Sunteți pe pagina 1din 64

CAPITOLUL 5

CONCEPTE FUNDAMENTALE ÎN PREPAREA CAVITĂŢILOR

INTRODUCERE

Prepararea cavităţilor este definită ca un act mecanic, ce acţionează asupra


structurilor ţesuturilor dure dentare afectaţe (cariate, traumatizate, anormale) în
concordanţă cu materialul restaurator şi care va reda statusul de sănătate al dintelui, în
urma refacerii morfo-funcţionale şi estetice (Roberson TM;2006). În procedura de
preparea se include şi îndepărtarea în totalitate a structurilor dentare cariate şi friabile
deoarece prezenţa lor predispune la progresia cariei, sensibilitate sau durere
postoperatorie, fractura dintelui sau/şi a restauraţiei.
Preparările cavităţilor care vor fi restaurate cu amalgam sunt considerate preparări
convenţionale şi au o configuraţie specifică a formei pereţilor, a adâncimii şi a unghiului
conturului marginal, dată de propietăţile materialului de restaurare (Roberson TM ;2006).
Prepararea dinţilor pentru restaurarea cu materiale directe adezive (compozite,
cimenturi ionomere de sticlă, etc) care au mai puţină nevoie de o adâncime specifică şi o
formă a marginilor şi pereţilor sunt considerate preparări modificate. Modificările tipice
pentru astfel de preparări care vor fi restaurate cu materiale adezive includ: adâncime
neuniformă şi mult mai superficială, pereţi preparaţi în diverse înălţimi şi lăţimi, unghiul
marginal de 90 de grade sau mai mare, smalţ bizotat şi absenţa mijloacelor mecanice
suplimentare de retenţie şi rezistenţă (Roberson TM ;2006).
Conceptele fundamentale legate de prepararea cavităţilor convenţionale şi
modificate sunt aceleaşi (Roberson TM ;2006): i) nu se vor lăsa structuri dentare friabile;
ii) se vor îndepărta toate defectele şi/sau ţesuturile dentare cariate; iii) structurile dentare
restante vor fi cât mai rezistente; iv) se va proteja pulpa dentară şi ; v) materialul de
restaurare va fi retenţionat în cavitate într-o manieră rezistentă, estetică (în limita
posibilităţilor) şi funcţională. Preparările convenţionale îndeplinesc aceste concepte prin
specificul lor, prin forma lor exactă şi prin configuraţie. Preparările modificate sunt de
regulă mici şi au o formă şi o configuraţie mult mai diversă şi mai puţin complexă.

5.1 Situaţiile clinice care necesită prepararea de cavități şi restaurarea dinţilor


Necesitatea de preparare a cavităților și restaurare a dinţilor este indicată din
diverse motive (Roberson TM;2006):
 în primul rând există necesitatea de a repara structurile dentare distruse prin
leziunea carioasă;
 altă necesitate comună este înlocuire sau reparare restaurărilor cu defecte
serioase, cum ar fi: contact proximal necorespunzător, debordări gingivale, spaţieri
marginale cu risc de carie secundară marginală şi estetică necorespunzătoare;
 de asemenea, restaurarea este indicată în refacerea formei şi funcţiei dinţilor
fracturaţi. Dinţii de genul acesta prezintă o lipsă de substanţă de la majoră până la minoră
sau fracturi incomplete, ce îi compromit funcţiile, iar cu timpul provoacă durere sau
sensibilitate;
 alţi dinţi necesită pur şi simplu restaurarea formei şi funcţiei din cauza
malformaţiilor congenitale;
 cerinţa estetică a pacientului reprezintă un motiv pentru efectuarea sau înlocuirea
unei restauraţii. Aceasta implică sau nu prepararea de cavităţi complexe;
 alte necesităţi de restaurare ce se aplică în cazul tratamentelor protetice;
 şi, în ultimul rând, dinţii pot fi restauraţi în sens preventiv. Deoarece caria este o
boală infecţioasă, îndepărtarea ei în timpul restaurării reduce microorganismele implicate
şi totodată potenţialul acestora de reproducere. De aceea trebuie înţeles clar că:
intervenţia restauratoare primară repară defectele produse de carie şi prin ea însăşi nu
expune pacientul factorilor care au cauzat boala iniţială. Îndeplinirea unui program
eficient de profilaxie care să plaseze pacientul în grupa cu risc mic la carie va ţine cont
de: i) tipul şi numărul de microorganisme prezente; ii) de igiena individuală a pacientului
care presupune îndemânare, eficienţă şi motivaţie; iii) necesitatea unei terapii
antimicrobiene; iv) factorul alimentar.

5.2. Obiectivele preparării cavităţilor

Sub aspect general obiectivele preparării cavităţilor sunt (Roberson,TM;2006): 1)


îndepărtarea defectului în întregime şi oferirea unei protecţii pulpare corespunzătoare; 2)
plasarea marginilor cavităţii cât mai conservativ posibil; 3) realizarea unui design al
cavităţii în aşa fel, încât sub acţiunea forţelor masticatorii, dintele şi/sau restauraţia să nu
se fractureze sau să nu se dizloce; 4) să se ia în considerare esteticul şi aplicarea
funcţională a materialului restaurator.
O mare parte din fundamentele ştiinţifice ale acestor obiective, au fost formulate de
Black. Pentru mulţi ani, principiile lui G.V.Black, cu câteva modificări, au constituit baza
pentru cele mai multe proceduri operative în prepararea cavităţilor.
Modificarea principiilor lui Black de preparare a cavităţilor se datorează:
 influenţei unor mari stomatologi ca Brauner, Ireland, Markley, R. Sturdevant,
Sockwell şi C. Sturdevant;
 perfecţionării materialelor de restaurare, instrumentelor şi tehnicilor;
 sporirii cunoaşterii şi aplicării măsurilor profilactice pentru carie şi boala
parodontală.
Kidd, EAM sintetizează într-un mod pragmatic obiectivele restaurării dinţilor după
cum urmează(Kidd,EAM şi colab;2003):
- să restaureze integritatea suprafeţei dentare
- să restaureze funcţia dintelui
- să restaureze aspectul dintelui
- să îndepărteze ţesuturile bolnave ca o necesitate.
Ca stadiu iniţial, prepararea cavităţilor este modificarea mecanică a dintelui, ce va
primi un material restaurator, care îi va reface forma, funcţia şi esteticul. Procedura de
preparare a cavităţilor include şi îndepărtarea în totalitate a structurilor afectate sau
friabile, deoarece prezenţa lor va avea ca rezultat în viitor caria secundară, sensibilitate,
durere sau fractura dintelui şi/sau a restauraţiei.
În trecut, preparaţiile erau precise presupunând o adâncime uniformă, pereţi de o
formă particulară şi o configuraţie marginală specifică. Odată cu descoperirea
materialelor adezive aceste preparaţii au devenit mai puţin precise din cauza
propietăţilor fizice ale acestor materiale care le fac puternic adezive la structurile
dentare.

5.3 Factorii care influențează prepararea cavităţilor

Prepararea unei cavități, ca să primească o restauraţie este o muncă laborioasă


susţinută de talentul unui artist plastic ,rezistenţa sportivului şi imaginaţia cercetătorului.
Dar,mulţi factori pot să afecteze sculptarea formei adecvate a unei cavităţi pe un dinte
dat. Aceşti factori pot să afecteze oricare dintre procedurile de preparare şi restaurare în
aşa manieră încât, în final nici o preparare nu seamănă cu alta. Înainte de prepararea unei
cavităţi se va ţine seama de următorii factori (Roberson TM;2006);
Diagnosticul
Înainte de orice procedură restauratorie, se va pune un diagnostic corect şi complet
care să justifice situaţiile ce necesită a fi restaurate. Aceste situaţii pot include (Robison
TM;2006): leziunile carioase cavitare, dinţii fracturaţi, necesităţi estetice sau necesităţi
pentru îmbunătăţirea formei sau funcţiei. Evaluarea statusului pulpar şi parodontal
influenţează prepararea cavităţilor, în mod special în termenii legaţi de alegerea
materialului şi design-ul preparării. De asemenea, se va evalua relaţia ocluzală, care
adesea afectează designul cavităţii şi alegerea materialului. Dorinţa estetică a pacientului
se va lua în considerare, deoarece în anumite situaţii aceasta modifică prepararea cavităţii
în ceea ce priveşte extensia sau forma.
Alte tratamente pot modifica forma cavităţii (exemplu: în protetica dentară, cu
scopul de a eficientiza la maxim terapia protetică).
Şi în sfârşit, potenţialul de risc. La pacienţii cu risc mare la carie, planul iniţial de
tratament se va modifica, până când factorii de risc sunt bine controlaţi, deoarece astfel
ne vor permite proceduri restauratorii mult mai conservative şi mai puţin invazive
(Robison TM ;2006).
Cunoaşterea anatomiei dinţilor
Un pas premergător pentru înţelegerea preparării cavităţilor este cunoaşterea
anatomiei fiecărui dinte. Fiecare dinte se va vizualiza ca o mare pictură atât pe
dinăuntru cât şi pe dinafară. Direcţia prismelor de smalţ, grosimea smalţului, dentina,
mărimea şi poziţia pulpei, relaţia dinţilor cu ţesuturile adiacente sunt alţi factori care
trebuie cunoscuţi pentru a adopta o atitudine corectă în prepararea cavităţilor (Roberson
TM;2006)
Factorul pacient joacă un rol important în alegerea unui tratament correct
(Roberson TM;2006). Cultura pacientului şi importanţa pe care o acordă stării de
sănătate a danturii va influenţa dorinţa sa pentru restaurare şi alegerea materialului.
De asemenea, statusul economic va fi un factor în selectarea tipului de restaurare.
Medicul dentist, astfel va fi pus în situaţia să prezinte toate variantele de restaurare cu
avantajele şi dezavantajele lor.
Vârsta pacientului este iarăşi un factor, care determină materialul restaurator şi în
consecinţă prepararea cavităţii. De exemplu, pacienţii în vârstă cu afecţiuni generale
necesită poziţii speciale pentru tratament, precum şi şedinţe scurte şi nestresante.
Obţinerea sau nu a izolării câmpului operator va afecta alegerea materialului restaurator
şi prepararea cavităţii (Roberson TM;2006).
Conservarea structurilor dentare
De altfel, unul din cele mai importante deziderate ale odontoterapiei este acela de
a opri efectele cariei dentare şi de a păstra vitalitatea pulpei (Roberson TM;2006).
Toleranţa pulpei la procedurile operatorii obişnuite este de cele mai multe ori favorabilă,
cu excepţia cazurilor de abuzuri inutile în preparare şi restaurare. Cu cât se vor îndepărta
mai puţine structuri dentare cu atât potenţialul de lezare al pulpei va fi mai mic. Toate
eforturile vor fi îndreptate pentru a face o restaurare cât mai mică posibil, care va lăsa
structuri dentare puternice. Astfel se vor avea în vedere conceptele legate de: 1) extensia
minimă a cavităţii preparate, în special vestibulo-oral şi pulpar, 2) margini supragingivale
şi 3) unghiuri interne rotunjite.
Smalţul, cel mai dur ţesut din organism, este rigid şi casant. Structural este
constituit din prisme care au tendinţa de a se cliva în lugul axului. Din această cauză,
smalţul nesuportat de dentină sau un înlocuitor de dentină şi care este supus forţelor
ocluzale, de regulă se va cliva şi va lăsa un defect între peretele cavităţii şi resturaţie.
Acest inconvenient se va înlătura prin aplicarea unui instrument de mână sau rotativ cu
forţă moderată pe aceste margini friabile. Smalţul nesuportat poate să fie lăsat pe loc cu
condiţia ca resturaţia să fie efectuată din materiale compozite sau CIS pentru că aceste
materiale aderă la ţesuturile dentare şi, astfel constituie un bun suport. Un alt risc de a
deteriora smalţul nesuportat care nu este supus direct forţelor ocluzale vine din partea
procedurilor de restaurare (de exemplu matricea bandă poate să deterioreze smalţul
nesuportat de la nivelul marginii gingivale)(Kidd EAM şi colab;2003).
Dentina este mai moale, poroasă şi mult mai elastică decât smalţul. Această
elasticitate a dentinei constituie o pernă de amortizare pentru smalţ şi permite inserarea
pin-urilor în scop de retenţie. Între dentina unui dinte vital şi pulpă există o
interconexiune prin intermediul tubulilor dentinari ceea ce face ca bolile sau procedurile
operatorii să afecteze nu numai dentina ci şi pulpa (Kidd EAM şi colab;2003).
Forma, dimensiunea şi statusul pulpar va afecta viitorul design al cavităţii. În
leziunile carioase cu evoluţie lentă se va depune dentină de reparaţie care va micşora
dimensiunea camerei pulpare şi va permite extinderea conturului cavităţii înspre pulpă. În
toate cazurile se vor lua măsuri de precauţie pentru a împiedica deteriorarea fizică,
termică şi chimică a pulpei în timpul preparării cavităţii şi aplicării materialului de
restaurare (Kidd EAM şi colab;2003).
Ţesutul gingival devine inflamat în prezenţa plăcii şi de aceea se va evita plasarea
marginilor cavităţii şi viitoarei restauraţii în şanţul gingival pentru a permite o bună
curăţire care va reduce şi riscul la caria secunadră (Kidd EAM şi colab;2003).

 Afecţiunile dinţilor
Efectele cariei, uzurii, traumatismelor şi defectele dinţilor trebuie luate în considerare
în trasare design-ului cavităţilor. Exemple (Kidd EAM şi colab;2003): extinderea cariei
de a lungul joncţiunii smalţ-dentină va submina smalţul şi va avea o influenţă importantă
asupra design-ului cavităţii; distincţia între dentina infectată şi dentina afectată constituie
un un fapt important în decizia cât de mult îndepărtăm din ţesuturi; de importanţă
particulară sunt reparaţiile restauraţiilor care necesită ulterior un bun control al plăcii şi o
igienă alimentară adecvată. În mod similar, în cazul abraziilor, atriţiilor şi eroziunilor
prima dată se vor evalua măsurile de prevenţie. Dacă uzarea dinţilor nu poate să fie
prevenită sau stopată se vor lua măsuri de restaurare potrivite (de exemplu, dacă uzarea
dinţilor este dată de regurgitarea acidului gastric, care nu poate fi stăpânită de medicaţie
sau chirurgical, clinicianul va recurge la aplicarea de coroane de înveliș unidentare) (Kidd
EAM şi colab;2003).

 Materialul restaurator
Alegerea materialului restaurator este decizia pacientului iar valoarea estetică şi
economică este în primul rând opţiunea acestuia. De aceea materialul restaurator este
enumerat printre factorii care influenţează modalitatea de preparare a cavităţilor.
Posibilitatea de a izola zona de operat şi extinderea ei sunt factori care se iau în
considerare atunci când se recomandă un material de restaurare sau când pacientul
optează pentru un material.

