Râmnicu-Vâlcea și cu Drumul Național care
leagă Bicaz de Vatra Dornei, pe sectorul dintre barajul de la Izvorul Muntelui și
Poiana Teiului.
c. Roci și depozite semi-tari, prezintă o duritate între 3 și 5, iar rezistența de rupere la
compresiune între 700 și 1500 kg/cm2. Din această categorie, fac parte îndeosebi
rocile metaformice și magmatice, dintre rocile sedimentare calcare, dolomite și
varietăți de gresii bine cimentate. Deci, din punct de vedere geo-tehnic, toate aceste
roci nu pun probleme de stabilitate, de rupere la compresiune sau de forfecare. Sunt
practic, roci și depozite ideale pentru lucrări de infrastructură, pentru amplasări de
obiective industriale și civile cu un regim ridicat de înalțime. Singurele probleme
apar în regiunile accidentate, respectiv în ariile montane, unde prezintă risc de
prăbușiri și de rostogoliri dar care totalizează suprafețe restrânse.
d. Roci și depozite dure (tari) duritate între 5-6, și rezistența de rupere la compresiune
cuprinsă între 1500-2500 kg/cm2. Din această categorie fac parte rocile magmatice
precum granite, sienite, gabrouri, diabaze, diorite, riolite, la care se adaugă unele roci
metamorfice, micașisturi, calcare metamorfice, marmura. În cazul de față nu există
probleme privind riscul producerii unor procestele morfologice actuale, sunt practic
roci extrem de stabile, iar duritatea foarte mare le permite utilizarea ca anrocamente.
Practic obiective industriale, ce necistă o protecție deosebită, se recomandă să fie
amplasate pe un fundament cu asemenea roci. Realizarea infrastructurii de transport,
pe asemenea tipuri de roci, necesită însă costuri suplimentare având însă o rezistență
deosebită în timp (realizarea drumului Transfăgărășan, Transalpina, realizarea
sectorului de drum din Cheile Bistriței, Zugreni).
e. Roci foarte dure, duritate de peste 6 și rezistența de rupere la compresiune de peste
2500 kg/cm2. Aici intră dintre rocile magmatice – bazalte, rocile metamorfice –
vartietăți de gnaise, melanfire și cuarțite, în special cuarțitele albe. Rocile în cauză
sunt extrem de rezistente, asigură stabilitate geo-tehnică, însă implică costuri
suplimentare, în situația amenajării infrastructurii de transport fiind extrem de rare
situațiile când sunt necesare pe asemenea roci, amplasarea de construcții civile sau
industriale.
În concluzie, pentru scopuri de natură geotehnică, pentru realizarea infrastructurii de
transport, autostrazi, drumuri naționale, căi ferate, piste de aeroporturi sunt de evitat
rocile din categoria celor moi iar acolo unde este necesar sunt obligatorii lucrări
speciale de fundare, respectându-se stas-urile privind duritatea și rezistența de supere
la compresiune, astfel pentru rocile foarte moi și moi, în cazul amenajărilor urbane,
dar nu numai, sunt necesare și alte determinări precum ar fi, stabilirea limitei de
plasticitate și rezistența la forfecare.
 Prospectarea reliefului în vederea dezvoltării durabile

Relieful constituie componentul fizico-geografic esențial sub toate aspectele dezvoltării

durabile. Astfel principalele elemente, care constituie potențial sunt redate de câtre elementele
morfometrice de către morfografie, respectiv tipologia reliefului. Sub aspectul, restricțiilor se
impun atenției doar procesele geomorfologice care sun creatoare de forme de relief, de regulă de
eroziune.

Morfometria element definitoriu în amenajarea teritorială

Așadar amenajarea teritorială presupune, generarea unor proiecte de dezvoltare rurală sau
urbană, de dezvoltare industrială sau agricolă, proiecte care necesită raportarea la principalele
elemente morfometrice ale reliefului. Primul element morfometric se referă la altimetrie, care are
în vedere raportarea la principalele trepte hipsometrice ale reliefului. Din acest punct de vedere,
România dispune de o paletă foarte largă a principalelor trepte hipsometrice, ceeea ce permite o
dezvoltare armonioasă și presupune și amenajări complexe în funcție de nivelele altimetrice.
Astfel, principalele trepte hipsometrice, se grupează în 3 mari categorii:

1. Treapta de câmpie - cu altitudini în medie cuprinse între 0 – 200 m. Însă în cazul

unor subunități de cămpie altitudinile urcă până la 300 m, așa cum este cazul
campiilor piemontane. Practic în treapta de câmpie cu altitudini de sub 200m, se
includ însă și unități denumite de podiș, așa cum este cazul totalitatea Podișului
Dobrogei de Sud, celei mai mari părți a Dobrogei Centrale, unei pări insemnate din
Dobrogea de N, în timp ce în cadrul Podișului Moldovei, există subunități cu valori
altitudinale de sub 200m ( Câmpia Colinară a Jijiei, Depresiune Huși, Depresiunea
Elanului și Câmpia Înaltă a Covurluiului. Așadar, treapta hipsometrică de sub 200m
totalizează cca 38%, din teritoriul național, incluzând și principalele lunci ale marilor
râuri, inclusiv Lunca și Delta Dunării. Această treaptă prezintă populația cea mai
densă și găzduiește numărul cel mai mare de locuitori, fiind extrem de favorabilă,
pentru proiecte de dezvoltare rurală și urbană. Această treaptă consituie și cea mai
optimă resursă funciară, utilizată pentru dezvoltarea culturii plantelor, inclusiv pentru
pomicultură și viticultură. Principalele riscuri ale acestei trepte, sunt de altă factură
decât cele geomorfologice, fiind vorba despre o seismicitate relativ ridicată, mai ales
în Câmpia Română și în Moldova, la care se adaugă o serie de riscuri de natură
climatică, respectiv riscul la secetă și de natură hidrologică, risc la inundații.
2. Treapta deluroasă și de podiș – în medie cu alt. Cuprinse între 200-700m. Acest
ecart altitudinal deține cca 40% din teritoriul național înglobând însă și subunitățile de
câmpie înaltă, dar și masive montane cu altitudini modeste (M-ții Oaș, Berzunți,
Almăj etc). Însă treapta în cauză, lasă în afara ariei unele ansambluri deluroase mai
înalte, așa cum sunt unele dealuri subcarpatice (Măgura Odobești) sau unele dealuri
înalte din partea de est Transilvaniei. Treapta în cauză este mai slab populată față de
treapta de câmpie, prezintă o serie de disparități teritoriale, condiționate de reparția
 diferită a resurselor. Astfel, apar diferențieri dintre partea centrală și partea de est,
datorită resurselor inegale din teritoriu. Sub aspectul potențialului relieful acestei
trepte presupune o mai mare a formelor, ceea ce generează un mod diferit de utilizate
a terenurilor. Astfel, există subunități de relief specializate în pomicultură sau/și
viticultură (Subcarpații de Curbură, Sucarpații Getici) după cum există și situații în
care fragmentarea în cauză a reliefului determină o anumită specializare, inclusiv în
creșterea animalelor. Însă, această treaptă presupune un potențial agricol, mai redus
față de treapta de câmpie, întrucât, în acestă treaptă sunt frecvente procele
geomorfologice actuale, îndeosebi în cazul unităților de podiș. Podișul
Moldovei,Transilvaniei, cât și un anumite compartimente subcarpatice, unde pe lângă
eroziunea în suprafață, se manifestă acut eroziunea în adâncime, și îndeosebi
alunecările de teren. Din punct de vedere al așezărilor omenești, apar diferențieri
teritoriale însemnate iar sub aspectul dezvoltării urbane, sunt prezente deci orașe mari
cu o vechime remarcabilă care sunt localizate cel mai adesea în spații de confluență
sau la limita dintre două unități de relief.
3. Treapta montană - cu altitudini de peste 700 m, deține cca 22% din
teritoriul național însă în acest procent nu incluse masivele montane joase. Din aceste
motiv, putem vorbi însă în România, de o oarecare proporționalitate a treptelor de
relief. Treapta montană este cea mai slab populată deși în teritoriul carpatic, apar
unele concentrări de populație în special în spațiile depresionare cum sunt cele din
Carpații Orientali, în Dep. Petroșani sau în Țara Hațegului. Deci, din punct de vedere
altimetric, Carpații sunt favorabili pentru activități de tip economic, întrucât
procentaje reduse sunt cu altitudini relativ mari. Astfel, din totalul ariei montane
ecartul altitudinal dintre 1000 și 2544 reprezintă doar 10% din teritoriul național, în
timp ce doar 4% aparține munților mai înalți de 1500m și doar 1% munților cu
altitudini de peste 2000m. Atfel, munții joși cu altitudini cuprinse între 700 și 1000.
Deține aproximativ 12% din teritoriul național, ceea ce corespunde unor nivele
altimetrice în care sunt permise atât activități economice cât și utilizări variate ale
terenurilor. La altitudini de peste 1000m apar însă și restricții pe de o parte de natură
climatică (condițiile de temperatură sunt din ce în ce mai severe). Domeniul montan
al României, prezintă și cele mai importante resurse, îndeosebi de factură minerală la
care se adaugă și resurele de suprafată, respectiv cele de natură vegetală cu suprafețe
însemnate de pajiști naturale dar și cu suprafețe însemnate de fond forestier.

