2.

Sfânta Tradiţie şi legătura ei cu Biserica şi cu Scriptura

Tradiţia e permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos. Conţinutul Scripturii, primit

prin credinţa ce se transmite de la Apostoli în comunitatea Bisericii, nefiind produs
omenesc, ci fiind insuflat de Duhul Sfânt, trebuie, pe de o parte, păzit, pe de alta,
adâncit în înţelesurile lui nealterate, primite de la Sfinţii Apostoli. Prin aceasta, Scriptura
se cere după o tradiţie neschimbată de la Apostoli. Aceasta e o altă formă de păstrare
şi folosire în eficienţa ei continuă a Revelaţiei integrale realizate în Hristos. Scriptura are
un dinamism intrinsec. Conţinutul ei se vrea cunoscut, aplicat şi trăit într-o tot mai mare
adâncime şi intensitate, pentru că însuşi Conţinutul Revelaţiei, Care este Hristos Cel
necuprins, Se vrea cunoscut şi însuşit tot mai mult, şi iubit tot mai intens. Tradiţia
actualizează acest dinamism al Scripturii, fără să-l altereze, fiind ea însăşi o aplicare şi
o aprofundare continuă a conţinutului ei. Concomitent cu păstrarea ei autentică, Tradiţia
efectuează această actualizare a dinamismului Scripturii, prin calitatea ei de
explicatoare adevărată a Scripturii. Explicarea aceasta e în esenţă apostolică. Sfântul
Apostol Pavel, pentru înţelegerea epistolelor sale, trimite la predica sa orală, care se
vede că a rămas în comunitate ca Tradiţie şi prin Tradiţie (1 Cor. 11, 2; 15, 3; 2 Tes. 2,
15; 3, 6). Această explicare sau „învăţătură apostolică” a credinţei trebuie să rămână ca
un model permanent, ca o regulă de neschimbat (Rom. 6, 17; Iuda 3). Biserica de la
început stăruia şi era îndemnată să stăruie în „învăţătura apostolică”; aceasta relata
cuvintele şi faptele lui Hristos, dar era şi o explicare a lor comună, care, în esenţă, nu se
făcea fără Duhul lui Hristos (Fapte 13, 12; Tit 1, 9; Evr. 13, 9). Dar învăţătura sau
explicarea aceasta avea forme variate în expunere (1 Cor. 14, 26; 1 Tim. 4, 2).

Deci explicarea apostolică, deşi rămâne în esenţă aceeaşi, are un principiu dinamizator
în ea. Esenţa este Hristos ca Dumnezeu-Om, ca împlinire a umanităţii în El prin înviere
şi unirea culminantă cu Dumnezeu. Dar infinitatea divină ce se comunică prin El
umanităţii se cere mereu explicată, pentru că mereu se progresează în experienţa şi
înţelegerea ei: „Înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire, să puteţi înţelege împreună cu
toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea” şi să cunoaşteţi
„iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoştinţă, ca plini să fiţi de toată plinătatea lui
Dumnezeu” (Ef. 3, 17-19). Tradiţia sau identitatea cunoaşterii lui Hristos stă în
experierea continuă, aceeaşi şi mereu nouă, a iubirii Lui mai presus de cunoştinţă şi de
orice limită. Ea nu se poate experia decât prin experienţa concomitentă a iubirii între toţi
credincioşii (sfinţii), adică în Biserică. De aceea, ea se face cunoscută prin Biserică.
Prin Biserică, se face, deci, înţeleasă şi exprimarea adevărată a acestei iubiri în Sfânta
Scriptură (Ef. 3, 10). Aşa trebuie să înţelegem raportul între permanentizarea Revelaţiei
încheiate în Hristos şi noutatea ei continuă, manifestată prin Tradiţie, a cărei bază e
dată de Apostoli. Ce aduce atunci Tradiţia nou, dacă ea nu este o continuare a
Revelaţiei? „A înţelege, a folosi, adică a integra în destinul nostru elementele unei
Revelaţii destinate tocmai a ne face prezent în veac harul de care a vorbit Scriptura,
pentru prima dată, şi care are deja o foarte lungă istorie… Prin Revelaţia în Hristos, s-a
petrecut ceva o dată pentru totdeauna” (Evr. 7, 27 şi 10, 10). „Duhul Sfânt este la lucru.
El e Cel Ce, între altele, face actuală Revelaţia. Revelaţia este, în acelaşi timp, în chip
misterios închisă şi deschisă, ea vine la noi prin transmitere”[1].

1
Dacă Scriptura n-ar avea decât un înţeles îngust, literal, static, ea n-ar avea nevoie de
Tradiţie, de o explicare care să-i păstreze totuşi nealterate înţelesurile apostolice
originare. Atunci ar fi absurd să se mai admită după ea o aplicare trăită. Dacă Scriptura
n-ar intenţiona să treacă pe Hristos în viaţa oamenilor şi norma acestei vieţi să fie după
El, n-ar avea nevoie de completarea prin Tradiţie.