Factorilor care determină alegerea preparaţiei


Amalgam v e r s u s Materiale compozite
(Roberson TM;2006)

Secvenţele preparaţiei Amalgam Compozite

Conturul marginal Include tot defectul La fel


Extensia preparaţiei poate La fel
desfiinţa punctual de cntact
Include şanţurile şi fisurile Nu. Se sigilează
suspecte
Adâncimea pulpară Uniformă = 1,5 mm Se îndepărtează tot
defectul. Neuniformă în
cavităţile minime, mici şi
medii
Adâncimea axială Uniformă = 0,2-0,5 mm La fel
dincolo de JSD
Unghiul conturului 90 de grade Egal sau mai mare de 90 de
marginal grade
Bizotarea Nu.Cu excepţia pragului La cavităţile largi şi cele
gingival! extinse din motive estetice
şi pentru o bună sigilare
marginală

Textura pereţilor Netedă Rugoasă


preparaţiei
Instrumentarul tăietor Freze Instrumente diamantate
Forma primară de retenţie Convergenţa spre ocluzal a Nu.
pereţilor Rugozităţile şi Sistemele
adezive
Forma secundară de Şanţuri, bucle, puţuri, Sistemele de adeziune. La
retenţie pinuri. cavităţile largi şi extinse se
(Sistemele adezive!) efectuează şi şanţurile
secundare de retenţie
Forma de rezistenţă Podea plană, unghiuri Numai la cavităţile largi şi
rotunjite, formă de casetă extinse
Înlocuitorii de dentină În cavităţile mai adânci de La cavităţile medii, largi şi
2 mm extinse
Liner-ii Cu Hidroxid de Calciu în La fel
Coafajul indirect şi
Coafajul direct

Când se ia în considerare un biomaterial dentar este necesar să existe conceptul de


material ideal.Un biomaterial dentar ideal trebuie să posede următoarele propietăţi (Kidd
EAM şi colab;2003):
- să fie uşor de manipulat,
- să aibă culoarea şi transluciditatea dintelui restaurat,
- să fie adeziv la substanţa dentară,
- să nu posede modificări volumetrice (dilatare sau contracţie),
- să ofere protecţie impotriva cariei secundare,
- să fie suficient de rezistent,
- să fie insolubil şi necorodabil în cavitatea orală,
- să nu fie toxic pentru şi iritant pentru pulpă şi ţesutul gingival,
- să fie uşor de modelat şi finisat,
- să împiedice aderarea plăcii bacteriene,
- să aibe un coeficient de uzură similar cu cel al smalţului,
- să aibe un coeficient termic de expansiune asemănător cu cel al smalţului şi
dentinei,
- să aibe o conductibilitate termică similară cu a smalţului şi dentinei,
- să posede un coeficient scăzut de absorbţie al apei,
- să fie radioopac,
- să aibe o fiabilitate bună şi
- să nu fie expansiv.
Până în prezent nu s-a descoperit un material ideal de restaurare care să
îndeplinească aceste condiţii. De aceea, după poziţia dintelui în arcadă vom prefera
materialele estetice, dar mai puţin rezistente la dinţii frontali, iar pentru restaurarea
dinţilor laterali vom prefera materialele metalice neestetice, dar mult mai rezistente.
La ora actuală, aceste concepţii trec printr-un amplu proces de revizuire. Până la
adoptarea unei atitudini unice ne vom ghida după cele expuse şi cele ce vor fi expuse în
continuare (Carligeriu V şi colab;2002).
Tipul de preparare al dintelui este determinat de materialul de restaurat ales. Pentru
restauraţia din amalgam este necesară o preparare specifică ce va asigura retenţia şi
rezistenţa materialului în dintele preparat. Compozitele aderă micromecanic de structurile
dentare, iar rezistenţa la nivelul muchiei marginale este mai mare decât a amalgamului.
Aceste caracteristici permit o reducere a complexităţii de preparare a cavităților
(Roberson TM ;2006).

5.4 Nomenclatura

Nomenclatura reprezintă un set de termeni folosiţi în comunicarea dintre persoane


cu aceeaşi profesiune, care-i ajută să se înţeleagă mai bine unul cu altul. Studenţii
prudenţi, la început, vor prelua aceşti termeni de la profesorii lor, iar inţelegerea lor îi va
ajuta în diagnosticarea şi tratamentul bolilor şi defectelor dinţilor (Roberson TM ;2006).

5.4.1 Terminologia folosită în prepararea cavităților

Pentru a înţelege termenii în cadrul preparării cavităţilor sau clasificarea cavităţilor


este necesară cunoaşterea anatomiei dinţilor inclusiv numele şi poziţia suprafeţelor
dinţilor.

A. Terminologia dinţilor cariaţi

¤ Extensia preventivă, ameloplastia, sigilanţii şi restauraţia compozită


conservativă. Black nota că în prepararea dinţilor pe suprafeţele netede cariate,
marginile restauraţiei se vor extinde în acele zone unde acţionează autocurăţirea şi
igiena individuală pentru a preveni dezvoltarea cariei secundare (Black GV;1948).
Acest principiu a fost cunoscut ca extensie preventivă şi a inclus extensia, necesară să
îndepărteze defectele de smalţ restante cum ar fi fisurile şi fosetele. Extensia
preventivă pe suprafeţele netede a fost exclusă din cauza imunităţii relative furnizată
de măsurile de prevenţie (fluorizări, igienă orală eficientă şi o dietă
necariogenă).Pentru că extensia preventivă presupune eliminarea întregului sistem de
fisuri şi fosete avea ca rezultat reducerea rezistenţei dintelui,s-au căutat alte modalităţi
de tratament cum ar fi;ameloplastia,sigilarea fosetelor şi fisurilor şi restaurările
compozite conservative (Simonsen RJ;1978).
¤ Ameloplastia este actul mecanic de îndepărtare a şanţurilor şi fisurilor
superficiale ale smalţului pentru a crea o suprafaţă netedă şi de forma unei linguri
care se poate autocurăţa sau permite să fie igienizată. Această procedură profilactică
se va aplica şi la defectele superficiale de pe suprafeţele netede. Pentru defectele
adânci sau leziunile carioase mai avansate se preferă în locul metodelor preventive,
resturările preventive cu răşină sau restaurările compozite conservative.
¤ Odontotomia profilactică este o metodă pe care o prezentăm numai ca un concept
istoric (Hyatt TP,1936). Aceasta presupune o preparare minimă a dintelui şi
restaurarea lui cu amalgam cu scopul de a elimina imperfecţiunile structurale cum ar
fi fisurile şi fosetele şi a preîntâmpina dezvoltarea cariei primare în aceste arii.
Odontomia profilactică nu a fost promovată mult timp ca măsură preventivă.
¤ Dentina infectată şi dentina afectată. Fusayama raportează în 1979 că dentina
cariată constă din două straturi distincte de dentină: unul intern şi altul extern. Stratul
extern este numit ca dentină infectată iar cel intern ca dentină afectată (Fusayama
T;1979).
Dentina infectată are prezente bacterii iar colagenul denaturat ireversibil, nu se va
remineraliza şi trebuie îndepărtat.
Dentina afectată nu conţine bacterii, colagenul nu este denaturat iar dentina are
capacitatea de a se remineraliza, de aceea se va păstra. Distincţia între cele două
straturi se va face cu detectorul de carie (Fusayama T;1979).

B. Terminologia cavităţilor preparate

¤ Cavităţi simple,compuse şi complexe


– o cavitate preparată este denumită simplă , când este implicată o singură suprafaţă
dentară Fig. 5.2 A (Roberson TM;2006).

A B
Fig.5.2 A Cavitate simplă
(Ocluzală). B. Cavitate compusă
(Proximo-Ocluzală) (Roberson
TM;2006)

– o cavitate preparată este compusă atunci, când sunt implicate două suprafeţe
dentare Fig 5.2 B (Roberson TM;2006).
– o cavitate este complexă atunci când a implicat 3 sau mai multe suprafeţe dentare
Fig. 5.3 (Roberson TM;2006).
Fig. 5.3 Cavitate complexă mezio-ocluzo-linguo-distală (MOOD)
(Roberson TM;2006).

¤ Abrevierile în cavităţile preparate


Pentru înregistrare şi comunicare, descrierea unei cavităţi este abreviată folosind
prima literă din numele suprafeţei implicate. Exemplu: 1) o cavitate ocluzală este
abreviată cu O; 2) o cavitate ce implică suprafaţa mezială şi ocluzală este abreviată cu
MO; 3) o cavitate ce implică suprafaţa mezială, ocluzală şi distală este abreviată cu MOD
etc.(Roberson TM;2006).

¤ Pereţii cavităţilor

Fig. 5.4 Pereţii interni şi externi ai unei preparaţii(Roberson TM;2006).

Perete intern – un peretele intern este o suprafaţă preparată, care nu se extinde pe


suprafaţa externă a dintelui Fig.5.4 (Roberson TM;2006).
Perete pulpar este un perete intern perpendicular pe axul lung al dintelui şi
poziţionat ocluzal de pulpă Fig.5.4 (Roberson TM;2006).
Perete axial este un perete intern paralel cu axul lung al dintelui Fig.5.4 (Roberson
TM;2006).
Perete extern. Un perete extern este o suprafaţă a cavităţii care se extinde pe
suprafaţa externă a dintelui şi astfel peretele poartă numele suprafeţei dintelui cu care se
învecinează, Fig. 5.4 (Roberson TM;2006).
Podeaua (fundul) cavităţii. Podeaua reprezintă peretele cavităţii, care este plat şi
perpendicular pe forţele ocluzale, ce sunt direcţionate ocluzo-gingival (paralele cu axul
lung al dintelui). Exemple sunt pereţii gingival şi pulpar. Podeaua preparaţiei va oferi
stabilitate restauraţiei, distribuind forţele în structura dentară. Podeaua va spori forma de
rezistenţă a dintelui restaurat Fig. 5.4 (Roberson TM;2006).
Perete de smalţ. Peretele de smalţ este zona de perete extern compusă din smalţ
Fig. 5.5 D (Roberson TM;2006).
Perete dentinar. Peretele dentinar este acea zonă a peretelui extern preparat
compusă din dentină şi care va conţine viitoarele retenţii mecanice Fig. 5.5 D (Roberson
TM;2006).

Fig. 5.5 D Pereţii din smalţ şi pereţii din dentină ai unei cavităţi (Roberson TM;2006).

¤Unghiurile cavităților preparate


Joncţiunea a două sau mai multe suprafeţe plane de orientări diferite de a lungul
unei linii este numită unghi diedru. Această joncţiune nu este bine exprimată, prezentând
o configuraţie uşor rotunjită Fig. 5.6 (Roberson TM;2006).
Fig.5.6 Unghi diedru (Roberson TM;2006).

Unghiul diedru intern este acel unghi, care are vârful îndreptat înspre interiorul
dintelui (vestibulo-pulpar), Fig. 5.7 (Roberson TM;2006).

Fig.5.7 Unghiuri diedre interne (Roberson TM;2006).

Unghi diedru extern (sau muchie) este acel unghi diedru, al cărui vârf este orientat
opus interiorului dintelui (ex.unghiul axio-pulpar), Fig.5.8 (Roberson TM;2006).
Fig.5.8 Unghi diedru extern (ex. muchia pulpo-axială) (Roberson TM;2006).

Colţul este reprezentat de joncţiunea a trei suprafeţe plane cu orientare diferită


(mezio-vestibulo-pulpar), fie spre interiorul dintelui, fie spre exteriorul său Fig.5.9
(Roberson TM;2006).

Fig.5.9 Joncţiunea a trei suprafeţe cu orientare diferită = Colţ (Roberson TM;2006).

¤ C o n t u r u l m a r g i n a l şi u n g h i u l c o n t u r u l u i m a r g i n a l
Unghiul conturului marginal este unghiul structurii dentare format prin joncţiunea
dintre peretele cavităţii şi suprafaţa dintelui, Fig. 5.10 (Roberson TM;2006) iar întâlnirea
dintre suprafaţa dintelui şi pereţii cavităţii constituie conturul marginal al cavităţii.
Fig. 5.10 Contur marginal şi unghi minim de material
restaurator (Roberson TM;2006)

Unghiul marginal diferă cu: poziţia dintelui, direcţia prismelor de smalţ pe peretele
preparat sau cu tipul de material restaurator folosit. Unghiul marginal este determinat de
proiecţia peretelui cavităţii printr-o linie imaginară (W) şi suprafaţa de smalţ nepreparată,
proiectată printr-o linie imaginară (US), Fig 5.10 (Roberson TM;2006). Aceste două linii
imaginare se intersectează, iar cele două unghiuri opuse sunt egale. Pentru o mai bună
vizualizare se vor folosi două sonde parodontale: una aplicată pe suprafaţa de smalţ
nepreparată, iar cealaltă pe peretele extern al cavităţii preparate.
¤ C o m b i n a r e a t e r m e n i l o r de e x p r i m a r e. Când se discută sau se
scrie un termen care denotă o combinaţie a două sau mai multe suprafeţe, terminaţia -al
(mezi-al, dist-al etc.) se schimbă cu o, ex: mezio-ocluzal (MO); disto-ocluzal (DO),
mezio-ocluzo-distal (MOD), etc.(Roberson,TM;2006).

¤ J o n c ţ i u n e a s m a l ţ-d e n t i n ă reprezintă joncţiunea dintre smalţ şi


dentină (JSD), Fig. 5.11 (Roberson TM;2006).
¤ J o n c ţ i u n e a s m a l ţ - c e m e n t (JSC) reprezintă unirea smalţului cu
cimentul şi mai este cunoscută ca linie cervicală. Fig. 5.5 (Roberson TM;2006).
¤ M a r g i n i de s m a l ţ r e z i s t e n t e
Unul din cele mai importante principii în prepararea dinţilor este conceptul de
margini de smalţ rezistente. Aceste margini au două trăsături caracteristice: 1) sunt
formate din prisme de smalţ întregi al căror capăt intern se termină pe dentină sănătoasă
(Fig.5.5 D) şi 2) aceste prisme de smalţ sunt sprijinite înspre cavitate pe prisme scurtate
progresiv, dar al căror capăt intern se sprijină pe dentină sănătoasă, Fig.5.11 (Roberson
TM;2006).
Fig. 5.11 Margini de smalţ rezistente (Roberson TM;2006).

Din cauză că prismele, de regulă sunt perpendiculare pe suprafaţa smalţului,


margini de smalţ puternice vor rezulta datorită unghiului marginal egal cu de 90
grade.
O margine de smalţ compusă din prisme, care au un traseu neîntrerupt de la
suprafaţă la dentină şi nu sunt suportate de aceasta este numită nerezistentă şi tinde să se
despice lăsând un “V” de-a lungul marginii restaurării, Fig. 5.12 (Roberson TM;2006).

Fig. 5.12 Margine de smalţ nerezistentă (A)(Robinson,TM;2006)

De regulă aceste margini de smalţ nerezistente au un unghi marginal mai mic de


90° sau nu au suport dentinar.

C. Clasificarea cavităţilor

Clasificarea cavităţiilor în conformitate cu zonele anatomice implicate ca şi cu


tipurile asociate de tratament a fost făcută de Black, după cum urmează: cavităţile de
clasa I; clasa a II-a; clasa a III-a; clasa a IV-a şi clasa a V-a. De atunci s-a adăugat
cavitatea de clasa a VI-a.
Clasa I este o cavitate preparată în şanţuri şi fosete, iar restul sunt cavităţi preparate
pe suprafeţele netede ale dintelui.
Chiar dacă frecvenţa relativă a localizării cariei s-a modificat de-a lungul anilor,
clasificarea originală este mult utilizată şi diversele clase sunt de asemenea folosite
pentru a identifica restaurările (Roberson TM;2006).
În acest sens este clasificarea preparării cavităţilor care în mod primar leagă o
comparaţie între prepararea mai mult istorică a dintelui, prepararea convenţională şi
alterările de la acest tip de preparare. Acest tip de alterări sunt: i) prepararea
convenţional bizotată şi ii) prepararea modificată.
Design-ul preparării convenţionale este tipic pentru restaurările din amalgam şi
includ următoarele caracteristici; i) adâncime uniformă a peretelui pulpar şi axial; ii)
desen al conturului marginal care să furnizeze marginii restauraţiei un unghi de 90 de
grade; iii) retenţia primară rezultă din convergenţa ocluzală a pereţilor verticali (Roberson
TM;2006).
Prepararea convenţional bizotată are un design identic cu cea convenţională, dar cu
marginile de smalţ accesibile bizotate (Roberson TM;2006).
Prepararea modificată nu are o adâncime uniformă a peretelui axial şi pulpar şi nici
convergenţa ocluzală a pereţilor veticali. Marginile conturului marginal sunt subţiri şi
realizează un unghi ascuţit al restauraţiei (Roberson TM;2006).
Amalgamul se poate folosi numai în preparările convenţionale pe când materialele
compozite se pot utiliza în toate cele trei modalităţi de preparare.
Fără a denigra în nici un fel principiile lui G.V.Black, se oferă o nouă abordare a
leziunilor carioase care de fapt nu aduce nimic nou, dar ceea ce s-a schimbat este
înţelegerea rolului fluorului în ciclul de demineralizare – remineralizare şi apariţia
adeziunii pe termen lung cu noile materiale restauratoare. Aceşti doi factori ne permit o
reevaluare a clasificării leziunilor carioase şi a preparaţiei dinţilor. Deşi principiile lui
Black nu sunt în întregime învechite, trebuie reevaluate regulile preparaţiei dinţilor,
având ca obiectiv major conservarea structurilor dentare (Mount GJ şi colab;1999).
Clasificarea propusă mai jos are scopul de a simplifica identificarea leziunilor şi definirea
complexităţii lor, Fig.5.13 (Mount GJ şi colab;1999).
Fig.5.13 O nouă clasificare propusă ce permite introducerea unor leziuni mai mici şi mai
conservatoare decât cele descrise în clasificarea lui Black, dar şi a acelor carii mai extinse. (Mount GJ
şi colab;1999).