2. Un al doilea parametru, il reprezintă declivitatea, care se referă la unghiul pe care il face

suprafața topografică cu orizontala locului. Valorile se exprimă în grade sau in procente.
Așadar, teritoriul României se caracterizează prin valori diferite care de regulă cresc
dinspre câmpie către aria montană. Din acest punct de vedere, există o relație invers
proporțională între valorile declivității și posibilitățile de amenajare a teritoriului.
 În treapta de câmpie, valorile declivității sunt modeste, dominând accentuat valorile
cuprinse între 0 și 5 grade. Astfel, în subunitățile tabulare, în cele de subsidență și în unele
câmpii de tranziție, valorile tind spre 0 sau chiar sunt 0, ca în cazul suprafețelor plane. Aceste
suprafețe nu indică restricții, nu impun costuri suplimentare în amenajare teritorială, deși în
România apar tot felul de „ciudațenii” înclusiv din acest punct de vedere (vezi costurile de
realizare ale A2). Lipsa declivităților din treapta de câmpie, creează și primse extrem de
valorabile în agricultură, unde este permisă mecanizare cu tehnologii avansate. Valorile cuprinse
între 3-5 grade din treapta de câmpie, sunt specifice subunităților de câmpie piemontană, dar fără
a genera dificultăți de amenajare teritorială și de regulă fără a genera, declanșarea unor procese
geomorfologice actuale, cu excepția unor perimetre slab afectate de eroziune.
Treapta deluroasă și de podiș, valorile declivității cresc, terenurile în pantă însumând
până la 70% din întreg teritoriul. Din acest procentaj, cca jumătate se încadrează în categoria de
pantă cu valori cuprinse intre 10-12 grade. Astfel, aceste terenuri sunt supuse frecvent proceselor
geomorfologice actuale, fiind afectate în diferite intensități de procese de eroziune în suprafață.
Mai mult decât atât, terenurile cu valori de peste 12grade, ale declivității suferă procese
complexe sub aspect geomorfologic, inducând restricții intense sub aspectul utilizării terenului,
cât și din punct de vedere al amenajării teritoriale. În consecință, creșterea valorilor declivității,
în corelație cu prezența unor depozite, neconsolidate generează instabilitate la nivelul versanților
și cu prejudicii sau costuri suplimentare, atât în cazul așezărilor omenești, cât și în cazul
infrastructurii de transport. Mai mult decât atât, valorile de peste 10-12 grade, implică și restricții
de utilizare agricolă, fiind excluse utilizările ca arabil în favoarea utilizării ca pășuni și fânețe
care însă pot fi inferioare din punct de vedere calitativ. Astfel, terenurile în pantă din această
treaptă deluroasă necesită măsuri de protecție îndeosebi anti-erozionale, îndeosebi și pentru
stabnilitatea versanților.
Treapta montană, deține terenuri în pantă în procentaj de peste 75-80%. Categoriile de
pantă, cele mai răspândite sunt cele cuprinse între 15 și 30% aferente versanților, moderat și
puternic înclinați. Categoriile de pantă de peste 30 de grade dețin o pondere tot mai mare cu cât
crește altitudinea fiind practic practic foarte bine reprezentate în munții înalți, îndeosebi, de
factură alpină. Creșterea valorilor declivității, nu se remarcă printr-o restricție foarte puternică,
sub aspect geomorfologic, având în vedere duritatea și rezistența la eroziune, a rocilor
predominant consolidate. Diminuarea efectelor proceselor geomorfologice, se leagă însă și de
modul de utilizare a terenurilor, în aceste cazuri fiind excluse utilizările ca arabil, în favoarea
utilizările silvo-pastorale. Creșterea valorilor declivității produce însă și o crestere a potențialului
turistic, însă prezența declivităților ridicate generează dificultăți și costuri mai mari, pentru
infrastructura de transport, în timp ce așezările rurale sunt de dimensiuni tot mai mici și de tip
răsfirat și îndeosebi risipit.
3. Densitatea fragmentării – valorile cresc progresiv din treapta de câmpie spre treapta
montană, potențialul natural fiind invers proporțional cu valorile densității fragmentării.
Astfel, în treapta de câmpie densitățile fragmentării reliefului sunt unitare, cel mai adesea
fiind de sub 0,3km/km2, ajungând chiar la sub 0,1km/km2, în câmpiile tabulare. În aceste
 situații, este remarcabil potențialul agricol iar restricțiile practic lipsec în planul
amenajarii teritoriale. În treapta deluroasă si de podis, valorile densitatii cresc, fiind in
jurul valorii unitare, în subunitățile deluroase mai inalte și subunitare în dealurile și
podisurile joase. Practic în acest caz, valorile se corelează cu alte declivității și cu cele ale
energiei de relief. Creșterea densității fragmentării, presupune deci în plan agricol
adaptarea utilijarelor folosite in intretinerea culturilor, iar in planul amenajărilor
teritoriale, cresc costurile, întrucât sunt necesare lucrări specifice (poduri, podețe,
viaducte etc). creșterea valorile densității din treapta intermediară, provoacă și o
fragmentare deosebită a terenurilor, crescând foarte mult numărul unităților cadastrale. În
treapta montană, densitatea fragmentării reliefului detine valori supraunitare, care
frecvent ating 2 km/kn2, iar în munții mai înalti valorile sunt cuprinse între 3-4 km/km2,
ajungând până la 5 km/km2 ca in cazul flanculul nordic al Făgărașilor. În aria montană,
creșterea densității fragmentării se asociază cu o diverstitate a formelor de relief și a
tipurilor de peisaj, generând pe de o parte un potențial turistic remarcabil dar și
diferențieri sub aspectul utilizării terenurilor, unde domnină fondul forestier, iar
parcelele, cu utilizare predominant agricole au forme diferite si dimensiuni tot mai
reduse.
4. Energia de relief- are valori diferite care cresc de la câmpie spre aria monantană. Astfel,
treapta de câmpie se remarcă prin valori modeste ale energiei de relief, valorile medii
fiind de sub 50 m în câmpiile tabulare, crescând până spre 100 metri în câmpiile de
tranziție și excepțional până spre 150 în câmpiile piemontane. Aceste valori, nu impun
restricții de utilizare și nici în amenajarea teritorială, însă în cazul unor câmpii de
subsidență, valorile pot să coboare la sub 20 metri ceea ce ridică probleme, doar sub
aspectul riscului la inundații, sau cu apariția procelor de îmlăștinire, pentru înelișul de sol.
În treapta deluroasă, valorile energiei de relief cresc, existând două situații oarecum
distincte. Astfel, în dealurile și podișurile joase, cu altitudini medii de sub 500 m energia
medie de relief, se situează între 200 și 300 metri, valori care sunt să zicem optime, în
planul amenajării teritoriale, inclusiv, pentru așezări omenești. În dealurile și podișurile
înalte cu altitudini de peste 500 metri, valorile energiei medii de relief, sunt cuprinse între
300-400 metri generând unele restricții, în ceea ce privește utilizarea terenurilor și în
amenajarea teritorială, dar generând o creștere de potențial turistic, fie și prin simplul
motiv că se realizează o tendință de etajare a învelișului general. În aria montană sunt
cele mai mari valori ale energiei medii de relief, care ating sau depășesc 500 de metri în
munții joși, sunt cuprinse între 500-1000 de metri în munții mijlocii și depășesc o mie de
metri în munții înalți. Creșterea valorile medii, presupune o sporire a restricțiilor sub
aspectul utilizării terenurilor și în planul amenajării teritoriale, dar generează creșterea
potențialului turistic.
Morfografia în amenajarea teritărială
Morfografia se referă la configurația, actuală a reliefului. Astfel, principalele tipuri de
relief cuprind un ansamblu de forme reprezentative, care pot constitui un potențial natural
pentru o anumită unitate de relief. Astfel, în cadrul tipurilor de relief există atât forme de
acumulare cât și forme de eroziune. În principiu, formele de acumulare se grupează într-
un potențial natural al tipului, pe când formele negatice (de eroziune) constituie factori
restrictivi, de regulă cu rol de risc geomorfologic. Morfografia, cuprinde totalitatea
formelor de relief dintr-o anumită unitate de relief, de regulă complexitatea morfologică
crește de la câmpie spre aria montană , unde avem de a face și cu cel mai mare potențial
al reliefului dar numai din punct de vedere turistic.
În aria montană se pot delimita, două mari categorii de formă care aparțin:
a. Munților de factură alpină – această morfografie este specifică munților cu altitudini
de peste 2000 m, în care procesele dominante sunt cele condiționate de fosta glaciație
pleistocenă și de condițiile climatice actuale extrem de severe. Astfel, se
individualizează forme ale reliefului alpin și al celui glaciar. Aici menționăm crestele
alpine de diferite forme și dimensiuni (penate, unitare, ramificate ș.a) în lungul
căroora apar custuri și strungi, dar și vârfuri alpine de regulă piramidale și extrem de
ascuțite. Suprafețele înclinate de tip versant prezintă declivități foarte mari
constituind impresionante abrupturi de regulă litologice; sunt prezente jgheaburi de
nivație și culoare de avalanșă în timp spre ce spre baza abrupturilor sunt prezente
trenele de grohotișuri, active sau relicve ca efect al dezagregărilor intense. Formele
reliefului alpin, sunt date de prezența circurilor glaciare de la cele de mici dimensiuni,
până la cele foarte mari (Circul Bucura, Retezat). Un al element glaciar, este
reprezentat de văile glaciare care pot coborî și la altitudinii de sub 2000m. Pe lângă
acestea sunt specifice și suprafețele de nivelare ce aparțin complexului Borăscu dar și
forme de amânunt de tipul pavajelor de pietre, a mărilor de pietre sau a haosurilor de
blocuri. Toate aceste forme de relief, generează un peisaj de tip alpin cu un potențial
turistic excepțional, dar fără alte posibilități de valorificare sau de amenajare
teritorială (care trebuie lasat ca atare).
b. Munților joși și mijlocii – acești munți prezintă altitudini de sub 2000m și au o
diversitate morfografică remarcabilă având în vedere și particularitățile structurii
geologice, a tectonicii și a alcătuirii litologice. Pe lângă aceste forme, sunt întâlnite și
cele condiționate de agenții externi rezultând un mixaj al formelor structural tectonice
cu cele de natură sculpturală. Așadar, în domeniul montan sunt frecvente formele de
tipul culmilor montane, cu dimensiuni variabile și diferite . La nivelul curbelor, pot să
apară inflexiuni de tipul pasurilor dar și înălțimi mai mari ce corespund vârfurilor
montane, aspectul vârfurilor diferă foarte mult înn teritoriul montan, vârfuri ascuțite
(Vf. Toaca), vârfuri sub formă de cupolă (Vf. Giumalău), rotunjită (Vf. Oușoru, M-ții
Suhard). Abrupturile din zona alpină sunt echivalente în munții joși și mijlocii cu
versanții montani, ce dețin între 75 și 80% din totalul suprafețelor montane. Aspectul
 versanților diferă foarte mult, dar și sub aspectul particularităților morfometrice.
Diversitatea versanților presupune și o oarecare variabilitate la nivelul utilizării
suprafețelor acestora. Astfel, în unele situații în cazul versanților slab înclinați sunt
condiții pentru amplasarea unor obiective, inclusiv pentru construcții edilitare. În baza
reliefului montan, se dispun văile carpatice, care pot fi cu geneze diferite, și care
prezintă particularități morfometrice, variate. În lungul acestor văi și pe sistemele de
terase ale râurilor, sunt poziționate majoritatea așezărilor omenești, înclusiv sunt
situate stațiuni climaterice sau balneoclimaterice, cazul stațiunii Tușnad. Elementul
morfografic cel mai umanizat, atât ca peisaj cât și ca utilizare este dat de depresiunile
intramontane, care datortită declivităților scăzute și energiei reduse de relief,
constituie și cel mai substanțial potențial agricol. La nivelul văilor și al depresiunilor,
sunt situate și principalele căi de acces, realizându-se o infrastructură de transport
care în cea mai mare parte, datează dinainte de al doilea război mondial. Practic,
elementele mofografice ale muntilor joși și mijlocii sunt strict legate de anumite
utilizări, în timp ce amenajările teritoriale, sunt tot mai dificil de realizat, cu cât cresc
altitudinea, declivitatea, densitatea fragmentării și energia de relief.