Explicarea apostolică a conţinutului Scripturii (sau prima şi deplin autentica explicare a

ei) coincide în esenţă cu aplicarea conţinutului eicu trecerea acestui conţinut în viaţa
omenească prin întemeierea Bisericii, cu precizarea concretă a structurilor ei ierarhic-
sacramentale pe baza indicaţiilor Domnului, srtucturi corespunzătoare multiplelor dăruiri
ale puterii lui Hristos, conform trebuinţelor credincioşilor şi cu precizarea modalităţilor ei
de viaţă spirituală şi de cult. Conţinutul Tradiţiei apostolice nu e, în esenţă, decât
conţinutul Scripturii aplicat vieţii omeneşti sau trecut în aceasta prin Biserică. Biserica
ţine, deci, Scriptura, aplicată prin Tradiţie, mereu nouă şi totuşi mereu aceeaşi. O ţine
prin structurile ierarhic-sacramentale, precizate de Apostoli ca mijloace de trecere a
conţinutului Revelaţiei sau a lui Hristos Însuşi în viaţa oamenilor. O ţine mereu nouă şi
mereu aceeaşi prin Tradiţia originară prin care Apostolii au precizat aceste structuri, prin
care se comunică real Hristos în cursul generaţiilor, cu bogăţia inepuizabilă a bunătăţilor
Lui. Practicarea acestor structuri ale Tradiţiei înseamnă primirea integrală a lui Hristos
prin ele în Biserică sau a harului lui Hristos; dar aceasta nu înseamnă că Hristos
integral nu poate fi explicat mereu, scoţându-se la iveală alte şi alte semnificaţii ale Lui,
alte efecte produse de El în suflete. Tradiţia ca explicare meeu îmbogăţită a aceluiaşi
Hristos nu se poate despărţi de primirea Lui ca şi conţinut neschimbat al Tradiţiei, de
curgerea aceluiaşi har al Lui sau de primirea Aceleiaşi Persoane a Lui în Biserică prin
Sfintele Taine şi prin cuvântul explicativ despre El.

Tradiţia are, deci, două sensuri: a) totalitatea modalităţilor de trecere a lui Hristos în
viaţa umană sub forma Bisericii şi a tuturor lucrărilor Lui de sfinţire şi propovăduire şi b)
transmiterea acestor modalităţi de la generaţie la generaţie. G. Florovsky zice: „Dar
Apostolii au predat şi Biserica a primit prin succesorii lor, episcopii, nu numai o
învăţătură, ci şi harul Sfântului Duh.” „În esenţă, Tradiţia este neîntreruperea vieţii
dumnezeieşti, permanenta prezenţă a Sfântului Duh”[2].
Tradiţia e permanentizarea transmiterii Aceluiaşi Hristos revelat întreg – adică întrupat,
răstignit şi înviat – în Viserică, adică comunicarea permanentă a stării finale dinamice la
care a ajuns Dumnezeu prin Revelaţie în apropierea Lui de oameni. Ca atare, ea e
prelungirea acţiunii lui Dumnezeu din Hristos, descrisă esenţial în Scriptură. Numai prin
Tradiţie conţinutul Scripturii devine mereu viu, actual, eficient, dinamic în toată
integritatea lui, în cursul generaţiilor din istorie. În sensul acesta, ea completează
Scriptura. Fără ea, Scriptura sau Revelaţia nu-şi actualizează toată eficienţa ei sau
eficienţa ei continuă. Fără ea, nu se poate pătrunde şi trăi tot conţinutul Scripturii. Toate
cântările bisericeşti sunt pătrunse de texte din Scriptură şi toate actele liturgice şi
sacramentale simbolizează şi actualizează în mod eficient momente din Scriptură, din
istoria Revelaţiei. Dar, prin aceasta, imnele şi actele liturgice dau Scripturii „o adâncă
tâlcuire dogmatică şi spirituală”. Scriptura, fără explicarea liturgică şi fără aplicarea ei în
Liturghie şi în celelalte Taine, se usucă, se desfigurează[3].

2
Tradiţia apostolică e o parte a Revelaţiei, căci aceasta nu putea rămâne fără arătarea
modului prin care Hristos Cel revelat Se comunică oamenilor.