Corelarea între clasificarea lui G.V.Black şi clasidicarea modernă este redată în


tabelulu de mai jos (Cîrligeriu L. şi colab;2012);

Dimensiunea
Suprafaţă Smalţ Afectare Afectare Cavitate Cavitate
sănătoasă afectat dentinară dentinară lărgită extinsă
minimă medie

Localizare 00 0 1 2 3 4
Cls. I Modificată, Cls I Black Cls I Black Cls I Black
Cls VI Black Cls VI Black Cls VI Black Cls VI Black
1 Eroziuni şi abrazii Eroziuni Eroziuni Eroziuni
pe suprafaţa şi abrazii şi abrazii şi abrazii
ocluzală pe suprafaţa pe suprafaţa pe suprafaţa
şi margine ocluzală şi ocluzală ocluzală
Şanţuri, fose incizală margine şi margine şi margine
şi fisuri incizală incizală incizală

#1.2
#1.00 #1.0 #1.1 #1.3 #1.4
Cls II şi Cls III Clasa II-a
2 Modificată Clasa II-a Clasa II-a Black
Smalţul = Black Black MOD MO-OV-D
proximal, Tunelizare Clasa III-a Clasa III-a Clasa IV-a
imediat sub Abordare proximală Black Black Black
punctul de Abordare “în şanţ”
contact #2.00 #2.0 #2.1 #2.2 #2.3 #2.4
la toţi dinţii

Clasa a V a Clasa a Va Clasa a V a Clasa a V a


3 Modificată Clasa a Va Eroziuni şi Eroziuni şi
Smalţ V şi O Eroziuni şi abrazii Modificată abrazii abrazii
Suprafaţă Eroziuni Proximal pe Suprafaţa
radiculară şi abrazii Suprafaţa Radiculară
V-M-O-D radiculară circulară
#3.00 #3.0 #3.1 #3.2 #3.3 #3.4

¤Cavităţile şi restauraţiile de c l a s a I a

Cavităţile şi restauraţiile care rezultă în urma tratării leziunilor carioase de la


nivelul fisurilor şi fosetelor tuturor dinţilor sunt de clasa I şi există trei tipuri: 1) Tipul A
cavităţi şi restauraţii de pe suprafaţa ocluzală a molarilor Fig.5.14 şi premolarilor,
Fig.5.15 (Roberson TM;2006).

Fig.5 .14 Cavitate şi restauraţie de clasa a I a tip A pe molari (Roberson TM;2006)


Fig.5.15 Cavitate şi restauraţie de clasa a I a tip A pe premolari (Roberson TM;2006)

2) Tipul B cavităţi şi restauraţii în cele două treimi ocluzale vestibulare şi orale ale
molarilor, Fig. 5.16 (Roberson TM;2006).
3) Tipul C cavităţi şi restauraţii pe suprafaţa orală a frontalilor maxilari, Fig. 5.17
(Roberson TM;2006).

Fig. 5.16 Cavitate şi restauraţie clasa a I Fig. 5.17 Cavitate şi restauraţie clasa a I
a tipul B a tipul C

(Roberson TM;2006).
(Roberson TM;2006).

¤ C a v i t ă ţ i l e şi r e s t a u r a ţ i i l e de c l a s a a II - a
Cavităţile şi restauraţiile care rezultă în urma tratării leziunilor de pe suprafeţele
proximale ale dinţilor posteriori maxilari şi mandibulari sunt de clasa a II-a, Fig.5.18 şi
Fig.5.19 (Roberson TM;2006).
Fig.5.18 Cavităţi de clasa a II a pe molari (Roberson TM;2006).

Fig .5.19 Cavităţi de clasa a II a pe premolari (Roberson TM;2006).

¤ C a v i t ă ţ i l e şi r e s t a u r a ţ i i l e de c l a s a a III a
Cavităţile/restauraţiile care rezultă în urma tratării leziunilor de pe suprafeţele
proximale ale dinţilor anteriori cu păstrarea unghiului incizal sunt de clasa a III-a, Fig.
5.20 (Roberson TM;2006).

Fig.5.20 Cavitate de clasa a III a (Roberson TM;2006).

¤ C a v i t ă ţ i l e şi r e s t a u r a ţ i i l e de c l a s a a IV - a
Cavităţile si restauraţiile care rezultă în urma tratamentului leziunilor de pe
suprafeţele proximale ale dinţilor frontali fără păstrarea unghiului incizal sunt de clasa a
IV-a, Fig. 5.21 (Roberson TM;2006).
Fig. 5.21 Cavitate de clasa a IV- a (Roberson TM;2006).

¤ C a v i t ă ţ i l e şi r e s t a u r a ţ i i l e de c l a s a a V a
Cavităţile şi restauraţiile care rezultă în urma tratamentului leziunilor din treimea
cervicală (gingivală) a suprafeţelor vestibulare şi orale a tuturor dinţilor sunt de clasa a
V-a, Fig. 5.22 (Roberson TM;2006).

Fig. 5.22 Cavitate de clasa a V a (Roberson TM;2006).

¤ C a v i t ă ţ i l e şi r e s t a u r a ţ i i l e de c l a s a a VI - a
Cavităţile şi restauraţiile rezultate în urma tratamentului defectelor şi leziunilor de
la nivelul marginii incizale a dinţilor anteriori cu păstrarea unghiurilor incizale meziale şi
distale şi al vârfului cuspizilor de la dinţii posteriori sunt de clasa a VI-a. Terminologia
acestei clase este asemănătoare cu clasa I, Fig.5.23 (Roberson TM;2006).

Fig. 5.23 Leziuni şi cavităţi de clasa a VI a pe molari şi premolari (Roberson TM;2006)

5.5 Etape şi secvenţe în prepararea cavităţilor

Pentru eficienţă în prepararea cavităţilor, procedurile sunt divizate în două etape,


fiecare etapă având mai multe secvenţe. Etapele există din motive specifice pentru ca
principiile preparării să fie asimilate cu uşurinţă de operatori şi în mod special se
utilizează în mediul academic. Prima etapă a preparării cavităţilor este numită etapa
iniţială de preparare a cavităţilor, Fig. 5.24 (Roberson TM;2006). În această etapă trata-
mentul mecanic al dintelui este extins lateral în structuri dentare sănătoase (smalţ
sprijinit pe dentină necariată) în toate direcţiile (vestibular, oral, gingival, incizal sau
ocluzal, mezial şi distal), în timp ce menţine o adâncime constantă, limitată a cavităţii de
aproximativ 2/3 din lungimea de 3mm a capului frezei, sau 2mm referitor la pereţii
vestibulari şi orali, dar este jumătate din lungimea capului frezei Nr.245(1,5mm) în cazul
abordării din fisura centrală ocluzală (Roberson TM;2006). În acest fel se se poate
anticipa dimensiunea finală a restauraţiei, mai puţin bizotarea dacă este necesară. Pereţii
laterali ai cavităţii sunt extinşi în structuri dentare sănătoase, dar adâncimea cavităţii se
limitează la dimensiunea de mai sus.
În această primă etapă de preparare a cavităţii, pereţii sunt sculptaţi de aşa manieră
încât să reţină materialul restaurator şi să reziste la forţele masticatorii orientate în
principal de-a lungul axului dintelui (Roberson TM;2006).
Etapa a doua în prepararea cavităţii este definită ca etapa finală a preparării
cavităţilor şi reprezintă completarea etapei iniţiale de preparare a cavităţii. Această etapă
include: exereza dentinei infectate reziduale, îndepărtarea vechiului material restaurator,
dacă este cazul, protecţia pulpară, încorporarea de cavităţi adiţionale cu scopul de a maxi-
maliza rezistenţa şi retenţia împotriva forţelor oblice, finisarea pereţilor (în mod special
marginile cavităţii) şi toaleta finală a cavităţii.
Fig. 5.24 Etapa iniţială de preparare a cavităţilor convenţionale.
Extensia în toate direcţiile până în structuri dentare sănătoase, în timp ce se menţine o
adâncime specifică pulpară sau/şi axială limitată indiferent dacă partea frontală a capului frezei este
în dentină, carie sau vechiul material restaurator. Adâncimea iniţială este de cca 2/3 din lungimea
frezei Nr.245 sau de 2 mm dacă se ia ca referinţă pereţii laterali preparaţi, dar este jumătate din
lungimea capului frezei Nr.245 sau 1,5 mm măsurată din fisura centrală (Roberson TM;2006).

5.5.1 Informaţii generale despre prepararea iniţială şi finală a cavităţilor


Adevărata preparare a cavităţilor este efectuată prin proceduri sistematice bazate pe
principii mecanice şi fizice de mare precizie.Trebuie să se recunoască diferenţele dintre
manifestările clinice fiziologice şi procesele patologice. Să nu se neglijeze propietăţile
fizice şi capacităţile diferitelor materiale. Toţi aceştia sunt factori determinanţi în
înţelegerea adevăratei preparări a cavităţilor (Roberson TM;2006).
Procedura de preparare a unei cavităţi este divizată în două etape, fiecare conţinând
mai multe secvenţe, după cum urmează (Roberson TM;2006):
Etapa iniţială în prepararea cavităţilor:
 secvenţa 1: realizarea conturului marginal şi a adâncimii iniţiale;
 secvenţa 2: realizarea formei primare de rezistenţă;
 secvenţa 3: realizarea formei primare de retenţie;
 secvenţa 4: realizarea formei de convenienţă.
Etapa finală în prepararea cavităţilor
 secvenţa 5: îndepărtarea dentinei infectate reziduale şi/sau a materialelor
restauratorii vechi (numai dacă este necesar);
 secvenţa 6: realizarea protecţiei pulpare dacă este necesar;
 secvenţa 7: realizarea formei secundare de rezistenţă şi retenţie;
 secvenţa 8: prelucrarea pereţilor de smalţ şi realizarea procedurilor de finisare
a pereţilor externi;
 secvenţa 9: procedura finală: toaleta cavităţii, inspecţia, tratamentul plăgii
dentinare.
În anumite circumstanţe, aceste secvenţe îşi modifică ordinea, aşa cum se
întâmplă în cazul leziunilor carioase active extinse care pot să implice pulpa dentară. În
această situaţie este recomandat să se îndepărteze, încă de la început, dentina infectată.
Când devine necesar, în acest timp, se va aplica un strat de liner, în special dacă se va
efectua procedura de coafaj pulpar (Robison TM;2006). În mod normal, cele mai multe
ţesuturi cariate sunt îndepărtate în timpul secvenţelor de preparare a cavităţilor din etapa
iniţială. Resturile de dentină cariată se vor îndepărta ulterior în cadrul etapei finale.
Înainte de a iniţia orice procedură operatorie, aria în care se vor efectua acestea,
trebuie să fie izolată de mediul în care se desfăşoară aceste proceduri. Cele mai multe
materiale restauratorii necesită un mediu uscat, altfel li se vor compromite proprietăţile
fizice. În cele mai multe cazuri, folosirea sistemului de izolare cu folie elastică asigură o
izolare corectă. Unii operatori preferă să aplice sistemul de izolare după etapa iniţială de
preparare a cavităţii, dar înainte de îndepărtarea dentinei infectate şi efectuarea formei
secundare de retenţie (Roberson TM;2006). Protejarea ţesuturilor moi din vecinătatea
câmpului operator este un obiectiv prioritar. Pentru mulţi ani s-a considerat că este cel
mai bine a se plasa marginile restaurării în sulcusul gingival, regiune imună la caria
secundară. Astăzi se ştie că sulcusul nu este imun la caria secundară, iar ţesutul moale
reacţionează negativ la marginile plasate în şanţ. De aceea, marginile se vor limita ca
localizare cât mai posibil supragingival, procedură care conservă structurile dentare şi
păstrează un dinte puternic (Roberson TM;2006).

5.5.2 Etapa iniţială în prepararea cavităţilor

Introducere

Etapa iniţială de preparare implică extensia şi crearea design-ul primar al


pereţilor externi ai cavităţiii la o adâncime limitată şi specifică pentru a permite accesul
la carie sau defect. Să vor lăsa numai structuri dentare sănătoase (cu excepţia cariei
reziduale de pe pereţii pulpari şi axiali, care se va îndepărta în etapa finală) astfel încât
atât dintele cât şi materialul restaurator să fie rezistente la fractură sub acţiunea
forţelor masticatorii orientate în axul lung al dintelui precum şi cu scopul de a reţine
restauraţia în dinte (Roberson TM;2006).
Prepararea nu se va extinde mai mult de 0,2 mm în dentină (dincolo de joncţiunea
smalţ-dentină) în cazul în care cavitatea este în fisuri şi fosete. Pe suprafeţele netede
adâncimea nu va depăşi 0,2 – 0,8 mm (ceva mai mare pe suprafaţa radiculară), Fig. 5.25
(Roberson TM;2006).

Fig .5.25 Extinderea preparaţiei în toate direcţiile până în structuri dentare sănătoase, în timp
ce se menţine o adâncime pulpară sau axială limitată indiferent dacă partea frontală a capului frezei
este în dentină, carie, sau material vechi resaturator. (Roberson TM;2006).

Secvenţa 1 – Realizarea conturului marginal şi stabilirea adâncimii iniţiale


* Definiţie. Stabilirea conturului marginal înseamnă: i) plasarea marginilor cavităţii
în poziţia pe care o va ocupa prepararea finală cu excepţia finisării pereţilor de smalţ şi a
marginilor, ii) realizarea unei adâncimi iniţiale de 0,2 – 0,8 mm dincolo de joncţiunea
smalţ-dentină şi pe suprafaţa radiculară normală. De regulă o adâncime de 0,2-0,5 mm
dincolo de JSD pe celelalte suprafeţe ale dintelui este suficientă pentru a permite plasarea
şanţurilor de retenţie (Roberson TM;2006).
* Principii (Roberson TM;2006). Există trei principii generale, fără nici o excepţie,
după care se stabileşte conturul marginal indiferent de tipul de preparaţie pe care-l vom
efectua:
 tot smalţul friabil şi/sau nerezistenţă va fi înlăturat;
 toate defectele vor fi incluse în preparare;
 toate marginile vor fi plasate într-o poziţie, care să permită o bună finisare a
joncţiunii dinte- restauraţiei.
Principiul al treilea diferă pentru preparaţiile din fosete şi fisuri comparativ cu
preparaţiile de pe suprafeţelor netede.
* Factori condiţionali
În stabilirea conturului marginal se vor lua în considerare o serie de facori după
cum urmează (Roberson TM;2006):
 Extensia leziunii carioase, defectului sau a restauraţiei vechi necorespunzătoare
va afecta conturul marginal al viitoarei cavităţi din moment ce obiectivul este de a
le extinde în ţesut sănătos dentar, cu excepţie în direcţia pulpară. Există o singură
excepţie, una neobişnuită: conturul marginal al
noii restaurări va contacta sau se va extinde uşor
în restauraţia veche, dacă aceasta este corectă (ex.
restauraţia nouă MO contactează restauraţia
veche corectă DO), Fig. 5.26 (Roberson
TM;2006). Aceasta este o practică acceptată în
mod curent.
 Consideraţiile estetice vor influenţa nu
numai alegerea materialului restaurator, dar
şi forma cavităţii în efortul de a
Fig. 5.26 Limitarea extensiei noii îmbunătăţi rezultatele estetice ale
cavităţi într-o restauraţie anterioară
corectă(Roberson TM;2006). restauraţiei.
 Corectarea sau îmbunătăţirea relaţiei
ocluzale, de asemenea, impune modificarea formei cavităţii pentru a o
adapta la noile condiţii, chiar dacă structurile dentare implicate nu sunt
afectate.
 Conturul dintelui adiacent poate dicta specificul extensiei cavităţii, care să
realizeze o relaţie proximală potrivită şi să ofere dintelui restaurat o forma
optimă şi rezistenţă.
 Şi în cele din urmă configuraţia marginilor cavităţii ale restaurării propuse
va afecta conturul marginal. Dacă materialul restaurator necesită bizotare,
extensia cavităţii va anticipa poziţia finală a conturului marginal şi numai
după aceea se va efectua bizotarea.
* Trăsături caracteristice
În general există 6 trăsături caracteristice de stabilire a conturului marginal şi a
adâncimii iniţiale (Roberson TM;2006):
- păstrarea de cuspizi puternici (rezistenţi);
- păstrarea de creste marginale rezistente;
- reducerea extensiei vestibulo-orale;
- folosirea ameloplastiei;
- unirea a două defecte sau a două cavităţi dacă sunt separate de structuri
dentare sănătoase mai subţiri de 0,5 mm;
- limitarea adâncimii preparării în dentină la maxim 0,2 mm pentru fosete şi
fisuri şi 0,2 – 0,8 mm pentru pereţii axiali ai cavităţilor de pe suprafeţele
netede (adâncimea de peste 0,5mm este indicată pe suprafaţa radiculară).