2. Elemente morfografice din treapta pericarpatică, se caracterizează prin 2

componente morfografice majore:
a. Depresiunile subcarpatice – depresiunile subcarpatice constituie principala
resursă funciară, terenurile fiind valorificate agricol în cea mai mare parte. În
plus, majoritatea așezărilor omenești sunt poziționate la nivelul depresiunilor,
frecvent în lungul principalelor cursuri de apă și prin sistemele de terase ale
râurilor. În Subcarpații de Curbură, utilizarea viniviticolă se leagă, însă și de
suprafețele de racord, de tipul glacisurilor sau de versanții însoriți ai dealurilor
subcarpatice, cum este în Dealul Istrița și Dealul Mare.
b. Dealurile și culmile subcarpatice- Pentru dealurile subcarpatice, prezența
declivităților predominanța depozitelor argilo-marnoase și energia ridicată de
relief, condiționează instabilitatea pronunțată a versanților, cu producerea
alunecărilor de teren. În plus sunt prezente și alte riscuri, geomorfologice,
condiționând manifestarea eroziunii în suprafață sau de adâncime, inundabilitatea
ariilor joase și seismicitatea pronunțată, în special în subcarpații de curbură. Chiar
și în aceste condiții, nu foarte prielnice sub aspect morfografic, subcarpații rămân
o arie dens populată și ca efect al resurselor minerale aferente acestei unități. Alte
riscuri, sunt legate de evoluția ariilor salifere cu structuri diapire unde pot să apară
prăbușiri și alte procese gravitaționale, mărind oarecum instabilitatea terenurilor
regiunii.
Podișurile cu structuri monoclinale se remarcă prin două componente,
morfografice: suprafețe cu caracter structural pietrografic, stabile din punct de vedere
 dinamic, favorabile amenajărilor teritoriale și cu utilizări multiple ale terenurilor
(platouri, culmi interfluviale . Al doilea element esential este cel legat de asimetria
reliefului, fiind prezente formele cuestiforme, cu alternanțe de frunți și reversuri de
cuestă. Asimetria în plan geomorfologic, de pantă sau lungime, se traduce într-o utilizare
diferențiată a terenurilor și prin condiții mult diferite pentru așezări omenești. În plan
agricol sunt optime suprafețele de tip revers de cuestă, glacisurile de racord, terasele
râurilor și unele sectoare de luncă, protejate împotriva inundațiilor. Probleme în cadrul
amenajării teritoriale ridică fronturile de cuestă, frunțile de cuestă și unii versanți
deluviali cu diferite procese morfologice.

3. Câmpia - se caracterizează prin trăsături morfografice reduse ca număr, dar extinse

ca pondere. La nivelul câmpiilor tabulare domină intinesele campuri fluviale, netede,
preabile pentru o gamă de utilizări agricole. În plus aceste forme, nu implică nici
restricții pentru căile de comunicații sau așezări omenești. La nivelul câmpiilor
piemontane, sunt prezente suprafețele slab înclintate, fără restricții de utilizare sau
amenajare, concentrând în baza formațiunilor piemontane, mari acumulări freatice,
calitativ superioare. Probleme privind restricțiile funcționale sunt prezente în formele
micro-depresionare ale câmpiilor de subsidență unde sunt prezente riscurile la
inundații și îmlăștiniri ale învelișului pedologic, ca efect al nivelului hidrostatic
ridicat. Probleme ridică sectoarele de câmpie nisipoasă cu un microrelief de dune, ce
necesită fixare, prin plantații pomicole, viticole sau forestiere. În unele cazuri, se
realiează chiar o specializare a unor perimetre pentru pomicultură, cum este cazul
Câmpiei Carei, pentru legumicultură Ivești –Hanu Conachi sau pentru cultura
pepenilor, din Câmpia Băileștilor. Riscurile cele mai puternice sunt date de
excesivitatea climatică, respectic secetele din sezonul cald, viscolele din anotimpul de
iarnă și prezența inundațiilor în câmpiile joase și în luncile marilor cursuri de apă.

Prospectarea componentului climatic în viziunea dezvoltării durabile

Dezvoltarea durabilă a unui teritoriu, ar trebui să se realizeze în conformitate cu rigorile
și limitele componentului climatic. Însă în mod normal, se consideră climatul ca un dat
preexistent iar dezvoltarea durabilă sau regională se realizează cel mai adesea, fără să se țină cont
de particularitățile climatului. Din punct de vedere climatic, teritoriul țării beneficiază de condiții
favorabile, caracteristice climatului temperat. Climat care este moderat prin comparație, cu
celelalte două mari zone cliamtice: zona de climă caldă și zona de climă rece. Favorabilitatea
climatică, este rezultatul particularităților elementelor climatice, însă există și situații în care
unele componente ale climatului acționează ca factori restrictivi, respectiv ca factori de risc. În
această categorie intră îndeosebi, fenomenele meteorologice deosebite cât și unele trăsături ale
elementelor climatice.
Climatul României de factură temperat continentală reprezintă rezultatul acțiunii
interconexive a principalilor factori climatici. Factorul principal este radiația solară care
acționează la nivel global și care condiționează în bună măsură factorii dinamici, reprezentați
prin circulația maselor de aer. A treia categorie de factori, este reprezentată de cei cu acțiune
locală, reprezentați de particularitățile cadrului natural, respectiv cadrul fizico-geografic. Astfel,
datorită poziției României pe Glob, climatul este de factură temperată. Climatul temperat este de
factură continentală având îbn vedere poziția țării în cadrul continentului european și relativa
îndepărtare față de sursa majoră de umidate, dată de Oceanul Atlantic. În interiorul țării, apar
diferențieri climatice, respectiv condiționate de particularitățile îndeosebi ale reliefului, discutând
de un climat de câmpie, de dealuri și podișuri și un climat montan.