Tradiţia are rolul de a pune şi de a susţine generaţiile succesive de creştini în legătură

cu Hristos, prin faptul că ea este în esenţă atât invocatoare a Duhului lui Hristos
(epicleză în sens larg), cât şi primirea Duhului Sfânt. La acestea se reduc Sfintele Taine
şi ierurgiile, în care se cer şi se primesc, prin rugăciune, harurile şi darurile Sfântului
Duh, care sfinţesc nu numai sufletul, ci şi trupul omului, şi natura înconjurătoare. Toate
celelalte sfinte lucrări ale Bisericii se încadrează esenţial în aceste două lucrări:
chemarea şi coborârea Sfântului Duh. Iar viaţa morală şi spirituală, cu înfrânările, cu
virtuţile, cu pocăinţa ce ţin de ea, normate prin discilpina canonică a Bisericii,
alcătuieşte condiţia care îi face apţi pe credincioşi pentru o invocare eficace a Duhului şi
pentru o primire sensibilă a Lui, ca şi pentru o rodire a primirii Lui într-o viaţă după
chipul vieţii lui Hristos şi pentru înaintarea lor în asemănarea cu Hristos, spre
comuniunea deplină cu El.

Dar toată lucrarea sfinţitoare a Bisericii, prin chemarea şi primirea Sfântului Duh şi prin
doxologia ei, şi toată viaţa morală şi spirituală a credincioşilor se bazează pe actele
mântuitoare ale lui Hristos, ca şi pe pilda ajutorului dat de Dumnezeu în atâtea cazuri în
cursul Revelaţiei, pe încrederea în permanentizarea iubirii lui Dumnezeu, în Hristos,
pentru oameni, manifestată în acele acte, şi pe încrederea că Hristos a rămas în starea
lui înviată aproape de noi. Toată viaţa credincioşilor e o imitare a lui Hristos din puterea
Lui, un progres către sfinţenia Lui, prin sfinţirea lor, spre eliberarea de automatismul
naturii şi de ataşarea pătimaşă la plăcerile oferite de ea – condiţie pentru comuniunea
adevărată cu Persoana de nesfârşită iubire a lui Hristos şi cu persoanele umane.

Dar această transmitere prin Tradiţie a lui Hristos Cel integral, înfăţişat esenţial în
Scriptură, dă şi posibilitatea unei continue adânciri şi explicări a conţinutului Scripturii.
Aceasta e însă o adâncire şi o explicare care rămâne în cadrul Tradiţiei Bisericii, al
explicării fundamentale a Scripturii prin Taine, prin viaţa ei cultică şi spirituală, pentru că
e o adâncire în comuniune cu Acelaşi Hristos infinit în bogăţiile spirituale ce ni le
comunică. Această Trdiţie bisericească ce creşte din Tradiţia apostolică şi rămâne în
cadrul ei, ca Tradiţie dinamică şi identică în acelaşi timp – ca Tradiţie al cărei dinamism
se hrăneşte din sursa stabilă a Tradiţiei apostolice sau din Hristos Cel itegral descris şi
comunicat prin ea – înaintează pe un drum ale cărui jaloane sunt date virtual în Tradiţia
apostolică, într-o sumă a modurilor esenţiale de comunicare a Persoanei lui Hristos, a
operei Lui mântuitoare, care, comunicându-ni-se, ne şi deschide sufletul pentru El.

Dezvoltarea Tradiţiei, zice Vincenţiu de Lerin, nu înseamnă schimbarea ei, ci „o

amplificare în ea însăşi”[4]. Dezvoltarea continuă a Tradiţiei este, pe de o parte, ceea
ce cuprinde Scriptura, iar pe de alta, este o punere în lumină a sensului bogat şi unitar
al Revelaţiei consemnate în esenţă în Scriptură. Ea se dezvoltă prin forma scurtă a
Crezurilor, dar şi prin forma desfăşurată a lucrărilor sfinţitoare ale Bisericii şi a
explicărilor Scripturii din cursul istoriei Bisericii, pe baza predicii integrale a Apostolilor,
care a rămas ca Tradiţie apostolică. „În regula credinţei, cum spune Origen în De

3
principiis (c. IV), aflăm lumina ascunsă a dogmelor, cuprinsă în cuvintele Scripturii”. Un
teolog ortodox contemporan spune: „Tradiţia este o anamneză pnevmatică ce
descoperă, dincolo de obiectivitatea, adeseori prea umană, a textelor, unitatea şi sensul
Scripturii, arătând pe Hristos, Care le recapitulează şi le împlineşte”[5].
Întrucât Revelaţia proiectează ţinta ei finală în învierea obştească şi în comuniunea
eternă cu Persoana infinită a lui Hristos şi în desăvârşirea în ea – ţintă spre care
înaintăm şi prin eforturile noastre în relaţiile mereu îmbunătăţite între oameni – iar
această ţintă e arătată, în mod concentrat, de Scriptură, Tradiţia explicitează, la fiecare
moment, drumul inclus virtual în Revelaţie, ca drum conducător spre ţinta desăvârşirii
noastre în Hristos.

Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, pp. 59-
65.