A. Reguli pentru stabilirea conturului marginal şi adâncimea iniţială la cavităţile


preparate în leziunile şanţurilor, fosetelor şi fisurilor.
Acestea sunt dictate de trei factori (Roberson TM;2006):
- extensia marginilor cavităţii până în smalţul sănătos rezistent şi cu suport
dentinar;
- extinderea care trebuie făcută de a lungul şanţului sau/şi fisurii pentru a ajunge
în arii netede şi sănătoase;
- limitarea (nemodificată) a adâncimii frezei în relaţie cu suprafaţa originală a
dintelui (reală sau “vizualizată”, dacă lipseşte din cauza leziunii sau defectului) în timp ce
se extinde prepararea în pereţii externi sănătoşi, se va păstra o adâncime pulpară de 1,5-2
mm şi de maxim 0,2 mm în dentină. Adâncimea de 1,5mm este măsurată de la nivelul
fisurii, Fig.5.27 (Roberson TM;2006).
Fig.5.27 Extensia pereţilor cavităţii se face până în structuri dentare sănătoase în timp ce se
manţine o adâncime constant a frezei (Roberson TM;2006).

* Reguli pentru stabilirea formei conturului marginal în preparările din fosete şi


fisuri.
1. Se vor extinde marginile cavităţii până în structuri dentare sănătoase iar smalţul
restant nu este friabil şi se sprijină pe dentina sănătoasă.
2. A se evita plasarea marginilor pe eminenţele extreme ale cuspizilor şi crestelor de
smalţ.
3. Dacă extensia din şanţul primar include jumătate sau mai mult din panta
cuspidiană, se recomandă reducerea şi restaurarea cuspidului, Fig.5.28 (Roberson
TM;2006).

Fig.5.28 Regulă pentru scurtarea şi refacerea cuspizilor: dacă extensia din şanţul primar spre
vârful cuspidului nu este mai mare de jumătatea distanţei nu se scurtează şi reface cuspidul; dacă
extensia este între jumătate și două treimi ale distanţei se va lua în considerare scurtarea şi refacerea
cuspidului; dacă extensia este mai mare de două treimi din distanţă regula este de scurtare şi refacere
a cuspidului (Roberson TM;2006).

Dacă extensia este de 2/3, scurtarea cuspidului şi refacerea lui cu material


restaurator este cea mai indicată procedură. Aceste măsuri vor evita plasarea marginilor
cavităţii în aria stresului masticator.
4. Extinderea marginilor preparaţiei ca să includă toate fisurile ce nu pot fi
eliminate prin ameloplastie, Fig. 5.29 (Roberson TM;2006), sau sigilare Fig. 5.30
(Roberson TM;2006).
Fig. 5.29 Ameloplastia (Roberson TM;2006).

Fig. 5.30 Sigilare (Roberson TM;2006).

5. Limitarea adâncimii preparaţiei la maxim 0,2 mm în dentină (excepţie în


restaurarea cu aur, care necesită 0,5 mm), Fig.5.31 (Roberson TM;2006). Pentru a fi cât
mai conservativ posibil, o preparare iniţială în fosete şi fisuri va avea o adâncime de 1,5
mm cu punct de reper măsurat din fisura centrală.
Fig. 5.31 Limitarea adâncimii cavităţii la maxim
0,2mm în dentină (Roberson TM;2006).

Adâncimea preparării de 1,5 mm poate varia în funcţie de grosimea smalţului şi de


gradul de înclinare a pantelor cuspidiene.
În timpul acestei proceduri de tăiere, capătul frezei poate fi în aer, în vechea
restaurare sau în carie.
6. Când două cavităţi preparate în fosete şi fisuri sunt separate de structuri
sănătoase dentare mai subţiri de 0,5mm se vor uni pentru a elimina smalţul nerezistent
dintre ele, Fig.5.32 (Roberson TM;2006).

Fig.5.32 Eliminarea punţilor de smalţ mai subţiri de 0,5 mm dintre două cavităţi (Roberson
TM;2006).

7. Extinderea cavităţii să ofere un acces suficient pentru o preparare corectă a


cavităţii şi o aplicare corespunzătoare a restaurării şi a procedurilor de finisare, vezi
secvenţa 4 (forma de convenienţă).

B. Reguli pentru stabilirea conturului marginal şi adâncimii iniţiale la cavităţile


de pe suprafeţele netede
Cavităţile preparate pe suprafeţele netede se găsesc în două locaţii diferite
(Roberson TM;2006): 1) suprafeţele proximale şi 2) aria gingivală a suprafeţei
vestibulare şi orale a tuturor dinţilor.
Suprafaţa proximală a cavităţilor de clasa a II-a, a III-a şi a IV-a prezintă alţi
factori de control în stabilirea conturului marginal – localizarea punctului de contact în
relaţie cu dintele adiacent.
Următoarele consideraţii fundamentale sunt regulile pentru stabilirea conturului
marginal la cavităţile de pe suprafeţele proximale (Roberson TM;2006).
1. Extinderea marginii cavităţii până în structuri dentare sănătoase iar smalţul
restant nu este frabil şi se sprijină pe dentină sănătoasă (uneori poate rămâne smalţ
nesprijinit, dar nu friabil în restaurările estetice).
2. Evitarea terminării marginilor pe eminenţe extreme, cum ar fi cuspizii şi crestele
de smalţ.
3. Extinderea marginilor în aşa fel, încât să permită acces suficient pentru
manipularea procedurilor ulterioare.
4. Plasarea adâncimii peretelui axial la maxim 0,2-0,8 mm în dentină (pe suprafaţa
radiculară 0,5-0,8 mm iar la nivel coronar 0,5-0,6 mm); adâncimea este mai mică atunci
când nu este necesară plasarea de şanţuri de retenţie (0,2 mm), Fig.5.33 (Roberson
TM;2006).

Fig.5.33 Adâncimea peretelui axial dentinar la nivel coronar (a,b) este de 0,5-0,6 mm iar la nivel
radicular (c) de 0,75 – 0,80 mm (Roberson TM;2006).

Tipic în această fază pentru cavităţiile de clasa a II-a pentru amalgam, freza este
poziţionată paralel cu JSD şi se realizează o tăietură de cca. 0,3 mm în smalţ şi de 0,5 mm
în dentină, Fig. 5.34 (Roberson TM;2006).
Fig. 5.34 Când freza a ajuns la nivel dentinar se va poziţiona 0,3mm în smalţ şi 0,5mm în dentină
(Roberson TM;2006).

În timpul primei tăieturi freza poate fi în aer din cauza extensiei procesului, dar nu
va îndepărta dentina cariată care se găseşte la peste 0,5 mm de JSD.
5. Extensia gingivală a marginii cavităţii proximale sub punctul de contact va
realiza o distanţă de 0,5 mm între marginea gingivală a cavităţii şi dintele adiacent, Fig.
5.35 (Robison TM;2006).

Fig. 5.35 Marginea gingivală a cavităţii va fi la o distanţă de maxim 0,5mm de dintele vecin. Această
distanţă se poate măsura cu sonda dentară Nr.23 care are un diametru de 0,5mm (Robison
TM;2006).

Această extensie gingivală se va realiza până în ţesut sănătos şi nu mai


departe.Vestibular şi oral marginile preparaţiei proximale se vor plasa în ambrazuri pentru
a permite un bun acces şi o bună igienizare între marginea cavităţii preparate şi dintele
vecin. Pentru aceasta, marginea se plasează departe de punctul de contact cu dintele
vecin, deoarece poate fi vizualizată, instrumentată şi mai bine curăţată, Fig.5.35
(Roberson TM;2006).
În cavităţile de clasa a III-a se permite plasarea marginii incizale în aria de
contact, în special când se utilizează un material estetic restaurator adeziv sau când
ambrazura incizală nu este suficient de largă şi permite lăsarea unui unghi incizal puternic
(Roberson TM;2006).
¤ Forma conturului marginal în cavităţile de clasa a V-a
Este dictată în mod obişnuit numai de extinderea leziunii, dar nu şi în direcţie
pulpară. De aceea extensia mezială, distală, gingivală şi ocluzală (incizală) este
condiţionată de atingerea structurilor dentare sănătoase. În timpul preparării iniţiale, freza
nu se va plasa la adâncime mai mare de 0,8 la nivelul suprafeţei radiculare şi 1,25 mm,
când are ca punct de reper suprafaţa de smalţ a dintelui şi are o extensie în dentină de 0,5
mm restul fiind smalţ, Fig.5.36 (Roberson TM;2006).

Fig. 5.36 Freza cilindro-conică nu se plasa mai adânc de 0,8 mm de suprafaţa radiculară chiar
dacă este în plin process carios (Roberson TM;2006).

¤ Extinderea şi restricţionarea extensiei


Pentru cavităţile de pe suprafeţele netede condiţiile de restricţionare ale extensiei
conturului marginal sunt (Roberson TM;2006):
 conturul proximal şi vecinătatea rădăcinii;
 cerinţe estetice;
 folosirea preparărilor modificate pentru restaurările cu compozite.
Condiţiile care necesită sporirea extensiei sunt (Roberson TM;2006):
 handicap mental sau fizic;
 vârsta înaintată a pacientului;
 la dinţii care vor fi parte integrantă a protezelor fixe sau parţial mobile;
 necesitatea pentru măsuri suplimentare de rezistenţa şi retenţie;
 necesitatea ajustării conturului dinţilor.
C. Ameloplastia
Uneori o fisură sau un şanţ (fisurat sau nu) nu penetrează mult în smalţ şi nu
permite o plasare corespunzătoare a marginilor de smalţ ceea ce va dicta o extensie
nedorită a conturului marginal (Roberson TM;2006). Această caracteristică poate să fie
îndepărtată, iar suprafaţa smalţului denivelată devine netedă şi plată, curăţabilă, finisabilă
şi permite plasarea conservativă a marginii cavităţii. Acest procedeu de remodelare a
suprafeţei smalţului cu instrumente tăietoare este numit ameloplastie, Fig.5.37 (Roberson
TM şi colab;2006). Ameloplastia restricţionează extinderea conturului marginal.
Materialul restaurator nu se va plasa şi peste aria reconturată deoarece grosimea
materialului pe suprafaţa ameloplastiată (sau înălţimea peretelui extern) va fi redusă,
Fig.5.37 (Roberson TM;2006).

Fig.5.37 Ameloplastia (Roberson TM;2006).

Operatorul va alege selectiv ariile ce vor fi supuse acestui gen de preparare. O


fisură se va elimina prin procedura normală de preparare, dacă ea depăşeşte mai mult de
1/3 din grosimea smalţului în zona respectivă. Dacă 1/3 sau mai puţin din grosimea
smalţului este implicată, fisura se va îndepărta prin ameloplastie şi nu prin preparaţie sau
extinderea conturului. Această procedură se aplică şi în cazul unui şanţ suplimentar
(fisurat sau nu) de pe panta cuspidiană.
Dacă acest şanţ ar fi inclus în preparare, cuspidul devine nerezistent şi ar necesita
reducerea şi acoperirea ulterioară. Însă prin eliminarea şanţului prin ameloplastie
cuspidul rămâne puternic (Roberson TM;2006).
O altă situaţie clinică în care ameloplastia este indicată, sunt fisurile superficiale ce
traversează crestele de smalţ orale şi vestibulare precum şi creasta marginală mezială a
primului premolar superior (Roberson TM;2006).
Dacă în aceste fisuri s-ar extinde cavitatea, s-ar impune implicarea a două suprafeţe
ale dintelui. De exemplu fisura linguală a primului molar mandibular, care se termină pe
creasta ocluzo-linguală. Extensia convenţională presupune o distanţă de cca 2 mm între
marginea cavităţii şi suprafaţa linguală. Procedeul ameloplastiei permite păstrarea acestei
dimensiuni (Roberson TM;2006).
Ameloplastia se mai poate practica şi la dinţii la care nu se anticipează prepararea
de cavitate. Ameloplastia nu se va realiza, dacă fisura nu se poate transforma într-un şanţ
cu baza plată şi dacă nu se poate menţine contactul centric.
Secvenţa 2 – forma primară de rezistenţă
* Definiţie. Forma de rezistenţă primară poate fi definită ca o sculptare şi plasare a
pereţilor preparaţiei pentru a face rezistentă atât restaurația cât şi dintele la
forţele masticatorii orientate, în principal în axul lung al dintelui prevenind
fractura atât a dintelui cât şi a restauraţiei prin efectul de ic (Robison
TM;2006).
 Principii. Principiile fundamentale implicate în obţinerea formei primare de
rezistenţă sunt următoarele (Roberson TM;2006):
 realizarea formei de casetă cu podeaua plată, care va ajuta dintele să reziste
forţelor masticatorii direcţionate în axul lung al său, Fig.5.40 (Robinson
TM;2006);
 restricţionarea extensiei pereţilor laterali pentru a lăsa cuspizi şi creste rezistente
şi dentină suficientă de suport;
 realizarea de unghiuri interne rotunjite, care reduc concentrarea stresurilor în
structurile dentare, Fig.5.38 (Riethe P şi colab;1988);

A B
Fig.5.38 În cazul în care unghiurile interne sunt bine exprimate (A) forţele se vor concentra
la acest nivel atât în structura dentară cât şi restauraţie. În unghiuri rotunjite (B) forţele se
disipează în întrega restauraţie şi structura dentară (Riethe P şi colab;1988).

În cavităţile extinse se recurge la scurtarea şi refacerea cuspizilor nerezistenţi,


Fig.5.39 (Robinson TM;2006) fie la acoperirea întregului dinte cu rezistenţă scăzută cu o
restaurare indirectă;

Fig.5.39 Reducerea şi reconstituirea cuspizilor friabili (Robinson TM;2006).

 a se realiza o grosime suficientă a materialului restaurator pentru a preveni


fractura sa sub acţiunea forţelor masticatorii, Fig.5.40 (Baum L şi colab;1965).
Fig.5.40 O grosime de 1,5 – 2,00 mm a materialului restaurator îi oferă o rezistenţă optimă
(Baum L şi colab;1965).

 utilizarea de materiale adezive la structurile dentare atunci când situaţia clinică o


permite.
Cavitatea convenţională şi cea convenţională bizotată îndeplineşte aceste pricipii
ale rezistenţei. Cavitatea modificată este indicată pentru restaurările compozite mici şi
moderate.
În timpul extensiei pereţilor laterali în ţesut sănătos, pentru a realiza conturul
marginal al cavităţii de clasa I şi a II-a, capătul instrumentului va sculpta un perete pulpar
relativ plat, de adâncime uniformă (1,5-2 mm adâncime totală sau 0,2 mm în dentină),
Fig. 5.41 (Robison TM;2006).
De aceea peretele pulpar trebuie să fie plat şi paralel cu suprafaţa ocluzală a dintelui
afectat precum şi cu joncţiunea smalţ-dentină.
Acest ansamblu aplatizat este perpendicular pe traseul forţelor masticatorii orientate
în axul lung al dintelui, Fig.5.41 (Roberson TM;2006) şi face restaurarea stabilă și
rezistentă acestor forţe fără ca dintele să se fractureze.