Potențialul climatic al temperaturii aerului - Temperatura consituie principalul element

climatic, care pentru teritoriul românesc, prezintă valori oarecum moderate dacă avem în vedere
calcularea valorilor medii. Astfel, temperatura medie anuală oscilează în limite rezonabile, în
funcție de latitudine (între 10-11 grade în unit. de câmpie din sud și8-9 grade, în cazul unit. de
câmpie din partea de nord a țării, însa temperatura medie variază și în altitudine în conformitate
cu gradientul termic vertical, realizându-se o scădere progresivă a temp aerului, cca 1 grad la 200
m alt. În aceste condiții, în munții înalți valorile se apropie de 0 g C, ajungând până la -1, -2 grad
c în Munții de factură alpină. Consecința este reprezentată de manifestarea zonalității vegetației
și a solurilor realizându-se un paralelism fito-pedo-climatic. Sub aspect practic, această
zonalitate condiționează necesitatea zonării principalelor folosințe și culturi. În climatul temperat
apar diferențieri semnificative ale temperaturii aerului pe parcursul unui an, realizându-se un
regim anual, caracterizat printr-o creștere progresivă a temperaturii medii, din luna ianuarie până
în luna iulie. Din iulie până în ianuarie, se realizează o diminuare a temperaturii medii lunare
valabilă, pentru toate unitățile de relief. Astfel, regimul anual presupune un maxim anual,
realizată în luna iulie și un minim, realizată în luna ianuarie. Din punct de vedere practic prezintă
importanță valorile temperaturii din perioada de vedetație a plantelor, astfel se înregistrează un
salt termic important, de regulă în ultima decadă a lunii martie, care corespunde perioadei de
începere a ciclului de vegetație și un salt termic negativ în ultima decadă a lunii octombrie care
presupune încheierea ciclului de vegatație anual. Asfel, între cele două praguri se realizează o
sumă a temperaturilor cu valori variabile mai mari la câmpie și din ce în ce mai modeste spre aria
montană, în funcție de care ar trebui să se țină cont pentru utilizarea agricolă a terenurilor. Din
punct de vedere al așezărilor omenești sau al asigurării condițiilor optime pentru populație
valorile temperaturii medii anuale, cât și ale valorile medii lunare nu impun restricții, însă sunt
necesare costuri diferite pentru întreținerea locuințelor și asigurarea temperaturilor optime în
anotimpul rece. În cazul temperaturilor diune, se realizează deci valori diferite de la zi la noapte,
care în anotimpul de iarnă, prezintă un minim accentuat noaptea și în orele dimineții, iar în
timpul verii, prezintă valori foarte mari în timpul amiezii și după-amiaza. Aceste valori,
determină un anumit disconfort climatic mai ales pentru persoane sensibile din acest punct de
vedere. În aceste condiții, amplitudinile maxime prezintă valori diferențiate, valori care sunt mult
mai mari în unitățile de câmpie și ceva mai reduse în unitățile montane. Din acest punct de
vedere, o importanta deosebită prezintă temperaturile maxime și minime absolute. În ceea ce
privește maximele absolute la nivelul țării, sunt frecvente valorile cuprinse între 38-40 GC, în
partea centrală a țării, între 40-42 g C, în unitățile de câmpie din V țării, între 41-43 g, în partea
de E a României, în 42-44 g C în unitățile de câmpie din sudul Româniri. Astfel, valorile
temperaturii diurne, la peste 25 g, corespund zilelor de vară, iar cele de peste 30 g se încadrează
în categoria temperaturilor de zile tropical. Astfel, numărul zilelor tropicale, crește din aria
montană spre aria joasă, astfel dacă la Vf. Omu maxima absolută nu a depășit 22 g C, în unit de
câmpie din sudul și sud-estul țării se înregistrează în medie între 55-65 de zile tropicale în unii
ani climatici excesivi înregistrându-se chiar valorile 70-80 de ziel trpicale. În ultima perioadă se
manifestă tot mai accentuat fenomenul de excesivitate climatică, cu repercursiuni atât din punct
de vedere economic, cât și din punct de vedere al disconfortului climatic pentru populație. Astfel
creșterea numărului de zile tropicale presupune o intesificare a evaporației și a evapotranspirației
în general cu reflez în apariția unor disfuncționalități la nivelul metabolismului plantelor, care
sunt practic cuantificate în diminuari ale producției agricole. În cazul suportabilității de câtre
populație, valorile foarte mari ale temperaturii determină o serie de procese negative la nivelul
metabolismului uman, iar la valori de peste 35 de grade, sunt necesare chiar măsuri de protecție a
populației îndeosebi pentru cei care își desfășoară activități economice în spații deschise. La
valori de peste 40 grade C, pagubele materiale sunt importante înseosebi în plan agricol, fiind
necesare chiar măsuri de protecție inclusiv, pentru categoriile sociale, neimplicate în activități
economice. Temperaturile minime absolute, sunt și acestea un factor de risc climatic, mai ales
când valorile coboară la sub -10 g C, zilele în cauză sunt considerate zile geroase, iar
suportabilitatea pentru organismul uman este de regulă până în jurul valorii de -20g, însă toate
aceste valori necesită un regim de viață echilibrat și măsuri de protecție a org uman. Valorile
minime absolute pot să coboare foarte mult, în toate unitățile de relief ajungând până la sub -30
uneori până la sub -35 de grade în aria montană, sau chiar sub -35 mai ales în spațiile
depresionare intramontane. Astfel, minima absolută oficială pentru teritoriul României, a fost de
-38,5 g C, valoare înregistrată în ianuarie 1940 la statia Bod, din Depresiunea Brașovului. Însă
valoarea minimă absolută care s-a înregistrat în România a fost de -43,1 g C, la Joseni în
Depresiunea Giurgeului în data de 12 ianuarie 1985. Valorile minime de sub -25 g C, presupun
luarea unor măsuri de protecție a populației și necesită iarași o serie de prevenții, întrucât
organismul uman este predispus mult mai rapid, unor accidente.

Potențialul climatic al precipitațiilor atmosferice

Precipitațiile atmosferice, reprezintă o consecință directă a factorilor dinamici marcați
prin circulația generală a maselor de aer. Astfel, în funcție de principalele tipuri de circulație ale
maselor de aer se realizează umidități diferite și nebulozități diferite, care pot condiționa
precipitarea sub diferite forme. La acest aspect contribuie însă și factorul radiativ implicandu-se
direct prin tipul de precipitații, tip care poate fi precipitații solide, lichide sau mixte.
Climatul temperat continental al României, se remarcă prin valori moderate ale precipitațiilor
atmosferice. Din acest punct de vedere, potențialul acestui element fiind optim, întrucât se
situează între valorile unui climat umed, respectiv ale unui climat uscat. Ca și în cazul
temperaturii aerului, majoritatea parametrilor, constituie un element de potențial natural, în timp
ce alti parametri ai precipitatiilor se implica ca factori de risc.
Astfel, precipitatiile medii anuale sunt cuprinse in România între 350 mm în zona litorală
și peste 1600 în aria montană din vestul țării. Practic, regulile distribuției, presupun o diminuare
a precipitațiilor de la vest la est, iar pe de altă parte o creștere a precipitațiilor în altitudine.
Scăderea umidității aerului datorită precipitării progresive ale maselor atlanticului. Valorile
relativ reduse, de sub 400 de mm, se realizează doar în zona litorală și în deltă, și ca efect al
circulației descendente de la țărmul mării, care presupune și o disipare a formațiunilor noroase.
Unitățile de câmpie ale țării, presupun valori relativ modeste ale precipitațiilor, dar cu
diferențieri teritoriale. Astel, în unitățile din sudul României, valorile sunt în medie cuprinse între
400-600mm, cu o tendință de creștere din Dobrogea până în Oltenia, în timp ce în partea de V,
valorile sunt mari, depășind frecvent 600mm, eventual chiar 700mm, în nordul Câmpiei Tisei. În
condițiile unei distribuții omogene ale precipitațiilor pe parcursul anului aceste cantități de
precipitații, sunt relativ optime cu excepția Dobrogei și a Bărăganului, unde este necesar un aport
suplimentar de umiditate. Pentru toate celelalte unități de relief, precipitațiile sunt suficiente
pentru toată gama de utilizări și de culturi, realizându-se practic, pentru vegetația naturală, o
zonalitate de regulă altitudinală condiționată însă și de temperatura aerului. Din acest motiv, în
zonele cu utilizare agricolă a terenurilor, este necesară o zonare a culturilor agricole, zonare care
ține cont însă și de proprietățile solului, legate de umiditate. Astfel, pentru solurile cu excess de
umiditate, în special din câmpiile joase, sunt necesari lucrări pedo-ameliorative, îndeosebi lucrări
de desecare drenaj. Regimul anual al precipitațiilor atmosferice, este neuniform, înregistrându-se
un maxim anual, de regulă în lunile mai iunie, dublat de un minim de iarnă, centrat în lunile
ianuarie și februarie. Însă, acest regim poate fi mult alterat, datorită tendinței de excesivitate
climatică, atât maximul anual cât și minimul anual putându-se înregistra în orice lună a aerului.
Astfel, maxima anuală se poate înregistra în orice lună a anului, după cum minima la fel se poate
produce la fel, în orice lună a anului. Din acest punct de vedere se realizează o serie de restricții
cu repercursiuni, în planul producției, existând mari variații de la un an la altul. Din acest punct
de vedere, foarte importante sunt precipitațiile din sezonul de vegetație, respectiv din sezonul
cald, când în medie se înregistrează cam 2 treimi din cantitatea medie multi-anuală. Această
situație, este optimă, din punct de vedere agricol, însă apar mari diferențieri teritoriale, întrucât
regimul multianual al precipitațiilor este tot neuniform. Astfel deci, se înregistrează frecvente
situații, în care precipitațiile sunt sub media multianuală, acest caz fiind caracteristic pentru anii
secetoși, dar și situații în care precipitațiile depășesc media multi anuală așa cum este cazul cu
anii ploioși. În ultima periaodă de timp a crescut foarte mult, ponderea anilor secetoși, ca efect al
creșterii execesivității climatice, deși în unele regiuni ale țării se constantă o creșete a valorilor
medii anuale. Din punct de vedere al dezvoltării teritoriale în plan agricol, este extrem de
important regimul anual al precipitațiilor. Înainte de 1989 a existat un program național de
aplicare al irigațiilo, pentru a contracara efectele feonomenului de secetă. Astfel, seceta
presupune lipsa precipitațiilor până la un prag în care se instalează așa-numita secetă fiziologică,
în care plantelor suferă din lipsa apei. Acest plan, presupunea irigarea unor suprafețe arabile
mari, fiind realizate lucrări totale sau parțiale pe ccca 3,5 mil ha. După 1989, toate aceste lucrări,
au fost abandonate astăzi existând doar suprafețe modeste, prinse într-un program național de
irigații. Datorită acestui fapt, agricultura în România se practică încă la modul extensiv, iar
producțiile obținute, sunt modeste în ani secetos, producțiile la cereale fiind în medie de sub
2,5t/ha. Așadar, din punct de vedere agricol, apar diferențieri foarte mari între diferitele regiuni
ale țării în funcție de particularitățile climatice, ale anului respectiv.
Precipitațiile atmosferice, pot să constituie și factori de risc în situația producerii unor
precipații cu caracter torențial, parametrul edificator, fiind cantitățile maxime de precipitații
căzute în 24h. Valorile mari de peste 80-100 mm, în 24h, presupun presupun o recrudescență a
preceselor geomorfologice actuale, înseosebi sub aspectul eroziunii în suprafață. Daca aceste
cantități se produc în stadiile incipiente ale vegetației cultivate, efectele sunt devastatoare. În
sezonul cald, valorile acestui parametru, pot fi mult mai mari, existând situații în care pot să cad
peste 200 mm în 24h. Astfel, sunt frecvente situațiile din teritoriul extracarpatic, în care valorile
depășesc 200 mm, pentru România fiind dată o valoare maximă absolută de 530mm, înregistrată
la 29 august 1924, în localitea C.A Rossetti din Delta Dunării. Efectul practic al acestor valori, il
reprezintă creșterea a debitelor râurilor cu producerea inundațiilor. Însă, inundațiile se pot
produce și în urma unor precipitații foarte bogate. Aceste situații s-au produs frecvent în 1970,
peentru râurile din V și NV țării, dar precipitații cu caracter torențial se produc frecvent în
regiunile extracarpatie din E și S-E țării așa cum sunt cele din anii 2005, 2007, 2008, 2009 și
2010, în 2005 înregistrându-se debite istorice în râuri precum Trotuși și Siret. Din punct de
vedere al dezv teritoriale, prezintă importanță și tipul precipitațiilor, astfel cea mai mare parte se
produc în stare lichidă sub formă de ploaie însă în sezonul rece sunt frecvente și previpitațiile in
stare solidă sub formă de ninsoare ce presupun acumularea la sol a stratului de zăpadă. Prezența
zăpezii favoriează cel puțin în domeniul montan și dezvoltarea sporturilor de iarnă și a unor
activități turistice corespunzătoare. Precipitațiile mixte, lapoviță, măzăriche, prezintă de regulă
aspecte negative, ce țin negative ce țin de feonomenele meteo deosebite.
 Potențialul elementului meteo VÂNT – vântul reprezintă o conscință direct a maselor de
aer din proximitatea suprafeței tereste. Așadar, principalii parametri ai vântului sunt : direcția,
frecvența și intensitatea. Din punct de vedere al direcției vântului, se înregistrează o multitudine
de situații la nivelul țării acest parametru fiind condiționat de configurația reliefului, îndeosebi în
ariile montane și în unitățile deluroase înalte sau de podiș. De regulă direcția vântului, este luată
în considerație în toate planurile de amenajarea teritorială existând însă situații în care acest
parametru este ignorat iar greselile de executie se traduc perfect in diminuarea calității aerului.
Un caz de asa natură, este amplasarea fabricii de medicamente Antibiotice amplasata pe directia
maselor de aer, astfel pt o perioada de timp pentru o perioadă de timp, produșii poluanți ajungeau
nestingheriți în Municipiul Iași. Sunt de asemnea, frecvente situațiile în care unele obiective
civile sunt prost poziționate generând, o serie de neajunsuri pe de o parte în funcționalitatea
spațiului ambiental periferic.

Un parametru mult mai important este frecventa, care este invers proporțională cu
elementul numit calm atmosferic. Astfel, la nivelul țării se constată o compatibilitate între
direcția și frecvența vântului și direcția principalelor mase de aer, doar la nivelul masivelor
montane înalte. Frecvența vântului scade astfel, din ariile montane înalte unde se ating valori de
la 97 – 98%, spre ariile joase îndeosebi cu caracter depresionar (Depres. Pretrosani, Lovistei),
frecventa ajungând la ponderi de 40% ,ceea ce înseamnă ca valorile calmului ating 40% chiar
60%. În asemenea condiții, ventilarea aerului din spațiile populate, se realiează anevoios, iar în
unele zone intens industrializate, apar cazuri de poluare accentuată a aerului atmosferic.
Asemenea situații au fost și sunt însă frecvente în Depresiunea Petrosani sau s-au manifestat
intens în unele asezări urbane din partea central sudica a Deprs Transivaniei, cazul Copsa Mică.
Astfel in aceste orase din S Transilvaniei, calmul atmosferic este de 40%. Însă în teritoriile
extracarpatice, valorile frecvenței vântului se apropie sau depășesc 80% ceea ce presupune o
anumită calitate a aerului atmosferic, fără probleme de poluare în spațiile rurale și cu unele
probleme în unele orașe cu o poziție oarecum adăpostită.

Parametrul cel mai important il constituie viteza sau intensitatea. Din acest punct de
vedere putem discuta de existenta unui potențial natural iar pe de altă parte și de existența unor
restricții riscuri legate de viteza vântului. Astfel, restricțiile sunt condiționate de vitezele foarte
mari ale vântului. Astfel ca medii multi anuale, cele mai mari viteze se inregistreaza in aria
montana inaltă unde se depăsesc 10 m/s. Însă în aria mai joasă valorile scad progresiv,
ajungându-se la valori medii de 2-3 metri pe secundă, în depresiunile intramontane sau chiar sub
2m/s, în unele depresiuni adăpostite și pe văi. În afara teritoriului carpatic, cele mai mari viteze
medii, se realizează în Delta Dunării și pe litoral ajungând pănă la 7m/s, toate celelalte unități de
relief având in medie sub 5m/s. Aceste viteze medii nu implică, restricții însă pentru perioade
scrute de timp. Vântul poate atinge viteze ce depășesc 50-60km/h, ajungând până la 70-80 km/h
sau chiar peste 100 km/h in teritoriile extracarpatice și aria montana inalta. Astfel, în sezonul
cald apar frecvente furtuni mai rar fiind vorba și despre fenomene de altă factură, precum cele
înregistrate rareori în unitățile de câmpie. Apar si tornade... . în anotimpul de iarnă intensificarile
de vânt se asociază fenomenului de viscol, producând pagube însemnate prin apariția troienelor
ce bocheaza caile de comunicatii si creează mari neajunsuri în transporturi de toate tipurile.
Asocierea vântului cu temperaturi scăzute, creează disconfortul climatic, dar pot provoca și
oarece pagube în sectoarele agricole în special în pomicultură, viticultură sau chiar în cultura
plantelor. Însă, viteza vântului produce și unele avantaje cel esențial fiind valorificarea
potențialului eolian, care este maxim în aria montană înaltă și are valori remarcabile în Delta
Dunării și în zona litorală. Însă în toate aceste situatii potentialul energetic, nu poate valorificat
sau nu este recomandat nu este recomandat, intrucât în aria montana înaltă, lipsesc utilizatorii si
sunt mari costurile de realizare a echipamentelor, înclusiv a celor de transport, în timp ce în zona
litorală nu se recomanda amplasrea centralelor omenesti si a statiunilor iar in Deltă Datorită
pasarilor migratoare. Așadar potentialul energetic eolian este utilizabil îndeosebi în zonele
perifice zonei litorale și Deltei, cu precădere în Dobrogea, la care se adauga oartea de sud est a
Podisului Moldovei. Astazi există 2 mari parcuri eoliene în Dobrogea, în timp ce productia
energiei electrice in perioadele cu vânturi intense , poate depasi puterea centralei de Cernavoda,
însă în perioada de iarnă, cu vânturi foarte puternice sunt peiroade cand apar accidente datorită
depunerii de chiciura sau intersificarii vântului.