A B
Fig. 5.41 Forma de rezistenţă reprezintă rezistenţa dintelui la fractură împotriva forţelor exersate pe
restauraţie. A. Podeaua plată previne deplasarea restauraţiei, în timp ce B. o podea rotundă
favorizează rotirea sa care va fractura structura dentară (Roberson TM;2006).
Urmând acelaşi principiu în cavitatea de clasa a II-a, partea frontală a capătului
instrumentului activ prepară un perete gingival (podea) plat şi perpendicular pe aceste
forţe. Extensia minimă vestibulară şi orală a pereţilor conservă dentina de suport a
cuspizilor şi crestei de smalţ restante vestibular şi oral oferind o rezistenţă atât împotriva
forţelor verticale cât şi împotriva celor oblice Fig.5.41 (Roberson TM;2006). Cavităţile
preparate modificat au o formă de ,, pungă“sau de ,,sac” şi nu sporesc rezistenţa dar prin
tehnica adezivă se obţine o rezistenţă adecvată la fractură a dintelui şi restauraţiei. De
asemenea, extensia vestibulară şi orală a pereţilor conservă dentina de suport a cuspizilor
şi crestelor marginale, menţinând cât mai rezistente structurile dentare restante (Massler
M şi Barber TK;1960).
Unghiurile interne şi externe vor fi uşor rotunjite, pentru a evita concentrarea
stresului masticator în acestea, evitând fractura atât a dintelui cât şi a materialului
restaurator.
În cariiile extinse, extensia spre vestibular sau oral al peretelui pulpar sau gingival
este indicată: i) în cazul reducerii cuspidului nerezistent şi refacerea lui cu material
restaurator; ii) extensia podelei gingivale dincolo de unghiurile axiale ale dintelui pe
suprafeţele vestibulare şi orale.
Grosimea materialului restaurator influenţează rezistenţa acestuia la fracturi.
Grosimea minimă ocluzală pentru amalgam este de 1,5 mm, pentru incrustaţii 1-2
mm (în funcţie de regiune) şi de 2 mm pentru porţelan iar pentru compozite de cca 1-
2mm nefiind specificată o dimensiune a grosimi (Boyer DB şi Roth L;1994).
Factori condiţionali
Obţinerea formei de rezistenţă primară într-o cavitate este influenţată de o serie de
factori (Roberson TM;2006):
În primul rând vizualizarea contactelor ocluzale atât pe restaurare cât şi pe
structurile dentare restante. Cu cât forţele şi contactele ocluzale sunt mai mari, cu atât
potenţialul de fracturare este mai mare.
Cantitatea de structuri dentare restante este alt factor important ce influenţează
forma de rezistenţă. Structurile dentare friabile se vor îndepărta întotdeauna, dar smalţul
fără suport dar nu friabil va fi lăsat pe loc. Aceasta se practică din motive estetice, când se
practică restauraţii adezive, de exemplu la dinţii anteriori sau pe faţa vestibulară a
molarilor superiori unde forţele sunt minime.
De asemenea forma de rezistenţă este dictată şi de tipul materialului restaurator.
Amalgamul necesită o grosime minimă de 1,5 mm iar dimensiunea necesară pentru
compozite este dependentă de potenţialul ocluzal de abrazie al zonei restaurate. Oricum,
la dinţii posteriori grosimea necesară pentru compozite este mai mare decât la dinţii
anteriori
Ultimul factor legat de sporirea formei de rezistenţă este legat de utilizarea
materialelor de restaurare adezive care reduc potenţialul de fracturare al structurilor
dentare restante. Avantajul utilizării procedurilor adezive permit operatorului să lase
porţiuni de dinte într-o stare de rezistenţă mai scăzută decât în situaţii obişnuite.
* Caracteristici. Designul caracteristic al cavităţii poate spori forma primară de
rezistenţă. Aceste trăsături sunt(Robison TM;2006):
 podele cât mai plate;
 forma de casetă;
 includerea în preparaţie a structurilor dentare nonrezistente;
 protejarea şi conservarea la maximum a cuspizilor şi crestelor marginale;
 unghiuri interne rotunjite;
 grosimea potrivită a materialului restaurator;
 sprijin pe dentina periferică sănătoasă, după ce s-a excavat dentina infectată;
 reducerea cuspizilor în vederea restaurării lor dacă este indicat.
Reducerea cuspizilor este supusă unor reguli, după cum urmează: i) se va lua în
considerare reducerea unui cuspid atunci când cavitatea s-a extins jumătate din dinstanţa
şanţ primar–vârf cuspid, iar ii) reducerea uzuală a cuspizilor se practică atunci, când
cavitatea s-a extins 2/3 sau mai mult pe distanţa şanţ primar–vârf cuspid. De la regulă se
va face excepţie în cazul în care cuspidul este voluminos şi operatorul consideră că este
suficient de rezistent.
Un alt principiu major al formei primare de rezistenţă este acela, în care restaurarea
se va sprijini pe structuri dentare restante sănătoase şi plate, preferabil perpendiculare pe
direcţia forţelor ocluzale care sunt paralele cu axul lung al coroanei dintelui.
Această formă specifică de preparare nu este o regulă pentru restaurările adezive în
care suprafaţa pereţilor preparaţi se găseşte într-o stare crescută de rugozitate pentru
aderare şi pentru sporirea formei de rezistenţă şi de retenţie. O suprafaţă mai rugoasă se
poate obţine cu ajutorul instrumentelor diamantate şi care lasă un strat de detritus
dentinar remaniant mai gros care va necesita pentru îndepărtare sporirea timpului
manoperei de gravare acidă pe suprafaţa rugoasă. Selectarea instrumentarului pentru
sculptarea cavităţii depinde de operator (Oliveira SS şi colab;2003).
Secvenţa a 3-a: forma primară de retenţie
În timpul etapei iniţiale de preparare nu se va realiza numai forma de rezistenţă ci
se va imprima cavităţii si o formă de retenţie destinată să menţină materialul restaurator
în dinte în mod special pentru materialele neadezive. Adesea, îmbunătăţirea formei de
retenţie a cavităţii va spori şi forma de rezistenţă (Robison TM;2006).
* Definiţie. Forma primară de retenţie este acel aspect sau design al cavităţii
convenţionale preparate, care se opune deplasării sau dizlocării restauraţiei sub
acţiunea forţelor de basculare sau de dizlocare.
În cea mai mare parte, forma de rezistenţă şi retenţie se realizează simultan cu
aceeaşi freză, iar uneori se prezintă împreună. Forma de retenţie obţinută în timpul
preparării iniţiale a cavităţii este menită să reţină materialul restaurator în structurile
dentare. Oricum, adesea în etapa finală se impun retenţii suplimentare.
* Principii. Pentru că necesitatea retenţiei este legată de materialul restaurator
folosit, principiile primare de retenţie sunt variabile şi depind de acesta după cum
urmează (Robison TM;2006):

 pentru
amalgam
în cavitatea
de clasa I şi a II-a,
materialul
este reţinut în
structurile
dentare prin
Cl.I a Cl.II a
realizarea
Fig.5.42 Forma de retenţie
de primară în cavităţile
pereţi
laterali de clasa I şi a II-a(Roberson TM;2006) care
converg ocluzal,
Fig. 5.42 (Roberson TM;2006). În cavităţiile de clasa a II a care implică numai o
suprafaţă proximală, coada de rândunică ocluzală poate constitui un ajutor în prevenirea
dislocării restauraţiei de către forţele ocluzale. În cazul în care rezultă o preparaţie largă
sau extinsă se va efectua coada de rândunică pe suprafaţa ocluzală indiferent dacă este
cariată sau nu. Coada de rândunică simulează prepararea cavităţii de clasa a I-a ocluzală
în zona opusă implicării proximale.
În alte preparări pentru amalgam, cum ar fi cavităţile de clasa a III-a Fig.5.44
(Roberson TM;2006) şi cavităţile de clasa a a V-a, Fig.5.43 (Roberson TM;2006) pereţii
externi diverg înspre afara preparaţiei pentru a rezulta margini de smalţ rezistente în
unghi de 90º. De aceea în aceste situaţii se prepară şanţuri sau puţuri de retenţie în pereţii
dentinari.

Fig. 5.43 Cavitate de Clasa a V a convenţională (Roberson TM;2006)


Fig.5.44 Cavitate de Clasa a III a convenţională.
Secţiune transversal (Roberson TM;2006).

Sistemele adezive s-au dovedit promiţătoare nu numai pentru a realiza o anumită


retenţie prin legarea micromecanică a materialului la structurile dentare, dar şi pentru a
reduce sau elimina microinfiltraţiile. Oricum, studiile longitudinale au demonstrat că
sistemul adeziv oferă o retenţie completă, retenţia tradiţională fiind rezervată în special
restaurărilor de pe suprafaţa radiculară (Andersson-Wenckert IE şi colab;2002).
Secvenţa a 4-a – forma de convenienţă
Forma de convenienţă este acel design, aspect sau formă a cavităţii care oferă
vizibilitate adecvată, accesibilitate şi uşurinţă în operarea şi restaurarea cavităţii
(Roberson TM;2006).
În general, această formă se obţine prin extensia tuturor pereţilor laterali sau numai
a unora dintre ei care ar oferi un acces adecvat la zona cea mai profundă a preparaţiei. De
asemenea, divergenţa pereţilor vestibulari şi orali ai casetei verticale la cavitatea de clasa
a II-a pentru incrustaţie, precum şi extinderea pereţilor proximali dincolo de ariile de
contact constituie exemple de proceduri de convenienţă (Roberson TM;2006).
Forma de convenienţă poate să includă în mod arbitrar extensia conturului marginal
cu scopul de a accesa dentina cariată pentru a fi îndepărtată, pentru aplicarea matricei sau
pentru inserarea, modelarea şi finisarea materialului restaurator (Roberson TM;2006).

5.5.3 Etapa finală în prepararea cavităților

După ce obiectivele preparării iniţiale au fost atinse, se va examina cu atenţie


cavitatea pentru a constata dacă sunt şi alte probleme de principiu care trebuiesc
rezolvate. În caz contrar se va trece la secvenţele finale ale preparării (Roberson
TM;2006).
Secvenţa a 5-a – îndepărtarea fosetelor şi fisurilor cariate restante din smalţ,
îndepărtarea dentinei cariate reziduale şi/sau a materialului restaurator vechi, dacă
este prezent (Roberson TM;2006).
* Definiţie. Această secvenţa reprezintă eliminarea structurilor dentare cariate
restante sau a materialului restaurator vechi necorespunzător după prepararea iniţială a
cavităţii.
Excepţie în îndepărtarea dentinei cariate în totalitate de pe peretele pulpar sau axial
se face în cazul în care se decide un coafaj pulpar indirect.
În dentina în care progresează caria, o zonă de decalcificare precede penetrarea
microorganismelor. Această arie apare discromică în comparaţie cu dentina sănătoasă,
care nu prezintă textura moale a acestei zone demineralizate. Acest tip de dentină a fost
numit dentină afectată, care diferă de dentina infectată prin faptul că nu a fost invadată
semnificativ de microorganisme (Roberson TM;2006), Fig.5.45 (Riethe P şi colab;1988).

Dentină demineralizată = Dentină infectată + Dentină afectată

Fig.5.45 Imagine microscopică a unei secţiuni printr-o carie. V reprezintă stratul de dentină
demineralizată (Riethe P şi colab;1988).

O descriere clinică exactă a nivelului unde se termină dentina infectată şi începe


dentina afectată este imposibilă. Din fericire, decizia nu necesită exactitate, deoarece nu
este necesară îndepărtarea în totalitate a dentinei invadate de microorganisme. În
preparaţiile superficiale sau medii îndepărtarea masei de microorganisme şi sigilarea
ulterioară a cavităţii prin restaurare distruge cea mai mare parte a acestor microorganisme
restante sau le face inactive.
Chiar în cariile profunde, unde invazia pulpară este iminentă, coafajul pulpar
realizează un echilibru între virulenţa microorganismelor şi rezistenţa gazdei, care
întotdeauna este favorabilă pulpei (Reeves R şi colab;1966). Acesta este adesea însoţit de
îndepărtarea întregului ţesut carios moale cu numeroasele sale microorganisme. Nu se
acceptă a se lăsa dentină cariată la nivelul joncţiunii smalţ-dentină și la nivelul peretelui
gingival al cavităților, Fig.5.46 (Roberson TM;2006).

Fig.5.46 Ariile unde nu se acceptă a fi lăsate structure dentare cariate la nivelul JSD (A) şi la
nivelul peretelui gingival al cavităţii (B) (Roberson TM;2006).

După etapa iniţială, adâncimea se poate termina în vechiul material restaurator


rămas pe peretele pulpar sau axial. Acest material rezidual se va îndepărta, dacă una din
următoarele condiţii sunt prezente (Roberson TM;2006):
1. vechiul material afectează negativ estetica noii restauraţii (ex.: vechi amalgam 
nou compozit);
2. vechiul material poate să compromită retenţia anticipată (ex.: materialul vechi nu
are adeziune la dinte în comparaţie cu noile compozite care folosesc condiţionarea
dentinei și gravajul acid al smalţului);
3. examenul Rx evidenţiază o carie sub vechea restauraţie;
4. pulpa dintelui a fost simptomatică preoperator sau
5. joncţiunea dintre vechiul material–peretele cavităţii nu este etanşă indicând
prezenţa unei carii secundare marginale sau recurente.
Dacă nici una din aceste condiţii nu sunt prezente, operatorul va opta pentru
menţinerea vechii restaurări care va servi ca liner/bază, pentru a nu risca o excavaţie
inutilă în apropierea pulpei ce ar putea duce la iritaţia/deschiderea ei.
Tehnică (Roberson TM;2006). Când a fost stabilită adâncimea iniţială a peretelui
pulpar sau axial în etapa iniţială şi rămâne o mică cantitate de material carios infectat,
numai aceasta se va îndepărta lăsând o zonă rotundă concavă în perete.
În cavităţile largi sau extinse cu ţesut moale cariat extensiv, îndepărtarea dentinei
infectate se poate face încă din prepararea iniţială. Aceasta va influenţa şi tipul de
material de restaurare ce se va plasa în dinte.
Altă situaţie în care se va îndepărta ţesutul moale cariat încă din etapa iniţială este
atunci când pacientul are dinţi cu numeroase carii extinse. După ce dentina infectată a
fost îndepărtată de la toţi dinţii, se aplică restauraţii temporare. Apoi fiecare dinte este
tratat în parte şi restaurat cu un material de durată. Această procedură de stopare a
progresiunii cariei este numită tehnica de control a cariei (Roberson TM;2006).
În general se apreciază că zone întinse de ţesut cariat moale s- ar îndepărta cel mai
bine cu excavatorul.
În ceea ce priveşte îndepărtarea dentinei dure şi discromice cu excavatorul, freza
globulară din oţel la viteză redusă şi freza globulară din carbid la turbină, părerile sunt
împărţite (Robison TM;2006). Oricum, criteriul ce stă la baza deciziei este pulpa. Pulpa
poate fi afectată de la căldura fricţională degajată de freză. Pulpa se poate infecta prin
forţarea microorganismelor de a penetra în tubulii dentinari cu presiunea exercitată de
excavator şi chiar în camera pulpară deschisă, dacă instrumentul nu este ascuţit
(Roberson TM;2006).
Metoda ideală de îndepărtarea acestui material va fi aceea, în care presiunea
exercitată este minimă, căldura fricţională redusă puternic şi există un control complet al
instrumentului. Luând în considerare aceşti factori, se recomandă utilizarea unei freze
globulare de carbid, cu răcire cu aer şi la viteză redusă (Robison TM;2006).
Examinarea zonei cu o sondă după îndepărtarea dentinei cariate se recomandă a
se face cu mare atenţie pentru a evita perforarea stratului restant de dentină şi
deschiderea camerei pulpare (Robison TM;2006).
Cariile cu evoluţie rapidă de regulă nu sunt discromice şi operatorul poate să lase
neintenţionat dentină infectată. Ideal, îndepărtarea dentinei infectate se face, cu mare
siguranţă sub controlul detectorului de carie, Fig.5.47 (Roulet JF şi colab;2001),
(Roberson TM şi colab:2006).
Fig.5.47 Detectorul de carie colorează ireversibil dentina infectată (Roulet JF şi colab;2001).