Fenomene meteo deosebite:

Se produc in situații sinpotice particulare având de regulă rol de risc climatic cu mici
excepții. De regulă, se grupează pe sezoane dar există și fenomene care se pot produce în tot
timpul anului.

Ceața – reprezintă o suspensie de picături foarte fine, de dimensiuni microscopice,

suspendate în aerul atmosferic, prezența acestora determină scăderea vizibilității, uneori foarte
accentută. Diferitele tipuri de ceață se pot produce în orice anotimp, având o frecvență mai mare
însă în timpul iernii. De regulă numărul zilelor de ceață, crește spre aria montană înaltă, având o
frecvență mai mare și în ariile joase, unde valorile calmului atmosferic sunt ridicate. Cel mai
mare numar de zile cu ceata se inregistrează la Vf. Omu, peste 225 zile, acestea cumulând însă și
zilele cu plafon de nori joși. Ceața reprezintă, un fenomen periculos în deosebi în transporturi, cu
precădere în cele rutiere, în transporturile aeriene, dar și în cele fluviale.

Grindina- este un fenomen meteo specific sezonului cald, care reprezintă precipitații
lichide, însoțite de fragmente de gheață, cu dimensiuni variabile. De regulă, dimensiunea
fragmentelor este între 5 mm și 10 mm, dar uneori aceste fragmente de gheață, pot să atingă și 5
cm diamentru excepțional chiar 10 cm diamentru. Numărul mediu anual cu zile de grindină, este
diferențiat, valorile cele mai mari fiind inregistrate in aria montană, unde se înregisrează între 4-5
zile cu grindină, valoarea cea mai mare, fiind înregistrată la Vf. Omu, însă maximele absolute
sunt înregistrate în masivele montane vestice, Semenic și Vlădeasa, în jur de 10 asemenea zile,
datorită, pe de o parte activității fronturilor vestice și convecției puternice a aerului. Grindina,
generează, practic pagube materiale însemnate, îndeosebi locuințelor dar și mijloacelor de
transport. În plan agricol, grindina este catastrofală în sensul în care distruge aproape în totalitate
culturile. Din fericire, grindina se produce sub forma de benzi cu lațimi de câțiva km, dar poate
atinge și lungi de zeci de km.

Fenomenele orajoase, fac parte din categoria fenomenelor optice, fonice și electrice
constând din descărcări electrice, respectiv fulgere și trăsnete, dar și acustice tunetul.
Fenomenele orajoase sunt asocitate norilor de convecție cu o dezvoltare verticală foarte
pronunțată. De regulă, preced sau însoțesc precipitații cu caracter torențial sau furtunile din
sezonul cald. Numărul zilelor cu oraje, este în general cuprins între 25-40 zile în câmpie
ajungând până la peste 40 – 50 zile în ariile montane. Astfel, există și ani în care numărul zilelor
cu oraje este foarte mare, dar efectele în plan climatic, diferă în funcție de intensitate, frecvență
și de relief. Astfel, în regiunile deluroase, de podiș și cele montane, descărcările electrice de tip
trăsnet, provoacă incendierea gospodăriilor dar și incendii ale vegetației forestiere. Sunt si situații
în care orajele provoacă și pierderi de vieți omenești. Din acest motiv, amenajările de orice tip
necesită protecție împotriva acestor fenomene.

Seceta – este un fenomen meteo, care poate să apară în orice anotimp al anului, dar
efectele negative, se resimt doar în sezonul cald, respectiv pe parcursul perioadei de vegetație.
Seceta presupune, parcurgerea unei perioade mai scurte sau mai lungi, fără precipitații. Astfel,
instalarea secetei este condiționată și de umidatea preexistentă în sol la un moment dat. Instalarea
secetei de umidatea preexistentă și de temperatura aerului. Astfel, seceta cliamtică presupune și o
secetă hidrologică ceea ce generează coborârea nivelului freatic și evaporarea intensă a apei din
sol, producând astfel seceta hidrologică. La rândul ei, seceta hidrologică, generează seceta
fiziologică care se instalează, o dată cu scăderea umidității până spre pragul coeficientului de
ofilire. Seceta are efecte negative în plan agricol diminând drastic producțiile, anii secetoși fiind
tot mai frecvenți în ultima perioadă, însă fenomenul de secetă este prezent, și în unii ani
climatici, cu precipitații normale, dar distribuite extrem de neuniform pe parcursul anului. Astfel,
în secolul XX a fost cea mai mare din 1945-1946, ce a generat în partea de est și sud-est a
României, o lipsă cronică a cerealelor, instalându-se așa-numitul fenomen de foamete. Un an
extrem de secetos, în aceeași zonă, a fost anul 2007 cu producții agricole mult diminuate,
necesitând însă, importuri masive de produse alimentare, în special de cereale.

Fenomene meteo, caracteristice sezonului rece

Bruma – se instalează încă din anotimpurile de tranziție, când produce și cele mai mari
pagube. Este practic vorba despre brumele târzii de primăvara și cele timpurii de toamnă.
Așadar, bruma presupune trecerea valorilor de apă din atmosfera de joasă sub forma unor cristale
fine de gheață care se depun pe obiectele din proximitatea solului sau plantele de talie joasă. De
regulă, acest fenoment se produce în diminețile senine, de primăvară sau de toamnă, în care
temperatura aerului coboroasă sub limita de îngheț. Așadar, brumele târzii de primăvară se
produc decalaj, în funcție de altitudine dar în climatul temperat continental al României,
posibilitatea producerii brumei în zonele joase și în unitățile intermediare de relief, este până la
finele lunii aprilie, dar excepțional brumele pot să cadă până în a doua decadă a lunii mai.
Brumele timpurii de toamnă, se instalează de regulă după 1 octombrie, începând din aria
montană și pot să întârzie până în luna noiembrie până în zona litorală, dar excepțional primele
brume timpurii de tomnă, se pot produce începând cu a doua decadă a lunii septembrie. Nr
zilelor cu brumă, diferă mult în teritoriu, fiind normal ceva mai ridicat în zonele depresionare dar
nu e o regulă precisă. Pagubele cele mai mari sunt situațiile în care brumele se produc foart
târziu primăvara, provocând de regulă pagube în viticultură și pomicultură, în timp ce toamna,
pagubele cele mai mari sunt în legumicultură și în viticultură.

Poleiul - reprezintă, depunerea unui strat fin de gheață la suprafața solului și pe obiectele
din proximitate, în condițiile în care substratul este suprarăcit, iar aerul atmosferic este mai cald,
favorizând producerea precipitațiilor sub formă de ploaie. Însă poleiul se poate produce și în
perioadele de ceață sau de aer cețos. Din fericire, numărul zilelor cu polei este extrem de redus,
registrându-se în medie până la 5 zile pe an în estul și sud-estul țării. În partea de vest a țării,
numărul zilelor cu polei, este mult mai redus 1-2 zile pe an. Poleiul prezintă un pericol foarte
puternic, în cazul transporturilor rutiere, generând însă și pagube sau neajunsuri prentru
transporturile feroviare cât și pentru transporturile aeriene mai ales în situația în care se produce
așa numita ploaie înghețată.

Chiciura – reprezintă depuneri de cristale de gheață, pe sol și pe obiectele din

proximitatea solului, gheață provenită din picături foarte fine de apă din aerul atmosferic. De
regulă, fenomenul este specific zilelor reci, cu temperaturi negatice, cu ceață cu aer cețos sau un
aer cu umezeală relativă foarte mare. Dacă bruma, se așează de regulă la sol, chiciura afectează,
și plantele de talie mare, arbuști și arbori dar și obiecte de regulă metalice, așa cum este cazul
conductorilor electrici, centrale eoliene și așa mai departe. De regulă producerea chiciurei se
realizează în condiții de temperatură de sub -8 grade celsius și în condiții de calm atmosferic. În
general chiciura provoacă pagube în special în viticultură și cu precădere în pomicultură, unde
chiciura foarte intensă contribuie la ruperea coronamentului arborilor. În cazul conductorilor
electrici se realiează ruperea acestora cu efecte în întreruperea alimetării cu energie electrică.
Numprul zilelor, este mai redus de regulă pe litoral și în Delta Dunării iar valorile cele mai mari
se înregistrază în aria montană unde de regulă sunt peste 100 de zile cu chiciură. Dacă în
regiunile joase și în cele intermediare provoacă pagube în aria montană înaltă chiciura generează
peisaje foarte interesante în special în cazul vegetației subalpine cu tufărișuri subalpine.