Când este indicată îndepărtarea materialului vechi restaurator se face cu o freză


globulară din carbid, la viteză redusă, cu răcire cu aer sau spray (aer-apă). Utilizarea
sprayului se indică mai ales la îndepărtarea restaurărilor din amalgam pentru a reduce
cantitatea de vapori de mercur.
Secvenţa a 6-a – Protecţia pulpară dacă este recomandată
Aplicarea de lineri şi baze nu este propriu-zis o secvenţă în prepararea cavităţii, ci
mai degrabă un pas în adaptarea preparării pentru a primi materialul restaurator final
(Roberson TM;2006).
Motivul pentru care se folosesc linerii sau bazele (înlocuitorii de dentină) este fie
acela de a proteja pulpa, fie de a o ajuta să se refacă din punct de vedere biologic, fie
ambele.
Când stratul restant de dentină este mai subţire de 2 mm, o căldură generată de
instrumentarul tăietor folosit nejudicios duce la lezarea termică a pulpei, formarea de
abcese sau chiar moartea sa. Când se taie prelungirile dentinare ale odontoblaştilor într-o
zonă, care anterior nu a fost expusă unor episoade de iritaţie (carie, abrazie), rezultă o
degenerare şi moartea odontoblaştilor primari şi a prelungirilor lor – realizând tubulii
morţi sau insensibili ( Roberson TM;2006).
Când stratul de dentină restant este de 1,5 mm sau mai gros şi se foloseşte o
manieră de lucru atraumatică iar pulpa nu este iritată suficient ca să ducă la moartea
odontoblaştilor primari şi la formarea de odontoblaşti secundari şi de aceea nu se
formează dentina de reparaţie ci una de iritaţie pentru a sigila zona de sub tubulii în
cauză. Astfel devine importantă aplicarea de liner sau bază pentru protecţia
pulpară. Alţi iritanţi pulpari, care afectează procedurile operatorii sunt (Roberson
TM;2006): i) unele ingrediente ale diverselor materiale; ii) modificările termice permise
de conductibilitatea materialelor restauratoare; iii) forţele transmise prin material la
dentină; iv) şocul galvanic şi; v) cel mai important, pătrunderea produşilor toxici şi
microorganismelor prin microinfiltraţii. De aceea este mult mai bine de a se sigila tubulii
dentinari pentru a preveni penetrarea toxinelor şi a bacteriilor. Agenţii adezivi dentinari
sunt recunoscuţi ca benefici pentru sigilarea dentinară sub anumite tipuri de materiale
de restauraţie (Swift EJ şi colab;1999). Dacă această tehnologie este mult mai potrivită,
folosirea linerilor, bazelor şi lacurilor va fi modificată semnificativ sau chiar eliminată. În
ciuda acestui viitor promiţător informaţiile ce urmează sunt prezentate mai mult sub
aspect tradiţional.
Folosirea termenului liner este destinat pentru suspensiile volatile sau apoase sau
dispersiile de ZnO sau Ca(OH)2, care se pot aplica la suprafaţa cavităţii într-un film
subţire cu scopul de a permite un răspuns pulpar favorabil (Going RE;1972). Linerii mai
pot de asemenea oferi: i) o barieră care să protejeze dentina împotriva noxelor provenite
fie de la materialul restaurator, fie de la fluidul oral; ii) o izolare electrică iniţială şi/sau;
iii) o anumită protecţie termică. Pentru restauraţiile din compozit liner înseamnă aplicarea
unui strat subţire de material, de regulă un CIS modificat cu răşină care se va aplica la
nivelul marginii suprafeţei radiculare cu scopul de a reduce spaţierile marginale,
microinfiltraţiile şi caria secundară (Nagamine M şi colab;1997) sau, se vor aplica sub
compozitele ce restaurează Clasa a I a servind ca ruptori de stress (Andersson-Wenckert
IE şi colab;2002).
Baze sunt considerate acele cimenturi folosite frecvent în sporirea dimensiunii
(înlocuitori de dentină) de sub restaurările permanente cu scopul de a furniza o protecţie
mecanică, termică şi chimică pulpei. Bazele includ cimenturile: FOZ, ZnOE fortifiat,
Ca(OH)2, policarboxilat şi CIS convenţional şi CIS modificat cu răşină.
Liner-ii tradiţionali se folosesc, de regulă ca medicaţie pulpară atunci când se
suspectează că s-a produs o traumă. Efectele dorite asupra pulpei dentare includ sedarea
şi stimularea urmată de formarea de dentină reparativă. Răspunsul specific pulpar
depinde de liner-ul ales. Dacă pierderea de dentină nu este mare şi rămâne un strat de 1-
2mm grosime la nivelul peretelui pulpar sau axial preparat iniţial nu se recomandă
utilizarea de liner. Dacă excavaţia este mai profundă sau este vecină cu camera pulpară se
va aplica un strat de hidroxid de calciu pentru a stimula reparaţia dentinară. În trecut,
pentru această situaţie se folosea un liner de oxid de zinc-eugenol care da un răspuns
pulpar sedativ scăzând potenţialul sensibilităţii postoperative. Astăzi, din diverse motive
întemeiate sau mai puţin întemeiate, acesta se folseşte rar şi niciodată sub materialele
compozite. Este înlocuit cu succes de către CIS modificat cu răşină (Roberson TM;2006).
Atât hidroxidul de calciu cât şi zinc oxid-eugenolul ca liner aplicat într-un strat de
0,5mm sau mai gros rezistă la forţele de condensare ale amalgamului şi asigură protecţie
împotriva modificărilor termice. În general se consideră suficientă o grosime de cca 2mm
de înlocuitor de dentină între pulpă şi restauraţia metalică. Înlocuitorii de dentină asigură
o bună protecţie pulpară împotriva iritanţilor mecanici, termici şi chimici (Chong WF şi
colab;1967). Pentru materialele de restaurare compozite care sunt izolatori termici şi se
inseră pasiv ,liner-ul de Ca(OH)2 nu se indică decât în caz de coafaj direct sau în cazul în
care stratul de dentină restant, vecin cu pulpa este de maxim 0,5 mm sau chiar mai redus
deoarece dacă este o deschidere pulpară clinică sau subclinică aceasta constituie o poartă
destul de largă pentru accesul bacteriilor sau al fluidelor. Se recomandă folosirea de CIS
modificat cu răşină pentru a reduce adâncimea cavităţii şi pentru a acoperi hidroxidul cu
scopul de a fi protejat de acţiunea de dizolvare a etching-ului. În aria cu camera pulpară
deschisă liner-ul se va aplica fără presiune ( Ritter AV şi clab;2003).
De regulă cel mai folosit înlocuitor de dentină este CIS modificat cu răşină. Acest
material se leagă la structura dentară, conţine fluor şi este suficient de rezistent ca bază.
Calităţile protectoare ale fosfatului de zinc, policarboxilatului şi CIS-ului sunt
proporţionale cu grosimea stratului de material folosit. Un strat subţire nu oferă protecţie
însă un strat gros nu ntrebuie să compromită adâncimea cavităţii care va rezulta într-o
grosime inadecvată a materialului restaurator.
Lacurile dentare sunt liner-i soluţie care sigilează tubulii dentinari sub restauraţiile
din amalgam. Lacul se aplică numai înaintea înserării restauraţiei de amalgam. Pentru
eficienţă şi siguranţă se vor aplica două straturi succesive. Lacul dentar este indicat a se
aplica în preparaţiile superficiale (tipul A) pentru a nu altera grosimea materialului
restaurator. Lacul previne penetrarea materialului restaurator în tubulii dentinari şi
împiedică apariţia microinfiltraţiilor. De asemenea reduce sensibilitatea postoperatorie
prin scăderea infiltrării fluidului şi componentelor salivare între noua restauraţie şi pereţii
cavităţii (Going RE şi colab;1972).
Aplicat în două straturi, lacul dentar nu oferă o izolare termică eficientă, dar reduce
semnificativ difuzibilitatea acizilor proveniţi de la materiale conţinătoare de acid (Voth
ED şi colab;1966).
Lacurile dentare nu se vor folosi sub restaurările din materiale compozite pentru că
solventul acestuia reacţionează sau interferă cu răşina compozită şi afectează
polimerizarea iar monomerul răşinei îl dizolvă reducându-i eficienţa (Going RE şi
colab;1972). Sealer-ii se vor utiliza sub restauraţiilor neadezive iar sistemele adezive sub
restauraţiile adezive.
Tubulii dentinari sub restauraţiile din amalgam se pot sigila şi cu un sistem adeziv
(ex. Gluma Desensitizer) aplicat înainte de inserarea materialului. Discromia structurilor
dentare din jurul unei restauraţii din amalgam este cauzată de difuzibilitatea gradată a
ionilor metalici în dentină sau din cauza transparenţei metalului prin pereţii subţiri ai
cavităţii restaurate (Massler M şi colab;1953). Plasarea unui liner sau a unui înlocuitor de
dentină între restauraţie şi pereţii cavităţii va duce la dispariţia acestui disconfort estetic.
Secvenţa a 7-a: forma secundară de rezistenţă şi retenţie
Din cauză că anumite caracteristici ale preparării îmbunătăţesc atât forma de
rezistenţă, cât şi pe cea de retenţie, acestea vor fi prezentate împreună. Multe cavităţi
preparate, compuse şi complexe necesită aceste caracteristici adiţionale.
Forma de retenţie şi rezistenţă secundară se obţine prin două modalităţi (Roberson
TM;2006): 1) prin preparaţie mecanică şi 2) prin tratarea pereţilor cavităţii cu acid,
primer şi materiale adezive.
Tipuri mecanice
Există o diversitate de alterări mecanice ale preparării, care vor spori forma de
retenţie şi care vor necesita o îndepărtare suplimentară din structurile dentare.
 retenţiile sub formă de b u c l ă, g o d e u r i şi ş a n ţ u r i. Retenţiile
orientate vertical de genul buclei şi şanţurilor de retenţie sunt folosite pentru a
furniza retenţie suplimentară pentru zona proximală a cavităţii preparate
convenţional; buclele pentru amalgam, Fig.5.48 A (Roberson TM;2006) iar
şanţurile pentru incrustaţii (Roberson TM;2006).
Fig. 5.48 Exemplu de bucle de retenţie proximale (Roberson TM;2006).
A.Poziţia frezi Nr.169 L când prepară bucla de retenţie.
B. Bucla de reteţie orală cu păstrarea dentinei de suport a smalţului proximal.
C. Bucla de retenţie finalizată.
D. Bucla de retenţie preparată cu freza Nr. 33 ½.
E. Buclă de retenţie preparată cu freza Nr. ¼ .
F. Buclele de retenţie finalizate.

 ş a n ţ u r i l e de r e t e n ţ i e orientate transversal sunt efectuate în cavităţile


de clasa a III-a, Fig.5.49 A (Roberson TM;2006) şi a V-a pentru amalgam,
Fig.5.50 (Roberson TM;2006) şi în cavităţile de pe suprafeţele radiculare
pentru compozite;
A

B
Fig. 5.49 A. Prepararea unei retenţii în godeu incizal.
B.Prepararea unui şanţ de retenţie gingival pentru amalgam (Roberson TM;2006).

Fig.5.50 Realizarea unui şanţ gingival de retenţie


într-o cavitate de clasa a V a pentru amalgam (Roberson TM;2006).

 retenţia în g o d e u este indicată în cavităţile de clasa a III-a pentru amalgam


pentru retenţia incizală, Fig.5.49 A, porţiunea ocluzală a unor restaurări din
amalgam (ex: cls. a V-a amalgam);
 m a r g i n i de s m a l ţ b i z o t a t e. Fig.5.51 (Roberson TM;2006). Atât
incrustaţiile metalice cât şi restaurările cu compozite folosesc o configuraţie
teşită a marginilor de smalţ. Marginile de smalţ pentru restaurările din
compozit se bizotează pentru a creşte atât aria de demineralizare acidă cât şi de
a maximaliza eficacitatea de legare prin demineralizare la cât mai multe prisme
de smalţ;
Fig.5.51 Bizotarea.
Bizoul conturului marginal este preparat cu un instrumment diamantat
flacără sau rotund realizând un unghi de cca 45 de grade cu suprafaţa
externă a dintelui (Roberson TM;2006).

 P i n u r i l e, Fig.5.52 A (Overton DJ şi colab;2006), t u n e l u r i şi a m a l g


a m p i n u r i, Fig.5.52 B (Overton DJ şi colab;2006). În situaţii neobişnuite,
pentru a spori rezistenţa şi retenţia mai ales pentru amalgam, aceste
caracteristici sunt încorporate în preparaţii, Fig.5.53 (Overton DJ şi
colab;2006).

Fig.5.52 A Plasarea pinurilor (Overton JD şi colab;2006).


B
Fig. 5.53 B Canalele pentru amalgampin preparate cu freza Nr.330 cu un diametru de 0,8-1,0 mm şi o
adâncime de 1,5 mm(Overton JD şi colab;2006).

Tipuri de condiţionare a pereţilor cavităţii

Atât suprafaţa de smalţ cât şi cea de dentină poate fi tratată cu acid sau primer
separate sau împreună pentru o serie de proceduri restauratorii.
 T r a t a r e a a c i d ă a p e r e ţ i l o r de s m a l ţ. Pereţii de smalţ sunt gravaţi
acid pentru a lega restaurarea, care foloseşte ca material restaurator porţelanul,
compozitele, amalgamul sau CIS. Tratarea constă din gravarea acidă a smalţului, care va
produce retenţii microscopice, în care materialul este reţinut prin legături mecanice,
Fig.5.54 (Roberson TM;2006).

A B
Fig. 5.54 Gravarea acidă a pereţilor de smalţ (A) bizotaţi și (B) nebizotaţi (Roberson
TM;2006).

 C o n d i ţ i o n a r e a d e n t i n e i. Suprafaţa dentinară tratată acid se numeşte


condiţionare şi se efectuează atunci când se folosesc restaurări din porţelan, compozit,
amalgam sau CIS.
Secvenţa a 8-a – Finisarea pereţilor externi ai cavităţii preparate
Finisarea pereţilor externi ai preparaţiei presupune luarea în considerare a gradului
de netezime şi a desenului conturului marginal pentru că fiecare material restaurator îşi
are maximum de eficienţă atunci când sunt dezvoltate condiţii potrivite pentru fiecare din
aceste materiale (Roberson TM;2006). Nu toate cavităţile necesită o finisare specială a
pereţilor externi în această secvenţă, deoarece pereţii pot fi deja finisaţi în timpul etapei
iniţiale de preparare. Aceasta este însă o particularitate pentru cavităţile mici,
conservative restaurate cu compozite şi mai mult, chiar în cazul cavităţilor preparate
pentru amalgam.
* Definiţie. Finisarea pereţilor preparaţiei este o manoperă suplimentară, când se
cere un design specific la nivelul marginii cavităţii şi a unui anumit grad de netezime
sau rugozitate care sporeşte la maxim eficienţa materialului de restaurare folosit.
* Obiectivele finisării pereţilor preparaţiei sunt: 1) de a crea o cât mai bună sigilare
marginală între pereţii preparaţiei şi materialul restaurator, 2) să permită o joncţiune
marginală netedă şi 3) să ofere o rezistenţă maximă atât dintelui cât şi materialului în
apropierea marginii.
Câţiva factori trebuiesc luaţi în considerare în cazul finisării pereţilor de smalţ şi a
marginilor: i) direcţia prismelor de smalţ; ii) suportul prismelor de smalţ atât la nivelul
joncţiunii smalţ-dentină cât şi lateral; iii) tipul de material restaurator ce va fi aplicat în
cavitate; iv) localizate marginilor şi; v) gradul de netezime sau rugozitate dorit.
Teoretic prismele de smalţ radiază de la joncţiunea smalţ-dentină la suprafaţa
externă a smalţului şi sunt perpendiculare pe aceasta. Toate prismele se întind întregi de
la joncţiune la suprafaţă. Prismele converg de la joncţiunea smalţ-dentină spre
suprafeţele concave ale smalţului şi spre centrul şanţurilor şi foselor şi diverg la nivelul
eminenţelor cuspidale şi crestale. În treimea gingivală, prismele smalţului pe suprafeţele
netede în dentiţia permanentă se înclină uşor spre apical, Fig. 5.55 (Roberson TM;2006).

Fig. 5.55 Prismele de smalţ au o direcţie convergentă spre suprafaţa dintelui la nivelul
şanţurilor, fosetelor şi fisurilor. La nivelul eminenţelor cuspidiene şi crestale au o direcţie divergentă.
În apropierea joncțiunii smalș-cement au o orientare apicală (Roberson TM;2006).

Prismele de smalţ care nu au o direcţie neîntreruptă de la nivelul marginii la dentină


tind să se despice (cliveze) lăsând un şanţ în formă de “V” de-a lungul zonei marginale a
restauraţiei. Însă aceasta să nu se interpreteze că toţi pereţii de smalţ sunt constituiţi
numai din prisme întregi. O margine puternică de smalţ este şi atunci, când aceasta este
compusă din prisme de smalţ întregi care se sprijină pe dentină prin intermediul
prismelor de smalţ scurte, (a) care la rândul lor se sprijină pe dentină sănătoasă, Fig.
5.56 (Roberson TM;2006).
Fig. 5.56 Pereţi de smalţ constituiţi fie
din prisme întregi(b), fie din prisme
secţionate(a)trebuie să fie sprijiniţi pe
dentină sănătoasă(Roberson TM;2006).

Un contur marginal ascuţit Fig.5.57 A (Roberson TM;2006) reprezintă un potenţial


de fractură, chiar dacă prismele de smalţ se sprijină pe dentină. Aceasta obligă ca pereţii
de smalţ şi conturul marginal să aibă o direcţie fie dreaptă, fie într-o curbă lină.
Unghiurile formate prin joncţiunea pereţilor de smalţ vor fi uşor rotunjite, Fig. 5.57
B (RobersonTM;2006).

A. Contur marginal B. Unghiuri ascuţite şi obtuze rotunjite.

Fig.5.57 Întâlnirea dintre pereţii de smalţ (şi respectiv marginile de smalţ) vor fi uşor rotunjite, fie că
sunt unghiuri obtuze sau ascuţite (Roberson TM;2006).

Caracteristici. Există două caracteristici primare legate de finisarea pereţilor


externi:
 design-ul unghiului conturului marginal şi
 gradul de netezime sau rugozitate al pereţilor.
 Design-ul unghiului conturului marginal este dependent de materialul restaurator
ce se va folosi. Din cauză că amalgamul, în grosime redusă este friabil, unghiul
conturului marginal al preparaţiei va avea un unghi de 90°, ce va oferi o rezistenţă
maximă atât materialului cât şi dintelui. Această relaţie optimă se va obţine prin extensia
întregului perete de smalţ (când este numai în smalţ) şi nu printr-o teşire a conturului
marginal.
În cavitatea de clasa a I a conservativă pentru amalgam
convergenţa pereţilor laterali (în scop de retenţie) realizează
acest unghi dorit de 90°(Roberson TM;2006).
În cazul cariilor extinse ocluzale se recomandă
înclinarea frezei spre interiorul cavităţii pentru a conserva
marginile şi a realiza un unghi de 90°-100°. Această direcţie
a frezei este dictată de înclinarea suprafeţei de smalţ
nepreparată Fig. 5.58 (Roberson TM;2006).
Bizotarea (teşirea) pereţilor externi este o tehnică de
preparare folosită pentru unele materiale, cum ar fi
incrustaţiile şi materialele compozite.
Fig.5.58 În cazul folosirii amalgamului se contraindică bizotarea
(Roberson TM;2006).
cu excepţia peretelui gingival al cavităţii de clasa a II-a, când
este prezent smalţul. În acest caz se realizează un bizou de cca 15-20° numai pe zona cu
smalţ a peretelui, pentru a îndepărta prismele de smalţ nesusţinute. Această manevră este
dictată de orientarea prismelor de smalţ în zona cervicală şi astfel va realiza un unghi
marginal de 90° pentru amalgam Fig. 5.59 (Roberson TM;2006).

Vedere ocluzală Secţiune vertical Prisme de Perete gingival


smalţ fără bizotat
suport den-
tinar

Fig. 5.59 Pentru a îndepărta prismele de smalţ nesusţinute de dentină se realizează un bizou,
numai în peretele de smalţ de cca 15-20o (Roberson TM;2006).

Dacă se foloseşte ca material restaurator compozitul, se recomandă bizotarea doar


în cazul cavităţilor largi şi extinse deoarece acestea necesită sporirea retenţiei. Alte
avantaje ale bizotării în cazul compozitelor ar fi, că micile defecte se pot include în bizou,
iar calitatea estetică este înbunătăţită, deoarece această teşire creează o creştere gradată a
grosimii compozitului de la margine spre corpul restaurării (Roberson TM;2006).
 Gradul de finisare este a doua caracteristică a prelucrării pereţilor externi.
Folosirea turbinei realizează doi factori pertinenţi legaţi de finisarea pereţilor de smalţ: i)
reducerea simţului tactil şi; ii) o rapidă îndepărtare a structurilor dentare.
Finisarea pereţilor de smalţ cu ajutorul turbinei cere multă experienţă. Dacă totuşi
se foloseşte această tehnică, se recomandă o freză cilindrică sau cilindro-conică cu
lamele active drepte sau elicoidale, care va lăsa o suprafaţă netedă (Cantwell KR şi
colab;1960).
În cazul marginilor proximale cu extensie minimă de ordin estetic, instrumentarul
rotativ nu se poate folosi din cauza lipsei de spaţiu şi a pericolului lezării dintelui vecin.
În aceste situaţii se recomandă instrumentele de mână (Street EV;1953).
Materialul restaurator este primul factor care dictează dorinţa de netezime sau de
rugozitate a pereţilor de smalţ.
Când se folosesc ca material restaurator amalgamul şi compozitele, nu este
necesară o netezime exagerată a pereţilor de smalţ ca în cazul incrustaţiilor.
Oricum finisarea pereţilor de smalţ nu impune o regulă strictă în selectarea
instrumentarului, ce se va utiliza în acest scop (Cantwell KR şi colab;1960).
Secvenţa a 9-a – procedurile finale: toaleta finală a cavităţii, inspecţia şi
sigilarea
Prima procedură a acestei secvenţe include îndepărtarea tuturor debriurilor
acumulate în cavitate cu ajutorul seringii de apă a unitului, uscarea (dar nu desicarea) cu
seringa de aer şi efectuarea unei inspecţii finale complete pentru a decela dentina
infectată restantă, margini de smalţ afectate sau alte defecte ce împiedică aplicarea
materialului restaurator.
Toaleta obişnuită a preparaţiei presupune îndepărtarea debriurilor vizibile cu apă
călduţă de la unit, iar apoi a umidităţii vizibile, în primul rând cu bulete sterile şi apoi cu
aer spray-ul cu aer a aparatului (Severineanu V;1985). Este important ca dintele să nu fie
deshidratat prin folosirea excesivă a aerului sau prin aplicaţii de alcool.
După ce s-a efectuat toaleta cavităţii se face o inspecţie vizuală, care va confirma
corectitudinea cavităţii preparate.
Dacă se folosesc lacuri, lineri sau baze, acestea se vor aplica numai pe suprafaţa
dorită. Lacurile, în cazul amalgamului, se vor aplica şi pe marginile de smalţ, pe când la
incrustaţii numai pe suprafaţa dentinară. În ambele situaţii se recomandă două straturi de
lac. Microinfiltraţia în primele zile după aplicarea amalgamului este semnificativ redusă
din cauza abilităţii lacului de a oblitera tubulii dentinari (Roberson TM;2006).
Restaurările compozite care aderă la dinte necesită anumite tratamente ale cavităţii
înainte de inserţia materialului restaurator. De asemenea sistemele adezive pentru
restaurările din amalgam sunt prevăzute cu condiţioner şi agenţi adezivi. Această
condiţionare poate să includă gravarea acidă a smalţului, aplicarea unui agent adeziv
dentinar sau a unui liner din CIS.
În toate cazurile, și dacă stratul de detritus este impregnat cu rășină adezivă și dacă
este îndepărtat, se formează un strat hibrid, care se caracterizează printr-o întrepătrundere
a răşinii adezive între fibrele de colagen ale dentinei intertubulare, astfel sporindu-se
legătura mecanică dintre material şi dentină. O legătură suplimentară, mult mai puternică,
se produce între compozit şi smalţul tratat acid (Roberson TM;2006).
Înainte de a se încheia procedurile finale şi aplicarea materialului restaurator, se va
lua în considerare sterilizarea cavităţii preparate.

5.5.4 Sterilizarea cavităţilor preparate

Actul sterilizării cavităţii înaintea inserării restauraţiei pare un act logic. Operatorii,
care aplică medicamente în cavităţi în scopul de a le steriliza, au o bază empirică.
Literatura oferă controverse asupra acestui subiect (Nusbaum R;1979).
Tubulii dentinari au un diametru ce variază de la 1-4 μm. În funcţie de distanţa de la
joncţiunea smalţ-dentină la pulpă, multe din ele au o dimensiune suficientă care să
permită pătrunderea germenilor. Cercetătorii au găsit microorganisme în tubulii dentinari
şi au conclus că numărul acestora este mult mai mic decât la suprafaţa leziunii carioase
(Besic FC;1943). Problema, care se ridică, este dacă aceste bacterii restante sunt capabile
să extindă procesul carios în ţesuturile de sub restauraţie. În ultimă instanţă prezenţa
dentinei reparatorii depozitată constituie o barieră sigură împotriva progresiunii
bacteriilor. Un alt posibil răspuns ar fi, că bacteriile pot să rămână în stare latentă ca
rezultat al alterării mediului înconjurător de sub restaurări (Stanley HR; 1976)
În această direcţie s-a căutat răspuns la următoarele întrebări:
 agentul folosit este eficace ?
 este capabil să menţină un câmp steril ?
 este nociv pentru pulpă ?
Primii cercetători au arătat că antisepticele comune folosite în sterilizarea cavităţilor
sunt materiale, care dezinfectează doar suprafaţa când sunt aplicate numai un timp
scurt(Muntz JA şi colab;1943). De aceea, simpla atingere a cavităţii cu astfel de agenţi, ca
nitratul de Ag, fenoli sau alcooli vor da numai o senzaţie falsă de sterilizare. Şi dacă unul
din aceşti agenţi sunt lăsaţi o perioadă mai lungă în preparaţie, va penetra pe calea
tubulilor şi va afecta pulpa în mod ireparabil(Englander HR şi colab;1958). În cavităţile
profunde, unde pulpa microexpusă nu se poate vedea cu ochiul liber, aplicarea unor astfel
de agenţi duce sigur la moartea ei.
Chiar dacă s-ar considera că suprafaţa este suficient dezinfectată, este îndoielnic
faptul că această condiţie s-ar menţine o perioadă lungă de timp, pentru că există
diferenţe între coeficientul termic de expansiune al dintelui şi materialului de restaurare.
Aceasta a făcut posibil să se demonstreze permeabilitatea pentru cele mai multe din
materialele folosite (Going RE şi colab; 1960). Un mare procent de cavităţi nesterilizate
nu au prezentat carii secundare pe pereţii interni din cauza penetrării fluidului oral.
Probabil resursele naturale ale dintelui sau acţiunea germicidă a materialului de
restaurare distrug aceste bacterii invadatoare.
Efectul germicid sau protector al unor materiale folosite în restaurările dinţilor va fi
luat în discuţie la sterilizarea preparaţiilor în cadrul tratamentului plagii dentinare .
Această gamă de materiale porneşte de la cele care conţin fluor până la cele ce conţin
depozite de materiale corozive pe pereţii cavităţii în apropierea amalgamului, iar ZOE are
proprietăţi germicide prelungite. În final pare să fie sigur, că o toaletă bine executată este
esenţială, iar principiile sănătoase ale procedurilor de restaurare trebuie să fie aplicate cu
rigurozitate, bazându-ne pe cunoaşterea potenţialului acestora. De asemenea, nu este
permis de a lăsa dentina proaspăt tăiată neprotejată faţă de acţiunile florei orale o
perioadă mai mare de timp. Dacă se urmează aceste precauţii, sterilizarea cavităţilor prin
aplicarea de medicamente devine inexplicabilă(Shay DE şi colab;1956.)

5.5.5 Solvenţii organici ca agenţi de degresare

O mare diversitate de solvenţi organici au fost sugeraţi pentru uzul intraoral, pentru
a îndepărta uleiurile şi alte astfel de materiale de la nivelul smalţului şi suprafeţei
dentinare. Unele din acestea, cum ar fi cloroformul, acetona, benzonele şi alcooli au fie
efect toxic, fie iritant sau deshidratează excesiv dentina.

Fig.5.60 Neofalina (Riethe P şi colab;1988).

S-a arătat că ţiţeiul distilat –neofalină- , Fig.5.60 (Riethe P şi colab;1988) este un


agent degresant eficient, fără a avea efecte nedorite asupra ţesuturilor dentare sau
ţesuturilor moi (Severineanu V;1985).

5.6 Neutralizarea acizilor

În medicina dentară se folosesc lichide ce conţin acizi fosforici, ca în FOZ, ,


soluţie acidă de gravare a smalţului, soluţiile acide de condiţionare a dentinei etc, care
necesită uneori neutralizarea lor de pe suprafaţa instrumentelor sau ţesuturilor pacienţilor
şi/sau a personalului. Pentru o astfel de neutralizare se indică folosirea bicarbonatului de
Na în soluţie saturată. Tot cu această soluţie se neutralizează şi acidul fosforic din tratările
acide ale smalţului, acidul poliacrilic al cimentului zinc policarboxilat şi cementului
ionomer de sticlă. Hipocloritul de sodiu (NaClO)în concentraţie de 5,25% se
neutralizează cu apă oxigentă din reacţia lor rezultând apă şi sare (NaCl şi H2O)
(Severineanu V;1985).
5.7 Preparea de cavităţi multiple

Avantajul folosirii turbinei a făcut posibilă pregătirea a multiple cavităţi pe un


cadran într-o singură şedinţă, proceduri bine acceptate de pacient şi uşor pentru operator.
Reducând timpul de preparare se reduce tensiunea şi manevrarea amplă a
instrumentarului, aplicarea de presiuni uşoare pe instrumentar este alt fapt de relaxare.
Aceste multiple preparări reduc numărul vizitelor, conduc la câştigarea de timp şi
efectuarea de acte operatorii multiple. Au de asemenea un efect psihologic bun asupra
pacientului, pentru că reduc considerabil disconfortul de a primi un număr mare de
anestezii locale. Reduc timpul necesar efectuării tratamentului complet (Roberson TM şi
colab;2006).
Poate că operatorul beneficiază mai mult decât pacientul. Practicianul lucrează mai
eficient (mai mult) la un singur pacient evitând pierderea de timp în cazul rulării mai
multor pacienţi. De asemenea se reduce numărul vizitelor pacientului. Un alt fapt este, că
nu trebuie să schimbi şi să foloseşti un număr mare de instrumente. Ex: dacă 4 dinţi
dintr-un cadran sunt preparaţi în şedinţe diferite, acest număr se va multiplica cu 4. În
plus, oboseala operatorului este mai mică. Operatorul este capabil să stea mai mult timp
într-o poziţie confortabilă şi relaxată, să aibă un acces mult mai bun pe dinţii operaţi
(Roberson TM şi colab;2006).
Astăzi, tratarea simultană a mai multor dinţi adiacenţi, realizează preparări bune
din cauza creşterii vizibilităţii.
Probabil una din cele mai justificate probleme ale preparărilor multiple este
creşterea oportunităţii pentru restaurarea conturului, contactelor, marginilor şi ocluziei.
Ajustările care se fac la întreg cadranul în acelaşi timp realizează o armonie ocluzală şi o
protecţie a ţesuturilor de suport ale dinţilor. Avantajul preparărilor multiple devine şi mai
evident în cazul reconstituirilor cu ajutorul incrustaţiilor (Roberson TM şi colab;2006).
Multiplele preparări nu se reduc numai la cavităţile de clasa I şi a II-a. De acestea
pot beneficia de asemenea şi o serie de cavităţi de clasa a V-a şi a III-a şi nu numai.
Datorită instrumentarului modern de azi, a crescut tendinţa de a prepara mai multe
cavităţi într-o şedinţă.
În concluzie: toate aceste avantaje, atât ale pacientului, cât şi ale practicianului
rezultate din multiplele preparări pot să fie anulate din cauza procedurilor restauratorii
greşite (Roberson TM şi colab;2006).
5.8 Concepte noi în preparea cavităţilor

Deoarece pentru restaurarea dinţilor au apărut noi tehnici, medicul dentist trebuie să
ia cunostinţă despre aceste metode de tratament propuse (Roberson TM;2006).
Restaurările din amalgam
Câteva noi tehnici de preparare au fost propuse pentru realizarea restauraţiilor din
amalgam. În concordanţă cu aceste noi propuneri, practicianul trebuie să-şi amintească
aspectele fundamentale pentru a pregăti corect o preparaţie în care se va insera
amalgamul: i) un unghi de 90° între material şi structura dintelui; ii) formă mecanică de
retenţie şi; iii) grosime potrivită pentru o restaurare din amalgam.
Pregătirea de cavitate numai ca o casetă pentru amalgam se indică în cazul dinţilor
posteriori a căror suprafaţă proximală necesită restaurare, dar suprafaţa ocluzală este
sănătoasă. Fig. 5.61(Roberson TM;2006). Caseta proximală se prepară cu forma de reten-
ţie specifică fără a include secvenţa ocluzală.(Roberson,TM;2006).