Viscolul – este un fenomen meteo extrem de dăunător care constă din producerea unor
furtuni de zăpadă pe fondul intensificării vântului de tip crivăț. De regulă, viscolul se instalează
la constactul dintre două mase de aer cu proprietăți termice și dinamice extrem de diferite.
Astfel, cel mai adesea este favorizată de extensia ciclonilor mediteranieni, peste Peninsula
Balcanică și bazinul Mării Negre, ajungând în contact cu masele de aer mult mai reci ai
anticiclonilor nordici sau ale anticiclonului ruso-siberian. Din acest motiv cele mai frecvente
viscole sunt în estul, sud-estul și sudul României, unde în medie se înregistrează între două și
patru viscole pe an, fiecare având o durată între 1-3 zile. Cele mai puține viscole sunt în
Depresiunea Transilvaniei și în Câmpia Tisei unde în regulă se înregistrează în medie între 1 și 2
viscole pe an. Asemenea viscole provoacă mari pagube și dificultăți pentru toate categoriile de
transporturi provocând blocarea a drumurilor sau a căilor ferate, izolarea unor așezări omenești,
dificultăți în aprovizionare, întreruperea energiei electrice ș.a. uneori viscolele sunt foarte
puternice, producând troiene de zăpadă, cu înalțimi de până la câțiva metri. O astfel situație s-a
întregistrat în iarna anului 1984 cu 5-8 m h. Producerea lor se înregistrează la anumite intervale
de timp, uneori viscolele producându-se succesiv la intervale foarte scurte de timp.

Componenta Hidrică

Componentul hidric este format din totalitatea retelelor hidrografice, care constituie apele
curgătoare la care se adaugă Dunărea, la care se adaugă lacurile și Marea Neagră, și in fine apele
subterane. Resursele de apă ale unui teretitoriu sunt esențiale și indispensabile, orice proiect de
amenajare teritorială.

Potențialul apelor subterane – intră apele freatice și cele de adâncime, ele diferă în funcție
de condițiile de formare. Astfel apele freatice sunt apele libere care circulă gravitațional
(descendent sau lateral) sau ascendent prin porii capilari. Sunt ape subterane cantonate în
formațiuni permeabile, cu nivele hidrostatice variabile în timp și spațiu care se alimentează din
precipitațiile atmosferice, din râuri sau din lacuri. Distribuția teritorială a acestor ape freatice,
este neuniformă, fiind arii de mari acumulări sau dimpotrivă arii de mare discontinuitate. Sub
aspectul adâncimii la care se situează, aceste pot fi la andâncimi reduse de regulă, de până la 2
metri constituind nivele critice pentru învelișul de sol, apoi adâncimi de 2-5 metri subcritice
pentru același invelis de sol ) sau la adâncimi mai mari de 5 metri .

Din acest motiv, utilizarea apelor freatice este diferită, ceea ce crează și o anumită
grupare a localităților în special rurale, în funcție de această resursă.

Apele freatice sunt utilizate în diferite scopuri, în funcție de prorpietățile lor fizico-
chimice. Astfel pot fi :

- Ape dulci cu o mineralizare totală de sub 1g/l

- Ape salmastre 1-3 g/l
- Ape minerale cu o mineralizare totală de peste 3 g/l

Apele freatice dulci sunt ape potabile utilizate pentru alimentarea cu apă a populației atât
individual, prin puțuri și fântâni cât și prin sistem centralizat. În funcție de bogăția în ape freatice
și în funcție de adâncimea la care se găsesc, se realizează distribuții spațiale diferite ale așezările
umane, în special ale celor rurale. Astfel, în podișul piemontan Getic, așezările omenești aproape
lipsesc la nivelul interfluviilor, deoarece adâncimea la care se găsesc apele freatice este foarte
mare, ajungând frecvent până la 40-60m, uneori până la adâncimea de 80m. Cele mai mari
acumulări de ape freatice, se regăsesc în ariile montane și submontane respectiv, în depresiuni și
în lungul marilor cursuri de apă. Aici debitele specifice, pot să atingă valori foarte mari,
ajungând la 20 – 25de litri pe secundă/km2. În afara teritoriului carpatic, mari acumulări sunt
prezente deci în spațiișle de confluență ale unor râuri, unde aceste ape freatice se acumulează, în
formațiunile sedimentare fluviale așa cum este cazul cu ariile de confluență ale siretului, cu
principalii afluenți carpatici Suceava, Moldova, Bistrița și Trotuș. În unele cazuri, calitatea
acestor ape este foarte bună, fiind practic valorificate, ca apă potabilă și pentru localități urbane
situate la distanțe mult mai mari. Din punct de vedere calitativ, este important tipul hidrochimic,
al acestor ape potabile dulci. Astfel, la nivel național, dominant este tipul bicarbonatat calcic în
care principalii ioni sunt calciu, cationi și anionul bicarbonat. În alte cazuri, apele freatice dulci
pot să aibă și alt tip hidrochimic, natrice bicarbonatate, magneziene bicarbonatate, dar
incarcatura sa fie de sub 1g/l.

O categorie aparte a apelor potabile, este cea denumită a apelor plate de regulă. Acestea
sunt ape oligominerale, cu o încărcătură ionică extrem de redusă. De regulă aceste ape se
valorifică, ca ape de masă din diferite surse, îndeosebi carpatice. Din punct de vedere economic,
cea mai mare valoare este cea apelor carbogazoase numite impropriu apă minerală naturală
carbogazoasă. Astfel, sursele de aceste ape sunt legate de aureola mofestică a Capaților Orientali,
respectiv de emanțiile de gaze din jurul Munților Vulcanici. Astfel, sursele în cauză sunt
concentrate îndeosebi în Capații Orientali, începând din Depresiunea Dornelor, până în
Depresiunea Bv, la Covasna și Zizin. De regulă, aceste surse sunt valorificate de către
întreprinzători privați însă redevențele sunt mult subevaluate. Apele în cauză sunt valorificate ca
ape de masă, dar frecvent sunt utilizate și în scopuri terapeutice în stațiuni balenoclimaterice,
precum Covsna, Balvanyos, Tușnad etc.

A doua mare categorie o formează apele salmastre, cu o mineralizare totală cuprinsă

între 1 și 3 grame la litru. De regulă, apele în cauză sunt situate în exteriorul arcului carpatic, cel
mai adesea în estul și sud-estul țării, fiind o consecință a climatului ceva mai arid. Datorită
depozitelor geologice, predominant carbonatice, frecvent aceste ape, se caracterizează și printr-o
duritate deosebită, așa cum este cazul cu o parte din apele freatice din bazinul Prutului mijlociu
și inferior.

A treia categorie o formează apele minerale, propriu-zise, care prezintă o mineralizare

totală de peste 3 grame la litru. Însă, uneori această mineralizare este foarte puternică depășind
uneori 100g/l, ajungând până la 200-300 g/l. Aceste ape sunt ape cu o valoare terapeutică
ridicate, sursele cele mai frecvente fiind cele ale apelor cloruro sodice. Acestea dețin mari
cantități de sare gemă dizolvată. Aceste ape sunt prezente îndeosebi în subcarpați, în
proximitatea masivelor de sare, valorificarea acestora realizându-se pe plan local sau în stațiuni
balenoclimaterice, de interes local, național sau internațional. A doua arie importantă este cea din
bazinul Transilvan, cu valorificări la Dej, Cojocana, Turda, Ocna Mureș, Ocna-Sibiului dar și în
aria Praid-Sovata. În aria montană sunt prenzente în Dep. Maramureșului, Ocna-Șugatag și
Coștiui. Pe lângă mineralizarea de tip cloruro-sodic, există și alte surse de ape minerale, fiind ape
sulfuroase, iodurate și bromurate, ferunginoase, manganoase, magneziene sau eventual ape
radioactive. De regulă, asemenea surse sunt situate în teritoriul carpatic și subcarpatic, uneori
fiind valorificate, în scopuri terapeutice, cazul Pucioasa sau apele cu mineralizări complexe de la
Slănic-Moldova, din Munții Nemirei. Apele de adâncime, sunt ape subterane situate în interiorul
scoarței terestre la adâncimi mai mari față de cele freatice, respectiv la adâncimi de ordiniul
zecilor sau a sutelor de metri. Apele de adâncime sunt ape captive și semicaptive prinse între 2
strate de roci impermeabile. În consecință sunt ape situate la presiune relativ ridicate, având un
caracter ascensional sau caracter artezian. Alimentarea acestor ape, este diferită, realizându-se în
cicluri foarte lungi de timp, fie prin condensarea vaporilor de apă din interiorul scoarței, fie prin
alimentare pe la capete de strat. Ape juvenile sau ape vadoase. Din punct de vedere al
chimismului, aceste ape sunt majoritar mineralizate. O primă categorie de ape de adâncime este
cea a apelor dulci- potabile. Acestea au fost interceptate prin foraje așa cum este cazul cu apele
de adâncime din sudul Colinelor Tutovei și din Piemontul Poiana Nicorești, inclusiv din
Dealurile Fălciului, constituind practic o sursă alternativă de apă potabilă, ce poate fi utilizată în
viitor având în vedere precaritatea și calitatea slabă a apelor freatice din această regiune. În
partea central nordică a Câmpiei Române, a fost identificat un zăcământ extrem de bogat de apă
de adâncime de calitate superioară, apă dulce, undeva în Câmpia Vlăsiei la N de București.
Majoritatea structurilor de adâncime sunt însă ape intens mineralizate. Astfel existp asemenea
surse, în primul rând în subcarpați legate de zăcămintele de sare mai profunde sau apele intens
mineralizate care însoțesc zăcămintele de hidrocarburi. În partea de est a României, există
numeroase surse, care sunt identificate prin foraje sau care au fost cunoscute, încă din perioada
feudală cum sunt cele de Grânceni de pe Valea Prutului, cu ape bromurate valorificate în Evul
Mediu. există numeroase alte surse, precum cele de la Todireni, de la Deleni, Dealul Mare
Hârlau, Mihaileni, Ripiceni Prut, în timp ce în Podișul Bârladului, la Bârlad, Ghidigeni, Crivești,
Valea Clinejii. Însă cele mai cunoscute sunt însă apele minerale sulfuroase, depozitate în
depoziteșe Siluriene și identificate prin forajurile de la Nicolina Iași. În partea de sud a țării sunt
prezente și alte surse de adâncime de regulă mineralizate și de presiune ridicată, cantonate în
depozite sedimentare prepliocene. Unele din asemenea ape, însoțesc zăcămintele de hidrocarburi,
dar există și surse de ape de adâncime poluate, în preajma exploatărilor de petrol. În Dobrogea,
există situații multiple, cu hidrostructuri complexe, datorită diveristății geologice. Aceste surse
divers mineralizate, situate la adâncimi variabile, în depozite de vârstă diferite dar care sunt slab
valorificate din punct de vedere economic. Un loc aparte, îl ocupă apele de adâncime din
Depresiunea Colinară a Transilvaniei, cu hidrostructuri, legate de cutele diapire, având de regulă
o mineralizare de tip cloruro-sodic, mai rar o mineralizare de tip sulfatic sau cu ape iodurate. O
doua categorie o reprezintă hidrostructurile care însoțesc structurile în domuri, cu ape intens
mineralizate dar cu o mineralizare de tip complex.