Fig.5.61 Preparaţie de clasa a II a sub formă de casetă simplă (Roberson TM;2006).

Prepararea de cavităţi în tunel, Fig.5.62(Schwartz RS şi colab;1996). Acest gen de


preparare leagă leziunea ocluzală cu cea proximală prin intermediul unui tunel sub
creasta marginală implicată. Prin această procedură creasta marginală rămâne intactă.
Realizarea unei preparaţii corecte şi îndepărtarea în întregime a cariei poate să fie
compromisă din cauza absenţei vizibilităţii şi spaţiului (Roberson TM;2006), iar dacă este
sau nu păstrată creasta marginală de smalţ într-o stare de rezistenţă, este încă o problemă
controversată.
De asemenea folosirea unei lupe va fi de mare ajutor în a asigura operatorul că a
îndepărtat complet caria.
A B
Fig. 5.62
A. Prepararea în tunel. Accesul este făcut în fosa ocluzală adiacentă la cel
puţin 2 mm de creasta marginală.
B. Tunelul este făcut sub creasta marginală de deasupra cariei, de regulă
sub punctul de contact (Schwartz RS şi colab;1996).

Amalgamul adeziv. O altă nouă tehnică folosită pentru restaurările din amalgam
impune folosirea diverselor materiale care leagă materialul de structurile dentare
(Roberson TM;2006).
Tehnicile propuse variază, dar procedurile esenţiale de preparare rămân
nemodificate, cu excepţia că structuri dentare nerezistente rămân pe loc. Pereţii cavităţii
sunt trataţi şi acoperiţi cu liner adeziv specific, care leagă materialul de dinte. Oricum,
această tehnică este binevenită ca alternativă a incrustaţiilor (Roberson TM;2006).
Restaurările compozite
La ora actuală există noi concepte legate de folosirea compozitelor în restaurarea
dinţilor.
Pentru ca o restaurare cu compozit să fie însoţită de succes, trebuie: i) cât mai mult
smalţ marginal să fie bizotat şi tratat acid; ii) să se folosească agenţi adezivi dentinari,
atunci când este indicat; iii) pe suprafeţele fără smalţ (radiculare) pereţii se vor termina în
unghiuri drepte şi se vor plasa retenţii mecanice (Roberson TM;2006).
Pregătirea de cavitate numai ca o simplă casetă. Prepararea este similară cu cea
pentru amalgam cu excepţia că forma nu este aşa de distinctă, cu margini finisate mai
puţin şi un unghi de 90°. Aceste margini de smalţ sunt tratate acid pentru a furniza forma
de retenţie a materialului la dinte.
Ttunelizarea. Această tehnică este de asemenea potrivită pentru restaurările cu
compozite. De regulă se indică folosirea unui înlocuitor de dentină din CIS sub compozit.
Alţi autori sugerează ca acest gen de preparare să fie restaurat în întregime cu CIS
(Roberson TM;2006).
Tehnica sandvici. Alt tratament propus este acela de a folosi ca liner şi înlocuitor de
dentină un CIS sub cele mai multe (dar nu sub toate) restaurări cu compozite.
Avantajele acestei tehnici ar fi: i) CIS se leagă atât la dinte cât şi la compozit
sporind forma de retenţie; ii) conţinutul în fluor al CIS reduce potenţialul cariei recurente
şi; iii) CIS se leagă la structurile dentare, oferă o mai bună sigilare în cazul marginilor
fără smalţ.
Însă legat de această tehnică se ridică următoarele întrebări (Andersson-Wenckert
IE şi colab;2002): 1) Retenţia este sporită sau redusă? 2) Este rezistenţa compromisă,
pentru că materialul compozit nu este pe structurile dentare? 3) Trebuie cavitatea adâncită
pentru a oferi spaţiu suficient ambelor materiale? 4) Rezultatul estetic este uneori
compromis?
Dacă este necesar un material restaurator estetic pe suprafeţe fără smalţ, se impune
utilizarea CIS, care este benefic atât prin conţinutul în fluor cât şi prin aderarea sa la
structurile dentare.
Utilizarea restaurărilor adezive în structurile dentare nerezistente
Legătura care se creează între smalţul tratat acid şi compozit este foarte puternică şi
are rolul de a întări şi structurile dentare nepreparate. Cercetările recente recomandă ca
alternativă a incrustaţiilor, restaurările compozite voluminoase. Un factor în utilizarea
acestui concept îl reprezintă relaţia ocluzală a dinţilor implicaţi. Dacă contactul centric se
face pe structurile dentare nerestaurate ale suprafeţei ocluzale, restaurarea compozită nu
va fi compromisă din cauza uzurii (Nagamine N şi colab;1997).
Din cauză că vârsta medie a populaţiei este în creştere, necesitatea restaurării
preparaţiilor extinse ale dinţilor a sporit şi aceste modalităţi de tratament care vor oferi o
tehnică, care este pusă la punct, neinvazivă, fără stres şi este de încredere.

5.9 BIBLIOGRAFIE

ANDESSON-WENCKERT,IEet al; Modified Class II open sandwich


restaurations;evaluatin of interfacial adaption.Eur J Oral Sci 2002.
BAUM,L et al; Textbook of Operative Dentistry.Ed W.B Saunders Company 1995.
BESIC,FC; The fate of the bacteria sealed in dental cavities.J Dent Res 1943.
BLACK,GV; Operative dentistry ed 8 Woodstock,III 1947-1948,Medico-Dental.
BOCSKAY,I et al; A fogszuvasodas kor-es gyogytana.Ed Lyra Kiado
Marosvasarhely,2006:
BOWEN, W.H.: Nature of plaque. In Meleher, A.H.; Zarb, G.A. editors: Preventive
dentistry: nature, pathogenicity and clinical control of plaque, Oral. Sci. Rev.
9:3, 1976.
BOYER,DB et ROTH,L; Fracture resistance of teeth with bonded amalgam.Am J Dent
1994.
BRÄNNSTRÖM, M.; GABERGLIO, R.: The dentinal tubules and the odontoblastic
processes. A scanning electron microscopic study, Acta Odontol. Scand. 30:291-
311, 1972.
BRÄNNSTRÖM, M.; LIND, P.O.: Pulpal response to early dentinal caries, J. Dent. Res.
44:1045-1050, 1965.
BRONNER,FJ ; Mechanical,physiological and pathological aspects of operative
procedures.Dent Cosmos.1931.
CANTWELL,KR et al; Cavity finish with high speed handpiece.Dent Prog 1960.
CARLIGERIU , V ; Tratat de Odontoterapie Conservatorie şi Restauratorie ;Ed Mirton
2002).
CHONG,WF et al; Displacement of cement bases by amalgam condensation.J Am
DentAssoc 1967.
COHEN,S et BURNS,RC;Pathways of the Pulp.Ed a 5 a Mosby.1991.
DAVIS, S.P.; SUMMITT, J.B.; MAYHEW, R.B.; HAWLEY, R.J.: Self- threading pins
and amalgapins compared in resistance form for complex amalgam restorations.
,,Oper Dent” 1983; 8:88–93.
DURKOWSKI, J.S.; PELLEU, J.B.; HARRIS, R.K.; HARPER, R.H.: Effect of diameter
of self-threading pins and channel location on enamel crazing. ,,Oper Dent”
1982; 7:86–91.
ENGLANDER,HR et al; Histologic effects of silver nitrate on humanm dentin and pulp.J
Am Dent Assoc 1958.
EVANS, J.R.; WETZ, J.H.: The pinned amalgam restoration. Part 1. A review. ,,J.
Prosthet. Dent.” 1977; 37:37–41.
FAUCHARD,P;The surgeon dentist or treatise on the teethNew York 1969.
FEJERSKOV,O;KIDD,EAM;Dental Caries.The disease and its clinical management.Ed
BlackWell.2004.
FUSAYAMA,T; two layers of carious dentin.Oper Dent 1979.
GAFAR,M et al; Metode şi Tehnici curente în ODONTOLOGIE.Ed Medicală.Bucureşti
1980.
GARMAN, T.A.; OUTHWAITE, W.C.; HAWKINS, I.K.; SMITH, C.D.: A clinical
comparison of dentinal slot retention with metallic pin retention. ,,J. Am. Dent.
Assoc.” 1983; 107:762–3.
GLANTZ, P.O.: Adhesion to teeth. ,,Int. Dent. J." 1977; 27:324–31. Proceedings of the
International Symposium on Adhesives in Dentistry. Barkmeier, W.W.; Garnnett,
A.J.; Reticf, H. (eds). ,,Oper. Dent.” 1991; (Suppl 5).
GOING,RE; Status raport on cement bases,cavity liners,varnishes,primers and cleaners.J
Am Dent Assoc 1972.
GOING,RE; Marginal penetration of dental restaurations by different radioactives
izotopes.J Dent Res1960.
HYATT,TP; Prophylactic odontomy.Dent Cosmos 1936.
KHERA, S.C.; RITTMAN, B.R.J.: Dentinal crazing and inter-pin distance. ,,J. Prosthet.
Dent.” 1978; 40:538–43.
KIDD,EAM et al;Dental Caries Ed Blackwell 2004 Cap.7.
KIDD,EAM et al;Pickard,s manual of operative dentistry.Oxford 1996.
KIDD,EAM et al;Pickard,s Manual of Operative Dentistry.Oxford 2003.
KIDD,E;Essentials of Dental Caries .The disease and its management.Ed a 3
a.Oxford.2005.
MARKLEY,MR; Restauration of silver amalgam.J Am Dent Assoc 1951.
MASSLER,M;BARBER,TK;Action of amalgam on dentine.J Am Dent Assoc.2002.
McMASTER, D.R.; HOUSE, R.C.; ANDERSON, M.H.; PELLEU, G.B.: The effect of
slot preparation length on the transverse strength of slot retained
restorations. ,,J. Prosthet. Dent.” 1992; 67:472–7.
MOUNT, G.J.: The use of amalgam to protect remaining tooth structure. ,,N Z Dent J”
1977; 73:15–20.
MOUNT, G.J.: The three stages of the amalgam restoration. ,,Aust. Dent. J.” 1978;
23:75–80.
MOUNT, G.J.: Adhesion of glass–ionomer cement in the clinical environment. ,,Oper
Dent” 1991; 16:141–8.
MOUNT,JG;HUME,WR;Conservarea şi restaurarea structurii dentare.Ed All
Education.1999.
MUNTZ,JA et al; In vitro studies on sterilization of carious dentin.J Am Dent Assoc
1943.
NAGAMINE,M et al; Effect of resin- modified glass ionomer cements on secondary
caries.Am J Dent 1997.
NUSSBAUM,R;Probleme de cariologie.LITO IMF Timisoara 1979.
OILO, G.: Bond strength testing – what does it mean? ,,Int. Dent. J.” 1993; 43:492– 8.
OLIVEIRA,SS et al; The influence of the dentin smear layer on adhesion.Dent Mater
2003.
OUTHWAITE, W.C.; GARMAN, T.A.; PASHLEY, D.H.: Pin vs slot retention in
extensive amalgam restorations. ,,J. Prosthet. Dent.” 1979; 41:396.
PAPA, J.; WILSON, P.R.; TYAS, M.J.: Pins for direct restorations. ,,J. Dent.” 1995;
21:259–64.
PHILLIPS, R.W.: Structure of matter: Adhesion. In: ,,Skinner’s science of dental
materials”, 9th ed. Philadelphia: WB Saunders; 1991:11–28.
PICKARD,HM; A Manual of Operative Dentistry.Ed Oxford Londra 1970.
PLASMANS, P.J.J.M.; WILLI, P.R.; VRIJHOEF, M.M.A.: The tensile resistance of
extensive amalgam restorations with auxiliary retention. ,,Quintessence Int”
1986; 17:411-4.
PLASMANS, P.J.J.M.; KUSTERS, S.T.; de JONGE, B.A.; van’t HOF, M.A.; VRIHOEF,
M.M.A.: In vitro resistance of extensive amalgam restorations using various
retention methods. ,,J. Prosthet. Dent.” 1987; 57: 16–20.
REEVES,R et al; The relationship of bacterial penetration and pulpalpathosisin carious
teeth.Oral Surg.1966.
RIETHE,P et al; Kariesprophylaxe und konservierende Therapie.Ed Thieme 1988.
RITTER,AV et al; Current restorative concepts of pulp protection.Endodont Topics
2003).
ROBERSON,TM;Cariology .Chapter 3.Sturdevant,s 2006.
ROBERSON,TM ; Fundamentals in Tooth Preparation.CH 6 pag.281-321 from
Sturdevant,, Art and Science of Operative Dentistry.Ed 5 by
Robreson,TM.Mosby 2006.
ROMÂNU,M;BRATU,D;Materiale Dentare.Noţiuni teoretice şi aplicaţii clinice.Ed
Brumar 2003.
SEVERINEANU,V ; Odontologie şi Parodontologie.Ed.Medicală şi Pedagocică
Bucureşti 1985.
SHAY,DE şi colab;Antibacterial effects of some dental restorative materials. J
Dent Res 1956.
SIMONSEN,RJ ; Preventive resin restoration.Quintessence Int 1978.
SMITH,GE;Sturdevant,s 2006.Ed Mosby.Ch. 21.
SOCKWELL,CL; Dental handpieces and rotary cutting instruments,Dent Clin North Am
1971.
STANLEY,HR; Human pulp response to operative dental procedures.1976 Gainesville.
STARR, C.B.: Amalgam crown restorations for posterior pulpless teeth. ,,J. Prosthet.
Dent.” 1990; 63:614–9.
STREET,EV ; effects of various instruments on enamel walls.J Am Dent Assoc 1953.
STURDEVANT,CM et al; Thr art and science of operative dentistry ed 1 New Yorck
1968 McGraw –Hill.
STURDEVANT,JR et al;Art and science of Operative Dentistry.Ed Mosby by
Roberson,TM 2006.
SWIFT,EJ et al; Treatment options for the exposed vital pulp.Pract Periodont AEsthet
Dent 1999.
VOTH,ED et al; Thermal diffusion Throgh amalgam and various liners.J Dent Res 1966.

--------------//--------------