Hidrostructurile de adâncime cu ape dulci sunt mai putin prezente, fiind localizate spre
periferia bazinului, îndeosebi în nordul și nord-estul bazinului Transilvaniei.

Cea mai importantă categorie a apelor de adâncime,este cea a apelor termale din partea
de vest a României, acestea se leagă de vechiul fundament Carpatic, intens fragmentat tectonic.
Aceste ape, au un caracter ascensional, uneori alimentând și lacuri cu apă mai cald, cazul lacului
Pețea de lângă Oradea. În general sunt ape cu o mineralizare intensă, ape predominant
sulfuroase, dar care prezintă temperaturi ridicate, în general între 40-92 grade Celsius. Valoarea
terapetuica este exceptională, însă valoarea economică este mult sub potențial. Valorificarea se
realizează în stațiuni de renume internațional așa cum este cazul cu Băile Felix. Apele în cauză
au fost cunoscute încă din perioada romană, realizându-se aici, celebrele băi și terme de la băile
Herculane.

În concluzie România, dispune de un potențial hidric remarcabil în care sunt valorificate

în proporții diferite, atât sursele de apă dulce ca apă de masă dar și frecvente surse de apă
carbogazoasă de o calitate foarte bună. În plus, sunt frecvente hidrostructurile intens și variat
mineralizate, atât freatice cât și de adâncime, cu resurse extrem de bogate cu ape cloruro-sodice,
dar și cu ape minerale termale, cantonate în toată partea de vest a României.

Prospectarea retelei de râuri a României

România dispune de 4864 cursuri de apă cadastrate. Lungimea totală a acestora, este de
78.905 km. Dacă luăm în considerare doar râurile peste 5 km și cu o suprafață a bazinului de
peste 10 km2, numărul total de râuri se reduce la 4295, cu o lungime totala de 66.029 km. În
acest caz, densitatea rețeli hidrografice, are o valoare de doar 0,28 km/km2. Însă, lungimea totală
a tuturor cursurilor de apă, inclusiv a unora necadastrate, este 115.000 km, ceea ce generează o
densitate rețelei hidrografice de 0,48 km/km2. Chiar și cu această valoare. Densitatea rețelei este
oarecum modestă, prin comparație cu țări cu un relief asemănător, dar cu un climat temperat
oceanic. Mai mult decât atât există, unități de regulă de câmpie sau de podișuri joase, unde
valoarea densității rețelei hidrografice, este mult mai mică, de regulă de 0,3km/km2, ajungând
chiar la valori de 0,01km/km2, ca în Câmpia Română sau Podișul Dobrogei Centrale de Sud. În
doemniul montan al României, valorile densității cresc, ajungând la valori de 4-5 km/km2, ca în
cazul flancului nordic al Munților Făgăraș, situația asemănătoare cu cea din Alpi. În ceea ce
privește lungimea râurilor, valorile sunt extrem de modeste, cea mai mare parte a râurilor
cadastrate, având o lungime totală de sub 50 km. Aceste râuri totalizează 96,9% din nr. râurilor
cadastrate. Râurile cu lungimi reduse, între 50-100 km dețin o pondere de doar 2 % din nr total
de râuri cadastrate, în timp ce râurile cu lugimi medii, respectiv 100-500 km, au o pondere de
doar 1% și doar 0,1% din nr total de râuri, prezintă lungimi mari, respectiv de peste 500km,
acestea sunt Mureșul, Oltul, Prutul și Siretul.

Elementul cel mai important din punct de vedere al resursei hidrice il constituie debitul raurilor.
Avand in vedere climatul temperat-continental al tarii, si lungimea redusa a retelei hidrografice,
debitele raurilor Romaniei sunt relativ modeste, fiind cuprinse in general in valori de sub 200
m3/s. Astfel, cel mai mare rau dupa debit este Siretul, cu cca 210 m3 la varsare, urmate de Mures
cu cca 180 m3/s, urmat imediat de Olt cu cca 180 m3/s si de Somes, cu 128 m3/s. Toate celelalte
rauri au sub 100 m3/s. Din punctul de vedere al potentialului, prezinta o importanta deosebita
debitele maxime si cele minime. Datorita scaderii drastice a debitelor din perioadele secetoase,
raurile interioare ale Romaniei nu sunt navigabile. Debitele minime lunare pot sa fie de 10 ori
mai mici decat debitele medii, in timp ce debitele minime absolute pot sa ajunga pana la 100 de
ori mai mici decat cele medii. Oltul, a ajuns si la un debit minim de 6.7 m 3/s, in timp ce Muresul
a avut un debit minim absolut de 14 m3/s. Din acest punct de vedere, exista si rauri din categoria
celor foarte mici care frecvent inregistreaza fenomenul de secare, in timp ce doar putine rauri
scurte sunt rauri permanente. Cel putin, in partea de est, de sud est si de sud a Romaniei, exista
un deficit de potential hidric care , in conditiile unei suite de ani secetosi poate genera chiar o
criza a apei. In ceea ce priveste debitele maxime , valorile maxime lunare/anuale pot depasi cu
pana la de 10 ori debitele medii, in timp ce debitele maxime absolute se apropie sau pot sa
atinga de 100 de ori debitul mediu. Aceste debite foarte mari reprezinta efectul excesivitatii
climatice , inregistrandu-se in urma unor perioade extrem de ploioase, asa cum a fost situatia din
1970 pentru raurile din vestul tarii, sau pentru cele din anul 1975 in cazul raurilor din sudul tarii
si din cazul Dunarii. In partea de est si sud est a tarii, debitele maxime absolute s-au inregistrat in
urma unor ploi cu caracter torential, generate de ractivarea unor cicloni mediteraneeni. O
asemenea situatie a fost cea din anul 2005, cand valorile au fost exceptional de mari, ajungand la
valori de 1600 m3/s in cazul Tazlaului la Helegiu, in situatia in care debitul mediu multianul al
lunii iulie este de doar 8.10 m3/s. In cazul Trotusului, la aceeasi data, debitul s-a cifrat la 2800
m3/s, la o valoare medie a lunii iulie de 41.3 m3/s, ceea ce reprezinta practic aproape dublul
debitului minim isotirc al Dunarii. Recordul l-a detinut Siretul, care la statia Cosmesti a fost de
cca 5500 m3/s, la un debit mediu de 205 m3/s.

Cresterea exceptionala a debitelor provoaca credterea exponentiala a nivelului raului,

depasindu-se frecvent cotele de atentie si chiar cele de inundatie, cu producerea unor revarsari de
mare anvergura. Pana in 1989 a functionat un program national de indiguit pentru prevenirea
inundatiilor. Aceste lucrari au fost insa abandonate dupa 1990, astazi, majoritatea acestori lucrari
fiind vechi, prost intretinute si subdimensionate. In consecinta, frecvent au loc inundatii, inclusiv
pe cursuri mici de apa, care provoaca mari pagube.